EDICTUL DE LA NANTES - O CARTĂ A TOLERANȚEI?

EDICTUL DE LA NANTES - O CARTĂ A TOLERANȚEI?

    „Acesta mă crucifică”, a protestat Papa Clement al VIII-lea în 1598, când a auzit că regele Franței, Henric al IV-lea, a semnat Edictul de la Nantes. Ce a fost, de fapt, Edictul de la Nantes? A fost el cu adevărat o cartă a toleranței?

O EUROPĂ SFÂȘIATĂ DE RĂZBOAIE:

    În secolul XVI, Europa s-a caracterizat prin intoleranță și războaie religioase sângeroase. Unele țări, ca Spania și Anglia au persecutat fără milă minoritățile religioase. Altele, cum ar fi Germania (pe atunci Sfântul Imperiu Romano-German), au adoptat principiul „Cuius regio, eius religio”, adică cine stăpânește un teritoriu stabilește religia. Toți cei care nu erau de acord cu decizia conducătorului în chestiuni religioase erau obligați să părăsească regiunea. Războiul era evitat ținându-se religiile departe unele de altele, fără să se încerce vreo coexistență religioasă.

     Franța a ales o altă cale. Din punct de vadere geografic, ea se afla între Europa de Nord, care era în cea mai mare parte protestantă, și Europa de Sud, care era catolică. La mijlocul secolului XVI, protestanții ajunseseră o minoritate importantă în această țară catolică. O serie de războaie religioase au adâncit acest proces de divizare. Numeroasele tratate de pace, sau „edicte pentru a pacifica tulburările”, cum erau numite, nu au reușit să realizeze o coexistență religioasă pașnică. De ce a ales Franța o cale a toleranței și nu  a imitat țările vecine?

POLITICA DE PACE:

   În pofida intoleranței larg răspândite, a apărut ideea că pacea și lipsa unității religioase nu sunt neapărat incompatibile. În general vorbind, la acea vreme, chestiunea credinței religioase era indisolubil legată de sprijinul părții civile. Cum se putea să fii francez și să nu aparții Bisericii Catolice? Se pare însă, că unii credeau că se poate. În 1562, Michel de l'Hospital, om de stat francez, a scris: „Nici chiar cel excomunicat nu încetează a fi cetățean”. Un grup catolic cunoscut sub numele de „Les Politiques” aducea aceleași argumente.

   Tratatele de pace semnate în Franța, care nu și-au atins însă obiectivul, au păstrat unele dintre aceste idei noi. Ele promovau și ideea că faptul de a uita trecutul este o modalitate de a construi viitorul. De exemplu, Edictul de la Boulogne, semnat în 1573, menționa următoarele: „Să lăsăm toate lucrurile care s-au întâmplat ... să se odihnească în pace și să le ștergem din memorie, ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată”.

   Franța avea multe de uitat. Înainte ca Henric al IV-lea să devină rege (1589), cel mai lung tratat de pace a durat doar 8 ani. Franța suferea pe plan economic și social. Era absolut necesară o stabilitate internă. După ce a stabilit pacea cu Spania în 1597 și a reușit să reprime în cele din urmă opoziția internă în 1598, el era în măsură să le impună un acord de pace atât protestanților, cât și catolicilor. În 1598, după ce Franța a fost timp de peste 30 de ani scena războaielor religioase, regele Henric al IV-lea a semnat Edictul de la Nantes.

   Edictul de la Nantes pe care l-a semnat Henric era alcătuit din 4 texte de bază, inclusiv din textul principal, care era format din 92 sau 95 de articole și din 56 de articole secrete, sau „speciale”, care priveau drepturile și obligațiile protestanților. Structura acestui acord se baza pe cea a edictelor anterioare, două treimi din articole fiind preluate din ele. Însă spre deosebire de edictele anterioare, pregătirea acestui edict a durat mult. Lungimea lui rar întâlnită poate fi explicată prin faptul că problemele au fost analizate punct cu punct, ceea ce îi dădea aspectul unui compromis de genul „descurcă-te singur”. Care erau unele dintre drepturile acordate?

    Edictul le garanta protestanților francezi libertatea deplină a conștiinței. Li se mai acorda statutul de minoritate respectată, care se bucură de drepturi și privilegii. Unul dintre articolele secrete le asigura chiar protecția împotriva Inchiziției când se aflau în afara Franței. În plus, protestanților li s-a acordat același statut civil ca și catolicilor și puteau să ocupe funcții de stat. Era însă edictul cu adevărat o cartă a toleranței?

CÂT DE TOLERANT POATE FI UN EDICT?

    Având în vedere modul în care erau tratate minoritățile religioase în alte țări, Edictul de la Nantes era „un document de o rară înțelepciune politică”, afirmă istoricul Elisabeth Labrousse. Ultima dorință a lui Henric era să-i vadă pe protestanți întorși în comunitatea  catolică. Până atunci însă, coexistența religioasă era un compromis , singura modalitate prin care „toți supușii noștri se pot ruga și închina lui Dumnezeu”, a spus Henric.

    În realitate, edictul a favorizat catolicismul, care a fost declarat religie dominantă, urmând să fie restabilit în tot regatul. Protestanții trebuiau să plătească zeciuală Bisericii Catolice (!) și să respecte sărbătorile catolice. Libertatea de închinare a protestanților era limitată la anumite zone geografice. Edictul se ocupa numai de coexistența protestanților și a catolicilor. Alte minorități religioase nu au fost incluse. De exemplu, în 1610, musulmanii au fost expulzați din Franța.

   Cronicile vremii nu conțin multe referiri la acest edict. Unii erudiți îl consideră, chiar, un eveniment nesemnificativ pentru epocă. Cu toate acestea, în prezent el este considerat o capodoperă a diplomației politice. Edictul a recunoscut protestantismul drept o religie, nu o erezie. Recunoașterea unei alte religii pe lângă catolicism a deschis calea spre pluralismul religios. Edictul recunoștea că nu religia este factorul care stabilește loialitatea față de Stat. În plus, activitatea criminală, și nu asocierea cu o religie, a devenit criteriul pentru întreprinderea acțiunilor penale. Aceste idei au indicat schimbări și mai mari.

   Când a semnat edictul, regele Henric a fost preocupat mai ales de unitatea civilă. Pentru a o asigura, edictul a separat unitatea civilă de unitatea religioasă. El a recunoscut că poporul și confesiunea nu erau sinonime. În timp ce Biserica Catolică a continuat să dețină o anumită putere, Statul și-a consolidat forța foarte mult. Monarhul avea să fie arbitru când apăreau conflicte. Prin găsirea unei soluții politice sau juridice la problemele religioase s-a intenționat ca politica să stăpânească peste religie. Din acest motiv, edictul marchează triumful puterii politice asupra rolului Bisericii, fapt care a constituit un moment decisiv în ce privește apariția Statului modern.

   În concluzie, deși are multe prevederi discutabile, totuși, pentru epoca sa, edictul este un pas mare spre asigurarea libertății religioase și spre laicizare treptată a puterii politice.