VIAȚA ȘI OPERA MARILOR COMPOZITORI: RICHARD WAGNER.

VIAȚA ȘI OPERA MARILOR COMPOZITORI: RICHARD WAGNER

     S-a născut la Leipzig, în anul 1813, și, a murit la Weimar, în anul 1883. A fost unul dintre cei mai mari compozitori germani.

      

REALIZĂRI:

* a reprezentat apogeul romantismului în muzică;

* a influențat (desigur, fără să fi dorit sau să fi intuit așa ceva) tradiția hollywoodiană a muzicii de film;

* printre capodoperele sale se numără:

- Olandezul zburător;

- Lohengrin;

- Aurul Rinului;

- Parsifal.

PREZENTARE:

    Eforturile timpurii de compozitor autodidact ale lui Wagner au avut drept rezultat prezentarea în public a unei uverturi stupide de concert, de care va râde mai târziu chiar și compozitorul. După acest eveniment, Wagner a luat lecții de la Weinlig. Wagner și-a propus de la bun început să fie compozitor și, cu incredibilă ambiție și încredere în sine, în primele trei opere a făcut experiențe cu diferite tradiții - germană, franceză și italiană, din care a tras concluzia că modelul german era cea mai bună cale de urmat. În consecință, acesta și-a compus următoarea serie de trei opere având în vedere dezvoltarea tradiției operei germane, demers în urma căruia au apărut: „Olandezul zburător”, „Tannhauser” și „Lohengrin”.

   Mai apoi, Wagner a fost atras în mișcarea care cuprindea Europa și a devenit unul dintre liderii unei revoluții nereușite în Dresda, în 1848. Complicii săi au suferit condamnări la mulți ani de închisoare, ceea ce înseamnă că Wagner fusese norocos să fugă în Saxonia și să trăiască în exil voluntar, scăpând astfel de o îndelungată detenție.

   Sprijinul financiar oferit de Liszt i-a permis să călătorească la Paris și apoi în Elveția. Liszt a fost cel care a organizat punerea în scenă a  operei „Lohengrin” la Weimar, în 1850, și s-a străduit în general să-i mențină numele în atenția publicului. În perioada exilului , Wagner reușea să mai câștige câte ceva din publicarea de eseuri, cărți și articole în timp ce-și frământa mintea cu următoarea etapă a carierei sale de compozitor de operă. Decizia lui s-a oprit asupra uneia dintre cele mai ambițioase opere ale tuturor timpurilor, „Inelul Nibelungilor”, în fapt, o serie de patru opere, care consta din 17 ore de muzică dezvoltată simfonic pentru formarea unui tot unitar. Era un proiect incredibil de ambițios pentru un exilat fără niciun ban, dar Wagner l-a realizat, schițând textul în 1852. Compoziția muzicală i-a luat mult mai mult timp însă, Wagner trecând printr-o transformare filozofică și psihologică în timpul compunerii acesteia - adoptând ideile lui Schopenhauer. În mâinile unui compozitor mai puțin înzestrat, o astfel de prefacere ar fi compromis proiectul, dar schimbarea i-a conferit de fapt energie și un neașteptat impuls dinamic. Wagner a pornit chiar să compună o „operă schopenhauriană”, care a devenit „Tristan și Isolda”, una dintre cele mai deprimante și totuși sublime opere muzicale scrise vreodată.

   Wagner se confruta mereu cu problema banilor, câștigul obținut nu-i ajungea niciodată. Spre norocul lui, avea un admirator bogat și puternic în persoana lui Ludwig al II-lea al Bavariei, prin a cărui intervenție s-a pus în scenă opera „Inelul”, în anii 1870, când muzicieni și compozitori din toată lumea s-au adunat să asculte și să vadă integral noua operă. Timp de multe decenii, această experiență a avut efecte profunde asupra compozitorilor și o influență tot atât de puternică asupra artei populare - tradiția de succes a filmului hollyoodian din secolul al XX-lea se ancorează în principiile operei lui Wagner, fundamentându-se pe ideea unei „teme de bază”.

     Wagner a murit pe neașteptate , în urma unei afecțiuni cardiace, la vârsta de 70 de ani. 

    Wagner a fost un artist complet original. Stilul său se deosebea prin somptuozitate, orchestrație bogată, melodie, armonie și succesiune armonică și avea să fie imitat de mulți compozitori în prima jumătate a secolului XX. Wagner se plasează, din punct de vedere muzical, pe puntea dintre secolele XIX și XX, la fel cum Beethoven se situase și el la trecerea dintre secolele XVIII și XIX. Liszt l-a proclamat, pe drept cuvânt, „zeu al muzicii romantice”.