EVANGHELIILE APOCRIFE - ADEVĂRURI ASCUNSE DESPRE IISUS HRISTOS?

EVANGHELIILE APOCRIFE - ADEVĂRURI ASCUNSE DESPRE IISUS?

      „Este o mare descoperire! Mulţi oameni vor fi tulburaţi.“ „Va schimba modul în care înţelegem începuturile creştinismului.“ Aceste afirmaţii pline de dramatism au fost făcute de unii erudiţi care salutau publicarea „Evangheliei după Iuda“, un text considerat pierdut mai bine de 16 secole. 

       Oamenii au început să manifeste din nou interes faţă de evangheliile apocrife. Unii pretind că aceste texte dezvăluie evenimente şi învăţături importante din viaţa lui Isus, care mult timp au fost ţinute secrete. Dar ce sunt evangheliile apocrife? Pot ele în realitate să ne înveţe adevăruri despre Iisus şi despre creştinism, adevăruri pe care nu le găsim în Biblie?

Evanghelii canonice şi evanghelii apocrife:

       Între anii 41 şi 98 d.H., Matei, Marcu, Luca şi Ioan au scris ‘istoria lui Iisus Hristos’ (Matei 1:1). Aceste consemnări sunt numite şi evanghelii, termen care înseamnă ‘veste bună’; vestea bună se referă la Iisus Hristos (Marcu 1:1).

        Deşi au existat probabil atât tradiţii orale, cât şi alte scrieri despre Isus, aceste patru evanghelii au fost singurele considerate inspirate de Dumnezeu şi demne să facă parte din Sfintele Scripturi. Ele sunt singurele care oferă informaţii „demne de încredere“ în legătură cu viaţa pământească şi învăţăturile lui Iisus. Aceste patru evanghelii sunt menţionate în toate cataloagele antice ale Scripturilor greceşti creştine. Nu există niciun motiv pentru a le pune la îndoială canonicitatea, sau statutul de scrieri ce fac parte din Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu.

       Cu timpul însă, au început să apară şi alte scrieri pe care unii le-au considerat evanghelii. Acestea au fost numite evanghelii apocrife.

       La sfârşitul secolului al II-lea, Irineu de Lyon a scris despre cei ce se rătăciseră de la creştinism că aveau „nenumărate scrieri apocrife şi mincinoase“, inclusiv evanghelii pe care „ei înşişi le falsificaseră pentru a stârni confuzie în mintea celor neinstruiţi“. Astfel, oamenii au ajuns să considere că era periculos nu numai să citeşti, ci chiar şi să deţii astfel de evanghelii apocrife.

        Totuşi, unii călugări şi copişti din Evul Mediu au continuat să copieze şi să păstreze aceste scrieri. În secolul al XIX-lea, interesul faţă de scrierile apocrife a crescut considerabil. Astfel, au fost descoperite multe culegeri de texte şi ediţii critice ale scrierilor apocrife, printre care şi câteva evanghelii. În prezent există ediţii ale acestora în multe limbi moderne de mare circulaţie.

Evangheliile apocrife: consemnări fanteziste despre Iisus:

      Evangheliile apocrife se concentrează de regulă asupra unor persoane despre care se vorbeşte puţin sau nu se vorbeşte chiar deloc în evangheliile canonice. În alte cazuri, ele relatează unele presupuse întâmplări legate de naşterea şi copilăria lui Iisus. Să vedem câteva exemple.

* „Protoevanghelia lui Iacov“, numită şi „Naşterea Mariei“, vorbeşte despre naşterea şi copilăria Mariei, precum şi despre căsătoria ei cu Iosif. Despre această presupusă evanghelie s-a spus pe bună dreptate că este o ficţiune religioasă şi o legendă. Totuși, ea susţine ideea că Maria a rămas veşnic fecioară. Această evanghelie a fost scrisă, însă, în mod evident, pentru a-i aduce glorie Mariei (Matei 1:24, 25; 13:55, 56).

* „Evanghelia copilăriei după Toma“ se concentrează asupra copilăriei lui Isus — între 5 şi 12 ani — şi îi atribuie lui Isus o serie de presupuse miracole. (Vezi Ioan 2:11.) Isus este prezentat ca un copil neastâmpărat, supărăcios şi răzbunător, care îşi foloseşte puterile miraculoase pentru a se răzbuna pe învăţători, pe vecini şi pe alţi copii; pe unii îi orbeşte, îi schilodeşte sau chiar îi ucide.

▪ Unele evanghelii apocrife, cum ar fi „Evanghelia lui Petru“, prezintă evenimente legate de procesul, moartea şi învierea lui Isus. Altele, cum ar fi „Faptele lui Pilat“, care face parte din „Evanghelia lui Nicodim“, vorbesc despre unele persoane care au avut legătură cu acele evenimente. Inventarea unor întâmplări sau chiar a unor personaje discreditează complet aceste texte. „Evanghelia lui Petru“ încearcă să-l dezvinovăţească pe Ponţiu Pilat şi prezintă învierea lui Iisus într-un mod fantasmagoric.

Evangheliile apocrife şi devierea de la creştinism:

       În decembrie 1945, lângă Nag Hammadi, în Egiptul Superior, câţiva localnici au descoperit din întâmplare 13 manuscrise pe papirus, care conţineau 52 de texte. Aceste documente, care datează din secolul al IV-lea, au fost atribuite unei mişcări religioase şi filozofice numite Gnosticism. Această mişcare îmbina elemente de misticism, păgânism, filozofie greacă, iudaism şi creştinism şi a constituit o influenţă nocivă pentru unii dintre cei ce se declarau creştini (1 Timotei 6:20, 21).

     „Evanghelia după Toma“, „Evanghelia după Filip“ şi „Evanghelia adevărului“, care fac parte din colecţia de manuscrise găsite la Nag Hammadi, prezintă diferite idei mistice aparţinând Gnosticismului ca şi cum ar proveni de la Iisus. „Evanghelia după Iuda“, care a fost descoperită recent, se numără şi ea printre evangheliile gnostice. Aceasta îl prezintă pe Iuda într-o lumină pozitivă şi spune că el ar fi fost singurul apostol care a înţeles cu adevărat cine era Iisus. Un erudit care a studiat această evanghelie spune că Iisus este descris ca „un învăţător, care le oferă celorlalţi înţelepciune şi cunoaştere, nu un mântuitor care moare pentru păcatele lumii“ (Evanghelia după Iuda, Ed. Egmont România, Bucureşti, 2006, pag. 7). Însă evangheliile inspirate ne învaţă că Iisus şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcatele lumii (Matei 20:28; 26:28; 1 Ioan 2:1, 2). Aşadar, este clar că evangheliile gnostice au menirea de a slăbi, nu de a întări credinţa în Biblie (Faptele 20:30).

Superioritatea evangheliilor canonice:

       O analiză atentă a evangheliilor apocrife dezvăluie ce sunt ele în realitate. Dacă le comparăm cu evangheliile canonice, este evident că ele nu sunt inspirate de Dumnezeu (2 Timotei 1:13). Întrucât au fost scrise de oameni care nu s-au întâlnit niciodată cu Iisus sau cu apostolii săi, evangheliile apocrife nu au cum să dezvăluie vreun adevăr ascuns despre Iisus şi despre creştinism. Ele conţin mai degrabă relatări inexacte, inventate şi fanteziste, care nu ne ajută în niciun fel să cunoaştem mai bine viaţa şi învăţăturile lui Iisus (1 Timotei 4:1, 2).

      Cât despre scriitorii evangheliilor canonice, Matei şi Ioan s-au numărat printre cei 12 apostoli, iar Marcu şi Luca au fost colaboratori apropiaţi ai lui Petru, respectiv Pavel. Din acest motiv, cele patru evanghelii conţin tot ce îi este necesar unei persoane pentru a crede că Iisus este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu“ (Ioan 20;31

*Termenul „apocrif“ provine dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă „a ascunde“. Iniţial, cuvântul arăta că textul era destinat adepţilor unei anumite şcoli de gândire şi că le era ascuns celor neiniţiaţi. În cele din urmă însă, acest termen a ajuns să se refere la scrierile care nu au fost incluse în canonul Bibliei, alcătuit din scrieri autentice.

ȘI TOTUȘI - NE DEZVĂLUIE BIBLIA ÎNTREGUL ADEVĂR DESPRE IISUS?

    S-ar putea ca Isus să nu fi murit pe Golgota, cum precizează Biblia, ci să fi supravieţuit? S-a căsătorit el oare cu Maria Magdalena şi a avut copii cu ea? A fost el un mistic, un ascet, care a respins orice plăcere a vieţii de pe pământ? A predat el doctrine care nu se regăsesc în paginile Bibliei?

       În ultimii ani au apărut tot mai multe speculaţii de acest fel, cauza fiind, în mare parte, filmele şi romanele cu succes la public. Pe lângă aceste prezentări fanteziste, există şi multe cărţi şi articole care îndreaptă atenţia spre scrierile apocrife din secolele al doilea şi al treilea. Aceste scrieri pretind a dezvălui informaţii despre Iisus ce nu apar în evanghelii. Ar putea fi credibile aceste informaţii? Putem fi siguri că Biblia ne spune întregul adevăr despre Iisus?

      Pentru a răspunde la aceste întrebări, este util să analizăm trei idei de bază. În primul rând, trebuie să cunoaştem câteva aspecte importante despre bărbaţii care au scris evangheliile şi să ştim când le-au consemnat. În al doilea rând, trebuie să aflăm cine a stabilit canonul Scripturilor şi cum. În al treilea rând, este necesar să ştim unele lucruri despre scrierile apocrife şi să vedem prin ce se deosebesc ele de scrierile canonice.

Când au fost scrise cărțile Noului Testamant şi de către cine?

      Potrivit unor surse, Evanghelia după Matei a fost scrisă la opt ani după moartea lui Hristos, în jurul anului 41 d.H.. Deşi mulţi erudiţi consideră că a fost redactată mai târziu, toţi sunt de acord că Scripturile creştine au fost scrise în întregime în secolul I.

     Unii dintre cei care au trăit pe vremea lui Iisus, fiind martori la faptele sale, la moartea şi la învierea sa, erau încă în viaţă când au fost scrise evangheliile. Ei puteau oricând să le examineze şi să demaşte orice neadevăr. Profesorul Frederick F. Bruce afirmă: „Unul dintre punctele forte ale predicării timpurii a apostolilor este acela că ei apelau cu încredere la cunoştinţele ascultătorilor lor; ei nu spuneau doar „suntem martori ai acestor lucruri”, ci şi „după cum voi înşivă ştiţi”“ (Faptele 2:22).

      Cine au fost scriitorii Scripturilor creştine? Printre ei s-au numărat şi unii dintre cei 12 apostoli ai lui Isus. Aceştia şi alţi scriitori ai Bibliei, cum ar fi Iacov, Iuda şi, probabil, Marcu, au fost prezenţi când s-a înfiinţat Biserica creştină, în ziua Penticostei din 33 d.H..

      Iisus le-a încredinţat continuatorilor săi lucrarea de predicare, pe care o începuse el. Iisus chiar a afirmat: „Cine vă ascultă pe voi mă ascultă şi pe mine“ (Luca 10:16). Mai mult, el le-a promis că Duhul Sfânt le va da puterea de care aveau nevoie pentru a înfăptui acea lucrare. Astfel, când au primit scrierile apostolilor sau ale colaboratorilor apropiaţi ai acestora - bărbaţi care aveau dovada clară că erau binecuvântaţi cu Duhul Sfânt -, primii creştini le-au acceptat fără rezerve ca fiind demne de încredere.

     Unii scriitori ai Bibliei au confirmat că şi cărţile celorlalţi scriitori ai Bibliei erau demne de încredere şi inspirate de Dumnezeu. De exemplu, apostolul Petru a făcut referire la scrisorile lui Pavel situându-le pe acelaşi plan „cu restul Scripturilor“ (2 Petru 3:15, 16). Şi Pavel a confirmat că apostolii şi alţi profeţi creştini erau inspiraţi de Dumnezeu (Efeseni 3:5).

      Aşadar, există argumente solide în favoarea credibilităţii şi autenticităţii relatărilor din evanghelii. Acestea nu sunt legende sau poveşti, ci istorie consemnată cu atenţie. Ele se bazează pe mărturia unor martori oculari şi au fost scrise de oameni inspiraţi de Duhul Sfânt.

Cine a stabilit canonul Scripturilor?

   În opinia unor scriitori, canonul Scripturilor creştine a fost stabilit de biserica oficială, sub îndrumarea împăratului Constantin, la câteva secole de la redactarea lor. Însă dovezile arată cu totul altceva.

      De pildă, iată ce a spus Oskar Skarsaune, profesor de istorie a Bisericii: „Nu un consiliu bisericesc sau o persoană a stabilit care scrieri să fie incluse în Noul Testament şi care nu . . . Criteriile de selecţie au fost cât se poate de clare şi de logice: Scrierile din secolul I consemnate de apostoli sau de colaboratorii lor au fost considerate demne de încredere. Scrierile, scrisorile sau «evangheliile» consemnate mai târziu n-au fost incluse în canon . . . Acest proces a fost practic încheiat cu mult timp înainte de Constantin şi cu mult timp înainte de înfiinţarea bisericii sale oficiale. De fapt, biserica martirilor, nu biserica oficială, ne-a dat Noul Testament“.

     Profesorul Ken Berding, specialist în Scrierile Noului Testament, a făcut următorul comentariu cu privire la alcătuirea canonului: „Biserica nu a stabilit canonul după bunul ei plac. Mai degrabă, se poate spune că biserica a recunoscut cărţile pe care creştinii le-au considerat întotdeauna Cuvântul autentic al lui Dumnezeu“.

     Însă doar creştinii umili din secolul I au contribuit la stabilirea canonului? Biblia arată că a fost implicat ceva mult mai puternic şi mai important. Potrivit acesteia, unul dintre darurile miraculoase ale Duhului Sfânt acordate în primele decenii de existenţă a Bisericii Creștine a fost „discernerea cuvintelor inspirate“ (1 Corinteni 12:4 -11). Astfel, unii creştini au primit capacitatea supraomenească de a discerne care relatări erau inspirate cu adevărat de Dumnezeu şi care nu. Prin urmare, creştinii de azi pot fi siguri că Scripturile greceşti incluse în Biblie sunt cele ce au fost considerate inspirate.

       Aşadar, canonul a fost stabilit de timpuriu sub îndrumarea Duhului Sfânt. Spre sfârşitul secolului al doilea, unii scriitori au început să dezbată canonicitatea cărţilor biblice. Însă aceşti scriitori n-au stabilit canonul; ei doar au confirmat ceea ce Dumnezeu deja aprobase prin reprezentanţii săi, care fuseseră îndrumaţi de Duhul Sfânt.

     O dovadă convingătoare în sprijinul canonului general acceptat astăzi o constituie şi numărul mare de manuscrise antice ale Noului Testament. În prezent există peste 5 000 de astfel de manuscrise în limba originală, unele datând din secolele al doilea şi al treilea. Aşadar, în primele secole, aceste scrieri, nu scrierile apocrife, au fost considerate adevărate, fiind copiate şi răspândite pe scară largă.

Prin ce se deosebesc scrierile apocrife?

       Scrierile apocrife se deosebesc net de cele canonice. Cărţile apocrife au fost scrise la mijlocul secolului al doilea, mult mai târziu decât cele canonice. Iar modul în care îl prezintă ele pe Iisus şi creştinismul nu este deloc în armonie cu Scripturile inspirate.

      De exemplu, potrivit Evangheliei după Toma, o scriere apocrifă, Iisus ar fi făcut o serie de afirmaţii ciudate. El ar fi spus că avea să o transforme pe Maria Magdalena în bărbat pentru ca ea să poată intra în Împărăția Cerurilor. Evanghelia Prunciei lui Toma îl descrie pe Iisus ca fiind un copil rău, care a provocat intenţionat moartea altui copil. Cărţile apocrife Faptele lui Pavel şi Faptele lui Petru promovează abstinenţa completă de la relaţiile sexuale şi arată că apostolii le-ar fi îndemnat pe femei să-şi părăsească soţii. Evanghelia după Iuda îl descrie pe Iisus râzând de discipolii săi fiindcă ei se rugau lui Dumnezeu cu ocazia mesei. Aceste idei sunt în contradicţie cu ceea ce spun cărţile canonice (Marcu 14:22; 1 Corinteni 7: 3-5;  Evrei 7:26 etc.).

    Multe dintre scrierile apocrife reflectă concepţiile gnosticilor. Ei susţineau că Iehova/Iahve, Creatorul, nu este un Dumnezeu bun. De asemenea, ei credeau că învierea nu este literală, că toată materia este rea şi că de la Satan vin căsătoria şi procrearea.

       Numeroase cărţi apocrife sunt atribuite unor persoane menţionate în Biblie. Oare aceste cărţi au fost scoase din Biblie în urma vreunei conspiraţii josnice? Montague R. James, expert în scrieri apocrife, a spus: „Nu se pune problema că le-a exclus cineva din Noul Testament: s-au exclus singure“.

     Desigur, unii erudiţi şi istorici consideră că aceste lucrări sunt vechi şi inspiră respect. Dar gândiţi-vă: Să presupunem că erudiţii din zilele noastre ar aduna la un loc mai multe materiale discutabile, extrase din reviste de scandal şi din publicaţiile unor grupări religioase extremiste, iar apoi le-ar închide într-un seif. Ar deveni ele adevărate şi demne de încredere odată cu trecerea timpului? După 1 700 de ani, minciunile şi absurdităţile din materialele respective vor deveni adevăruri numai pentru că acele hârtii sunt foarte vechi?

     Bineînţeles că nu! La fel se poate spune şi despre afirmaţia că Iisus s-a căsătorit cu Maria Magdalena şi despre alte afirmaţii bizare din cărţile apocrife. De ce să ne bazăm pe nişte surse nesigure, când avem la îndemână scrieri demne de încredere? Tot ce vrea Dumnezeu să ştim despre Fiul său este consemnat în Biblie, o carte care merită toată încrederea noastră!

*Cuvântul „canon“ se referă la colecţia de cărţi biblice care oferă dovezi convingătoare că sunt inspirate de Dumnezeu. Există 66 de cărţi unanim acceptate ca fiind canonice şi ca părţi esenţiale şi indispensabile ale Cuvântului lui Dumnezeu.

PĂRINȚII APOSTOLICI - AU URMAT ÎNVĂȚĂTURA APOSTOLILOR ÎN CHESTIUNEA SCRIERILOR INSPIRATE?

       În zorii secolului al II-lea d.H., apele limpezi ale adevărului creştin au început să devină tulburi. Profeţia inspirată dezvăluise că, după moartea apostolilor, unii creştini aveau să părăsească adevărul şi să îmbrăţişeze tot felul de „mituri“ (2 Timotei 4:3, 4, Biblia — 2007, Noua traducere în limba română). Şi s-a întâmplat întocmai. Prin 98 d.H., Ioan, ultimul apostol rămas în viaţă, a vorbit împotriva învăţăturilor mincinoase şi a oamenilor „care căutau să-i inducă în eroare” pe cei fideli ( Ioan 2: 26; 4: 1-6).

      Numaidecât, pe scena credinţei creştine s-au ivit Părinţii apostolici. Dar ce poziţie au luat ei în faţa înşelătoriilor religioase? Au dat ei ascultare avertismentului divin aşternut în scris de Ioan?

Cine au fost Părinţii apostolici?

     Expresia „Părinţii apostolici“ ni-i aduce în prim plan pe scriitorii religioşi care trebuie să fi cunoscut un apostol al lui Iisus sau să fi studiat cu discipoli creştini învăţaţi de apostoli. Ei au trăit începând cu amurgul secolului I d.H. până spre mijlocul secolului al II-lea. Printre aceştia îi amintim pe Clement Romanul, Ignaţiu din Antiohia, Papias din Hierapole şi Policarp din Smirna. Tot în acest răstimp, au apărut scrieri anonime precum Didahia, Epistola lui Barnaba, Martiriul lui Policarp şi a doua scrisoare a lui Clement.

     Azi este greu de cumpănit în ce măsură se armonizau învăţăturile Părinţilor apostolici cu cele predate de Iisus. Însă ţelul acestor oameni a fost, neîndoielnic, ocrotirea sau chiar încurajarea unei anumite forme de creştinism. De pildă, ei condamnau idolatria şi moravurile uşoare, credeau că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi că a înviat. Totuşi n-au reuşit să stăvilească puternicul val al unor erezii, unii dintre ei chiar propagându-le!

Modificări lipsite de importanţă?

      Unele curente ale gândirii „creştine“ timpurii nu mai erau afluente învăţăturilor lui Hristos şi ale apostolilor. Să ne gândim spre pildă la autorul lucrării Didahia, care scria că botezul se putea face şi prin turnare de apă pe cap dacă nu exista un loc unde omul să fie cufundat în întregime. Creştinii mai erau îndemnaţi să ţină diverse ritualuri precum postul obligatoriu de două ori pe săptămână şi rostirea cu voce tare a rugăciunii Tatăl nostru de trei ori pe zi, nici mai mult, nici mai puţin!

     Ignaţiu, la rândul lui, susţinea că ar trebui să existe o nouă formă de organizare a Bisericii creştine. Astfel, un episcop trebuia să oficieze „în locul lui Dumnezeu (sic!)“ şi să aibă autoritate peste mai mulţi preoţi. 

Exagerare, martiriu, idolatrie:

       Unii Părinţi apostolici s-au lăsat purtaţi de valul exagerărilor. Papias, de pildă, înseta după adevăr şi cita din Noul Testament. Totuşi credea că în timpul prezisei Împărății de O Mie de Ani a lui Hristos, viţa-de-vie avea să producă 10 000 de mlădiţe, fiecare mlădiţă, 10 000 de lăstari, fiecare lăstar, 10 000 de vlăstare, fiecare vlăstar, 10 000 de ciorchini, fiecare ciorchine, 10 000 de boabe, iar fiecare boabă, echivalentul a 1 000 de litri de vin!

     Cât despre Policarp, el dorea mai degrabă să moară ca martir decât să renunţe la credinţa creştină. Se spune că a învăţat la picioarele apostolilor şi ale altor discipoli care l-au cunoscut pe Iisus. Cita din Scripturi şi chiar se pare că lupta cu sârg să trăiască potrivit rigorii creştine.

     Însă marea iubire pe care unii i-o purtau era aproape deopotrivă cu idolatria. În Martiriul lui Policarp se precizează că, după moartea sa, „credincioşii“ n-au pregetat să-i ceară rămăşiţele. Pentru ei, oasele lui erau „mai de preţ decât cele mai fermecătoare bijuterii, mai curate decât aurul“. Fără tăgadă, apele otrăvite ale minciunii se ridicau în talazuri.

Texte apocrife:

      Unii Părinţi apostolici considerau inspirate fel de fel de texte extrabiblice. Spre exemplu, Clement Romanul cita din lucrările apocrife Înţelepciunea lui Solomon şi Iudita. Autorul Epistolei lui Policarp aducea ca dovadă cartea Tobit în sprijinul concepţiei că daniile îl pot izbăvi pe om de la moarte.

      În secolul al II-lea d.H., prin evangheliile neautentice se răspândeau o seamă de născociri despre viaţa lui Iisus. Unii Părinţii apostolici le dădeau crezare şi deseori chiar făceau referire la ele. Să ne gândim la Ignaţiu, care cita din aşa-numita Evanghelie a Evreilor. Iar despre Clement Romanul o lucrare afirmă: „Clement pare să-l cunoască pe Hristos nu prin Evanghelii, ci prin scrieri necanonice“.

Un şuvoi de erori:

      Prin filozofie, mituri şi idei mistice, aceşti oameni au lăsat ca un şuvoi de erori să năvălească peste apele adevărului. Şi totul în încercarea de a explica credinţa creştină. Clement, de exemplu, aducea ca probă a învierii povestea de legendă a păsării phoenix!  În mitologia egipteană, această pasăre care renăştea din propria-i cenuşă avea legătură cu venerarea Soarelui.

      Un alt scriitor care a ştirbit adevărul biblic a fost autorul Epistolei lui Barnaba. În viziunea sa, Legea mozaică era o simplă alegorie. De pildă, animalele curate (care rumegă şi au unghia despicată) îi reprezentau pe oamenii care cugetau la Cuvântul lui Dumnezeu, sau îl rumegau. Unghia despicată simboliza că omul drept „trăieşte în lumea asta“, aşteptând totodată cu nerăbdare viaţa în ceruri!! Aceste interpretări nu se bazează, în mod evident, pe Scripturi.

     Așadar, unii Părinți Apostolici au contribuit, poate fără să-și dea seama, la preluarea de către creștini a unor concepții și interpretări false! De aceea Tradiția nu poate fi egală cu Biblia în ceea ce privește autoritatea de credință!

*Scriitorii, teologii şi filozofii cunoscuţi ca Părinţi ai Bisericii au trăit între secolele al II-lea şi al V-lea d.H..