O CARTE UIMEȘTE LUMEA.

O CARTE UIMEȘTE LUMEA

    O dată cu apariția ei în 1859, „Originea speciilor”, de Charles Darwin, a stârnit discuții aprinse în cercurile știițifice și în cele religioase. Discuțiile s-au răspândit în sferele economice și în cele sociale și continuă să aibă loc chiar și azi. În cartea „A Story Outline of Evolution (O schiță a istoriei evoluției), C. W. Grimes a scris următoarele referitor la „Originea speciilor” , de Darwin: „Nicio altă carte tipărită până atunci nu a generat atâtea controverse în rândul oamenilor gânditori. Niciun alt subiect din trecutul omenirii nu a pus la îndoială într-o asemenea măsură convingerile tradiționale, nu a revoluționat lumea vie și nu a modelat, nici nu a cristalizat sau întărit gândirea oamenilor cum a făcut-o evoluția”.

     Este adevărat, nu Darwin a fost autorul teoriei evoluției. Întorcându-ne în timp, putem găsi această concepție și în Grecia antică. De asemenea, în secolul XVIII au existat câțiva precursori ai lui Darwin care au pregătit calea recunoașterii de care s-a bucurat cartea „Originea speciilor”.

    Cu toate acestea, cartea lui Darwin a fost cea care a ajuns să constituie baza gândirii evoluționiste moderne. Ea a uimit, într-adevăr, a șocat lumea, deoarece teoria evoluției enunțată de Darwin nu a declanșat doar o revoluție în biologie. Ea a lovit asemenea unei furtuni chiar temeliile societății - religia, știința, politica, viața socială, istoria și concepția despre viitor.

     La începutul secolului XIX, între religie și știință exista o relație foarte amicală. Cu numai doi ani înainte de publicarea cărții „Originea speciilor”, Louis Agassiz, biolog și profesor la Universitatea Harvard, a scris că lumea vie demonstrează „premeditare, înțelepciune, măreție” și că un obiectiv principal al științelor naturale era acela de a analiza „gândurile Creatorului Universului”. Acest punct de vedere a lui Agassiz nu era ceva neobișnuit. Mulți oameni erau de părere că știința și religia erau compatibile. Descoperile științei erau adesea considerate dovezi ale existenței unui Măreț Creator. Dar, pe nesimțite, se forma o prăpastie între religie și știință.

     Lucrarea lui Charles Lyell, „Principles of Geology (Principiile geologiei)”, al cărei prim volum a apărut în 1830, a semănat îndoială în legătură cu relatarea biblică referitoare la creație. Lyell afirma că geneza lumii nu a putut să aibă loc în 6 zile propriu-zise. Fizicianul Fred Hoyle a scris: „Cărțile lui Lyell au fost în mare măsură răspunzătoare de convingerea oamenilor din lume că Biblia ar putea să greșească, cel puțin în anumite privințe, idee care până atunci era de neconceput”. Astfel s-au pus bazele scepticismului. În mintea multora, știința și Biblia nu se mai puteau armoniza de-acum înainte. Dacă erau puși să aleagă, mulți optau pentru știință. „Lucrarea lui Lyell a semănat îndoială în legătură cu primele capitole ale Vechiului Testament, iar cartea lui Darwin era pregătită să le ia locul”, a scris Fred Hoyle.

    ”Originea speciilor” a sosit la momentul potrivit pentru cei care nu voiau să accepte Biblia drept Cuvântul lui Dumnezeu. O idilă înflorise deja între om și știință. Un public îndrăgostit era cucerit de știință prin promisiunile și realizările acesteia. Asemenea unui adorator curtenitor, știința îi dăruise omului o mulțime de cadouri sub formă de inovații - telescopul, microscopul și mașina cu aburi, iar mai târziu, electricitatea, telefonul și automobilul. Tehnologia promovase deja o revoluție industrială care îi oferea omului de rând avantaje materiale fără precedent. În contrast cu acestea, religia a fost considerată o barieră în calea progresului. Unii erau de părere că aceasta îi menține pe oameni într-o stare de letargie, făcându-i incapabili să țină pasul cu rapidele progrese înregistrate de știință. Ateiștii au început să-și facă cunoscute părerile cu voce tare și plini de curaj. Într-adevăr, așa cum scrisese Richard Dawkins, „Darwin a făcut posibil ca o persoană să devină un ateist satisfăcut pe plan intelectual”. Știința devenea noua speranță a omenirii în vederea salvării.

    „Originea speciilor” a oferit o nouă concepție referitoare și la comportamentul uman. De ce o țară reușește să cucerească o altă țară? De ce o rasă stăpânește peste o altă rasă? „Originea speciilor”, care pune accentul pe selecția naturală și pe supraviețuirea celui mai puternic, a oferit explicații care i-au însuflețit pe filozofii de frunte ai secolului XIX.

    Friedrich Nietzsche (1844-1900) și Karl Marx (1818-1883) au fost filozofii care au avut o influență foarte mare în plan politic. Amândoi au fost fascinați de evoluție. „Cartea lui Darwin este importantă”, a spus Marx, „ și îmi servește drept bază științifică naturală pentru explicarea luptei de clasă”. Istoricul Will Durant l-a numit pe Nietzsche drept un „copil al lui Darwin”. Cartea „Philosophy - An Outline History (Filozofie - o scurtă istorie) a rezumat una dintre convingerile lui Nietzsche: „Cei puternici, curajoși, cu o atitudine dominatoare, mândri vor corespunde cel mai bine viitoarei societăți”.

     Darwin credea - scriind acest lucru unui prieten - că în viitor, „pe întregul pământ, un număr foarte mare de rase inferioare vor fi eliminate de rasele mai civilizate”. El a folosit ca exemplu cuceririle europenilor și a atribuit acest lucru „luptei pentru existență”.

    Cei puternici s-au folosit imediat de asemenea afirmații. H.G. Wells a scris în cartea „The Outline of History” următoarele: „La sfârșitul secolului XIX, oamenii care stăpâneau credeau că ei domină datorită Luptei pentru Existență, luptă în care cei puternici și vicleni îi înving pe cei slabi și creduli. Și mai credeau că trebuie să fie puternici, dinamici, fără milă, practici, egoiști”.

  Astfel „supraviețuirea celui mai tare” a primit sensuri filozofice, sociale și politice, deseori ajungându-se la nuanțe absurde. „Pentru unii războiul a devenit o necesitate biologică”, se spunea în cartea „Milestones of History (Momente cruciale din istorie)”. Iar această carte mai susține, că, pe parcursul secolului care a urmat, „ideile lui Darwin au făcut parte integrantă din doctrina lui Hitler referitoare la superioritatea raselor”.

    Bineînțeles, nici Darwin, nici Marx sau Nietzsche nu au trăit să vadă cum aveau să le fie aplicate ideile - adică greșit aplicate. De fapt, ei au crezut că lupta pentru existență avea să ducă la îmbunătățirea vieții omului. Darwin a scris în „Originea speciilor” că, „toate aptitudinile intelectuale și fizice vor progresa spre perfecțiune”.

    Speranța oferită în „Originea speciilor”, și anume că omul va progresa spre perfecțiune sau cel puțin va cunoaște o îmbunătățire a situației, este departe de a se împlini. Iar, cu trecerea timpului, această speranță continuă să se destrame, deoarece, de când s-a acceptat, în general, evoluția, familia umană mult prea des a decăzut, înfăptuind acte de un barbarism tot mai feroce. Să ne gândim la următorul fapt: peste 100 de milioane de oameni au fost uciși în războaiele secolului XX. Realizările pe plan tehnologic, înregistrate de la Darwin încoace, nu au făcut altceva decât să mascheze ceea ce s-a dovedit a fi în mod clar cea mai întunecată și mai sângeroasă epocă din istoria lumii. Trăim în mijlocul a ceea ce istoricul H. G. Wells a numit „o adevărată demoralizare”. De când Wells a făcut această afirmație, cu multe decenii în urmă, lumea continuă să fie victima unei și mai mari demoralizări. Condițiile continuă să se deterioreze. Este foarte posibil să se ajungă chiar și la o nouă conflagrație mondială. Așadar, ne putem întreba, cu îndreptățire, la ce a dus, până la urmă, teoria evoluției? La un comportament tot mai animalic al omului? În opinia mea, abandonându-l pe Dumnezeu și înlocuindu-l cu evoluția, familia umană nu numai că nu și-a ușurat situația, ci a făcut-o și mai grea.