CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE APOSTOLILOR” - COMENTARIU. PARTEA A PATRA
Persecutorul înverşunat Saul devine un predicator zelos - Faptele 9:1-43:
Călătorii mai au puţin şi ajung la Damasc. Acolo au de gând să pună în aplicare un plan odios împotriva discipolilor lui Iisus: îi vor smulge din casele lor, îi vor lega, îi vor umili şi-i vor târî la Ierusalim ca să dea socoteală Sanhedrinului. Feţele lor încruntate trădează ura de moarte ce le-o poartă. Cel ce conduce grupul se numeşte Saul. El are deja mâinile pătate de sânge. Nu demult a privit cu încuviinţare cum unii iudei fanatici l-au omorât cu pietre pe Ştefan, un discipol devotat al lui Iisus (Fap. 7:57-8:1). Saul însă nu se mulţumeşte să-i persecute doar pe discipolii din Ierusalim, ci vrea să stârpească această sectă numită „Calea“, pe care o consideră o molimă. El este ca o torţă pregătită să răspândească focul persecuţiei tot mai departe. Deodată, în jurul lui Saul străluceşte o lumină orbitoare. Văzând această lumină, tovarăşii săi de călătorie rămân muţi de spaimă. Saul este lovit cu orbire şi se prăbuşeşte la pământ. El aude o voce din Cer care îi spune: „Saul, Saul, de ce mă prigonești?“. Înmărmurit, Saul întreabă: „Cine eşti, Doamne?“. Răspunsul pe care îl primeşte îl străpunge drept în inimă: „Sunt Iisus, pe care tu îl persecuţi“ (Fap. 9:3-5; 22:9).
Când l-a oprit pe Saul pe drumul spre Damasc, Iisus nu a întrebat: „De ce îi persecuţi pe discipolii mei?“, ci El a spus: „De ce mă prigonești?“ (Fap. 9:4). Da, Iisus consideră că persecuţiile la care sunt supuşi continuatorii săi sunt, de fapt, îndreptate împotriva lui. El simte durerea discipolilor săi! (Mat. 25:34-40, 45).
După ce i-a răspuns la întrebarea „Cine eşti, Doamne?“, Iisus i-a spus lui Saul: „Ridică-te, intră în oraş şi ţi se va spune ce trebuie să faci“ (Fap. 9:6). Saul, care era acum orb, a fost condus până la casa unde avea să fie găzduit. Acolo a postit şi s-a rugat trei zile. Între timp, Iisus i-a vorbit despre Saul unui discipol din Damasc, pe nume Anania, „care avea o bună mărturie din partea tuturor iudeilor“ ce locuiau în acel oraş (Fap. 22:12). Să ne gândim la sentimentele contradictorii ce trebuie să-l fi încercat pe Anania. Îi vorbea însuşi Capul Bisericii Creştine, Iisus Hristos, care îi dădea o însărcinare specială. Ce privilegiu, dar şi ce misiune grea! Când i s-a spus că trebuie să meargă să vorbească cu Saul, Anania a zis: „Doamne, am auzit de la mulţi despre omul acesta, câte rele le-a făcut sfinţilor tăi în Ierusalim. Şi aici are autoritate de la preoţii principali să-i pună în lanţuri pe toţi cei ce cheamă numele tău“ (Fap. 9:13, 14). Iisus nu l-a mustrat pe Anania pentru că şi-a exprimat temerile. Dimpotrivă, i-a dat îndrumări clare şi, totodată, i-a arătat consideraţie, explicându-i motivul pentru care îi cerea să îndeplinească această sarcină neobişnuită. Iisus i-a spus despre Saul: „Omul acesta este un vas pe care l-am ales să-mi ducă numele la popoare, la regi şi la fiii lui Israel! Căci îi voi arăta clar câte lucruri trebuie să sufere pentru numele meu“ (Fap. 9:15, 16). Anania a dovedit ascultare şi a trecut imediat la fapte. El l-a căutat pe Saul, persecutorul înverşunat, şi i-a zis: „Frate Saul, Domnul, acel Iisus care ţi s-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să-ţi recapeţi vederea şi să te umpli de Duh Sfânt“ (Fap. 9:17).
„A început să-l predice pe Iisus” (Faptele 9:18-30):
Saul a aplicat fără întârziere ceea ce a învăţat. După ce a fost vindecat, el s-a botezat şi a început să colaboreze îndeaproape cu discipolii din Damasc. Mai mult, „a început imediat să-l predice în sinagogi pe Iisus, anunţând că El este Fiul lui Dumnezeu“ (Fap. 9:20).
Ce uimire, ce stupoare şi ce furie trebuie să fi cuprins mulţimile când Saul a început să predice despre Iisus în sinagogi! „Nu este acesta omul care făcea prăpăd în Ierusalim printre cei ce cheamă acest nume?“, se întrebau ei (Fap. 9:21). Explicându-le motivul schimbării sale, Saul le „dovedea logic că Iisus este Hristos” (Fap. 9:22). Însă nu toţi oamenii reacţionează la argumente logice. Acestea nu sunt asemenea unei chei universale; ele nu descuie orice minte zăvorâtă cu lacătele tradiţiilor sau orice inimă închisă din cauza mândriei. Cu toate acestea, Saul nu a renunţat.
Trei ani mai târziu, evreii din Damasc erau încă înverşunaţi împotriva lui. În cele din urmă, au pus la cale să-l omoare (Fap. 9:23; 2 Cor. 11:32, 33; Gal. 1:13-18). Când a aflat de complotul lor, Saul a fost prudent şi a decis să părăsească Damascul. El a fost coborât într-un coş printr-o deschizătură din zidul oraşului. Luca îi numeşte pe cei ce l-au ajutat pe Saul să fugă în acea noapte „discipolii lui Saul“ (Fap. 9:25). Din aceste cuvinte reiese că unii dintre cei ce l-au auzit pe Saul predicând în Damasc au fost convinşi de argumentele aduse de el şi au devenit continuatori ai lui Hristos.
Când Saul a intrat în Ierusalim, discipolii au avut mari rezerve faţă de el, lucru de altfel de înţeles. Însă, când Barnaba i-a asigurat de sinceritatea lui, apostolii l-au primit, iar el a rămas o vreme cu ei (Fap. 9:26-28). Saul acţiona cu prudenţă, dar lui nu-i era ruşine cu vestea bună (Rom. 1:16). El predica cu îndrăzneală în Ierusalim, chiar oraşul în care îi persecutase cu înverşunare pe discipolii lui Iisus Hristos. Evreii din Ierusalim şi-au dat seama cu groază că tocmai cel care le susţinuse cu atâta înflăcărare cauza trecuse acum de partea adversă şi, de aceea, căutau să-l omoare. „Când au aflat lucrul acesta“, se spune în relatare, „fraţii l-au adus pe Saul jos la Cezareea şi l-au trimis la Tars“ (Fap. 9:30). Saul s-a supus îndrumării lui Iisus primite prin intermediul Bisericii, iar acest lucru a fost atât în folosul lui, cât şi în folosul Bisericii.
Să remarcăm că Barnaba a luat iniţiativa de a-l ajuta pe Saul. Gestul lui de bunătate a pus, fără îndoială, temelia caldei prietenii ce s-a născut între aceşti doi slujitori zeloşi ai Domnului.
„Mulţi au crezut în Domnul“ (Faptele 9:31-43):
După convertirea lui Saul şi după ce acesta a fost ajutat să plece în siguranţă, „Biserica din toată Iudeea, Galileea şi Samaria s-a bucurat de o perioadă de pace“ (Fap. 9:31). Ce au făcut discipolii în aceste „timpuri prielnice“? (2 Tim. 4:2) Relatarea spune că „se zideau”. Apostolii şi alţi fraţi cu răspundere au reînsufleţit credinţa discipolilor şi au fost în fruntea activităţilor creştine, în timp ce Biserica „umbla în teamă de Domnul şi în mângâierea Duhului Sfânt”. De exemplu, Petru a profitat de această perioadă de pace pentru a-i întări pe discipolii din oraşul Lida, situat în câmpia Saronului. În urma eforturilor sale, mulţi locuitori din acea regiune „s-au întors la Domnul“ (Fap. 9:32-35). Discipolii nu s-au lăsat distraşi de alte obiective, ci şi-au concentrat toate eforturile pentru a se zidi reciproc şi pentru a predica vestea bună. Drept urmare, Biserica „continua să se înmulţească“.
Un caz deosebit este cel al Tabitei, sau Dorca. Ea locuia în Iope, un oraş situat nu departe de Lida. Această creștină fidelă îşi folosea cu înţelepciune timpul şi bunurile, fiind „bogată în fapte bune şi în daruri de îndurare”. Însă, pe neaşteptate, ea s-a îmbolnăvit şi a murit. Moartea ei le-a provocat o mare durere discipolilor din Iope, mai ales văduvelor cărora le făcuse mult bine. Când Petru a ajuns la casa unde corpul ei era pregătit pentru înmormântare, el a înfăptuit un miracol pe care niciun apostol al lui Iisus nu-l mai făcuse până atunci. Petru s-a rugat şi apoi a înviat-o pe Tabita. Imaginați-vă bucuria văduvelor şi a celorlalţi discipoli când Petru i-a chemat în încăpere şi le-a arătat-o vie! Cât de mult trebuie să-i fi întărit acest miracol pentru încercările ce aveau să vină mai târziu! Aşa cum era de aşteptat, miracolul „a ajuns cunoscut în tot oraşul Iope şi mulţi au crezut în Domnul“ (Fap. 9:36-42).
SUPLIMENTAR:
12. AUTORITATEA LUI SAUL ÎN DAMASC:
Cum se explică faptul că Saul a avut autoritate să-i aresteze pe creştini într-un oraş străin? Sanhedrinul şi marele preot exercitau autoritate morală asupra evreilor de pretutindeni, iar marele preot se pare că avea şi autoritatea de a-i extrăda pe infractori. Astfel, prin scrisorile de la marele preot, bătrânilor din sinagogile din Damasc li se cerea să colaboreze cu Saul (Fap. 9:1, 2).
În plus, romanii le acordaseră evreilor dreptul de a-şi rezolva singuri problemele de natură judiciară. Aşa se explică de ce evreii au putut să-i dea apostolului Pavel de cinci ori „patruzeci de lovituri fără una“ (2 Cor. 11:24). De asemenea, în cartea I Macabei se menţionează o scrisoare pe care un consul roman i-a trimis-o lui Ptolemeu al VIII-lea al Egiptului în 138 î.H.. Aici se spune: „De vor fi fugit vreunii oameni făcători de rele din ţara lor (Iudeea) la voi, să-i daţi lui Simon arhiereul (marele preot), să-i pedepsească după legea lor“ (I Macabei 15:21). În 47 î.H., Iulius Cezar a confirmat autoritatea ce-i fusese acordată marelui preot, precum şi dreptul acestuia de a rezolva orice problemă care ar fi apărut în legătură cu obiceiurile evreieşti.
13. SAUL FARISEUL:
Tânărul numit Saul, care este menţionat în cartea Faptele apostolilor în relatarea despre uciderea lui Ştefan, era din Tars. Acest oraş comercial mare şi prosper era capitala provinciei romane Cilicia, aflată în sudul Turciei de azi (Fap. 7:58). Aici exista o mare comunitate evreiască. După cum a spus chiar el, Saul era „circumcis în a opta zi, din neamul lui Israel, din tribul lui Beniamin, evreu născut din evrei; în ce priveşte legea, fariseu“. Toate acestea îi confereau un statut respectabil în ochii evreilor (Filip. 3:5).
Saul a crescut în Tars, un centru al culturii greceşti, şi, prin urmare, cunoştea limba greacă. Instruirea elementară a primit-o, după cât se pare, într-o şcoală evreiască. De asemenea, el a învăţat să confecţioneze corturi, - o ocupaţie specifică zonei sale natale, - probabil încă din copilărie, de la tatăl său (Fap. 18:2, 3).
Din cartea Faptele mai aflăm că Saul era cetăţean roman prin naştere (Fap. 22:25-28). Asta înseamnă că unul dintre strămoşii săi obţinuse - nu se cunoaşte cum - cetăţenia romană. Datorită acestei cetăţenii, membrii familiei lui se numărau printre oamenii de vază ai provinciei. Având în vedere originea şi instruirea sa, putem spune că Saul era un bun cunoscător a trei culturi: evreiască, greacă şi romană.
Se pare că, pe la 13 ani, Saul s-a mutat la Ierusalim, la 840 km de oraşul său natal, pentru a-şi continua studiile. Aici, el a învăţat la picioarele lui Gamaliel, un foarte respectat învăţător al tradiţiei fariseice (Fap. 22:3).
Studiile lui suplimentare, comparabile în zilele noastre cu studiile universitare, au constat în aprofundarea şi memorarea Scripturilor şi a legii orale evreieşti. Orice elev bun al lui Gamaliel avea în faţă o carieră promiţătoare, iar Saul a fost, se pare, un elev eminent. Mai târziu, el a scris: „Făceam în iudaism progrese mai mari decât mulţi dintre cei de o vârstă cu mine din neamul meu, fiindcă eram mult mai zelos pentru tradiţiile părinţilor mei“ (Gal. 1:14). Din cauza zelului său pentru tradiţia evreiască, Saul a devenit un persecutor înverşunat al Bisericii Creştine nou-formate.
14. DORCA, O CREŞTINĂ „BOGATĂ ÎN FAPTE BUNE“
Dorca era o membră a Bisericii creştine din oraşul-port Iope. Fraţii şi surorile de credinţă o iubeau foarte mult deoarece era „bogată în fapte bune şi în daruri de îndurare“ (Fap. 9:36). Mulţi evrei din zone cu populaţie mixtă, formată din evrei şi neevrei, aveau două nume: unul ebraic sau arameic şi unul grecesc sau latin. Şi Dorca avea două nume: unul grecesc, Dorca, şi unul arameic, Tabita, amândouă însemnând „Gazelă“.
După cât se pare, Dorca s-a îmbolnăvit şi a murit pe neaşteptate. Potrivit obiceiului, trupul ei a fost spălat pentru înmormântare şi depus într-o cameră de sus, probabil în propria casă. Din cauza climei calde, în Orientul Mijlociu, înmormântările trebuiau să aibă loc în ziua decesului sau cel târziu a doua zi. Astfel, când creştinii din Iope au auzit că Petru se afla în oraşul vecin Lida, au trimis după el, deoarece era suficient timp ca acesta să ajungă în Iope înainte să fie înmormântată Dorca. Distanţa dintre cele două oraşe era de numai 18 km şi putea fi parcursă pe jos în aproximativ patru ore. Prin urmare, biserica a trimis doi bărbaţi să-i spună lui Petru să vină la Iope fără întârziere (Fap. 9:37, 38). În legătură cu acest fapt, un biblist a făcut următorul comentariu: „Trimiterea a doi emisari era o practică în iudaismul timpuriu, unul dintre motive fiind acela că un emisar putea confirma mărturia celuilalt“.
Ce s-a întâmplat când Petru a sosit la Iope? Relatarea continuă: „L-au condus în camera de sus şi toate văduvele au venit la el plângând şi arătându-i multe dintre cămăşile şi mantiile pe care le făcea Dorca atunci când era cu ele“ (Fap. 9:39). Membrii bisericii o iubeau mult pe Dorca şi pentru că ea avea obiceiul să le coasă haine. Ea le făcea atât tunici, cămăşi care se purtau direct pe piele, cât şi mantii şi robe, care se purtau deasupra tunicilor. Relatarea biblică nu specifică dacă Dorca doar cosea hainele sau şi cumpăra materialele. În orice caz, ea era îndrăgită de toţi pentru bunătatea ei şi pentru „darurile de îndurare“.
Petru trebuie să fi fost profund impresionat de atmosfera pe care a găsit-o când a urcat în camera de sus. Biblistul Richard Lenski spune: „Atmosfera de jale de aici era foarte diferită de cea din casa lui Iair, unde bocitoare plătite şi flautişti se manifestau zgomotos. Aici nu era nimic teatral“ (Mat. 9:23). Durerea celor aflaţi în acea cameră era sinceră, profundă. În plus, întrucât nu se spune nimic despre un soţ, mulţi consideră că Dorca nu era căsătorită.
Până la relatarea despre Dorca nu există nicio menţiune că vreun apostol ar fi înviat din morţi pe cineva. Acum însă, Petru le-a spus tuturor să iasă afară din încăpere şi s-a rugat din tot sufletul Domnului iar Tabita a deschis ochii şi s-a ridicat în capul oaselor. Ce bucurie trebuie să-i fi cuprins pe creştinii din Iope când Petru le-a arătat-o vie sfinţilor şi văduvelor pe draga lor soră creştină Dorca!
„Dumnezeu nu este părtinitor“; Creştinii încep să le predice oamenilor necircumcişi din neamuri - Faptele 10:1-11:30:
Este anul 36. Soarele de toamnă încălzeşte cu razele-i blânde portul Iope. Pe acoperişul plat al unei case de lângă mare, Petru se roagă. De câteva zile este oaspete în această casă, fapt ce reflectă într-o anumită măsură atitudinea lui lipsită de prejudecăţi. Gazda, un bărbat pe nume Simon, este tăbăcar, iar pentru unii evrei ar fi de neconceput să stea la un om cu o asemenea meserie. Cu toate acestea, Petru urmează să înveţe o lecţie esenţială despre imparţialitatea lui Dumnezeu.
În timp ce se roagă, Petru are o viziune care l-ar tulbura pe orice evreu. El vede coborând din Cer un fel de vas ca o pânză, în care sunt animale considerate necurate, potrivit Legii. Când i se porunceşte să înjunghie şi să mănânce, Petru răspunde: „Niciodată n-am mâncat ceva pângărit şi necurat!“. Însă i se spune, şi aceasta nu o dată, ci de trei ori: „Să nu mai numeşti pângărite lucrurile pe care le-a curăţit Dumnezeu!“ (Fap. 10:14-16). Petru nu ştie ce să creadă, dar în scurt timp va înţelege semnificaţia viziunii.
Petru nu ştia ce se întâmplase cu o zi în urmă în Cezareea, la 50 de kilometri nord de Iope. Acolo, un bărbat pe nume Corneliu, centurion în armata romană, primise şi el o viziune de la Dumnezeu. Corneliu era „un om devotat“. El era şi un cap de familie exemplar întrucât „se temea de Dumnezeu împreună cu toată casa lui“. Corneliu nu era un prozelit, ci un om necircumcis din neamuri. Totuşi, el avea milă faţă de evreii săraci şi-i ajuta din punct de vedere material. Acest om sincer „îi adresa mereu implorări lui Dumnezeu“ (Fap. 10:2). Pe la ora trei după-amiază, în timp ce se ruga, Corneliu a avut o viziune în care un înger i-a spus: „Rugăciunile şi milosteniile tale au urcat ca pomenire înaintea lui Dumnezeu“ (Fap. 10:4). Apoi, potrivit îndrumării îngerului, Corneliu a trimis nişte oameni să-l cheme pe apostolul Petru. Lui Corneliu avea să i se ofere o posibilitate la care până atunci, ca om necircumcis din neamuri, nici nu putuse spera: el urma să audă mesajul despre salvare..
Aflat încă pe acoperişul casei, „Petru era foarte nedumerit“, gândindu-se ce putea să însemne viziunea pe care o avusese. Atunci au sosit oamenii trimişi de Corneliu (Fap. 10:17). Avea Petru să fie dispus să-i însoţească şi să intre în casa unui om din neamuri? Să nu uităm că el refuzase de trei ori să mănânce animale care, potrivit Legii, erau necurate. Însă Dumnezeu i-a dezvăluit prin Duhul Sfânt voinţa sa în această privinţă. Lui Petru i s-a spus: „Iată că te caută trei oameni. Ridică-te, coboară şi du-te cu ei fără să te îndoieşti, pentru că Eu i-am trimis“ (Fap. 10:19, 20). Viziunea primită îl pregătise cu siguranţă să se supună îndrumării Duhului Sfânt.
Aflând că lui Corneliu i se spusese printr-un mesager divin să-l caute, Petru i-a invitat pe acei neevrei în casă „şi i-a găzduit“ (Fap. 10:23a). Astfel, apostolul ascultător a dovedit că se conforma deja lucrurilor noi pe care le aflase cu privire la voinţa divină.
A doua zi, Petru şi alte nouă persoane, - cei trei oameni trimişi de Corneliu şi „şase fraţi evrei“ din Iope, - au pornit spre Cezareea (Fap. 11:12). Între timp, Corneliu şi-a chemat „rudele şi prietenii apropiaţi“, care erau probabil cu toţii neevrei (Fap. 10:24). Când a ajuns la Cezareea, Petru a făcut un lucru pe care înainte l-ar fi considerat de neconceput: a intrat în casa unui om necircumcis din neamuri. El a explicat această schimbare de atitudine astfel: „Voi ştiţi bine că unui iudeu nu-i este permis să se însoţească cu un om de altă rasă sau să se apropie de el. Totuşi, Dumnezeu mi-a arătat că nu trebuie să numesc pângărit sau necurat pe niciun om“ (Fap. 10:28). Da, Petru înţelesese că viziunea pe care o primise nu se referea doar la alimente. El nu trebuia „să-l numească pângărit pe niciun om”, nici măcar pe un neevreu.
Toţi cei adunaţi în casa lui Corneliu erau dornici să audă ce avea Petru de spus. „Acum suntem toţi aici înaintea lui Dumnezeu, ca să auzim toate lucrurile pe care Domnul ţi-a poruncit să le spui“, a zis Corneliu (Fap. 10:33). Petru a început cu o declaraţie impresionantă: „Cu adevărat, înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci, în orice neam, omul care se teme de El şi practică dreptatea este primit de El“ (Fap. 10:34, 35). Petru a înţeles că modul în care îi priveşte Dumnezeu pe oameni nu este influenţat de factori exteriori, cum ar fi naţionalitatea sau rasa. Apoi le-a depus mărturie despre lucrarea, moartea şi învierea lui Iisus. După aceea, s-a întâmplat ceva ce nu se mai întâmplase niciodată: „În timp ce Petru vorbea încă“, Duhul Sfânt a fost turnat „peste oamenii neamurilor“ (Fap. 10:44, 45). Aceasta este singura situaţie menţionată în Scripturi când Duhul Sfânt a fost turnat înainte de botez. Înţelegând că Dumnezeu îi aproba, Petru „a poruncit să fie botezaţi“ (Fap. 10:48). Convertirea acelor neevrei în anul 36 a marcat sfârşitul perioadei de favoare specială acordată evreilor de către Dumnezeu (Dan. 9:24-27).
„Au fost de acord şi l-au slăvit pe Dumnezeu“ (Faptele 11:1-18):
Petru a fost cu siguranţă nerăbdător să meargă la Ierusalim pentru a relata cele întâmplate. Însă, după cât se pare, vestea că oamenii necircumcişi din neamuri „primiseră cuvântul lui Dumnezeu“ a ajuns acolo înaintea lui. Astfel, la puţin timp după ce Petru a sosit la Ierusalim, „susţinătorii circumciziei s-au luat la ceartă cu el“ pentru că intrase „în casa unor oameni necircumcişi şi mâncase cu ei“ (Fap. 11:1-3). Deşi admiteau că neevreii puteau deveni continuatori ai lui Hristos, aceşti discipoli evrei susţineau cu insistenţă că închinarea acestora nu era aprobată de Dumnezeu dacă nu respectau Legea, inclusiv porunca referitoare la circumcizie. În mod clar, unor discipoli evrei le era greu să accepte că Legea mozaică nu mai era valabilă.
Cum le-a explicat Petru motivul acţiunilor sale? Aşa cum se arată în Faptele 11:4-16, el le-a prezentat patru dovezi ale îndrumării divine: 1) viziunea pe care o primise (versetele 4-10); 2) porunca dată prin Duhul Sfânt (versetele 11 şi 12); 3) vizita îngerului la Corneliu (versetele 13 şi 14) şi 4) turnarea Duhului Sfânt peste acei oameni din neamuri (versetele 15 şi 16). Petru a încheiat cu o întrebare la care nimeni nu mai putea ridica nicio obiecţie: „Dacă Dumnezeu le-a dat (neevreilor credincioşi) acelaşi Duh Sfânt pe care ni l-a dat şi nouă (evreilor), celor ce am crezut în Domnul Iisus Hristos, cine eram eu ca să-l împiedic pe Dumnezeu?“ (Fap. 11:17).
Mărturia lui Petru i-a pus pe acei creştini evrei în faţa unei decizii importante. Aveau ei să-şi învingă prejudecăţile şi să-i considere pe neevreii nou-botezaţi fraţii lor de credinţă? Relatarea biblică spune: „Când (apostolii şi alţi creştini evrei) au auzit aceste lucruri, au fost de acord şi l-au slăvit pe Dumnezeu, zicând: Dumnezeu le-a dat şi oamenilor din neamuri prilejul de a se căi pentru viaţă!“ (Fap. 11:18). Datorită acestei atitudini pozitive, s-a păstrat unitatea Bisericii.
„Un mare număr de oameni au devenit credincioşi“ (Faptele 11:19-26a):
Au început continuatorii lui Hristos să le predice oamenilor necircumcişi din neamuri? Să remarcăm ce s-a întâmplat nu după multă vreme în Antiohia Siriană. În acest oraş era o mare comunitate de evrei, iar între aceştia şi neevrei nu existau animozităţi. Prin urmare, în Antiohia era un climat favorabil predicării veştii bune celor din neamuri. Aici, unii discipoli evrei au început să le depună mărturie „celor de limbă greacă” (Fap. 11:20). Ei le-au predicat nu numai evreilor vorbitori de limbă greacă, ci şi oamenilor necircumcişi din neamuri. Dumnezeu le-a binecuvântat lucrarea şi „un mare număr de oameni au devenit credincioşi“ (Fap. 11:21).
Pentru a răspunde necesităţilor acestui teritoriu foarte productiv, Biserica din Ierusalim l-a trimis la Antiohia pe Barnaba. Însă acesta n-a putut face faţă singur numărului mare de persoane care reacţionau favorabil la vestea bună. Astfel, cine era mai potrivit să-i dea o mână de ajutor dacă nu Saul, care avea să devină apostol al neamurilor? (Fap. 9:15; Rom. 1:5) L-a considerat Barnaba pe Saul un rival? Nicidecum. Barnaba a dat dovadă de modestie. El a mers la Tars şi l-a căutat pe Saul pentru a-l aduce în Antiohia. Apoi un an întreg au lucrat umăr la umăr ca să-i încurajeze pe discipolii din Biserica de aici (Fap. 11:22-26a).
„Au trimis câte ceva, ca ajutor” (Faptele 11:26b-30):
Prin îngrijire divină, discipolii au fost numiţi prima oară „creştini” în Antiohia (Fap. 11:26b). Acest nume aprobat de Dumnezeu îi descrie foarte bine pe continuatorii lui Hristos. Având în vedere că au devenit creştini şi oameni din neamuri, au ajuns credincioşii evrei şi neevrei să se considere fraţi? Să vedem ce s-a întâmplat pe timpul marii foamete din jurul anului 46. În acele vremuri, săracii sufereau foarte mult când era foamete întrucât nu aveau nici bani, nici rezerve de alimente. În timpul acestei foamete, creştinii evrei din Iudeea, - mulţi fiind, se pare, săraci -, au avut nevoie de ajutor material. Aflând de situaţia lor, fraţii din Antiohia, printre care şi creştini neevrei, le-au trimis „câte ceva, ca ajutor” (Fap. 11:29). Ce dovadă de iubire frăţească!
SUPLIMENTAR:
15. CORNELIU ŞI ARMATA ROMANĂ:
Centrul administrativ şi baza militară ale provinciei romane Iudeea erau situate în Cezareea. Trupele aflate sub conducerea guvernatorului erau formate dintr-o cavalerie, ce avea între 500 şi 1 000 de călăreţi, precum şi din cinci cohorte de infanterie, fiecare având între 500 şi 1 000 de soldaţi. Soldaţii erau de regulă recrutaţi dintre locuitorii provinciilor, nu dintre cetăţenii romani. Majoritatea trupelor slujeau în Cezareea, însă mici garnizoane erau amplasate în toată Iudeea. O cohortă era permanent în Turnul Antonia din Ierusalim pentru a asigura securitatea Muntelui Templului şi a oraşului. În timpul sărbătorilor evreieşti, trupele romane din Ierusalim primeau întăriri pentru a face faţă eventualelor tulburări.
O cohortă era formată din şase centurii, fiecare centurie având aproximativ 100 de soldaţi şi fiind condusă de un centurion. În Faptele 10:1, potrivit textului grecesc, se spune despre Corneliu că era centurion în aşa-numita cohortă italică, ce-şi avea probabil baza în Cezareea. Este posibil să fie vorba despre A Doua Cohortă Italică de Cetăţeni Romani Voluntari (vezi nota). Solda unui centurion era, se pare, de 16 ori mai mare decât cea a unui soldat obişnuit. Pe lângă faptul că se bucurau de prestigiu militar şi erau bogaţi, centurionii aveau şi un statut social deosebit.
Notă: În latină, Cohors II Italica voluntariorum civium Romanorum. Despre această cohortă se ştie că în anul 69 se afla în Siria.
16. ANTIOHIA SIRIANĂ:
Antiohia Siriană era situată pe malurile fluviului Oronte, la aproximativ 30 km în amonte de Seleucia, port la Marea Mediterană, şi la aproximativ 550 km nord de Ierusalim (Fap. 13:4). Oraşul a fost întemeiat în anul 300 î.H. de către Seleucos I Nicator, primul conducător al Imperiului Seleucid. Capitală a acestui imperiu, Antiohia a devenit în scurt timp un oraş foarte important. În 64 î.H, generalul roman Pompei a transformat Siria în provincie romană, cu capitala la Antiohia. În sec. I î.H., această metropolă era al treilea oraş ca mărime şi bogăţie în Imperiul Roman, după Roma şi Alexandria.
Antiohia era un important centru comercial şi politic. Mărfurile din toată Siria treceau prin acest oraş înainte de a fi exportate în diverse locuri din bazinul mediteranean. Întrucât se afla aproape de graniţa dintre lumea greco-romană şi ţările Orientului, acest oraş era mai cosmopolit decât majoritatea oraşelor elenistice. În Antiohia exista o mare comunitate de evrei, iar, potrivit istoricului evreu Josephus Flavius, aceştia „au făcut mulţi prozeliţi dintre grecii“ care trăiau acolo.
