EVANGHELIILE APOCRIFE - ADEVĂRURI ASCUNSE DESPRE IISUS HRISTOS?

EVANGHELIILE APOCRIFE - ADEVĂRURI ASCUNSE DESPRE IISUS?

      „Este o mare descoperire! Mulţi oameni vor fi tulburaţi.“ „Va schimba modul în care înţelegem începuturile creştinismului.“ Aceste afirmaţii pline de dramatism au fost făcute de unii erudiţi care salutau publicarea „Evangheliei după Iuda“, un text considerat pierdut mai bine de 16 secole. 

       Oamenii au început să manifeste din nou interes faţă de evangheliile apocrife. Unii pretind că aceste texte dezvăluie evenimente şi învăţături importante din viaţa lui Isus, care mult timp au fost ţinute secrete. Dar ce sunt evangheliile apocrife? Pot ele în realitate să ne înveţe adevăruri despre Iisus şi despre creştinism, adevăruri pe care nu le găsim în Biblie?

Evanghelii canonice şi evanghelii apocrife:

       Între anii 41 şi 98 d.H., Matei, Marcu, Luca şi Ioan au scris ‘istoria lui Iisus Hristos’ (Matei 1:1). Aceste consemnări sunt numite şi evanghelii, termen care înseamnă ‘veste bună’; vestea bună se referă la Iisus Hristos (Marcu 1:1).

        Deşi au existat probabil atât tradiţii orale, cât şi alte scrieri despre Isus, aceste patru evanghelii au fost singurele considerate inspirate de Dumnezeu şi demne să facă parte din Sfintele Scripturi. Ele sunt singurele care oferă informaţii „demne de încredere“ în legătură cu viaţa pământească şi învăţăturile lui Iisus. Aceste patru evanghelii sunt menţionate în toate cataloagele antice ale Scripturilor greceşti creştine. Nu există niciun motiv pentru a le pune la îndoială canonicitatea, sau statutul de scrieri ce fac parte din Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu.

       Cu timpul însă, au început să apară şi alte scrieri pe care unii le-au considerat evanghelii. Acestea au fost numite evanghelii apocrife.

       La sfârşitul secolului al II-lea, Irineu de Lyon a scris despre cei ce se rătăciseră de la creştinism că aveau „nenumărate scrieri apocrife şi mincinoase“, inclusiv evanghelii pe care „ei înşişi le falsificaseră pentru a stârni confuzie în mintea celor neinstruiţi“. Astfel, oamenii au ajuns să considere că era periculos nu numai să citeşti, ci chiar şi să deţii astfel de evanghelii apocrife.

        Totuşi, unii călugări şi copişti din Evul Mediu au continuat să copieze şi să păstreze aceste scrieri. În secolul al XIX-lea, interesul faţă de scrierile apocrife a crescut considerabil. Astfel, au fost descoperite multe culegeri de texte şi ediţii critice ale scrierilor apocrife, printre care şi câteva evanghelii. În prezent există ediţii ale acestora în multe limbi moderne de mare circulaţie.

Evangheliile apocrife: consemnări fanteziste despre Iisus:

      Evangheliile apocrife se concentrează de regulă asupra unor persoane despre care se vorbeşte puţin sau nu se vorbeşte chiar deloc în evangheliile canonice. În alte cazuri, ele relatează unele presupuse întâmplări legate de naşterea şi copilăria lui Iisus. Să vedem câteva exemple.

* „Protoevanghelia lui Iacov“, numită şi „Naşterea Mariei“, vorbeşte despre naşterea şi copilăria Mariei, precum şi despre căsătoria ei cu Iosif. Despre această presupusă evanghelie s-a spus pe bună dreptate că este o ficţiune religioasă şi o legendă. Totuși, ea susţine ideea că Maria a rămas veşnic fecioară. Această evanghelie a fost scrisă, însă, în mod evident, pentru a-i aduce glorie Mariei (Matei 1:24, 25; 13:55, 56).

* „Evanghelia copilăriei după Toma“ se concentrează asupra copilăriei lui Isus — între 5 şi 12 ani — şi îi atribuie lui Isus o serie de presupuse miracole. (Vezi Ioan 2:11.) Isus este prezentat ca un copil neastâmpărat, supărăcios şi răzbunător, care îşi foloseşte puterile miraculoase pentru a se răzbuna pe învăţători, pe vecini şi pe alţi copii; pe unii îi orbeşte, îi schilodeşte sau chiar îi ucide.

▪ Unele evanghelii apocrife, cum ar fi „Evanghelia lui Petru“, prezintă evenimente legate de procesul, moartea şi învierea lui Isus. Altele, cum ar fi „Faptele lui Pilat“, care face parte din „Evanghelia lui Nicodim“, vorbesc despre unele persoane care au avut legătură cu acele evenimente. Inventarea unor întâmplări sau chiar a unor personaje discreditează complet aceste texte. „Evanghelia lui Petru“ încearcă să-l dezvinovăţească pe Ponţiu Pilat şi prezintă învierea lui Iisus într-un mod fantasmagoric.

Evangheliile apocrife şi devierea de la creştinism:

       În decembrie 1945, lângă Nag Hammadi, în Egiptul Superior, câţiva localnici au descoperit din întâmplare 13 manuscrise pe papirus, care conţineau 52 de texte. Aceste documente, care datează din secolul al IV-lea, au fost atribuite unei mişcări religioase şi filozofice numite Gnosticism. Această mişcare îmbina elemente de misticism, păgânism, filozofie greacă, iudaism şi creştinism şi a constituit o influenţă nocivă pentru unii dintre cei ce se declarau creştini (1 Timotei 6:20, 21).

     „Evanghelia după Toma“, „Evanghelia după Filip“ şi „Evanghelia adevărului“, care fac parte din colecţia de manuscrise găsite la Nag Hammadi, prezintă diferite idei mistice aparţinând Gnosticismului ca şi cum ar proveni de la Iisus. „Evanghelia după Iuda“, care a fost descoperită recent, se numără şi ea printre evangheliile gnostice. Aceasta îl prezintă pe Iuda într-o lumină pozitivă şi spune că el ar fi fost singurul apostol care a înţeles cu adevărat cine era Iisus. Un erudit care a studiat această evanghelie spune că Iisus este descris ca „un învăţător, care le oferă celorlalţi înţelepciune şi cunoaştere, nu un mântuitor care moare pentru păcatele lumii“ (Evanghelia după Iuda, Ed. Egmont România, Bucureşti, 2006, pag. 7). Însă evangheliile inspirate ne învaţă că Iisus şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcatele lumii (Matei 20:28; 26:28; 1 Ioan 2:1, 2). Aşadar, este clar că evangheliile gnostice au menirea de a slăbi, nu de a întări credinţa în Biblie (Faptele 20:30).

Superioritatea evangheliilor canonice:

       O analiză atentă a evangheliilor apocrife dezvăluie ce sunt ele în realitate. Dacă le comparăm cu evangheliile canonice, este evident că ele nu sunt inspirate de Dumnezeu (2 Timotei 1:13). Întrucât au fost scrise de oameni care nu s-au întâlnit niciodată cu Iisus sau cu apostolii săi, evangheliile apocrife nu au cum să dezvăluie vreun adevăr ascuns despre Iisus şi despre creştinism. Ele conţin mai degrabă relatări inexacte, inventate şi fanteziste, care nu ne ajută în niciun fel să cunoaştem mai bine viaţa şi învăţăturile lui Iisus (1 Timotei 4:1, 2).

      Cât despre scriitorii evangheliilor canonice, Matei şi Ioan s-au numărat printre cei 12 apostoli, iar Marcu şi Luca au fost colaboratori apropiaţi ai lui Petru, respectiv Pavel. Din acest motiv, cele patru evanghelii conţin tot ce îi este necesar unei persoane pentru a crede că Iisus este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu“ (Ioan 20;31

*Termenul „apocrif“ provine dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă „a ascunde“. Iniţial, cuvântul arăta că textul era destinat adepţilor unei anumite şcoli de gândire şi că le era ascuns celor neiniţiaţi. În cele din urmă însă, acest termen a ajuns să se refere la scrierile care nu au fost incluse în canonul Bibliei, alcătuit din scrieri autentice.

ȘI TOTUȘI - NE DEZVĂLUIE BIBLIA ÎNTREGUL ADEVĂR DESPRE IISUS?

    S-ar putea ca Isus să nu fi murit pe Golgota, cum precizează Biblia, ci să fi supravieţuit? S-a căsătorit el oare cu Maria Magdalena şi a avut copii cu ea? A fost el un mistic, un ascet, care a respins orice plăcere a vieţii de pe pământ? A predat el doctrine care nu se regăsesc în paginile Bibliei?

       În ultimii ani au apărut tot mai multe speculaţii de acest fel, cauza fiind, în mare parte, filmele şi romanele cu succes la public. Pe lângă aceste prezentări fanteziste, există şi multe cărţi şi articole care îndreaptă atenţia spre scrierile apocrife din secolele al doilea şi al treilea. Aceste scrieri pretind a dezvălui informaţii despre Iisus ce nu apar în evanghelii. Ar putea fi credibile aceste informaţii? Putem fi siguri că Biblia ne spune întregul adevăr despre Iisus?

      Pentru a răspunde la aceste întrebări, este util să analizăm trei idei de bază. În primul rând, trebuie să cunoaştem câteva aspecte importante despre bărbaţii care au scris evangheliile şi să ştim când le-au consemnat. În al doilea rând, trebuie să aflăm cine a stabilit canonul Scripturilor şi cum. În al treilea rând, este necesar să ştim unele lucruri despre scrierile apocrife şi să vedem prin ce se deosebesc ele de scrierile canonice.

Când au fost scrise cărțile Noului Testamant şi de către cine?

      Potrivit unor surse, Evanghelia după Matei a fost scrisă la opt ani după moartea lui Hristos, în jurul anului 41 d.H.. Deşi mulţi erudiţi consideră că a fost redactată mai târziu, toţi sunt de acord că Scripturile creştine au fost scrise în întregime în secolul I.

     Unii dintre cei care au trăit pe vremea lui Iisus, fiind martori la faptele sale, la moartea şi la învierea sa, erau încă în viaţă când au fost scrise evangheliile. Ei puteau oricând să le examineze şi să demaşte orice neadevăr. Profesorul Frederick F. Bruce afirmă: „Unul dintre punctele forte ale predicării timpurii a apostolilor este acela că ei apelau cu încredere la cunoştinţele ascultătorilor lor; ei nu spuneau doar „suntem martori ai acestor lucruri”, ci şi „după cum voi înşivă ştiţi”“ (Faptele 2:22).

      Cine au fost scriitorii Scripturilor creştine? Printre ei s-au numărat şi unii dintre cei 12 apostoli ai lui Isus. Aceştia şi alţi scriitori ai Bibliei, cum ar fi Iacov, Iuda şi, probabil, Marcu, au fost prezenţi când s-a înfiinţat Biserica creştină, în ziua Penticostei din 33 d.H..

      Iisus le-a încredinţat continuatorilor săi lucrarea de predicare, pe care o începuse el. Iisus chiar a afirmat: „Cine vă ascultă pe voi mă ascultă şi pe mine“ (Luca 10:16). Mai mult, el le-a promis că Duhul Sfânt le va da puterea de care aveau nevoie pentru a înfăptui acea lucrare. Astfel, când au primit scrierile apostolilor sau ale colaboratorilor apropiaţi ai acestora - bărbaţi care aveau dovada clară că erau binecuvântaţi cu Duhul Sfânt -, primii creştini le-au acceptat fără rezerve ca fiind demne de încredere.

     Unii scriitori ai Bibliei au confirmat că şi cărţile celorlalţi scriitori ai Bibliei erau demne de încredere şi inspirate de Dumnezeu. De exemplu, apostolul Petru a făcut referire la scrisorile lui Pavel situându-le pe acelaşi plan „cu restul Scripturilor“ (2 Petru 3:15, 16). Şi Pavel a confirmat că apostolii şi alţi profeţi creştini erau inspiraţi de Dumnezeu (Efeseni 3:5).

      Aşadar, există argumente solide în favoarea credibilităţii şi autenticităţii relatărilor din evanghelii. Acestea nu sunt legende sau poveşti, ci istorie consemnată cu atenţie. Ele se bazează pe mărturia unor martori oculari şi au fost scrise de oameni inspiraţi de Duhul Sfânt.

Cine a stabilit canonul Scripturilor?

   În opinia unor scriitori, canonul Scripturilor creştine a fost stabilit de biserica oficială, sub îndrumarea împăratului Constantin, la câteva secole de la redactarea lor. Însă dovezile arată cu totul altceva.

      De pildă, iată ce a spus Oskar Skarsaune, profesor de istorie a Bisericii: „Nu un consiliu bisericesc sau o persoană a stabilit care scrieri să fie incluse în Noul Testament şi care nu . . . Criteriile de selecţie au fost cât se poate de clare şi de logice: Scrierile din secolul I consemnate de apostoli sau de colaboratorii lor au fost considerate demne de încredere. Scrierile, scrisorile sau «evangheliile» consemnate mai târziu n-au fost incluse în canon . . . Acest proces a fost practic încheiat cu mult timp înainte de Constantin şi cu mult timp înainte de înfiinţarea bisericii sale oficiale. De fapt, biserica martirilor, nu biserica oficială, ne-a dat Noul Testament“.

     Profesorul Ken Berding, specialist în Scrierile Noului Testament, a făcut următorul comentariu cu privire la alcătuirea canonului: „Biserica nu a stabilit canonul după bunul ei plac. Mai degrabă, se poate spune că biserica a recunoscut cărţile pe care creştinii le-au considerat întotdeauna Cuvântul autentic al lui Dumnezeu“.

     Însă doar creştinii umili din secolul I au contribuit la stabilirea canonului? Biblia arată că a fost implicat ceva mult mai puternic şi mai important. Potrivit acesteia, unul dintre darurile miraculoase ale Duhului Sfânt acordate în primele decenii de existenţă a Bisericii Creștine a fost „discernerea cuvintelor inspirate“ (1 Corinteni 12:4 -11). Astfel, unii creştini au primit capacitatea supraomenească de a discerne care relatări erau inspirate cu adevărat de Dumnezeu şi care nu. Prin urmare, creştinii de azi pot fi siguri că Scripturile greceşti incluse în Biblie sunt cele ce au fost considerate inspirate.

       Aşadar, canonul a fost stabilit de timpuriu sub îndrumarea Duhului Sfânt. Spre sfârşitul secolului al doilea, unii scriitori au început să dezbată canonicitatea cărţilor biblice. Însă aceşti scriitori n-au stabilit canonul; ei doar au confirmat ceea ce Dumnezeu deja aprobase prin reprezentanţii săi, care fuseseră îndrumaţi de Duhul Sfânt.

     O dovadă convingătoare în sprijinul canonului general acceptat astăzi o constituie şi numărul mare de manuscrise antice ale Noului Testament. În prezent există peste 5 000 de astfel de manuscrise în limba originală, unele datând din secolele al doilea şi al treilea. Aşadar, în primele secole, aceste scrieri, nu scrierile apocrife, au fost considerate adevărate, fiind copiate şi răspândite pe scară largă.

Prin ce se deosebesc scrierile apocrife?

       Scrierile apocrife se deosebesc net de cele canonice. Cărţile apocrife au fost scrise la mijlocul secolului al doilea, mult mai târziu decât cele canonice. Iar modul în care îl prezintă ele pe Iisus şi creştinismul nu este deloc în armonie cu Scripturile inspirate.

      De exemplu, potrivit Evangheliei după Toma, o scriere apocrifă, Iisus ar fi făcut o serie de afirmaţii ciudate. El ar fi spus că avea să o transforme pe Maria Magdalena în bărbat pentru ca ea să poată intra în Împărăția Cerurilor. Evanghelia Prunciei lui Toma îl descrie pe Iisus ca fiind un copil rău, care a provocat intenţionat moartea altui copil. Cărţile apocrife Faptele lui Pavel şi Faptele lui Petru promovează abstinenţa completă de la relaţiile sexuale şi arată că apostolii le-ar fi îndemnat pe femei să-şi părăsească soţii. Evanghelia după Iuda îl descrie pe Iisus râzând de discipolii săi fiindcă ei se rugau lui Dumnezeu cu ocazia mesei. Aceste idei sunt în contradicţie cu ceea ce spun cărţile canonice (Marcu 14:22; 1 Corinteni 7: 3-5;  Evrei 7:26 etc.).

    Multe dintre scrierile apocrife reflectă concepţiile gnosticilor. Ei susţineau că Iehova/Iahve, Creatorul, nu este un Dumnezeu bun. De asemenea, ei credeau că învierea nu este literală, că toată materia este rea şi că de la Satan vin căsătoria şi procrearea.

       Numeroase cărţi apocrife sunt atribuite unor persoane menţionate în Biblie. Oare aceste cărţi au fost scoase din Biblie în urma vreunei conspiraţii josnice? Montague R. James, expert în scrieri apocrife, a spus: „Nu se pune problema că le-a exclus cineva din Noul Testament: s-au exclus singure“.

     Desigur, unii erudiţi şi istorici consideră că aceste lucrări sunt vechi şi inspiră respect. Dar gândiţi-vă: Să presupunem că erudiţii din zilele noastre ar aduna la un loc mai multe materiale discutabile, extrase din reviste de scandal şi din publicaţiile unor grupări religioase extremiste, iar apoi le-ar închide într-un seif. Ar deveni ele adevărate şi demne de încredere odată cu trecerea timpului? După 1 700 de ani, minciunile şi absurdităţile din materialele respective vor deveni adevăruri numai pentru că acele hârtii sunt foarte vechi?

     Bineînţeles că nu! La fel se poate spune şi despre afirmaţia că Iisus s-a căsătorit cu Maria Magdalena şi despre alte afirmaţii bizare din cărţile apocrife. De ce să ne bazăm pe nişte surse nesigure, când avem la îndemână scrieri demne de încredere? Tot ce vrea Dumnezeu să ştim despre Fiul său este consemnat în Biblie, o carte care merită toată încrederea noastră!

*Cuvântul „canon“ se referă la colecţia de cărţi biblice care oferă dovezi convingătoare că sunt inspirate de Dumnezeu. Există 66 de cărţi unanim acceptate ca fiind canonice şi ca părţi esenţiale şi indispensabile ale Cuvântului lui Dumnezeu.

PĂRINȚII APOSTOLICI - AU URMAT ÎNVĂȚĂTURA APOSTOLILOR ÎN CHESTIUNEA SCRIERILOR INSPIRATE?

       În zorii secolului al II-lea d.H., apele limpezi ale adevărului creştin au început să devină tulburi. Profeţia inspirată dezvăluise că, după moartea apostolilor, unii creştini aveau să părăsească adevărul şi să îmbrăţişeze tot felul de „mituri“ (2 Timotei 4:3, 4, Biblia — 2007, Noua traducere în limba română). Şi s-a întâmplat întocmai. Prin 98 d.H., Ioan, ultimul apostol rămas în viaţă, a vorbit împotriva învăţăturilor mincinoase şi a oamenilor „care căutau să-i inducă în eroare” pe cei fideli ( Ioan 2: 26; 4: 1-6).

      Numaidecât, pe scena credinţei creştine s-au ivit Părinţii apostolici. Dar ce poziţie au luat ei în faţa înşelătoriilor religioase? Au dat ei ascultare avertismentului divin aşternut în scris de Ioan?

Cine au fost Părinţii apostolici?

     Expresia „Părinţii apostolici“ ni-i aduce în prim plan pe scriitorii religioşi care trebuie să fi cunoscut un apostol al lui Iisus sau să fi studiat cu discipoli creştini învăţaţi de apostoli. Ei au trăit începând cu amurgul secolului I d.H. până spre mijlocul secolului al II-lea. Printre aceştia îi amintim pe Clement Romanul, Ignaţiu din Antiohia, Papias din Hierapole şi Policarp din Smirna. Tot în acest răstimp, au apărut scrieri anonime precum Didahia, Epistola lui Barnaba, Martiriul lui Policarp şi a doua scrisoare a lui Clement.

     Azi este greu de cumpănit în ce măsură se armonizau învăţăturile Părinţilor apostolici cu cele predate de Iisus. Însă ţelul acestor oameni a fost, neîndoielnic, ocrotirea sau chiar încurajarea unei anumite forme de creştinism. De pildă, ei condamnau idolatria şi moravurile uşoare, credeau că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi că a înviat. Totuşi n-au reuşit să stăvilească puternicul val al unor erezii, unii dintre ei chiar propagându-le!

Modificări lipsite de importanţă?

      Unele curente ale gândirii „creştine“ timpurii nu mai erau afluente învăţăturilor lui Hristos şi ale apostolilor. Să ne gândim spre pildă la autorul lucrării Didahia, care scria că botezul se putea face şi prin turnare de apă pe cap dacă nu exista un loc unde omul să fie cufundat în întregime. Creştinii mai erau îndemnaţi să ţină diverse ritualuri precum postul obligatoriu de două ori pe săptămână şi rostirea cu voce tare a rugăciunii Tatăl nostru de trei ori pe zi, nici mai mult, nici mai puţin!

     Ignaţiu, la rândul lui, susţinea că ar trebui să existe o nouă formă de organizare a Bisericii creştine. Astfel, un episcop trebuia să oficieze „în locul lui Dumnezeu (sic!)“ şi să aibă autoritate peste mai mulţi preoţi. 

Exagerare, martiriu, idolatrie:

       Unii Părinţi apostolici s-au lăsat purtaţi de valul exagerărilor. Papias, de pildă, înseta după adevăr şi cita din Noul Testament. Totuşi credea că în timpul prezisei Împărății de O Mie de Ani a lui Hristos, viţa-de-vie avea să producă 10 000 de mlădiţe, fiecare mlădiţă, 10 000 de lăstari, fiecare lăstar, 10 000 de vlăstare, fiecare vlăstar, 10 000 de ciorchini, fiecare ciorchine, 10 000 de boabe, iar fiecare boabă, echivalentul a 1 000 de litri de vin!

     Cât despre Policarp, el dorea mai degrabă să moară ca martir decât să renunţe la credinţa creştină. Se spune că a învăţat la picioarele apostolilor şi ale altor discipoli care l-au cunoscut pe Iisus. Cita din Scripturi şi chiar se pare că lupta cu sârg să trăiască potrivit rigorii creştine.

     Însă marea iubire pe care unii i-o purtau era aproape deopotrivă cu idolatria. În Martiriul lui Policarp se precizează că, după moartea sa, „credincioşii“ n-au pregetat să-i ceară rămăşiţele. Pentru ei, oasele lui erau „mai de preţ decât cele mai fermecătoare bijuterii, mai curate decât aurul“. Fără tăgadă, apele otrăvite ale minciunii se ridicau în talazuri.

Texte apocrife:

      Unii Părinţi apostolici considerau inspirate fel de fel de texte extrabiblice. Spre exemplu, Clement Romanul cita din lucrările apocrife Înţelepciunea lui Solomon şi Iudita. Autorul Epistolei lui Policarp aducea ca dovadă cartea Tobit în sprijinul concepţiei că daniile îl pot izbăvi pe om de la moarte.

      În secolul al II-lea d.H., prin evangheliile neautentice se răspândeau o seamă de născociri despre viaţa lui Iisus. Unii Părinţii apostolici le dădeau crezare şi deseori chiar făceau referire la ele. Să ne gândim la Ignaţiu, care cita din aşa-numita Evanghelie a Evreilor. Iar despre Clement Romanul o lucrare afirmă: „Clement pare să-l cunoască pe Hristos nu prin Evanghelii, ci prin scrieri necanonice“.

Un şuvoi de erori:

      Prin filozofie, mituri şi idei mistice, aceşti oameni au lăsat ca un şuvoi de erori să năvălească peste apele adevărului. Şi totul în încercarea de a explica credinţa creştină. Clement, de exemplu, aducea ca probă a învierii povestea de legendă a păsării phoenix!  În mitologia egipteană, această pasăre care renăştea din propria-i cenuşă avea legătură cu venerarea Soarelui.

      Un alt scriitor care a ştirbit adevărul biblic a fost autorul Epistolei lui Barnaba. În viziunea sa, Legea mozaică era o simplă alegorie. De pildă, animalele curate (care rumegă şi au unghia despicată) îi reprezentau pe oamenii care cugetau la Cuvântul lui Dumnezeu, sau îl rumegau. Unghia despicată simboliza că omul drept „trăieşte în lumea asta“, aşteptând totodată cu nerăbdare viaţa în ceruri!! Aceste interpretări nu se bazează, în mod evident, pe Scripturi.

     Așadar, unii Părinți Apostolici au contribuit, poate fără să-și dea seama, la preluarea de către creștini a unor concepții și interpretări false! De aceea Tradiția nu poate fi egală cu Biblia în ceea ce privește autoritatea de credință!

*Scriitorii, teologii şi filozofii cunoscuţi ca Părinţi ai Bisericii au trăit între secolele al II-lea şi al V-lea d.H..

CREȘTINISMUL TIMPURIU ȘI ZEII IMPERIULUI ROMAN.

CREȘTINISMUL TIMPURIU ȘI ZEII IMPERIULUI ROMAN

        Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei, i-a scris împăratului roman Traian: „Cu aceia care mi-au fost denunţaţi drept creştini am procedat în felul următor. I-am întrebat pe ei dacă sunt creştini. Pe cei care recunoşteau, i-am întrebat a doua şi a treia oară, ameninţându-i cu moartea: pe aceia care rămâneau statornici în afirmaţiile lor i-am trimis la moarte“. Alţii însă îşi renegau credinţa blestemându-l pe Hristos şi închinându-se la statuia împăratului şi la unele reprezentări ale zeilor aduse de guvernator în sala de judecată. Despre aceştia, Pliniu a scris: „Am socotit că pot să le dau drumul“.

           Primii creştini au fost persecutaţi pentru că au refuzat să se închine împăratului sau unor reprezentări ale zeilor. Ce se poate spune despre celelalte religii din Imperiu? Ce zei erau veneraţi şi cum îi considerau romanii? De ce au fost persecutaţi creştinii pentru refuzul lor de a le aduce ofrande zeilor romani? 

Religiile din Imperiul Roman:

           Diversitatea zeităţilor Imperiului era la fel de mare ca diversitatea lingvistică şi culturală. Oricât de ciudat ar fi părut iudaismul în ochii romanilor, ei îl considerau religio licita, adică religie recunoscută şi protejată de lege. De două ori pe zi, la templul din Ierusalim erau jertfiţi doi miei şi un taur pentru Cezar şi pentru gloria împărăției romane. Pe romani nu-i interesa dacă jertfele aduse de iudei erau pentru îmbunarea unuia sau a mai multor zei, ci faptul că ele reprezentau un act de loialitate faţă de Roma.

          În religiile locale predominau diferite forme de păgânism. Mitologia greacă fusese acceptată pe scară largă, iar divinaţia era o practică obişnuită. Aşa-numitele religii de mistere, provenite din Orient, promiteau nemurirea, revelaţia nemijlocită şi apropierea de zei prin intermediul unor ritualuri mistice. Aceste religii s-au răspândit în tot Imperiul. În primele secole ale erei noastre erau bine cunoscute cultul zeului egiptean Serapis şi al zeiţei Isis, cultul lui Atargatis, zeiţa-peşte siriană, şi cultul lui Mithra, zeul-soare persan.

          Cartea Faptele Apostolilor descrie atmosfera impregnată de păgânism din timpul primilor creştini. De exemplu, proconsulul roman al Ciprului avea în slujba sa un vrăjitor iudeu (Fap. 13:6, 7). Locuitorii din Listra au crezut că Pavel şi Barnaba erau Hermes şi Zeus, doi zei ai grecilor (Fap. 14:11–13). În Filipi, lui Pavel i-a ieşit înainte o servitoare care practica divinaţia (Fap. 16:16–18). În Atena, el a remarcat că oamenii de acolo „erau mai devotaţi zeităţilor decât alţii”. De asemenea, a văzut un altar pe care scria: „Unui Dumnezeu necunoscut“ (Fap. 17:22, 23). Locuitorii din Efes se închinau la Artemis (Fap. 19,1, 23,24, 34). În timp ce se afla pe insula Malta, Pavel a fost muşcat de un şarpe veninos. Când oamenii au văzut că nu i s-a întâmplat nimic, au spus despre el că era un zeu (Fap. 28:3–6). Într-un astfel de mediu, creştinii trebuiau să fie vigilenţi şi să respingă influenţele care le-ar fi putut păta închinarea curată.

Religia romanilor:

           Odată cu expansiunea Imperiului, romanii acceptau noile zeităţi pe care le întâlneau, considerând că erau propriii zei, dar sub alte forme. În loc să elimine religiile străine, romanii le acceptau şi le adoptau. Astfel, sistemul religios roman a ajuns să fie la fel de variat ca populaţia Imperiului. În mentalitatea romanilor, devoţiunea exclusivă nu era obligatorie, întrucât oamenii puteau să se închine la mai mulţi zei.

             În religia autohtonă, divinitatea supremă era Jupiter, supranumit Optimus Maximus, adică „cel mai bun şi cel mai mare“. Se credea că îşi manifesta puterea prin vânt, ploaie, fulger şi tunet. Iunona, sora şi soţia sa, era asociată cu luna şi era considerată protectoarea femeilor, supraveghind toate aspectele vieţii lor. Minerva, fiica Iunonei, era zeiţa meşteşugurilor, a meseriilor, a artelor şi a războiului.

            Panteonul roman părea nesfârşit. Larii şi Penaţii erau zeii protectori ai familiei. Vesta era zeiţa focului din vatră. Ianus, înfăţişat cu două feţe opuse, era zeul tuturor începuturilor. Fiecare meserie avea câte o divinitate protectoare. Romanii aveau zeităţi chiar şi pentru unele noţiuni. Pax era zeiţa păcii, Salus, a sănătăţii, Pudicitia, a modestiei şi a castităţii, Fides, a fidelităţii, Voluptas, a plăcerii, iar Virtus era zeul curajului. Romanii credeau că fiecare aspect din viaţa publică şi privată era supus voinţei zeilor. Astfel, ei credeau că, pentru a avea succes într-o activitate, trebuiau să îmbuneze un anumit zeu prin jertfe, sărbători şi rugăciuni ritualice.

          O modalitate prin care romanii încercau să afle voinţa zeilor era căutarea de semne prevestitoare, mai ales prin examinarea măruntaielor animalelor sacrificate. Ei credeau că starea şi aspectul acestor organe indicau fie aprobarea, fie dezaprobarea zeilor în legătură cu o anumită acţiune ce urma să fie întreprinsă.

          Spre sfârşitul secolului al II-lea d.H., romanii ajunseseră să-i asocieze pe zeii lor principali cu cei din panteonul grecesc, de exemplu, pe Jupiter cu Zeus, iar pe Iunona cu Hera. Romanii adoptaseră şi miturile greceşti, care nu-i înfăţişau deloc într-o lumină favorabilă pe zei, ci îi descriau cu defecte şi limite pur omeneşti. De pildă, Zeus era prezentat ca un violator, care întreţinea relaţii sexuale cu muritori şi cu presupuşi nemuritori. Aceste aventuri neruşinate ale zeilor, deseori aclamate frenetic în amfiteatrele antice, îi făceau pe oameni să creadă că puteau da frâu liber celor mai josnice porniri.

          Se pare că puţini oameni instruiţi înţelegeau legendele în sens literal. Unii le considerau alegorii. Această atitudine explică celebra întrebare a lui Ponţiu Pilat: „Ce este adevărul?“ (Ioan 18:38). Potrivit unei lucrări de referinţă, această întrebare exprima „mentalitatea omului cultivat, conform căreia încercarea de a stabili adevărul absolut în orice aspect este sortită eşecului“ (The Beginnings of Christianity, de George P. Fisher).

Cultul împăratului:

          Odată cu domnia lui Augustus (27 î.H.-14 d.H.) a luat naştere cultul împăratului. Îndeosebi în provinciile din estul Imperiului, unde se vorbea greaca, mulţi oameni îi erau sincer recunoscători lui Augustus, care adusese pacea şi prosperitatea după o lungă perioadă de război. Ei îşi doreau protecţie durabilă din partea unei autorităţi vizibile, care să învingă deosebirile religioase, să promoveze patriotismul şi să unească lumea sub domnia „salvatorului“ ei. Astfel, împăratul a ajuns să fie considerat zeu.

        Deşi Augustus nu le-a permis supuşilor să-l numească zeu, el a impus venerarea zeiţei Roma, personificarea cetăţii cu acelaşi nume. Augustus a fost zeificat post-mortem. Astfel, sentimentul religios şi patriotismul celor din provincii erau îndreptate spre centrul Imperiului şi spre conducătorii acestuia. Noul cult al împăratului, care s-a răspândit cu rapiditate în toate provinciile, a devenit o formă de exprimare a respectului şi a loialităţii faţă de stat.

         Domiţian a fost primul împărat roman care a pretins să fie zeificat. Pe atunci, romanii făceau deja deosebire între iudei şi creştini şi se împotriveau creştinismului, pe care îl considerau o religie nouă. Se pare că, în timpul domniei lui Domiţian (81–96 e.n.), apostolul Ioan a fost exilat pe insula Patmos pentru că „depusese mărturie despre Iisus” (Apoc. 1:9).

         Cartea Apocalipsa, scrisă de Ioan în timp ce era exilat, îl menţionează pe Antipa, un creştin ucis în Pergam, un centru important al cultului împăratului (Apoc. 2:12, 13). Probabil că, în acea perioadă, autorităţile imperiale au început să le ceară creştinilor să îndeplinească ritualuri specifice religiei de stat. Oricum ar fi stat lucrurile, cert este că, în jurul anului 112 d.H., Pliniu le-a cerut creştinilor din Bitinia să îndeplinească astfel de ritualuri, după cum se arată în scrisoarea de la începutul articolului.

         Traian l-a lăudat pe Pliniu pentru modul în care soluţionase cazurile aduse înaintea lui şi a ordonat executarea creştinilor care refuzau să se închine zeilor romani. Traian a scris: „Acela care tăgăduieşte că este creştin şi face dovada manifestă a acestui lucru prin fapte, adică aducând jertfe zeilor noştri, să fie iertat pentru că se căieşte, chiar dacă în trecut a fost bănuit“.

            Pentru romani era de neconceput ca o religie să pretindă devoţiune exclusivă de la susţinătorii ei. Şi, din moment ce zeii lor nu cereau o asemenea devoţiune, de ce ar fi cerut-o Dumnezeul creştinilor? Închinarea la zeităţile statului era considerată o formă de recunoaştere a sistemului politic. De aceea, refuzul de a le acorda închinare însemna trădare. Însă, aşa cum a constatat şi Pliniu, nu exista nicio modalitate de a-i constrânge pe majoritatea creştinilor să se închine la zeităţi. Pentru ei, un astfel de gest ar fi însemnat infidelitate Dumnezeu. De aceea, mulţi creştini au preferat să moară decât să practice cultul împăratului.

            De ce ar trebui să ne intereseze toate acestea? Poate fie și numai pentru a observa contrastul imens între creștinii din primele veacuri și pretinșii continuatori ai lui Hristos din zilele noastre, gata oricând să colaboreze cu autoritățile corupte ale statului, numai pentru aș atinge scopuri personale, mult prea pământești!

JEAN CALVIN ȘI MOȘTENIREA SA.

JEAN CALVIN ȘI MOȘTENIREA SA

         Jean Calvin (Jean Cauvin) s-a născut în 1509 în oraşul Noyon din Franţa. El a iniţiat o mişcare religioasă care a avut un rol important în viaţa multor oameni din Europa, America, Africa de Sud, precum şi din alte locuri. Calvin este considerat unul dintre cei mai mari reformatori religioşi din istoria lumii occidentale.

         Astăzi, calvinismul, adică ideile şi învăţăturile lui Calvin, influenţează încă, într-un fel sau altul, confesiuni protestante, cum ar fi cea reformată, prezbiteriană, congregaţionalistă, puritană şi altele. În septembrie 2009, de exemplu, Alianţa Mondială a Bisericilor Reformate declara că are 75 de milioane de adepţi în 107 ţări.

În conflict cu catolicismul:

       Tatăl lui Calvin a fost avocat şi secretar al bisericii catolice din Noyon. Probabil că munca lui l-a pus în situaţia de a cunoaşte multe dintre abuzurile comise pe scară largă de preoţii de atunci. Nu ştim sigur dacă în urma acestui fapt el şi familia lui au protestat sau au acţionat într-un mod lipsit de respect faţă de Biserică, dar, după un timp, tatăl şi fratele mai mare al lui Calvin au fost excomunicaţi. Când tatăl lui a murit, Calvin a obţinut cu greu permisiunea de a-i face o înmormântare creştină. Se pare că această întâmplare i-a adâncit neîncrederea în religia catolică.

           Majoritatea cărţilor care s-au scris despre Calvin nu menţionează despre tinereţea lui decât că era rezervat şi necomunicativ. Chiar în anii studenţiei sale la Paris, Orléans şi Bourges, se pare că a avut puţini prieteni. Dar Calvin era înzestrat cu o minte ageră şi cu o memorie extraordinară. Aceste calităţi, la care s-a adăugat o impresionantă capacitate de muncă - el studia zilnic de la cinci dimineaţa până la miezul nopţii -, l-au ajutat să-şi ia doctoratul în drept înainte de a împlini 23 de ani. De asemenea, pentru a studia Biblia, a învăţat ebraica, greaca şi latina. Însă Calvin a fost cunoscut în primul rând pentru disciplina şi seriozitatea eticii sale profesionale. Şi astăzi această etică este pusă de mulţi în legătură cu calvinismul.

        Între timp, de cealaltă parte a graniţei, în Germania, Martin Luther critica deschis Biserica Catolică pentru corupţie şi pentru învăţăturile nebiblice pe care le preda. În 1517 el a afişat cele 95 de teze, sau proteste, ale sale pe uşa unei biserici din Wittenberg, ceea ce a impulsionat reforma religioasă. Mulţi au acceptat ideile lui Luther, iar Reforma s-a răspândit cu repeziciune în toată Europa. Ea a stârnit o aprigă opoziţie în multe locuri, iar protestatarii, sau protestanţii, au avut de suferit fiindcă şi-au exprimat opiniile. În 1533, Nicholas Cop, prietenul lui Calvin, a ţinut la Paris un discurs în care îl susţinea pe Luther. Întrucât Calvin l-a ajutat pe Cop să-şi scrie discursul, amândoi au trebuit să fugă pentru a-şi salva viaţa. Calvin nu s-a mai întors niciodată în Franţa.

           În 1536, Calvin a publicat lucrarea Christianae Religionis Institutio (Instituţia religiei creştine), un adevărat manual de religie protestantă. Cartea i-a fost dedicată regelui Francisc I, cu scopul de a-i apăra pe protestanţii francezi, cunoscuţi mai târziu sub numele de hughenoţi. Calvin a atacat învăţăturile catolice şi a formulat principiul fundamental al credinţei sale: suveranitatea lui Dumnezeu. Pe lângă impactul pe care l-a avut în plan religios, această lucrare, pe care Calvin a tradus-o ulterior în franceză, este renumită şi pentru influenţa ei asupra variantei literare a limbii franceze. Calvin a fost considerat unul dintre cei mai de seamă reformatori. În cele din urmă, el s-a stabilit la Geneva (Elveţia) şi, din 1541, acest oraş a devenit centrul reformelor sale.

Reformele continuă la Geneva:

        Calvin a avut o mare influenţă asupra oraşului Geneva. Însufleţit de un puternic sentiment de moralitate şi dreptate, el a transformat Geneva dintr-un „oraş cu o reputaţie proastă într-un oraş în care viaţa tuturor era guvernată de un cod moral strict“, aşa cum remarcă Encyclopedia of Religion. Au avut loc şi alte schimbări. Dr. Sabine Witt, custode al Muzeului de Istorie a Germaniei, din Berlin, explică: „În urma războaielor religioase din Franţa, populaţia Genevei s-a dublat în câţiva ani datorită miilor de refugiaţi protestanţi care au venit aici“. Hughenoţii, care aveau o etică profesională asemănătoare cu a lui Calvin, au dat un impuls economiei. Geneva a devenit un centru tipografic, dar şi manufacturier, aici confecţionându-se piese pentru ceasornice.

         La Geneva au venit refugiaţi şi din alte ţări, majoritatea lor din Anglia, unde protestanţii erau persecutaţi de regina Maria I. Întrucât cei mai mulţi calvinişti proveneau din minorităţi care luaseră calea exilului, ei au dezvoltat ceea ce revista religioasă germană Christ in der Gegenwart numeşte „teologia celor persecutaţi“. În 1560, refugiaţii au publicat Biblia de la Geneva, prima Biblie în engleză împărţită în versete numerotate. Datorită formatului său mic, această Biblie a uşurat studiul personal al Cuvântului lui Dumnezeu. Se pare că aceasta a fost Biblia pe care puritanii au luat-o cu ei în 1620, când au emigrat în America de Nord.

          Dar Geneva nu a fost un refugiu sigur pentru toţi. Un exemplu în acest sens este Miguel Servet. El s-a născut în 1511 în Spania şi a studiat greaca, latina, ebraica, precum şi medicina. Din câte se pare, Servet l-a cunoscut pe Calvin când amândoi erau studenţi la Paris. Studiind Biblia, Servet a pus la îndoială doctrina Trinităţii. El a încercat să discute cu Calvin despre acest subiect prin corespondenţă, dar acesta l-a considerat pe Servet mai degrabă duşman, decât prieten. Întrucât a fost persecutat de catolici în Franţa, Servet a fugit la Geneva, oraşul lui Calvin. Însă, în loc să fie primit cu bunăvoinţă, așa cum se aștepta, el a fost arestat şi acuzat de erezie, iar în 1553 a fost ars pe rug. Istoricul Friedrich Oehninger a afirmat: „Executarea lui Servet rămâne o pată ruşinoasă asupra vieţii şi activităţii celui care, altminteri, a fost un mare reformator -Calvin“.

        Calvin este autorul unui impresionant număr de lucrări care susţineau Reforma. Se spune că a scris peste 100 de lucrări de referinţă şi 1 000 de scrisori şi, de asemenea, că a ţinut în jur de 4 000 de predici la Geneva. Prin intermediul tuturor acestora, Calvin nu numai că a prezentat concepţia sa despre ceea ce trebuie să fie creştinismul, dar s-a şi străduit să-şi impună punctul de vedere cu privire la modul în care trebuiau să trăiască creştinii, mai ales la Geneva, care, în viziunea lui, era ca un oraş al lui Dumnezeu.

        Care au fost rezultatele eforturilor neobosite depuse de Calvin la Geneva în vederea Reformei? Potrivit Biroului Federal de Statistică al Elveţiei, în anul 2000 numai 16 la sută din locuitorii Genevei aparţineau Bisericii Reformate (calvină), iar numărul catolicilor din acest oraş era mai mare decât al calviniştilor.

Dezbinarea religioasă ia amploare:

      Ca o reacţie la Reformă, unele oraşe şi ţări şi-au afirmat apartenenţa la catolicism, altele la luteranism sau la calvinism. Aceasta a generat o mare dezbinare religioasă în Europa. Cu toate că reformatorii au fost în acord în ce priveşte criticile aduse Bisericii Catolice, între ei au existat deosebiri de vederi. Dr. Sabine Witt, amintită mai sus, remarcă: „Dezacorduri teologice au apărut chiar în mijlocul protestanţilor“. Deşi toţi acceptau că Biblia trebuie considerată fundamentul credinţei creştine, învăţăturile lor conţineau mari dezacorduri. Problema apărută imediat a fost legată de semnificaţia Cinei Domnului şi a prezenţei lui Hristos, în mod real în ea. După un timp, calvinismul a formulat una dintre cele mai controversate doctrine ale sale: predestinarea.

        Au avut loc multe dezbateri cu privire la definiţia predestinării. Un grup de calvinişti susţineau că, înainte ca oamenii să păcătuiască, Dumnezeu hotărâse ca un număr mic de aleşi să fie conduşi la salvare prin Cristos, iar toţi ceilalţi să fie lăsaţi în voia sorţii. Acest grup credea deci că salvarea era decretul lui Dumnezeu şi că nu toţi oamenii erau egali. Alţi calvinişti considerau că salvarea era pentru toţi oamenii şi că fiecare putea să aleagă dacă o acceptă sau nu. Aceasta însemna că salvarea depindea de liberul arbitru al omului. Mult timp după moartea lui Calvin, între adepţii calvinismului au avut loc dezbateri serioase asupra unor subiecte precum decretul lui Dumnezeu, liberul arbitru al omului şi egalitatea de şanse pentru toţi oamenii.

Latura întunecată a moştenirii calvine:

        În secolul al XX-lea, Biserica Reformată Olandeză (calvină) a folosit predestinarea ca bază pentru discriminarea rasială în Africa de Sud. Nelson Mandela, care a devenit primul preşedinte de culoare al Africii de Sud, a spus despre politica guvernului cu privire la supremaţia albilor: „Această politică a avut susţinerea Bisericii Reformate Olandeze, care a găsit o justificare teologică pentru apartheid, sugerând că burii sunt poporul ales al lui Dumnezeu, iar negrii o specie inferioară. În concepţia burilor, apartheidul şi Biserica erau în strânsă legătură“.

        În anii ’90 ai secolului trecut, Biserica Reformată Olandeză şi-a cerut scuze în mod public pentru că a sprijinit apartheidul. Într-un comunicat numit Declaraţia de la Rustenburg, conducătorii Bisericii au recunoscut: „În mod greşit, unii dintre noi am folosit cu zel Biblia pentru a justifica apartheidul, făcându-i pe mulţi să creadă că acesta avea aprobarea lui Dumnezeu“. De-a lungul anilor, poziţia Bisericii în favoarea apartheidului nu numai că a contribuit la suferinţa cauzată de prejudecăţile rasiale, dar a şi creat impresia că Dumnezeu era vinovat.

    Jean Calvin a murit la Geneva în 1564. Se spune că, spre sfârşitul vieţii, el le-a mulţumit colaboratorilor săi preoţi „pentru că au acordat atât de multe onoruri unuia care nu le merita“ şi i-a rugat să-l ierte pentru că le pusese răbdarea la încercare cu numeroasele lui slăbiciuni, cum ar fi impulsivitatea şi irascibilitatea. În pofida acestora, nu există nicio îndoială că etica profesională protestantă - caracterizată prin hărnicie, autodisciplină şi simţul datoriei - poartă amprenta personalităţii lui Calvin şi a valorilor susţinute de el.

     În ceea ce mă privește, eu am respins și resping multe dintre ideile formulate de Calvin, dar consider că a făcut un bine religiei creștine prin cartea pe care a scris-o (Instituția/Așezământul religiei creștine) deoarece ea te obligă să gândește și să aduci argumente pertinente contra celor afirmate în carte, nu doar să condamni de dragul de a condamna!

TATAR-BUNAR ȘI ÎNFIINȚAREA RSSA MOLDOVENEȘTI.

TATAR-BUNAR ȘI ÎNFIINȚAREA RSSA MOLDOVENEȘTI

           În perioada interbelică, Tatar-Bunar era un mic târg din județul Cetatea Albă, locuit în proporție de 70% de ruși și ucraineni. Localitatea a intrat în atenția opiniei publice interne și internaționale în septembrie 1924, când a devenit centrul unei răzmerițe puse la cale de bolșevici. Tatar-Bunar a reprezentat „pragul critic” al provocărilor regimului sovietic la adresa României și preludiul înființării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești (Transnistria). Presiunile și manevrele au început încă din decembrie 1917, prin arestarea ministrului României la Petersburg, au continuat cu ruperea relațiilor diplomatice în ianuarie 1918 și confiscarea tezaurului românesc depus la Kremlin, cu contestarea actului Unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918 și a Tratatului de la Paris din octombrie 1920, care confirma, pe plan internațional, acest act de voință a poporului român. Conducerea sovietică a contestat toate tratatele de pace încheiate la sfârșitul Primului Război Mondial, V.I. Lenin declarând în 1920: „Când Rusia Sovietică se va întări, praf și pulbere se va alege de tratatele de la Versailles”.

            Statele aflate la granița europeană a Uniunii Sovietice, inclusiv România, au fost supuse unor permanente agresiuni, care au îmbrăcat forme variate: propagandă ostilă – acestea fiind învinovățite că au anexat teritorii străine; trimiterea de agenți – care să le destabilizeze din interior; impunerea lozincii „drepturilor popoarelor la autodeterminare până la despărțirea de statul existent” – propagată de partidele comuniste din aceste state (inclusiv de P.C.R.); provocarea unor incidente de graniță – pentru a crea o stare de tensiune și a pregăti momentul intervenției armate etc.

            La 4 februarie 1924, un grup de comuniști emigrați în U.R.S.S. din România (mai ales din Basarabia), în frunte cu Ion Dic-Dicescu și Gr. Cotovschi, a întocmit un memoriu cu privire la necesitatea creării Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești în stânga Nistrului, care să constituie baza pentru „ruperea Basarabiei de la România”. Se aprecia că unirea teritoriilor „de pe ambele părți ale Nistrului ar servi drept breșă strategică a U.R.S.S. față de Balcani (prin Dobrogea) și față de Europa Centrală (prin Bucovina și Galiția) pe care U.R.S.S. le-ar putea folosi drept cap de pod în scopuri militare și politice”.

          Memoriul a fost transmis C.C. al Partidului Comunist (bolșevic) spre examinare. La 29 iulie 1924, Biroul Politic al P.C. (b) a adoptat hotărârea cu privire la crearea Republicii  Sovietice Socialiste Autonome Moldovenești, în cadrul R.S.S. Ucrainene. Pentru atingerea acestui obiectiv, în aceeași lună, Cominternul a adoptat un plan vizând declanșarea unei acțiuni armate de amploare împotriva României, mizând pe antrenarea populației din Basarabia la această rebeliune.

       Conducerea de la Kremlin și anexa ei – Comitetul Executiv al Internaționalei a III-a Comuniste (Comintern) – urmăreau să creeze o diversiune prin care să arate opiniei publice internaționale că basarabenii nu acceptau să facă parte din România și luptau pentru crearea unui stat propriu, care să facă parte din Uniunea Sovietică. Ca urmare, la mijlocul lunii septembrie 1924, mai multe grupări înarmate au trecut Nistrul, ocupând localitatea Tatar-Bunar. După ce au omorât primarul și mai mulți oficiali, au desfășurat steagul roșu (bolșevic) și au proclamat, în ziua de 15 septembrie, Republica Sovietică Moldovenească. La 17 septembrie, armata română a intervenit în forță, lichidând această răzmeriță, iar făptuitorii prinși au fost trimiși în fața instanțelor de judecată. Dintre cei 85 condamnați, nici unul nu era român. Imediat după aceste evenimente, sovieticii au desfășurat o extraordinară campanie mediatică împotriva României pe plan internațional, reușind să atragă de partea lor personalități marcante ale culturii europene. Între aceștia, Romain Rolland, George Bernard Shaw, Louis Aragon, Thomas Mann. Asemenea personalități condamnau România pentru intervenția armată, dar și pentru faptul că nu ar respecta drepturile și libertățile democratice ale cetățenilor săi. Cel mai activ s-a dovedit a fi scriitorul francez Henri Barbusse, care a asistat la procesul desfășurat la Chișinău și a publicat în 1926 cartea„  Călăii” , un virulent atac împotriva României. La numai o lună după Tatar-Bunar, în ziua de 12 octombrie 1924, Comitetul Executiv Central din Ucraina a adoptat hotărârea cu privire la crearea Republicii  Sovietice Socialiste  Moldovenești. Se preciza că granița de vest și sud-vest a acestei republici era granița de stat U.R.S.S. Nu se formula explicit, dar era limpede că, de vreme ce Kremlinul nu recunoștea unirea Basarabiei cu România, aceasta era pe râul Prut. De altfel, propaganda sovietică a desfășurat, în toată perioada care a urmat, o amplă campanie mediatică pentru „eliberarea” Moldovei dintre Nistru și Prut (unele documente includeau Moldova până la Carpați) și „întregirea” R.S.S.A. Moldovenești, reușind să obțină sprijinul unei părți a opiniei publice internaționale. În acest timp, reacția oficialilor români a fost palidă, sau a lipsit cu desăvârșire. Aceștia apreciau că, de vreme ce Sfatul Țării a decis unirea Basarabiei cu România, iar prin tratatul de la Paris s-a confirmat pe plan internațional acest act, nu era necesară o propagandă susținută pentru afirmarea dreptății sale istorice.

        Tatar-Bunar este, în fapt, o „carte de învățătură” pentru cei care doresc să descifreze evoluția relațiilor internaționale, precum și rolul propagandei externe în promovarea (sau neglijarea) intereselor naționale.