SFÂRȘITUL REPUBLICII TELEORMANISTAN!

SFÂRȘITUL REPUBLICII TELEORMANISTAN!

          

1. Despre alegerile europarlamentare și efectele lor:

   Sunt momente în care oamenii tind să considere că anumite lucruri fireşti ar fi senzaţionale. Surpriza unora vine din evaluări greşite, de unde iluzia că au survenit nemaipomenite răsturnări complet imprevizibile. Dacă ar fi fost mai atenţi, ar fi observat premizele care n-aveau cum să conducă la alte rezultate. În şi mai multe cazuri reacţiile sunt motivate psihologic: consecinţele cursului logic al evenimentelor se dovedesc atât de spectaculoase, încât nu se poate ca ele să fi urmat un drum lin, aşa-zicând „banal”. Trebuie să se fi produs „miracole”, „cataclisme”, mari răsturnări de situaţii. Aşa şi-n memorabilele zile de 26 şi 27 mai 2019, când - de fapt - ce trebuia să se-ntâmple pe scena politică românească s-a întâmplat.

   Mai întâi duminică 26, la prima ocazie, la primul scrutin organizat după alegerile parlamentare din decembrie 2016 şi după peste doi ani de guvernare dezastruoasă, nedemocratică a coaliţiei PSD-ALDE-UDMR-şi-restul-minorităţilor-etnice (cu excepţia celei germane), electoratul şi-a tradus protestul în voturi pentru partidele din opoziţie. Revolta faţă de guvernanţi se extinsese continuu, până la solidarizări impresionante, de la demne repudieri indignate la vitriolante persiflări colective. Sondajele indicau prăbuşirea susţinerii de care PSD s-a bucurat la finele lui 2016. Este adevărat, sociologii şi alţi comentatori considerau că participarea la scrutinul de acum va fi slabă, ceea ce ar fi avantajat partidele majorităţii parlamentare, votate de electorate mai disciplinate. La fel a doua zi, când era programată pronunţarea sentinţei în apelul procesului în care liderul PSD Liviu Dragnea fusese condamnat la închisoare cu executare. Completul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se afla „în pronunţare”, deci fără motive de a mai acorda amânări: audierile se încheiaseră, pledoariile finale fusese rostite, faptele se ştiau, fuseseră recunoscute de către împricinate şi toate mărturiile îl indicau pe Dragnea ca şef autoritar al Teleormanului la vremea respectivă, responsabil pentru fraudă. Speţă clară - verdicte previzibile, care au şi sosit luni 27 mai, la orele prânzului. Consecinţele celor două evenimente au fost şi sunt - da! - formidabile. Votul popular a arătat că PSD nu mai are legitimitate pentru a guverna. ALDE, partenerul de coaliţie, n-a atins pragul de 5%. În conjunctura general-europeană, cu îngrijorări şi probleme interne peste tot, şi cu atât mai mult la noi, în datele teribilei confruntări locale pentru şi contra statului de drept, alegerile pentru Strasbourg se încărcaseră de semnificaţia suplimentară - şi prioritară - a unor plebiscitări ale democraţiei. Teste trecute pe Continent, forţele declarat-antieuropene nereuşind să obţină sprijin majoritar (cu cazul special al Marii Britanii, blocate în tema „Brexit”-ului - de discutat separat). La noi - succes eclatant al formaţiunilor politice care au apărat moralitatea publică, semnificativă fiind şi larga susţinere a referendumului pentru justiţie. Ar fi fost destul pentru demisia cabinetului, pentru formarea unei noi majorităţi parlamentare şi pentru preluarea guvernării de către partidele care s-au opus coaliţiei dominate de PSD-ALDE. Pe de altă parte, ar fi fost greu de imaginat că Liviu Dragnea şi echipa lui de propagandişti vor abandona de bună-voie poziţiile. Erau - mai degrabă - de aşteptat noi acuzaţii la adresa Occidentului, a „Europei”, a „multinaţionalelor” care ar fi „manipulat” votul etc.. Însă a doua zi a venit sentinţa care l-a scos din joc pe Dragnea, trimis la închisoare. PSD-ul s-a arătat brusc confuz, dezarticulat, în degringoladă. Fără lideri alternativi, partidul s-a agăţat instinctiv de putere, îmbrăţişând discursul „continuităţii”. Cei mai fideli „locotenenţi” ai lui Dragnea au fost îndepărtaţi şi au început să revină la vârf contestatarii săi din interior, de fapt complici la ororile antidemocratice comise de PSD şi de coaliţie, doar interesele personale şi de grup despărţindu-i. Un partid incapabil să înţeleagă ce i se-ntâmplă, ce „cutremur” - da! electoral l-a lovit şi ce „tsunami” s-a abătut, suplimentar, asupra sa odată cu arestarea „liderului maxim”. Confuzie şi la ALDE. Timp de câteva zile după alegerile din 26 mai, conducerea a „dispărut” din spaţiul public. Ce să mai declare după ce a primit din partea electoratului verdictul ieşirii din politică?! 

     La rândul său, partidele de opoziţie şi-au savurat triumful, în primul rând PNL şi USR-PLUS, secondate de PMP şi Pro România. N-a mai depăşit pragul de 5% la europarlamentare decât UDMR. Liberalii şi Alianţa 2020 şi-au afirmat dorinţa de a prelua puterea executivă, în conformitate cu mesajul transmis de societate, cerând chiar alegeri anticipate. Fără un nou scrutin, o altă majoritate trebuie constituită cu parlamentari aleşi în decembrie 2016, între timp producându-se oarecari „mişcări de trupe”, altele fiind previzibile. Pro România îşi declarase de-acum câteva săptămâni disponibilitatea pentru o guvernare „de uniune naţională”, fără PSD-ALDE. Se fac calcule, se negociază, sunt schiţate scenarii de lucru. Vor urma zile, poate săptămâni de asimilare a şocurilor din 26-27 mai. Scena politică se reaşează. Electoratul a transmis un puternic mesaj imperativ de relansare, de refondare a sistemului nostru democratic.

2.Problema ceaușismului din PSD: 

     Când ușile grele ale Penitenciarului Rahova s-au închis în spatele mașinii negre, o epocă s-a sfârșit în România. Și nu puțini au fost aceia cărora zgomotul tablelor le-a amintit de răpăitul mitralierelor de la zidul de la Târgoviște, de acum aproape treizeci de ani. O comparație forțată, desigur, vremurile sunt astăzi cu totul altele, contextul e altul, mentalitățile sunt altele. Și totuși, la o scară mai redusă, evenimentul din 27 mai a reprodus, într-un anumit fel, sfârșitul ceaușismului. Biografiile lui Nicolae Ceaușescu și, respectiv,  Liviu Dragnea se aseamănă - țărani din sud, porniți de jos și reușind să ajungă în vârf prin propriile forțe, într-o lume plină de pericole și neprevăzut. O lume în care trebuie să dai din coate și în care foarte ușor poți fi călcat în picioare. Într-un anumit fel, pesedismul (fost fesenism, fost pedeserism) a reușit să țină în viață ceva din ceaușism, chiar și în luxoasele proprietăți din România ori din diferite paradisuri, agonisite de social-democrați, în birourile cu uși capitonate și în mașinile scumpe. De la naționalismul pășunist la teoria „neamestecului străinătății în treburile interne” și până la cultul supunerii față de șef. Ceaușismul ar fi fost de neimaginat fără Dincă și Bobu - pesedismul târziu i-a avut pe Codrin Ștefănescu, pe Cătălin Rădulescu, zis Mitralieră și pe Lia Olguța Vasilescu. 

     Azi, în PSD-ul de după trântirea ușilor la Rahova, cuvântul de ordine este că Dragnea a fost vinovat pentru tot, că alegerile au fost pierdute de PSDragnea și nu de către partid. Dar unde era partidul atunci când Liviu Dragnea întreba, în Congresul extraordinar din martie 2018: „Vreți să fiu președintele vostru?”. Unde era partidul atunci când Liviu Dragnea adopta discursul extremei drepte și al propagandei rusești împotriva Uniunii Europene? Unde era partidul atunci când Liviu Dragnea dădea linia ofensivei anti-justiție și stat de drept? Partidul era acolo și aplauda. Ar fi avut șanse de a schimba cursul, în timpul revoltelor lui Grindeanu sau Tudose. Dar partidul i-a executat, așa cum PCR l-a executat la Congresul al XII-lea, pe Gheorghe Apostol, atunci când a încercat să se opună realegerii lui Ceaușescu. Sau cum PCR a ratat șansa din ceasul al treisprezecelea de a-l arunca peste bord pe Ceaușescu și de a se transforma în partid social-democrat, pe modelul deja aplicat în țările din Est, la Congresul al XIV-lea din noiembrie 1989. După această ultimă fărâmă de șansă ratată, Partidul Comunist Român s-a prăbușit în neant - i-au fost suficiente câteva zile. Nu i-a supraviețuit lui Nicolae Ceaușescu. 

     Întrebarea este dacă PSD îi va supraviețui lui Liviu Dragnea. Eforturi se fac și, spre șansa PSD, democrația, care nu exista în 1989, oferă astăzi șansa unei redresări. Dar drumul e dificil și plin de obstacole și nu e sigur că la capătul său se va afla un premiu sau o fundătură. Mai întâi de toate, PSD trebuie să-și refacă relația cu Europa, să iasă din izolarea în care singur a intrat. Și nu e suficient să renunțe la discursul despre Europa care ne trimite mâncare otrăvită sau la acuzațiile că instituțiile de la Bruxelles nedreptățesc România. Și nu este suficient nici să-i retragă în ultima clipă de pe lista pentru Bruxelles și Strasbourg pe acei candidați ce păreau pregătiți mai curând pentru o adeziune la grupul lui Salvini decât pentru social-democrația europeană. PSD trebuie să dea dovezi că a încetat ostilitățile pe terenul justiției. Și nu în vorbe. Să retragă toate prevederile din legile justiției, Codul Penal, Codul de Procedură Penală, care sunt contra recomandărilor Comisiei de la Veneția, Comisiei Europene și Parlamentului European. Să retragă sesizarea Curții Constituționale, întocmită de Florin Iordache, pe timpul cât îi ținea locul lui Liviu Dragnea la șefia Camerei Deputaților, privind completele specializate de la Înalta Curte. Să desființeze Secția Specială de cercetare a magistraților, pe care instituțiile europene o consideră o formă de presiune, de natură a afecta independența justiției. Să aplice întocmai recomandările din cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare. Să renunțe la naționalismul economic păgubos, prin abrogarea Ordonanței 114. Este dureros pentru PSD, dar dacă merge pe linia asta, chiar are o șansă. Socialiștii europeni, cu toate pierderile suferite la aceste alegeri, sunt în situația de a participa la formarea coaliției majoritare în Parlamentul European. Ba chiar ar putea deveni vioara întâi, într-o alianță cu ALDE și cu verzii! Socialiștii europeni au mare nevoie de cele nouă voturi ale social-democraților români, dar nu le pot accepta oricum - cu un PSD care menține linia dură în raport cu Europa, poziția de negociere a socialiștilor europeni mai degrabă se deteriorează. Problema PSD este însă tocmai linia dură pe care a hrănit-o în interiorul său. Încă din vremurile FSN-ului, partidul a păstrat o bună parte din arsenalul propagandistic național-comunist. Acum, ar trebui să facă un efort colosal de exorcizare. Și, dacă toate acestea se întâmplă, nu este exclus ca nucleul antieuropean să-și caute o cale proprie. Ar fi o pierdere în plan electoral pentru PSD, dar o clarificare pentru democrația românească. 

Concluzie: S-a sfârșit coșmarul numit „Liviu Dragnea” dar, nu s-a sfârșit sistemul creat de acest … țăran de Teleorman! Să ne gândim la toți drăgniștii care ocupă diverse funcții în aparatul bugetar! Trebuie, în opinia mea, lustrați!!

CEDAREA BASARABIEI ȘI NORDULUI BUCOVINEI.

CEDAREA BASARABIEI ȘI NORDULUI BUCOVINEI

     Intențiile și pretențiile cotropitoare ale lacomului vecin de la Răsărit, au avut ca rezultantă dezlipirea din trupul țării a unor teritorii însemnate cu populație majoritar românească care au fost incluse în statul moscovit.
        În aprilie 1711, Domnul Moldovei - Dimitrie Cantemir (care a domnit 1710-1711) a încheiat tratatul de alianță cu Petru I al Rusiei prin care acesta garanta granițele Moldovei prin articolul XI după delimitarea făcută (Nistru, Camenița, Bender cu tot ținutul Bugeacului, Dunărea, granițele Țării Muntenești, Ardealului, Poloniei). Dar țarul Rusiei a murit în 1725 și semnătura sa nu mai avea valoare și nu putea împiedica anexiunile hrăpărețe ale Rusiei. Ocuparea Țărilor Române ale Moldovei și Munteniei în timpul războiului ruso-turc (1768-1774) a fost anulată în tratatul de pace de la Kuciuk Kainargi din iulie 1774 în articolul XVI. Imperiul Rusiei restituie Sublimei Porți întreaga Basarabie și cele două principate Țara Românească și Moldova.
         În urma altui război ruso-turc (1806-1812) prin pacea nefastă de la București turcii și-au salvat teritoriul „cedând ” Rusiei pământul strămoşesc al Basarabiei, care nu le-a aparţinut. La patrimoniul Rusiei ţariste a fost inclusă o suprafaţă de 45.630 km² (mai mult cu 7500 km² decât Moldova la Vest de Prut) 17 târguri, 685 de sate cu o populație de 483.000 de locuitori, cetățile Hotin, Tighina, Orhei, Soroca, Ismail, Cetatea Albă și Chilia. Noua provincie Bessarabskaia Oblasti ( Provincia Basarabească) a fost numită așa spre a nu fi acuzați ocupanții că au răpit regiuni din Moldova.
     Teritoriul era organizat în 12 ținuturi (districte) divizate în ocoale sau plase. Administrația rusească păstrase vechea împărțire preluată de la Domnii Moldovei. Din 1813 a fost numită Provincia Basarabia, în 1873 Gubernia Basarabia. Inițial, cel care conducea administrația civilă (provincia era ocupată de armata rusă) a fost boierul Scarlat Sturdza cu reședința la Tiglina, apoi la Chișinău care a fost declarat capitală a Basarabiei printr-un ucaz din 1818 al țarului Alexandru I, care în acel an a vizitat Chișinăul. Guvernatorul civil era „ajutat” de Sfatul obștesc, compus din boieri moldoveni fideli Moscovei. După Sturdza, toți guvernatorii au fost ruși. Limbi oficiale erau rusa și „moldoveneasca”, iar din 1843, oficiala era numai rusa. A urmat un intens program de rusificare, de deznaționalizare prin colonizări și strămutări (deportări).
        După războiul Crimeei început în 1853, Congresul de Pace de la Paris (februarie - martie 1856) a stabilit prevederi importante pentru Țările Române. Printre acestea, a fost și stabilirea graniței noi cu Basarabia, prin retrocedarea de către Rusia, Moldovei a trei județe: Bolgrad, Cahul, Ismail. Restul Basarabiei a rămas în continuare sub stăpânirea ţaristă. Moldova s-a bucurat puţin timp de realipirea unei părţi a teritoriului înstrăinat.
       În anii 1877 şi 1878, România a participat la războiul româno-ruso-turc din Bulgaria, în urma căruia și-a câștigat independența. În aprilie 1877 a fost semnată de cele două părți, rusă și română, Convenția de liberă trecere a armatei ruse pe teritoriul României. Guvernul rus se oblige „ a menține și respecta drepturile politice ale statului român …. cum rezultă din legile anterioare și tratatele existente, … a menține și a apăra integritatea actuală a României.” În urma cererilor insistente ale marelui duce Nicolae (fratele Împăratului Alexandru al-II-lea), comandant al armatei ruse, ca armata română să se implice și să ajute pe rușii învinși serios de turci, trupele române au trecut Dunărea și au contribuit substanțial la victoria aliaților asupra turcilor. Și totuși diplomația rusă nu a permis participarea României la Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano. Mai mult, a influențat hotărârile Congresului de la Berlin ( 1/13 iunie - 1/13 iulie 1878). Delegația română nu a fost admisă la lucrările Congresului. Totuși membrii ei au adresat președintelui Congresului Otto von Bismarck un memoriu cu cinci revendicări. Într-una din acestea se cerea ca nicio parte a teritoriului să nu fie separată de România. Această solicitare se referea la pretențiile Rusiei de a reîncorpora cele trei judetețe ale Basarabiei, revenite la România în 1856, prin sfidarea și încălcarea Conventiei româno - ruse din aprilie 1877, prin care diplomații ruși garantau prin semnăturile lor integritatea României. La amenințările rusești de ocupare a țării și dezarmare a armatei române în caz de împotrivire a cedării județelor din Basarabia, Carol I a dat un răspuns demn țarului Alexandru al-II-lea: „Majestate, armata care a avut cinstea de a lupta sub ochii voştri pe câmpiile Bulgariei, va fi nimicită, dar niciodată dezarmată.” Forţa a avut câştig de cauză. Congresul a hotărât încorporarea județelor sud- basarabene la Rusia. Câștigam independența, Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor, dar eram jefuiți de Bugeac (Sudul Basarabiei).
      În timpul Primului Război Mondial (1914 - 1918) în Basarabia a început o amplă activitate de eliberare de sub stăpânirea rusă și de unire cu România. Patrioții moldoveni cu ajutorul celor din Regat au înființat instituții care facilitau desideratele basarabenilor: partide, uniuni, asociaţii profesionale, societăţi, ligi, soviete (sfaturi). De o mare importanță au fost Partidul Național Moldovenesc (înființat în martie 1917) și Sfatul Țării (primul parlament al Basarabiei înființat la 21 noiembrie 1917). Acesta a proclamat Republică Democratică Moldovenească la 2 decembrie 1917. În aceeași zi a fost instituit un guvern numit Directorat General. La 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a proclamat independența Republicii Democratice Moldovenești, iar Consiliul Directorilor Generali a devenit Consiliul de Miniștri. Încununarea eforturilor basarabenilor s-a produs la 27 martie 1918. Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă la Chișinău, a votat unirea Basarabiei cu România. Patrioții care au realizat acest eveniment unic în istoria României trebuie menționați: Ion Inculeţ (preşedintele Sfatului Ţării), Pantelimon Halippa, Ion Buzdugan, Petre Erhan, Ion Pelimon, Onisifor Ghibu, arhimanditul Gurie Grosu, Pavel Gore, Daniel Ciugureanu ş.a. Declarația adoptată cu 86 de voturi pentru, 3 împotriva și 36 de abțineri preciza: „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile ei graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa România.” Așadar după 106 ani de stăpânire țaristă, Basarabia s-a unit cu România pentru totdeauna. Pentru biata Basarabie, totdeauna a durat ceva mai mult de două decenii.
       Un intermezzo nedorit în existența nefericitei părți a României a fost protocolul secret al Pactului de neagresiune dintre Germania si Uniunea Sovietică. Actele au fost semnate la Moscova în limbile germană și rusă la 23 august 1939, de Ioachim von Ribbentrop ministrul de externe al Germaniei și Veaceslav Molotov, comisar al poporului pentru Afacerile Externe al Uniunii Sovietice (acesta înlocuise pe Maksim Litvinov, care fiind evreu nu putea fi cosemnatar al unui tratat cu Reichul care inițiase proiectul soluției finale pentru evrei). Articolul 3 prevedea: „În privinţa Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic față de aceste teritorii.” Peste zece luni, în iunie 1940, un schimb de telegrame între Germania și URSS a hotărât soarta Basarabiei. Profitând de faptul că România nu mai avea sprijinul Franței, care capitulase în fața Germaniei, Molotov a informat Reichul că se va adresa Bucureștiului pentru lămurirea situației Basarabiei și Bucovinei, adică a ocupării celor două teritorii românești. Răspunsul iritat al Berlinului a precizat că „Germania își va respecta semnătura (pe care Moscova și-o încălca cerând Bucovina nepomenită în Tratatul de neagresiune) arătându-se uimit de pretențiile rusești asupra Bucovinei, fostă posesiune a coroanei austriece. În Basarabia și Bucovina locuiesc peste 100.000 de Volksdeutsche (cetățeni de origine germană). Reichul este interesat de soarta acestora.” Kremlinul a declarat la 26 iunie 1940 că și-a limitat pretențiile la Basarabia și Bucovina de Nord cu orașul Cernăuți. În aceeași seara de 26 iunie 1940 la orele 22:00, Molotov l-a convocat pe ministrul român la Moscova (ambasadorul României) Gheorghe Davidescu pentru a-i preda ultimatumul care pretindea: „Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României: 1.Să înapoieze cu orice preț, Uniunii Sovietice, Basarabia. 2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de Nord a Bucovinei cu granițele sale conform cu harta alăturată. Guvernul sovietic asteaptă răspunsul României în decursul zilei de 27 iunie.” Refuzând să ia harta în noaptea de 26/27 iunie, Davidescu a trimis la București nota ultimativă. În circumstanțele amintite a fost convocat Consiliul de Coroană de către regele Carol al-II-lea. Acesta a durat de la 12:00 la 14:10. Votul de la sfârşitul discuţiilor referitor la acceptarea ultimatumului a fost: din cei 26 de participanți, 11 au votat nu, 10 da, 4 pentru discuţii, unul rezervat. În notele sale, regele Carol al-II-lea a scris: „De la început s-a văzut tendința de cedare.” Răspunsul Guvernului român adresat Moscovei propunea discuții amicale în locul și data fixate de sovietici. Ministrul german la Moscova a intervenit pentru prelungirea termenului specificat din ultimatumul sovietic. Molotov a refuzat afirmând că dacă România nu va accepta, trupele sovietice vor începe operațiunile la miezul nopții. Ribbentrop a sfătuit guvernul român să se supună. Seara lui 27 iunie 1940, la orele 21:00 s-a întrunit din nou Consiliul de Coroană. După analiza situației și expunerea generalilor Ion Ilcuș (ministrul Apărării Naționale) și Florea Țenescu (Seful Marelui Stat Major) care informau Consiliul că România se poate împotrivi agresiunii cu 40 de divizii, împotriva a 141 de divizii a aliaților (URSS, Ungaria, Bulgaria), s-a procedat la exprimarea votului. După 4-5 ore de la primul Consiliu de Coroană, situația era radical schimbată. Au ales respingerea ultimatumului și rezistența la agresiune, numai 6 membri din cei 26: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ștefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu.

    La Moscova, în seara zilei de 27 iunie după orele 23, Gheorghe Davidescu a expus lui Molotov punctul de vedere al României: „Basarabia a fost cinci secole românească. Bucovina niciodată nu a fost a Rusiei.” Peste puțin timp, în 28 iunie 1940 ora 1:25, Davidescu a primit de la Molotov încă un ultimatum cu un preambul în 5 puncte: „Timp de 4 zile începând cu data de 28 iunie, orele 14:00 după ora Moscovei, teritoriul Basarabiei și Bucovinei să fie evacuat de trupele române. În același timp trupele sovietice vor ocupa Nordul Bucovinei. În 28 iunie, trupele sovietice vor ocupa Cernăuți, Chișinău, Cetatea Albă. Guvernul României este răspunzător pentru păstrarea și nedeteriorarea căilor ferate, podurilor, aerodromurilor, industriei, uzinelor, telegrafului și instalațiilor anexe. O comisie comună româno-rusă formată din câte doi reprezentanți va hotărî asupra chestiunilor litigioase. Guvernul sovietic insistă să primească răspuns la orele 12:00 (ora Moscovei) în ziua de 28 iunie.” Răspunsul Guvernului Român până la ora precizată: „Este silit să primească condițiile de evacuare pentru a evita gravele urmări ale deschiderii ostilităților și recurgerii la forță.”
    Trupele sovietice nu au respectat termenul. Trecuseră cu multe ore înainte granița și participau la silnicii, omoruri, abuzuri alături de bandele bolșevizate. Pentru populația românească a început prigoana, deportările, deposedările de bunuri: ocupația sovietică.
     La 2 august 1940, Sovietul Suprem a adoptat legea pentru înființarea RSSM - Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Sovietul Suprem al RSSM a hotărât că Sudul Basarabiei și Nordul Bucovinei nu fac parte din RSSM. Conferința de Pace de la Paris (29 iulie - 15 octombrie 1946) a confirmat raptul sovietic din iunie 1940 (URSS a fost secondată de SUA, Marea Britanie, Franța). La 3 iulie 1940 la Chișinău s-a sărbătorit „eliberarea Basarabiei de jugul boierilor români.” Statuia regelui Ferdinand a fost drapată în pânză roșie și acoperită de portretul lui Stalin. Clopotnița catedralei acoperită cu pânză roșie era împodobită cu portretele lui Stalin și Molotov. Garda de onoare era alcătuită din unități NKVD și trupe SS germane care protejau coloniștii germani care se repatriau. La 1 ianuarie 1941 alfabetul latin a fost înlocuit cu cel chirilic. Din biblioteci au fost scoase și topite cărțile tipărite cu litere „burghezo-moșierești” (grafia latină). Constituția RSSM redactată după tipicul Constituției URSS a fost adoptată în 10 februarie 1941. Așa a inceput „raiul socialisto-sovietic” pentru bieții români basarabeni.

CATEDRALELE - MONUMENTE ÎNCHINATE LUI DUMNEZEU SAU OAMENILOR?

CATEDRALELE - MONUMENTE ÎNCHINATE LUI DUMNEZEU SAU OAMENILOR? 

      Moscova a fost martora unui eveniment asemănător unei reveniri la viaţă. Catedrala Mântuitorul Hristos, distrusă de Stalin în 1931, a fost reconstruită, cupolele ei aurii strălucind pe cerul Rusiei. În oraşul Évry, din apropierea Parisului, muncitorii au realizat ultimele finisaje la singura catedrală ridicată în Franţa în secolul al XX-lea. Aceasta a avut loc la doar câţiva ani de la sfinţirea catedralei Almudena, din Madrid. Un caz foarte asemănător este cel al catedralei St. John the Divine, din New York. Fiind în stadiul de construire de peste 100 de ani, catedralei i se spune, în general, St. John the Unfinished (Sf. Ioan Neterminatul). Cu toate acestea, ea este una dintre cele mai mari catedrale din lume, având o suprafaţă de peste 11 000 metri pătrați. Peisajul multor oraşe preponderent creştine este dominat de catedrale uriaşe. Pentru credincioşi, ele sunt simboluri ale credinţei în Dumnezeu. Chiar şi unii necredincioşi le preţuiesc, considerându-le opere de artă sau exemple de măiestrie arhitecturală. Totuşi, existenţa acestor somptuoase şi, adesea, extraordinar de costisitoare lăcaşuri de închinare dau naştere la întrebări serioase: De ce şi cum au fost ele construite? Cărui scop servesc ele?

Ce este o catedrală?

     După moartea lui Hristos, discipolii s-au organizat în adunări/biserici, dintre care multe se întruneau în locuinţe particulare (Filimon 2). Decenii la rând, asupra acestor biserici au vegheat bărbaţi numiţi în sens spiritual „bătrâni” - presbyteros, în limba greacă - (Faptele 20:17, 28; Evrei 13:17). Cu timpul, unii bătrâni s-au ridicat deasupra celorlalţi şi au ajuns să fie consideraţi episcopi, supraveghind mai multe biserici. Termenul „biserică”, folosit iniţial cu privire la creştini, a fost utilizat ulterior şi cu referire la lăcaşul lor de închinare, clădirea însăşi. Nu după mult timp, unii episcopi au căutat să obţină bisericile care se potriveau rangului lor. Astfel a fost creat un nou cuvânt, prin care era descrisă biserica episcopului, şi anume: „catedrală“. Cuvântul provine din grecescul kathedra, care înseamnă „scaun“. Prin urmare, catedrala era tronul episcopului, simbolul puterii sale temporale. Din catedrala sa, episcopul îşi extindea autoritatea asupra unui teritoriu, numit episcopie.

„Vremea catedralelor”:

       În 325 d.H., Conciliul de la Niceea a recunoscut oficial instalarea episcopilor în oraşe. Sprijiniţi acum de Statul Roman, episcopii obţineau frecvent din partea autorităţilor daruri costisitoare sub formă de pământuri. De asemenea, episcopii au preluat controlul asupra multor lăcaşuri de închinare păgâne. Când Imperiul Roman s-a fărâmiţat, structurile ecleziastice au supravieţuit, dobândind o poziţie proeminentă în Evul Mediu. Potrivit istoricului francez Georges Duby, această perioadă a devenit în scurt timp „Vremea Catedralelor“.

     Din secolul al VII-lea până în secolul al XIV-lea, populaţia Europei s-a triplat. De pe urma acestei explozii demografice au beneficiat în primul rând oraşele, care au început să prospere. În consecinţă, cele mai înfloritoare oraşe de reşedinţă episcopală erau locul cel mai potrivit pentru construirea imenselor catedrale. De ce? Deoarece aceste lucrări arhitectonice impunătoare puteau să înflorească doar acolo unde exista un permanent flux monetar!

   Un alt factor care a favorizat construirea catedralelor a fost venerarea pe scară largă a Fecioarei Maria şi a moaştelor, practică ce s-a dezvoltat în secolele al XI-lea şi al XII-lea. Episcopii au dat o şi mai mare amploare acestei forme de închinare, sporind, astfel, popularitatea catedralelor lor. În Franţa acelor vremi, numeroase catedrale au primit titlul Notre-Dame (Stăpâna Noastră sau Maica Domnului). În enciclopedia catolică Théo se pune întrebarea: „Ce oraş nu i-a dedicat o biserică şi, adesea, catedrala?” Astfel, catedrala Saint-Étienne, din Paris, a fost dedicată Maicii Domnului. Catedrala Notre-Dame din Chartres (Franţa) a devenit principalul sanctuar al Europei septentrionale. „Nici o personalitate - nici chiar Hristos însuşi - nu a dominat viaţa şi gândirea constructorilor de catedrale atât de mult ca Fecioara Maria”, se afirmă în lucrarea The Horizon Book of Great Cathedrals.

„Vom construi o catedrală aşa de mare. . .”:

     Dar de ce multe dintre aceste clădiri aveau dimensiuni atât de mari? Încă din secolul al IV-lea, catedralele din Trier (Germania) şi Geneva (Elveţia) ocupau suprafeţe foarte mari, în pofida numărului relativ mic de credincioşi. În secolul al XI-lea, populaţia oraşului Speyer (Germania) nu reuşea să umple imensa catedrală de aici. Prin urmare, lucrarea The Horizon Book of Great Cathedrals concluzionează că „dimensiunile şi somptuozitatea catedralelor trădau nenumărate motive pur laice”. Unul dintre acestea era „orgoliul episcopului sau al abatelui sub patronajul căruia avea să fie construit edificiul“.

     În secolele al XII-lea şi al XIII-lea, catedralele aveau, în medie, 100 de metri lungime şi se urmărea ca înălţimea să fie egală cu lungimea. Catedrala din Winchester (Anglia), cu o lungime de 169 de metri, şi Domul din Milano (Italia), cu o lungime de 145 de metri, sunt construcţii remarcabile. „Vom construi o catedrală aşa de mare, încât, după ce va fi gata, privitorii vor crede că am fost nebuni“, a declarat în 1402 un cleric spaniol din Sevilla. De fapt, despre catedrala din Sevilla se spune că este a doua din lume ca mărime, înălţimea boltei sale superioare fiind de 53 de metri. Turnul catedralei din Strasbourg (Franţa) are o înălţime de 142 de metri, cât o clădire cu 39 de etaje. Turnul catedralei gotice din Ulm (Germania), ridicată în secolul al XIX-lea, măsoară 161 de metri, fiind cel mai înalt turn de piatră din lume. „Nici o cerinţă privind serviciul religios nu justifică aceste proporţii colosale“, a afirmat cu tărie istoricul Pierre du Colombier.

      În secolele al XII-lea şi al XIII-lea, promotorii catedralelor au profitat de un alt motiv pur laic, şi anume, patriotismul urban. În Encyclopaedia Britannica se spune că „oraşele se luau la întrecere care să construiască cea mai înaltă catedrală“. Membrii consiliilor orăşeneşti, cetăţenii bogaţi şi breslele au transformat catedralele în simboluri ale oraşului lor.

Costisitoare în trecut, costisitoare şi în prezent:

    Istoricul Robert Southern a numit proiectele de construcţie ale catedralelor „abisuri financiare”. Aşadar, cum erau finanţate în trecut aceste clădiri, dacă ne gândim că şi în prezent sunt întreţinute la preţuri tot mai mari? Uneori, prelaţii, cum ar fi Maurice de Sully, din Paris, plăteau pentru ele din propriul buzunar. Alteori, cheltuielile erau acoperite de conducătorii politici, un exemplu în acest sens fiind Iacob I Cuceritorul, rege al Aragonului. Totuşi, de cele mai multe ori, dioceza era cea care finanţa cu veniturile ei catedralele. Aceşti bani proveneau din taxe feudale şi impozite pe avere. De fapt, episcopul de Bologna (Italia) deţinea 2 000 de moşii! La toate acestea se adăugau impozitele religioase pe colecte, pe indulgenţe şi pe pedepsele pentru păcate. În Rouen (Franţa), cei ce obţineau dreptul de a mânca produse lactate în timpul postului mare al Paştelui plăteau pentru aşa-numitul Turn de Unt al catedralei. Unii donatori foarte generoşi erau onoraţi prin păstrarea în biserică a chipurilor lor sub formă de vitralii sau statui. Principiul anonimatului pe care creştinii trebuiau să-l respecte când făceau donaţii fusese, după cât se pare, uitat (Matei 6:2). Întrucât cheltuielile depăşeau deseori aşteptările, era necesar un permanent flux monetar. Aşadar, nu este de mirare că setea de bani a dus, adesea, la delapidare şi jecmănire. De pildă, acuzaţia de erezie atrăgea în general după sine confiscarea bunurilor, făcându-se, astfel, posibilă prădarea aşa-zişilor eretici, cum ar fi catarii, prin aceasta fiind finanţată construirea câtorva biserici. Bineînţeles, pentru a întreţine acest flux monetar, biserica a trebuit să exercite presiuni constante. Nu masele au fost cele care s-au simţit dintr-o dată îmboldite să construiască astfel de edificii, deşi unii istorici susţin contrariul. Iată ce a afirmat istoricul Henry Kraus: „Cu toate că în Evul Mediu oamenii erau foarte religioşi, construirea bisericilor nu a fost o prioritate pentru ei”. Prin urmare, numeroşi istorici critică biserica pentru extravaganţa ei. În lucrarea The Horizon Book of Great Cathedrals se spune: „Banii cheltuiţi de Biserică pe construcţii ar fi putut fi folosiţi pentru hrănirea flămânzilor sau pentru întreţinerea spitalelor şi a şcolilor. Astfel, s-ar putea spune că aceste catedrale au costat sute de mii de vieţi omeneşti”.

Cum au fost construite?

    Catedralele sunt o mărturie a ingeniozităţii omului. Este de-a dreptul uluitor că aceste edificii uriaşe au fost construite cu ajutorul unei tehnologii rudimentare. Mai întâi de toate erau întocmite planurile detaliate ale construcţiei. În carierele de piatră erau folosite şabloane pentru a se asigura uniformitatea elementelor decorative şi mărimea corectă a blocurilor de piatră. Acestea din urmă erau însemnate cu grijă, indicându-se astfel locul exact pe care îl ocupau în structură. Transportarea lor era extrem de anevoioasă şi de costisitoare, dar, în pofida acestui lucru, „între 1050 şi 1350, Franţa a extras mai multă piatră decât Egiptul antic”, a scris istoricul francez Jean Gimpel.

    Pe şantierul de construcţie, muncitorii dădeau dovadă de multă îndemânare în folosirea primitivelor dispozitive de ridicare existente în acele timpuri - scripeţi şi trolii, mecanisme care, adesea, erau activate de oameni ce mergeau pe nişte roţi mari de lemn. Pe atunci nu se cunoşteau formulele matematice folosite azi de ingineri. Constructorii trebuiau să se bizuie pe instinct şi pe experienţă. De aceea, nu este de mirare că aveau loc numeroase accidente grave. De pildă, în 1284, bolţile catedralei din Beauvais (Franţa) s-au prăbuşit pentru că diametrul lor a fost prea mare. Cu toate acestea, elementele inovatoare, cum ar fi contrafortul, arcul butant, bolta ogivală şi pinaclul, le-au permis constructorilor să atingă noi înălţimi.

   Lucrările de construcţie durau între 40 de ani, în cazul celor mai rapide (Salisbury, Anglia), şi câteva secole. Unele catedrale, de felul celor din Beauvais şi Strasbourg (Franţa), Sagrada Familia (Spania) nu au fost terminate niciodată.

„O greşeală de prioritate”:

     Aceste „structuri frumoase şi extrem de costisitoare”, cum le-a numit Papa Honorius al III-lea, au iscat de la bun început anumite dispute. Din rândul clericilor s-au ridicat voci împotriva muncii şi a sumelor fabuloase cheltuite. Pierre le Chantre, prelat din secolul al XIII-lea la Notre-Dame de Paris, a declarat: „Construirea de biserici în maniera în care se face azi este un păcat”. Chiar şi astăzi, catedrala din Évry, ca să nu menţionăm decât una, stârneşte critici aspre. După cum s-a arătat în ziarul francez Le Monde (2015), în opinia multora catedralele reflectă „o greşeală de prioritate”, iar bisericile „ar trebui să investească mai degrabă în oameni şi în evanghelizare decât în pietre şi decoraţiuni”.

    Nu încape îndoială că mulţi dintre cei ce au luat parte la construirea acestor imense edificii au avut o iubire sinceră şi, bineînţeles, „zel pentru Dumnezeu”, dar „nu potrivit adevărului” (Romani 10:2). Iisus Hristos nu a cerut niciodată ca discipolii lui să construiască lăcaşuri de închinare somptuoase. El i-a îndemnat pe adevăraţii închinători să „se închine în duh şi adevăr” (Ioan 4:21-24). În pofida frumuseţii lor, măreţele catedrale ale creştinătăţii nu reflectă acest principiu. Ele pot fi monumente închinate constructorilor lor, dar nu şi monumente care îi aduc glorie lui Dumnezeu!

SOCIETATEA NAȚIUNILOR.

SOCIETATEA NAȚIUNILOR

       O problemă importantă soluţionată la Conferinţa de Pace de la Paris a fost crearea Societăţii Naţiunilor (Liga Naţiunilor). Acest deziderat a fost susţinut de Woodrow Wilson (preşedintele SUA) prin punctul 14 al Declaraţiei din ianuarie 1918 - care spunea că „trebuie formată o asociaţie generală a naţiunilor pentru a aduce garanţii mutuale de independenţă politică şi de integritate teritorială statelor mari ca şi celor mici”.

       Dezbaterile privind Pactul Societăţii Naţiunilor s-au desfăşurat la Hotelul „Crillon” din Paris, în ianuarie 1919. La 25 ianuarie 1919, în plenul primei şedinţe a Conferinţei, s-a hotărât crearea Ligii Naţiunilor, iar la 28 aprilie s-a adoptat textul de funcţionare al acestei organizaţii. Wilson a insistat ca primul secretar general să fie James Eric Drumond. Pactul a fost inclus atât în textul Tratatului de la Versailles la 28 iunie 1919, cât şi în tratatele de la Saint-Germain, Neuilly, Trianon şi Sevres.

       Membrii Societăţii Naţiunilor erau: ţările semnatare din 1919-1920, din partea Aliaţilor, statele neutre în timpul războiului, în număr de 13, care au aderat la Pact în 1919-1920, orice alt stat independent care acceptă obligaţiile internaţionale ce decurgeau din Pact şi era admis de adunare cu o majoritate de două treimi. Ţările învinse erau provizoriu excluse de la aceasta şi oricine putea fi expulzat din Liga Naţiunilor printr-un vot al Consiliului şi al tuturor celorlalţi membri ai Societăţii. Oricine se putea retrage cu un previz de doi ani.

     România a fost o prezenţă activă în cadrul Societăţii Naţiunilor încă de la înfiinţarea acesteia. Nicolae Titulescu şi-a legat numele de această organizaţie încă de la începuturile ei, semnând, alături de I. Cantacuzino, Pactul Societăţii Naţiunilor din partea României. Între 1920-1936, a fost delegat permanent la sesiunile Adunării Generale şi la majoritatea sesiunilor Consiliului Societăţii Naţiunilor. De la tribuna Societăţii Naţiunilor a acţionat constant pentru menţinerea păcii, fiind încrezător în rolul şi eficienţa acesteia, afirmând în acest sens: „Între un mecanism defectuos, organizat în vederea păcii, şi război, alegerea mea se îndreaptă spre primul.” A propus măsuri de securitate colectivă menite să oprească tendinţele revizioniste ale statelor nemulţumite de Sistemul de la Versailles şi a contribuit la adoptarea unei definiţii a agresiunii. A militat pentru afirmarea statelor mici şi mijlocii în comunitatea internaţională, contribuind totodată la extinderea relaţiilor diplomatice ale României. A fost cu adevărat un diplomat de talie europeană şi mondoială. Recunoaşterea mondială s-a concretizat în alegerea sa în structurile de conducere ale Societăţii Naţiunilor: preşedinte al Adunării Generale şi membru al Consiliului Societăţii şi în Comitetul celor trei.

       Funcţia de preşedinte al Adunării Generale oferea posibilitatea celui care o ocupa să influenţeze agenda de lucru a Ligii şi, în parte, chiar deciziile acestui organism internaţional. De aceea, Titulescu s-a înscris la competiţie. Contracandidatul său, diplomatul finlandez Hjalmar Procope era susţinut de curentul revizionist ungar, în special, după ce contele Appony se retrăsese din cursă. La 9 septembrie Procope s-a retras şi el din cursă, conştient că nu are nicio şansă de câştig. Astfel, la 10 septembrie 1930, din 51 de delegaţii prezente, 46 au votat alegerea lui Nicolae Titulescu în calitate de Preşedinte al Adunării Generale. Titulescu vedea în alegerea sa o recunoaştere a eforturilor României de organizare a lumii conform cu principiile Societăţii Naţiunilor: „Îngăduiţi-mi să văd în gestul spontan al numeroaselor delegaţii care au propus numele meu pentru funcţia de preşedinte dovada că eforturile permanente ale ţării mele de a organiza prin pace şi muncă o viaţă conformă cu marile principii ale Societăţii Naţiunilor n-au trecut neobservate de către dumneavoastră.” Considerând că alegerea sa era şi o recunoaştere a faptului că participase de la început la lucrările Socuetăţii Naţiunilor, sublinia că: „Sarcina pe care mi-aţi încredinţat-o implică mari răspunderi. Nu mă dau în lături de la niciuna dintre ele... Dar veţi binevoi, sunt sigur, să mă ajutaţi la îndeplinirea acestei sarcini.”

Liga/Societatea Naţiunilor şi ordinea mondială a secolului trecut:

     Dezastrul Primului Război Mondial impulsionează efortul în tendinţa asumată de toate spiritele responsabile ale vremii de a se exclude posibilitatea repetării unui asemenea cataclism. Prăbuşirea sistemului echilibrului european, a Concertului Marilor Puteri, care a asigurat stabilitatea continentului timp de aproximativ un secol, noile provocări marcate de revolutia rusă şi pericolul propagării extremismului de stânga, tendinţa făuririi unui nou sistem de securitate internaţională determină abordarea, ca o posibilă soluţie, a înlocuirii anarhiei în domeniul relaţiilor interstatale cu o organizare instituţională, menită a oferi garanţia unei noi stabilităţi în urma încheierii războiului.

Pentru o asociaţie universală a naţiunilor:

      Termenul de Ligă sau Societatea Naţiunilor apare încă din 1908, când Léon Bourgeois propune un nou sistem de organizare a relaţiilor internaţionale. Ideea este preluată şi susţinută de grupuri şi asociaţii din Franţa, din Marea Britanie, din Statele Unite, unde preşedinţii Theodor Roosevelt şi George Taft avansează formula unui sistem de securitate în care agresorii să primească automat sancţiuni economice şi militare din partea comunităţii internaţionale.

    În iunie 1915, o Ligă pentru întărirea păcii, susţinută de preşedintele american Taft, militează pentru o Societate a Naţiunilor bazată pe securitatea colectivă şi întărirea dreptului internaţional. Preşedintele Woodrow Wilson este însă cel care, la 27 mai 1916, trasează, pentru prima dată, în termeni concreţi, instituţionali, proiectul unei asemenea organizaţii. El propune o asociaţie universală a naţiunilor, care, pe lângă garanţiile de securitate, să asigure prosperitatea economică generală, accesul la materiile prime, libertatea neîngrădită a circulaţiei, siguranţa navigaţiei maritime. Prevenirea războaielor urma a se realiza prin garanţii reciproce, utilizarea diplomaţiei deschise şi transparente, apelul la opinia publică, cei refractari la aceste principii urmând a fi supuşi sancţiunilor economice, dar nu şi celor militare, excluse de preşedintele Wilson din considerentul opoziţiei previzibile a izolaţioniştilor din Senatul american.

    Statele Unite ale Americii dispreţuiau conceptul de echilibru de forţe şi considerau imorală practica aşa-numitului „realpolitik”. Criteriile americane pentru ordinea mondială erau democraţia, securitatea colectivă şi autodeterminarea. Aceasta presupunea, prin urmare, asocierea tuturor naţiunilor, fără nici o discriminare, recunoaşterea şi impunerea dreptului internaţional „deasupra tuturor intereselor particulare”, instituirea unei forţe colective, care „să nu mai fie în serviciul ambiţiilor politice sau al egoismelornaționale”.

Instrument al dezvoltării paşnice şi al cooperării mondiale:

    Ideea lui Woodrow Wilson a fost concretizată, în cursul anului 1918, prin mai multe proiecte propuse de americani, britanici, francezi şi italieni. Principiile fundamentale ale acestora aveau în vedere, în primul rând, asigurarea securităţii colective prin opunerea faţă de agresor a frontului comun al tuturor statelor participante. Mijloacele propuse pentru realizarea unui atare obiectiv erau diferite: americanii acceptau doar sancţiuni economice, britanicii voiau îmbinarea mijloacelor economice şi militare de coerciţie, în timp ce francezii militau pentru constituirea unei armate internaţionale permanente.

Garanţia păcii durabile era considerată dezarmarea şi instituirea unui sistem de control al armamentelor. Liga urma să devină nu numai un mijloc de prevenire a războiului, ci şi un instrument al dezvoltării paşnice, al cooperării, al reglementărilor internaţionale în diverse domenii, concepute ca paşi spre integrarea politică.

    Din punct de vedere al organizării instituţionale, în fruntea Ligii urma a se institui un Consiliu, conceput de britanici ca fiind alcătuit exclusiv din reprezentanţii Marilor Puteri, care să asigure şi controlul asupra reconstrucţiei economice postbelice. Americanii şi italienii au susţinut, în schimb, formula unor membri permanenţi, reprezentând Marile Puteri, şi a unor membri nepermanenţi, din rândul celorlalte state.

Consiliul a fost organizat, în cele din urmă, ca un organ executiv şi decizional, format din cele cinci Mari Puteri (Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia), ca membri permanenţi, şi patru reprezentanţi ai celorlalte state, desemnaţi ca membri nepermanenţi, prin rotaţie, după criteriul geografic. Adunarea generală s-a constituit din câte trei delegaţi din fiecare ţară, care puteau fi oficiali sau reprezentanţi ai opiniei publice. În întrunirile sale anuale, Adunarea avea menirea de a dezbate toate problemele importante legate de activitatea Ligii şi de menţinerea păcii în lume, membrii având dreptul de a aduce în faţa ei orice fapt considerat a ameninţa comunitatea internaţională. Statutul Ligii Naţiunilor, ca rezultat al unui dificil compromis între diferitele interese ale iniţiatorilor, reflecta un consens limitat privind anumite obiective şi interese comune ale statelor în domeniul asigurării securităţii şi a cooperării internaţionale, extinderea rolului dreptului internaţional, acceptarea unor standarde şi norme de comportament ale guvernelor bazate pe preceptele acestuia. În sfârşit, Secretariatul, ca organ administrativ al Ligii, avea personalul recrutat pe baza reprezentării statelor conform criteriului geografic şi membrii săi erau responsabili numai în faţa Ligii, nu şi în faţa statelor naţionale de provenienţă.

Eșecul Societății Națiunilor:

      Statele Unite s-au retras din Liga Naţiunilor încă din 1920, din cauza neratificării, în cele din urmă, a Statutului de către Senat. Japonia s-a retras în 1933, din cauza problemei manciuriene, iar Italia în 1937, după sancţiunile, de altfel ineficiente, adoptate de Liga Naţiunilor împotriva ei din cauza atacării Abisiniei. A fost admisă, în schimb, ca membră permanentă, Germania, în 1926, care s-a retras în 1933, după venirea la putere a naziştilor. Uniunea Sovietică a fost acceptată în Liga Naţiunilor în anul 1934.

  Eşecul tentativei reprezentate de Liga Naţiunilor în direcţia asigurării securităţii internaţionale şi a eliminării pericolului de război s-a prefigurat încă de la începuturile constituirii sale. Aceasta deoarece, contrar ideilor lui Wilson, Marile Puteri europene învingătoare în război au pus pe prim plan asigurarea securităţii proprii prin pedepsirea şi slăbirea statelor învinse, în primul rând a Germaniei, prin reglementări teritoriale care să aibă în vedere interesele lor specifice şi ale statelor aflate în sfera lor de influenţă. Al doilea obiectiv esenţial l-a constituit izolarea Rusiei Sovietice şi impiedicarea expansiunii spre vest a revoluţiei bolşevice. Pacea izvorâtă din aceste considerente nu a fost rezultatul unui consens european, ceea ce a pus de la început sub semnul intrebării durabilitatea sistemului creat.

     Retragerea Statelor Unite, care au refuzat să gireze acest sistem, a lipsit Liga Naţiunilor de una din garanţiile esenţiale ale reuşitei sale, astfel încât, nici măcar obiectivul minimal al refacerii sistemului echilibrului european prin Concertul Marilor Puteri nu a putut fi realizat, lipsind din acest ansamblu, alături de Statele Unite, Germania şi Rusia Sovietică.   

POZIȚIA ROMÂNIEI FAȚĂ DE TRATATELE DE PACE CU GERMANIA ȘI AUSTRIA DIN 1919.

POZIȚIA ROMÂNIEI FAȚĂ DE TRATATELE DE PACE CU GERMANIA ȘI AUSTRIA DIN 1919.

a.Introducere:

     La sfârșitul Primului Război Mondial s-au înregistrat modificări esențiale pe harta Europei. Au dispărut imperiile Austro-Ungar, Țarist, Otoman și au apărut noi state naționale - Finlanda, Estonia, Letonia, Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria iar altele și-au întregit teritoriul – România, Regatul Sârbilor - Croaților - Slovenilor. 

      Problemele organizării lumii după prima conflagrație mondială au constituit obiectul Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920). 

         La finele războiului mondial națiunile victorioase aveau două căi de încheiere a păcii. În cadrul celei dintâi, ele își puteau fundamenta termenii tratatelor de pace pe principiile idealiste enunțate în timpul războiului de partidele socialiste, de guvernul bolșevic și de Woodrow Wilson în celebrele sale „Paisprezece Puncte”. Scopul era semnarea unei păci juste, bazată pe autodeterminare și conciliere între învingători și învinși. Cea de-a doua alternativă, opusă total celei dintâi, prevedea aplicarea clauzelor tratatelor secrete, încheiate anterior, și impunerea unei păci punitive guvernelor perdante. În cele din urmă, tratatele de pace au preferat, în general, cea de-a doua soluție, adică statele victorioase urmau să ia caimacul, dar cu stipulări înveșmântate în terminologia idealistă a autodeterminării și echității naționale. Înșiși termenii și justificările extreme care îi însoțeau aveau să provoace o mare parte a tulburărilor și încrâncenărilor extreme din perioada interbelică. Georges Clemenceau avea să recunoască, într-un moment de sinceritate că: „Vai, trebuie să avem curajul să o spunem – noi am intrat în război cu un program de eliberatori!” Poate că și Hitler, dincolo de nebunia lui, avea dreptate când vorbea de „pacea cartagineză” impusă Germaniei prin tratatul de la Versailles. 

       În ceea ce privește România, în timp ce-și apăra noile frontiere de la Est și Vest, în fața agresivității Ungariei lui Bela Kun și a Rusiei Sovietice, diplomația sa a avut de dat la Conferița Păcii o luptă îndârjită, care spulberă afirmațiile tendențioase despre crearea României Mari ca un fel de recompensă teritorială acordată de Antantă. 

     Poziția României a fost de la început anevoioasă întrucât Antanta considera că tratatul din 1916 își pierduse valabilitatea ca urmare a semnării păcii de la București, iar S.U.A. refuzau să recunoască orice acord încheiat înainte de intrarea lor în război, așadar și tratatul din 1916. 

      Această situație era agravată de principiul de bază al Conferinței de Pace - ierarhia de putere. Astfel, statele erau împărțite în 2 categorii: Marile Puteri învingătoare cu interese nelimitate și micile puteri cu interese speciale, România, figura, bineînțeles, în cea de-a doua grupă. Marile Puterei au constituit un adevărat directorat al „celor 4” - G. Clemenceau, W.Wilson, Lloyd George și Orlando -, Japonia fiind „partenerul tăcut”. Cei 4 „chirurgi” chemați să„taie” frontierele noii Europe erau de-o ignoranță desăvârșită. Premierul britanic, Lloyd George, se întreba, potrivit ziarului „Daily Mail”- „Unde dracu este locul ăsta (Banatul, - n.n. B.M.) pe care România este atâr de dornică să-l aibă?”, și, credea că Silistra este o provincie! Fără cuvinte, am putea concluziona noi! Oricum, pentru delegația română modul cum a fost tratată România la Conferința de Pace a fost un șoc brutal. Cei „4 Mari” nu doreau să trateze România ca un partener egal! 

b. Semnarea tratatului cu Germania și poziția României: 

       Un prim moment care a dus la încordarea raporturilor României cu Marile Puteri a fost legat de semnarea tratatului de la Versailles cu Germania. Marile Puteri au pregătit acest tratat fără a îngădui delegației române să-și exprime punctul de vedere, deși armata română repurtase victoriile de Mărăști, Mărășești și Oituz, iar România avusese de suportat jugul ocupanților străini și uriașe pierderi materiale. Documentul, care nesocotea interesele României în problema reparațiilor, a fost remis delegației române cu numai 5 minute înainte de intrarea în sala Conferinței, ceea ce a pus-o în imposibilitatea de-al studia cu atenție. I.I.C. Brătianu a semnat documentul la 28 iunie 1919, alături de reprezentanții celorlalte state mici, ca să nu strice armonia dezbaterilor și pentru că România nu prea era interesată în problemele Germaniei. 

      Într-o asemenea atmosferă politică s-a adoptat propunerea lui David Lloyd George de a include în tratatul de la Versailles o clauză care anula păcile de la Brest-Litovsk și de la București și care suprima, în acelașii timp, unul dintre principalele puncte adversare ale României la Conferință. 

       Tratatul de la Versailles avea în problema reparațiilor față de România doar 2 dispoziții, restul decurgând din alte capitole cu caracter general. Prima dispoziție era cuprinsă în art. 244 și în anexa VIII cu privire la încetarea tuturor drepturilor, a titlurilor și a privilegiilor de orice natură, ale Germaniei asupra cablului Constanța – Constantinopol, preconizat să aparțină României. Cea de-a doua era înscrisă în art. 259, aliniatul 6, prin care Germania era obligată să renunțe la stipulațiile prevăzute în tratatul de la București. Cu toate acestea, delegația română a formulat observații în legătură cu problema reparațiilor, dar demersurile sale nu au fost luate în seamă. 

c. Semnarea tratatului cu Austria și poziția României: 

   Întrucât termenii tratatului cu Germania fuseseră stabiliți de Marile Puteri fără consultarea micilor state, reprezentanții acestor state mici au hotărât să preîntâmpine o situație similară și-n cazul tratatului cu Austria. Mai ales șeful delegației române era decis să nu mai tolereze un asemenea tratament. De altfel. I.I.C. Brătianu și-a manifestat nemulțumirea în fața ministrului de externe al Franței Saint Pichon și al reprezentantului Italiei, - Orlando -, cel din urmă promițând sprijinul guvernului său. În aceste condiții, șeful delegației române a luat inițiativa unei note verbale colective în numele micilor state, prin care cerea ca proiectele tratatelor de pace cu Austria, Bulgaria, Ungaria și Turcia să fie comunicate din timp pentru a putea fi analizate de toate statele interesate. Răspunsul Consiliului „celor 4” a fost cu totul vag și dilatoriu, acceptându-se prezentarea către aceste doar a unui rezumat al tratatului cu Austria. O nouă intervenție a lui Brătianu duce la amânarea remiterii către delegația austriacă a tratatului până pe data de 2 iulie. 

     De fapt, la vremea respectivă, Marile Puteri preocupate de situația minorităților naționale de pe teritoriile statelor succesoare ale Austro-Ungariei (adică, state în frontierele cărora intraseră teritorii ce aparținuseră fostei monarhii dualiste) și, în special, de situația comunităților evreiești, au dorit să aibă un drept de supraveghere asupra regimului aplicat acestor minorități. În același, timp ele au vrut să-și asigure avantaje economice prin includerea unor clauze privind comerțul exterior și de tranzit. Și, astfel, tratatul cu Austria conținea prevederi care loveau grav în suveranitatea și independența României. Articolul 5 din tratat legifera dreptul de imixtiune al Marilor Puteri în treburile interne ale României sub pretextul protejării minorităților, la sesizarea acestora. El era completat cu art. 60 ce prevedea ca România să accepte pe timp de 5 ani liberul tranzit, fără vamă, pentru mărfurile, mijloacele de transport și supușii Puterilor Aliate și Asociate. 

   În chestiunea evreiască deosebit de supărătoare pentru România era referința în preambulul tratatului minorităților, - destinat să expliciteze art. 60 din tratatul cu Austria -, la faptul că, în tratatul de la Berlin independența României a fost recunoscută dosr cu anumite condiții. Brătianu a respins ferm astfel de formulări, ajungând la un dialog surd și dur cu Clemenceau, care i-a și replicat la un moment-dat: „Domnule Brătianu sunteți aici pentru a asculta nu pentru a comenta!” Tot Brătianu a afirmat că România respinge condiții impuse doar statelor mici, nu și Marilor Puteri; de exemplu, Marea Britanie a respins principiul protejării minorităților, considerându-l incompatibil cu integritatea Imperiului său colonial! 

     Ca reacție la atitudinea negativă a Conferinței în problema tratatului cu Austria , I.I.C. Brătianu a plecat din Paris, arătând că, România era un stat suveran căruia nimeni nu i-a contestat independența. Ulterior, pentru a nu semna fără condiții acest tratat și-a dat demisia din fruntea guvernului. 

     La 10 septembrie 1919, Marile Puteri au semnat tratatul cu Austria la Saint Germain en Laye, punând România în fața faptului împlinit. Au urmat note ultimative adresate României pentru a semna tratatul fără condiții. Se remarcă ultimatumul din 15 noiembrie prin care România era somată să semneze în termen de 8 zile tratatul cu Austria altfel îi va fi retrasă calitatea de participantă legitimă al Conferința de Pace. 

     În România, la putere se afla, la acel moment un guvern al Blocului Parlamentar condus de Alexandru Vaida Voevod. Acesta va accepta, în cele din urmă, semnarea celor 2 tratate, cu Austria și cel al minorităților, obținând doar eliminarea referinței la tratatul de la Berlin și controlul mai moderat al Marilor Puteri asupra minorităților, prin intermediul Ligii Națiunilor. Acest guvern a numit o delegație condusă de generalul C. Coandă, care a semnat la 10 decembrie, cele două tratate. Totuși, un fapt pozitiv al tratatului cu Austria a fost recunoașterea de către Marile Puteri a unirii Bucovinei cu România. Cu aceasta, se îndulcea, oarecum, pastila amara pe care România a trebuit s-a accepta semnând tratatul cu Austria.

1 MAI - ZIUA MUNCII!

1 MAI - ZIUA MUNCII!

            Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificaţiei zilei de 1 mai, ca Ziua internaţională a muncitorilor. În anul 1872, circa 100.000 de muncitori din New York, majoritatea din industria construcţiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.   

         Data de 1 mai apare, pentru prima dată, în legătură cu întrunirea, din anul 1886, a Federaţiei Sindicatelor din Statele Unite şi Canadei (precursoarea Federaţiei Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor şi Tâmplarilor, a iniţiat introducerea unei rezoluţii care stipula ca „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la şi după 1 mai 1886", sugerându-se organizaţiilor muncitoreşti respectarea acesteia. 

          La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanţi au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, însă, cea mai mare demonstraţie a avut loc la Chicago, unde s-au întrunit 90.000 de persoane, din care aproximativ 40.000 se aflau în grevă. Rezultatul a fost acela că circa 35.000 de muncitori au câştigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului. Dar ziua de 1 mai a devenit cunoscută în lumea întreagă în urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai târziu, în Piaţa Heymarket din Chicago. Numărul greviştilor se ridicase la peste 65.000, iar în urma ciocnirii cu poliţia au rezultat mai multe victime. 

        În anul 1888, la întrunirea Federaţiei Americane a Muncii, s-a stabilit ca în ziua de 1 mai 1890 să aibă loc manifestaţii şi greve, pentru reducerea zilei de muncă de 8 ore. Iar în anul 1889, social-democraţii afiliaţi la Internaţionala a ll-a, au stabilit, la Paris, ca ziua de 1 mai să fie o zi internaţională a muncitorilor. La 1 mai 1890, au avut loc demonstraţii în SUA, în majoritatea ţărilor europene, în Chile, Peru şi Cuba. 

        La scurt timp, Federaţia Americană a Muncii s-a dezis cu totul de 1 mai, celebrând în schimb Labor Day („Ziua Muncii"), anual, în prima zi de luni a lui septembrie. Pe 28 iunie 1894, Congresul SUA a adoptat un act confirmând această dată ca sărbătoare legală. 

      În alte ţări însă, Ziua Muncii este marcată la nivel internaţional pe 1 mai, după ce autorităţile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.  Astfel, în majoritatea ţărilor vest-europene, ziua de 1 mai este zi liberă. 

       În fostele ţări comuniste, ziua de 1 mai a fost transformată într-o sărbătoare de stat însoţită de defilări propagandistice. Regimurile comuniste încercau să instrumenteze politic o veche tradiţie a mişcării muncitoreşti internaţionale. De asemenea, naziştii au avut tentative de uzurpare a acestor tradiţii. Ziua de 1 mai a fost transformată într-o sărbătoare a comunităţii naţionale germane, promiţându-se construirea unui socialism naţional, în centrul căruia nu se mai aflau muncitorii, ci arianul considerat un prototip al celor ce muncesc. 

       În România, Ziua Muncii a fost sărbătorită pentru prima dată în 1890, iar în timpul comunismului această sărbătoare a fost marcată, ca şi în alte ţări comuniste, de manifestări propagandistice. După revoluţia din decembrie 1989, timp de mai mulţi ani, ziua de 1 mai nu a mai fost sărbătorită prin festivităţi propagandistice, însă a fost marcată prin evenimente sociale, în aer liber. 

      Printre ţările care sărbătoresc Ziua Muncii pe 1 mai se numără şi Germania, Belgia, Croaţia, Turcia, Grecia, Italia, Spania, Israel, Canada, India, Suedia, Filipine, Mexic, Peru, Hong Kong etc.. 

9 MAI - INDEPENDENȚA ROMÂNIEI!

9 MAI 1877
- INDEPENDENȚA ROMÂNIEI! -

                       Un eveniment de o covârşitoare importanţă în istoria românilor a avut loc în ziua de 9 mai 1877. În remarcabila şedinţă a Adunării Deputaţilor, răspunzând interpelării deputatului grupării liberale, Mihail Kogălniceanu, ministrul Afacerilor Străine, a afirmat: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare!” Proclamarea independenţei de stat a României a pus capăt unei stări de servitute existentă de secole faţă de Imperiul Otoman.
                        Lupta de eliberare a debutat în vara anului 1875, când creștinii din Herțegovina s-au răzvrătit contra stăpânirii otomane. Acţiunea lor a fost imitată de bosnieci, apoi de bulgari şi peste un an (iunie 1876) Serbia şi Muntenegru au declanşat acţiunile militare contra puterii suzerane.
                           Faţă de criza central-europeană, guvernul conservator al României a adoptat o politică de strictă neutralitate, cu toate că, era învinuit de otomani de complicitate cu insurgenţii, motiv pentru care turcii au trimis vase de război pe Dunăre. Guvernul s-a văzut obligat să se pregătească pentru apărarea teritoriului. Preşedintele Consiliului de Miniştri, Lascăr Catargiu, a trimis o notă circulară agenţilor diplomatici din străinătate în care preciza că nerezolvarea chestiunii independenţei României va rămâne o cauză de tulburări. Sârbii şi grecii, împreună cu italienii, au primit cu satisfacţie nota diplomatică, însă ambasadorii marilor puteri şi-au afirmat nemulţumirea. În urma ameninţărilor voalate ale celor trei imperii: austro-ungar, rus şi otoman, România a devenit , pe moment, mai moderată.
                       Schimbarea guvernului în aprilie 1876 a confirmat la Afacerile Străine pe Mihail Kogălniceanu, care a continuat politica de neutralitate. Cu toate acestea, românii au sprijinit lupta de eliberare a balcanicilor. În mai, peste 300 de voluntari bulgari antrenaţi pe teritoriul României de Hristo Botev s-au îmbarcat pe o navă austriacă la Giurgiu şi alte oraşe portuare având armamentul şi muniţia în lăzi. Aproape de malul bulgăresc, lângă satul Kozlodui, au obligat pe căpitan să debarce. În lupta cu forţele otomane, aproape de Balcani, patrioţii bulgari au fost înfrânţi şi Hristo Botev a pierit vitejeşte. După declanşarea operaţiunilor militare de Serbia şi Muntenegru împotriva otomanilor, autorităţile române au facilitat trecerea peste Dunăre a oştenilor sârbi şi voluntarilor ruşi, precum şi a echipamentului şi armamentului din dotare. Kogălniceanu afirma: „Serbia are toată simpatia noastră.”
                        În iunie 1876, Kogălniceanu a redactat un memoriu amplu care cuprindea şapte revendicări ale României faţă de Poartă. Cea mai importantă era recunoaşterea individualităţii statului român şi denumirii sale istorice, România, precum şi inviolabilitatea teritoriului. Marile puteri europene au primit revendicările cu indiferenţă, chiar cu ostilitate. Numai Berlinul a fost favorabil. Mihail Kogălniceanu a încercat pe căi diplomatice să scoată România din starea de neutralitate şi ţara să ia parte la o eventuală intervenţie a statelor europene contra Turciei. Însă căderea guvernului (iulie 1876) a stopat iniţiativele sale. Noua orientare a ministrului Afacerilor Străine era de strictă neutralitate.
Preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion C. Brătianu, împreună cu ministrul de Război s-au deplasat la Livadia, în Crimeea, pentru a discuta cu ţarul Alexandru II şi cancelarul Gorceakov. Românii au precizat că teritoriul românesc nu poate fi tranzitat de armele ruseşti fără acceptul României. Ruşii au ameninţat cu ocuparea ţării, nedorind să accepte o înţelegere scrisă întrucât intenţionau reanexarea sudului Basarabiei. Convorbirile au continuat pe un ton temperat. În noiembrie, trimişii ruşi au sosit la Bucureşti pentru continuarea convorbirilor.
                    În acelaşi timp, România a amplificat organizarea şi înzestrarea oştirii. În septembrie- octombrie 1876 s-a realizat concentrarea armatei permanente (patru divizii) şi a celei teritoriale. Rezervele au rămas sub arme, în pofida protestelor şi criticilor puterilor garante. Oştirea română a rămas pe picior de război până în ianuarie 1877, când rezerviştii au fost lăsaţi la vatră temporar.
                       În octombrie, Rusia a dat ultimatum Turciei pentru sistarea operaţiilor militare. Totodată, au fost mobilizate 20 de divizii ruseşti. Poarta a acceptat ultimatumul, afirmând că va încheia armistiţiul în două luni cu Serbia şi Muntenegru.
                    Convocarea unei conferinţe europene la Constantinopol a amânat războiul. Surpriză de proporţii! Lucrările Conferinţei Europene au fost întrerupte de adoptarea Constituţiei Otomane, promulgată de sultan cu sprijinul Angliei. Articolul 1 susţinea că Imperiul Otoman cuprinde regiuni, posesiuni şi provincii privilegiate; toate formează un corp indivizibil şi nicio parte nu poate fi desprinsă. Articolul 7 prevedea că sultanul dă învestitura şefilor provinciilor privilegiate, iar articolul 8 sublinia că toţi supuşii Imperiului sunt otomani, indiferent de religie. Guvernul şi Parlamentul român au protestat vehement împotriva aserţiunii că România este o provincie privilegiată a Imperiului Otoman. Nota diplomatică adresată Turciei, care cerea ca Poarta să declare solemn că România nu era provincie privilegiată, nu a fost acceptată.
                   La Londra s-a redactat un protocol în martie 1877 în care erau prevăzute minimele reforme necesare pentru apărarea creştinilor. Acesta a fost respins de otomani. În aceste condiții, Rusia a declarat război Porţii la 12 aprilie 1877.
                          Tratativele începute la Livadia şi continuate la Bucureşti au permis elaborarea Convenţiei româno-ruse. Marele duce Nicolae, fratele ţarului, care era comandantul suprem al armatei ruse din Europa, dorea încheierea imediată a Convenţiei pentru începerea acţiunilor militare. La 1 aprilie, Consiliul de Coroană a decis semnarea Convenţiei. Redevenit ministru al Afacerilor Străine, Kogălniceanu a semnat, la 4 aprilie, Convenţia de trecere a armatei ruse pe teritoriul României. Cheltuielile de aprovizionare, transport, încartiruire, combustibil etc reveneau guvernului rus. Corpurile legiuitoare, Camera şi Senatul, au aprobat Convenţia cu Rusia pe 16-17 aprilie.
                           La 11 aprilie (cu o zi înainte de declaraţia de război) trupele ruse de cavalerie au trecut graniţa României. În aprilie şi mai, marele duce Nicolae a insistat ca Armata Română să colaboreze cu cea rusă. Brătianu s-a dus la Chişinău la cartierul marelui duce Nicolae şi a cerut ca domnitorul Carol să aibă comanda absolută a armatei române şi un sector de front. Ducele a fost de acord. Zona între Vidin şi Rahova va fi rezervată Armatei Române. Dar una spun militarii, alta politicienii. Aceştia afirmau: Rusia nu are nevoie de ajutorul Armatei Române. Poziţia politicienilor a fost menţinută şi după venirea ţarului şi a cancelarului Gorceakov la Ploieşti, cu toate că marele duce dorea să aibă cât mai curând concursul românilor. Diplomaţia rusă a triumfat, însă după gravele înfrângeri de la Plevna (8 şi 18 iulie 1877), ruşii au trecut peste îngâmfarea de mare putere şi au cerut ajutorul urgent al trupelor române. După ce a aflat de existența Convenţiei ruso-române, Imperiul Otoman a trecut la represalii. Vasele otomane au recurs la acte de piraterie pe Dunăre. Atacau navele comerciale care transportau cereale, le devalizau şi le incendiau sau scufundau. Monitoare turceşti au intrat pe Ialomiţa, au golit magaziile de cereale, au ucis păstorii şi au furat turme de oi şi cirezi de vite. Cete de cerchezi şi başbuzuci se îmbrăcau ţărăneşte şi omorau sătenii, cărora le jefuiau avutul. Oştirea română a coborât de pe dealuri spre Dunăre; s-au concentrat diviziile, s-au strâns miliţiile, s-a alcătuit garda naţională din cetăţeni şi a început lupta cu cetele otomane. Concomitent, oştile ruseşti curgeau mereu spre Dunăre. Tot malul românesc al Dunării era înţesat de oştire. De sărbătoarea Sf. Gheorghe, ţărmul era negru de războinici. De la Galaţi la Giurgiu, apoi până la Zimnicea erau ruşii, de la Zimnicea la Turnu Severin, numai români. Ruşii şi-au făcut peste Dunăre pod mare la Zimnicea, iar românii la Corabia, apoi altul mai mare şi mai trainic la Turnu-Măgurele. În faţa oraşului Giurgiu era cetatea Rusciukului, iar în faţa Calafatului era cetatea Vidin, necucerită de nicio armată. Fără provocare, artileria otomană a început canonada asupra malului românesc şi a fortificaţiilor. Într-o marţi, la 26 aprilie, din Vidin s-a tras primul obuz spre Calafat. Românii n-au ripostat, considerând actul ostil o greşeală. Dar turcii au tras şi a doua oară. Românii au ridicat steaguri albe. A treia ghiulea otomană a incendiat vama din Calafat. A patra a lovit cazarma. După a cincea lovitură de tun, bateria românească Ştefan cel Mare a răspuns şi duelul de artilerie a continuat. De remarcat este faptul că prima lovitură a artileriei române a fost la Vidin, pe 26 aprilie, şi ultima lovitură a fost tot asupra Vidinului în dimineaţa zilei de 23 ianuarie 1878, când a sosit la Calafat vestea încheierii armistiţiului.
                       Domnitorul Carol a fost permanent împreună cu armata. Într-una din inspecţii la Calafat, când a cercetat o baterie, se urcase pe coama şanţului şi cu ocheanul se uita peste Dunăre să observe amplasarea tunurilor turceşti. Un obuz inamic s-a spart în faţa principelui împroşcând schije în toate părţile, rănind câţiva tunari. Hainele lui Carol şi ale generalilor însoţitori au fost stropite de pământ. În memoriile sale viitorul rege Carol afirma că, fără cuvinte, şi-a ridicat chipiul şi a salutat inamicul. Folclorul românesc şi istoriografia patriotică au învăluit în legendă momentul, punând în gura prinţului cuvintele: „Asta-i muzica ce-mi place”, sau după altă relatare „Mi-e drag mie cântecul acesta”.
                     La 28 aprilie, la Olteniţa, au fost răniţi un locotenent, un sergent şi doi soldaţi, iar la 4 mai a fost ucis de un proiectil, la Isla, sergentul major Florea Bejanul. Sunt primele victime din lungul şir de martiri care au consacrat cu sângele lor Independenţa României.
                    La 29 aprilie Adunarea Deputaţilor şi la 30 aprilie Senatul, după lungi dezbateri, au adoptat cu majoritate de voturi starea de război dintre România şi Imperiul Otoman. Era un fapt nemaiauzit. Înainte cu 10 ani, un asemenea eveniment n-ar fi putut fi înţeles sau crezut. Câteva zile mai târziu, la 9 mai 1877, sub impulsul dat de opinia publică, cetăţeni, partidele politice, în prezenţa unui numeros public, Mihail Kogălniceanu afirma cu emoţie în glas: „Domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara că noi suntem o naţiune liberă şi independentă. Adunarea a votat moţiunea: Camera… ia act că răsbelul între România şi Turcia, ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. Tot la 9 mai, Parlamentul a votat înfiinţarea ordinului Steaua României (cu cinci clase). La 10 mai 1877 politicienii, notabilităţile, autorităţile au mers la Palat să-l felicite pe domnitorul Carol I pentru aniversarea a 11 ani de domnie şi noul statut de suveran independent. Festivităţile zilei au început cu 21 lovituri de tun, după care s-a oficiat un Tedeum. Brătianu l-a numit pe domnitor: „Întâiul oştean şi domnul României libere şi independente”, iar C. A. Rosetti l-a omagiat pe „Suveranul neatârnat al românilor”. S-a dat publicităţii Înaltul Ordin de zi al domnitorului Carol către Armată care glăsuia: „Patria cu recunoştinţă va înscrie numele bravilor săi apărători pe frontispiciul edificiului Independenţei Române”. Memorabile sunt cuvintele poetului George Coşbuc: „Patru sute de ani am aşteptat ziua aceasta. Pentru ea s-au luptat marii voievozi ai noştri, pentru ea s-a vărsat atâta sânge românesc prin toate văile ţării, sute de ani. A sosit târziu această zi, dar a sosit măreaţă”.
                     Astfel s-a săvârşit un eveniment de imensă glorie al neamului românesc care este astăzi estompat, chiar anihilat, de evenimente europene mai recente: 9 mai 1945 - sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial şi 9 mai 1950 - crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, devenită ulterior Uniunea Europeană. Acestea sunt sărbătorite cu fast în Europa şi întreaga lume. Independenţa României din 1877 este prea puţin sau deloc mediatizată, dar este înrădăcinată în memoria multor patrioţi „nostalgici”, cum îi numesc unii!