sâmbătă, 30 iunie 2018

SEPTUAGINTA - UTILITATEA EI.

SEPTUAGINTA - UTILITATEA EI

      Un om de vază din Etiopia venea de la Ierusalim şi mergea spre casă. În timp ce călătorea în carul său pe un drum prin pustiu, el citea cu voce tare dintr-un sul cu un conţinut religios. Explicarea acelor cuvinte i-a schimbat total viaţa (Faptele 8:26-38). Bărbatul citea, de fapt, Isaia 53:7, 8 din prima traducere a Bibliei, versiunea greacă Septuaginta. Această lucrare a jucat un rol foarte important în răspândirea mesajului Bibliei de-a lungul secolelor şi de aceea a fost numită traducerea Bibliei care a schimbat lumea.
     Când şi în ce împrejurări a fost realizată Septuaginta? De ce a fost nevoie de o astfel de traducere? Cât de utilă s-a dovedit ea de-a lungul secolelor? Ce putem noi învăţa din această versiune?

O lucrare pentru evreii vorbitori de limbă greacă:

      În 332 î.H., când Alexandru cel Mare a intrat cu armatele sale în Egipt, după ce distrusese oraşul fenician Tir, el a fost întâmpinat ca un eliberator. Aici el a întemeiat oraşul Alexandria, un centru cultural al lumii antice. În dorinţa de a răspândi cultura elenă la popoarele din teritoriile cucerite, Alexandru a introdus greaca comună (koiné) pe întregul teritoriu al vastului său imperiu.
     În secolul al III-lea î.H., în Alexandria s-a format o mare comunitate evreiască. Mulţi evrei care după exilul babilonian trăiseră în diasporă s-au strămutat în Alexandria. Cât de bine cunoşteau aceştia limba ebraică? În lucrarea Cyclopedia de McClintock şi Strong se spune: „Este bine cunoscut faptul că, după ce evreii s-au întors din captivitatea babiloniană, pasajele citite din cărţile lui Moise în sinagogile din Palestina erau explicate în limba caldeeană, întrucât se pierduseră o mare parte din cunoştinţele de ebraică veche. Evreii din Alexandria cunoşteau şi mai puţin ebraica, ei vorbind greaca alexandrină“. Este clar că în acest climat din Alexandria era potrivit să se traducă Scripturile ebraice/Vechiul Testament în greacă.
   Conform lui Aristobul, un iudeu care a trăit în secolul al II-lea î.H., în timpul domniei lui Ptolemeu Filadelful (285-246 î.H.) a fost tradusă în greacă o versiune a legii evreieşti. Părerile cu privire la ce anume avea în vedere Aristobul când a vorbit despre „lege“ sunt împărţite. Unii cred că el avea în vedere doar Pentateuhul, pe când alţii susţin că el vorbea despre Scripturile ebraice în întregime.
      În orice caz, potrivit tradiţiei, la realizarea acestei prime traduceri scrise a Scripturilor, din ebraică în greacă, au participat circa 72 de învăţaţi iudei. Mai târziu, cifra a fost rotunjită la 70, iar versiunea a primit numele de Septuaginta - care înseamnă „şaptezeci“ şi este prescurtat LXX, cifrele romane pentru 70. Spre sfârşitul secolului al II-lea î.H., toate cărţile din Scripturile ebraice puteau fi citite în greacă. Astfel, termenul Septuaginta a ajuns să denumească toate Scripturile ebraice traduse în greacă.

Utilă în secolul I:

    Septuaginta a fost foarte mult folosită de evreii vorbitori de limbă greacă înainte de naşterea lui Iisus Hristos, precum şi în timpul vieţii lui şi a apostolilor săi. Mulţi dintre iudeii şi prozeliţii care s-au adunat la Ierusalim cu ocazia Penticostei din anul 33 d.H. proveneau din districtul Asiei, din Egipt, din Libia, din Roma şi din Creta, zone în care se vorbea greaca. Fără îndoială, ei obişnuiau să citească din Septuaginta (Faptele 2:9-11). Prin urmare, această versiune a contribuit mult la răspândirea Evangheliei  în secolul I d.H..
     De exemplu, când le-a vorbit oamenilor din Cirena, Alexandria, Cilicia şi Asia, discipolul Ştefan a spus următoarele: „Iosif a trimis şi l-a chemat din locul acela Canaan pe Iacob, tatăl lui, precum şi pe toate rudele lui, în număr de şaptezeci şi cinci de suflete“ (Faptele 6:8-10; 7:12-14). Textul ebraic din Geneza capitolul 46 vorbeşte despre şaptezeci de rude ale lui Iosif, în timp ce Septuaginta despre şaptezeci şi cinci. Potrivit dovezilor, Ştefan a citat din Septuaginta. - Geneza 46:20, 26, 27.
    Călătorind prin toată Asia Mică şi prin Grecia în timpul celui de-al doilea şi al celui de-al treilea tur misionar, apostolul Pavel le-a predicat multor neevrei care se temeau de Dumnezeu şi „grecilor care se închinau lui Dumnezeu” (Faptele 13:16, 26; 17:4). Aceştia au ajuns să manifeste teamă faţă de Dumnezeusau să i se închine datorită cunoştinţelor pe care le dobândiseră despre el din Septuaginta. Pavel a citat sau a parafrazat deseori unele pasaje din ea când le-a predicat acestor oameni care vorbeau greaca. - Geneza 22:18; Galateni 3:8.
    Noul Testament conţine aproximativ 320 de citate exacte din Scripturile ebraice, precum şi multe referiri la ele - în total, 890 de citate şi referiri. Cele mai multe dintre ele au la bază Septuaginta. Prin urmare, citatele luate din această traducere, şi nu cele din manuscrisele ebraice, au devenit o parte integrantă a Noului Testament, scris sub inspiraţie divină. 

Utilă în prezent:

   Septuaginta şi-a păstrat valoarea până în prezent şi este folosită pentru depistarea eventualelor greşeli ce s-ar fi putut strecura în manuscrisele ebraice copiate la o dată ulterioară. Să luăm ca exemplu textul din Geneza 4:8, unde se spune: „Şi a zis Cain lui Abel, fratele său: Să mergem pe câmp! Iar când erau pe câmp, Cain a tăbărât pe Abel, fratele său, şi l-a omorât“ (Biblia, adică Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi a Noului Testament, de Gala Galaction şi Vasile Radu).
Propoziţia „Să mergem pe câmp!“ nu apare în manuscrisele ebraice din secolul al X-lea d.H., dar este inclusă în manuscrisele Septuagintei realizate mai înainte, precum şi în alte câteva lucrări de referinţă mai vechi. Textul din aceste manuscrise ebraice conţine un cuvânt care introduce, de obicei, vorbirea directă, însă nu conţine şi cuvintele care ar urma. Oare ce s-a întâmplat? Geneza 4:8 conţine două propoziţii consecutive care se încheie cu expresia „pe câmp“. În lucrarea Cyclopedia de McClintock şi Strong este emisă următoarea ipoteză: „Ochiul copistului evreu a fost, probabil, indus în eroare de apariţia aceluiaşi cuvânt la sfârşitul ambelor propoziţii“. Astfel s-ar putea ca el să fi sărit peste prima ocurenţă a propoziţiei care se încheie cu expresia „pe câmp“. Cu siguranţă, Septuaginta, precum şi alte manuscrise mai vechi existente pot fi folosite pentru identificarea erorilor din copiile textului ebraic făcute ulterior.
   În acelaşi timp însă, şi manuscrisele Septuagintei pot conţine greşeli şi, uneori, textul ebraic e folosit pentru corectarea erorilor din textul grecesc. Aşadar, confruntarea manuscriselor ebraice cu cele greceşti şi cu traduceri în alte limbi contribuie la descoperirea greşelilor de traducere, precum şi a erorilor copiştilor şi, astfel, avem certitudinea că dispunem de o redare corectă a Cuvântului lui Dumnezeu.
    În prezent, Biblia este cea mai tradusă carte din istoria omenirii. Peste 90% din populaţia globului are acces la cel puţin o parte din ea în propria limbă. Într-adevăr, Septuaginta prezintă şi azi interes pentru cei ce studiază Biblia, fiind un instrument de mare valoare.

miercuri, 27 iunie 2018

ȘTIINȚA ȘI BIBLIA - SUNT ELE ÎNTR-ADEVĂR ÎN CONTRADICȚIE?

ȘTIINȚA ȘI BIBLIA - SUNT ELE ÎN CONTRADICȚIE?

    Semințele conflictului dintre Galilei şi Biserica Romano- Catolică fuseseră semănate cu secole înainte de naşterea lui Copernic şi a lui Galilei. Concepţia că pământul se află în centrul universului, sau geocentrismul, a fost adoptată de vechii greci, iar notorietatea ei se datorează filozofului Aristotel (384–322 î.H.) şi astronomului-astrolog Ptolemeu (sec. al II-lea d.H.).
    Concepţia lui Aristotel despre univers a fost influenţată de gândirea matematicianului şi filozofului grec Pitagora (sec. al VI-lea î.H.). Adoptând punctul de vedere al lui Pitagora, conform căruia cercul şi sfera sunt forme geometrice perfecte, Aristotel credea că cerurile erau alcătuite din mai multe sfere în sfere, aşezate asemenea foiţelor de ceapă. Fiecare sferă era de cristal, iar pământul se afla în centru. Stelele se mişcau circular, mişcarea lor fiind imprimată de sfera cea mai îndepărtată de centru, considerată a fi locul puterii divine. De asemenea, Aristotel susţinea că soarele şi celelalte corpuri cereşti sunt perfecte, fără defect şi nesupuse schimbării.
   Concepţia lui Aristotel era rodul unor raţionamente filozofice, nu ştiinţifice. Un pământ care se mişcă, îşi imagina el, ar fi o sfidare a logicii. De asemenea, Aristotel respingea ideea de vid, sau spaţiu, deoarece credea că un pământ care se mişcă ar fi supus frecării, iar fără aplicarea în mod constant a unei forţe s-ar opri. Întrucât concepţia lui Aristotel părea logică în contextul cunoştinţelor din acea vreme, ea a rezistat aproape 2 000 de ani. Chiar şi în secolul al XVI-lea, filozoful francez Jean Bodin a exprimat această opinie, larg acceptată pe timpul său: „Nici un om raţional sau cu un minim de cunoştinţe de fizică nu şi-ar imagina vreodată că pământul, masiv şi greoi, se roteşte în jurul axei sale şi în jurul soarelui; căci la cea mai mică mişcare a pământului am vedea prăbuşindu-se oraşe, fortăreţe şi munţi“.

Biserica adoptă concepţia lui Aristotel:

    În secolul al XIII-lea a apărut un alt element care a dus la conflictul dintre Galilei şi Biserică, şi anume autoritatea religioasă a catolicului Toma d’Aquino (1225–1274). D’Aquino avea un respect deosebit pentru Aristotel, pe care îl numea Filozoful. Timp de cinci ani, el s-a străduit să împletească filozofia lui Aristotel cu învăţăturile Bisericii. Pe timpul lui Galilei, spune Wade Rowland în cartea Galileo’s Mistake, „teologia lui d’Aquino era un hibrid între aristotelism şi gândirea creştină şi devenise o dogmă fundamentală a Bisericii de la Roma“. Să nu uităm că atunci nu exista o comunitate ştiinţifică independentă. În mare parte, învăţământul era controlat de Biserică. Aceasta era considerată autoritate atât în materie de religie, cât şi în materie de ştiinţă.
   În acest context a avut loc confruntarea dintre Biserică şi Galilei. Chiar înainte de a studia astronomia, Galilei scrisese un tratat despre mişcare, în care punea la îndoială multe dintre afirmaţiile respectatului Aristotel. Totuşi, ceea ce a dus în 1633 la judecarea lui Galileo Galilei de către Inchiziţie a fost insistenţa cu care el a susţinut heliocentrismul şi afirmaţia că această teorie era în armonie cu Scripturile.
     În apărarea sa, Galilei şi-a exprimat credinţa fermă în Biblie, pe care o considera Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. El a mai spus că Biblia a fost scrisă pentru oameni de rând şi că pasajele care fac referire la mişcarea aparentă a soarelui nu trebuie înţelese literal. Argumentele sale au fost însă zadarnice. Pentru că n-a acceptat o interpretare a Scripturilor bazată pe filozofia greacă, Galilei a fost condamnat. Abia în 1992, Biserica Catolică a recunoscut oficial că sentinţa dată lui Galilei a fost o eroare.

Învăţăminte pentru noi:

    Ce putem învăţa de aici? În primul rând, Galilei n-a contestat niciodată Biblia. Însă el a pus la îndoială învăţăturile Bisericii. Un autor de cărţi religioase a făcut următoarea observaţie: „Se pare că lecţia pe care o învăţăm de la Galilei nu este aceea că Biserica a ţinut cu prea multă tărie la adevărurile biblice, ci, dimpotrivă, că n-a ţinut suficient de mult la ele“. Permiţând filozofiei greceşti să-i influenţeze teologia, Biserica s-a plecat în faţa tradiţiei în loc să urmeze învăţăturile Bibliei.
    Cele discutate mai înainte n-ar trebui să ne slăbească interesul faţă de ştiinţă. De fapt, Biblia ne îndeamnă să învăţăm din lucrările lui Dumnezeu şi să descoperim în ele uluitoarele sale calităţi (Isaia 40:26; Romani 1:20). Bineînţeles că Biblia nu este un tratat de ştiinţă. Ea revelează normele lui Dumnezeu, trăsături ale personalităţii sale pe care nu le putem vedea în creaţie, precum şi scopul său cu omenirea (Psalmul 19:7–11; 2 Timotei 3:16). Totuşi, când face referire la fenomene din natură, ea este întotdeauna exactă. Galilei a spus: „Atât Sfânta Scriptură, cât şi natura au fost aduse în existenţă prin Cuvântul Divin. Două adevăruri nu se contrazic niciodată“. Iată câteva exemple:
    Dincolo de mişcarea stelelor şi a planetelor sunt legile care guvernează materia din univers, una dintre acestea fiind legea gravitaţiei. Cele mai vechi menţiuni extrabiblice referitoare la legile fizice au fost făcute de Pitagora, care credea că universul poate fi explicat prin calcule matematice. Două mii de ani mai târziu, Galilei, Kepler şi Newton au demonstrat că materia este guvernată de legi raţionale.
   Prima menţiune biblică referitoare la legile din natură se află în cartea lui Iov.  Dumnezeu l-a întrebat pe Iov: „Cunoşti tu legile cerului?“ (Iov 38:33). În cartea scrisă de Ieremia, Dumnezeu este numit Creatorul „care a rânduit luna şi stelele“ şi a „aşezat legile cerurilor şi ale pământului“ (Ieremia 31:35; 33:25). Având în vedere aceste afirmaţii, biblistul George Rawlinson a făcut următorul comentariu: „Atât scriitorii Bibliei, cât şi ştiinţa modernă susţin cu tărie că materia este guvernată de legi“.
    Afirmaţia din Iov a fost făcută cu aproape o mie de ani înainte de Pitagora. Să nu pierdem din vedere că intenţia Bibliei nu este aceea de a revela fenomene din natură, ci în primul rând de a întipări în mintea omului că Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor, cel care poate crea legi fizice. - Iov 38:4, 12; 42:1, 2.
    Un alt exemplu este circuitul apei în natură, care poate fi rezumat astfel: Apa mărilor se evaporă formând norii. Norii se transformă în precipitaţii care cad pe pământ sub formă de ploaie sau zăpadă, iar în cele din urmă apa se întoarce în mare. Cea mai veche menţiune extrabiblică cu privire la circuitul apei datează din secolul al IV-lea î.H.. Totuşi, Biblia a descris acest circuit cu sute de ani mai înainte. De exemplu, în secolul al XI-lea î.H., regele Solomon al Israelului a scris: „Toate râurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple; râurile aleargă din nou spre locul din care au pornit“. - Eclesiastul 1:7.
    În mod asemănător, profetul Amos, un umil păstor şi agricultor, a scris că Dumnezeu , „cheamă apele mării şi le varsă pe faţa pământului“ (Amos 5:8). Fără a folosi un limbaj complicat sau termeni de specialitate, Solomon şi Amos fac o descriere corectă a circuitului apei, însă din unghiuri puţin diferite.
     De asemenea, Biblia spune că Dumnezeu „ţine suspendat pământul pe neant“ (Iov 26:7). Dacă ne gândim la cunoştinţele care existau în jurul anului 1600 îH. ( după unii bibliști), când au fost scrise aceste cuvinte, ce om ar fi putut afirma că un obiect în stare solidă poate sta suspendat în spaţiu fără un suport fizic? După cum s-a arătat mai înainte, Aristotel însuşi, care a trăit cu peste 1 200 de ani mai târziu, a respins ideea de vid!
    Nu sunteţi uluit de exactitatea afirmaţiilor pe care le face Biblia - în pofida chiar a concepţiilor eronate, deşi aparent logice, care prevalau la data scrierii ei? Pentru orice om raţional acesta este un argument în plus că Biblia este o carte inspirată de Dumnezeu. Aşadar, e mai înţelept să nu ne lăsăm influenţaţi de orice învăţătură sau teorie care contrazice Cuvântul lui Dumnezeu. După cum a demonstrat de atâtea ori istoria, filozofiile omeneşti, chiar şi ale unor mari învăţaţi, sunt actuale o vreme după care sunt uitate, însă „cuvântul Domnului rămâne în veac“. - 1 Petru 1:25.

 Atitudinea Protestanţilor - suplimentar:

     Conducătorii Reformei protestante au luat şi ei poziţie împotriva concepţiei heliocentrice. Între ei s-au aflat Martin Luther (1483–1546), Philipp Melanchton (1497–1560) şi Jean Calvin (1509–1564). Luther a spus despre Copernic: „Neghiobul ăsta vrea să răstoarne toată ştiinţa astronomiei“.
   Reformatorii îşi bazau argumentele pe o interpretare literală a unor pasaje biblice, cum ar fi relatarea din Iosua, capitolul 10, unde se spune că soarele şi luna „s-au oprit”. De ce au adoptat reformatorii această poziţie? Cartea Galileo’s Mistake arată că, deşi a înlăturat jugul papal, Reforma protestantă n-a înlăturat „principala autoritate“, cea a lui Aristotel şi a lui Toma d’Aquino, ale căror concepţii erau „acceptate atât de catolici, cât şi de protestanţi“.

* Notă: Din punct de vedere strict ştiinţific, expresiile „răsăritul soarelui“ sau „apusul soarelui“ sunt incorecte. Însă în vorbirea de fiecare zi ele sunt admise şi considerate corecte deoarece prezintă lucrurile din perspectiva omului de pe pământ. În mod asemănător, Iosua n-a oferit o explicaţie astronomică, ci doar a descris nişte fenomene aşa cum le-a văzut el.

miercuri, 20 iunie 2018

CARTEA BIBLICĂ IEREMIA - SCURT COMENTARIU.

CARTEA BIBLICĂ IEREMIA - SCURT COMENTARIU

     Ierusalimul zăcea în ruină, iar deasupra lui se ridica un nor gros de fum. Cotropitorii babilonieni incendiaseră oraşul. Lui Ieremia încă îi răsunau în urechi ţipetele de groază ale celor ce cădeau ucişi de duşmani. I se spusese ce avea să se întâmple, iar evenimentele s-au derulat exact aşa cum prezisese Dumnezeu. „Domnul a făcut ce-şi pusese în gând“, a spus suspinând profetul. Cât de tragică a fost distrugerea Ierusalimului! ( Plângerile 2:17.)
     Da, Ieremia a văzut împlinirea multor profeţii transmise poporului lui Dumnezeu, inclusiv a unor profeţii din vechime. Cu câteva secole mai înainte, Moise prezentase în faţa israeliţilor „binecuvântarea“ de care puteau avea parte dacă ascultau, dar şi „blestemul“ care s-ar fi abătut asupra lor dacă nu ascultau. Dumnezeu dorea ce e mai bun pentru poporul său, binecuvântările. Însă, dacă nu ascultau, blestemele aveau să fie cumplite. Moise avertizase, iar mai târziu şi Ieremia, că toţi cei care îl ignorau pe Dumnezeu şi i se împotriveau aveau să ajungă „să mănânce carnea fiilor lor şi carnea fiicelor lor“ (Deut. 30:19, 20; Ier. 19:9; Lev. 26:29). Poate că unii se întrebau: „E posibil să se întâmple ceva atât de înfiorător?“. În timpul asediului babilonian, când foametea a cuprins Ierusalimul, s-a văzut că era posibil. Iată ce a consemnat Ieremia: „Femeile pline de duioşie au ajuns să-şi fiarbă cu mâinile lor copiii. Iar ei au ajuns ca pâinea consolării în timpul prăbuşirii fiicei poporului meu“ (Plâng. 4:10). Ce îngrozitor!
    Desigur, când a trimis profeţi precum Ieremia, Dumnezeu nu a vrut doar să-şi anunţe poporul despre iminenta distrugere. Dumnezeu dorea ca acesta să se căiască şi să se întoarcă pe calea ascultării. Ezra a subliniat şi el acest lucru: „Domnul, Dumnezeul strămoşilor lor, a trimis de repetate ori avertismente împotriva lor prin mesagerii săi, căci îi era milă de poporul său şi de locuinţa sa“ (2 Cron. 36:15; citeşte Ieremia 26:3, 12, 13).
     Asemenea lui Dumnezeu, lui Ieremia îi era milă de popor. Putem observa aceasta din cele spuse de el înainte ca Ierusalimul să fie distrus. Profetul era profund tulburat din cauza iminentului dezastru. Nenorocirea putea fi evitată dacă poporul dădea ascultare mesajului său. Să ne imaginăm sentimentele puternice ale lui Ieremia în timp ce transmitea mesajul divin. Profetul a spus cu durere în glas: „O, lăuntrul meu, lăuntrul meu! Am dureri cumplite în adâncul inimii mele. Inima îmi este tulburată. Nu pot să tac, fiindcă sufletul meu a auzit sunetul cornului, semnalul de război“ (Ier. 4:19). Ieremia pur şi simplu nu putea să nu-i avertizeze pe conaţionalii săi cu privire la nenorocirea ce avea să se abată asupra lor.

DE CE ERA ATÂT DE CONVINS?

     De ce era Ieremia atât de convins că lucrurile profeţite de el aveau să se împlinească? (Ier. 1:17; 7:30; 9:22) Ieremia era un om cu o credinţă fermă, care studiase Scripturile şi ştia că Domnul este Dumnezeul profeţiilor adevărate. Istoria dovedise că Dumnezeu are capacitatea de a prezice evenimente ce par imposibile din punct de vedere uman, cum a fost eliberarea israeliţilor din sclavia egipteană. Ieremia cunoştea relatarea despre exod şi cuvintele lui Iosua, care a trăit în acea perioadă. Iosua le reamintise conaţionalilor săi: „Voi recunoaşteţi din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru că niciun cuvânt dintre toate cuvintele bune pe care vi le-a spus Domnul, Dumnezeul vostru, n-a rămas neîmplinit. Toate vi s-au împlinit. Niciun cuvânt dintre ele n-a rămas neîmplinit“ (Ios. 23:14).
     Prin forţa cu care a transmis mesajele lui divine, Ieremia s-a dovedit a fi un slujitor deosebit al lui Dumnezeu. Aşa cum spunea un erudit, „chiar şi în rândul profeţilor, Ieremia este un gigant“. Şi într-adevăr, Ieremia a fost o figură marcantă în istoria poporului lui Dumnezeu, motiv pentru care unii dintre cei ce l-au auzit pe Iisus vorbind au crezut că era profetul Ieremia (Mat. 16:13, 14).

PROFEŢII CARE S-AU ÎMPLINIT ÎN TIMPUL LUI IEREMIA:
   
     Mulţi oameni încearcă să prezică viitorul. Să ne gândim la economişti, politicieni, meteorologi sau medii spiritiste. Fără îndoială, ne dăm seama că este dificil să prevezi cu exactitate chiar şi lucruri simple, de exemplu ce s-ar putea întâmpla în câteva zile sau în câteva săptămâni. Ce putem spune însă despre Biblie? Exactitatea profeţiilor este una dintre trăsăturile ei distinctive (Is. 41:26; 42:9). Toate profeţiile făcute de Ieremia, cu privire la viitorul apropiat sau îndepărtat, au fost exacte. Multe dintre ele s-au referit la persoane individuale ori la popoare. Să analizăm  câteva profeţii ce s-au împlinit în timpul vieţii lui Ieremia.
      Cine poate prezice astăzi care va fi situaţia pe scena mondială peste un an sau doi? De exemplu, ce analist în domeniul relaţiilor internaţionale poate prezice cu exactitate dacă vom asista la o schimbare în ierarhia puterilor politice ale lumii? Însă, prin inspiraţie divină, Ieremia a prezis extinderea sferei de influenţă a Babilonului. El a spus că Babilonul era „cupa de aur” cu care Dumnezeu avea să-şi verse mânia asupra lui Iuda şi asupra multor oraşe şi popoare învecinate, care aveau să ajungă astfel sub stăpânirea acestei puteri (Ier. 51:7). Ieremia şi contemporanii săi au fost martori la împlinirea acestor profeţii. (Compară cu Ieremia 25:15–29; 27:3–6; 46:13.) 
    Tot prin intermediul lui Ieremia, Dumnezeu a dezvăluit sfârşitul a patru regi ai lui Iuda. În ce-l priveşte pe Ioahaz, sau Şalum, unul dintre fiii regelui Iosia, Dumnezeu a prezis că avea să fie exilat şi să nu se mai întoarcă niciodată în Iuda (Ier. 22:11, 12). Şi aşa s-a întâmplat (2 Regi 23:31–34). Dumnezeu a spus că Ioiachim, succesorul lui Ioahaz, „avea să fie îngropat cum este îngropat un măgar” (Ier. 22:18, 19; 36:30). Deşi nu menţionează cum a murit Ioiachim sau ce s-a întâmplat cu trupul lui, Biblia spune că fiul său Ioiachin i-a succedat la tron în timpul asediului babilonian. Ieremia a profeţit că Ioiachin (numit şi Conia sau Ieconia) avea să fie exilat în Babilon şi să moară acolo (Ier. 22:24–27; 24:1). Şi acest lucru s-a întâmplat întocmai. Cât despre ultimul rege al lui Iuda, Zedechia, Ieremia a prezis că avea să fie dat în mâna duşmanilor, care nu aveau să arate milă faţă de el (Ier. 21:1–10). S-a întâmplat oare aşa? Categoric. Duşmanii l-au luat captiv pe Zedechia, i-au ucis fiii sub privirile sale, i-au scos ochii şi l-au dus în Babilon, unde a murit (Ier. 52:8–11). Într-adevăr, toate aceste profeţii s-au împlinit!
     În capitolul 28 din cartea Ieremia citim că, în timpul domniei lui Zedechia, profetul fals Hanania a contrazis ceea ce a spus Dumnezeu prin Ieremia, şi anume că Ierusalimul avea să ajungă sub stăpânirea Babilonului. Sfidând cuvântul lui Dumnezeu, Hanania susţinea că jugul pe care Nebucadneţar îl pusese pe „gâtul“ lui Iuda şi al altor popoare avea să fie „rupt“. Însă, la porunca lui Dumnezeu, Ieremia a dezminţit declaraţiile lui Hanania, a avertizat din nou că multe popoare aveau să ajungă sub stăpânirea babilonienilor şi i-a spus profetului fals că avea să moară chiar în acel an. Toate acestea s-au împlinit întocmai! ( Ieremia 28:10–17.)
     Desigur, cel mai important mesaj profetic pe care i l-a dat Dumnezeu lui Ieremia a fost cel despre căderea Ierusalimului. Ieremia a avertizat de repetate ori că, dacă iudeii, vinovaţi de idolatrie, nedreptate şi violenţă, nu se căiau, oraşul avea să fie distrus (Ier. 4:1; 16:18; 19:3–5, 15). Mulţi dintre contemporanii lui Ieremia nu credeau că Dumnezeu va face vreodată aşa ceva. În Ierusalim se afla templul lui Dumnezeu. Cum ar fi putut El să permită ca acel edificiu sfânt să fie distrus? Din punctul lor de vedere, era imposibil ca acest lucru să se întâmple. Dar Dumnezeu nu minte. El a făcut ce-şi pusese în gând (Ier. 52:12–14).

PROFEŢII CARE S-AU ÎMPLINIT MAI TÂRZIU:

      Dumnezeu a profeţit că Nebucadneţar avea să cucerească nu numai Iuda, ci şi Egiptul (Ier. 25:17–19). Acest lucru trebuie să fi fost greu de crezut deoarece Egiptul era o mare putere şi chiar stăpânea asupra lui Iuda (2 Regi 23:29–35). După căderea Ierusalimului, unii iudei rămaşi în ţară s-au gândit să plece în Egipt în speranţa că vor găsi ocrotire şi siguranţă. Însă Dumnezeu i-a avertizat să nu facă aceasta şi i-a asigurat că avea să-i binecuvânteze dacă rămâneau în Iuda. Dar, dacă fugeau în Egipt, „sabia de care le era frică avea să-i ajungă din urmă” (Ier. 42:10–16; 44:30). Ieremia nu menţionează în scrierile sale dacă a văzut sau nu cotropirea Egiptului de către babilonieni. Ştim însă sigur că refugiaţii iudei au trăit împlinirea profeţiei lui Dumnezeu când Babilonul a cucerit Egiptul la începutul secolului al VI-lea î.H. (Ier. 43:8–13).
     Ieremia a profeţit şi cum avea să sfârşească Babilonul, cuceritorul Egiptului. Cu un secol înainte, el a prezis cu exactitate căderea bruscă a Babilonului. El a arătat că apele ce constituiau un element al sistemului de apărare al Babilonului aveau „să sece” şi că „vitejii săi” nu aveau să lupte (Ier. 50:38; 51:30). Aceste profeţii s-au împlinit în cele mai mici detalii când mezii şi perşii au deviat apele Eufratului, au trecut albia fluviului şi au pătruns în oraş, luându-i pe babilonieni prin surprindere. Remarcabilă este şi profeţia potrivit căreia oraşul avea să devină un pustiu şi să nu mai fie locuit niciodată (Ier. 50:39; 51:26). Astăzi, pe locul unde se înălţa odinioară măreţul Babilon se găsesc doar nişte ruine, fapt ce atestă exactitatea profeţiei divine!
    Dumnezeu a declarat prin Ieremia că iudeii aveau să le slujească babilonienilor 70 de ani. După aceea, Dumnezeu avea să-şi aducă poporul înapoi în ţară. ( Ieremia 25:8–11; 29:10.) Daniel a crezut cu tărie în această profeţie, pe baza căreia a calculat când avea să se sfârşească perioada în care Ierusalimul era „lăsat pustiu“ (Dan. 9:2). „Ca să se împlinească cuvântul lui Dumnezeu rostit prin gura lui Ieremia“, a spus Ezra, „Domnul a trezit spiritul lui Cirus, regele Persiei“, cuceritorul Babilonului, pentru a-i restabili pe evrei în ţara lor (Ezra 1:1–4). Evreii reîntorşi au putut apoi să se bucure de pace în ţară şi au restabilit închinarea, aşa cum prezisese Ieremia (Ier. 30:8–10; 31:3, 11, 12; 32:37).
     Ieremia a consemnat şi profeţii care aveau să se împlinească în viitorul îndepărtat. El a declarat: „Iată ce a spus Domnul: «Un glas se aude în Rama, bocet şi plâns amar: Rahela îşi plânge fiii. Nu vrea să fie mângâiată pentru fiii ei, fiindcă nu mai sunt»“ (Ier. 31:15). Se pare că, după distrugerea Ierusalimului în, iudeii captivi au fost adunaţi în oraşul Rama, la aproximativ opt kilometri nord de Ierusalim. E posibil ca, la Rama, unii prizonieri chiar să fi fost ucişi. Uciderea lor ar fi putut duce la o împlinire iniţială a profeţiei, făcând-o, figurativ vorbind, pe „Rahela să-şi plângă fiii”. Însă, după mai bine de şase sute de ani, regele Irod a poruncit să fie ucişi toţi pruncii din Betleem. Evanghelistul Matei a explicat că jalea provocată de acel masacru era o împlinire a cuvintelor profetice ale lui Ieremia (Mat. 2:16–18).
     În secolul I d.H. s-a împlinit şi altă profeţie. Dumnezeu prezisese prin intermediul lui Ieremia că, printre popoarele care aveau să fie cucerite de babilonieni, se număra şi Edomul (Ier. 25:15–17, 21; 27:1–7). Mai mult, Dumnezeu spusese că Edomul avea să ajungă ca Sodoma şi Gomora, cu alte cuvinte, că avea să nu mai fie locuit niciodată, să nu mai existe (Ier. 49:7–10, 17, 18). Profeţia divină s-a împlinit. Unde mai întâlnim astăzi numele „Edom“ sau „edomiţi“? Pe o hartă a lumii contemporane? În niciun caz. Ele se găsesc, mai degrabă, în cărţile de istorie antică sau de istorie biblică ori pe hărţi ale lumii de atunci. Potrivit istoricului Josephus Flavius, în secolul al II-lea î.H., edomiţii au fost obligaţi să se convertească la iudaism, iar, odată cu distrugerea Ierusalimului în 70 d.H., au încetat să existe ca popor.
    După cum am văzut, cartea Ieremia este plină de profeţii cu privire la persoane individuale sau la popoare. Majoritatea acestor profeţii s-au împlinit deja. Chiar şi numai din acest motiv, cartea biblică Ieremia merită să fie citită şi studiată. Ea este o dovadă de netăgăduit că  Dumnezeu, a făcut ceea ce şi-a pus în gând şi că va face la fel şi în viitor. ( Isaia 46:9–11.) Acest lucru ne întăreşte încrederea în ceea ce profeţeşte Biblia privitor la Cerul Nou și Pământul Nou!

duminică, 17 iunie 2018

PĂRINȚII BISERICII - CÂTEVA OBSERVAȚII CRITICE.

PĂRINȚII BISERICII - CÂTEVA OBSERVAȚII CRITICE
Indiferent că vă declaraţi sau nu creştini, e posibil ca modul în care înţelegeţi creştinismul şi îl percepeţi pe Dumnezeu să fi fost influenţat de ei. Unul dintre ei a fost supranumit Gură-de-Aur, altul, Mare. Împreună au fost descrişi ca fiind „reflectarea perfectă a vieţii lui Hristos“. Cine sunt ei? Gânditorii religioşi, scriitorii, teologii şi filozofii din vechime care au influenţat în mare parte gândirea creştină de azi: Părinţii Bisericii.
      „Cuvântul lui Dumnezeu nu se restrânge la paginile Bibliei“, a afirmat Demetrios J. Constantelos, profesor greco-ortodox de studii religioase. „Duhul Sfânt care revelează cuvântul lui Dumnezeu nu este manifest doar în paginile unei cărţi.“ Care ar putea fi o altă sursă de revelaţie divină, demnă de încredere? Constantelos a susţinut următoarele în cartea sa Understanding the Greek Orthodox Church (Studiu asupra Bisericii Greco-Ortodoxe): „Sfânta Tradiţie şi Sfintele Scripturi sunt considerate cele două feţe ale unei monede“.
     La baza acestei „Sfinte Tradiţii“ se află învăţăturile şi scrierile Părinţilor Bisericii. Ei au fost teologi de seamă şi filozofi creştini care au trăit între secolul al II-lea şi secolul al V-lea d.H.. În ce măsură au influenţat ei gândirea creştină modernă? Au aderat ei strâns la Biblie în activitatea lor de predare? Care ar trebui să fie pentru un continuator al lui Isus Cristos fundamentul adevărului creştin?
Cadrul istoric:
   La mijlocul secolului al II-lea d.H., cei ce se declarau creştini îşi apărau credinţa atât în faţa persecutorilor lor romani, cât şi în faţa ereticilor. Totuşi, aceasta a fost o perioadă când s-au făcut auzite vocile unui număr extrem de mare de teologi. Controversele religioase referitoare la divinitatea lui Iisus, precum şi la natura şi lucrările Duhului Sfânt au produs mai mult decât simple conflicte ideologice. În sfera politică şi culturală au apărut dispute aprinse şi sciziuni iremediabile privind doctrina creştină, cauzând uneori tulburări, revolte, conflicte civile şi chiar războaie. Iată ce a scris istoricul Paul Johnson: „Perioada de început a creştinismului  s-a caracterizat prin confuzie, controverse şi sciziuni şi aşa a şi continuat. În secolul I şi al II-lea d.H., partea centrală şi de est a zonei mediteraneene a abundat în idei religioase care căutau să se propage. Astfel, încă de la început au existat numeroase forme de creştinism ce aveau câte ceva în comun“.
    În acea perioadă au început să apară numeroşi scriitori şi gânditori care considerau necesar să interpreteze învăţăturile creştine în termeni filozofici. Pentru a satisface elita intelectuală păgână proaspăt convertită la creştinism, aceşti scriitori religioşi s-au bizuit foarte mult pe literatura greacă şi iudaică de dinainte. Începând cu Iustin Martirul (cca 100–165 d.H.), care a scris în greacă, acești teologi creştini au devenit experţi în asimilarea moştenirii filozofice a culturii elene.
   Această tendinţă s-a materializat în scrierile lui Origene (cca 185–254 d.H.), scriitor grec din Alexandria. Tratatul lui Origene Despre primele principii a constituit primul efort de a explica sistematic principalele doctrine ale teologiei creştine în termenii filozofiei greceşti. Conciliul de la Niceea (325 d.H.) şi încercările lui de a explica şi stabili dumnezeirea lui Hristos au constituit scânteia care a dat un nou impuls interpretării dogmei creştine. Acest conciliu a marcat începutul unei perioade în care conciliile bisericeşti generale au încercat să definească dogma cu mai multă precizie ca oricând.
Scriitori şi oratori:
    Eusebiu din Cezareea, scriitor din perioada primului Conciliu de la Niceea, s-a alăturat împăratului Constantin. După Conciliul de la Niceea, pe parcursul unei perioade care a durat cu puţin peste 100 de ani, teologii, majoritatea scriind în greacă, au elaborat, după o lungă şi aprinsă dezbatere, ceea ce  doctrina Trinității. În fruntea acestora au fost Atanasie, autoritarul episcop de Alexandria, şi trei capi bisericeşti din Capadocia (Asia Mică): Vasile cel Mare, fratele său Grigorie din Nissa şi prietenul lor Grigorie din Nazianz.
   Scriitorii şi predicatorii acelor vremi atinseseră înalte culmi ale elocinţei. Grigorie din Nazianz şi Ioan Hrisostomul (adică „Gură-de-Aur“), precum şi Ambrosie din Milano şi Augustin din Hipona erau oratori desăvârşiţi (primii doi vorbitori de limbă greacă, iar ultimii doi de latină), maeştri ai celei mai respectate şi răspândite arte a epocii. Cel mai influent scriitor din acea perioadă a fost Augustin. Tratatele lui teologice au modelat într-o mare măsură gândirea creştină de azi. Lui Ieronim, cel mai distins om de litere al vremii, i s-a datorat în mare parte traducerea Bibliei din limbile originale, Vulgata latină.
   Totuşi se impun următoarele întrebări importante: Au aderat la Biblie aceşti Părinţi ai Bisericii? Au ţinut ei strâns la Scripturile inspirate în activitatea lor de predare? Sunt scrierile lor un ghid sigur spre cunoştinţa exactă despre Dumnezeu?
Învăţături divine sau omeneşti?
   Relativ recent, Metodiu, un mitropolit greco-ortodox , a scris cartea Fundamentul elenistic al creştinismului (în greacă) pentru a arăta că filozofia şi cultura greacă s-au constituit în temelie a gândirii creştine moderne. În această carte, el a recunoscut fără ezitare următoarele: „Aproape toţi Părinţii de seamă ai Bisericii considerau că elementele greceşti erau foarte utile şi le-au împrumutat din Antichitatea clasică greacă, folosindu-le ca mijloc de înţelegere şi exprimare corectă a adevărurilor creştine“.
   De asemenea, doctrina lui Augustin este mult tributară (inclusiv în ce priveşte unele fisuri) neoplatonismului“, se spune în New Catholic Encyclopedia.
Fundamentul solid al adevărului creştin:
    Au nevoie creştinii de vreo altă revelaţie în afară de cuvântul lui Dumnezeu, Biblia?  Părerea mea este categorică - Nu! Putem, desigur, să ne folosim de scrierile Părinților Bisericii, ca și de alte scrieri și comentarii biblice, dar ele nu pot avea acceași valoare ca Biblia!  Adevărul creştin se găseşte în Cuvântul scris al lui Dumnezeu, Biblia. Înţelegerea corectă a lui nu depinde de filozofia laică. Cu privire la oamenii care au încercat să folosească înţelepciunea umană pentru a explica revelaţia divină este potrivit să ne punem şi noi întrebările formulate de apostolul Pavel: „Unde este înţeleptul? Unde este scribul? Unde este polemistul acestui veac? Nu a făcut Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii?“. - 1 Corinteni 1:20.
PĂRINŢII CAPADOCIENI:
    „Biserica Ortodoxă  are o stimă deosebită pentru scriitorii secolului al IV-lea şi îndeosebi pentru aceia pe care îi numeşte „cei trei mari ierarhi”: Grigorie din Nazianz, Vasile cel Mare şi Ioan Hrisostomul“, a afirmat Kallistos, scriitor şi călugăr. Şi-au fondat aceşti Părinţi ai Bisericii învăţăturile pe Scripturile inspirate? Cu privire la Vasile cel Mare, în cartea The Fathers of the Greek Church (Părinţii Bisericii Greceşti) se spune: „Din scrierile lui reiese că întreaga sa viaţă a avut o mare admiraţie pentru Platon şi Homer, precum şi pentru istorici şi oratori, care, cu siguranţă, i-au influenţat stilul. Vasile a rămas un grec“. La fel au stat lucrurile şi cu Grigorie din Nazianz. „În concepţia sa, victoria şi superioritatea Bisericii aveau să transpară cel mai bine din asimilarea tradiţiilor culturii clasice.“
     Cu privire la toţi trei, profesorul Panagiotis K. Christou a scris: „Deşi avertizează uneori împotriva „filozofiei şi a amăgirii goale” Coloseni 2:8 - pentru a fi în armonie cu porunca din Noul Testament -, ei studiază cu pasiune filozofia şi disciplinele înrudite şi chiar le recomandă altora să le studieze“. Evident, aceşti învăţători ai bisericii considerau că nu era suficient să-şi bazeze ideile doar pe Biblie. Ar putea fi încercările lor de a căuta alte autorităţi importante o dovadă că învăţăturile promovate de ei erau străine de Biblie? Răspunsul nu poate fi categoric, nici pro, nici contra.
CHIRIL AL ALEXANDRIEI - UN PĂRINTE AL BISERICII CONTROVERSAT:
   Una dintre cele mai controversate personalităţi din rândul Părinţilor Bisericii este Chiril al Alexandriei (cca 375–444 d.H.). Istoricul ecleziastic Hans von Campenhausen l-a descris drept „dogmatic, violent şi viclean, pătruns de măreţia chemării sale şi de nobleţea slujirii sale“, adăugând că „pentru el nimic nu era corect dacă nu-i era folositor în promovarea propriei puteri şi autorităţi. Brutalitatea şi lipsa de scrupule care îi caracterizau metodele nu i-au cauzat niciodată mustrări de conştiinţă“. Cât timp a fost episcop de Alexandria, Chiril a mituit, a defăimat şi a calomniat pentru a-i lua locul episcopului de Constantinopol. El este considerat vinovat de uciderea plină de cruzime a renumitei filozoafe Hypatia în 415 d.H.. Având în vedere scrierile teologice ale lui Chiril, Campenhausen a scris: „El a introdus practica rezolvării chestiunilor de credinţă nu numai pe baza Bibliei, ci şi cu ajutorul extraselor potrivite şi al culegerilor de citate din lucrările unor autori recunoscuţi“.
Observație suplimentară:
   În ultimii ani, tot mai des, mulți ortodocși, mai„ortodocși” decât ceilalți, folosesc expresia: „Sfinții Părinți ne învață”. Evident, dacă îndrăznești să-i întrebi despre care „sfinți părinți” este vorba, ești catalogat pe loc ca „sectant”, în cel mai bun caz! Aceștia, se pare, habar n-au despre ce vorbesc! Dar, li se pare ceva deosebit să folosească și ei această expresie, care, oricum, nu este corectă! Părinții Bisericii n-au gândit la fel, deci nu poate fi exactă expresia „sfinții părinți ne învață”. Apoi, ei au făcut parte din școli teologice deosebite între care existau vii dispute - cele mai cunoscute fiind Școala Antiohiană și Școala Alexandrină între care nu existau nicio tangență, prima favorizând interpretarea literală a Bibliei, cea de-a doua pe cea alegorică. Așadar, este bine să fim atenți chiar și la chestiunea aceasta a Părinților Bisericii. Nu este logic și corect să le atribuim scrierilor lor aceeași valoare cu Biblia!

vineri, 15 iunie 2018

„ȘI VA FI NUMIT NAZARINEAN”.




„ȘI VA FI NUMIT NAZARINEAN”


    „Pilat a intrat din nou în palat şi i-a zis lui IIsus: «De unde eşti?» Dar Iisus nu i-a dat niciun răspuns.“ (Ioan 19; 9). Guvernatorul  roman Ponţiu Pilat a pus această întrebare în timpul procesului care avea să ducă la moartea lui Iisus. Pilat ştia din ce regiune a Israelului provenea Iisus (Luca 23: vs. 6, 7). El ştia şi că Iisus nu era un om obişnuit. Voia oare Pilat să afle dacă Iisus avusese o existenţă preumană? Era dispus acest conducător păgân să accepte adevărul şi să acţioneze în consecinţă? Nu ştim, cert este însă că Iisus a refuzat să răspundă, iar Pilat a dovedit, în scurt timp, că era mai interesat de propria carieră decât de adevăr sau de justiţie (Matei 27; vs. 11 - 26). Din fericire, cei care doresc sincer să cunoască originea lui Iisus, pot afla cu uşurinţă acest lucru din Biblie. Să analizăm următoarele dovezi biblice.

Unde s-a născut?

     Conform calculelor moderne, Iisus s-a născut undeva între anii 6 - 2 î.H. (!), la începutul toamnei, într-un loc modest din orăşelul Betleem, aflat în Iudeea. Când Maria, mama lui Iisus, „se pregătea să nască“, a fost nevoită să plece împreună cu logodnicul ei, Iosif, la Betleem, oraşul lui natal, întrucât Cezar August decretase efectuarea unui recensământ. Fiindcă Betleemul era aglomerat, ei nu au găsit niciun loc de cazare şi au fost obligaţi să stea într-un staul. Aici Maria l-a născut pe Iisus şi l-a pus într-o iesle.
    Cu secole înainte, o profeţie biblică anunţase locul naşterii lui Iisus: „Tu, Betleeme Efrata, care eşti prea mic ca să fii printre miile lui Iuda, din tine îmi va ieşi cel ce va fi conducător în Israel“ (Mica 5: vs.2). Se pare că Betleemul era prea mic pentru a fi menţionat printre oraşele din Iuda. Însă acest orăşel urma să aibă parte de o onoare unică: Promisul Mesia, sau Hristos, avea să se nască în Betleem..

Unde a crescut?

     După o scurtă şedere în Egipt, familia lui Iisus s-a mutat în Nazaret, un oraş din provincia Galileii, situat la aproximativ 100 de kilometri nord de Ierusalim. Pe atunci Iisus avea în jur de trei ani. În această regiune pitorească, ai cărei locuitori se îndeletniceau cu agricultura, creşterea oilor şi pescuitul, a crescut Iisus.
    Cu secole în urmă, Biblia profeţise că Mesia avea să fie „Nazarinean“. Evanghelistul Matei a spus că familia lui Iisus a ajuns să locuiască în „Nazaret, ca să se împlinească ce se spusese prin profeţi: «El va fi numit Nazarinean»“ (Matei 2: vs.19 - 23). Se pare că numele „Nazarinean“ provine din cuvântul ebraic „vlăstar“. Matei se referea la profeţia lui Isaia în care Mesia este numit „un vlăstar“ al lui Iese, ceea ce înseamnă că Mesia urma să fie un descendent al lui Iese, tatăl regelui David (Isaia 11: vs.1). Iisus chiar a fost un descendent al lui Iese prin David.

Care este adevărata sa origine?

   Biblia spune că existenţa lui Iisus a început cu mult înainte de naşterea lui ca om în Betleem. Profeţia din Mica, citată anterior, spune că „originea Lui este din vremuri străvechi, din zilele veacului (cu sensul de timp foarte lung! - n.n. - B.M.)”.  Chiar Iisus a declarat: „Am coborât din Cer“ (Ioan 6: vs.38; 8: vs. 23). 

*Notă: Dicționarul teologic Oxford scrie:  „O Ramură va ieşi din tulpina lui Isai şi un Vlăstar din rădăcinile lui va purta roade“ (Isaia 11: vs.1). Atât cuvântul „Ramură“, cât şi cuvântul „Vlăstar“ arată că Mesia va fi descendentul lui Isai, prin David, fiul acestuia, care a fost uns cu ulei rege al Israelului (1 Samuel 16:13; Ieremia 23:5; Revelaţia 22:16). La sosirea sa, adevăratul Mesia, acest „Vlăstar“ din casa lui David, va produce roade bune.
 Promisul Mesia este Iisus. Matei, scriitorul uneia dintre Evanghelii, a făcut referire la cuvintele din Isaia 11:1 când a spus că, fiind numit „Nazarinean“, Iisus a împlinit cuvintele profeţilor. Deoarece a crescut în oraşul Nazaret, Iisus a fost numit Nazarinean, un nume care, după cât se pare, este înrudit cu cuvântul ebraic redat în Isaia 11:1 prin „Vlăstar“. - Matei 2:23. 

luni, 11 iunie 2018

TRUBADURII - CINE AU FOST EI?

TRUBADURII - CINE AU FOST EI?

     Trubaduri şi menestreli care hoinăresc dintr-un loc într-altul. La ce vă face să vă gândiţi aceste cuvinte? Probabil, la cântece de dragoste curteană şi la cavalerism. Nu greşiţi deloc, însă despre trubaduri se pot spune şi alte lucruri. Deşi sunt cunoscuţi probabil cel mai bine pentru canso d’amoradică cântec de dragoste - motiv pentru care sunt înfăţişaţi de cele mai multe ori cu o lăută în mână, cântându-i o serenadă unei doamne -, ei nu au fost preocupaţi numai de dragoste. Trubadurii s-au implicat în multe dintre chestiunile sociale, politice şi religioase din vremea lor.
     Trubadurii au avut perioada lor de glorie pe parcursul secolelor al XII-lea şi al XIII-lea, în regiunea care în prezent constituie sudul Franţei. Ei erau poeţi-cântăreţi care scriau în cea mai rafinată limbă dintre toate limbile romanice vorbite aici. Această limbă era numită limba d’oc  - limba vorbită de aproape toţi locuitorii Franţei la sud de Loara şi de cei din regiunile învecinate din Italia şi Spania.
   Originea cuvântului „trubadur“ este mult discutată, însă se pare că acesta derivă din verbul occitan trobarcare înseamnă „a compune, a inventa, a găsi“. Prin urmare, trubadurii puteau să găsească exact cuvântul sau rima care să se potrivească cu versurile lor elegante. Poeziile lor erau puse pe note şi erau cântate. Călătorind dintr-un oraş într-altul, însoţiţi adesea de menestreli profesionişti numiţi jongleri, trubadurii îşi interpretau cântecele la harpă, vielă, flaut, lăută sau chitară. În castelele celor bogaţi, precum şi în pieţe sau la turniruri, bâlciuri, sărbători sau ospeţe, interpretarea unor cântece făcea parte, de obicei, din toate programele distractive oficiale.
Provin din medii diferite:
     Trubadurii proveneau din diverse medii. Unii s-au născut în familii de rang înalt; câţiva au fost regi; iar alţii au fost de condiţie umilă şi s-au ridicat la rangul de trubadur. Unii au obţinut o poziţie socială înaltă. Mulţi aveau o educaţie aleasă şi călătoriseră foarte mult. Toţi au primit o instruire vastă în regulile de galanterie, etichetă, poezie şi muzică. Într-o lucrare de referinţă se spune că un bun trubadur trebuia „să ştie la perfecţie toate povestirile care circulau atunci, să repete toate tezele deosebite de la universităţi, să fie bine informat în legătură cu scandalurile de la curte, să fie capabil să-i compună pe loc versuri unui domn sau unei doamne şi să cânte la cel puţin două dintre instrumentele care se aflau pe atunci în graţiile curţii“.
    În secolul al XII-lea, datorită înfloririi comerţului, regiunile sudice ale Franţei au devenit foarte bogate. Prosperitatea a adus cu sine timp liber, educaţie şi gusturi cultivate faţă de artă şi traiul rafinat. Marii lorzi şi marile doamne din Languedoc şi din Provence erau cei mai devotaţi protectori ai trubadurilor. Poeţii se bucurau de o înaltă consideraţie şi ajunseseră să aibă o mare influenţă asupra gusturilor, modei şi manierelor aristocraţilor. Ei au devenit fondatorii sălilor de dans din Europa. Însă The New Encyclopaedia Britannica arată că „marea lor realizare a fost crearea în jurul doamnelor de la curte a unei aure de rafinament şi de curtoazie, ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată până în prezent“.
Un nou respect faţă de femei:
    Când un bărbat deschide uşa în faţa unei femei, o ajută să-şi pună haina sau face unul dintre multele gesturi de curtoazie de genul „doamnele mai întâi“, gesturi care au fost făcute de-a lungul secolelor în Europa Occidentală, el duce mai departe un obicei care a început, se pare, pe vremea trubadurilor.
    În Evul mediu, atitudinea faţă de femei fusese mult influenţată de învăţăturile Bisericii, care o considera pe femeie răspunzătoare de căderea bărbatului în păcat şi de expulzarea acestuia din Paradis. Ea era privită drept o ispititoare, un instrument al Diavolului, un rău necesar. Căsătoria era considerată adesea o stare decăzută. Legea bisericească permitea ca soţia să fie bătută şi alungată, contribuind astfel la umilirea şi subjugarea femeii. Aproape în toate privinţele, femeia era considerată inferioară bărbatului. Însă, odată cu apariţia trubadurilor, mentalitatea bărbaţilor a început să se schimbe.
     Primul trubadur cunoscut a fost William al IX-lea, duce de Aquitaine. Poeziile sale au fost primele poezii care conţineau elementele ce au caracterizat concepţia deosebită a trubadurului despre dragoste, cunoscută mai târziu sub numele de dragoste curteană. Chiar şi poeţii provensali o numeau verai’amors (iubire adevărată) sau fin’amors (iubire rafinată). Acest lucru era revoluţionar, deoarece femeia nu mai era acum plasată pe o poziţie de inferioritate înjositoare faţă de bărbat.
  Poezia trubadurilor înzestra femeia cu multă demnitate, onoare şi respect. Ea a devenit întruchiparea calităţilor nobile şi a virtuţilor. Unele cântece deplângeau indiferenţa rece a doamnei faţă de bardul care o admira. Cel puţin teoretic, dragostea trubadurului trebuia să rămână castă. Ţelul său principal nu era să o posede pe doamna respectivă, ci, dimpotrivă, să posede rafinamentul moral trezit în el de dragostea lui faţă de ea. Pentru a deveni demn de dragostea acelei doamne, poetul trebuia să cultive umilinţă, stăpânire de sine, răbdare, loialitate şi toate calităţile nobile pe care ea le poseda. Prin urmare, chiar şi cei mai necivilizaţi bărbaţi puteau fi transformaţi de puterea dragostei.
    Trubadurii credeau că dragostea curteană constituia sursa rafinamentului social şi moral şi că actele de curtoazie şi faptele nobile îşi aveau originea în dragoste. Pe măsură ce această concepţie se răspândea, ea a ajuns să constituie baza unui întreg cod de conduită, care, cu timpul, a pătruns şi în clasele de jos ale societăţii. Astfel, a luat naştere un nou stil de viaţă, deosebit de societatea feudală, care fusese necivilizată şi brutală. Femeile aşteptau acum ca bărbaţii lor să dea dovadă de sacrificiu de sine, de consideraţie şi de amabilitate - să fie gentlemeni.
     În scurt timp, o mare parte a Europei a adoptat arta trubadurilor. Spania şi Portugalia au preluat temele lor. Nordul Franţei a avut truverii ei; Germania, Minnesängerii ei; Italia, trovatorii ei. Tema trubadurilor despre dragostea curteană s-a contopit cu idealurile cavalerismului şi a dat naştere unei specii literare, cunoscută sub numele de roman de dragoste   De exemplu, introducând dragostea curteană în legendele provinciei celtice Bretagne, truverul Chrétien de Troyes a împletit virtuţile generozităţii cu ocrotirea celor slabi în povestiri cu Regele Arthur şi cu Cavalerii Mesei Rotunde.
Impactul pe plan social:
    Deşi în majoritatea cântecelor trubadurilor erau elogiate virtuţile dragostei curtene, alte cântece vorbeau despre problemele sociale şi politice ale vremii. Francezul Martin Aurell, autorul cărţii La vielle et l’épée (Viela şi sabia), a arătat că trubadurii „au participat în mod activ la luptele care i-au scindat pe contemporanii lor, iar prin compoziţiile lor, trubadurii au contribuit chiar la succesul uneia sau alteia dintre facţiuni”.
   Vorbind despre poziţia specială pe care o aveau trubadurii în societatea medievală, Robert Sabatier afirmă: „Niciodată până atunci poeţii nu s-au bucurat de un prestigiu atât de mare; niciodată până atunci nu a existat o atât de mare libertate a cuvântului. Ei au elogiat şi au acuzat, s-au făcut exponenţii poporului, au influenţat politica şi au ajuns să fie mijlocul de exprimare a unor idei noi“. - La Poésie du Moyen Age (Poezia evului mediu).
Mijloacele de informare din acele zile:
      S-a putut spune pe bună dreptate că, cu mult înainte de inventarea maşinii de tipărit, trubadurii şi alţi menestreli care călătoreau dintr-un loc într-altul au servit ca mijloace de informare în acele zile. Menestrelii medievali călătoreau prin toate ţările. De prin toate curţile Europei - din Cipru până în Scoţia şi din Portugalia până în Europa Răsăriteană, oriunde mergeau -, ei adunau veşti şi făceau schimb de povestiri, melodii şi cântece. Răspândite rapid pe cale orală de la un jongler la altul, melodiile plăcute şi uşor de reţinut ale cântecelor trubadurilor erau învăţate de oameni, influenţând în mare măsură opinia publică şi îmboldind populaţia spre o cauză sau alta.
   Una dintre multele forme poetice folosite de trubaduri era numită sirventă, care înseamnă literalmente „cântecul servitorului“. Unele sirvente demascau nedreptatea conducătorilor. Altele elogiau faptele de vitejie, de sacrificiu de sine, de generozitate şi de îndurare, în timp ce criticau cruzimea barbară, laşitatea, ipocrizia şi propriul interes. Sirventele de la începutul secolului al XIII-lea i-au ajutat pe istorici să vadă care era climatul politic şi religios în Languedoc într-o perioadă de mari schimbări.
Notă: Din limba latină moştenită de la legiunile romane, s-au format în acea vreme două limbi vorbite de populaţia din Franţa: locuitorii din sudul Franţei vorbeau limba d’oc (cunoscută şi ca limba occitană, sau provensală), în timp ce locuitorii din nordul Franţei vorbeau limba d’oïl (o formă de început a limbii franceze, numită uneori şi franceza veche). Aceste două limbi se deosebeau una de cealaltă prin cuvântul folosit pentru „da“. În sud se folosea oc (din latinescul hoc); în nord, oïl (din latinescul hoc ille), care a devenit apoi cuvântul francez de azi oui.

duminică, 10 iunie 2018

VALDEZII - DE LA EREZIE LA PROTESTANTISM.

VALDEZII - DE LA EREZIE LA PROTESTANTISM

        Era anul 1545. În frumoasa regiune Lubéron din Provence (sudul Franţei) era adunată o armată. Ea avea de îndeplinit o misiune oribilă, ce masca, de fapt, intoleranţa religioasă. A urmat o săptămână de vărsări de sânge.Sateleau fost rase de pe faţa pământului, iar sătenii au fost închişi sau ucişi. Soldaţi brutali au comis atrocităţi de nedescris într-un masacru care a zguduit Europa din temelii. Aproximativ 2 700 de bărbaţi au fost ucişi, iar alţi 600 au fost trimişi la galere, ca să nu mai vorbim de suferinţa de care au avut parte femeile şi copiii. Comandantul militar care a condus această campanie sângeroasă a primit laude din partea regelui Franţei şi a Papei.
     Germania era deja dezbinată din cauza Reformei când regele catolic al Franţei Francisc I, îngrijorat de răspândirea protestantismului, a început să facă investigaţii în legătură cu aşa-numiţii eretici din regatul său. În loc de câteva cazuri izolate de erezie, autorităţile din Provence au descoperit sate întregi de disidenţi religioşi. A fost emis un edict care prevedea stârpirea ereziei. Prin urmare, în 1545 a fost declanşat masacrul.
        Cine erau aceşti eretici? Şi de ce au fost ei ţinta acestei intoleranţe religioase violente?

De la bogăţii la zdrenţe:

       Cei ucişi în masacru aparţineau unei mişcări religioase ce îşi avea rădăcinile în secolul al XII-lea şi se răspândise pe tot cuprinsul Europei. Modul în care s-a răspândit şi a supravieţuit această mişcare timp de câteva secole a făcut-o unică în analele disidenţei religioase. Majoritatea istoricilor sunt de părere că mişcarea îşi are începutul în jurul anului 1170. Un negustor bogat din Lyon, pe nume Vaudès, a dorit cu tot dinadinsul să ştie cum putea să-i fie plăcut lui Dumnezeu. Îndemnat, probabil, de sfatul dat de Iisus Hristos unui om bogat de a-şi vinde bunurile şi de a le da săracilor, Vaudès şi-a asigurat familia cu cele necesare din punct de vedere material, iar apoi a renunţat la bogăţiile lui pentru a predica evanghelia (Matei 19:16–22). Nu după mult timp, i-au urmat şi alţii exemplul, aceştia fiind cunoscuţi mai târziu sub numele de valdezi.
      Pentru Vaudès, sărăcia, predicarea şi Biblia erau lucrurile cele mai importante în viaţă. Protestul împotriva opulenţei Bisericii nu era o noutate. De câtva timp, mai mulţi clerici disidenţi începuseră să demaşte practicile corupte ale Bisericii şi abuzurile ei. Dar Vaudès era un laic, la fel ca majoritatea continuatorilor lui. Aceasta explică, fără îndoială, de ce a considerat el că era necesar să aibă Biblia în limba vorbită de popor. Întrucât versiunea latină a Bibliei deţinută de Biserică era accesibilă numai clerului, Vaudès a dispus traducerea evangheliilor şi a altor cărţi biblice în francoprovensală, care era înţeleasă de oamenii de rând din zona central-estică a Franţei. Ascultând de porunca lui Iisus de a predica, Săracii din Lyon au predicat oamenilor mesajul lor (Matei 28:19, 20). Istoricul Gabriel Audisio afirmă că perseverenţa lor în predicarea publică a constituit principalul motiv ce a stat la baza atitudinii adoptate de Biserică faţă de valdezi.

De la catolicism la erezie:

      În acele timpuri, doar clerul putea să predice, Biserica arogându-şi dreptul de a stabili cine era calificat în acest sens. Deşi clerul îi considera pe valdezi nişte ignoranţi şi analfabeţi, în 1179, Vaudès a încercat să obţină de la papa Alexandru al III-lea autorizaţia de a predica. I s-a acordat această permisiune cu condiţia să aibă şi consimţământul preoţilor locali. Istoricul Malcom Lambert spune că acest răspuns „echivala, de fapt, cu un refuz categoric“. Într-adevăr, arhiepiscopul Jean Bellesmains din Lyon le-a interzis oficial mirenilor să predice. Vaudès a replicat citând textul din Faptele 5:29: „Trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu ca stăpânitor decât de oameni“. Deoarece nu s-a supus măsurilor luate, în 1184 Vaudès a fost excomunicat din Biserică.
     Deşi valdezii au fost expulzaţi din dioceza din Lyon şi obligaţi să părăsească oraşul, se pare că decretul iniţial nu a fost aplicat cu stricteţe. Mulţi oameni de rând i-au admirat pe valdezi pentru devotamentul şi modul lor de viaţă şi chiar episcopii au continuat să vorbească cu ei. Potrivit opiniei istoricului Euan Cameron, se pare că predicatorii valdezi nu s-au „opus Bisericii Romane pur şi simplu de dragul de a se opune“. Ei doreau doar „să predice şi să predea“. Istoricii spun că mişcarea a fost practic împinsă spre erezie printr-o serie de decrete care, treptat şi în mod irevocabil, i-au slăbit puterea şi influenţa. Condamnările Bisericii au culminat în 1215 cu anatemizarea valdezilor Conciliul de la Lateran. Ce efect a avut această hotărâre asupra predicării lor?

Valdezii intră în ilegalitate:

     Vaudès a murit în anul 1217, iar, din cauza persecuţiilor, continuatorii lui s-au împrăştiat în văile alpine din Franţa, în Germania, în nordul Italiei şi în Europa Centrală şi de Est. În plus, valdezii au fost obligaţi să se stabilească în zone rurale, ceea ce le-a limitat mult posibilitatea de a predica.
    În 1229 a luat sfârşit cruciada Bisericii Catolice împotriva catarilor, sau albigenzilor, din sudul Franţei. Apoi, atacurile înverşunate au fost îndreptate împotriva valdezilor. Inchiziţia avea să se întoarcă nemiloasă împotriva tuturor oponenţilor Bisericii. Teama i-a făcut pe valdezi să acţioneze în ascuns. În 1230, ei nu mai predicau public. Iată ce spune Audisio: „În loc să meargă să caute alţi adepţi ..., ei se străduiau să aibă grijă de cei ce erau deja convertiţi, întărindu-le credinţa pentru a face faţă presiunilor şi persecuţiilor de afară“. El adaugă că „predicarea a rămas un lucru important, dar modul în care se făcea se schimbase radical“.

Convingerile şi practicile lor:

    În loc ca atât bărbaţii, cât şi femeile să participe la predicare, în secolul al XIV-lea la valdezi începuse să se facă o diferenţiere între predicatori şi enoriaşi. Numai bărbaţii bine instruiţi efectuau lucrarea pastorală. Aceşti miniştri itineranţi au ajuns să fie cunoscuţi mai târziu ca barbes (unchi). Ei îi vizitau pe valdezi, străduindu-se să menţină mişcarea, nu s-o răspândească. Toţi ştiau să scrie şi să citească, iar instruirea lor, care dura aproximativ şase ani, era bazată pe Biblie. Deoarece foloseau Biblia în limba poporului, ei au reuşit să le explice mesajul turmelor lor. Chiar şi împotrivitorii au recunoscut că valdezii, inclusiv copiii lor, cunoşteau bine Biblia şi puteau cita pasaje întregi din Scripturi.
     Valdezii din perioada de început au respins, printre altele, minciuna, purgatoriul, slujbele pentru morţi, indulgenţele şi venerarea Fecioarei Maria şi a „sfinţilor“. De asemenea, ei ţineau în fiecare an Cina Domnului, sau Cina cea de Taină. Potrivit opiniei lui Lambert, forma lor de închinare „era, de fapt, religia mireanului obişnuit“.

„O viaţă duplicitară“:

     Valdezii constituiau o comunitate închisă şi se căsătoreau numai între ei, ceea ce a făcut ca, de-a lungul secolelor, unele nume de familie să fie specifice comunităţii valdezilor. Însă, în lupta lor pentru supravieţuire, valdezii nu şi-au mai declarat deschis convingerile. Misterul creat în jurul convingerilor şi a practicilor lor religioase le-a dat împotrivitorilor ocazia să le aducă acuzaţii grave, spunând, de exemplu, că ei se închinau Diavolului.
     Valdezii au contracarat aceste acuzaţii făcând compromisuri şi adoptând ceea ce istoricul Cameron numeşte „un conformism minim“ la închinarea catolică. Mulţi valdezi se confesau preoţilor catolici, asistau la liturghie, foloseau apă sfinţită şi chiar mergeau în pelerinaje. Lambert declară: „În multe privinţe, ei făceau aceleaşi lucruri ca semenii lor catolici“. Audisio spune lucrurilor pe nume, afirmând că, odată cu trecerea timpului, valdezii au ajuns să „ducă o viaţă duplicitară“. El adaugă: „Pe de o parte, se comportau asemenea catolicilor pentru a se bucura de o oarecare pace, iar, pe de altă parte, ţineau o mulţime de ritualuri şi obiceiuri pentru a asigura continuitatea comunităţii“.

De la erezie la protestantism:

    În secolul al XVI-lea, Reforma a schimbat radical scena religioasă a Europei. Victimele intoleranţei puteau fie să încerce să obţină o recunoaştere oficială în ţara lor, fie să emigreze pentru a găsi condiţii mai favorabile. Ideea de erezie nu-i mai preocupa atât de mult pe oameni, deoarece foarte mulţi începuseră să nu mai creadă că religia tradiţională era cea adevărată.
      Binecunoscutul reformator Martin Luther a făcut referire la valdezi încă din 1523. În 1526, unul dintre aceşti barbes s-a întors în Alpi, aducând cu el ştiri despre evoluţia evenimentelor religioase în Europa. A urmat o perioadă în care comunităţile de protestanţi le-au împărtăşit ideile lor valdezilor. Protestanţii i-au îndemnat pe valdezi să finanţeze prima traducere a Bibliei din limbile originare în limba franceză. Tipărită în 1535, această traducere a fost cunoscută mai târziu ca Biblia Olivétan. În mod paradoxal însă, cei mai mulţi valdezi nu ştiau franceza.
      Pe măsură ce Biserica Catolică îşi continua persecuţia, un număr mare de valdezi s-au stabilit în regiunea Provence, aflată în sudul Franţei, unde erau mai în siguranţă, la fel cum au făcut şi imigranţii protestanţi. Nu după mult timp, autorităţile au fost informate cu privire la această imigrare. Deşi mulţi oameni aveau o părere bună despre modul de viaţă şi normele morale ale valdezilor, unii au pus la îndoială buna lor credinţă, afirmând că erau un pericol pentru ordinea publică. Prin urmare, a fost emis Edictul Mérindol, ce a avut ca rezultat oribilele masacre despre care s-a vorbit la începutul articolului.
     Relaţiile dintre catolici şi valdezi au continuat să se deterioreze. Ca răspuns la atacurile lansate împotriva lor, valdezii au recurs chiar şi la forţă armată pentru a se apăra. Acest conflict i-a situat de partea protestanţilor. Astfel, valdezii au aderat la principalul curent de gândire din acea vreme, şi anume protestantismul.
   De-a lungul secolelor, biserici valdeze au apărut şi în ţări aflate departe de Franţa, cum ar fi Uruguay şi Statele Unite. Cu toate acestea, majoritatea istoricilor împărtăşesc părerea lui Audisio conform căreia „mişcarea valdezilor a dispărut în timpul Reformei“, când a fost „asimilată“ de protestantism. De fapt, mişcarea valdezilor îşi pierduse mult din zelul pe care îl avusese cu câteva secole mai înainte. Aceasta s-a întâmplat când teama i-a determinat pe membrii ei să abandoneze predicarea şi învăţăturile bazate pe Biblie.


Notă Vaudès este cunoscut şi sub numele de Waldo, Valdesius sau Valdès. Ultimul nume stă la originea termenului valdezi. Valdezii sau valdensii erau cunoscuţi şi ca Săracii din Lyon.

DIVERSE - Partea a noua.

  DIVERSE - Partea a noua 36. Etapele războiului de 30 de ani: 1. Revolta din Boemia şi războiul german (1618-1625):   Această revoltă...