REFLECȚII.

REFLECȚII

      Încerc să judec, în măsura posibilului, cu o oarecare detașare ceea ce s-a întâmplat în România în ultimule săptămâni. Sper că mi-a trecut fierbințeala din primele zile de după celebra ordonanță.

      La ce-am asistat? Ce-a vrut PSD-ul să facă? Este clar că s-a dorit de către Dragnea și fidelii lui să se dea o „reglementare” care să le permită să fure liniștiți! Indiferent ce-ar încerca ei să justifice, despre asta este vorba! Cum să califici prevederea  cu pragul de 200 000 altfel decât o ticăloșie oribilă? Mă surprinde teribil că există contemporani de-ai noștri care încearcă să ne spună ceva în genul: „Da domne fură ăștia de la PSD, dar ei mai dau câte ceva și la amărâți. Măresc pensii, salarii. PNL/PDL a furat enorm și nu au dat nimic!” Este incredibil ce mentalitate pot să aibe! Așadar, pesediștii pot fura atâta timp cât ne dau și nouă ceva! Mă-ntreb dacă acești oameni își amintesc de ziua de 21 Decembrie 1989, când în fața furiei oamenilor, Elena îi cerea lui Nicolae să mai dea o sută de lei oamenilor? Vă mai amintiți? „Mai dă-le o sută.” Vă-ntreb: Oameni buni ce s-a întâmplat cu voi? Chiar atât de negri puteți fi la suflet? Nu vă dați seama că-n felul acesta compromiteți grav orice speranță a copiilor voștri, a nepoților voștri, pentru o Românie mai bună?

   Am asistat la o întreagă încercare a unor grei pesediști de a compromite mișcările de stradă, atribuindu-le lui Soroș, Multinaționalelor, lui Johannis și PNL-ului. Există adevăr , în opinia mea, în toate astea. În primele momente de după darea ordonanței, lumea a ieșit în stradă imediat. Mă-ntreb cum putea Soroș, de pildă, să-i scoată imediat pe oameni în stradă? Apoi, în următoarele 2-3 zile am asistat la proteste uriașe, fără precedent după 1989! Cum puteau soroșiștii, peneliștii/pedeliștii, johanniștii să-i scoată în stradă pe acești oameni? PNL/PDL n-a reușit să-și mobilizeze electoratul să iasă la vot. Cum naiba să reușească să scoată în stradă atâțea oameni? Și chiar dacă lucrurile ar sta așa, cine a greșit primul? Nu cumva PSD-ul, care a oferit adversarilor săi politici o armă redutabilă?

  Scriam că există adevăr, în opinia mea, în ceea ce privește implicarea lui Soroș și a Multinaționaleleor. Am văzut personal cum după primele zile de proteste, au apărut provocatori foști pedeliști. Eu locuiesc în Craiova și pot da mărturie că-i cunosc pe mulți de la fostul PDL! Da, i-am văzut în Piața Mihai Viteazul cum agitau oamenii! De asemenea, am prieteni care lucrează la Multinaționale și mi-au spus cum au fost amenințați că, dacă nu ies la proteste vor fi concediați! Multinaționalele sunt evident nemulțumite de introducerea impozitului de 16% pe dividente. Da este adevărat! Peneliștii/pedeliștii și Multinaționalele au încercat să capitalizeze protestele! La fel a făcut și președintele Johannis cu expresia: „Românii mei sunt în stradă.” Domnule Johannis să vă fie rușine! Eu nu sunt un român de-al vostru! Fără îndoială forțele anti-PSD au încercat să profite de aceste proteste dar, până la urmă, cel care a greșit este PSD! La nicio lună de la câștigarea alegerilor să dai o asemenea ordonanță! Atrag atenția că în alte țări dacă s-ar fi întâmplat ca un partid să facă așa ceva era scos IMEDIAT, în afara legii! Are dreptate Cristian Tudor Popescu! PSD a reușit performanța de a se prăbuși uluitor în încrederea oamenilor! Este de necrezut! Prin acest gest, Dragnea și Compania s-au compromis clar în ochii opiniei publice, mai ales în ochii Europei. Sunt de nefrecventat! Și mă gândesc la consecințele pe termen lung pentru PSD. Acest partid a propus un buget foarte ambițios, dar România se confruntă cu o situație dureroasă, -împrumută bani pentru pensii și salarii! Mă-ntreb ce va face guvernul PSD când se va vedea confruntat tot mai mult cu lipsa finanțării externe? Ce rectificări bugetare va face? Rectificări negative? Aoleu! Este clar că PSD-ul riscă să se confrunte atâta timp cât rămâne guvernul Grindeanu la conducere cu un blocaj financiar, din care nu văd cum va putea ieși. Ce va spune populației? Dragnea a făcut mare caz de rectificările bugetare ale guvernului Cioloș, de faptul că acel guvern, lamentabil și în opinia mea, a cheltuit miliarde pe care nu le avea. Da a comis-o guvernul Cioloș și ar merita toți membrii acelui guvern să fie condamnați aproape fără judecată! Dar guvernul PSD riscă și mai mult. Cum va putea finanța programele sociale în condițiile unai finanțări externe foarte dificile, dacă nu chiar blocate? Ar trebui să-și dea seama acei pesediști cu capul limpede că-n condițiile retrezirii valului emoțional anti-PSD, PSD-ul riscă iar să aibe populația în stradă! Sau preferă toți pesediștii sinuciderea în public de dragul lui Dragnea?

     Mă-ntreb ce dorește acest Dragnea? A crezut cumva că România este un fel de Teleormanistan? A crezut  că poate readuce România în zilele guvernului Năstase, când s-a furat teribil? A crezut că poate scăpa de justiție în acest fel? Unii susțin că Dragnea și Compania vor să transforme România într-un fel de Belarus. Nu, eu le spun că greșesc. Vor de fapt să integreze România în Turkmenistan! În acea fostă republică sovietică se-ntâmplă niște lucruri aproape de necrezut! Dacă prin absurd ar reuși Dragnea și Compania așa ceva mi-e teamă că Belarus ar fi un ideal pentru noi ceilalți! Din fericire cred că nu vor reuși indiferent cât de determinați ar fi să încerce! România este parte a Uniunii Europene și trebuie să spun că pentru prima dată m-am bucurat cu adevărat de acest fapt! U.E. nu admite un asemenea comportament abject. Uniunea are multe păcate, în opinia mea, mai cuseamă promovarea obsesivă a politicilor de austeritate, dar este o uniune de țări democratice, care au cei 700 de ani de acasă, ca să mă exprim plastic, și care nu acceptă astfel de derapaje demente! Sau garda lui Dragnea ar risca și o izgonire a României din U.E.? Sper că au suficientă minte să nu-și propună așa ceva!

   Am simțit nevoia să particip pe cât am putut la proteste deși mi-am jurat că după enorma dezamăgire provocată de guvernarea CDR și de comportarea penibilă a lui Emil Constantinescu ca președinte să nu mai investec sentimente și energie în vreo cauză. Dar în aceste săptămâni trebuia și eu să iau atitudine, doar și pentru faptul că prefer să-mi pot privi în ochi foștii și actualii elevi. Prefer să nu mă acuze într-o zi de lașitate, de faptul că și eu am preferat să am mentalitatea majorității celor născuți în comunism, - o mentalitate de resemnați, de oameni cu capul plecat. Prefer să cred că eu nu sunt un evreu prin pustiul Sinai, care-și amintește cât de bine era în Egipt, adică, în cazul nostru, cât de bine era în comunism!

VIAȚA ȘI OPERA MARILOR COMPOZITORI: JOHANN SEBASTIAN BACH.

VIAȚA ȘI OPERA MARILOR COMPOZITORI: JOHANN SEBASTIAN BACH

     S-a născut în 1685, la Eisenach, și, a murit în 1750, la Leipzig.

   A fost compozitor baroc, cel mai renumit membru al unei mari familii de muzicieni din Nordul Germaniei.

  Deși în timpul vieții a fost cunoscut mai degrabă ca un virtuoz al clavecinului, organist și constructor de orgi, Bach este considerat astăzi unul dintre cei mai influenți compozitori ai tuturor timpurilor. Este celebru, mai ales, penru „Concertele brandenburgice” și „Clavecinul fermecat”. O altă compoziție celebră este „Ave Maria”.

  J.S.Bach a fost, în fapt, cel mai mic dintre copiii lui Johann Ambrosius Bach și Elisabeth Lammerhirt. Bach, se pare, că a deprins elementele de bază în ceea ce privește instrumentele cu coarde chiar de la tatăl său, care cânta la astfel de instrumente.

    În timpul anilor de școală a avut rezultate destul de bune deși avea numeroase absențe.

   Până în 1695, ambii săi părinți muriseră și Bach va rămâne în grija fratelui său cel mai mare - Johann Cristoph. Acesta îl va îndruma, în mod decisiv, spre muzică.

   A studiat la Luneburg, Arnstadt etc.. Printre operele din acești primi ani se numără: „Capriciu la plecarea fratelui iubit”, „Cât de frumos luminează”, „Preludiu și fugă în sol minor”.

    În 1707 se căsătorește cu Maria Barbara. În perioada ulterioară compune, printre altele: „Tocată și fugă în re minor”, „Preludiu și fugă în re major”.

    Prima compoziție publicată a lui Bach este „Dumnezeu este regele meu”, la 4 Februarie 1708.

   După 1708, activează în orașul Weimar. Printre operele compuse la Weimar se numără: „Cărticică pentru orgă”, „Preludiu și fugă în sol major”.

  După 1716, activează în orașul Kothen. Aici compune „Concertele brandenburgice”, „Suitele franceze”, „Invențiuni”, „Clavecinul bine temperat”.

   La 7 Iulie 1720 îi moare prima soție. La 3 Decembrie 1721 se căsătorește pentru a doua oară, cu Anna Magdalena Wilcken.

    În 1723 compune cantata „Iisus i-a luat la El pe cei doisprezece”.

  Compozitorul muncea foarte mult la compozițiile sale și făcea, deseori, remarca: „Am muncit foarte mult; oricine va munci la fel de mult va ajunge departe”.

  În 1729 compune „Patimile după Matei”. Urmează în 1730 „Patimile după Marcu. În 1734 compune Oratoriul de Crăciun”.

   Se știu puține lucruri despre boala care i-a fost fatală lui Bach, în afara faptului că a durat câteva luni și l-a împiedicat să termine „Arta fugii”. Va muri, de altfel, la 28 Iulie 1750, la Leipzig.

   Interesant este faptul că muzica lui Bach a fost neglijată vreme de 50 de ani, după moartea sa. Era firesc, într-un fel, pentru că vremea aceea era dominată în plan muzical de Haydn și Mozart și nimeni nu părea interesat de muzica lui Bach, considerată demodată, bisericoasă. Treptat, spre sfârșitul secolului XVIII, lucrurile s-au schimbat și muzica lui Bach a devenit din ce în ce mai apreciată. Interesul pentru muzica sa a crescut considerabil după anul 1800 și pe întreg parcursul secolului XVIII.

   Mai amintim și faptul că cea mai importantă carte despre viața lui Bach a fost scrisă de muzicologul german Philipp Spitta,- „Johann Sebastian Bach”, în două volume-, scrisă între 1873-1880. Este o carte indispensabilă pentru a cunoaște viața și opera marelui compozitor.

MARCO POLO ȘI LEGENDARA SA CĂLĂTORIE.

MARCO POLO ȘI LEGENDARA SA CĂLĂTORIE

        Trei bărbați debarcă dintr-o galeră pe un chei din Veneția. Nimeni nu aleargă în întâmpinarea lor. După 24 de ani petrecuți departe de casă, sosirea lor ar fi trecut, probabil, neobservată dacă atenția trecătorilor n-ar fi fost atrasă de înfățișarea lor ciudată. Erau înveșmântați în stil mongol, în haine lungi și zdrențuite, din ceea ce odinioară fusese o mătase fină. Apoi, aveau „în felul lor de-a vorbi un aer de tătar, greu de descris; de fapt. aproape că uitaseră dialectul lor venețian”, se arată într-o lucrare de referință. Călătorii nu sunt alții decât Marco Polo cu tatăl și unchiul său, iar scena se petrece în 1295. 

     Contemporanilor nu le-a venit să creadă când au auzit povestea celor trei venețieni despre călătoria făcută până în îndepărtata țară Cathay (China). Memoriile lui Marco Polo au fost așternute în scris - lucrarea intitulându-se „Cartea minunilor lumii”, iar mai târziu numindu-se „Milionul” sau „Călătoriile lui Marco Polo”. În paginile cărții se vorbește despre civilizații necunoscute, unde existau bogății fabuloase și o mulțime de mărfuri, atât de căutate de negustorii occidentali. Cititorii ei au dat frâu liber imaginației. După 25 de ani de la întoarcerea lui Marco Polo existau deja versiuni ale manuscrisului redactate în dialectul francez septentrional, în franceză, în dialectul toscan și cel venețian și, se pare, chiar în germană. A fost o realizare fără egal în Evul Mediu. 

      Marco Polo este, probabil, cel mai faimos occidental care a ajuns în China străbătând Drumul Mătăsii. De ce a făcut el această călătorie? Și putem crede chiar tot ce a spus el că a văzut și a făcut?

Negustorii venețieni

     

       În secolul al XIII-lea, mulți negustori venețieni s-au stabilit la Constantinopol, unde au devenit foarte bogați. Printre ei erau și Niccolo și Matteo Polo, adică tatăl, respectiv unchiul lui Marco Polo. Cam prin 1260, ei au vândut tot ce aveau, au cumpărat bijuterii și au pornit într-o lungă călătorie spre Serai, capitala hanatului occidental al Imperiului Mongol, situată pe malurile fluviului Volga. Aici afacerile le-au mers foarte bine și și-au dublat averile. Întrucât nu se puteau întoarce în Constantinopol din cauza războiului, ei au pornit spre Est, probabil călare, către un important centru comercial, orașul Buhara (din actualul Uzbekistan).

        Situația tulbure ce domnea în oraș i-a împiedicat să-și continue călătoria. Astfel, au rămas aici trei ani, până când în Buhara au sosit niște soli ce mergeau la Marele Han al tuturor mongolilor, Kubilai-Han, al cărui imperiu se întindea din Coreea până în Polonia. Solii i-au invitat pe Niccolo și pe Matteo să-i însoțească, deoarece, după cum a povestit Marco Polo, Marele Han nu mai văzuse până atunci vreun „latin” -probabil se referea la sud-europeni- și cu siguranță că ar fi fost încântat să stea de vorbă cu ei. Călătoria până la curtea lui Kubilai-Han, nepotul lui Genghis-Han, întemeietorul Imperiului Mongol, a durat un an.

     Marele Han i-a primit cu căldură pe cei doi frați și le-a pus multe întrebări despre lumea occidentală. La plecarea lor spre Europa, el le-a dăruit o plăcuță de aur ca document de liberă trecere și le-a încredințat o scrisoare prin care îi cerea Papei să-i trimită „vreo sută de înțelepți pricepuți în legea lui Hristos și cunoscători ai celor șapte arte, ca să le predice supușilor” (lui Kubilai-Han).

        Între timp, s-a născut Marco-Polo. În 1269, când și-a văzut pentru prima oară tatăl, avea 15 ani. Revenind în Italia, Niccolo și Matteo au aflat că Papa Clement al IV-lea murise. Au tot așteptat să fie numit un succesor, însă tronul pontifical a rămas vacant timp de trei ani, aceasta fiind cea mai lungă perioadă de tron vacant din istorie. După doi ani, în 1271, au pornit înapoi spre Marele Han, dar de dată asta l-au luat cu ei și pe Marco, în vârstă de 17 ani.

Călătoria lui Marco Polo

        În Acra, un înalt prelat al Bisericii care se ocupa și de treburile politice, Teobaldo Visconti, le-a dat câteva scrisori pentru Marele Han, explicând motivul pentru care cei trei nu putuseră satisface cererea hanului referitoare la cei o sută de înțelepți. Ajungând în Asia Mică, celor trei le-a ajuns vestea că fusese ales Papă chiar Visconti. Așadar, s-au întors la Acra. Dar, în loc de o sută de înțelepți, noul pontif, consacrat sub numele de Grigore al X-lea, a trimis doar doi călugări, pe care i-a împuternicit să numească preoți și episcopi. Le-a mai dat scrisori de acreditare și daruri pentru Marele Han. Grupul a pornit din nou la drum, dar, în scurt timp, călugării s-au întors de teama războaielor ce făceau ravagii în acele zone. Cei trei însă și-au continuat călătoria.

        Au străbătut ținuturi care în prezent aparțin Turciei și Iranului și au coborât până la Golful Persic cu intenția de a porni pe mare. Dar când au văzut cum arătau corăbiile, s-au gândit că n-ar face față unei călătorii pe mare întrucât nu erau „decât niște vase jalnice...legate cu sfoară”. Deci au ales să meargă pe uscat. S-au îndreptat spre Nord, apoi spre Est și au traversat pustietăți imense, au trecut peste munți semeți, au străbătut platourile înverzite și pășunile bogate ale Afganistanului, precum și Munții Pamir, ajungând în Kashgar, adică Regiunea Autonomă Uigură Xinjiang, cum este cunoscută azi în China. De aici au urcat vechea rută sudică a caravanelor prin Bazinul Tarim și Deșertul Gobi, poposind în cele din urmă la Cambaluc, actualul Beijing. Întreaga călătorie a durat trei ani și jumătate, din cauza vremii aspre, dar și a unei boli necunoscute ce l-a chinuit pe Marco Polo

      În drumul său, Marco Polo observă tot felul de curiozități: muntele pe care se spune că s-ar fi oprit arca lui Noe, în Armenia; presupusul loc unde ar fi fost înmormântați magii, în Persia; dar și regiuni din Nordul îndepărtat cu temperaturi foarte scăzute, unde „lumina Soarelui nu se vede niciodată”. Marco Polo este primul occidental care scrie despre petrol. El mai dezvăluie că „salamandra” nu e nicidecum lâna unui animal mitologic ce rezistă în foc, cum se credea pe-atunci, ci un mineral (azbestul) care se găsește în regiunea Uigură Xinjiang. El spune că pietrele negre care ard sunt atât de rîspândite în China, că puteai face o baie fierbinte în fiecare zi. Consemnează tot ce vede în drumurile sale: obiecte de podoabă, mâncăruri și băuturi - îndeosebi băutura fermentată din lapte de iapă pe care obișnuiau să o bea mongolii -, ritualuri religioase și magice, meșteșuguri și mărfuri. Un lucru complet nou pentru el este hârtia-monedă utilizată în Imperiul Marelui han.

       Marco Polo nu-și dezvăluie însă niciodată gândurile, ci spune doar ceea ce vede ori aude. Nu putem decât bănui cum s-a simțit când au fost jefuiți de tâlhari, care i-au luat prizonieri pe unii dintre tovarășii lor de drum, iar pe alții i-au ucis.

În slujba lui Kubilai-Han?

       Marco Polo susține că toți trei s-au aflat în slujba lui Kubilai-Han timp de 17 ani. În tot acest timp, Marco Polo a fost trimis de multe ori în zone îndepărtate ale Imperiului în misiuni de strângere de informații. Mai mult, el susține că a fost numit guvernatorul unui oraș care, în prezent, e cunoscut sub numele Yang-chou (provincia Jiangsu, China).

       Unii se îndoiesc că povestea lui Marco Polo e în întregime adevărată. Se știe că mongolii n-aveau încredere în chinezi, pe care îi cuceriseră, și puneau străini ca să guverneze în imperiul lor. Dar pare greu de crezut că Marco Polo, un bărbat fără carte, ar fi devenit guvernator. Poate că a exagerat când a vorbit despre rangul său. Totuși, unii erudiți ar accepta ideea că fusese, probabil, „un emisar util, de un anumit rang”.

       Cu toate acestea, Marco Polo a reușit să facă o descriere uluitoare a unor metropole nespus de bogate, dar și a unor obiceiuri păgâne foarte ciudate, aparținând unei lumi despre care unii occidentali nici n-auziseră, iar alții știau câte ceva doar din auzite ori din povești. Au existat în realitate aceste civilizații cu o populație așa de mare, mai bogate decât cele din Europa? Pare imposibil să fi fost așa.

       Palatul Marelui Han era „cel mai mare palat din câte au existat vreodată”, a spus Marco Polo. „Construcția este atât de mare, de plină de bogății și  de frumoasă, încât niciun om de pe fața pământului n-ar fi putut concepe ceva mai impresionant”. Pereții erau poleiți cu aur și argint, împodobiți cu sculpturi ce înfățișau dragoni suflați cu aur, animale sălbatice, păsări, cavaleri și idoli. Tavanul înalt - pictat în roșu aprins, galben, verde și albastru - strălucea de parcă era de cristal. Splendidele parcuri erau pline de tot felul de animale.

      Spre deosebire de aleile întortocheate din Europa Medievală, străzile orașului Cambaluc erau drepte și late, astfel că de la un capăt al străzii puteai zări zidul orașului din celălalt capăt. În Cambaluc erau „aduse în cantități uriașe obiecte foarte rare, de mare preț..., cum nu se aduceau în niciun alt oraș din lume”, spunea venețianul. „În tot timpul anului, nu trece o zi fără să intre în oraș cel puțin 1000 de căruțe pline numai cu mătăsuri”.

       E uluitor cât de multe corăbii navigau pe fluviul Yangtze, unul dintre cele mai mari fluvii din lume. Potrivit aprecierilor făcute de Marco Polo, în portul Sinju erau ancorate în jur de 15 000 de corăbii.

      Vorbind despre obiceiurile mongolilor, Marco Polo amintește și căsătoria copiilor morți. Dacă într-o familie murea un băiețel de vreo 4 ani, iar în alta murea o fetiță de aceeași vârstă, tații puteau decide să-i căsătorească pe cei doi copii morți, încheind un contract de căsătorie și organizând un mare ospăț.

      Marco Polo a fost foarte impresionat de măiestria militară a mongolilor, de metodele lor de guvernare, dar și de toleranța lor religioasă.

       Cartea lui Marco Polo a fost reevaluată de erudiții epocii moderne. După ce au fost date la o parte inexactitățile din ea, ei o consideră o „descriere fără egal” a perioadei de glorie a lui  Kubilai-Han.

Întoarcerea la Veneția

       Cei trei negustori venețieni au părăsit China în jurul anului 1292. După cum spune Marco Polo, călătoria de întoarcere a durat 21 de luni. Au pornit din orașul care astăzi este cunoscut sub numele de Guangzhou, au făcut mici escale în Vietnam, Peninsula Malaysia, Sumatra și Sri lanka, după care au navigat aproape de coasta Indiei până au ajuns în Persia. În ultima etapă a călătoriei au ajuns la Constantinopol și, în sfârșit, la Veneția. Aflăndu-se departe de casă pentru 24 de ani, e lesne de înțeles de ce rudele de-abia i-au recunoscut. La întoarcere, Marco Polo avea 41-42 de ani.

        E greu de apreciat cât de departe a ajuns Marco Polo în călătoria lui. Relativ recent, un scriitor a încercat să refacă acest drum, mergând pe urmele lui Marco Polo; el a parcurs 10 000 de km numai între Iran și China. Chiar și cu mijloacele moderne de transport a fost foarte greu să se repete o asemenea realizare.

      Se spune că Marco Polo și-ar fi dictat amintirile unui anume Rustichello, într-o închisoare din Genova, în anul 1298. El fusese luat prizonier în timp ce comanda o galeră venețiană într-o bătălie pe mare cu genovezii, care erau în război cu Veneția.

      Marco Polo a fost, probabil, eliberat în 1299, când Veneția și Genova au încheiat un tratat de pace. S-a întors la Veneția unde s-a căsătorit și a avut trei fiice. În 1324 s-a stins din viață în orașul său natal, la vârsta de 69 de ani.

TEOFIL DIN ANTIOHIA ȘI ÎNVĂȚĂTURILE SALE.

TEOFIL DIN ANTIOHIA ȘI ÎNVĂȚĂTURILE SALE

     „Tu mă numești creștin, ca și cum faptul de a purta acest nume ar fi un blestem; în ce mă privește, eu mărturisesc că sunt creștin și port acest nume ca să fiu iubit de Dumnezeu, sperând să-i fiu util lui Dumnezeu.”

       Așa își începe Teofil lucrarea intitulată „Teofil către Autolicus”, formată din trei părți. În această lucrare Teofil se identifică în mod clar drept un continuator al lui Hristos. El pare hotărât să se comporte în așa fel, încât să devină „iubit de Dumnezeu,”în armonie cu semnificația numelui său în limba greacă.

      Despre viața personală a lui Teofil se cunosc puține lucruri. El a fost crescut de părinți necreștini. Mai târziu, Teofil s-a convertit la creștinism, dar numai după ce a studiat cu atenție Scripturile. El a devenit episcopul Bisericii din Antiohia Siriană, localitate care astăzi este cunoscută sub numele  de Antakya și se află în Turcia. Istoricul Eusebiu a scris că Teofil a fost al șaselea episcop al Antiohiei, calculând din timpul apostolilor lui Hristos. Teofil a redactat un număr considerabil de dezbateri orale și de lucrări de combatere a ereziei. El se numără printre cei 12 apologeți creștini din timpul său.

   Răspunzând la polemica precedentă, Teofil îi scrie păgânului Autolicus cu aceste cuvinte introductive: „O limbă fluentă și un stil elegant le procură oamenilor deplorabili, a căror minte a fost coruptă, o plăcere și un gen de laudă în care se delectează vanitatea”. Teofil explică: „Cel care iubește adevărul nu acordă atenție cuvântărilor ornamentate, ci examinează sensul real al cuvântării ... Tu m-ai asaltat cu cuvinte goale, lăudâdu-ți dumnezeii din lemn și de piatră, lucrați cu ciocanul sau turnați, sculptați sau gravați, care nici nu văd, nici nu aud, pentru că sunt idoli, lucrarea mâinilor omului”. Teofil demască înșelăciunea idolatriei. În stilul său caracteristic, el se străduiește să prezinte cu elocvență, deși într-un mod pleonastic, natura reală a lui Dumnezeu. El declară: „Înfățișarea lui Dumnezeu este inefabilă, indescriptibilă și nu se poate vedea cu ochii carnali. Întrucât în glorie, El este incomprehensibil, în măreție, de nepătruns, în înălțime, inimaginabil, în putere, incomparabil, în înțelepciune, fără rival, în bunătate, inimitabil, în bunăvoință, inexprimabil”.

      Continuând să-l descrie pe Dumnezeu, Teofil spune: „Dar El este Domn deoarece guvernează peste univers; Tată, deoarece este înaintea tuturor lucrurilor; Făuritor și Modelator, deoarece este creatorul și făuritorul universului; Cel Preaînalt, deoarece se află deasupra tuturor; și Atotputernic, deoarece El însuși îi conduce și îi cuprinde pe toți”.

      Apoi, concentrându-se asupra unor realizări concrete ale lui Dumnezeu, Teofil continuă într-o manieră tipică stilului său meticulos și întrucâtva repetitiv, spunând: „Întrucât cerurile sunt lucrarea Sa, pământul este creația Sa, marea este lucrarea mâinii Sale; omul este produsul și imaginea Sa; soarele, luna și stelele sunt elementele Sale, făcute pentru semne și anotimpuri și zile și ani, ca să-i servească omului și să-i fie sclave; și Dumnezeu a făcut toate lucrurile din lucruri care nu erau în lucruri care sunt, pentru ca prin lucrările Sale să poată fi cunoscută și înțeleasă măreția Sa”.

      Un alt exemplu al atacului lui Teofil împotriva dumnezeilor falși din timpul său se observă din următoarele cuvinte adresate lui Autolicus: „Cei în al căror nume spui că te închini sunt numele unor morți ... Și ce fel de oameni au fost ei? Nu a fost Saturn un canibal, care și-a ucis și și-a devorat proprii copii? Și dacă vorbești de fiul său, Jupiter,... cum a fost alăptat de o capră ... Și celelalte fapte ale lui, incestul și adulterul și lascivitatea lui”.  

      Lărgindu-și obiectivul, Teofil își întărește poziția împotriva idolatriei păgâne. El scrie: „Trebuie să mai amintesc și de mulțimea de animale la care se închinau egiptenii, atât reptile, cât și vite, animale sălbatice, păsări și pești ... Grecii și celelete nații se închină la pietre și la lemne, precum și la alte genuri de materiale . Dar Dumnezeului celui viu și adevărat, lui Dumnezeu, eu mă închin”, declară Teofil.

     Mustrările și îndemnurile din cele trei părți ale lucrării prin care Teofil îl combate pe Autolicus înglobează multe aspecte și detalii. Teofil  a scris și alte lucrări, împotriva lui Hermogene și Marcion. El a redactat și cărți de instruire și de edificare pe marginea Evangheliilor. Însă nu s-a păstrat decât un singur manuscris, care conține cele trei cărți adresate lui Autolicus. 

    Prima carte este o apologie către Autolicus în apărarea religiei creștine. A doua carte către Autolicus se pronunță împotriva religiei populare, a speculațiilor, a filozofilor și poeților ei. În cea de-a treia carte a lui Teofil se pune în contrast literatura păgână cu Scripturile.

     Din cuvintele de început ale celei de-a treia cărți a lui Teofil se înțelege că Autolicus era încă de părere că Cuvântul adevărului este doar o poveste. Teofil îl critică pe Autolicus, afirmând: „Tu îi accepți pe proști cu bucurie. Altfel, oamenii fără judecată nu te-ar fi putut convinge cu vorbe goale și să dai crezare zvonului care circulă”.

     Ce era acel „zvon care circulă”? Teofil dezvăluie sursa. Calomniatorii „cu buze blasfematoare ne acuză în mod fals pe noi, care suntem închinători ai lui Dumnezeu și ne numim creștini, susținând că soțiile noastre sunt folosite în comun și pentru scopuri promiscue; ba chiar că noi comitem incest cu propriile noastre surori și, cea mai mare blasfemie și barbarie dintre toate, că mâncăm carne de om”. Teofil s-a străduit să combată această opinie păgână extrem de neadevărată referitoare la cei din secolul al doilea (când a trăit și Teofil) care se declarau creștini. El s-a folosit de lumina adevărului conținut în Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu.

     Frecvența cu care Teofil folosește și face referire la textele din Scripturi arată că era bine familiarizat cu Cuvântul lui Dumnezeu. El a fost printe primii comentatori ai Evangheliilor. Mulțimea referințelor făcute de Teofil la Scripturi furnizează o bogăție de informații cu privire la gândirea predominantă din timpul său. El și-a folosit cunoștințele despre scrierile inspirate pentru a arăta imensa lor superioritate față de filozofia păgână.

      Modul de aranjare a materialui lui Teofil, tonul său didactic și stilul său repetitiv lasă oarecum de dorit pentru unii. Cu toate acestea, este evident că până la moartea sa, survenită în jurul anului 182 d.H., Teofil devenise un apologet neobosit, ale cărui scrieri prezintă mare interes pentru toți cei interesați de teologie și apologetică.   

ÎNCOTRO NE-NDREPTĂM?

ÎNCOTRO NE-NDREPTĂM?

      Privesc ce se-ntâmplă în țară de câteva săptămâni. Sunt siderat dar, pot spune, deloc surprins că, un partid își permite gesturi incalificabile. Așa s-a întâmplat în România mereu când un partid a controlat autoritar scena politică. Să ne amitim de guvernarea Adrian Năstase, de guvernarea Băsescu-Boc. Este evident că țării noastre i-a mers ceva mai bine ori de câte ori a existat echilibru politic. Suntem, după alegerile din decembrie 2016, în situația în care PSD își poate permite orice, chiar să se sinucidă public, dacă asta vrea! Este incredibil să vezi cum există liderii politici gata să încerce să se salveze pe ei înșiși și camarila din jurul lor indiferent dacă acest lucru poate duce la dispariția unui întreg partid! Cine poate să oprească sinuciderea în grup?

      Dincolo de toate acestea mă întreb ce-i de făcut? Încotro se-ndreaptă România? Simplu spus - habar n-am! Și parcă nici n-aș dori să știu! În fapt, ce-am făcut ca popor vreme de 27 de ani pentru a duce țara asta într-o direcție cât de cât bună? Nimic! Am preferat să tăcem, să suportăm, pe principiul blestemat - „capul plecat sabia nu-l taie”. Așa o fi. Te poți pune cu „înțelepciunea” ancestrală a poporului?

      În cine să ne mai punem speranțele? Toți care au fost la guvernare n-au urmărit decât să fure, să politizeze totul, să-și aranjeze clientelele politice. De exemplu, în învățământ s-a ajuns până acolo încât catedre întrgi se dau pe criterii de slugărnicie politică, chiar și cele pentru suplinitori! Există, desigur, un examen de titularizare dar el este absolut de formă! Nota nu contează! Contează să fi în partidul care trebuie! Dacă nu ai dat de dracu! Poți să iei 10 că oricum vei fi repartizat la Cocomârla! Este valabil pentru toate disciplinele, chiar și pentru religie, unde te-ai aștepta, nu-i așa, să existe, măcar, frică de Dumnezeu! Nici vorbă! Dumnezeu!? Glumești!? Ceea ce se-ntâmplă in sistemul de învățământ se-ntâmplă în tot sistemul bugetar! Angajările politice contează! Să trăiască partidul!

     Am senzația că suntem ca evreii în pustiul Sinai. Acei evreii au pelegrinat 40 de ani până au intrat în țara promisă. Trebuia să dispară o întreagă generație care își amintea de „cât de bine era în Egipt”! Poate că și-n cazul nostru trebuie să dispară, biologic, generația virusată de comunism! Poate. Cine știe? Pentru că nu pot să nu mă-ntreb - cine vine din urmă? Păi...vine „generația Facebook ”! Ar trebui să fiu,conform multora, încântat de această generație. Nu sunt! Am de-a face cu ea, zilnic în calitate de profesor. Este dezinteresată de orice. Eu nu merg pe ideea că dacă un elev nu este bun la disciplina mea este un elev prost, dar această generație nu prea este interesată de nicio disciplină! Uitați-vă la modul cum se comportă, cum își vorbesc, la ce profiluri au pe Facebook, unde mulți „o ard cu bagabonți”! Cei „cu Facebook” vor să fie în rând cu lumea și dacă cineva este grozav în calitatea sa de „vedetist smecher”, majoritatea vor să fie la fel! Mă surprind adolescentele, mai ales, prin limbajul pe care îl au! Desigur că există și excepții, că și eu am avut elevi deosebiți, dar aceștia sunt rău vorbiți de restul și, oricum, sunt în minoritate. De la această generație a „tinerilor frumoși și liberi” trebuie să vină schimbarea? Nu cred deloc acest lucru! 

     Nu știu ce să spun despre cum ar fi mai bine să procedăm, despre ce cale ar trebui să urmăm. Sunt o soluție alegerile anticipate? Poate. Dar pe cine să votăm? Cine sunt imaculații care ar trebui să ne scoată din mocirla în care ne aflăm? Mă uit stupefiat la liderii PNL, la foștii pedeliști în frunte cu „imaculata” Raluca Turcan, la ce discurs au, la cât de „moraliști” sunt și, efectiv, mi se face rău! 

    Uneori mă-ntreb dacă nu cumva și Dumnezeu ne-a abandonat, dacă nu cumva și El s-a săturat de România. Îmi vine să strig, nu să mă rog - Doamne întoarce-ți fața către România! Nu ne abandona definitiv Doamne! Iartă-ne pentru modul în care ne-am bătut joc de țară, vreme de atâțea ani! Căci da, vinovații principali pentru ce s-a întâmplat și se-ntâmplă în această țară suntem noi, în primul rând, nu străinii, care or avea și ei interesele lor, dar nu le poți cere acestora să fie mai români decât românii!