PERSONAJUL BIBLIC ESTERA.

PERSONAJUL BIBLIC ESTERA

Cele trei mici cărţi de la sfârşitul secţiunii rezervate cărților istorice: Ezra, Neemia şi Estera ne dezvăluie lucrarea făcută de Dumnezeu cu evreii întorşi din robia babiloniană. Deosebirea dintre cartea Estera şi celelalte două este că, în timp ce Ezra şi Neemia descriu soarta celor întorşi în ţara lui Israel, Estera descrie un eveniment petrecut în viaţa milioanelor de evrei rămaşi răsfiraţi prin toate ţările imperiului.

Titlul: Împreuna cu cartea Rut, Estera este singura carte din Biblie care poartă drept titlu un nume de femeie. Această eroină a neamului ei, fusese mai întâi numită Hadasa, dar numele ei evreiesc a fost schimbat pentru folosul celor de la curtea imperială în „Estera" care se traduce prin „Steaua Răsăritului".

Autorul: Nimeni nu ştie cu certitudine cine este autorul acestei remarcabile cărţi.

Data: Nu este nici ea cunoscută. Acţiunea cărţii se petrece însă ca timp undeva între capitolele 6 şi 7 ale cărţii lui Ezra.

Contextul istoric: Probabil că aţi auzit de Xerxes, unul dintre cei mai renumiţi împăraţi ai Antichităţii, care a pornit o expediţie militară împotriva Greciei şi a cărei flotă a fost înfrântă în bătălia de la Salamina (480 î.H.). A fost una dintre cele mai importante bătălii navale din istorie. Xerxes acela este tocmai Ahaşveroş, împăratul persan pomenit în cartea Esterei. Din cele scrise de istoricul grec Herodot, se pare că ospăţul din primul capitol al cărţii Estera a fost prilejuit tocmai de consiliul pentru pregătirea expediţiei amintite. Patru ani mai târziu, când Xerxes mai căuta încă mângăiere după dureroasa înfrângere suferită, evreica Estera a fost făcută împărăteasă (Estera 2:16).

Conţinutul cărţii: Istoria Esterei este frumoasă cum numai o istorie orientală poate să fie. Întreaga acţiune se desfăşoară în jurul a trei ospeţe: ospăţul dat de Ahaşveroş în cinstea tuturor domnitorilor şi slujitorilor lui (cap. 1 şi 2), ospăţul dat de Estera (cap. 7) şi ospăţul prilejuit de sărbătoarea Purim (cap.9). Subiectul întregii acţiuni este clar: Dumnezeu ştie să-şi păstreze poporul Său în mijlocul celor mai adverse condiţii. Departe de casă, pierduţi în mijlocul unui uriaş imperiu, fără privilegii, dar cu demnitatea celor ce nu se pleacă decât în faţa lui Dumnezeu, evreii au părut o pradă uşoară în ochii verosului Haman, unul dintre cei mai înalţi demnitari ai împăratului. Pentru potolirea propriului său orgoliu, acest Haman pune la cale o stratagemă prin care urmăreşte distrugerea tuturor evreilor din Imperiul Persan. Evenimentele se succed cu repeziciune, situaţiile se schimbă pe neaşteptate şi Haman se trezeşte condamnat la moarte, iar evreii de pretutindeni sfârşesc prin a avea două zile de bucurie şi de răzbunare asupra tuturor duşmanilor lor.

Cuvinte cheie şi terne caracteristice: Ceea ce izbeşte de la început în textul cărţii Estera este totala absenţă a numelui lui Dumnezeu (Yahwe/Iehova). Motivul acestei omiteri a fost căutat de-a lungul secolelor de mulţi comentatori. Mulţi spun că tradiţia a hotărât ca această carte să fie citită în cursul serbărilor din zilele de Purim, care sunt „zile de ospăţ şi de sărbătoare" (Estera 9:21-22) şi din respect pentru Dumnezeu a fost mai bine ca numele Lui să nu fie amestecat cu băutura şi veselia fără frâu.

Un verset care a trecut limitele acestei cărţi, trecând în patrimoniul universal este Estera 4:14: „Căci dacă vei tăcea acum, ajutorul şi izbăvirea va veni din altă parte pentru iudei, dar tu şi casa tatălui tăi veţi pieri. Şi cine ştie dacă nu pentru o vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie".

Mesajul cărţii: Cartea ne vorbeşte clar despre „providenţa" divină manifestată prin felul în care Dumnezeu îşi păstrează mereu poporul. El lucrează prin ordinea naturală a evenimentelor, fără să prejudicieze voinţa liberă a vreunui om şi fără să întrerupă curgerea firească a întâmplărilor. Totuşi, în spatele celor ce se întâmplă este înţelepciunea Lui şi grija Lui nemărginită pentru aceia pe care îi iubeşte.

Estera este un portret de frumuseţe trupească şi sufletească feminină: plăcută la chip şi modestă la suflet (2:15), înţeleaptă (2:9-17; 5:1-3), ascultătoare (2:10), smerită (4:16), curajoasă (7:6), loială şi perseverentă (2:22; 8:1-2; 7:3-4).

Mardoheu este un exemplu de urmat pentru toţi bărbaţii: „căci a căutat binele poporului său şi a vorbit pentru fericirea întregului său neam" (Estera 10:3).

O PROBLEMĂ A LUMII CONTEMPORANE - GLOBALIZAREA.

O PROBLEMĂ A LUMII CONTEMPORANE - GLOBALIZAREA

      Globalizarea, pe lângă faptul că este discutată şi tratată sub diferite forme din prisma tuturor palierelor societăţii în care trăim, reprezintă un fenomen inevitabil. Nu suntem noi (nici ca indivizi luaţi în parte şi nici ca popor sau naţiune) în măsură să decidem sau să alegem dacă vrem globalizare, dacă acceptăm globalizarea. Astăzi, globalizarea există pur şi simplu, iar noi suntem oarecum predestinaţi să trăim sub semnul acesteia, sub spectrul ei şi să-i facem faţă. Ce este sau ce înseamnă însă, în mod concret, acest fenomen pe care ne-am obişnuit să-I numim globalizare? Este imposibil să epuizăm într-o definiţie sau într-o formulare toate resorturile pe care le implică această realitate.

    Pe scurt, putem spune că globalizarea este „sistemul nou, foarte bine uns şi interconectat“, care a înlocuit „sistemul lent, stabil, ciopârţit al Războiului Rece care dominase politica internaţională începând din 1945“. Prin globalizare, noi am devenit şi suntem „un singur fluviu“. Pe acest cadru de bază şi generalizant se adaugă apoi toate celelalte componente care alcătuiesc societatea postmodernă în care trăim: economico-financiar, politic, cultural şi chiar religios. Nimic din ceea ce se întâmplă acum în societatea noastră nu rămâne necontaminat de flagelul globalizării. Globalizarea a devenit simbolul vremurilor în care trăim. Se consideră că forţa motrice care a direcţionat evoluţia lumii spre acest punct o constituie „mirajul“ capitalismului liber de piaţă cu toate avantajele ce decurg de aici. Integrarea în mecanismele acestui sistem politico-economic pentru a beneficia din plin de efectele sale constituie un deziderat al tuturor popoarelor care aparţin culturii de factură europeană şi nu numai. Cei care au cunoscut o dată, în mod direct sau chiar indirect, superioritatea capitalismului liber de piaţă în comparaţie cu celelalte tipuri de societăăţi economico-politice sunt atraşi într-un mod ireversibil spre acesta. Iar odată extins şi implementat acest sistem în cât mai multe părţi ale „globului“, devine imposibilă funcţionarea normală a unei societăţi civilizate care se autoexclude din acest proces. Aici intervine „globalizarea“, care creează o legătura sau o conexiune reală, simultană şi multiplă, pe toate planurile, cu toate ţările sau regiunile străbătute de acest „fluviu“. Pot spune că pe acest fond apar reacţiile adverse şi violente din partea acelor societăţi care nu recunosc superioritatea capitalismului liber de piaţă (al civilizaţiei europene) şi nu îşi exprimă astfel intenţia de aderare la acesta, ci dimpotrivă, manifestă o atitudine distructivă faţă de el sau faţă de valorile şi simbolurile sale. De aceea cred că a nu accepta globalizarea ca fenomen general (dincolo de lipsurile şi imperfecţiunile sale) nu înseamnă un simplu refuz, ci reprezintă o opţiune clară pentru plasarea într-o arie de civilizaţie complet diferită de cea europeană.

Prin ce se caracterizează globalizarea:

      Cu siguranţă nu greşesc (ne poate convinge istoria) dacă spun că fenomenul globalizării a luat naştere în spaţiul lumii occidentale şi s-a extins în urma dorinţei ferme şi a deciziei conştient asumate de celelalte ţări de a se conecta la acest sistem în vederea câştigării unor beneficii de pe urma lui. Însă această constatare simplă nu înseamnă că relaţiile care se instituie între diferiţii parteneri care au aderat la sistemul globalizării sunt unilaterale şi rigide, ci comportă grade de complexitate extrem de diferite. Rolul pe care fiecare îl deţine în procesul globalizării nu este definitiv distribuit. De aceea, globalizarea se caracterizează, ca şi sistem economic, prin deschidere, inovaţie şi mobilitate sau schimbare continuă. Nimic nu este şi nu va fi bătut în cuie din acest punct de vedere. Nu există practic valori absolute.        Globalizarea generează o serie de oportunităţi care pot fi valorificate cu drepturi depline şi egale, chiar dacă uneori în moduri diferite, de oricare dintre locuitorii „imperiului“ ei, cu condiţia de a manifesta iniţiativa şi suficientă deschidere sau înţelegere. De aceea cred că beneficiile extinderii globalizării se răsfrâng în mod nediscriminator asupra tuturor celor pe care ea i-a cuprins. Interese şi obiective clare, dar diferite, există de toate părţile (aici putem încadra şi aderarea ţărilor est-europene la NATO şi integrarea acestora în UE, care constituie componente instituţionalizate ale fenomenului mai larg al globalizării).

Democratizarea tehnologiei:

       Până acum am subliniat câteva puncte generale care se referă la aspectul de receptare a globalizării de către cei cărora ea se adresează. Cred însă că există şi câteva elemente importante vizând modalităţile prin care globalizarea se manifestă în şi influenţează viaţa celor care o trăiesc concret sau pe viu. Aici poate fi menţionat în primul rând ceea ce constituie de fapt motorul globalizării, reprezentat de recentele progrese din tehnologie, de la internet la telecomunicaţiile prin satelit. Premisa decisivă şi suflul continuu al globalizării le găsim în ceea ce Thomas L. Friedman numeşte „democratizarea tehnologiei“. Descrierea pe care el o face acestei schimbări este extrem de vie şi inteligibilă pentru oricine vrea să pătrundă semnificaţia concretă a globalizării: „democratizarea tehnologiei este cea care oferă unui număr tot mai mare de oameni, echipaţi cu tot mai multe computere, modemuri, telefoane celulare, sisteme de cablu şi conexiuni prin internet, posibilitatea de a ajunge tot mai departe şi mai departe, într-un număr tot mai mare de ţări, din ce în ce mai rapid, mai profund şi mai ieftin decât oricând în istorie.Graţie democratizării tehnologiei, acum toţi putem avea acasă la noi o bancă, un birou, un ziar, o librărie, o firmă de brokeri, o fabrică, o firmă de investiţii, o şcoală...“.

     În opinia mea, această democratizare a tehnologiei a deschis cu adevărat calea unei circulaţii libere a informaţiei pe toate planurile, proces soldat cu consecinţe fantastice sub toate aspectele. În era globalizării se poate comunica liber de orice constrângeri oriunde de oriunde. Practic, nu există limitări în această direcţie pentru ţările racordate la sistemul globalizării. Un alt aspect semnificativ pe care aş dori să-l relevez este deplina liberalizare şi dezvoltare a comercializării serviciilor şi bunurilor sau produselor în cadrul globalizării, facilitată în mod indiscutabil de aceeaşi democratizare a tehnologiei.

Fiecare dintre noi ne înscriem în sistemul globalizării:

       Pe acest plan este clară constatarea că anumite disfuncţionălităţi economico-financiare apărute neprevizibil într-o anumită parte a sistemului vor afecta direct sau vor influenţa în mod cert şi celelalte componente (un exemplu des întâlnit în acest sens îl constituie fluctuaţia cotaţiei monedelor naţionale în raport cu cele considerate etalon - respectiv dolarul american şi euro - în situaţiile de criză politică sau economico-financiară pe care le traversează uneori ţările care administrează aceste monede, dar pot apărea şi situaţii inverse, când desfăşurarea activităţii unor domenii ale economiilor ţărilor cunoscute ca superputeri sunt dereglate de crize politice sau militare din alte zone de pe glob). Sigur rămâne faptul că nimic nu se întâmplă pe glob care să nu aibă repercursiuni cât de mici asupra tuturor. Mai ales în ce priveşte deciziile preşedintelui SUA, ţara care deţine, oarecum, rolul unui leader în sistemul globalizării, şi desfăşurarea forţelor politice de aici, putem spune că sunt de interes global, nu numai ca informaţie, ci chiar la nivelul concret al stării de fapt. Ceea ce facem fiecare dintre noi este determinat de şi are legătură cu alţii şi acest principiu se aplică nu numai în cadrul unui grup restrâns, ci se extinde la nivel global. Prin aceasta participăm şi ne înscriem fiecare dintre noi în sistemul globalizării.

Poate deveni un agent al sfârşitului civilizaţiei umane?

    Globalizarea este un sistem sau un fenomen complex, uneori ambivalent, chiar contradictoriu, care a fost privit şi analizat în mod diferit de către cei ce şi-au asumat acest risc sau această răspundere. Dar dincolo de aceste analize, globalizarea rămâne un fapt real, viu, cu care trebuie să ne confruntăm, independent de voinţa sau de opţiunea noastră, aşa cum am postulat încă la începutul acestei prezentari. Consider că cel mai mare pericol (semnalat şi de către unii teoreticieni ai globalizării) pe care-l poate implica globalizarea este dezumanizarea unora dintre cei pe care valul ei îi înghite pur şi simplu. Cucerită de piaţă, dopată de televiziune, sport sau internet, lumea globalizată trăieşte în acelaşi timp, pe fondul unei crize generale a sensurilor vieţii, un dezastru cultural şi educaţional global, simptom îngrijorător, dar sigur, al barbarizării societăţii viitorului. Cultura tradiţională a societăţilor dispare sau se preface în spectacol şi marfă (mcdonaldizarea), cultura umanistă e eliminată tot mai mult de tehnoştiinţa invadatoare şi transformată într-o pseudo-ştiinţă. Omul mondial sau globalizat, omul centrat doar economic riscă să devină omul atomizat care trăieşte numai pentru producţie şi consum, golit de cultură, politică, sens, conştiinţă, religie şi orice transcendenţă. Probabil acesta este ultimul stadiu în evoluţia umanităţii sau „ultimul om“ anunţat de A. Kojeve în 1947 şi F. Fukuyama în 1992. În ciuda tuturor acestor avertismente, nu putem evita sau elimina globalizarea. Sunt de părere că singura şansă care ne rămâne este să încercăm să dobândim o viziune echilibrată asupra globalizării, care să ne ajute în plan concret să-i fructificăm din plin avantajele şi oportunităţile, iar de cealaltă parte să-i sesizăm pericolele pentru a le putea atenua din timp efectele. Globalizarea, ca toate fenomenele umane, nu este nici ceva bun în sine, nici ceva rău în sine. Putem spune că prezintă chiar mai multe aspecte pozitive decât negative. Însă idolatrizându-i excesiv principiile şi uitând de ceea ce înseamnă la nivel personal factorul uman, globalizarea poate deveni un agent al sfârşitului civilizaţiei umane în forma în care aceasta a evoluat de-a lungul timpului.

DIVERSITATEA RELIGIOASĂ ÎN ROMÂNIA.

DIVERSITATEA RELIGIOASĂ ÎN ROMÂNIA

      Viața religioasă în România a fost influențată de evoluțiile politico-ideologice din secolul XX, dar și de la începutul mileniului III. Țara noastră a trebuit să traverseze „pustiul spiritual” datorat regimului comunist ateist. Deși, teoretic, acest regim recunoștea libertatea religioasă, în realitate, el a atacat foarte dur bisericile creștine, precum și pe celelalte culte necreștine. O foarte gravă atingere a libertății de conștiință a avut loc în 1948 odată cu desființarea Bisericii Greco-Catolice, ai cărei reprezentanți au jucat un rol fundamental în afirmarea națiunii române din Ardeal, - exemplu: Școala Ardeleană -, și-n realizarea deplinei unități naționale la 1 decembrie 1918. De asemenea, Biserica Ortodoxă a fost masiv infiltrată cu „securiști în sutană”, - exemplu concludent: Mitropolitul Olteniei Nestor Vornicescu! Celelalte culte creștine, în special neoprotestante au fost declarate, practic, ilegale, ele fiind considerate „instrumente ale promovării imperialismului american”! Mai mult, în anii 80, o serie de intelectuali de marcă au făcut parte din „Mișcarea Transcedentală”, fiind acuzați, printre altele, că pun la cale furtul de copii și traficarea lor peste hotare!

    După 1990 s-a încercat să se asigure libertatea religioasă a cetățenilor, egalitatea tuturor cultelor, dar au existat și există și astăzi mari dispute între Biserica Ortodoxă și cea Greco-Catolică pe tema locașurilor de cult foste greco-catolice trecute în proprietatea Bisericii Ortodoxe după 1948. Totodată, se observă tendința unor cercuri din Biserica Ortodoxă de a împiedica afirmarea cultelor neoprotestante, în mod special. Deși Constituțiile postdecembriste (1991, 2003) au proclamat libertatea conștiinței, totuși, indirect, au privilegiat Biserica ortodoxă, declarată Biserică națională, lăsându-se loc pentru interpretări de genul – celelalte Biserici n-ar fi naționale, ci niște „produse de import”! Deși se acceptă, la nivel general, egalitatea cultelor și principiile toleranței, nu putem să nu remarcăm persistența unor stereotipii de gândire privitoare la cei care nu sunt ortodocși, în special, privitoare la neoprotestanți. Românii, în marea lor majoritate, îi numesc, pe aceștia, „pocăiți”. Termenul are, în acest caz, o conotație negativă, peiorativă, dar pocăința nu are de a face în mod absolut cu neoprotestantismul; pocăința (regretul pentru păcatele săvârșite și angajamentul în fața lui Dumnezeu de a nu la mai săvârși) este necesară oricărui creștin, indiferent de confesiune!

   Dincolo de aceste stereotipii și prejudecăți, au existat și momente de toleranță și acceptarea a diversității religioase. Un exemplu deosebit l-a constituit vizita papei Ioan Paul al II-lea, în România, din 1999. A fost prima vizită a unui Papă catolic într-o țară majoritar ortodoxă după Marea Schismă din 1054. Mai putem remarca faptul că mulți preoți ortodocși din Transilvania predică în Biserici neoprotestante și viceversa. În Vechiul Regat acest fapt este, încă, privit cu mare suspiciune și reticiență!

     Din păcate pentru toleranța religioasă și ecumenism, un Sinod Pan-Ortodox, desfășurat în Creta, în anul 2016, a declarat Biserica Ortodoxă drept singura Biserică adevărată, nerecunoscând, astfel, caracterul de Biserici creștine pentru celelalte confesiuni! În aceste condiții este greu de imaginat cum va evolua toleranța religioasă în România în anii viitori.

  Cultele religioase din România se mai confruntă și cu alte probleme generate de societatea globalistă-secularizată de astăzi. Este vădită sporirea neîncrederii multor oameni față de bisericile instituționalizate, neîncredere alimentată permanent de mass-media care dorește mai tot timpul să arate cazuri imorale ce-i implică pe anumiți preoți/pastori, nu Bisericile ca atare! Se aruncă anatema per general! Avem de-a face, apoi, cu o adevărată invazie de „noi biserici”, ce fac parte din „noua religiozitate” a mileniului III. Unele dintre ele abundă în „minuni”, - vezi cazul Bisericii Universale -, altele promovează sincretismul de tip „New Age”. Acesta, printre altele, ne prezintă „îmbinări originale” între creștinism și diverse religii orientale, - exemplu: unii „predicatori” orientali budiști nu ezită să-l prezinte pe Iisus ca fiind un adevărat bodhisatva! Apar manifestări specifice „Evangheliei Prosperității” – fenomen relativ nou chiar și-n Occident. Această „Evanghelie” pleacă de la o serie de versete gen: „Cereți și vi se va da! Bateți și vi se va deschide!”; „Dacă ați avea credință cât o sămânță de muștar, ați muta munții din loc!” etc.. Aceste versete sunt interpretate de „Evanghelia Prosperității” în mod literal, nu spiritualist! Putem enumera: Biserica Evangheliei Depline, Lăcașul Bibliei etc.. Alte manifestări religioase promovează un „aggiornamento” la gusturile tinerilor de azi. Astfel, unele culte promovează „creștinismul de cafenea” – un fel de socializare creștină, unde, printre, altele, se cântă rock creștin! Nu avem nimic contra rockului creștin! Dimpotrivă! Dar viața creștină presupune suferință și, foarte posibil, martiraj pentru Hristos!

    Mai recent, avem de-a face cu o propagandă foarte bine orientată a unor cercuri islamiste! Astfel, există site-uri pe Internet, - exemplu: „Islamul pentru români” -, finanțate de guvernul Arabiei Saudite! Aici, se prezintă Islamul într-un mod foarte atrăgător și nu-i de mirare, că unii tineri, debusolați spiritual, se lasă amăgiți în mod dramatic de această propagandă! Deocamdată, fenomenul nu are o răspândire foarte largă, dar remarcăm, încă odată, promovarea acestei propagande direct de la … Mecca în limba română!

   Un caz revoltător pentru viața religioasă din România și pentru toleranța creștină îl reprezintă implicarea fățișă în politică a diverșilor „continuatori” ai lui Hristos! Nu mai departe de anul 2014, mulți preoți n-au ezitat să ceară enoriașilor să voteze un ortodox, nu un protestant „care nu-și face semnul crucii!” De asemenea, este recunoscută simpatia pentru partidele de dreapta a multor pastori, care, la rândul lor, n-au ezitat să-și afirme mereu sprijinul pentru candidații dreptei! Și pe acest teren, semnalăm „toleranța și armonia” dintre Biserica Ortodoxă și neoprotestanți!

    Mai constatăm și un alt fenomen – ipocrizia religioasă! Nu ezităm să-l punctăm! Mulți români fac mare caz de religiozitatea lor, dar se comportă exact pe dos! Alții se laudă public că sunt mari apărători ai credinței strămoșești, de parcă Biserica Ortodoxă ar fi fost întemeiată de daci și romani, nu de Iisus și de apostoli, cum se susține oficial! Ceea ce este, însă, trist – mulți oameni se lasă furați de „oratoria” acestor „buni creștini”!

   Este greu de spus, în cele din urmă, cât de toleranți religios sunt românii unii față de alții. Oficial se clamează toleranța, dar, mereu auzim apelative de genul: „pocăiții ăștia”, „ortodocșii ăștia care se închină la oase” etc.! Toleranța este, în definitiv, o alegere personală a individului! Societatea românească nu poate fi mai tolerantă decât membrii care o alcătuiesc!

INCIDENTUL BRĂDEȘTI/DOLJ - DECEMBRIE 1989.

  INCIDENTUL BRĂDEȘTI/DOLJ - DECEMBRIE 1989

       Legenda teroriştilor de la Brădeşti a circulat multă vreme după Revoluţie. Povestea a rămas învăluită în mister, fiind tratată cu superficialitate de către autorităţile din România. Multe voci susţin că, de fapt, cei 15 sovietici baraţi la Brădeşti erau agenţi KGB/GRU sub acoperire. Alţii merg pe varianta conform căreia străinii mitraliaţi în Câmpia Olteniei au căzut victime într-un război cu care n-aveau nicio legătură. Indiscutabil este faptul că, în ultima parte a anului 1989, numărul de turişti străini intraţi în România a crescut impresionant. Tudor Postelnicu, ultimul ministru de Interne al României comuniste, declara la 20 octombrie 1993, în faţa Comisiei Senatoriale de Cercetare a Evenimentelor din Decembrie 1989: „La sfârşitul anului 1989 se triplase numărul turiştilor din URSS, mai cu seamă la trecerea de frontieră Siret, la punctele de trecere din judeţul Maramureş. O parte din ei veneau şi pe la Giurgiu. Intrarea s-a făcut, din cele raportate, atât cu autocare, cât şi cu maşini mici, tip Lada. Veneau în special din actuala Rusie". Aşa-zişii turişti nu dormeau în hoteluri sau pensiuni, ci în maşini, circulau cu viteză mare, iar când erau opriţi făceau uz de legitimaţii sovietice de miliţieni sau de cadre militare! Tot în faţa Comisiei Senatoriale, Iulian Vlad, şeful Securităţii în 1989, povestea un incident petrecut la Caransebeş, în zilele Revoluţiei: „La căpitanul Ruşeţ, şef de miliţie la Caransebeş, au venit în acele zile trei cetăţeni sovietici cu o maşină. Au spus că au lovit-o şi că le trebuie hârtie, ca să poată circula. Cei de acolo au încercat să le mai ceară explicaţii, iar unul dintre sovietici le-a spus: „Hai, colega, că suntem şi noi militari, ca dumneata!”" 

      Povestea presupuşilor terorişti de la Brădeşti a început în primele ore ale zilei de 24 decembrie 1989. Colonelul Dumitru Cioflină, de la Unitatea Militară 02540 Craiova, a primit în acea noapte un telefon de la brigada de grăniceri din Drobeta-Turnu Severin, fiind anunţat că o coloană de 15-16 autoturisme înmatriculate în URSS se îndreaptă în mare viteză spre Craiova. Cioflină l-a însărcinat pe locotenent-colonelul Florian Stănescu să se deplaseze de urgenţă cu o unitate de militari pe şoseaua Craiova - Filiaşi. În mintea tuturor s-a cristalizat ideea că maşinile le aparţineau teroriştilor sovietici care veneau de la Timişoara şi care aveau misiunea de a arunca în aer Combinatul Chimic din Craiova. Stănescu şi militarii din subordinea sa au blocat şoseaua între localităţile Brădeşti şi Tatomireşti. Zona este denumită de săteni „Valea Rea". În jurul orei 5.30 dimineaţa, dinspre Filiaşi a apărut o coloană de cinci maşini, patru Lada şi un Moskvici, toate înmatriculate în Uniunea Sovietică. În automobilele care veneau din Iugoslavia se aflau 15 cetăţeni sovietici - opt bărbaţi şi şapte femei. Maiorul Stănescu a somat şoferii să oprească maşinile şi să stingă farurile. Apoi a strigat: „Coborâţi din maşini!". Sovieticii au oprit iniţial maşinile, dar neînţelegând limba română, au lăsat farurile aprinse şi nu au coborât, ba mai mult, au încercat să întoarcă, fiind convinşi că drumul este blocat şi trebuie să caute o rută ocolitoare. Când maşinile sovietice au început să ruleze în marşarier, militarii din TAB-uri au deschis focul, la comanda lui Stănescu. Au fost trei serii de focuri, fiecare durând aproximativ un minut. Au rezultat nouă persoane rănite. Dintre aceste, două - grav rănite în „Valea Rea" - au decedat la începutul anului 1990. E vorba de Kuzik Boris Mihailovici şi de Melniciuc Nadejda Stepanova. Sătenii şi militarii au verificat maşinile înmatriculate în URSS, dar nu au găsit nicio armă. Persoanele rănite au fost transportate la spitalele din Craiova şi Filiaşi. Sovieticii care au scăpat teferi din ploaia de gloanţe susţin că au oprit pe şosea câteva maşini româneşti în care au urcat persoanele rănite. Câţiva au fugit înspre o haltă, unde l-au rugat pe un lucrător CFR să cheme Salvarea.

      La 26 decembrie, şapte dintre cei 15 sovietici baraţi la Brădeşti se aflau deja înapoi în Iugoslavia. Cei grav răniţi au rămas în spitalele din Oltenia. Maniera în care autorităţile din România au întocmit „dosarul Brădeşti" arată cât de mult s-a dorit aflarea adevărului despre evenimentele din decembrie 1989. Dosarul încropit de Procuratura Militară din Craiova conţine zeci de greşeli şi de inadvertenţe. Nu s-a aflat nici până azi cum a ajuns Kuzik Boris Mihailovici să moară într-un spital din Belgrad şi de ce procurorii militari cereau în 1991 rezultatele autopsiei acestuia de la Institutul de Medicină Legală din Bucureşti. În aceeaşi notă, trei dintre cei nouă răniţi figurează ca fiind internaţi concomitent şi la Filiaşi, şi la Craiova. Iar trei dintre sovieticii împuşcaţi la Brădeşti au declarat că s-au întors în Iugoslavia la două zile după incident, dar în fişele Procuraturii apar ca internaţi pentru perioade de 8-12 zile.

      Un alt fapt ce ridică semne de întrebare cu privire la veridicitatea calităţii de turişti a sovieticilor este modul în care au fost recuperate maşinile mitralitate. Una dintre maşinile sovieticilor, un Moskvici, care avea pe portbagajul de deasupra o canistră cu combustibil, a ars în întregime şi a rămas pe câmp mai mulţi ani, până când a fost luată de câţiva săteni şi dusă la fier vechi. Celelalte patru autoturisme au fost avariate şi depozitate în curtea Poliţiei din Brădeşti. Valoarea reparaţiilor pentru cele patru maşini a fost stabilită de autorităţile româneşti la suma de 102.520 de lei. Nu au fost reparate niciodată. 

        

    *„Dosarul Brădeşti", condici medicale şi date furnizate de ziariştii de la „Blik" (Ucraina). Vârstele persoanelor sunt cele din 1989. Kuzik Boris Mihailovici: 30 de ani. Avea domiciliul la Zalesciki (Ucraina). Într-un registru al doctorului Cameniţă apare ca internat la Spitalul numărul 1 din Craiova între 24 şi 26 decembrie. A decedat la data de 2 februarie 1990, într-un spital din Belgrad. Kuzik Liubova Stephanova: 30 de ani. Domiciliu: Zalesciki. A spus că a fost împuşcată în plămân şi că i-au fost acordate îngrijiri medicale în URSS. Zubel Alexandra Mihailovna: 29 de ani. Domiciliu: Zalesciki. Într-un registru al doctorului Cameniţă apare ca internată la Spitalul numărul 1 din Craiova, între 24 şi 26 decembrie. A revenit în Iugoslavia pe 26 decembrie. Melniciuc Rostislav Ivanovici: 50 de ani. Domiciliu: Rivne (Ucraina). Într-un registru al doctorului Cameniţă apare ca internat la Spitalul numărul 1 din Craiova între 24 şi 26 decembrie. Melniciuc Nadejda Stepanova: 48 de ani. Domiciliu: Rivne. În perioada 24 decembrie - 9 ianuarie a fost internată la Spitalul nr.1 din Craiova în stare de comă - plagă împuşcată parietală bilaterală. La 9 ianuarie 1990 a fost transferată la Spitalul „Bagdasar Arseni" din Bucureşti, unde a decedat la 8 februarie 1990. Demciuc Sofia Filipovna. Domiciliu: Rivne. 25-30 de zile de spitalizare la Spitalul numărul 1 din Craiova. Spartak Valeri Valentinovici.  Domiciliu: Rivne. A avut nevoie de 8-10 zile de îngrijiri medicale. În documente apare internat atât la Filiaşi, cât şi la Craiova, dar pe 26 decembrie se afla la Ambasada URSS din Belgrad. Lagutko Ivan Arcadievici: 35 de ani. Domiciliu: Rivne. Oficial a fost spitalizat 10-12 zile la Craiova. Neoficial, la 26 decembrie se afla la Belgrad. Lozanov Vladimir Evghenevici. Domiciliu: Rivne. Nu a suferit răni serioase şi s-a întors în Iugoslavia la 26 decembrie. A decedat în 2001. Ceabaniuk Konstantin Pavlovici. Domiciliu: Cernigov (Ucraina). A revenit în Iugoslavia la 26 decembrie. În prezent trăieşte în Polonia. Ceabaniuk Ala Timofeeva. Domiciliu: Cernigov. 25 de zile de spitalizare. În documente apare internată atât la Filiaşi, cât şi la Craiova. A fost împuşcată în gât. În prezent trăieşte în Polonia, alături de soţul său. Sariko Nicolai Grigorievici. Domiciliu: Cernigov. 8-10 zile de spitalizare. În documente apare internat atât la Filiaşi, cât şi la Craiova. Pe 26 decembrie se afla la Belgrad. Între timp a decedat. Sariko Elena Anatolievna. Domiciliu: Cernigov. Nu a suferit răni serioase. S-a întors în Iugoslavia la 26 decembrie. Vinnitki Zenovie Iosipovici. Dosarul Procuraturii din Craiova nu furnizează nicio informaţie despre el. A decedat la 17 mai 2008, fiind bolnav de cancer. Vinnitki Liubov Vladimirovna. Dosarul Procuraturii din Craiova nu furnizează nicio informaţie despre ea.

ARMATA ROMÂNĂ ÎN PLANURILE OPERATIVE GERMANE.

ARMATA ROMÂNĂ ÎN PLANURILE OPERATIVE GERMANE!

     Evoluţia relaţiilor româno-germane la sfârşitul celui de-al doilea deceniu interbelic a cunoscut o schimbare radicală în urma anexării Basarabiei şi nordului Bucovinei de către Uniunea Sovietică. În doar un an – perioada cuprinsă între 23 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 – dintr-un partener economic fără un prea mare rol politic, România a devenit un aliat al Reich-ului, a cărui contribuţie economică şi militară era de maximă importanţă pentru planurile Germaniei.

    Ralierea politicii României la cea a Axei Berlin-Roma începuse încă din ultimele luni ale domniei lui Carol al II-lea, pe fondul evoluţiilor dramatice din arena politică europeană, încheiate cu şocul capitulării Franţei şi în urma pierderii Basarabiei şi nordului Bucovinei după ultimatumurile sovietice din iunie 1940. Spirit adaptabil, regele Carol al II-lea - despre care academicianul Florin Constantiniu aprecia, într-un mod foarte sugestiv, că „peste oţelul german s-a pus rugina românească” - „cârmise” în direcţia Berlinului în iulie 1940, prin instalarea guvernului Ion Gigurtu, industriaş român cunoscut pentru sentimentele sale progermane. Suveranul român mersese şi mai departe, solicitând prezenţa în România a unei misiuni militare germane. Despre diplomaţia românească din vara anului 1940 ne vorbeşte în memoriile sale ministrul de externe al Italiei, contele Galeazzo Ciano, ginerele lui Mussolini: „Îi primesc pe români. Josnicia lor este revoltătoare. Nu deschid gura decât pentru a arunca asupra noastră o cascadă de complimente libidinoase. Merg până la a vorbi cu dispreţ de «Dictatul de la Versailles»!”.

     Ceea ce demarase Carol în raporturile României cu Germania şi Italia va fi continuat, în scurtă vreme, de generalul Ion Antonescu după preluarea puterii în septembrie 1940. Acordarea garanţiei teritoriului statului român de către semnatarii Dictatului de la Viena i-a urmat, în mod firesc, trimiterea trupelor germane pe teritoriul României. La cererea lui Ion Antonescu din 5 septembrie 1940, Hitler l-a trimis în România pe generalul-locotenent Kurt von Tippelskirsch, care în zilele de 15-17 septembrie a perfectat cu autorităţile române trimiterea unei misiuni militare a armatei de uscat şi a forţelor aeriene, precum şi trupe destinate instruirii unor contingente române.           
     Analiza documentelor germane de arhivă, scoase la lumină după încheierea războiului, ne arată că misiunea reală a acestor efective, „care nu trebuia să devină evidentă nici pentru români, nici pentru trupele noastre”, era „să apere câmpurile petrolifere româneşti împotriva unei terţe puteri care ar încerca să le acapareze sau să le distrugă; să dea posibilitatea armatei române să efectueze sarcini definite, corespunzător unui plan efectiv, elaborat în favoarea intereselor Germaniei; în cazul în care vom fi siliţi la un război cu Rusia Sovietică, să pregătească angajarea forţelor germane şi române din direcţia României”.

     Cu prilejul vizitei la Berlin, în zilele de 22-23 noiembrie 1940 - prilej pentru aderarea României la Pactul Tripartit - Antonescu a atras atenţia cancelarului german îndeosebi asupra pericolului unei invazii ruseşti în România, iar documentele germane de epocă anterior evocate subliniază apărarea regiunii petrolifere drept primordială pentru Misiunea Militară Germană.

    Conform înţelegerilor convenite, un prim grup împreună cu şeful misiunii militare, generalul de cavalerie Erik Hansen şi şeful misiunii militare aeriene, generalul de divizie Wilhelm Speidel, a sosit la 12 octombrie în Bucureşti, instalându-şi birourile la Şcoala Superioară de Război. La 20 octombrie toate statele majore prevăzute se aflau în capitală, la 24 octombrie începând să sosească şi unităţile Diviziei 13 moto pentru instruirea trupelor române. În iarna 1940-1941 au fost instruite trei „divizii model” româneşti (diviziie 5,6 şi 13 infanterie). La mijlocul lunii decembrie a sosit în România şi Divizia 16 blindată, ale cărei efective au fost încartiruite la Sibiu. Activitatea misiunii militare aeriene a avut drept obiectiv prioritar apărarea regiunii petrolifere din Valea Prahovei. Un mic grup de ofiţeri cu experienţă în aviaţia de vânătoare şi bombardament s-a ocupat cu instituirea personalului navigant, al artileriei antiaeriene şi a serviciului de alarmă aeriană din cadrul aviaţiei militare române.

     La 5 decembrie 1940, conducerea superioară a Statului Major al Armatei de Uscat germane (Oberkommando der Heer – O.K.H.) i-a raportat Führer-ului despre rezultatele studiului operativ referitor la o campanie împotriva Rusiei Sovietice. Cu acest prilej, Hitler şi-a exprimat opinia conform căreia „nu există dubiu că România, ca de altfel şi Fi  Evoluţia relaţiilor româno-germane la sfârşitul celui de-al doilea deceniu interbelic a cunoscut o schimbare radicală în urma anexării Basarabiei şi nordului Bucovinei de către Uniunea Sovietică. În doar un an – perioada cuprinsă între 23 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 – dintr-un partener economic fără un prea mare rol politic, România a devenit un aliat al Reich-ului, a cărui contribuţie economică şi militară era de maximă importanţă pentru planurile Germaniei.

    Ralierea politicii României la cea a Axei Berlin-Roma începuse încă din ultimele luni ale domniei lui Carol al II-lea, pe fondul evoluţiilor dramatice din arena politică europeană, încheiate cu şocul capitulării Franţei şi în urma pierderii Basarabiei şi nordului Bucovinei după ultimatumurile sovietice din iunie 1940. Spirit adaptabil, regele Carol al II-lea - despre care academicianul Florin Constantiniu aprecia, într-un mod foarte sugestiv, că „peste oţelul german s-a pus rugina românească” - „cârmise” în direcţia Berlinului în iulie 1940, prin instalarea guvernului Ion Gigurtu, industriaş român cunoscut pentru sentimentele sale progermane. Suveranul român mersese şi mai departe, solicitând prezenţa în România a unei misiuni militare germane. Despre diplomaţia românească din vara anului 1940 ne vorbeşte în memoriile sale ministrul de externe al Italiei, contele Galeazzo Ciano, ginerele lui Mussolini: „Îi primesc pe români. Josnicia lor este revoltătoare. Nu deschid gura decât pentru a arunca asupra noastră o cascadă de complimente libidinoase. Merg până la a vorbi cu dispreţ de «Dictatul de la Versailles»!”.

     Ceea ce demarase Carol în raporturile României cu Germania şi Italia va fi continuat, în scurtă vreme, de generalul Ion Antonescu după preluarea puterii în septembrie 1940. Acordarea garanţiei teritoriului statului român de către semnatarii Dictatului de la Viena i-a urmat, în mod firesc, trimiterea trupelor germane pe teritoriul României. La cererea lui Ion Antonescu din 5 septembrie 1940, Hitler l-a trimis în România pe generalul-locotenent Kurt von Tippelskirsch, care în zilele de 15-17 septembrie a perfectat cu autorităţile române trimiterea unei misiuni militare a armatei de uscat şi a forţelor aeriene, precum şi trupe destinate instruirii unor contingente române.           Analiza documentelor germane de arhivă, scoase la lumină după încheierea războiului, ne arată că misiunea reală a acestor efective, „care nu trebuia să devină evidentă nici pentru români, nici pentru trupele noastre”, era „să apere câmpurile petrolifere româneşti împotriva unei terţe puteri care ar încerca să le acapareze sau să le distrugă; să dea posibilitatea armatei române să efectueze sarcini definite, corespunzător unui plan efectiv, elaborat în favoarea intereselor Germaniei; în cazul în care vom fi siliţi la un război cu Rusia Sovietică, să pregătească angajarea forţelor germane şi române din direcţia României”.

     Cu prilejul vizitei la Berlin, în zilele de 22-23 noiembrie 1940 - prilej pentru aderarea României la Pactul Tripartit - Antonescu a atras atenţia cancelarului german îndeosebi asupra pericolului unei invazii ruseşti în România, iar documentele germane de epocă anterior evocate subliniază apărarea regiunii petrolifere drept primordială pentru Misiunea Militară Germană.

    Conform înţelegerilor convenite, un prim grup împreună cu şeful misiunii militare, generalul de cavalerie Erik Hansen şi şeful misiunii militare aeriene, generalul de divizie Wilhelm Speidel, a sosit la 12 octombrie în Bucureşti, instalându-şi birourile la Şcoala Superioară de Război. La 20 octombrie toate statele majore prevăzute se aflau în capitală, la 24 octombrie începând să sosească şi unităţile Diviziei 13 moto pentru instruirea trupelor române. În iarna 1940-1941 au fost instruite trei „divizii model” româneşti (diviziie 5,6 şi 13 infanterie). La mijlocul lunii decembrie a sosit în România ş nlanda, vor merge alături de Germania în cazul unei campanii în est”. Convingerea cancelarului german îşi avea probabil explicaţia în discuţia purtată cu generalul Antonescu la 22 noiembrie. Directiva nr. 21 (planul Barbarossa), semnată de Hitler la 18 decembrie 1940, lua de aceea în calcul „participarea activă a României la războiul contra Rusiei Sovietice”, forţele române urmând să fie integrate în Grupul de Armate Sud. Sarcina armatei române era „de a acoperi atacul flancului sudic german şi de a opera împreună cu forţele germane care înaintau în Moldova”. În planul Barbarossa – întocmit de Secţia Operaţii a Statului Major al Armatei de Uscat la 22 ianuarie 1941, pe baza Directivei nr. 21 – se stabilea că România trebuie să sprijine „cu forţe selecţionate” atacul german şi „să execute servicii auxiliare în regiunea din spate”.

     Conform Directivei nr. 21, Grupul de Armate Sud a comunicat, la 12 februarie 1941, Secţiei Operaţii a O.K.H. cererile sale privind participarea forţelor române, care prevedeau folosirea a aproximativ 15-18 divizii de infanterie. Această concepţie optimistă a Grupului de Armate Sud privitoare la o posibilă folosire a forţelor române nu era împărtăşită de către Statul Major al Armatei de Uscat. Într-o consfătuire ţinută la Cartierul General al O.K.H. chiar în 12 februarie, s-a discutat despre forţa de luptă a armatei române, constatându-se că acesta „nici nu putea fi apreciată ca armată”.

      La 18 februarie 1941, şeful statului major al Misiunii Militare Germane în România pentru Armata de Uscat, colonelul de infanterie Arthur Hauffe, a prezentat un raport în faţa generalului Franz Halder, Şeful Statului Major al O.K.H. În baza acestui raport, generalul Halder informa Grupul de Armate Sud la 24 februarie: „Conform informaţiilor Misiunii Militare germane din România pentru Armata de Uscat, forţele armatei române, în majoritate, nu sunt indicate pentru misiuni de luptă independente. Trei divizii de infanterie (divizii de elită) vor putea fi folosite, probabil, pentru misiuni de atac mai uşoare în condiţii favorabile. Folosirea diviziei moto-mecanizate în cadrul forţelor germane la flancul stâng pare posibilă pentru misiuni mai uşoare. În afară de aceasta, pentru moment, nu se poate stabili cu precizie pe ce forţe se mai poate conta. Ca efectiv maxim pot fi luate în considerare pentru misiuni de apărare 8 divizii de infanterie, 4 brigăzi de munte şi 6 brigăzi de cavalerie”.

    Slăbiciunea evidentă a armatei române a constituit, probabil, pe lângă alte considerente, motivul principal al faptului că, la 17 martie, Hitler a modificat planul de operaţii al Grupului de Armate Sud. La 30 martie, într-o consfătuire cu liderii militari, Hitler a criticat foarte aspru armata română, apreciind că nimeni nu trebuia să-şi facă „iluzii asupra aliaţilor”: „Cu românii nu se poate face nimic. Poate că, în spatele unui obstacol foarte puternic (fluviu), ei ar putea asigura apărarea acolo unde nu se atacă. Antonescu şi-a mărit armata, în loc de a o reduce şi îmbunătăţi. Soarta unor mari unităţi germane nu trebuie să fie dependentă de rezistenţa unităţilor române”. Interesant că în iunie-iulie 1941, sub euforia victoriilor zdrobitoare din debutul campaniei şi din dorinţa de a-şi asigura şi dincolo de Nistru sprijinul lui Antonescu, opiniile cancelarului german au revenit la sentimente mult mai bune.

     Tot în cadrul aceleiaşi consfătuiri s-a hotărât ca în România să acţioneze Armata 11 germană, condusă de generalul Eugen von Schobert. Acesta a primit, la 6 mai 1941, denumirea camuflată de „comandant-şef al trupelor armatei germane de uscat în România” şi indicaţia conform căreia „faţă de români, prezenţa comandamentului trebuie să apară ca o măsură sporită de securitate”. Realizarea legăturii dintre generalul Eugen von Schobert şi Manfred von Kilinger, ministrul plenipotenţiar german la Bucureşti, pe de-o parte, şi comandamentul armatei române, pe de alta, urma să fie realizată de generalul Erik Hansen, şeful Misiunii Militare germane în România. Comentând conţinutul acestor decizii, acesta din urmă conchidea: „Românii se vor amuza. Chiar atât de naivi nu sunt”.De altfel, Şeful Misiunii Militare germane în România a criticat modul în care partea română primea informaţiile, declarând că nu i se putea pretinde Marelui Stat Major român să urmeze indicaţiile Armatei 11 germane fără să se fi încheiat măcar o înţelegere cu privire la participarea României la războiul de coaliţie ce se pregătea.

     În timpul anchetei care a precedat procesul din primăvara anului 1946, mareşalul Ion Antonescu a declarat, la 26 aprilie, în faţa acuzatorului public Dumitru Săracu, că în timpul întâlnirilor avute cu Hitler acesta nu i-a comunicat decât foarte târziu data intrării în război. „Timpul trecând – preciza el – am fost nevoit să-l chem pe domnul Kilinger şi să-l previn că este neapărat necesar să fiu informat cu cel puţin 10 zile înainte de data începerii acţiunii militare, fiindcă altfel voi fi surprins cu armata nemobilizată. La 9 iunie, la Predeal, domnul Kilinger, într-o întrevedere pe care i-am acordat-o, la cererea sa, mi-a spus, ferindu-se chiar de domnul Mihai Antonescu şi de domnul Steltzer (consilier pe probleme economice n.a.), care asistau la întrevedere: «Mi-aţi cerut o dată». Şi cu creionul a însemnat 22 iunie pe o foaie de hârtie. Mi-a trecut hârtia şi mi-a spus: «Aceasta este data». A doua zi am trecut la mobilizarea armatei, care s-a făcut în modul cel mai discret posibil”.

      La 12 iunie 1941, la München, Adolf Hitler i-a comunicat Conducătorului statului român că războiul cu Rusia este iminent, fără a face alte precizări. Cu abilitarea politică ce-l caracteriza, cancelarul german i-a precizat generalului Ion Antonescu că „intenţionează să-l lase să apară în faţa poporului român drept comandantul suprem în acest spaţiu”. Antonescu a răspuns că „acceptă cu plăcere această propunere de a fi comandant suprem, nu de dragul faimei”.

      Abia la 18 iunie 1941, într-o scrisoare, Hitler îi comunica generalului decizia de a „reduce definitiv pericolul pe care îl reprezenta atitudinea Rusiei pentru Europa”. Tot în aceeaşi epistolă a precizat că dorea concentrarea războiului într-o „singură mână” – evident, a sa. Asigurându-l că va avea grijă ca „independenţa şi prestigiul personalităţilor conducătoare ale aliaţilor noştri faţă de poporul şi armata sa să fie respectate în cel mai înalt grad”, Hitler îl ruga să-i îngăduie să transmită „din când în când” dorinţele referitoare la armata română a căror execuţie, în scopul desfăşurării unitare a operaţiunilor militare, trebuie considerată „ca absolut necesară”. De fapt, concepţia şi comanda efectivă operativă va reveni Armatei a 11 germane.

   Concluzia o trage istoricul Andreas Hillgruber, familiarizat cu realităţile româneşti, care aprecia că „la 22 iunie 1941, când a început ofensiva generală, armata română era numai în mică măsură gata de a interveni”. Acţiunile ofensive purtate de armata română în 1941 au demonstrat că, în ciuda neajunsurilor provocate de lipsa de informare a conducerii supreme româneşti în legătură cu obiectivele şi misiunile concrete care trebuiau îndeplinite de armatele române, opiniile exprimate de forurile superioare ale armatei germane în prima jumătate a anului 1941, în legătură cu slăbiciunile trupelor române, erau, în linii generale, conforme cu realitatea.