TEXTE APOCRIFE - APOCALIPSA LUI ILIE!

TEXTE APOCRIFE - APOCALIPSA LUI ILIE!

Apocalipsa lui Ilie - o apocrifă inter-testamentară:

 Ilie este una dintre figurile cele mai reprezentative ale Vechiului Testament. Fiind o personalitate remarcabilă el a fost şi eroul unor scrieri apocrife. Dintr-o astfel de scriere este posibil să citeze Apostolul Pavel în 1 Corinteni 2,9: „Ci precum este scris: Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” ca pasaj din Scriptură, un cuvânt care nu se găseşte în Vechiul Testament, dar care, după mărturia lui Origen,îl putem găsi în „Secretele lui Ilie”, şi, după alți teologi, în „Apocalipsa lui Ilie”. Acest pasaj nu figurează însă în niciuna din cele două Apocalipse a lui Ilie pe care le cunoaştem, una păstrată în coptă, cealaltă în ebraică (versiune foarte fragmentată). Dacă atribuirea citatului paulin Apocalipsei lui Ilie nu este eronată sau fantezistă, ar trebui să admitem existenţa unei a treia „Apocalipse a lui Ilie” distinctă de cea coptă şi ebraică. Apocalipsa lui Ilie în coptă (cea mai completă) ne-a fost transmisă prin manuscrise sahidice şi akhmimice. În această limbă Apocalipsa nu este decat o traducere dintr-un text grecesc, din care s-a găsit un mic fragment pe un papirus. Scrierea este de origine iudaică şi a fost remaniată, se pare, de un redactor creştin, la o dată imprecisă, situată între sec. II şi III al erei creştine.

Textul cărții - versiunea coptă:

Cap.1.Chemarea profetului şi îndemnuri către popor:

1.1. Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: „Fiul omului spune acestui popor: «De ce păcătuiţi voi şi la păcatele voastre adăugaţi alte păcate, mânâind astfel pe Domnul Dumnezeu care v-a făcut?»” 2. Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume, căci mândria lumii este lucrul Diavolului, la fel ca şi nimicirea pe care o aduce. 3. Amintiţi-vă că Domnul Slavei, care a făcut toate lucrurile, a fost milostiv faţă de voi ca să vă mântuiască din robia acestui veac. 4. Căci Diavolul, deseori, a dorit să împiedice soarele să răsară peste pământ, ca acesta să nu-şi poată da roadă sa; 5. el a vrut să-i înghită pe oameni, precum un foc alergând prin paie, să-i înghită ca pe apă. 6.De aceea Dumnezeul Slavei a fost milostiv faţă de voi: El l-a trimis pe Fiul său în lume ca să ne scape din robie. 7. El nu ne-a înştiinţat printr-un înger atunci când a venit la noi, nici printr-un arhanghel, sau printr-un începător, ci s-a făcut om, atunci când a venit să ne mântuiască. 8. Fiţi deci pentru el copii ascultători, aşa precum este el pentru voi un tată bun. 9. Amintiţi-vă că el v-a pregătit în cer tronuri şi coroane: toţi cei care vor asculta de glasul său vor primi tronuri şi coroane. „Celor care sunt ai mei, zice Domnul, le voi scrie Numele meu pe frunte şi voi pune pecetea mea pe mâna lor dreaptă; 10. ei nu vor răbda nici de foame, nici de sete, iar Fiul Nelegiuirii nu va avea nicio putere asupra lor; tronurile nu-i vor atrage, ci ei vor merge ca îngerii până în oraşul meu". 11. Cei păcătoşi, în schimb, vor fi ruşinaţi; ei nu vor merge departe de tronuri, ci tronurile Morţii îi vor reţine şi le vor fi stăpâni, căci îngerii nu le dau crezare şi astfel vor rămâne străini de Locaşurile Lui.

Îndemnuri către înţelepţi: post şi rugăciune:

12. Ascultaţi, voi cei ageri la minte din ţară, în legătură cu învăţătorii mincinoşi, care vor fi mulţi la sfârşitul veacurilor: 13. ei nu vor avea, într-adevăr, învăţături, care sunt de la Dumnezeu; vor respinge Legea Domnului, ei cărora pântecele le este dumnezeu, zicând: „Postul nu există şi nu Dumnezeu l-a instituit!”. 14. Ei se arată străini de legământul lui Dumnezeu, se dezbracă de promisiunile pline de slavă, ei, care nu au, nicicând, rădăcini într-o credinţă puternică. Nu vă lăsaţi înşelaţi! 15. Aduceţi-vă aminte că Domnul a făcut postul, atunci când a creat cerurile, pentru binele oamenilor, din cauza patimilor şi a plăcerilor cu care vă războiţi, ca să nu vă înghită diavolul, 16. Căci post sfânt a rânduit el. 17. Domnul zice: „Cel care posteşte nu păcătuieşte vreodată, chiar dacă invidia şi zavistia este întru el. 18. Căci doar cel sfânt posteşte. 19. Dimpotrivă, cel care posteşte şi nu este sfânt aduce asupra lui mânia Domnului şi a îngerilor şi-şi păgubeşte sufletul; mai mult, el îşi adună mânie în ziua Judecăţii”. 20. Acesta este un post sfânt pentru că Domnul l-a rânduit, cu inimă sfântă şi cu mânie sfântă. 21. Într-adevăr, postul sfânt şterge păcatele, vindecă pe cei bolnavi, alungă demonii, urcă plin de putere până la tronul lui Dumnezeu, precum grăsimea jertfelor, sau o tămâie, o iertare de păcate printr-o rugăciune sfântă. 22. Care dintre voi ar ieşi la câmp ca să-şi câştige faimă din îndemânarea sa fără ca să ia cu el o unealtă? Sau cine ar merge la război fără să-şi îmbrace platoşa? 23. Dacă va fi descoperit, nu va fi el ucis pentru că a desconsiderat slujba regelui? 24. În acelaşi fel, nu-i este îngăduit nimănui să intre în locul cel sfânt având o inimă îndoielnică. 25. Pentru cel cu inima îndoielnică şi rugăciunea este întuneric, iar îngerii n-au încredere în el. 26. Aveţi deci o inimă bună, în toată vremea, pentru Domnul, fiţi înţelepţi în orice clipă, pentru ca astfel să cunoaşteţi tot lucrul bun.

Cap.2. Suferinţa Egiptului. Regele Nedreptăţii şi regele Păcii:

1. „Cel dintre regii asirieni şi din nimicirea cerului şi a pământului, nu va avea putere asupra celor ce sunt ai mei, zice Domnul, iar aceştia nu se vor înfricoşa în vreme de război”. 2. Şi când vor vedea un rege ce vine de la Miazănoapte, vor chema pe regele asirienilor şi pe regele Nelegiuirii. 3. El va înmulţi războaiele şi răzmeriţele sale în Egipt; ţara întreagă va suspina pentru că ei vă vor răpi copiii. 4. În zilele acelea mulţi îşi vor dori moartea; dar moartea va fugi de ei. 5. Apoi se va ridica un rege de la Apus, pe care-l vor nunii regele Păcii. 6. El va alerga pe mare, răcnind ca un leu şi-1 va ucide pe regele Nelegiuirii. 7. El se va răzbuna pe Egipt prin război şi sânge mult. 8. El va sosi în acele zile, aducând pacea, începând cu Egiptul, căruia i-a făcut un dar zadarnic. 9. El va dărui pace celor sfinţi şi se va pregăti să le spună: „Unul este Numele lui Dumnezeu”. 10. El îi va cinsti pe preoţii Domnului şi va reclădi locurile sfinte. 11. Va face daruri pompoase Casei lui Dumnezeu.

De la pace la nenorocirile războiului. El se va îndepărta de oraşele Egiptului, prin vicleşug, fără ca ele să ştie:

12. Va număra locurile sfinte, va cântări idolii păgânilor, va socoti bogăţiile lor şi va rândui preoţi pentru ele. 13. El va porunci să-i prindă pe înţelepţii ţării şi pe mai marii poporului şi să-I aducă în capitală, la ţărmul mării, zicând: „Există!”. 14. Şi când veţi auzi: „Pace şi bucurie”. 15. Căci iată eu vă voi arăta semnele lui, aşa ca voi să le cunoaşteţi: el are, întradevăr, doi fii, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga sa. Şi cel din dreapta va lua înfăţişarea Diavolului: el se va împotrivi Numelui lui Dumnezeu. Din el vor ieşi, întradevăr, patru regi. 16.Şi în anul al treizecilea va veni la Memfis şi va ridica, aici, un templu, în zilele acelea. 17. Propriul său fiu se va ridica împotriva lui şi-l va ucide. Ţara întreagă va fi tulburată. 18. În zilele acelea el va da o lege, în toată ţara,  pentru ca să fie prinşi preoţii din ţară şi toţi cei sfinţi şi să le zică: „Toate darurile pe care tatăl meu vi le-a făcut şi toate bunurile mi le veţi da înapoi îndoit”. 19. El va închide locurile sfinte; le va lua Casa lor. Pe copiii lor îi va lua prizonieri şi-i va duce în robie. 20. Va porunci să se aducă jertfe nelegiuite în toată ţara şi multe alte amărăciuni va face. El se va manifesta în zilele acelea precum Soarele şi Luna. 21. Preoţii din ţară îşi vor sfâşia veşmintele lor. 22. Vai vouă, prinţi ai Egiptului, în zilele acelea, căci vremea voastră a trecut! Relele făcute săracilor se vor întoarce împotriva voastră şi fiii voştri vor fi luaţi ca pradă. 23. Oraşele Egiptului vor suspina în vremea aceea şi nu se vor mai auzi atunci nici glasul cumpărătorului, nici al vânzătorului. 24. Pieţele din oraşele Egiptului se vor acoperi de praf. Locuitorii Egiptului vor plânge, îşi vor dori moartea, dar ea va fugi de ei. 25. Se vor sui pe stânci şi se vor arunca de acolo zicând: „Cădeţi peste noi!” Şi nu vor muri, căci moartea va fugi de ei. 26. Împilarea se va înteţi şi se va întinde peste toată ţara în zilele acelea. 27. Regele va porunci ca toate femeile care alăptează să fie prinse şi aduse legate fedeleş, ca să dea sânul lor dragonilor - care le vor suge sângele din piept - 28. ca să obţină otravă pentru săgeţi. 29. Din cauza asprimii războaielor, care vor avea loc, el va porunci să fie prinşi toţi băieţii de doisprezece ani şi mai în jos şi să înveţe să arunce cu săgeţile. 30. Femeia înţeleaptă din ţara sa va plânge în vremea aceea, iar cea care a născut îşi va ridica ochii spre Cer şi va zice: „De ce m-am aşezat eu pe cărămidă ca să aduc copii pe lume?” 31. Femeia stearpă ca şi fecioara se vor bucura, zicând: „Este vremea noastră, ca noi să ne bucurăm, deoarece noi nu avem copii pe pământ, căci copii noştri sunt în cer!”.

Intervenţia perşilor: vreme de odihnă:

32. În vremea aceea se vor ridica trei regi din neamul perşilor. Ei îi vor face prizonieri pe Iudeii din Egipt, îi vor aduce la Ierusalim şi se vor stabili aici definitiv. 33. Dacă veţi auzi atunci: „Ierusalimul este în pace şi în linişte”, sfâşiaţi-vă veşmintele, preoţi din ţară, căci nu va întârzia să apară Fiul Pierzării! 34. Nelegiuitul se va arăta şi în locurile sfinte în zilele acelea. 35. Regii Perşilor vor fi nerăbdători în zilele acelea: ei se vor duce să se bată cu regii Asirieni. 36. Patru regi vor lupta împotriva a trei regi. Ei vor rămâne trei ani în acest loc, până ce vor pune mâna pe tezaurul templului de aici. 37. În zilele acelea sângele va curge de la Kos până la Memfis; fluviul Egiptului se va schimba în sânge, în aşa fel încât, timp de trei zile, nimeni nu va putea bea apă din el. 38. Vai Egiptului şi locuitorilor săi! 39. În zilele acelea se va ridica un rege din oraşul ce se cheamă „al soarelui". Ţara întreagă va fi tulburată. El va fugi la Memfis. 40. În al şaselea an al regilor persani, el va folosi un şiretlic, la Memfis; îi va ucide pe regii asirieni. Perşii se vor răzbuna pe ţară. El va da poruncă să fie ucişi toţi păgânii şi toţi cei nelegiuiţi, 41. şi va da dispoziţie să fie distruse toate templele păgâne, iar preoţii lor să fie omorâţi şi va porunci să fie reconstruite templele sfinte, şi va face daruri multe Casei lui Dumnezeu. 42. El va zice: „Unul este Numele lui Dumnezeu!”. 43. Toate ţările îi vor cinsti pe Perşi. De asemenea şi cei rămaşi, cei care n-au murit sub lovituri, vor zice: „Un rege drept ne-a trimis nouă Domnul, aşa ca ţara să nu ajungă pustie”. 44. El va porunci ca ,vreme de trei ani şi jumătate, să nu se încaseze nici un impozit pentru rege. Ţara se va umplea de bunuri şi încă din belşug. 45. Cei vii vor merge la morminte şi vor zice celor de acolo: „Sculaţi-vă şi veniţi alături de noi să vă bucuraţi de pace”.

Cap.3. Antihristul:

1. În al patrulea an al domniei acestui rege se va arăta Fiul Nelegiuirii şi-i va zice: „Eu sunt Unsul”, chiar dacă nu este aşa. 2. Să nu credeţi în el! 3. Când, într-adevăr, va veni Cel Uns, el va veni ca un zbor de porumbei; o cunună de porumbei îl va înconjura. El va merge pe norii cerului şi semnul crucii va merge înaintea lui. 4. Lumea întreagă îl va vedea, precum soarele ce străluceşte de la Răsărit până la Apus. În acest chip va veni el, înconjurat de toţi îngerii săi. 5. Fiul Nelegiuirii se va pregăti din nou să se aşeze în locul cel sfânt. El va zice Soarelui să apună şi el va apune. 6. Apoi va zice „Străluceşte!” şi el va străluci din nou; va zice „Fă să fie întuneric” şi el aşa va face. 7. Va zice către lună „Fă-te ca sângele” şi ea aşa se va face. Va merge împreună cu ele pe cer. 8. Va umbla pe mări şi râuri ca pe pământ uscat. Va face pe cei paralizaţi să umble, pe cei surzi să audă, pe cei muţi să vorbească, pe cei orbi să vadă, îi va face curaţi pe cei leproşi, 9. Îi va însănătoşi pe cei bolnavi; pe cei demonizaţi îi va elibera. El va înmulţi semnele şi minunile sale în faţa orişicui. 10. Va face lucruri pe care le-a făcut Cel Uns, în afară de învierea morţilor. 11. Prin aceasta veţi cunoaşte că el este Fiul Nelegiuirii, pentru că nu are putere asupra sufletului. 12. Căci vă spun despre aceste semne ca să le cunoaşteţi: 13. este un mic Peleg, tânăr, cu picioare subţiri; pe frunte are un smoc de păr alb ca a unui pleşuv; sprâncenele-i ajung până la urechi; pe mâini are pete de leprij. 14. El se va preschimba în faţa voastră: când bătrân când copil; el se va schimba în întregime, în afară de cap, care nu se va putea transforma. 15. Prin aceasta veţi cunoaşte că el este Fiul Nelegiuirii.

Prima împotrivire faţă de Antihrist: fecioara Tabita:

16. Fecioara, al cărei nume este Tabita, va auzi că Neruşinatul se va arăta în locul cel sfânt. 17. Ea îşi va îmbrăca rochia sa de in şi va alerga în Iudeea. 18. Ea îl va blestema până la Ierusalim, zicându-i: 19. „O, Neruşinatule şi Fiu al Nelegiuirii, o Potrivnice al Sfinţilor!”. 20. Atunci Neruşinatul se va înfuria împotriva fecioarei şi o va urmări până în regiunile Apusului, 21. el îi va sorbi sângele, în ceas de seară, şi-l va arunca peste Templu 22. şi astfel va deveni mântuire pentru popor. 23. Ea se va ridica dis-de-dimineaţă, va fi vie, şi-l va blestema zicând: „Neruşinatule, tu n-ai putere asupra sufletului şi nici a trupului meu, deoarece eu vieţuiesc în Domnul, în toată vremea”. 24. Şi apoi: „Tu ai aruncat sângele meu peste Templu şi el s-a făcut mântuire

pentru popor”.

A doua împotrivire fată de Antihrist: Ilie şi Enoh:

25.  Atunci Ilie şi Enoh, auzind că Neruşinatul s-a arătat în locul cel sfânt, s-au pogorât să se lupte cu el, şi i-au zis: „Nu-ţi este ruşine să te asemeni sfinţilor, când de fapt tu eşti un Străin în toată vremea? 26. Te-ai făcut Potrivnic al celor cereşti şi a celor pământeşti. Ai devenit Duşman al tronurilor şi al îngerilor. Tu eşti Străin, oriunde te-ai afla. 28. Ai căzut din cer precum stelele de dimineaţă. 29. Tu te-ai schimbat, iar neamul tău s-a făcut întuneric. 30. Nu-ţi este ruşine să te asemeni lui Dumnezeu, când eşti un Diavol?”. 31. Neruşinatul va auzi şi se va mânia şi va porni la luptă împotriva lor, în piaţa oraşului celui mare. Vreme de şapte zile se vor lupta, apoi el îi va ucide. 33. Morţii vor rămâne trei zile şi jumătate în piaţă şi întreg poporal îi va vedea. 34. Dar a patra zi ei vor învia şi îl vor blestema, zicând: „O, Neruşinatule, o Fiu al Nelegiuirii, nu ţi-e ruşine să minţi poporul lui Dumnezeu, pentru care n-ai suferit deloc? 34. Nu ştii tu oare că noi trăim în Domnul, pentru a te blestema ori de câte ori zici: «Eu stăpânesc peste aceştia?» 35. Noi vom reface aşa cum au fost aceste trupuri şi te vom omorî, fără ca tu să mai poţi spune ceva în acele zile. 36. Căci noi trăim în Domnul în toată vremea, pe când tu eşti Vrăjmaşul în toată vremea”. 37. Nelegiuitul va auzi, se va mânia şi va porni împotriva lor; oraşul întreg însă va fi alături de ei. 38. În vremea aceea ei vor înălţa spre cer strigăte de bucurie, vor străluci şi lumea întreagă îi va vedea. 39. Fiul Nelegiuirii nu va mai avea putere asupra lor.

Persecuţia sfinţilor:

40. El va porni plin de mânie împotriva ţării şi va căuta să păcătuiască împotriva poporului. 41. El va prigoni pe toţi sfinţii şi-i va aduce legaţi fedeleş, împreună cu preoţii din ţară. 42. Îi va omorî şi-i va face să piară; 43. va porunci ca ochii să le fie arşi cu o forjă de fier, să le tragă pielea de pe cap, iar unghiile să le fie smulse una câte una. 44. Va da poruncă să le toarne în nas oţet şi var. 45. Cei care nu vor putea suporta caznele acestui rege îşi vor lua aurul lor şi vor fugi la vaduri, zicând: „Ajută-ne să trecem prin vaduri, spre pustie!”. 46. Ei vor adormi, dar nu de tot, ci aşa ca o aţipire. 47. Domnul va culege duhul şi sufletul lor; trupul lor se va face ca de piatră; nicio fiară sălbatică nu-i va mânca, până în ziua cea de pe urmă, a judecăţii celei mari. 48. Ei se vor scula şi vor primi un loc de odihnă; dar ei nu vor fi cu Cel Uns precum cei care au răbdat. 49. „Căci pe cei care au răbdat, zice Domnul, îi voi aşeza de-a dreapta mea; ei vor primi harul înaintea celorlalţi; 50. ei îl vor învinge pe Fiul Nelegiuirii, vor vedea nimicirea cerului şi a pământului şi vor primi tronurile de slavă şi coroanele”.

A treia împotrivire fată de Antihrist: şaizeci de drepţi:

51. În vremea aceea, şaizeci de drepţi, pregătiţi pentru acest ceas, vor auzi toate acestea; ei se vor înarma cu platoşa lui Dumnezeu şi vor alerga la Ierusalim; vor lupta împotriva Neruşinatului, zicând: 52. „Toate minunile pe care profeţii le-au săvârşit şi tu le-ai făcut. Dar tu n-ai putut să înviezi vreun mort, căci n-ai putere asupra sufletului. 53. Prin aceasta noi am ştiut că tu eşti Fiul Nelegiuirii”. 54. Neruşinatul va auzi şi se va mânia; el va porunci să-i lege pe drepţi, să-i ducă pe altare şi să-i ardă. 55. În vremea aceea inima multora va fi zdrobită; ei se vor îndepărta de el zicând: „Acesta nu-i Unsul! Cel Uns nu omoară drepţii, nu persecută pe cei adevăraţi, ci el caută să-i convingă prin semne şi minuni”.

Ocrotirea drepţilor în rai:

56. În vremea aceea Cel Uns va fi cu multă milostivire faţă de cei ce sunt ai lui. El va trimite din cer îngerii săi, în număr de şaizeci şi patru de mii, fiecare având câte şase aripi. 57. Glasul lor va clătina cerul şi pământul, atunci când vor lăuda şi vor aduce slavă.  58. Cei pe fruntea cărora este scris numele Unsului şi pe a căror dreaptă se află pecetea, 59. de la cel mai mic până la cel mai mare, vor fi luaţi pe aripile lor şi vor fi duşi departe de mânia sa. 60. Atunci Gabriel şi Uriel vor forma o dâră luminoasă şi vor merge înaintea lor până ce vor ajunge în ţara sfântă; şi le vor da să mănânce roade din pomul vieţii şi îi vor îmbrăca în haine albe. 61. Îngerii vor veghea asupra lor; nu vor suferi nici de foame, nici de sete, Iar Fiul Nelegiuirii nu va avea nicio putere asupra lor.

Semne prevestitoare ale sfârşitului:

62. În zilele acelea pământul se va cutremura, soarele se va întuneca. Pacea se va îndepărta de pe pământ şi din cer. Pomii vor fi smulşi din rădăcină şi vor cădea jos. Fiarele sălbatice şi animalele domestice vor muri în cutremur. 63. Păsările vor cădea moarte pe pământ; pământul se va usca, mările vor seca.

Ultima tresărire a lui Antihrist:

64. Păcătoşii vor suspina pe pământ, zicând: „Ce ne-ai făcut, Fiule al Nelegiuirii, spunând: «Eu sunt Mesia (Unsul)», când de fapt, tu eşti Fiul Nelegiuirii?”. 65. Tu n-ai putere să te salvezi pe tine însuţi, şi cu atât mai puţin să ne salvezi pe noi! 66. Tu ai făcut senine deşarte înaintea noastră, în aşa fel încât ne-ai făcut străini faţă de Mesia care ne-a creat. 67. Vai nouă că te-am ascultat. Iată acum noi vom muri de foame şi de împilare. 68. Unde este acum urma dreptăţii pe care noi am respectat-o? Sau unde este cel care ne învaţă ca să-l chemăm? 69. Iată că noi pierim prin mânie, căci noi n-am fost ascultători faţă de Dumnezeu. 70. Ne-am dus în locurile cele adânci ale mării, dar apă n-am găsit. 71. Am făcut săpături de şaisprezece coţi în râuri, dar tot n-am găsit apă. 72. Atunci Neruşinatul va plânge în zilele acelea, zicând: „Vai mie că vremea mea a trecut.  73. Ziceam că vremea mea nu va trece niciodată; 74. anii mei s-au transformat în luni, iar zilele mele s-au scurs precum praful ce se spulberă; 75. iată că eu voi pieri împreună cu voi. Fugiţi în pustie, prindeţi hoţii şi omorâţi-i. Aduceţi sfinţii! 76. Căci datorită lor pământul mai dă încă roadele sale; datorită lor soarele încă mai străluceşte. 77. datorită lor roua mai cade pe pământ”. 78. Păcătoşii vor plânge zicând: „Tu ne-ai făcut duşmani ai lui Dumnezeu. Dacă ai putere, ridică-te şi urmăreşte-i!”. 79. Atunci îşi va lua aripile de foc şi va porni în urmărirea sfinţilor. 80. Se va lupta din nou cu ei. 81. Îngerii vor auzi, vor coborî şi se vor lupta cu el într-o bătălie, cu săbii numeroase.

Sfârşitul lumii, judecata, răsplata:

82. În zilele acelea Domnul va auzi. El va porunci, cu multă mânie, ca pământul şi cerul să scoată foc. 83. Şi focul va pătrunde pământul şaptezeci şi doi de coţi. El va mânca păcătoşii şi diavolii ca pe nişte paie. 84. O judecată dreaptă va avea loc în vremea aceea. Munţii îşi vor face auzit glasul în zilele acelea. 85. Drumurile se vor întreba unele pe altele: „Aţi auzit astăzi glasul vreunui călător care n-a venit la judecata Fiului lui Dumnezeu? 86. Păcatele fiecăruia se vor ridica împotriva lui, din locul unde au fost săvârşite, fie ziua, fie noaptea. 87. Drepţii şi sfinţii vor vedea pe păcătoşi în chinurile lor şi pe cei care i-au persecutat, precum şi pe cei care i-au trimis la moarte. 88. Atunci păcătoşii, din chinuri, vor vedea locul drepţilor şi aceasta va fi o favoare pentru ei.  89. În zilele acelea, ceea ce drepţii au cerut, adeseori, le va fi dat. 90. Atunci Domnul va judeca cerul şi pământul. El va judeca pe cei care au călcat poruncile în cer şi pe cei care le-au încălcat pe pământ. El va judeca pe păstorii poporului, îi va întreba despre turma de oi; îi vor fi daţi lui, fără ca ei să-l poată ucide prin viclenie. 91. După aceasta, Ilie şi Enoh se va pogorî şi-şi vor lepăda trupul acestei lumi şi vor îmbrăca un trup spiritual. 92. Ei îl vor urmări pe Fiul Nelegiuirii şi-l vor omorî, fără ca el să mai poată spune ceva. 93. În vremea aceea el va fi nimicit dinaintea lor, precum gheaţa care se topeşte în faţa focului; 94. el va pieri, precum un balaur care nu are răsuflare. 95. Ei îi vor spune: „Vremea ta a trecut, iată, tu vei pieri împreună cu cei care au crezut în tine”. 96. Şi îi vor arunca în iad şi îi va închide acolo.

Împărăţia lui Mesia:

97. În vremea aceea va veni din cer Unsul, Împăratul, cu toţi sfinţii; el va arde pământul şi va rămâne aici o mie de ani. 98. Cum păcătoşii sunt mulţi pe pământ, el va crea un cer nou şi un pământ nou. Şi nu va mai fi acolo nici Diavol, nici moarte. 99. El va împărăţi cu sfinţii; ei vor urca şi vor coborî; vor fi cu îngerii în toată vremea, vor fi cu Mesia vreme de o mie de ani.

Notă: este posibil ca Biserica oficială să fi exclus această Apocalipsă din rândul textelor canonice sau, măcar, bune de citit, din pricina doctrinei milenariste pe care o conține!

DESPRE ATLANTIDA!

DESPRE ATLANTIDA!

  Atlantida, „Insula lui Atlas” sau „Insula Poseidonis” este numele unui continent legendar menționat pentru prima oară în două dialoguri ale lui Platon, -Timaios și Critias. Legenda Atlantidei este oarecum legată de legenda unui alt continent dispărut, Lemuria, care se presupune că ar fi existat undeva la convergența Oceanului Pacific cu Oceanul Indian. Cu peste 2.500 de ani în urmă a început să se răspândească legenda privind o societate ideală din trecut care se bucurase de o abundență de resurse naturale, de clădiri splendide și remarcabile realizari inginerești, o mare putere militară, dar și de performanțe intelectuale mult mai avansate decât toate celelalte civilizații. Numită Atlantida, aceasta societate antică a fost descrisă ca existând pe un continent cu sol fertil, vegetație abundentă, ape cristaline, benefice pentru sănătatea și vigoarea trupului și bogății minerale atât de mari încât clădirile erau poleite cu aur. Din aur, ca și din alte metale și pietre prețioase erau realizate bijuterii și alte obiecte valoroase. Toate muncile manuale erau făcute de sclavi, permițând astfel unei vaste elite să se bucure de evenimentele sportive și culturale, și să caute cunoașterea studiind matematică, fizică, biologie și astronomie, îmbogățind astfel societatea deja înfloritoare.

În căutarea continentului dispărut Atlantida:

 În secolele următoare nu a fost găsită nicio dovadă a existenței Atlantidei, dar legendele despre Atlantida au devenit și mai fantastice, incluzând abilități inginerești și tehnologice care au sporit în imaginația populară statutul său legendar. În 1882, Ignatius Donnelly (1832-1901) a publicat lucrarea „Atlantis - The Antediluvian World”. Acesta susținea cu tărie că toate civilizațiile își au originea în civilizația atlantă. Enumerând numeroasele legături dintre civilizațiile antice situate la mari distanțe unele de altele, Donnelly a sugerat că asemănările sunt un rezultat direct al contactului cu atlanții. Există fără doar și poate similitudini între diverse culturi străvechi, dar și diferențe semnificative. Miturile despre  venerarea Soarelui și Potop, de pildă, ar putea fi bazate pe niște învățături comune sau ar putea reprezenta reacții la elementele distructive și benefice ale naturii. Piramidele au fost construite în Egipt și pe continentul american, dar diferă semnificativ, ca structură. Zidurile piramidelor americane nu converg, pentru a crea o formă piramidală perfectă, ca în Egipt. Mai curând zidurile lor atingeau un anumit nivel, pe care era construită o platformă și adesea ridicat un templu. Dacă Atlantida a dispărut cândva între 9500 și 8500 î.H., care este explicația pentru diferența imensă de timp dintre momentul construirii piramidelor egiptene (în general datate pe la 2500 î.H.) și a celor americane (în general datate după 200 d.H.)? După 1800, atlanții au fost creditați cu o tehnologie capabilă să genereze electricitate, să construiască mașini zburătoare și să utilizeze energia nucleară în scopuri pașnice, dar și războinice. Toate aceste performanțe ar fi fost obținute cu peste 9000 de ani înainte ca societatea modernă să le poată atinge.  Alții pretind că atlanții cunoșteau teribile raze ale morții, secretul levitației și forme pure de energie, furnizate de cristale. Mulți entuziaști ai mitului Atlantidei consideră că locuitorii continentului pierdut aveau conexiuni cosmice cu extratereștrii și ar fi putut să fie chiar o colonie terestră a exploratorilor din alte lumi.

Platon și prima descriere a Atlantidei:

 Încă de când Atlantida a fost descrisă pentru prima oară, s-a emis ipoteza că anumiți membrii ai acestei societăți ar fi scăpat de distrugerile produse în ultimele zile, catastrofale, ale continentului. Aceștia ar fi reușit să împartă cunoștințele lor avansate cu alte populații ajutând astfel la civilizarea societăților primitive. Atlanții au transmis secretul limbajului scris și au supravegheat construirea unora dintre cele mai misterioase structuri ale lumii antice. Piramidele din Egipt și Americi, Sfinxul din Egipt, și megaliții din Europa Occidentală se numără printre structurile atribuite geniului atlanților. Potrivit majorității relatărilor, Atlantida a fost distrusă subit de cataclisme naturale, seisme și inundații și apoi a fost înghițită de ape. Niciun vestigiu durabil al său n-a fost găsit vreodată, iar locul exact al continentului dispărut rămâne incert. Ideea despre existența Atlantidei  a fost exprimată prima dată în operele lui Platon (c. 428-348 sau 347 î.H.). Filozoful grec a descris Atlantida ca o lume perfectă în idei. De pildă, un obiect de încălțăminte, potrivit lui Platon, există ca idee înainte să devină, sub mâna cizmarului, un obiect material identificat ca atare. Prin urmare, lumea materială este o reflectare a ideilor, fără să atingă însă niciodată perfecțiunea acestora. Ideile servesc ca modele către care oamenii năzuiesc. Deși Platon a utilizat modelul Atlantidei pentru a reprezenta o lume a ordinii perfecte, în contrast cu tot ce era imperfect în jurul său, el a etichetat povestea continentului dispărut „efectiv adevărată.” O declarație semnificativă căci filozoful era extrem de suspicios în materie de ficțiune și de artă. Dacă ideile sunt o realitate primară și lumea materială o reflectare a lor, atunci arta, ca reflectare a lumii materiale, este de două ori mai îndepărtată de realitate, potrivit lui Platon. Afirmația lui că legenda Atlantidei ar fi adevărată a contribuit la perpetuarea mitului. Dar, aceasta rămâne totuși o legendă sau o idee, până când un indiciu material va demonstra că Atlantida a existat în lumea materială.  Aristotel (384-322 î.H.), alt filozof grec, considera legenda Atlantidei drept o ficțiune. Lucrările lui Platon cuprind câteva scrisori și 25 de dialoguri. Opiniile sale și ale mentorului său Socrate (c. 470-399 î.H.) au fost prezentate sub forma unor conversații dramatice, explorând problematici precum adevărul, originea și structura planetei, menirea omenirii și scopul pe care un individ trebuie să și-l propună în viață. Despre Atlantida se discuta în două dialoguri, „Timaeus” și „Critias”.  „Timaeus” oferă o descriere a insulei-continent și a modului cum atlanții ar fi cucerit toată lumea cunoscută cu excepția Atenei (Platon era atenian). „Critias”, numit după principalul participant la acest dialog, străbunicul lui Platon, prezintă o istorie a civilizației atlante și descrie societatea ideală care a înflorit acolo. Critias amintește că povestirile i-au fost transmise de un străbun al lui, Solon (638-558 î.H.), politician și poet care călătorise foarte mult. Critias și Solon au fost, așadar, amândoi strămoșii lui Platon.

Preoții egipteni au știut de existența continentului misterios:

 Potrivit poveștii, Solon ar fi auzit de la preoții egipteni din orașul Sais, situat în Delta Nilului, că existase cândva o țară cu o istorie mai veche decât a Egiptului, despre care grecii înșiși cunoșteau că era mai veche cu câteva secole decât civilizația lor. Preoții descriau o întinsă insulă-continent, numită Atlantida, care ar fi prosperat cu 8.000 de ani în urmă, ceea ce înseamnă că aceasta ar fi existat înainte de 8500 î.H.. Continentul era situat dincolo de „Coloanele lui Heracle”, denumirea dată de greci stâncilor ce formează strâmtoarea Gibraltar, cel mai vestic punct al Europei. Dincolo de strâmtoare se întinde Oceanul Atlantic. Pe continent au existat mai multe orașe, dintre care cel mai important, numit Atlantida, era situat în centrul unei serii de inele concentrice care alternau fâșiile de uscat cu cele de apă. Inelele de apă serveau drept canale comerciale și formau o serie de protecții naturale care făceau invadarea Atlantidei extrem de dificilă. Orașul Atlantida, aflat în cel mai mic dintre cercurile concentrice, avea palate și temple unde locuiau suveranii puternici și erudiții. Coaliția aflată la putere descindea din Poseidon, zeul grec al mării. Potrivit mitologiei grecești, Poseidon și Clieto au cinci perechi de gemeni, fiecăruia fiindu-i dăruită o regiune din Atlantida.  Atlas, primul născut, a primit cea mai mare provincie, care a devenit orașul Atlantida, nume provenit chiar de la acest personaj legendar. Cea mai splendidă clădire de pe insulă, Templul lui Poseidon, îl proslăvea pe zeu și era reședința principalului conducător atlant.

Un mare cataclism natural:

 Atlantida avea o puternică armată de mercenari, ca și celelalte nouă regiuni de pe continent. Civilizația atlantă promova educația, care a generat progrese în inginerie și știință, capabile să facă aceste meleaguri rodnice, frumoase și puternice. Pe lângă magnificele structuri arhitectonice, exista o rețea de poduri și tuneluri care legau cercurile de uscat, iar exploatarea înțeleaptă a resurselor naturale asigura belșug și siguranță. Multe crânguri ofereau solitudine și frumusețe, existau stadioane pentru concursuri atletice, iar sistemele de irigații asigurau recolte bogate. Platon scrie că atlanții au devenit însă tot mai corupți și mai lacomi, punându-și scopurile egoiste mai presus de binele comun. Au început să invadeze alte teritorii, cu ideea de a domina lumea. Furios din cauza acestei evoluții, Poseidon a decis să distrugă Atlantida, lovind-o prin cutremure și inundații, până când a fost înghițită de apele oceanului. Descrierea distrugerii Atlantidei a fost legată de alte evenimente catastrofale - ca, de pildă, Potopul despre care se amintește în Biblie și Epopeea lui Ghilgamesh, dar și în alte mituri antice. Unii sunt de părere că sfârșitul erei glaciare, între 12000 și 10000 î.H. ar fi generat o creștere a nivelului mării în diferite părți ale lumii și că seisme, erupții vulcanice și schimbări climatice profunde, accidentale sau asociate erei glaciare, s-ar fi produs într-o perioadă apropiată, ca datare, de distrugerea Atlantidei.

Unde se afla Atlantida? Localizarea continentului pierdut:

  Atlantida a fost localizată pe fiecare dintre cele șapte continente actuale și în mai multe locuri din mările și oceanele lumii. În plus, multe dintre minunile lumii antice au fost atribuite atlanților care, se presupune, ar fi scăpat de distrugerea patriei lor și și-ar fi răspândit cunoștințele științifice avansate și în alte părți. Textul dialogului lui Platon sugerează că Atlantida ar fi fost în Oceanul Atlantic, „dincolo de Coloanele lui Heracle”. Până în secolul al XX-lea a persistat convingerea că un pod de uscat ar fi existat cândva în ocean, întinzându-se între Europa și cele două Americi. Un asemenea concept al legăturii dintre continente ajută la explicarea similitudinilor dintre flora și fauna existente pe continente aflate la mii de kilometri depărtare.  Un lanț de munți submarini, cunoscuți drept „lanțul mezo-atlantic” a fost prezentat ca rămășiță a acelei punți de uscat sau un vestigiu al Atlantidei. Jacques Collina-Girard de la Universitatea Mediteraneană din Aix-en-Provence, a studiat șabloanele migrației umane din Europa în Africa de Nord, la apogeul ultimei ere glaciare, acum aproximativ 19.000 de ani, când reconstituirea făcută de el regiunii a relevat existența unui arhipelag, chiar pe locul unde Platon scria că se aflase Atlantida.  Insula existentă în acel loc se numea Spartel și se găsea în fața Coloanelor lui Heracle, la vest de Strâmtoarea Gibraltar într-o perioadă când nivelul mării era cu 130m. mai mic decât cel de azi. Potrivit lui Collina-Girard (New Scientist, septembrie 2011), creșterea treptată a nivelului mării, după era glaciară, a dus la dispariția sub ape a arhipelagului, cu 9.000 de ani înaintea lui Platon. Deși conceptul unei insule înghițite de mare în apropiere de Coloanele lui Heracles pare o teorie valabilă, nu există încă nicio dovadă care să ateste că în mijlocul Oceanului Atlantic s-ar fi aflat cândva un continent. Să nu uităm însă că oceanul planetar este, încă, o mare necunoscută, deși fundul oceanului planetar a fost cartografiat la o rezoluție maximă de aproximativ 5 km.. Asta înseamnă că toate caracteristicile de pe podeaua oceanului, care sunt mai mari de 5 km. peste, au fost cartografiate. Însă lipsește o cartografie completă și detaliată a podelei oceanelor. De exemplu, în cazul planetei Venus, 98% din suprafața acesteia a fost cartografiată la o rezoluție de aproximativ 100 metri. Doar 10% până la 15% din podeaua oceanului planetar a fost cartografiată la această rezoluție. Apele puțin adânci din largul coastei de nord-vest a Africii, până la Insulele Canare, constituie o zonă care ar fi putut fi, odinioară, uscat și care a fost de asemenea sugerată ca o localizare a Atlantidei. Nici aici nu a fost descoperit vreun indiciu care să sugereze locuirea umană. Alan F. Alford, o autoritate consacrată în domeniul mitologiei, a investigat timp de cinci ani relatarea lui Platon despre Atlantida. În decembrie 2001, și-a anunțat concluzia că mitul ar fi fost inventat de filosoful grec. Potrivit lui Alford, Platon ar fi născocit Atlantida ca metaforă pentru o versiune antică a „teoriei Big Bang” contemporane. Atlantida, ca simbol al paradisului pierdut, a reprezentat un fel de cataclism suprem, care a generat începutul timpului.

Profeția lui Edgar Cayce:

  Dar teoriile descurajante ale scepticilor nu pot diminua entuziasmul celor care cred cu tărie în existența fizică a Atlantidei. Localizarea în Oceanul Atlantic a continentului pierdut a atras din nou atenția în 1967, mai ales asupra unei regiuni de lângă insula Bimini din Bahamas, un arhipelag situat în largul coastelor estice ale Statelor Unite.  Ceea ce a alimentat și mai mult emoția provocată de descoperirea, sub ape, a unor ziduri, drumuri și clădiri, a fost faptul că exact acea locație și acel moment fuseseră profețite de Edgar Cayce (1877-1945), un clarvăzător care „citea” viețile clienților săi. Cayce considera că multe dintre traumele psihologice din actuala existență ar fi fost cauzate de incidente dramatice, suferite în vieți anterioare. Astfel, Cayce le spunea clienților săi că traumele fizice sau psihologice pe care le-au suferit sau aveau să le sufere erau cauzate de suferințele prin care trecuseră aceștia atunci când traiseră, cu mii de ani în urmă, în Atlantida. Cayce a ajuta la popularizarea unei viziuni actualizate a Atlantidei, ca o civilizație superioară ce a dezvoltat avioane, submarine, raze X, dispozitive antigravitaționale, cristale care se încărcau energetic de la soare și explozibili puternici. A emis ipoteza că o explozie survenită pe la 50000 î.H. ar fi fărâmițat Atlantida în cinci insule; o altă explozie s-ar fi produs la 28000 î.H. și o a treia - cea descrisă de Platon, ar fi avut loc la 10000 î.H.. Cayce pretindea că el însuși fusese un preot atlant de pe la 10500 î.H., care prevăzuse viitoarea distrugere și își trimisese adepții în Egipt. Aceștia fuseseră cei care supervizaseră construirea Sfinxului și a piramidelor. În 1940, Cayce a prezis că ruinele Atlantidei se vor ridica din nou, lângă Bahamas, la finele anilor ‘60. În 1967, doi piloți au fotografiat o structură dreptunghiulară în ocean, în largul coastelor insulei Andros, cea mai mare din arhipelagul Bahamas. O alta configurație de piatră, având forma literei „J”, a fost identificată de scafandri în largul coastelor insulei Bihimi. Aceasta a fost considerată un drum de piatră. Expedițiile de scufundare de amploare au devenit comune în zonă și unii exploratori au afirmat chiar că ar fi zărit sub apă vestigii de temple, stâlpi și piramide. Dar niciuna nu a fost documentată prin cercetări amănunțite. Structura în forma literei „J” a devenit cunoscută popular ca „drumul Bimini” și a produs un viu entuziasm printre adepții lui Cayce și a celor convinși de existența Atlantidei. Dar testele geologice au dovedit că de fapt nu este vorba decât de o structură naturală de calcar.  Fracturile apărute în formațiunea respectivă creează aparența unei construcții de blocuri din piatră, dar întreaga structură prezintă aceeași granulație și microstructură - calitate dificil de reprodus în mai multe blocuri apropiate. Testarea cu carbon radioactiv a cochiliilor de scoici încastrate în piatră arată că formațiunea este relativ recentă, datând de acum 2-3.000 de ani, deci mult mai tânără decât presupusul moment al distrugerii totale a Atlantidei. În fine, curba literei „J” urmează linia plajei insulei învecinate, relevând că a fost modelată de aceeași curenți submarini care au afectat insula. Structura rectangulară din largul coastelor insulei Andros, pe de altă parte, a fost într-adevăr făcută de mâna omului, fiind de fapt un depozit construit pe la 1930, în care erau adunați bureții culeși din apele oceanului.  În ciuda acestor explicații, entuziasmul privind situl din Bahamas nu a scăzut. Asta poate și pentru că niciuna dintre aceste concluzii nu poate explica profeția lui Cayce care nu numai că a ghicit locul exact al descoperirii, dar și perioada de timp în care aceasta avea să fie făcută. 

Descoperiri arheologice, teorii și alte posibile locații:

  O altă teorie sugerează că Antarctica ar fi fost cândva situată în mijlocul Atlanticului și ar fi avut un climat mult mai temperat, în care ar fi înflorit cândva o civilizație. Astfel, s-a pretins că aici s-ar fi aflat Atlantida și extraordinara ei civilizație. Întrebările legate de localizarea Atlantidei persistă. Printre numeroasele locuri unde a fost „așezat” continentul pierdut, pe cele șapte continente sau sub mări, două locuri populare vizează regiuni care, ca și regiunile atlantice de „dincolo de Coloanele lui Heracle” pot fi legate de epoca lui Platon.  Una ar fi insula Creta, unde înfloritoarea civilizație minoică a colapsat, pe la 1400 î.H.. Cealaltă se află în Turcia de azi, mai precis în Anatolia, unde asocierile cu Atlas și descendenții acestuia sunt frecvente. Se știau puține lucruri despre cultura minoică înainte de descoperirea, la 1900, a unui mare palat la Knossos, pe insula Creta, de către arheologul britanic Sir Arthur Evans (1851-1941). El a numit cultura care a creat Knossos și s-a dezvoltat în Creta „civilizație minoică”, după Minos, legendarul rege al Cretei. Palatul din Knossos a fost probabil distrus de un seism, pe la 1700 î.H., dată care marchează încheierea unei faze din istoria timpurie a Cretei. Civilizația minoică a avut contacte comerciale constante cu Egiptul antic, aflat la sud-est de Creta, dincolo de Mediterană. Prin urmare, Creta întrunește criteriul de a se fi aflat la vest de Egipt, adică acolo unde preoții egipteni i-au dezvăluit lui Solon că s-ar fi aflat continentul pierdut. Săpăturile arheologice efectuate la începutul secolului al XX-lea au scos la iveală remarcabile artefacte ale civilizației minoice. Apoi, în 1939 arheologul grec Spyridon Marinatos (1901-1974) a descoperit piatră ponce, provenită de la o erupție vulcanică, pe insula Creta. Marinatos a legat prezența acesteia de erupția violentă a unui vulcan de pe insula Thera, aflată în apropiere. Erupția a fost consemnată în sursele antice. Explozia ar fi cauzat haos în Creta și poate a declanșat un tsunami care a acoperit insula. Spre a ilustra această posibilitate, Marinatos a asemănat explozia de pe Thera cu erupția, din anul 1883, a vulcanului Krakatoa, care s-a auzit la mii de kilometri distanță și a generat valuri gigantice, care au ucis 36.000 de oameni. Cenușa vulcanică care s-a abătut asupra Cretei a ajutat la conservarea extraordinarelor artefacte ale civilizației minoice, inclusiv a unor străzi și case întregi, ca și a unor fresce și obiecte ceramice. Dar textul lui Platon se referă la cutremur și inundații, fără a menționa vreo erupție vulcanică. Data erupției, circa 1500 î.H. nu corespunde nici ea perioadei distrugerii Atlantidei care, așa cum i-au dezvăluit preoții egipteni lui Solon, ar fi avut loc cu 8-9.000 de ani mai devreme.  Datarea pentru anul 1500 î.H. ar coincide, dacă perioada de opt milenii este redusă la opt secole. Aceasta idee a fost sugerată de geologul grec Angelo Gelapoulous în 1969. El teoretiza că toate datele și măsurătorile relatate de Solon au fost exagerate și de fapt cifrele oferite de el ar trebui diminuate de zece ori. Teoria lui Gelanpoulous asigură unele corelații elocvente, dar ele sunt valabile doar în câteva circumstanțe. O altă problemă cu identificarea scufundării Atlantidei cu distrugerea civilizației minoice se referă la corelația inexactă dintre erupția de pe Thera și căderea anticei Creta, unde civilizația minoică a continuat să existe după erupția vulcanică încă un secol. De fapt, în timpul săpăturilor arheologice efectuate în secolul al XX-lea, un strat de cenușă vulcanică a fost găsit sub un rafinat palat, dovedind că imediat după erupție, a continuat construirea de edificii. Mai mult, pare că nu ar fi existat o întrerupere a comerțului dintre minoani și egipteni. Erupția vulcanica a generat haos în Creta, dar nu a distrus complet civilizația minoică. Regii din Knossos au ajuns la apogeul puterii lor pe la 1600 î.H., când controlau întregul bazin egeean și făceau un comerț intensiv cu Egiptul. Distrugerea ulterioară a orașului Knossos și colapsul civilizației minoice au coincis cu începutul celei mai înfloritoare perioade a civilizației miceniene din Grecia. Această coincidență sugerează că foarte probabil războinicii din Mycene ar fi atacat și distrus civilizația minoică. 

Căutarea Atlantidei continuă:

  Lydia, o țară antică din Asia Mică (acum în Turcia) se află între văile râurilor Hermus și Cayster (astăzi Gediz și Buyukmenderes). Cunoscută anterior ca Maeonia, avea pământuri fertile, bogate în zăcăminte de aur și argint și o capitală magnifică, Sardes.  Lydia a prosperat ca o monarhie dinastică puternică, după 685 î.H.. În secolul al VI-lea î.H., Lydia a atins cea mai mare înflorire, sub regele Cressus. Imperiul a fost distrus de regele persan Cyrus cel Mare (c. 585 - c. 529 î.H.) care a cucerit Sardes pe la 546 î.H.. După înfrângerea Persiei de către Alexandru al III-lea (c. 356-323 î.H.) regele Macedoniei, Lydia a intrat sub controlul greco-macedonean, iar în 133 î.H. a devenit parte a provinciei romane Asia. Lydia era despărțită de Grecia prin Marea Egee. Un legendar rege al său s-a numit Tantalis, nume asemănător cu Atlantis, care avea multe atribute mitice similare cu zeul grec Atlas. Ca și acesta, Tantalis era conducătorul titanilor, creaturile divine învinse de Zeus.  În mitologia greacă, Zeus l-a pedepsit pe Atlas alungându-l spre vest și obligându-l să țină cerul în spinare. Un destin similar a avut Tantalis în miturile din Anatolia (numele ulterior al Asiei Mici, acum pe teritoriul Turciei). Potrivit legendei, Tantalis stăpânea un oraș fabulos de bogat pe care-l întemeiase pe muntele Sipylis din Lydia. Orașul sau a fost zdruncinat de seisme și afectat de inundații și se spune că ar fi fost înghițit de ape când Tantalis ar fi ieșit din grațiile zeilor olimpieni. După 1990, au fost descoperite ruine pe panta nordică ca muntelui Sipylus. Regiunea a cunoscut numeroase schimbări, de-a lungul secolelor. Printre vestigii se află și o statuie a zeiței Cibela, datată pe la anul 1400 î.H., perioadă când dominația hitită asupra zonei a fost răsturnată de localnicii afiliați la civilizația miceniană a Greciei.  Teritoriul Tantalis fusese cucerit și poate orașul șters de pe fața pământului sau a fost ulterior distrus de un cutremur și înghițit de apele unui lac. Zona are un potențial seismic deosebit de ridicat fiind situată pe o falie telurică. În secolul al XV-lea, aici a avut loc un cutremur care a provocat pagube considerabile orașelor din Lydia. Printre cele mai grav afectate au fost orașul Magnesia pe Sipylus, în regiunea unde cândva se afla Tantalis. Lacul Saloe din Turcia a fost multă vreme identificat cu orașul dispărut Tantalis. Lacul a fost asanat, în epoca modernă, suprafața lui fiind redată agriculturii. Acum este o câmpie fertilă, străjuită de râuri. A fost găsită o veche rută de caravane, cu siguranță nu un vestigiu al unui puternic imperiu, dar perspectiva atrăgătoare că Tantalis ar fi fost de fapt Atlantida rămâne în picioare. Entuziaștii continentului pierdut s-au înflăcărat încă o dată în decembrie 2001, când exploratorii, folosind un batiscaf pentru a cerceta fundul mării, în largul coastelor Cubei, au anunțat descoperirea unor structuri de piatră, la o mare adâncime în ocean, dând impresia că ar putea fi ruinele unei străvechi civilizații necunoscute, existente cu mii de ani în urmă. Reprezentanții companiei canadiene Advanced Digital Communications, alături de experți ai Academiei Cubaneze de Științe susțin că structurile au fost descoperite la o adâncime de circa 700 m, fiind distribuite ca și cum ar fi fost rămășițele unei arii urbane. Se estimează că acest oraș străvechi s-ar fi scufundat în urmă cu circa 6.000 de ani, ceea ce înseamnă că el ar fi mai vechi cu 1.500 de ani față de marile piramide egiptene. Dacă acest nou sit incitant este Atlantida sau mai curând dovada unei fâșii de uscat ce lega cândva Cuba de America Latină rămâne o chestiune controversată.

UN ISTORIC ROMÂN ÎȘI VINDE OPERA!

UN ISTORIC ROMÂN ÎȘI VINDE OPERA!

Așa ceva nu s-a mai întâmplat. Ce puțin în istoria statului modern român. Eu unul nu am mai auzit până acum ca un om de știință să fie silit, pentru a-și continua opera, să-și vândă cu anticipație drepturile de autor. Iată, avem parte și de așa ceva. Cel mai mare specialist din România în istoria recentă, Alex Mihai Stoenescu a luat această decizie extremă. De a-și vinde drepturile de autor pentru cel de-al cincilea tratat de istoriografie generală din lume. Pe care îl elaborează începând din 2006 sub egida Academiei Române. Nici Academia, nici vreo altă instituție culturală nu are mijoacele necesare pentru a asigura finanțarea pentru o documentare extrem de laborioasă a acestei lucrări de referință a culturii române. Criza cronică a culturii noastre, care în esența ei reprezintă o criză de management politic și de administrare a statului, a atins asemenea dimensiuni, încât, în timp ce se fură în această țară și din această țară ca în codru la propriu și la figurat, Guvernul nu găsește resursele necesare nici măcar pentru supraviețuirea la limita cea mai de jos a culturii. Cum de a ajuns specialistul numărul unu din România în istorie recentă și unul dintre cărturarii reputați ai Europei și ai lumii să ia această decizie de a-și scoate a vânzare drepturile de autor? Lucrarea sa monumentală a presupus și presupune în continuare investigații extrem de ample în cele mai importante biblioteci și arhive europene. Este o muncă de Sisif. Pe care, din nefericire, nicio instituție de cultură din România, nici măcar ditamai Academia, nu mai este capabilă să o finanțeze. Iar nici autorul nu are mijloacele financiare personale necesare pentru a suporta asemenea costuri. Și ce ar putea vinde pentru a obține banii necesari? Cu excepția acoperișului de pe casă și a colecției sale de cărți, Alex Mihai Stoenescu nu are nimic de vânzare. Ca orice cărturar cu care acest neam se va mândri în viitor, întreaga sa avere se rezumă la opera sa de dimensiuni și la cote valorice impresionante. Așa că a recurs la o soluție fără precedent. Își vinde drepurile de autor pentru acest tratat și pentru toate lucrările rezumative, care urmează să fie publicate într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat sub forma unor broșuri. Își vinde deci munca și creația trecute, prezente și viitoare cu singurul scop de a-și putea finaliza opera. Conform legislației române, drepturile de autor sunt valabile pe toată durata vieții artistului, scriitorului sau omului de știință, iar după decesul acestuia i se cuvin moștenitorului timp de 70 de ani. Nu știu dacă virtualul cumpărător al drepturilor de autor scoase la vânzare de Alex Mihai Stoenescu precum și urmașii acestuia se vor îmbogăți sau nu prin această achiziție. Oferta este una solidă, științifică, cât se poate de serioasă, dar vizează un domeniu de care, cel puțin pentru moment, din nefericire, actuala generație, generația tânără și poate și generațiile care urmează se depărtează în loc să se apropie. Aparent, interesul pentru istorie scade dramatic și exponențial. Dar cine-și pierde istoria, își pierde până a urmă și prezentul și viitorul. Ca să nu mai vorbim despre identitate. O națiune care-și pierde istoria își pierde ființa. Își pierde libertatea. Își pierde forța de a rezista. Cel care va salva această operă achiziționând drepturile de autor nu cred că va face o extraordinară afacere, cu exepția eventualității în care România se va întoarce într-o bună zi spre sine, așa cum au făcut și alte națiuni în momente grele, pentru a se salva și pentru a deveni o forță reală a nivel continental și mondial. În asemenea momente istoricii, fie ei și trecuți în neființă, au un mare preț. Și, de asemenea, opera acestora. Atunci investiția ar putea reprezenta nu numai un gest de generozitate, nu numai un gest patriotic, nu numai un semn că mai există oameni de afaceri prosperi care-și iubesc țara, iubind istoria patriei lor și apreciindu-i pe oamenii de știință care pun această istorie în operă, ci și o afacere profitabilă în sensul clasic al cuvântului.  Dacă eu aș fi în aceste momente grele premier al României, nu aș permite ca lucrurile să se întâmple așa. Nu aș accepta ca un om de știință de talia lui Alex Mihai Stoenescu, care ne-a dat cele mai importante lucrări de istorie recentă, să-și vândă pur și simplu drepturile de autor unui om de afaceri, indiferent cât de generos și de bine intenționat ar fi acesta. În definitiv și statul român, prin Ministerul Culturii, ar putea face această achiziție. Dacă nu care cumva ar putea să finanțeze încheierea acestui tratat. Slabe speranțe însă. Și pentru a explica de ce sunt atât de sceptic, sunt silit să deschid o scurtă paranteză, la Ankara există acolo sute de mii de documente, rapoarte, informări, recensăminte, etc., despre vechile provincii ale României, care sute de ani s-au aflat în sfera de interes a Turciei. Acolo avem uriașe izvoare istorice de o valoare inestimabilă, necercetate de niciun om de știință român până la această dată! Nimeni din România nu a făcut niciun efort, în ciuda faptului că autoritățile de la Ankara ne oferă totul gratuit. Și la fel se întâmplă și cu arhivele de la Moscova, de la Viena, de la Budapesta și de la Berlin. Pur și simplu statul român, deși atenționat în repetate rânduri, a refuzat să facă orice demers. Indiferent ce guvern s-a aflat la putere. Iată cum poate fi pulverizată cu propria noastră complicitate, identitatea acestui popor. Cazul Alex Mihai Stoenescu, un caz în definitiv strigător la cer, este doar ultimul exemplu în acest sens!

DESPRE TABLOUL „CINA CEA DE TAINĂ” A LUI LEONARDO!

DESPRE „CINA CEA DE TAINĂ” A LUI LEONARDO!

  S-a făcut seară. S-au așezat la masă. În timp ce mâncau, Iisus le-a spus că unul dintre ei îl va vinde. Dintre evangheliile care povestesc scena, o prefer pe cea a lui Ioan. Îmi pare mai tainică, mai încărcată cu substanță mistică  decât celelalte. Impresia de densitate mistică vine, paradoxal poate, din abundența detaliilor epice; versiunea lui Ioan este cea mai bogată în detalii. Dacă mai este  cineva care crede că detaliile ucid mistica pentru că  o aglomerare zgomotoasă a cotidianului asurzește liniștea lumii celeilalte, îi recomand să privească mai atent celebrisima lucrare a lui Leonardo Da Vinci. Artistul intuiește că realitatea acelei cine nu mai era constituită din substanța realității lumii noastre, așa că poate aglomera spațiul cu personaje, gesturi, haine și culori fără să se teamă că îi suprimă sensul înalt, transcendent. De altfel, pictura este tranșantă în această privință: masa la care stau Iisus și cei doinsprezece este o demarcație fermă între lumea noastră, a celor care privim, și lumea lor, a actorilor celei mai faimoase cine din istorie. Când a pictat „Cina cea de taină”, între 1494 și 1498, Leonardo a încercat o sinteză  a câtorva momente succesive petrecute în jurul acelei mese. Apostolii, grupați câte trei în patru grupuri, două de o parte și două de cealaltă parte a Lui, sunt surprinși reacționând imediat după ce Iisus le-a spus că unul dintre ei Îl va vinde. Spectacolul uman al acestor reacții este formidabil! Unul dintre ei (Petru) pune mâna pe cuțit, în avânt, spunând ceva de genul „Arată-mi-l, Doamne pe acela, că mă ocup pe loc de el”. Ceilalți se întreabă între ei, scandalizați: „Cine o fi?”, „Tu ești?”, „Nu sunt eu!”, „Nu cumva sunt eu?”. Chipul lui Iuda se umbrește și gâtul său se întinde - știm ce va urma. Acest tumult sufletesc al apostolilor contrastează puternic cu serenitatea lui Iisus. El se află deja în alt moment al cinei: cu o mână indică pâinea, cu cealaltă paharul de vin, instituind pe veci taina euharistiei. Aici, iubitorii de geometrie sacră au delicii. S-a dovedit că vârfurile degetelor și creștetul lui Iisus formează un triunghi echilateral, iar capul Său se află în centrul perfect al spațiului închis pictat de Leondaro. Care spațiu, la rândul său, a generat atâtea observații interesante, multe dintre ele evadând în teorii nebunești cu imens succes comercial. Revenind la pictura lui Leonardo, vedem că mâna cu care Iisus indică paharul (mâna dreaptă) se îndreaptă, cu o voită ambiguitate, și spre un blid de mâncare, simultan cu mâna lui Iuda. Este, evident, un alt moment al cinei, cel în care Iisus îl demască pe trădător, adică pe acela „care întinge cu Mine în blid” (Marcu, 14-20). Avem, așadar, cel puțin trei momente diferite al cinei pictate de Leondaro într-un singur instantaneu. Manualele de istoria artelor vorbesc despre unitatea de timp din pictura Renașterii, iar un important istoric al artei, Dagobert Frey (1883 - 1962) observa că trecerea de la Gotic la Renaștere înseamnă trecerea de la episodic la sinteză temporală, mutație posibilă odată cu introducerea punctului de vedere unic/subiectiv asupra scenei pictate. Totuși, „Cina” lui Leonardo bate mai departe, pentru că, privind lucrarea, sub ochii noștri nu curg doar două durate, cea a lumii noastre, să-i zicem „obiectivă” și cea subiectivă, sintetică, a fiecăruia dintre noi, ci și o a treia, mistică, durata lumii de dincolo de masa cinei. Lucrarea leonardescă dă cu claritate toate mesajele esențiale din mărturiile evanghelice despre cină: centralitatea lui Dumnezeu, echilibrul Creației, fragilitatea oamenilor, forța refondatoare a jertfei Sale pentru noi. Dar, poate că cel mai pregnant aspect al lucrării lui Da Vinci, este prezența lui Iisus Hristos. „Nu vă voi lăsa orfani” (Ioan, 14-18), zice, la un moment dat, Iisus ucenicilor la cină. Și poate că acesta este mesajul lui cel mai important. Timpul mistic pictat de Leonardo întretaie drumul timpului nostru. Îl băgăm de seamă, oare? Uneori, Cerul Înalt se apleacă spre noi! Îl primim, îl ascultăm?

CALIGULA ȘI CALUL SĂU INCITATUS!

CALIGULA ȘI CALUL SĂU INCITATUS!

  Împăratul Caligula a intrat în istorie pentru caracterul lui despotic și crud, dar și pentru numeroase extravaganțe. Una dintre cele mai cunoscute îl privește pe calul său preferat, Incitatus, despre care se spune că urma să fie numit consul și preot. Caligula, al treilea împărat roman - și unul dintre cei mai detestați -, era cunoscut pentru accentele dictatoriale care, în cele din urmă, au și dus la asasinarea sa. După ce a murit, s-au scris numeroase povești despre mofturile sale. Unul dintre cele mai cunoscute, dacă ne bazăm pe sursele romane, a fost intenția de a-și numi calul preferat în funcția de consul, una dintre cele mai înalte poziții din politica romană. Animalul în cauză se numea Incitatus și era calul preferat al împăratului, care manifesta un adevărat devotament pentru el. Incitatus lua parte la cursele de cai, iar Caligula a dormit lângă el în noaptea dinaintea unei competiții, potrivit unei anecdote. Pentru ca animalul să se poată odihni, Caligula a decretat liniștea generală - în general, nopțile în Roma erau zgomotoase - și nerespectarea acesteia însemna pedeapsa cu moartea. Incitatus a pierdut o singură cursă, iar atunci Caligula a ordonat ca omul care mânuia carul să fie executat cât mai lent, pentru a-i prelungi suferința. Istoricul Lucius Claudius Cassius Dio descrie unele dintre privilegiile de care se bucura animalul: avea o dietă pe bază de fulgi de ovăz amestecați cu foițe de aur și fusese numit de Caligula în funcția de preot. Suetonius ne furnizează alte detalii: Incitatus purta „haine” de purpură (culoare rezervată fețelor regale) și bijuterii, avea o vilă cu servitori dedicați exclusiv îngrijirii sale și grajduri de marmură cu iesle de fildeș. Uneori, calul era adus să mănânce la aceeași masă cu împăratul, iar atunci când Caligula ridica paharul în onoarea lui, comesenii trebuiau să participe la mascaradă, dacă nu doreau să sfârșească morți.

Anecdotă sau intenție?

  Împăratul și-a iubit calul cu aceeași pasiune cu care i-a urât pe senatorii romani, cărora le arăta disprețul ori de câte ori se ivea ocazia. Potrivit istoricului Suetonius, Caligula a anunțat intenția de a-l numi consul pe Incitatus ca să-i ridiculizeze pe senatori, să le arate că rolul și demnitatea lor contează prea puțin și că până și un animal putea ocupa o funcție politică. Veridicitatea acestei anecdote este pusă la îndoială, deoarece ambii istorici, Suetonius și Cassius Dio, au trăit mult după moartea împăratului și ar fi putut fi influențați de imaginea negativă a acestuia. Este posibil, de asemenea, ca această poveste să fi fost o glumă a lui Caligula însuși, care avea un ciudat simț al umorului, și pe care posteritatea a luat-o în serios pentru că împăratul era oricum faimos pentru caracterul său extravagant, iar anecdota i se potrivea perfect. Indiferent care este adevărul, Caligula nu a avut timp să pună în practică aceste planuri, deoarece a fost asasinat de propria gardă pretoriană, instigat de unii senatori.

STATUL ÎN ISTORIE - CAZUL DACIEI PREBUREBISTANE!

STATUL ÎN ISTORIE - CAZUL DACIEI PREBUREBISTANE!

1.Paradoxurile unei atitudini:

 Printr-un consens generalizat (dar nu unamin, dacă ar fi să invocăm doar perspectiva sceptică a unui Giuseppe Rensi), istoria este considerată a fi ştiinţă şi-mai-mult-de-atât. Perceput nuanţat, ca subiectivism derivat din memoria afectivă a colectivităţii, „pretext al predicării morale sau al demonstrării teologice” (precum credea Montesquieu), reconstrucţie în trecut a existenţei umane (cum propunea Mircea Florian), mistică a prezentului, instrument al anticipării viitorului etc, acest şi-mai-mult-de-atât nu poate pune, totuşi, sub semnul întrebării, calitatea de ştiinţă a istoriei - indiferent dacă presupunem (alături de Henri Sée) că această calitate a fost dobândită recent, prin reaşezarea conceptuală a disciplinei, ori, dimpotrivă, că ştiinţificitatea îi este intrinsecă. Rămâne în discuţie dacă, potrivit aceluiaşi Henri Sée, rolul istoriei se limitează la „a grupa faptele, a le clasa, a determina raporturile şi dependenţa lor”. Cert este că această parte a rolului, dacă vor mai fi fiind şi altele, nu poate fi eludată - decât cu riscul de a disjunge între istorie şi paradigma ştiinţifică, adică de a nega realitatea din spatele istoriei. Rămâne în discuţie, spunem, întrucât suntem încredinţaţi, asemeni lui Alfred Stern, că „toate marile concepţii ale istoriei au refuzat să limiteze obiectul lor la trecut”, ceea ce, de altfel, este o imposibilitate gnoseologică: chiar fiind autonomă în raport cu istoria-realitate, istoria-cunoaştere o poate recupera pe cea dintâi exclusiv prelungind spre realitatea trecută rezultatele prezente ale devenirii sale. Printre acestea, constructele mentale care descriu nivelul nou-dobândit de percepţie al realităţii profunde, supratemporale, fără a o distorsiona, în măsura în care constructele în cauză sunt conţinute în datele-anteconstructe - cum, spre pildă, constructul mental „oxigenul asigură respiraţia” exista înăuntrul anteconstructului „aerul asigură respiraţia”, ca atare, realitatea că oamenii respirau, şi înainte de identificarea elementului chimic numit oxigen, prin veacul al XVI-lea, nu este distorsionată. Pilda de mai sus nu a fost aleasă întâmplător, ci pentru că ea aduce în discuţie dreptul, ba chiar obligaţia (derivată din cuprinderea istoriei înăuntrul paradigmei ştiinţifice) pe care cercetătorul o are de a proiecta asupra anteriorităţii sale concepte contemporane ori legităţi nou-relevate, ba chiar şi - în măsura în care îşi asumă condiţia de faber futuri sui - concepte şi legităţi susceptibile de a fi puse în evidenţă în viitor. Aparent, într-o atare situaţie se poziţionează şi demersul de faţă, demers care îşi îngăduie să abordeze problematica identificării instituţiei statale într-o epocă şi regiune pentru care istoriografia română, în cea mai mare parte a ei, manifestă şi astăzi o de neînţeles „sfială” în utilizarea criteriului instituţional pentru descrierea şi explicarea unei fenomenologii istorice altminteri meticulos analizate. A vorbi despre existenţa unei instituţii statale autohtone pentru epoca clasică a civilizaţiei dacice le pare şi astăzi, multora, o exagerare; a aplica acelaşi concept asupra secolelor care-l preced pe Burebista este, în viziunea aceloraşi, o evadare în afara paradigmei ştiinţifice. Dar abia procedând astfel, cei în cauză abandonează ştiinţificitatea - atitudine care pretinde, printre altele, respectarea caracterului de universaliu al fiecăruia dintre conceptele uzitate. „Sfiala” de a nu opera cu criteriul statalităţii în descrierea acestei secvenţe din trecutul nostru istoric conduce la o serie de paradoxuri, dintre care poate cel mai vizibil - nu însă şi cel mai grav - este acela că se admite calitatea de stat unor entităţi politico-juridice de dimensiuni şi anvergură structurală mult mai mici decât entităţile de aceeaşi natură pentru care aceeaşi calitate este refuzată. La fel de paradoxală este, ca să mai evocăm un singur alt exemplu, şi practica de a distorsiona referenţialul geografic pentru a evita evidenţa unor lignaje instituţionale - de acest tratament „beneficiind” cu cea mai mare frecvenţă zonele centrale şi nordice ale provinciei dobrogene, relativ la care se imaginează existenţa unor regate, uniuni tribale etc. (sau orice altă formulă care evită evidenţa instituţiei statale), în pofida văditei imposibilităţi de localizare. Rezolvarea oricărui paradox începe, ne asigură logica, cu reformularea problemei în termeni specifici. Pentru obiectivul articolului de faţă, demersul este cu atât mai lesnicios cu cât, aşa cum am precizat mai sus, el se poziţionează doar în aparenţă în ipostaza de a proiecta concepte contemporane asupra trecutului. Într-adevăr, statul este nu doar o realitate obiectivă realmente multimilenară, ci şi un concept generos conştientizat în vecinătatea apropiată şi interdependentă, chiar din epoca la care ne raportăm: pentru Aristotel spre exemplu, contemporanul referenţialului nostru spaţio-temporal, existenţa statului era atât de evidentă, încât o concepea ca pe un dat natural. De prisos să mai amintim, Aristotel n-a fost doar un teoretician al statalităţii, ci şi un practician al acestei, printre deciziile de organizare statală pe care le-a fundamentat numărându-se şi reorganizarea teritoriilor cucerite de Macedonia lui Filip al II-lea - adică de o entitate etno-politică întru totul comparabilă cu Geţia aceleiaşi epoci - în strategii: adică în teritorii cu relevanţă instituţională distinctă de cea a datului tribal.

2. O definiţie de clarificat:

  Ce este statul? avem a ne întreba mai înainte de toate, odată ce, prin titlul articolului  de faţă, am stabilit, ca domeniu al investigaţiei noastre, evaluarea status quo-ului instituţional din Dacia preromană, implicit al instituţiei privilegiate, aparent atotcuprinzătoare, a statalităţii. Vom vedea, formularea unui răspuns la această întrebare este foarte dificilă, oarecum paradoxal, din raţiuni ce ţin nu de conceptul în sine, respectiv, de obiectualitatea structural-fenomenologică căreia îi corespunde conceptul, ci de poziţionarea activă, fatalmente subiectivizantă, în raport cu ideea de stat, a celor implicaţi ori implicabili într-o atare dezbatere: criteriul voliţional este pus, adesea, înaintea celui normativ - şi aceasta, în pofida faptului că realitatea socio-organizaţională din spatele acestui cuvânt monosilabic are o atestare istorică de aproape şase milenii, în pofida chiar a faptului că cea mai riguroasă dintre „ştiinţele neexacte”, dreptul, îi fixează înţelesul în tratate având, la rândul lor, peste două milenii vechime - este adevărat, folosind pentru început alţi termeni, dar cu vădită raportare la acelaşi conţinut. Întrucât am atins chestiunea terminologică, să amintim că formula în uz astăzi (la noi, precum şi în vastul areal cultural căruia îi aparţinem) este de provenienţă latină: stat, status, termen echivoc dintru început, pe care trecerea timpului şi, mai ales, hiperîntrebuinţarea, pare a-l fi făcut încă şi mai echivoc astăzi. Iar inconstanţa formei este dublată, suntem nevoiţi să admitem, de o inconstanţă încă şi mai derutantă a conţinutului, întrucât, prin natura sa de obiect relaţional, statul se relevă a fi o entitate cu „geometrie” variabilă, ca efect al neîntreruptei sale reinventări. Cel mai uzitat dicţionar generalist al limbii române, DEX, reţine pentru termenul stat, în toate ediţiile sale de până în prezent, următoarea semnificaţie: „teritoriul şi populaţia asupra cărora îşi exercită autoritatea această organizaţie; ţară”. Minimalistă, ca orice definiţie de uz comun, explicaţia DEX reţine cele trei elemente care concură în alcătuirea statului, implicit şi a sensului acestuia: teritoriul, populaţia şi autoritatea. Nu altfel procedează celelalte dicţionare generaliste româneşti, precum şi dicţionarele străine, euro-occidentale, care le-au servit drept model; mai rar, elementele constitutive ale statului sunt menţionate doar implicit, dându-se întâietate (din motive reflectând mai ales o anumită ideologie asupra statului) funcţiilor instituţiei statale - am ales, pentru exemplificare, un „Dicţionar de neologisme” istoricizat (ediţia 1978), care reţine următoarele sensuri: „organizaţia politică a clasei economiceşte dominante în societate, care are drept scop apărarea ordinii economice şi politice existente şi reprimarea împotrivirii claselor opuse; ţară”, respectiv, „denumire a organelor reprezentative din anumite ţări”. Fără îndoială, clarificarea unui atât de complex concept nu se poate întemeia pe definiţiile de uz comun - însă nu mai puţin adevărat este faptul că definiţiile specializate (am putea spune şi legitime, întrucât o definiţie specializată poate fi formulată doar în domeniul proxim, care, în cazul de faţă, este cel al ştiinţelor juridice) pot rafina, dar nu pot deturna sensul comun. Vom vedea, aproape fără excepţie, acestea operează cu aceeaşi triadă de elemente constitutive: teritoriul, populaţia şi autoritatea, cea din urmă, fiind explicitată ca putere publică/politică şi devirtualizată ca aşezământ instituţional. Nu vom pune punct chestiunii terminologice, fără a aminti că, în tradiţia academică europeană, actuala semnificaţie a cuvântului stat este pusă în legătură cu numele lui Niccolo Machiavelli, deşi acesta exprima, în celebra sa lucrare „Il Principe”, o viziune încă reducţionistă asupra conceptului, întrucât n-a reuşit să distingă între instituţii şi persoane. Pentru buna înţelegere a locului pe care conceptul de stat l-a ocupat în istorie, reflectând existenţa obiectivă a acestei tipologii socio-organizaţionale, nu este de prisos să amintim că, înainte de lucrarea lui Machiavelli, Europa era împânzită de o vastă literatură de tip specula, tratând cu prioritate tema statului, pe care-l desemna, însă, cu termeni precum regat, împărăţie etc, încetăţenite pe filieră creştină şi, anterior, acesteia, pe cea a autodefinirii instituţiilor politice majore romane şi post-romane. Cu aproape două milenii înaintea „Principelui” machiavellian, o viziune mai elaborată exprima, în discursul rostit la „festivalul căsătoriilor” de la Sussa, chiar şi Alexandru cel Mare, „oaspetele” nostru din 335 î.H. - şi, trebuie s-o spunem, cuceritorul Persiei nu inova nimic în domeniu: secole înaintea sa, în spaţiul greco-macedoneean, problema organizării social-juridice fusese dezbătută intens, atât în contextul aplicativ al luptelor politice (în care au excelat, înaintea Atenei, mai ales cetăţile amficţioniei ioniene), cât şi prin opere de sinteză, care ne-au parvenit sub numele unor Platon, Aristotel etc.. Încă şi mai venerabilă ne apare instituţia statală, implicit şi reflectarea sa în vocabular, de îndată ce renunţăm la a ne poziţiona eurocentric - fie că avem în vedere multimilenara instituţie politică a Egiptului antic, fie că ne raportăm la experienţele societăţilor din Orientul Mijlociu, acolo unde, prin consens, istoricii ştiinţelor juridice admit că statul îşi face apariţia încă de la începuturile mileniului IV î.H.. O precizare este absolut indispensabilă: celor trei elemente mai sus menţionate - teritoriul, populaţia şi autoritatea - nu li se poate adăuga nimic, pentru că orice adaos ne-ar pune în situaţia de a ne raporta doar la o anumită categorie de state şi nu la fenomenul statal în universalitatea sa. S-ar putea crede, în acest caz (aşa cum a făcut-o de altfel teoria marxistă, prin adoptarea formulei evazioniste „statul este organizarea societăţii”), că orice sau aproape orice formă de organizare socială poate corespunde acestei definiţii. Lucrurile nu stau deloc aşa, eroarea unei atari percepţii rezidând în ignorarea calităţii de sistem care, prin definiţia în speţă, îi este atribuită organizării de tip statal. Un sistem este, să amintim, suma elementelor, dar şi a relaţiilor dintre elementele sale. În cazul statului, aceasta înseamnă că trebuie să luăm în calcul, în identificarea organizării statale, şi natura relaţiilor dintre elementele invocate. Astfel, raporturile în care o populaţie trebuie să se afle cu teritoriul asumat, pentru ca ambele să constituie elemente ale statalităţii, nu se pot limita la simpla utilizare exclusivă a teritoriului, ci trebuie să îmbrace forma relaţiei de proprietate, cu toate dezmembrămintele sale. Similar, structurile de autoritate constituite înăuntrul populaţiei în cauză trebuie să aibă stabilitate şi durată multigeneraţională, respectiv, să fie depersonalizabile - la rândul lor, raporturile dintre autoritate şi teritoriu urmând să fie caracterizată prin monopolaritate/legitimitate, exclusivitate şi atotcuprindere.

3. Cazul geto-dac. Statul ca realitate în devenire:

  Nu se poate pune la îndoială, în orice caz nu cu obiectivitate ştiinţifică, faptul că, la un anumit moment al dezvoltării sale, societatea geto-dacică a atins stadiul de dezvoltare statală. Conduita generală este însă aceea de a accepta că a existat o statalitate geto-dacică abia începând cu Burebista, ori cel puţin pentru perioada Daciei de Sarmizegetusa. Este suficient să amintim, spre exemplu, faptul că pentru Hadrian Daicoviciu, nu se mai punea problema existenţei unui stat dac, ci doar a caracterului acestuia. Aproape jumătate de secol mai tâziu, această certitudine pare să dispară în istoriografia românească, Ioan Glodariu evocând faptul că termenul „arhe”, utilizat de Strabon pentru descrierea puterii lui Burebista, nu implică în mod automat existenţa unui stat - dar atrage totuşi atenţia că „tocmai vastitatea stăpânirii făcea imposibilă guvernarea cu metodele şi mijloacele conducerii unei simple uniuni de triburi”, adăugând că „în niciun caz nu poate fi scoasă din discuţie existenţa cel puţin a unor comandanţi militari, împuterniciţi şi cu atribuţii administrative, în teritoriile pe care le controlau ca reprezentanţi ai autorităţii central” - precum şi că existenţa fortificaţiilor (ceea ce, subliniem noi, presupunea capacitatea de mobilizare socială pentru obiective anticipabile şi pentru situaţii de durată), marile mutaţii economice (precum cele din plan monetar), cooperarea cu clerul ori deductibila prezenţă în anturajul regal a unei cancelarii etc., „demonstrează că formaţiunea politică a lui Burebista avea trăsăturile definitorii ale unui stat, chiar dacă acesta era la începuturile existenţei şi evoluţiei sale”. La nivelul ansamblului instituţional-teritoriale peste care s-a întăpânit Burebista, de-a lungul a mai bine de o generaţie, nici nu poate fi formulat un alt diagnostic - motiv pentru care, în pofida unor inconsistente tentative de reevaluare negativă (în sensul negării caracterului statal al construcţiei realizate de tandemul Burebista - Deceneu în ultimul veac al erei precedente), acesta a rămas canonul interpretativ din istoriografia noastră şi nu numai. Nu putem însă trece cu vederea faptul că natura entităţii statale burebistane era una asociativă, rezultată dintr-un demers de politică internaţională, contextualizabilă acelei conflagraţii care a contrapus, în prima parte a veacului în cauză, sub eticheta de „războaie mithridatice”, puterea în ascensiune a Romei şi commonwealth-ul elenistic - cele două aranjamente mondo-organizaţionale reprezentând construcţii politico-juridice de aceeaşi natură, dar aflate, la acel moment, în alte faze evolutive ale procesului de structurare suprastatală. Putem vorbi despre „suprastat” doar acolo unde cel puţin una dintre entităţile componente are calitatea de stat. Or, exact aceasta este situaţia în care se găsea, în avanpremiera confruntării cu Roma, construcţia politico-militară a lui Burebista şi Deceneu: o asociere (nu vom discuta aici dacă sub forma uniunii personale, a confederării voluntare sau a instituirii prin mijloace autoritare a unei hegemonii de facto) a unui număr de entităţi, dintre care cel puţin una atinsese, chiar cu mai multe veacuri în urmă, standardul de organizare statală. Această entitate este regatul Geţiei, căruia diagnosticul formulat de Ioan Glodariu pentru „arhe”-ul lui Burebista i se poate aplica fără nicio nuanţare încă din cursul secolului IV î.H.: o stăpânire extinsă asupra unui domeniu teritorial a cărui administrare nu se putea face cu mijloacele şi metodele unei simple uniuni de triburi, în care existenţa unor comandanţi militari înzestraţi şi cu atribuţiuni administrative este fie explicit menţionată, fie imediat deductibilă, în care fortificaţiile (unele dintre ele constituind veritabile sisteme de frontieră efectiv gestionată) reflectă capacităţi de mobilizare conexând autoritatea centrală de comunităţile locale, în care asnturajului regal îi este atribuibilă şi cooperarea cu clerul, şi organizarea unei cancelarii etc.. Mai putem adăuga acestei arhisuficiente liste de manifestări eminamente statale argumente precum existenţa unui centru politic urban, recunoaşterea (prin tratate, alianţe militare şi matrimoniale ş.a.) ca subiect de drept egal venită în contemporaneitate din partea altor formaţiuni statale, afirmarea explicită a preocupării pentru suveranitate (autoritate exclusivă) teritorială, multistratificarea social-economică, monetarizarea economiei etc. - aşadar, o avalanşă de indicatori care nu ne mai îngăduie să ignorăm, cu atât mai puţin să negăm caracterul statal istoriceşte deţinut de acest regat getic. Relativ la această stare de fapt, se pot formula cel puţin două noi întrebări: din ce moment putem admite caracterul statal al regatului getic? respectiv, era acesta singura entitate intrată în componenţa stăpânirii burebistane care atinsese standardele statalităţii? Pentru a răspunde primeia dintre aceste întrebări, vom evoca câteva observaţii din sfera criticii conceptualiste a statului, formulate cu aproape jumătate de secol în urmă de socio-antropologul american Robert Carneiro: „Teoriile serioase asupra originilor statului pot fi grupate în două categorii: voluntariste, respectiv, coercitive. (...) O examinare mai atentă a istoriei arată că numai o teorie coercitivă poate explica apariţia statului. Forţa, şi nu conştientizarea vreunui interes propriu, este mecanismul prin care evoluţia politică a condus, pas cu pas, de la aşezările autonome la stat. Viziunea conform căreia războiul stă la originea statului are acum un sens nou. Acum douăzecişicinci de secole, Heraclit a scris că războiul este tatăl tuturor lucrurilor”. Carneiro atrage însă atenţia că „deşi, fără îndoială, starea de război este primul impuls al apariţiei statului, ea nu poate fi singurul factor. La urma urmei, războaie s-au petrecut în multe părţi ale lumii, în care statul nu şi-a făcut apariţia. (...) Sau, pentru a formula altfel, simultan cu identificarea războiului ca mecanism al formării statului, trebuie să precizăm, totodată, condiţiile sub care are loc apariţia acestuia”. Capacitatea de a juca acest rol, determinant, de generare a statalităţii, poate şi trebuie să fie extinsă la orice altă categorie de singularitate evenimenţială de tip catastrofic, de la cele de conflictualitate internă la cele de natură ecologică, tehnologică (de gestionare a resurselor) etc. - toate acestea fiind mecanisme atât ale apariţiei statului prin evoluţia neliniară a structurilor prestatale, cât şi ale cazuisticii subsumabile principiului „contagiunii statale”, principiu conform căruia, dacă un stat a luat deja fiinţă, statalitatea se va extinde, cu necesitate probabilist-statistică, asupra întregii vecinătăţi a arhitecturii statale în cauză. Acesta a fost şi cazul regatului getic şi statului constituit pe structurile sale. Rolul „statului iniţiator” a fost jucat aici de Imperiul Maritim al Miletului (prin coloniile sale din Pontul Stâng, care au „contaminat” cu statalitate vecinătatea apropiată, atât pe canale comerciale, cât şi prin generararea şi modificarea orizontului de aspiraţii a elitelor, parte dintre acestea educate în Ionia), iar mecanismul de coerciţie care a obligat societatea locală să parcurgă procesul de tranziţie de la prestatalitate la stat efectiv l-a reprezentat marele eveniment politico-militar al anului 514 î.H., campania la gurile Dunării a regelui persan Darius I.