EVOLUȚIA ROMÂNIEI DUPĂ 1989 - ASPECTE GENERALE.

EVOLUȚIA ROMÂNIEI DUPĂ 1989 - ASPECTE GENERALE

     După evenimentele din decembrie 1989, societatea românească a evoluat spre democrație. Au fost puse bazele pluralismului politic, condiție esențială pentru o participare reală a cetățenilor la viața politică. Prin Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 s-a autorizat funcționarea partidelor politice. Au fost reactivate, astfel, vechile partide P.N.L. și P.N.Ț. și, de asemenea, au apărut un număr mare de partide noi, care s-au confruntat în primele alegeri libere fixate pentru data de 20 mai 1990.

    Dezbaterea politică a fost tensionată în condițiile lipsei de experiență politică. În cele 4 luni până la alegeri (ianuarie-mai), s-au conturat cele două forțe politice specifice democrației: puterea reprezentată de Frontul Salvării Naționale ( constituit încă în timpul evenimentelor din decembrie 1989) și opoziția ce avea în frunte P.N.L. și P.N.Ț., devenit P.N.Ț.C.D..

  Evoluția spre un regim democratic a trecut prin momente foarte dificile, precum conflictul interetnic de la Târgu-Mureș, din martie 1990 și evenimentele de la București din 13-15 iunie 1990, care au alterat atmosfera politică internă și au afectat grav imaginea externă a României.

  Alegerile din 20 mai 1990 au fost câștigate de F.S.N., iar liderul său, Ion Iliescu, a devenit președinte al României. Parlamantul ales în mai 1990 s-a transformat în Adunare Constituantă. El va adopta Constituția din 1991. Aceasta a fost aprobată de electorat prin referendum, la 8 decembrie 1991. Constituția introducea drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului și separarea puterilor în stat.

    F.S.N., care a preluat puterea în decembrie 1989, a guvernat țara și după alegerile din mai 1990. Această formațiune s-a scindat în 1992 în două partide: o grupare condusă de Ion Iliescu a înființat un partid ce se va numi, ulterior Partidul Democrației Sociale din România (P.D.S.R.) iar cealaltă grupare condusă de Petre Roman va forma Partidul Democrat (P.D.).

    Principalele probleme cu care s-au confruntat toate guvernele postdecembriste au fost cele legate de democratizarea reală a societății, restructurarea economiei, privatizarea acesteia și, pe aceste baze, crearea economiei de piață.

     Declarația-program a guvernului Petre Roman, guvern rezultat după alegerile din mai 1990, insista pe restructurarea și privatizarea industriei, pe reforme care să favorizeze trecerea la economia de piață, liberalizarea prețurilor etc..Procesul restructurării s-a dovedit foarte dificil. Programele destul de ambițioase s-au lovit, în procesul de aplicare de multiple greutăți determinate de lipsa experienței, de menținerea unor vechi mentalități, de lipsa de responsabilitate a clasei politice românești.

    Ce-a de-a doua forță politică, conturată în această perioadă, a fost Convenția Democrată, care a reunit forțele de dreapta, mai ales P.N.L. și P.N.Ț.C.D.. Constituirea opoziției a fost dificilă. Pe de o parte, partidele istorice au acționat separat, iar, pe de altă parte, a existat o reacție de respingere din partea populației, care își formase o imagine negativă despre aceste partide. S-au vehiculat lozinci precum: „Vin moșierii”, „Nu ne vindem țara”,- aluzii la retrocedarea proprietăților funciare și la procesul de privatizare cu ajutorul investitorilor străini, lozinci pe care particele istorice n-au fost capabile să le contracareze eficient cu argumente raționale. De aceea, la alegerile din mai 1990, opoziția nu a reușit să obțină decât un procent nesemnificativ de voturi. În timp, ea s-a consolidat. Printr-o critică dură la adresa P.D.S.R.-ului, care acâștigat și alegerile din 1992 și a cărui guvernare l-a avut ca prim-ministru pe Nicolaie Văcăroiu, acuzat de neocomunism, precum și prin propunerea unui program electoral extrem de ambițios - „Contractul celor 200 de zile”-, Convenția Democrată a câștigat alegerile din 1996. Împreună cu P.D. și U.D.M.R. a format guvernul. Președinte al României a devenit Emil Constatinescu.

   Guvernarea C.D.R., dintre 1996-2000, se va dovedi un dezastru. Partidele istorice au trădat speranțele electoratului într-o schimbare profundă a societății. Ba au procedat și ele la aceleași lucruri pentru care acuzaseră P.D.S.R.-ul, cum ar fi politizarea aparatului de stat. Ca urmare, alegerile din 2000 aveau să consemneze victoria zdrobitoare a P.D.S.R.-ului iar Ion Iliescu redevenea președinte. Tot ca urmare a dezastroasei guvernări, P.N.Ț.C.D.-ul, văzut de electorat ca principalul responabil, nu a mai intrat în Parlament!

     Guvernarea Iliescu-Năstase dintre 2000-2004 avea să fie una extrem de coruptă. A apărut atunci sintagma de „baroni locali”- lideri ai P.D.S.R.-ului care se comportau discreționar în județele în care erau prefecți sau președinți ai consiliilor județene ori primari de mari orașe. Aceștia erau adevărați vătafi, după expresia chiar a lui Iliescu! Un exemplu edificator este cel al lui Mischie de la Gorj. În aceste condiții, aspectele pozitive ale guvernării: creșterea economică accelerată, aderarea la NATO, încheierea negocierilor de aderare la U.E.. n-au mai contat în ochiii electoratului și-n 2004 Alianța Dreptate-Adevăr (Alianța D.A.) formată din P.N.L. și P.D. a constituit un guvern împreună cu Partidul Umanist (ulterior, Partidul Conservator) și U.D.M.R.. Președinte a devenit Traian Băsescu. 

    Guvernarea Alianței D.A. s-a dovenit un grav eșec. Au existat puternice conflicte între P.N.L. și P.D., între Băsescu și premierul Tăriceanu. S-a ajuns la retragerea de la guvernare a P.D.-ului, moment din care guvernul Tăriceanu a guvernat cu sprijinul parlamentar al P.S.D.-ului (noua denumire a P.D.S.R.-ului).

     În 2007 s-a produs evenimentul mult așteptat al aderării Romăniei la U.E.. Din păcate, tot în acest an a izbucnit criza economică mondială.

     În România, criza economică a fost ținută sub preș între 2007-2009. Mai mult, în campania pentru alegerile prezidențiale din 2009, Traian Băsescu spunea: „Se pare că ieșim din criză.” Câtă dreptate a avut s-a văzut în mai 2010, când tot el a anunțaț măsuri severe de austeritate!

     Între 2009-2012, țara a fost condusă de un guvern P.D. (devenit P.D.L.) în frunte cu premierul Emil Boc, perceput ca un simplu servant al lui Traian Băsescu. Regimul Băsescu-Boc a fost perceput ca un regim autoritarist, deosebit de corupt. Un simbol profund negativ al acestul regim a fost Elena Udrea. În cele din urmă, în 2012, guvernul P.D.L. a fost drastic sancționat de electorat. Guvernarea a revenit unei alianțe formate de P.S.D. și P.N.L., numită Uniunea Social Liberală.

     Această alianță s-a destrămat în 2014. în contextul aproprierii alegerilor prezidențiale din acel an. Aceste alegeri vor fi câștigate clar de candidatul P.N.L., Klaus Johannis.

   În 2015, după teribilul moment „Colectiv”, premierul P.S.D.-ului Victor Ponta și-a prezentat demisia împreună cu întregul guvern. Astfel, Klaus Johannis a reușit să impună un așa-zis guvern de tehnocrați, condus de Dacian Cioloș. „Performanțele” acestui guvern au facilitat victoria zdrobitoare a P.S.D.-ului în alegerile parlamentare din decembrie 2016. Această guvernare pare, cel puțin până-n prezent, să cunoască o erodare incredibilă pe fondul unor acțiuni anti-justiție ce au provocat mari proteste populare. Rămâne de văzut cum vor evolua lucrurile în continuare.

    Ce putem constata analizând evoluția postdecembristă a României? Câteva lucruri sunt clare, anume:

- sub pretextul restructurării și privatizării, economia a fost, practic distrusă;

- corupția a luat un avânt uriaș; în contextul în care cea mai mare parte a populației a sărăcit, politicienii au acumulat averi foarte mari;

- toate partidele importante s-au perindat la guvernare și sunt responsabile de situația în care a ajuns România. Este absurd să auzi cum aceste partide se învinovățesc unul pe altul de parcă n-ar fi guvernat deloc;

- peste 3 milioane de români au emigrat, privând tară de forță de muncă activă și calificată;

- dacă în 1990 România nu mai avea, de bine ,de rău, datorie externă, în prezent, ea se apropie de 100 miliarde de euro (avem în vedere atât datoria publică cât și pe cea privată). Măcar dacă s-ar fi realizat ceva cu banii împrumutați!

    Ce se mai poate spera în aceste condiții? Este o întrebare cu răspuns greu de dat!

EVOLUȚIA ISTORICĂ A IDEII DE „LIBERTATE”.

EVOLUȚIA ISTORICĂ A IDEII DE „LIBERTATE”

     Termenul „libertate” n-a avut întotdeauna înțelesul de azi. Acest termen provine din latinescul „libertas/libertatem”, care însemna, de fapt, „iertare”. De altfel, din latinescul „libertatem” provine românescul „iertare”. Însăși această semnificație arată că-n vremea romanilor un om care beneficia de libertate însemna că era iertat de sclavie. În Imperiul Roman exista o categorie socială a liberților, în fapt, a oamenilor „liberi”, iertați de sclavie. Cu alte cuvinte, acești liberți nu erau sclavi, dar nici oameni liberi în înțelesul de azi. Echivalentul roman al ideii moderne de „om liber” era cetățeanul roman. Însă, acest termen de „cetățean roman” avea și el un înțeles total diferit de actualul termen de cetățean. În lumea romană se devenea cetățean doar după ce un individ exercita serviciul militar, de 20-25 de ani! Serviciul militar nu era obligatoriu, deși neamurile învinse erau forțate să furnizeze oameni pentru trupele auxiliare. Oricine, de orice neam, după ce își exercita acest serviciu militar devenea cetățean roman! Așadar, termenul „cetățean roman” n-a avea înțeles etnic. La sfârșitul serviciului militar, atât militarul respectiv primea cetățenia romană, cât și membrii familiei sale. Cetățenia se moștenea, apoi, din tată în fiu. Un caz celebru de cetățean roman a fost cel al Apostolului Pavel! Acesta era evreu prin naștere, dar avea și cetățenie romană pentru că cineva din neamul lui o obținuse! Desigur că cetățenia romană se putea și cumpăra cu bani grei, pentru că, nimic nu este perfect în vreun tip de societate umană!

   Schimbarea sensului latinescului „libertas/libertatem” se va face greu, de-a lumgul mai multor secole. Momentul decisiv va fi reprezentat de filozofii iluminiști. Aceștia au arătat și demonstrat că locuitorii Franței trebuie să fie oameni iertați sau liberi de a mai suporta absolutismul regal. Și de aici, termenul va căpăta conotația actuală. Rolul decisiv l-a avut filozoful Montesquieu. El a definit libertatea individului ca fiind dreptul unui om de a face tot ceea ce îi permit legile.

     În zilele noastre, din păcate, unii au denaturat sensul cuvântului „libertate”, în sensul că ei cred că ar fi liberi să facă tot ce vor, ajungându-se la termenul „libertinaj”. Mai mult, unii nu mai respectă nicio limită a libertății proprii, comportându-se ca anarhiști. De aceea este nevoie, în multe situații, de privarea de libertate a unor semeni de-ai noștri! 

REGIMURI COMUNISTE APARTE.

REGIMURI COMUNISTE APARTE

    În cadrul lumii comuniste au existat unele regimuri comuniste mai aparte, fie într-un sens bun (cazul iugoslav), fie într-un sens profund negativ (cazul cambogian).

1. Regimul titoist din Iugoslavia:

    

   A fost, cu siguranță, cel mai paradoxal regim comunist. Sfidează orice clasificare. Despre Iugoslavia lui Tito se poate spune c-a fost mai liberală, mai democratică, decât multe țări democratice din zilele noastre. Nivelul de trai era superior multor țări capitaliste. De asemenea, programele televiziunii iugoslave erau incredibile pentru locuitorii din alte țări comuniste, ca de pildă , pentru locuitorii din România comunistă, unde se ajunsese la programul tv de două ore zilnic. De amintit programul 3 al televiziunii belgrădene cu un conținut licențios chiar și-n timpul zilei!

    După moartea lui Tito, survenită în 1980, Iugoslavia va cunoaște un declin uriaș, neașteptat. Și totuși, chiar și-n anii '80, când regimul Ceaușescu, de exemplu, intrase în faza sa cea mai dură, Iugoslavia continua să uimească prin liberalismul ei!

2. Regimul cambogian:

    A fost reprezentat de khemerii roșii în frunte cu Pol Pot. Este, fără îndoială, unul dintre cele mai absurde regimuri comuniste! A ucis cca. 3 milioane de cambogieni, pe unii doar pentru vina că știau limba franceză ( Cambogia fusese colonie franceză) și purtau ochelari, semn că erau intelectuali și că nu se pricepeau la agricultură! Esta singurul regim care a dus o politică de antiindustrializare și  a urmărit dezurbanizarea, toți locuitorii trebuind să locuiască la țară și să se ocupe doar cu agricultura! Se pretindea că industrializarea și urbanizarea sunt simboluri ale Occidentului decadent!

3. Regimul comunist chinez:

    A cunoscut două etape distincte, anume:

a. Regimul maoist:

   A fost reprezentat de Mao Zedung. A fost un regim ultrasângeros, fiind responsabil de moartea a peste 60 de milioane de oameni! A promovat două experimente dezastroase pentru China, anume:

a.1. Marele salt înainte:

- se avea în vedere mobilizarea economică exemplară pentru a depăși S.U.A. în 10 ani;

- în momentul venirii la putere a lui Deng Xiaoping, China era ruinată de consecințele Marelui Salt.

a.2. Revoluția culturală (1966-1976):

- scopul ei era lichidarea tuturor manifestărilor burgheze din societate;

- a provocat milioane de victime datorate acțiunilor tinerilor fanatizați din gărzile roșii, pentru care arma impunerii revoluției culturale era „Cărticica Roșie” a lui Mao - o sumă de inepții despre o societate comunistă puritană, neatinsă de „corupția și decadența” occidentală!

b. Regimul lui Deng Xiaoping:

- odată venit la putere, Deng a schimbat în mod absolut imaginea Chinei comuniste;

- observând dezastrul lăsat de Mao, Deng va promova o formă de comunism opus total celui maoist;

- dacă Mao considera capitalismul drept o otravă, Deng, dimpotrivă, considera capitalismul cea mai bună armă pentru victoria comunismului! Deng spunea: „ A te îmbogăți este glorios!” Să ni-l imaginăm pe Ceaușescu spunând așa ceva!

- dar și regimul lui Deng a fost, până la urmă, tot comunist. Astfel, în 1989 au fost uciși mii de oameni în Piața Tienanmen, care protestau contra regimului și cereau instaurarea democrației.

    Despre viitorul regimului comunist din China nu putem decât să facem speculații. Nu se poate ști cum vor evolua lucrurile. Cert este faptul că, această țară cunoaște o puternică dezvoltare economică și, nu este exclus, să ajungă prima putere economică a lumii! 

RELIGIILE KHARMICE VERSUS RELIGIILE HARULUI/GRAȚIEI DIVINE.

RELIGIILE KHARMICE VERSUS RELIGIILE HARULUI/GRAȚIEI DIVINE

     În cele ce urmează nu ne propunem să facem o prezentare pe larg a diferitelor religii, ci dorim să evidențiem o foarte importantă idee - cea a mântuirii omului. Dorim să demonstrăm faptul că omul a fost preocupat puternic de ideea mântuirii/salvării sale din starea fizică marcată de neputințe, boli, închinarea spre a face răul.

   Așadar, dincolo de faptul că religiile lumii pot fi împărțite în  religii politeiste, monoteiste, animiste, voodu, șamaniste etc., putem analiza, mai cuseamă, marile religii, din perspectiva ideii pe care o propăvăduiesc despre mântuire.

   Se impune, de asemenea, scoaterea în evidență a unui fapt - religiile preocupate de mântuire s-au dezvoltat, în special, în Orient. Au existat și unele excepții, cum vom vedea. De ce s-a întâmplat acest lucru? Răspunsul este greu de dat, mai ales dacă vom căuta un răspuns bazat pe investigații științifice, ignorând misticul din cercetare. În general, se consideră că, religiile mântuitoare au apărut în Orient datorită modului de gândire al oamenilor din această vastă arie de civilizație. Omul oriental a fost mai preocupat de contemplație, de relația sa cu transcendentul, și, s-a deosebit, astfel, de omul occidental, considerat de istoricii civilizațiilor ca un om aplecat spre partea pragmatică a vieții - de aceea  și religiile născute în Occident nu prezintă decât foarte rare referiri la mântuire (și acelea disparat și fără mare impact), cu excepția cultului lui Orpheu din Grecia Antică (reprezentat, chiar ca un om crucificat!); aceste religii fiind, de fapt, un mijloc al omului occidental de a-și explica fenomene din natură, din relațiile între oameni, neimplicând ideea de păcat, sau, măcar, de vină. 

    Așadar, în Orient au apărut religii puternic ancorate în ideea stării de păcat a oamenilor și-n nevoia de a-i oferi omului o cale de salvare. Într-o primă etapă de închegare  a ideilor despre mântuire se observă accentul pus pe importanța faptelor umane, pe considerentul că, astfel, oamenii pot fi considerați de divinitate/divinități ca îndreptățit să treacă în lumea celor binecuvântați. Aceste religii se grupează în categoria „kharmică”. Prin „kharmă” noi înțelegem o „roată” a faptelor omului,- bune sau rele-, ce-i pot hotărî acestuia, în final, destinul etern. De altfel, în vechea Indie, cuvântul „kharma” va ajunge să semnifice chiar și conceptul de soartă/destin, de „roată acuzatoare” care stabilește locul final al omului în raport cu transcendentul. Pornind de aici, observăm că religiile născute în India, și-n general, în lumea indo-iraniană, sunt religii fataliste, în sensul în care omul conștientizează că salvarea prin fapte bune devine o himeră atât timp cât starea sa din această lume îl duce și la comiterea de fapte rele. Astfel, oamenii captivi în asemenea sisteme religioase nu găseau nicio soluție reală de salvare; căutau să facă cât mai multe fapte bune erau omenește cu putință să facă, sperând în clemențea Divinității. Cu alte cuvinte, se va sesiza treptat faptul că divinitatea, trebuie să ierte în final omul, dar cum să realizezi așa ceva în religiile kharmice? Iată de ce aceste religii, -hinduismul este cel mai bun exemplu-, au fost marcate de la început de puternice crize, unele dintre ele au fost atât de puternice că au dus la dispariția multor astfel de religii.

   Hinduismul, de pildă, a încercat să rezolve situația de criză prin nașterea ideii că Brahma, -zeul suprem-, ar mai oferi o cale de salvare, o altă șansă omului găsit insuficient de bun în urma judecății, dar găsit și necomplet de rău; anume renașterea/reîncarnarea. Cu alte cuvinte, o nouă viață pentru a-și putea îndrepta greșelile și a fi, astfel, în cele din urmă, purificat. Criza, însă, a renăscut și mai virulent - la câte reîncarnări ar avea dreptul un suflet uman? Criza a rămas nesoluționată până-n ziua de azi! Nici în zilele noastre hinduismul nu a găsit o soluție la această problemă.

    Într-o altă civilizație a Antichității, un mare gânditor și filozof se declara și el profund nemulțumit de religiile tradiționale bazate pe cultul strămoșilor și pe cel al morților, derivat, de altfel, din primul. Este vorba de cel cunoscut sub numele latinizat de Confucius ( mort pe la 479 î.H.). El a fost îngrozit de ideea că cei vii prin rugile și faptele lor de milostenie ar putea schimba soarta celor de dincolo, ca și când, judecata dininității nu ar fi fost perfectă! Confucius a încercat să găsească o cale de mijloc între faptele bune ale oamenilor și iertarea divină. S-a dezvoltat astfel ceeea ce unii susțin că nu este o religie ci mai mult o încercare de reformare a unor vechi credințe chineze - confucianismul. Această religie, -noi o numim astfel-, este cumva la mijloc, între kharmă și har. Uluitor este un alt aspect - o afirmație extraordinară pe care a făcut-o Confucius: „Am auzit că, undeva în ținuturile apusene , ar fi un Sfânt, care ar curma neorânduielile, fără de a stăpâni; ar sădi credință fără multă vorbă. Nu este muritor care i-ar putea spune numele, dar eu... auzit-am că dânsul ar fi adevăratul Sfânt”. Cum a putut rosti Confucius aceste cuvinte? Nu cumva, poate, Dumnezeul adevărat s-a revelat și prin alte religii și nu doar prin Vechiul Testament?

  O criză de conștiință personală a trăit și faimosul Siddharta Gautama ( cca. 560-480 î.H.), contemporan, în mare măsură, cu Confucius. Acesta a meditat vreme de mai multe zile și se spune că i-ar fi apărut, la un moment-dat, Brahma, ce i-a revelat calea adevărată a mântuirii omului: o viață de compasiune și de milă ce va aduce, în final, iertarea omului de ciclul reîncarnărilor și trecerea în Nirvana - împărăția aleșilor. Siddharta va fi cunoscut, din acel moment, ca „Buddha” (Iluminatul).

    Și la Buddha, ca și la Confucius, remarcăm o căutare  a căii de mijloc, dar și religiile întemeiate de ei rămân, în continuare, centrate pe ideea că omul s-ar putea automântui, cu alte cuvinte, rămân impregnate, în continuare, de kharmă. Și totuși, una dintre învățăturile budismului moderat, -mahayana-, este următoarea: „Așteptăm un Sfânt al Sfinților, o ființă umană minunată, cerească, care va zdrobi capul demonilor, va pune toate în bună rânduială și va restaura timpurile fericite care erau la începutul lumii”,- iar în alt loc citim: „Găsim mângâiere în promisiunea unui Răscumpărător, a unui Sfânt mare, fiul fecioarei (să luăm aminte!), care se va naște în casa unui cioban”. Uluitor, putem exclama!

    În lumea indo-iraniană dar și-n cea chineză avem, așadar, un front de luptă deschis între kharmă și har. Să fie oare întâmplător că-n vechea Persie a trăit Zarathustra sau Zoroastru, care va propovădui clar venirea unui Mântuitor? De altfel, în cartea sfântă persană „Zendavesta” scrie: „Omului îi va veni un ajutor printr-un prunc născut din fecioară (incredibil, putem spune); acesta va hărăzi morților învierea, va răsplăti pe cei buni și va pedepsi sever pe păcătoși”. Deși accentul cade pe răsplata sau pedeapsa meritată pentru fapte, totuși, remarcăm cum omul înțelege, tot mai clar, că are nevoie de o ființă divină care să-l răscumpere din păcate și să-l mântuiască. De altfel, magii despre care se vorbește în Noul Testament c-au venit să se-nchine pruncului Iisus, pare-se că erau preoți zoroastrieni, care vedeau, în sfârșit, împlinită așteptarea lor. Păcat că n-au văzut-o evreii!

   Trecând și-n alte zone geografice, ne ducem în Egiptul Antic, unde se va dezvolta foarte puternic cultul zeului Osiris, -zeul reînvierii. El era zeul care întruchipa speranțele egiptenilor privitoare la triumful asupra morții și trecerea în lumea fericită de dincolo. Este interesant să observăm că un zeu întruchipa aceste speranțe, nu un om fie acesta chiar și faraonul! Cultul lui Osiris este socotit de mulți specialiști în istoria religiilor ca un cult mesianic!

  În Grecia Antică, o civilizație a cărei religie este în multe privințe de-a dreptul scandaloasă,- exemplu: Zeus își devorează tatăl, pe Cronos-, se va dezvolta spre finalul erei vechi, cultul lui Orpheu, considerat zeu mântuitor. El este reprezentat chiar ca un om crucificat!

    Așadar, a devenit evident pentru mulți oameni dint-o vastă arie geografică, că automântuirea este o iluzie, o imposibilitate logică fie și datorită simplului fapt că omul este, la urma urmei, OM și că natura umană decăzută nu poate face doar fapte bune, evitând răul. Ba chiar și atunci când mulți oameni fac fapte bune, le fac doar pentru propria autoîndreptățire, pentru a fi bine văzuți și lăudați de comunitatea în care trăiesc.

   Astfel, remarcăm că-n timp s-a născut și dezvoltat ideea conform căreia mântuirea omului nu este posibilă decât prin sacrificiul unei ființe umano-divine, care, coborând pe Pământ, să accepte să fie pedepsită în locul oamenilor pentru păcatele acestora și să obțină, astfel, iertarea oamenilor de pedeapsa pe care ar fi meritat-o!

  Ca o concluzie: să apreciem ,așadar, ideea mângâietoare că nu stă în puterea omului să se mântuiască, că nu trebuie să trăim chinuiți de ideea de a face permanent doar fapte bune pentru a ne câștiga mântuirea, că trebuie să credem în harul/grația Divinității și vom fi salvați!   

CREȘTINI DE „O MILĂ” SAU CREȘTINI DE „DOUĂ MILE”?

CREȘTINI DE „O MILĂ” SAU CREȘTINI DE „DOUĂ MILE”?

     „Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două.” Matei cap.5,vs.41.

     În contextul Predicii de pe Munte rostite de Iisus, considerată de mulți teologi o adevărată constituție a creștinismului, se află un verset, -cel de mai sus- , peste care se trece cu destulă ușurință, ca să nu mai spunem, că poate nici nu este observat. Oricum, în multe cazuri, nu este înțeles corect.

        Versetul trebuie pus în contextul istoric în care se găseau evreii. Aceștia reprezentau poporul ales a lui Dumnezeu, dar ajunseseră să se creadă, cu trecerea timpului, un popor superior celorlate popoare păgâne. Și, ce să vezi, ajunseseră sub ocupația romanilor politeiști, profund păgâni! În Imperiul Roman se dăduse o lege conform căreia un soldat roman putea pretinde unui civil să-i care bagajele/poverile pe o distanță de o milă. Bineînțeles că mulți soldați romani abuzau teribil de această „facilitate”. Sigur, existau și soldați romani cinstiți, - cazul centurionului/sutașului Cornelius-, dar ei constituiau excepția. Imaginați-vă cum evreii „superiori” păgânilor romani erau puși în situația de a căra bagajele soldaților romani care-i asupreau! Ne putem da seama ușor ce efect trebuie să fi produs auzul acestor cuvinte în rândul evreilor. Cum adică să mai accepte să care bagaje și cine știe ce alte greutăți încă o milă în plus pe lângă cea impusă de lege? Cu siguranță, aceste cuvinte, ca și altele privitoare la iubirea față de dușmani, i-au șocat pe mulți evrei și le-a întărit convingerea că Iisus nu era nicidecum acel Mesia glorios pe care ei îl așteptau și care ar fi trebuit să-i eliberezee și de stăpânirea romană!

      Are vreo importanță acest verset pentru noi? Are! De multe ori noi facem diverse lucruri pentru că „așa trebuie” nu pentru că așa vrem sau simțim. Exemple: trebuie să mă duc la școală pentru că asta-i obligația legală a oricărui copil; trebuie să-mi fac temele pentru că altfel voi fi pedepsit ba de părinți ,ba de profesori; trebuie să mă duc la serviciu chiar dacă acel serviciu poate nu este ce mi-aș fi dorit, dar trebuie să-mi câștig pâinea chiar și efectuând o muncă „sub nivelul meu”; trebuie să plătesc taxe pentru a da „Cezarului ce este al Cezarului”, cum a spus Iisus, etc.. Trebuie și iar trebuie! Cum ar fi dacă ne-am dori sau am vrea să facem toate aceste lucruri cu conștiința că, astfel, este bine și să ne dovedim și-n felul acesta că suntem creștini adevărați sau creștini de „două mile” nu de „o milă”? Iată o întrebare la care ar trebui să răspundem toți cei care ne numim creștini, întrebare născută dintr-un verset aparent neînsemnat - Ce fel de creștini vrem să fim , de „o milă”/ creștinii lui „așa trebuie” sau de „două mile”/ creștinii lui „așa vrem/așa simțim/așa dorim?