O
ISTORIE A ROMÂNIEI - decembrie 1989 - zilele noastre. Partea a opta
De
la USL la Dragnea și Iohannis:
1. Uniunea
Social-Liberală:
Scurt istoric: Uniunea Social-Liberală, abreviat USL, a fost o alianță politică parlamentară și preelectorală, între partide de stânga și dreapta, constituită la inițiativa lui Dan Voiculescu, la data de 5 februarie 2011, între Alianța de Centru Dreapta (compusă din Partidul Național Liberal și Partidul Conservator) și Partidul Social Democrat. Factorul de unificare al acestor partide complet diferite ideologic a fost opoziția la adresa președintelui Traian Băsescu, motiv pentru care USL a fost adesea comparat cu monstruoasa coaliție care l-a înlăturat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza de la domnie în 1866. Liderii PSD, PNL și PC, Victor Ponta, Crin Antonescu și Daniel Constantin, au semnat, la Palatul Parlamentului din București, Protocolul de funcționare a Uniunii Social Liberale - USL. În urma căderii Guvernului Ungureanu, ca rezultat al adoptării în Parlament a moțiunii de cenzură USL, în data de 7 mai 2012, Victor Ponta a fost învestit de președintele în exercițiu, Băsescu, în funcția de Prim-ministru al României în fruntea unui guvern al alianței USL. După căderea Guvernului Ungureanu, care între altele fusese sprijinit și de Uniunea Națională pentru Progresul României, dar înainte de alegerile generale din 2012, s-a format Alianța de Centru-Stânga, alcătuită din PSD și UNPR. USL a câștigat alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012 în formula PSD+UNPR+PNL+PC, după care s-a format al doilea guvern USL, „guvernul Ponta 2”. Din cauza unor neînțelegeri dintre PNL și PSD, pe 24 februarie 2014, liderul PNL Crin Antonescu a anunțat sfârșitul Uniunii Social Liberale, respectiv ieșirea liberalilor de la guvernare. A urmat în martie 2014 guvernul Ponta 3, evident fără USL, care nu mai exista.
Activitate
politică: USL și-a început, oficial, în 2012 activitatea
sa politică; liderii USL au început în mod public să critice unele acțiuni
ale guvernului Boc (2), guvernului Ungureanu și
concomitent ale președintelui statului, Traian Băsescu. În același an, deputații USL
au conceput și adoptat o moțiune de cenzură parlamentară de neîncredere în
guvern, care supusă la vot în Parlament, a
fost aprobată, și astfel guvernul Ungureanu a
pierdut sprijinul parlamentar necesar, și guvernarea. Atunci, președintele
Băsescu l-a desemnat pe Ponta (PSD) ca
nou prim-ministru, însărcinându-l cu formarea noului cabinet. Noul guvern a
fost aprobat de către Parlament, având sprijinul majorității parlamentare a
membrilor alianței USL, prin aceasta USL venind la putere. La data de 24 februarie 2014 USL-ul
s-a destrămat prin ieșirea PNL de la guvernare, printre numeroasele motive
invocate la loc de frunte situându-se refuzul lui Victor Ponta de a-l numi pe Klaus Iohannis ministru de Interne.
USL și alegerile locale 2012: În alegerile locale din 2012, USL a câștigat
președinția consiliilor județene în 36 de județe, 1.292 de primării, 12.668 de
locuri în consiliile locale și primăria a 5 sectoare din București (alegerile
pentru primăria sectorului 2 au fost câștigate de
primarul în funcție, Neculai Onțanu din partea UNPR,
formațiune care a candidat separat la alegerile locale, dar a aderat și ea la
USL ulterior).
Alegerile parlamentare 2012: La
data de 17 octombrie 2012,
la Arena Națională, a
avut loc loc Congresul USL de lansare a candidaților pentru alegerile
parlamentare din 9 decembrie 2012. USL a
câștigat alegerile
legislative din 9 decembrie 2012, atât pentru Camera
Deputaților cu 58,63%, obținând 273 de mandate, cât și pentru Senat, cu 60,03%
din voturile exprimate, obținând 122 de mandate. Prezența la vot a fost de
36,54%.
2013-2014: În
cadrul alianței USL au loc și disensiuni interpartinice: un
exemplu ar fi refuzul PNL de a se alătura dorinței lui Victor Ponta de a impozita salariile
de peste 1.000 Euro, refuzul PNL de
a permite confiscarea averilor ilicite etc. La data de 20 mai 2013 atât PSD cât
și PNL au avut ședințe privind soarta USL. S-a
pus chiar problema ca protocolul USL să fie revizuit iar USL să se transforme
în Alianța PSD-PNL-PC. Contradicții au fost și pe tema revizuirii Constituției,
ca și a alegerilor parlamentare anticipate din colegiile rămase vacante, PSD
susținând uninominalul pur, în timp ce mai mulți membri marcanți din PNL, ca
prim-vicepreședintele Klaus Iohannis și senatorul Puiu Hașotti erau favorabili unui
uninominal mixt, ca în Germania.
„Monstruoasa
coaliție” USL a ratat milimetric să nu distrugă România: România
pare că a supraviețuit aproape în mod miraculos uneia dintre cele mai mari
calamități politice care s-a abătut asupra sa în perioada postdecembristă.
Bilanțul încercărilor repetate ale Uniunii Social Liberale (USL) de a dărâma
statul de drept este absolut dezastruos. Ultimul scandal, cel al procurorului
general Tiberiu Nițu, care ar fi beneficiat ilegal de escortă din parte
Poliției Rutiere oferită fără drept de fostul ministru de Interne Gabriel
Oprea, după cum a arătat DNA, este doar apogeul unui șir lung de derapaje care
a început în vara lui 2012. Vara când USL-ul a călcat în picioare cam orice
lege care se putea încălca doar pentru a-și vedea mai repede visul de a scăpa
de președintele Traian Băsescu și de a pune mâna pe putere. Atunci, Uniunea
Social Liberală a beneficiat de sprijinul popular din partea românilor sărăciți
de criză, care au votat mai mult din răzbunare decât din rațiune. Dar opțiunea
aceasta vindicativă era cât pe ce să se întoarcă grav împotriva românilor. Cu
ce am rămas după patru ani de USL? Cu un prim ministru, Victor Ponta, trimis în
judecată în timp ce mai era în fruntea guvernului. Cu un procuror general,
Tiberiu Nițu, anchetat de colegii săi. Cu un vicepremier, Gabriel Oprea, care
și-a dat demisia cu forța, după ce un polițist a murit ca să-l escorteze în
viteză prin oraș. Cu un președinte fondator de partid, Dan Voiculescu,
condamnat la numai puțin de zece ani de închisoare. Cu primari de orașe
mari, precum Gheorghe Nichita de la Iași și Radu Mazăre de la Constanța,
urmăriți penal pentru corupție și trecuți prin arest preventiv. Cu un parlament
care a apărat cu înverșunare deputați sau senatori implicați în dosare penale,
precum Varujan Vosganian sau Dan Șova într-o primă fază. Cu „marțea
neagră” a amnistiei și grațierii corupților din același Parlament. Cu
amendamentul de care se rușinează deputatul Nicolae Păun pentru că le-a permis
unor deținuți de lux, precum George Copos sau Gigi Becali, să iasă mai repede
din închisoare. Cu patru foşti miniştri, printre care marele colecționar de
artă în pereți, Darius Vâlcov, cu 20 parlamentari, cu 14 primari şi nouă
preşedinţi de Consilii Judeţene trimişi în judecată pentru corupţie. Uniunea
Social Liberală a venit la putere pe un val uriaș de susținere, dar tocmai
această susținere a populației credule a permis afirmarea pe scena politică a
unor persoane care nu ar fi avut ce căuta într-o democrație
veritabilă. USL a ratat aproape milimetric să nu distrugă România.
O
teorie privitoare la motivul real al ruperii USL: Încep
prin a pune o întrebare: de ce a forţat Partidul
Naţional Liberal ruperea USL foarte rapid, înainte de luna martie 2014? O
ipoteză ar fi că, motivul real pentru ruperea USL l-a reprezentat înscrierea
PNL în PPE. Aceasta a fost, de altfel, o decizie suprinzătoare chiar pentru
mulți liberali, care a generat anumite efecte pe termen scurt - până la
europarlamentare, lung - până la prezidenţiale. Deja surse din PNL anunţau organizarea
unui Congres extraordinar până la alegerile europarlamentare, programate pentru
25 mai, în cadrul căruia să fie eliminată din Statut prevederea potrivit căreia
PNL este membru al ALDE şi Internaţionalei Liberale. Exista, cu late cuvinte,
un plan! Aşadar, să trecem în revistă indiciile.
a. Procedura tehnică de aderare
la PPE: Valabilă pentru orice partid din orice ţară europeană, aceasta a fost
explicată în 2013 de Kostas Sasmatzoglou, purtătorul de cuvânt al
Partidului Popular European. După depunerea solicitării şi documentaţiei
oficiale de către reprezentanţii acelei formaţiuni, aceasta urma a fi
analizată şi dezbătută într-un grup de lucru constituit la nivelul PPE, din
care puteau face parte reprezentanţi ai oricărei formaţiuni membre (inclusiv
PDL şi UDMR). Să ne amintim la acest punct de declaraţiile lui Adrian Papahagi
din ianuarie 2013, care spunea că PNL a depus deja o cerere de afiliere la
PPE. Liderul liberal Răducu Filipescu confirmase că dosarul fusese depus
şi se aşteapta o decizie din partea popularilor. Ulterior, solicitarea
fusese transmisă Adunării Politice a PPE,
care se reunea de regulă o dată la trei luni, în cadrul acestei
structuri putând fi formulate şi
eventuale obiecţii oficiale privind aderarea PNL la familia populară de către
reprezentanţi ai celorlalte formaţiuni afiliate din România - PDL, UDMR şi
PNŢCD. Solicitarea era supusă apoi la vot în Adunarea Politică şi se
decidea prin majoritate simplă. Conform procedurii de aderare a unui partid la
PPE, decizia finală se lua în cadrul Adunării Politice. Următoarea
urma să aibă loc pe 6 martie, orele 12-14:30 (ora locală), în
cadrul Congresului PPE de la Dublin, şi ar fi fost ultima înainte de
europarlamentare. Asta ar fi însemnat totuşi că un Congres Extraordinar al
PNL ar fi trebuit organizat în jurul acelei date, fapt care era destul de
greu de realizat. Totuşi, PNL mai avea două opţiuni: fie ca europarlamentarii
liberali să treacă individual la grupul
PPE din Parlamentul European, fie ca trecerea să se facă ca și grup, caz în
care ar fi fost nevoie de recomandarea PDL şi UDMR - un scenariu mai greu de
realizat.
b. Declaraţii care au anunţat
din timp trecerea PNL la PPE: În toamna lui 2012, într-un interviu acordat unui
ziar spaniol, Crin Antonescu afirma că „se uită cu interes la PPE” şi
recunoştea că în interiorul PNL exista o „importantă componentă conservatoare”,
care situează formaţiunea mai aproape de Partidul Popular European. Varujan
Vosganian, la rândul lui, declara în ianuarie 2010: „A fost o eroare că, în
2003, PNL nu a aderat la PPE. Împreună cu Crin Antonescu ne-am dus atunci
la Theodor Stolojan, aflat la cârma partidului, şi i-am propus că PNL să meargă
în PPE. Nu detaliez acum motivele pentru care nu s-a făcut acest lucru.
Practic, agresiunea PD la adresa noastră a început în momentul în care PD şi-a
asigurat spatele în Europa prin aderarea la PPE.” Marian Petrache, pe atunci vicepreşedinte
PNL şi preşedinte al PNL Ilfov, spunea și el, în 2013, că era posibil ca liberalii
să se afilieze familiei popularilor europeni, acesta fiind un proiect mai
vechi al PNL, mai exact din 2002. Să reluăm pe larg şi declaraţiile
lui Adrian Papahagi din ianuarie 2013: „Am din surse foarte sigure
informaţia că PNL a depus deja o cerere de afiliere la
PPE. Informaţia o am din zona popularilor europeni. Ei tatonează afilierea
la PPE, au depus documente pentru a fi primiţi. Cererea de afiliere a fost
trimisă conducerii PPE, la nivelul secretariatului general şi preşedinţiei PPE.
Cred că PNL trebuie să decidă de care parte doctrinară este. Nu cred că cererea
este pentru schimbarea grupului din această legislatură europarlamentară, ci
după alegerile europarlamentare din 2014.” Preşedinte Consiliul Judeţean
Călăraşi, Răducu Filipescu, spunea și el că „ALDE nu mai reprezintă o alianţă cu
un cuvânt greu de spus în Parlamentul European, la momentul acesta PNL fiind
cea mai importantă formaţiune din cadrul ei. Cererea de aderare la grupul
popularilor a fost deja făcută către PPE, fiind aşteptată doar decizia acestui
partid. PNL era intrat de multă vreme în PPE dacă Tăriceanu nu ar fi deţinut,
la un moment dat, funcţia de vicepreşedinte ALDE”. În toamna anului 2013, în
media au apărut înregistrări în care Ludovic Orban punea o întrebare,
deja retorică, unor colegi liberali: „Care va fi locul PNL în viitor? Păi vă
spun eu care va fi locul PNL - în niciun caz alături de PSD, ci alături de
PDL în PPE, pentru că liberalii, la nivel european, aproape că nu mai
există. (...). Fuziunea să fie făcută într-un moment care să ne fie cu
adevărat favorabil”. Membrul PDL Cristian Boureanu dezvăluia că
şi liderii PDL ar fi preferat o alianţă cu liberalii. „Am văzut
declaraţiile recente ale lui Blaga, declaraţiile lui Romeo Raicu; cei mai mulţi
dintre colegi îşi doresc o astfel de alianţă. Cred că partidul, per ansamblu,
chiar şi cu Elena Udrea preşedinte, şi-ar dori mai mult o alianţă cu PNL”.
c. Care puteau fi motivaţiile
pentru trecerea PNL la PPE? Această ecuaţie era una simplă: toată lumea ar fi
avut de câştigat! De pildă, PPE cauta orice mijloace pentru a mai obţine
voturi având în vedere procentele de care avea nevoie pentru a câştiga
posturi de conducere la nivel european. Dacă ar fi luat PNL în rândurile lor ar
fi obţinut un ajutor foarte important. Trecerea PNL la PPE putea fi una cu
efecte majore la nivelul conducerii Uniunii Europene şi, într-un anumit
context, putea chiar răsturna raportul de forţe în Parlamentul Europen. Conform
unui sondaj al EuObserver, socialiştii erau favoriţi la victorie în Parlamentul Europen,
unde ar fi urmat să obţină 221 de locuri, secondaţi de PPE, care ar fi obţinut
201 locuri. Liberalii din România aveau ca obiectiv cel puţin 8 locuri în
Parlamentul European, iar trecerea la PPE îi aducea pe populari mai aproape de
de socialişti. Asta fără a fi luat în calcul scorul PDL şi UDMR. PNL (mai ales
Antonescu) avea foarte mult de câştigat. Antonescu şi-ar fi putut negocia prin
această mutare sprijinul din partea PPE pentru candidatura la prezidenţiale (asta
ar fi însemnat şi sprijin din partea
Germaniei) şi ar fi avut oportunitatea să devină omul politic care ar fi pus bazele reale ale
unificării partidelor de dreapta din România. În acest sens, avea interesul să câştige vizibilitate, mai
ales din poziţia de lider al forţei „de dreapta” care ataca „Guvernarea PSD”.
De asemenea, Crin Antonescu avea nevoie de o situaţie politică prin care să
atragă electoratul lui Traian Băsescu de partea sa. Se puneau,
totodată, bazele clare pentru fuziunea
PNL - PDL. Dacă se regăseau PDL şi PNL în PPE, există posibilitatea să se facă
mult mai uşor un front comun şi să se găsească argumente pentru fuziune. Asta însemna
Opoziţie unită pentru perioada următoare şi un eventual candidat susţinut în
comun la prezidentiale. Să remarcăm și faptul că, prin trecerea lui Sorin
Frunzăverde (şi a altor politicieni) din PDL la PNL se crease deja o punte între
PNL şi PDL. Frunzăverde era unul dintre principalii actori politici care i-a
ajutat pe democrat-liberali să intre în PPE. De asemenea, Frunzăverde şi
ceilalţi care au făcut trecerea dintr-un partid în altul în 2012 puteau ajuta
foarte mult negocierile dintre PNL şi PDL, respectiv dintre Antonescu şi Blaga.
Totuşi, deşi PNL decisese să iasă de la Guvernare şi să rupă USL, care a fost
motivul pentru care PNL a intrat în primul rând într-o alianţă cu PSD şi de ce
rămas în USL până în 2014? PNL vroia, probabil, să obţină mai întâi puterea
şi resurse prin guvernarea comună în USL şi trebuia să se poziţioneze pe
scenă politică românească în două moduri - să se delimiteze iniţial de
PDL şi apoi, pe măsură ce se apropiau confruntările electorale, să se
distanţeze de PSD.
2. Fuziunea
PNL-PDL: O mascaradă care creat haos în PNL şi derută în electorat:
Mulți analiști politici au apreciat decizia liberalilor
de a fuziona cu PDL drept o încununare cu succes a eforturilor depuse de Traian
Băsescu încă din 2005 de a subordona PNL. Istoria PNL-ului a fost risipită de
câţiva lideri aleşi în mod nefericit să conducă destinele partidului. Pretextul
acestei fuziuni a fost construcţia unui mare partid de dreapta. Un partid, mare
sau mic, se construieşte pe bază de convingeri comune şi încredere. Acţiunile
publice ale celor două partide, premergătoare fuziunii, aratau orice numai
încredere internă şi între parteneri nu. Trădările se ţineu lanţ, fostul
preşedinte al PNL Crin Antonescu a simţit-o pe propria piele, - a fost repede
marginalizat de Klaus Iohannis -, iar neparticiparea sa la Congresul de fuziune
a fost, poate, un semnal tardiv că a înţeles greşeala crucială de a fi dirijat
partidul spre această fundătură. Ce ideologie îi unea pe executanţii acestei
fuziuni plănuite de Băsescu, care era convingerea lor comună? Că PNL trebuia să
dea viitorul preşedinte al României, învingând astfel PSD? Dar nu era nevoie de
toată această mascaradă, care a creat haos în PNL şi derută în electorat. Era
mult mai firească o coaliție între cele două partide.
3.
„Epoca Liviu Dragnea”:
În 21 decembrie 2016 Liviu Dragnea a fost ales
președinte al Camerei Deputaților cu 216 voturi „pentru” și 101
„împotrivă”, el fiind singurul candidat pentru această funcție. Protestele de
stradă împotriva Ordonanței 13/2017, care au adunat peste
600.000 de oameni în țară și diaspora, au fost îndreptate și împotriva
liderului PSD, Liviu Dragnea, văzut ca principalul beneficiar al
legii. Mai mult, Dragnea era acuzat de presă și de opoziție că ar fi avut
inițiativa modificărilor incriminate. Liviu Dragnea a fost descris în
publicații autohtone, dar și internaționale (Politico, The Washington Post, Deutsche Welle, Der Spiegel) drept un autocrat cu viziuni
iliberale. Discursul său politic era caracterizat ca având orientări populiste. În aparițiile sale publice, Dragnea
susținea că poporul român a fost indus în eroare și împins spre sărăcie de
interese străine și agenți locali care lucrează în favoarea lor. De
asemenea, acesta clama interferențe din partea unei elite tehnocrate prin
multinaționale și servicii secrete. Deși era liderul unui partid a cărui
ideologie oficială era social-democrația,
Dragnea a avut de-a lungul timpului opinii puternic conservatoare în ceea ce privește teme
precum naționalismul, minoritățile
sexuale, migrația și relația stat-biserică. În
contextul referendumului pentru redefinirea familiei în Constituție,
susținut vehement de acesta, Liviu Dragnea s-a declarat în dezacord cu
legalizarea căsătoriilor
între persoane de același sex, spunând că este „un om
tradiționalist” care vede „familia formată dintr-un bărbat și o femeie și, când
vrea Dumnezeu, și cu copii”. Liviu Dragnea se declara credincios și
considera că este important ca tinerii să fie îndrumați către credință. De
asemenea, acesta se opunea impozitării bunurilor și afacerilor
Bisericii. În 2014, Liviu Dragnea a fost decorat de Patriarhul Daniel cu Ordinul „Sfinții
Martiri Brâncoveni” pentru contribuția adusă în renovarea mai multor lăcașe de
cult. Deși considera că integrarea României în Uniunea Europeană este
„una dintre cele mai mari realizări istorice ale poporului român”, Liviu
Dragnea a avut mai multe luări de poziție critice la adresa blocului comunitar.Deseori,
Dragnea a prezentat Uniunea Europeană ca fiind dezinformată sau ignorantă în
legătură cu problemele reale ale poporului român. Mai mult, acesta a
acuzat Uniunea Europeană și NATO de
încurajarea și finanțarea așa-numitului „stat paralel”, un concept în
jurul căruia Dragnea și-a construit argumentele în favoarea modificărilor
controversate la legile justiției. În octombrie 2018, Liviu Dragnea a anunțat
că va cere Guvernului un proiect de lege privind modul de finanțare a
publicațiilor online, în contextul în care Dan Voiculescu, fondatorul trustului Intact Media Group și
condamnat pentru fapte de corupție, a atras atenția Guvernului, pe blog, asupra
site-urilor care critică majoritatea PSD-ALDE, insinuând că acestea ar urmări
anumite interese obscure. Ulterior, mai multe redacții și organizații
neguvernamentale din toată țara au lansat un apel intitulat „Protest:
Mass-media sub atacul puterii” prin care au condamnat declarațiile lui Liviu
Dragnea. Potrivit semnatarilor protestului, afirmațiile acestuia „încalcă
flagrant și amenință (...) independența presei”. Într-un articol al
cotidianului britanic The Guardian, jurnaliștii Shaun Walker și
Jennifer Rankin notau că Liviu Dragnea este priceput în gestionarea politicii
interne și echilibrarea forțelor regionale, însă aptitudinile sale sunt
limitate când vine vorba de aparițiile publice sau scena
internațională. Lectorul în științe politice George Jiglău scria
în The Conversation că, „pentru mulți, Liviu Dragnea este un simbol
al corupției și al clientelismului adus în politica statului”. De la alegerile
parlamentare din 2016, mai mulți membri ai PSD s-au declarat nemulțumiți de
modul autoritar în care Liviu Dragnea conducea partidul. În septembrie
2018, Paul Stănescu, Gabriela Firea și Adrian Țuțuianu au
semnat, în numele unui comitet de inițiativă, o scrisoare prin care au solicitat
demisia acestuia din funcțiile de președinte al PSD și președinte al Camerei
Deputaților.Ulterior, scrisoarea a fost dezbătută într-o ședință a Comitetului
Executiv al PSD, în urma căreia majoritatea a votat pentru susținerea lui Liviu
Dragnea. În 22 aprilie 2016 Liviu Dragnea a fost condamnat definitiv de Înalta Curte
de Casație și Justiție la doi ani de închisoare cu
suspendare, cu un termen de încercare de patru ani, în dosarul „Referendumul”.
Procurorii DNA au cerut magistraților ÎCCJ pedeapsă cu
executare pentru Liviu Dragnea, pedeapsa minimă solicitată de DNA fiind între
trei și cinci ani de închisoare. În cererea procurorilor se arata că
liderul PSD ar fi tratat alegătorii ca pe niște obiecte, iar neprezentarea la
vot a fost văzută ca „un moft, nu ca un drept”. În primă instanță,
judecătorii ÎCCJ l-au condamnat, în 15 mai 2015, pe Liviu Dragnea la un an de
închisoare cu suspendare. Potrivit rechizitoriului procurorilor, Liviu Dragnea,
„cu ocazia organizării și desfășurării referendumului din 29 iulie 2012, a
uzat de influența și autoritatea sa în partid în scopul obținerii unor foloase
nepatrimoniale de natură electorală, necuvenite, pentru alianța politică din
care făcea parte partidul reprezentat de inculpat, și anume îndeplinirea
cvorumului de participare cu ajutorul voturilor obținute în alte condiții decât
cele legale”. Anchetatorii afirmau că Dragnea a fost susținut în fraudarea
referendumului de 74 de președinți și membri ai unor secții de votare din
localități din județele Teleorman, Vrancea, Gorj și Olt. Aceștia
au fost trimiși în judecată pentru falsificare, prin orice mijloace, a
documentelor de la birourile electorale și introducerea în urnă a unui număr
suplimentar de buletine de vot decât cele votate de alegători. În paralel,
Dragnea a fost găsit vinovat că a coordonat un sistem informatic complex, prin
intermediul căruia a transmis mesaje, ordine și recomandări legate de
stimularea participării cetățenilor la vot prin mijloace interzise de lege
către coordonatorii județeni de campanie/primării/activiștii de partid. Pe 21
iunie 2018 magistrații ÎCCJ l-au condamnat în primă instanță pe Liviu Dragnea
la trei ani și șase luni de închisoare cu executare plus interzicerea unor
drepturi în procesul angajărilor de la Direcția Generală de Asistență Socială
și Protecția Copilului Teleorman, în care era acuzat de instigare la abuz în serviciu. Potrivit
procurorilor, în perioada iulie 2006- decembrie 2012, Liviu Dragnea, în
calitate de președinte al Consiliului Județean Teleorman, respectiv de
președinte al PSD Teleorman, a determinat-o pe Floarea Alesu, la acea vreme
director executiv al DGASPC Teleorman, să își încalce atribuțiile de serviciu
prin menținerea în funcție și implicit plata drepturilor salariale pentru două
angajate ale aceleiași instituții. „În realitate, cele două persoane și-au
desfășurat activitatea la sediul organizației județene Teleorman a partidului
politic al cărui președinte era inculpatul Dragnea Nicolae Liviu, aspect
cunoscut de acesta din urmă”, se arată în rechizitoriul DNA. Liviu Dragnea
a fost condamnat în primă instanță de un complet de trei judecători. Decizia a
fost contestată și judecata a ajuns la un complet de cinci judecători. Procesul
în apel a fost amânat pe parcursul mai multor termene de judecată, în urma
controverselor referitoare la constituirea completurilor de cinci
judecători. Pe 27 mai 2019, Liviu Dragnea a fost condamnat definitiv la
trei ani și șase luni de închisoare cu executare. Magistrații au menținut
astfel sentința dată în primă instanță. În septembrie 2016 Oficiul
European de Luptă Antifraudă a trimis autorităților
competente din România informații pe baza cărora s-a constituit dosarul „Tel Drum”. Începând cu data de 13 noiembrie 2017,
DNA a dispus urmărirea penală a lui Liviu Dragnea sub acuzațiile de constituire
de grup infracțional organizat, deturnare de fonduri europene și abuz în
serviciu. Alături de alte persoane, Liviu Dragnea ar fi obținut foloase
necuvenite din diverse contracte publice acordate societății Tel
Drum. Potrivit purtătorului de cuvânt al
DNA, din acea vreme, Livia Săplăcan, „prejudiciile (...) se constituie din două
sume - un prejudiciu din abuz în serviciu, aproximativ 30 de milioane de
lei, și un prejudiciu de 20 de milioane de euro, bani obținuți nelegal, ca
urmare a fraudării fondurilor europene”. În martie 2018 RISE Project și Folha de Sao Paulo au
dezvăluit că autoritățile din Brazilia au în desfășurare o anchetă al cărei
subiect este Liviu Dragnea.Conform procurorului federal Carlos Wagner Barbosa
Guimarães, Dragnea era suspectat că ar fi folosit bani proveniți din afaceri
corupte din România la achiziția de proprietăți pe plaja din Cumbuco, la 30 km
de Fortaleza, capitala
statului Ceará. Brazilienii ar fi inițiat ancheta
după ce procurorii din România au luat legătura cu ei în iulie 2017. Liviu
Dragnea a negat acuzațiile.
MĂREȚIA ȘI DECĂDEREA LUI
DRAGNEA: Au fost de ajuns două zile de foc și totul a fost răsturnat: 26 mai și
27 mai! Electoratul s-a folosit magistral de prilejul de a fi invitat la urne -
pentru a scoate din ghete PSD-ul dar mai ales pe liderul suprem Liviu Dragnea.
Epoca aceea pare, acum, apusă, uitată, parcă nici nu a fost. Totuși. Liviu
Dragnea - fiu de milițian, șef de post într-un sătuc din Bărăgan, Gratia, și-a
început spectaculoasa sa carieră îndată după revoluție, când a deschis o bodegă
în sat. S-a descurcat ca un umil negustor bun la toate, - chelner, contabil,
șofer, hamal, tejghetar -, până când i s-a pus pata. A văzut că unii mai
descurcăreți fac milioane peste noapte. Condiția era să te bagi în politică. Și
nu doar atât, să ajungi sus, să ai pâinea și cuțitul. A observat că atunci când
ești crupierul cazinoului toți îți ciugulesc din palmă. Trebuie să te dai
așadar cu puterea, dar și mai bine să ai tu puterea. Cu firea lui de chiabur
s-a pus pe făcut avere. A ales prost, a crezut că Băsescu este omul care-i
trebuie să facă bani și carieră. Pentru Dragnea banii înseamnau putere.
Politica era o negustorie, ambiția făcea restul. Și Dragnea s-a arătat a fi
foarte ambițios și grăbit. A vrut să escaladeze treptele societății mai repede
decât alții. Din păcate pentru el, în anturajul lui Băsescu căprăriile și
pozițiile de forță erau deja împărțite când a ajuns el. Noii veniți erau
priviți cu suspiciune de garda pretoriană de la Cotroceni. În plus era musai să
te placă Jupânul, să îi faci servicii nenumărate, să i te supui necondiționat.
Iar răsplata - dacă venea - consta în firimituri. Dragnea visa la mult mult
decât să frece podelele la Cotroceni. A dezertat la dușmanii declarați ai lui
Băsescu și ai PDL-ului probând cu brio vocația sa de trădător. Arăta astfel că
este făcut pentru politica mare. De fapt la PSD a început de fapt ascensiunea
sa. Drumul care ducea spre fotolii ministeriale, spre putere și bani mulți.
Aici a demarat cariera lui după ce i-a fost prezentat lui Năstase, atunci zeul
partidului și guvernului. Pariez că Năstase nu a intuit potențialul noului
venit și nici că într-o zi îi va lua locul în fruntea PSD. Dragnea și-a făcut
loc dând din coate, slugărind, aplaudând la congrese, cumpărând favoruri,
lingușind, servind pe mai marii PSD. A început prin a-l trăda pe binefăcătorul
lui, Năstase, și s-a dat cu Geoană. Apoi l-a trădat pe Geoană și a trecut în
tabăra lui Ponta. S-a dat cu Ponta, până i-a făcut vânt și s-a înscăunat el ca
lider suprem. A spus odată că „nu vreau să ies din viață și funcție ca un
prost!” Era pe vremea când perora cinic în fața presei, când apărea în fiecare
seara la o televiziune, când făcea prima pagină, când invita jurnaliști în
baie, când îi zeflemisea, când îi privea disprețuitor și îi trata ca pe niște
idioti. Evident, numai pe cei pe care nu îi cumpărase. Dragnea a înțeles că își
poate cumpăra de toate pe bani, că fiecare lucru are un preț. Dacă ești în
stare să plătești, ai ce dorești, începând cu jurnalisti, televiziuni, primari,
parlamentari, bancheri, oameni de afaceri, funcționari, baroni PSD. Nu pe banii
lui, se înțelege, ci pe banii bugetului. Asta era șmecheria lui. Între timp
Dragnea - mare negustor - a făcut o foarte mare avere. A jefuit tot ce i-a
căzut sub mână - păduri, ferme, lacuri, proprietăți, firme. În drum i-a mânjit
pe mulți, i-a facut complici, i-a legat de el. Și-a constituit astfel o rețea
de tip mafiot. Dragnea a pierdut simțul realității îndată ce a ajuns mare și
tare, când a crezut că a izbândit, că totul i se cuvine, că are în jur numai
proști și că îi va merge cacealmaua la infinit. După alegerile din 2016 și-a
dat arama pe față. A rezultat un lider mărunt și periculos, corupt și
corupător, cu puternice tendințe dictatoriale. Un lider incapabil să își
depășeacă condiția umilă de cârciumar rural, de fiu de milițian, de țăran
sărac, obsedat de el însuși, complexat, fără anvergură, anti-european pentru că
nu înțelegea Europa, nu avea cum. Înțelegea numai satul/județul lui. A crezut
că poate conduce România ca pe județul Teleorman pe care l-a jefuit. A parvenit
în lumea bucureșteană ca un copil ambițios de la țară hotărât mai mult ca orice
să se ridice deasupra celorlalți. Ambiția asta nemăsurată, - comparativ cu
mediocritatea și găunoșenia personajului -, l-a trimis la pușcărie. Azi Dragnea
este un … bucătar pe Youtube.
Presa internă, despre
condamnarea fostului lider PSD: În presa din România,
condamnarea la închisoare a lui Liviu Dragnea era primul, cel mai mare şi
aproape singurul subiect al zilei. Ziarele scriau că se încheiase o epocă.
Fostul lider PSD era catalogat „drept baron rapace, lipsit de scrupule, un om
care a îngenuncheat statul, a siluit legea şi justiţia în interes personal.” Florin
Negruțiu de la Republica scria: „Mergea un prost spre Rahova. În vremea când
mai schimbam păreri cu dl. Dragnea, poate ca l-am considerat șmecher, viclean,
lacom, uns cu toate alifiile, însă niciodată prost. Ca baron transferat de la
PD la PSD se diferenția de colegii săi pesediști așa cum velociraptorii se
diferențiau de brontozauri. Era o specie nouă de baron, mai rapace, mai agil,
mai lipsit de scrupule. Băieții veseli ai Partidului, cu Radu Mazăre drept cap
al răutăților, erau niște mici Nicușori, fiul teribil al odioasei dictaturi și
al sinistrei sale soții”. Gândul titra mare „The Day After Dragnea. Doamna
Vasilica, văduvă de cârmaci, pe talazurile guvernării. În mahmureala de după
alegerile de ieri, acul ascuţit al sentinţei Înaltei Curţi cade cu zgomotul
unui ciocan pe nicovală. Jupânatul Dragnea s-a sfârşit azi-noapte, în surlele
unei victorii care i-a perplexat până şi pe învingători”. „PSD, salvat de
Înalta Curte. Câștigătorul neașteptat din rândul social-democraților”, scria
Evenimentul Zilei. „Condamnarea liderului PSD lasă Camera Deputaților, dar și
partidul, fără conducere. Opoziția s-a mobilizat în încercarea de a pune mâna
pe șefia camerei inferioare”, se putea citi în România Liberă. Nici ziare.com
nu a ratat subiectul. „Dragnea n-a fost singur” scria pagina online. „Se
încheie o epocă sinistră din istoria României. Epoca Dragnea, în care un om a
îngenuncheat statul, l-a capturat, a siluit legea şi justiţia în interes
personal. Şi e bine că nu se încheie în urma unei hăicuieli de partid, aşa cum
a ajuns Liviu Dragnea tot mai sus în PSD”.
3. Regimul
Klaus Iohannis:
În programul cu care câștiga alegerile din
2014, Klaus Iohannis se prezenta promițător: „Un președinte care pune
cetățeanul înaintea statului”. În cuvinte puține, să pui cetățeanul înaintea
statului însemna respect și transparență în instituțiile publice. „Statul
trebuie să fie mult mai transparent în raport cu propriii cetățeni, să dea
socoteală de modul în care lucrează în beneficiul cetățenilor și de modalitatea
în care cheltuie banul public”, se consemna cu claritate în paginile „României
lucrului bine făcut” - programul său politic. Iar primul mandat al lui Klaus
Iohannis a început chiar așa. În ianuarie 2015, în prima lună la Cotroceni a
actualului președinte, unii ziariști „răuvoitori” cereau Administrației
Prezidențiale să facă o clarificare: cum va proceda cu zborurile în vizitele
externe, dat fiind că România nu mai avea o aeronavă oficială, iar contractul
multianual cu TAROM fusese reziliat, în 2013, de administrația Băsescu. Dornic
să arate intrarea într-o nouă eră a transparenței, stafful de comunicare al
Președinției nu se limita atunci să răspundă doar tehnic la această întrebare,
ci plusa cu un exemplu concret: primul decont de deplasare externă din mandatul
președintelui Iohannis. „La data solicitării dumneavoastră, a fost
executată cu o aeronavă specială aparţinând TAROM cursa pe ruta Bucureşti -
Bruxelles - Bucureşti pentru care s-a încheiat un contract în perioada
15-16.01.2015 cu o valoare de 216.520,02 lei (echivalentul de atunci a 49.000
de euro, n.n.)”, detalia Departamentul de Comunicare al
Cotrocenilor. Undeva, pe parcurs, însă, cetățeanul nu doar
că n-a ajuns să fie pus înaintea statului, dar a devenit chiar invizibil pentru
același stat. Azi, întrebările jurnaliștilor puse în numele cetățenilor, pe
același subiect, de pildă, primesc un răspuns standard pe care stafful
prezidențial nu mai face nici măcar efortul de a-l adapta de la o solicitare la
alta. L-au primit și unii ziariști mai
„nealiniați” când au întrebat, inițial, despre zborul spre și dinspre Japonia, din
martie anul acesta: „Contractele pentru prestarea serviciilor de executare
a zborurilor speciale sunt documente clasificate, în integralitate, motiv
pentru care nicio informație din cuprinsul sau asociată acestora nu poate fi
comunicată”. Corespondența dintre Recorder.ro și Administrația Prezidențială pe
tema zborurilor prezidențiale a continuat însă dincolo de acest refuz. Și a
inclus un test. Mai exact, pentru a vedea până unde merge suprasecretizarea în
prezent, ziariștii Recorder au revenit cu o întrebare din trecut: putem afla
măcar cât a costat deplasarea președintelui la Bruxelles din 15-16 ianuarie
2015, primul său drum extern, și cu ce companie a zburat atunci delegația? Iar răspunsul Administrației Prezidențiale a
fost uluitor. O informație care era perfect transparentă în
urmă cu opt ani este azi secret de serviciu. Vorbim de aceeași informație, de
aceeași instituție și chiar de același președinte. În plus, exercițiul de
opacitate este dublat de unul de superioritate în fața jurnaliștilor și,
implicit, a opiniei publice: „Toate informațiile de interes public
referitoare la activitățile desfășurate cu ocazia vizitei oficiale pe care
Președintele României a efectuat-o la Bruxelles în perioada 15-16.01.2015, se
regăsesc la secțiunea Media de pe site-ul Administrației Prezidențiale”,
transmitea Președinția. Cu alte cuvinte, „toate informațiile de interes public”
despre o vizită externă reprezintă suma câtorva fotografii, declarații și
comunicate oficiale. Orice altceva este secret, chiar dacă este plătit din bani
publici. Diferențele între atunci și acum sunt puține, dar esențiale. Prima este
aceea că, în urmă cu opt ani, președintele mergea cu aeronave închiriate de la
TAROM la prețuri comparabile cu cele plătite de instituția prezidențială în
mandatul lui Traian Băsescu. Azi, pentru turneele externe sunt închiriate
aeronave de lux. Ultimele două astfel de turnee prezidențiale - în Asia și în
America Latină - au fost făcute cu un Boeing 737-900ER - cu salon și dormitor -,
fabricat în 2015 și operat de Global Jet Luxembourg. În zborurile uzuale,
oricât de scurte, Președinția închiriază un business jet Embraer Legacy 600.
Detalii despre companie și despre nivelul de confort al aeronavei a publicat anterior G4Media. A
doua diferență este că în 2015 Klaus Iohannis spera la încă un mandat
prezidențial. Or, prezentul îl pune în situația de a nu avea nimic de pierdut,
poate să joace cu „misecuvinismul” la vedere. O a treia schimbare este legată
de stafful prezidențial. La momentul instalării la putere, Klaus Iohannis îi
încredințase conducerea Departamentului de Comunicare scriitoarei Tatiana
Niculescu Bran, fost jurnalist BBC, care îi era și purtător de cuvânt, dar care
a demisionat după numai patru luni. De mai mulți ani, Administrația
Prezidențială este doar purtătoare de … tăceri. Nu mai are un purtător de
cuvânt, iar Comunicarea este coordonată discret de consilierul prezidențial
Daniela Bârsan, a cărui experiență anterioară relevantă este strict cea de șef
al biroului de presă al PNL. Dar cea mai importantă diferență ține de
raportarea la opinia publică. Într-un stat decis să depășească statutul de
periferie europeană, cum se imagina „România lucrului bine făcut”, accesul la
informații publice nu poate fi scurtcircuitat, de la cel mai înalt nivel, fără
să fi existat, între timp, vreo schimbare a legii care îl garantează. În România
prezentului însă iată că se poate. Până de curând, informațiile despre banii
cheltuiți în deplasările externe de președinții pe care i-a avut România n-au
fost secrete. Mai ales după 2001, când legea accesului la informațiile de
interes public a arătat oricărui cetățean scurtătura pentru a le obține: un
simplu e-mail cu o întrebare precisă pe această temă. Astfel de date oferă nu
doar indicii despre transparență, ci și despre eficiența în cheltuirea
bugetului. Pe baza lor, pot fi puse, de pildă, în balanță costurile unui turneu
internațional și beneficiile diplomatice sau economice obținute de pe urma lui.
În lipsa lor, totodată, nimeni nu poate cântări dacă vizitele oficiale sunt mai
mult decât excursii ale unui cuplu prezidențial cu staff-uri extinse. Dar, în
accepțiunea de azi a Președinției, „defalcarea cheltuielilor reprezentând
deplasări externe pe destinații și categorii nu este posibilă întrucât această
operațiune ar conduce la încălcarea prevederilor legale referitoare la
protecția informațiilor clasificate”. Pentru punerea lor la adăpost, se invocă
o Hotărâre de Guvern din timpul Guvernului Radu Vasile (sic!) (HG 755/1998 -
Regulament privind organizarea, pregătirea și executarea zborurilor speciale),
cu posibile modificări ulterioare. Numai că și această hotărâre este ținută
secretă. Așadar, în afara celor implicați în planificarea acestor zboruri,
numai un judecător poate citi și constata dacă secretizarea informațiilor
odinioară publice are temei legal. Este de remarcat absurdul întregii situații.
Fără a fi clar când și de către cine, au fost clasificate inclusiv informații
pe care site-uri specializate în monitorizarea zborurilor le oferă în timp
real. Sunt astfel accesibile numărul, modelul și fotografia oricărei aeronave
care primește permisiune de decolare, traseul și chiar istoricul de zbor. Dacă
le-ar face publice, Administrația Prezidențială s-ar vedea nevoită să explice,
de pildă, de ce pentru vizitele oficiale ale președintelui în America Latină,
întinse pe 8 zile, cu un program oricum foarte lejer, călătoria a durat 11 zile
și s-a încheiat la Constanța, în preajma vacanței de 1 mai. O arată datele Flightradar24, care
colectează și publică în timp real informații din rețeaua de control a
traficului aerian internațional. Aceeași instituție ar fi în situația de a
explica de ce un turneu mai degrabă protocolar a ajuns la costuri record de 2,7
milioane de lei (echivalentul a 550.000 de euro la data respectivă). Sunt date
care reies din execuția bugetară pentru aprilie 2023, în
comparație cu luna precedentă, cu
mențiunea că acest calcul este posibil doar când Președinția are programată o
singură deplasare externă într-o lună, cum s-a întâmplat în acest caz. Nici
aceste informații nu sunt însă publicate de Administrația Prezidențială, ci de
Ministerul Finanțelor, pe portalul de Transparență Bugetară. O
altă explicație necesară s-ar lega de extinderea călătoriilor prezidențiale cu
cel puțin o zi peste programul oficial, ajunsă să fie regulă a ultimului an. Iar
absurdul merge și mai departe: în aceeași zonă obscură a secretelor de serviciu
au intrat, la grămadă, informații publicate deja în presă, în trecut, sau
strecurate în declarații oficiale ale unor foști președinți. Totul pentru a
păstra secretul din jurul unor vizite externe suspectate de costuri exagerate.
Ziariștii de la Recorder au contactat Președinția întrebând cine, când și cu ce
justificare a secretizat oficial aceste informații. Nu au primit, însă, vreo
clarificare. Considerăm însă că Administrația Prezidențială este datoare să
răspundă public la câteva întrebări esențiale pentru a înțelege dacă cetățeanul
mai este, fie și teoretic, pus înaintea statului. Când a pierdut, fără preaviz,
opinia publică dreptul de a ști aceste lucruri? Cine și după ce criterii a
clasificat informații precum costul transportului unei delegații oficiale sau
numele companiei care efectuează zborul plătit de la bugetul de stat? A
încălcat Administrația Prezidențială legea în 2015, când a oferit transparent
aceste informații? Presupunând că au fost clasificate după 2015, cine și cu ce
puteri le-a secretizat retroactiv și pe cele care fuseseră publice până atunci?
Dacă informațiile care ne-au fost furnizate în 2015 sunt azi clasificate, ce e
de făcut având în vedere că ne aflăm în posesia unor secrete de serviciu? Stă
în puterea președintelui să propună declasificarea acestor informații și
publicarea lor?
Cele
mai importante realizări ale Președintelui Klaus Iohannis în primul său mandat:
În primul mandat de președinte al României,
Klaus Iohannis a avut, totuși, câteva realizări notabile. Astfel, a blocat
capturarea României de către PSD. În primii cinci ani la Cotroceni, șeful
statului a luptat, cu succes, împotriva abuzurilor PSD, partid care a avut majoritatea
parlamentară. Klaus Iohannis a blocat ordonanța 13 privind amnistia și
grațierea. Șeful statului a mers la ședința Executivului, unde a vorbit despre
cei „doi elefanți”. Ulterior, a ieșit în stradă, alături de sute de mii de
români indignați, iar Guvernul PSD a abrogat ordonanța 13. Prin cererile de
reexaminare a legilor justiţiei sau prin trimiterea acestora la Curtea
Constituţională, Klaus Iohannis a reuşit să anuleze 70% din măsurile care le-ar
fi compromis. A cerut de 85 de ori reexaminarea unor legi și a sesizat Curtea
Constituțională în legătură cu 75 de acte normative, aprobate de majoritatea
PSD. Șeful statului a convocat referendumul din 26 mai 2019, pentru
interzicerea amnistiei și grațierii, a modificărilor aduse prin ordonanțe
legislației din justiție și a legilor penale. Peste 6 milioane de români au
răspuns afirmativ la întrebările președintelui și, la propunerea PNL,
Parlamentul a respins legea amnistiei și grațierii, pe care PSD o ținea la
sertar. Tot președintele Iohannis a impus Pactul pentru alocarea a 2% din PIB
pentru Apărare. Rezultatelele de la euroalegerile din 2019 și de la referendumul
din același an au dus la pierderea majorității
de către PSD. Parlamentul a aprobat moțiunea de cenzură împotriva Guvernului
Dăncilă, iar Klaus Iohannis l-a desemnat premier pe Ludovic Orban. Instalarea
noului Guvern a permis votul românilor din străinătate, în condiții civilizate,
fără cozi și alte umilințe la care au fost supuși cetățenii români de
guvernările PSD. De altfel, după scandalul provocat de modul în care PSD a
organizat euroalegerile din 26 mai, Iohannis a cerut și obținut o nouă
legislație care prevede simplificarea votului prin corespondență, program de
vot extins pe trei zile, înființarea de noi secții.
O analiză de detaliu a primului mandat: Președinte jucător sau
spectator? Președinte zgomotos sau discret? Un interpret fidel al partiturii
constituționale sau un actor creativ care speculează ambiguitățile legii
fundamentale? Sub semnul acestor întrebări a debutat Klaus Iohannis. Comparația
cu Traian Băsescu, antecesorul său cu două mandate pline și două suspendări,
era inevitabilă. Umbra fostului șef al statului l-a urmărit pe Iohannis în
fiecare zi a mandatului său. Băsescu a consacrat un alt tipar de președinte în
republica tranziției; chiar și cei mai dezamăgiți dintre fanii săi l-au păstrat
ca reper în judecata acțiunii prezidențiale. Dar provocările pe care le-a
înfruntat Iohannis în primul mandate au
avut cu totul și cu totul altă natură decât furtuna în care a navigat fostul
comandant de navă între 2004-2014. Ca să tragi o linie și să judeci succesul primului
mandate al fostului primar al Sibiului este
obligatoriu să înțelegi aceste provocări în profunzimea lor.
1. Ofensiva împotriva justiției
și a serviciilor de informații: Pentru că, în 2015, DNA a
închis cercul, acoperind tot spectrul politic cu anchetele sale, clasa politică
s-a coalizat pentru ceea ce era numit pe la colțuri „reechilibrarea balanței de
putere”. Spectacolul cătușelor a răspândit atât de multă teroare încât politicieni
din toate partidele (adversari neîmpăcați până atunci) și oameni de afaceri
arondați acestora au pus la cale o cabală, cu scopul de a limita puterile
discreționare ale procurorilor. De la un obiectiv moderat și lesne de
justificat s-a trecut la un adevărat asalt asupra legilor și procedurilor.
Ruperea legăturii între SRI și DNA a fost doar un pas. Au urmat tentative de
dezincriminare a unor fapte (abuzul în serviciu), amnistii și grațieri mascate
pe motive procedurale (refacerea completurilor de cinci), crearea unei secții
speciale de anchetare a magistraților incomozi, toate însoțite de o campanie
mediatică furibundă, cu dezvăluiri din culisele instituțiilor de forță, cu
victimizarea la grămadă sub pretexte umanitare (supraîncărcarea pușcăriilor),
nelipsind nici compromiterea șefilor de parchete (Kovesi și Lazăr).
Instrumentele folosite au beneficiat de putere maximă, de la Curtea
Constituțională, Parlament, Guvern, televiziuni, până la firme de spionaj
angajate să intercepteze emailuri și telefoane personale (scandalul Black
Cube).
2. Scăderea dramatică a credibilității
externe a României: Abdicarea de la regulile statului de drept a
fost principalul motiv de îngrijorare pentru cancelariile occidentale,
culminând cu votul din Parlamentul European din toamna anului 2018, care punea
România alături de Ungaria și Polonia, două țări veterane în sfidarea
Tratatului de Aderare. Amenințarea cu activarea articolului 7 a fost rostită
explicit pentru prima oară, în cazul României, de către Franz Timmermans. OUG
114, dar și politicile economice orientate exclusiv spre creșterea prin consum,
au provocat panică în sectorul bancar și în rândul investitorilor
internaționali. Alte mutări propagandistice greșite, oportuniste, în politica
externă, în special epopeea ambasadei de la Tel Aviv, au produs efecte greu de
reparat în următorii ani. Chiar și
referendumul „pentru familia tradițională”, pregătit populist de PSD întru
relansarea internă, deși eșuat, a fost un motiv de interogații în Europa și în
Statele Unite.
3. Guvernarea prin proxy/surrogate: Pentru
prima oară după 1989, puterea executivă a fost gestionată ocult, din Palatul
Scroviștea, de o camarilă grupată în jurul unui personaj controversat, fără
anvergură politică, dar cu multe probleme în justiție. Refuzându-i-se legal
dreptul de ocupa funcția de premier (avea o condamnare definitivă), Liviu
Dragnea a încercat să conducă prin marionete, fără deci să își asume vreo
răspundere la vedere. În 2017, Dragnea încă spera la o înțelegere cu celebrul
deja „stat paralel”, motiv pentru care și-a negociat opțiunile (Grindeanu și
Tudose), mai ales după refuzul inițial (Sevil Shaiddeh) al președintelui
Iohannis. Pentru că negocierea nu-i satisfăcea obiectivele maximale, Dragnea a reușit
să producă două premiere în politică: prima moțiune de cenzură inițiată de
partidul la guvernare și schimbarea a doi premieri în decurs de un an. A urmat
un control total asupra guvernului prin numirea mult mai fidelei Viorica
Dăncilă, personaj la fel de șters ca și tutorele ei politic, provenită, precum
alți mancurți, din feuda Teleorman.
4. Tăierea prerogativelor
prezidențiale: Atacurile acerbe împotriva statului au avut ca
vârf de lance Curtea Constituțională. Populată majoritar cu judecători fideli
cabalei transpartinice care urmărea punerea sub control a justiției (și nu
reechilibrarea raportului de forțe între politic și justiție, așa cum pornise
inițial), CCR a dus interpretările până acolo încât a produs schimbări în
arhitectura statului, culminând cu decizia de a elimina dreptul de veto al
Președintelui în chestiunea numirii și demiterii șefilor de parchete, rămași la
discreția ministrului justiției, cu statut politic. A fost momentul de mare
emoție publică în care Kovesi a fost practic demisă cu mâna CCR, nu fără
consecințe pe termen lung asupra echilibrului de putere. Iohannis a fost,
așadar, obligat să semneze.
5. Statul incompetent și
iresponsabil: Cazurile Colectiv (peste 60 de morți într-un
incendiu) și Caracal (victima unui criminal în serie care nu a putut fi salvată
din motive de incompetență) au fost rezumatul perfect al unui stat
supradimensionat, cu responsabilități difuze și înclinație spre „merge și așa”,
cu funcționari bine plătiți și somnolenți, în așteptarea pensiilor grase,
numiți pe criterii de loialitate politică. PSD, aflat, cu o nesemnificativă întrerupere
de un an, la putere, din 2012, a reușit să ducă politizarea la extrema
fatalului, promițând funcționarilor eliberarea de sub teroarea regulilor
(abuzul și neglijența în serviciu pe cale a fi dezincriminate) și salarii
uriașe în schimbul loialității față de patronul politic.
Ce
a reușit, în fapt, Iohannis? În fața acestor provocări,
unele fără precedent, Iohannis a avut de ales între a juca rolul președintelui
zgomotos, dar vulnerabil în fața majorității politice zdrobitoare, și rolul
președintelui discret, care folosește pârghiile subterane ale statului,
inclusiv negocierea cu actorii aflați în ofensivă. Dacă în 2015 a reușit, pe calea tratativelor subterane, să
slăbească puterea majorității parlamentare (folosindu-se de Oprea și Dragnea
împotriva șubrezitului Ponta), dacă în 2016 a reușit să numească un guvern
tehnocrat fidel, cu mandat limitat, dar slab, supus amenințării de a fi demis
de Parlament, începând cu 2017, Iohannis s-a aflat în fața unei majorități
ostile, legitimată prin vot popular.
Așadar, ce a reușit?
1. Evitarea amnistiei și
grațierii: Proiectul amnistiei și grațierii, așa numitul „moment t0”,
a fost proiectat de Dragnea pentru finalul guvernării PSD, în așa fel încât să
beneficieze de el nu doar „victimele regimului Băsescu”, dar și clienții PSD
din guvernarea de după 2016. Iohannis a reușit să zădărnicească acest obiectiv
fundamental nu doar prin referendumul inițiat pe 26 mai 2019, moment ales
pragmatic pentru realizarea cvorumului, ci și prin controlul altor personaje în
funcții cheie, cum a fost Tudorel Toader, pe care, în ultimul moment, Dragnea
l-a pus la zid cu o revelație târzie –„ne-a mințit pe toți!” -, înainte să-l
demită. Șocant a fost să constate că și Viorica Dăncilă fusese deja „capturată”.
2. Conservarea rolului
de interlocutor valabil cu partenerii occidental: Multe din acțiunile
Parlamentului și Guvernului de după 2016 au fost văzute de majoritatea
analiștilor ca adevărate întoarceri în timp. Pe bună dreptate, dată fiind și
reacția societății, prin proteste la nivelul anilor 90 (unele reprimate violent
de subordonații lui Dragnea), s-a spus că reputația României se află în același
punct din timpul mineriadelor lui Ion Iliescu. Dacă atunci Occidentul nu a avut
un partener de dialog la nivelul statului român, ceea ce a dus la izolarea
pentru un deceniu a țării, după 2016, Iohannis a fost un interlocutor ferm și
credibil, care a împiedicat o prăbușire iremediabilă.
3. Destructurarea „rețelei
Dragnea”: Prin pași mici, dar siguri, pe căi ocolite sau directe,
subterane sau la vedere, șeful statului a reușit să subțieze încet-încet cercul
fidelilor atotputernicului Dragnea. Ceea ce trebuie spus este că Dragnea n-a
fost singur în cruciada împotriva justiției și a statului. El a fost sprijinit
de oameni politici din tot spectrul, de potenți oameni de afaceri și
magistrați, ca să nu mai vorbim de artileria mediatică transformată în
propagandă în favoarea frontului penal. Finalul a venit apoteotic, cu
înfrângerea zdrobitoare a PSD la alegerile europarlamentare (practic și-a
înjumătățit scorul) și condamnarea liderului, a doua zi, în dosarul angajărilor
fictive, deznodământ pe care Dragnea a încercat cu toate mijloacele să-l
împiedice.
4. Revitalizarea societății
civile și a acțiunii civice: Paradoxal, absența lui
Iohannis din peisajul public, impresia de neputință pe care a lăsat-o, a dus la
apariția unor mișcări de mare anvergură la firul ierbii, exprimate prin
proteste în stradă, petiții, strângere de semnături, acțiuni de guerilă (public-shame),
pe care România nu le-a mai cunoscut. Aceleași acțiuni au fost mult mai modeste
în mandatele lui Traian Băsescu și pentru că acesta a proiectat imaginea de
putere, a liderului implicat care se luptă cu toată lumea, fapt pentru care
potențialul de protest se consuma în fața televizorului, în timpul diatribelor
fostului președinte de la pupitrul oficial. Ironic, prin discreția lui
Iohannis, a apărut o formațiune politică legitimată de stradă, - USR, cu o
agendă radicală, cu un scor suficient de mare pentru a rivaliza chiar cu
partidul care îl sprijină pe actualul șef al statului. Mai mult, credibilitatea
externă a României nu s-a prăbușit și din cauza vizibilității acestor proteste
în presa internațională. Ele eu arătat ruptura dintre agenda politicienilor și
agenda alegătorilor, ceea ce a atras un sprijin necondiționat din partea
partenerilor occidentali pentru idealurile străzii.
5. Evitarea suspendării: Dacă
Traian Băsescu a mizat în primul mandat pe acțiunea Parlamentului de suspendare
din funcție, pentru relansarea credibilității sale, dar și pentru lămurirea
cadrului constituțional în care își propunea să joace, Iohannis a evitat genul
acesta de capcană, dintr-un motiv simplu. După 2016, majoritatea parlamentară
era suficient de puternică și hotărâtă pentru a folosi doar cele 30 de zile de
suspendare, indiferent de rezultatul referendumului. În acele 30 de zile,
Tăriceanu, locțiitorul constituțional al lui Iohannis și fidel până în ultima
clipă „grupului Dragnea”, ar fi executat întocmai misiuni sinucigașe, de la
promulgarea unor legi cu dedicație pentru penali, până la grațierea unor
personaje controversate care au contribuit masiv la ofensiva împotriva
justiției.
6. Reintegrarea diasporei în
corpul electoral: Iohannis își datorează mandatul românilor din
diaspora. Fără imaginile cu sute de mii de români împiedicați să voteze, prin
limitarea numărului de secții, care au avut reverberații emoționale în țară, Ponta
ar fi putut fi președinte.
7. Hărțuirea permanentă a
majorității parlamentare și împiedicarea unor legi periculoase pentru justiție
și societate: Modificările la coduri care ar fi produs
schimbări în termenele de prescripție, legi care priveau administrația publică,
chiar și OUG13 din ianuarie 2017, au putut fi zădărnicite și prin rolul activ
jucat de Iohannis. Prin prezența la
ședința de guvern pregătitoare pentru OUG13, prin prezența (o singură dată) în
stradă, alături de protestatari, încurajând revolta, Iohannis a reușit să
ridice costurile electorale pentru coaliția aflată la guvernare și să
tergiverseze intrarea în vigoare prin retrimitere în Parlament și contestări
repetate la CCR. Dacă ar fi fost pasiv, poate că multe din aceste acte
normative erau deja aplicate. Iohannis a acționat și a așteptat erodarea
popularității PSD+ALDE, acționând decisiv abia în 2019, când sondajele arătau că
o suspendare a lui produce pagube uriașe inițiatorilor, moment în care a
devenit mai activ și a preluat controlul jocului.
Ce
n-a reușit Iohannis? Nereușitele lui Iohannis din primul mandat
trebuie privite din perspectiva provocărilor, dar și a contextului politic.
Aici trebuie observat că mandatul lui Iohannis are două părți. În primii doi
ani, actualul președinte a încercat să se încadreze în „democrația de manual”.
În următorii trei ani, Iohannis a înțeles că democrația are imperfecțiunile ei
și este nevoie de acțiuni statale care să aducă necesarele corecții. Durerosul
proces BREXIT este o lecție pentru multe țări despre cum voința poporului, în
era noilor tehnologii și a manipulării, poate conduce la rezultate colective
dezastruoase. Decât să repari, mai bine previi.
1. N-a reușit să instaleze un
guvern PNL: În 2016, la un an după ce a fost ales
președinte, dar cu o majoritate ostilă, Iohannis avea ocazia să influențeze rezultatul
alegerilor parlamentare. A preferat să nu forțeze limitele Constituției, spre
deosebire de antecesorul său, mizând pe bunele intenții ale clasei politice.
Sub bagheta lui Dragnea, dar și cu Ponta alături, încă popular, PSD obține un
scor istoric, folosind un program de guvernare hiper-populist și evitând
discuțiile despre adevărata agendă pe justiție. Putea fi evitat deznodământul?
Greu de zis. PNL se diferenția prea puțin de PSD, juca în virtutea inerției, și
se despărțise numai de doi ani de amicii socialiști. În plus, agenda ascunsă de
demolare a justiției, sub pretextul echilibrării puterilor, nu le displăcea
nici lor. În plus, USR, cu revendicări mai radicale, a diminuat substanțial
scorul potențial al liberalilor, ceea ce era previzibil încă de la alegerile
locale din 2016.
2. N-a reușit să împiedice
decizii ale CCR cu implicații în schimbarea arhitecturii statului: CCR a
fost principalul instrument al clasei politice, nemulțumite de acțiunile DNA,
în colaborare cu SRI, pentru așa-zisa restabilire a echilibrului între puteri.
Mai mulți judecători, aflați sub influența celor nemulțumiți, nu au putut fi
întorși în deciziile care au absorbit, pe lângă interese oculte, și
resentimente personale mai vechi (vei cazul lui Daniel Morar). După inculparea
lui Toni Greblă, politicienii au oferit judecătorilor constituționali garanții
suplimentare că nu vor putea fi anchetați pentru înțelegeri politice și
încălcarea propriei independențe.
3. N-a reușit să mențină DNA în
forma activă: DNA, devenit vârf de lance al statului, a fost
anihilat atât prin îndepărtarea Laurei Kovesi, dar și prin modificări subtile
de legislație și decizii ale CCR. Lipsindu-i capacitatea instituțională, DNA se
baza pe sprijinul informativ al SRI. În momentul în care SRI a dispărut din
peisaj, procurorii anti-corupție s-au văzut lipsiți de obiectul activității. La
asta se adaugă timorarea permanentă, fie prin desființarea unor dosare prin
decizii controversate ale CCR, fie prin înființarea secției speciale de
anchetare a magistraților și capturarea inspecției judiciare de către PSD.
Controverse:
Rămân
două întrebări legate de primul mandate al lui Iohannis. Putea împiedica
numirea Viorică Dăncilă, loială lui Dragnea, în funcția de premier? Putea
împiedica îndepărtarea Laurei Kovesi de la șefia DNA? La prima întrebare nu este greu de răspuns. După eșecul cu
Grindeanu și Tudose, Dragnea a înțeles că nu mai trebuie să negocieze cu
Iohannis pentru a-și atinge obiectivele maximale, așa că n-avea decât să
propună un loial. Jocul lui Dragnea a fost mult mai subtil. Știind că Iohannis
nu putea refuza decât o singură propunere, a venit întâi cu Dăncilă, o persoană
îndoielnică în privința loialității, dar și insuficient pregătită pentru o
funcție atât de importantă. Avea Dragnea vreun interes să o pună pe Dăncilă la
Palatul Victoria, știind că, gafele acesteia (nu era străin de „potențialul” ei
intelectual) vor vulnerabiliza partidul? Evident, nu. El se aștepta ca Iohannis
să o respingă, după care să o propună pe Carmen Dan, de departe mult mai loială
decât Dăncilă (vezi evenimentele din 10 august 2018) și mai bine controlată în
aparițiile publice. Dacă Iohannis ar fi respins-o pe Carmen Dan, ar fi
încălcat Constituția, putea fi suspendat și, în cele treizeci de zile de
absență, Tăriceanu ar fi numit-o pe favorita lui Dragnea, fără prea mari
convulsii. Mai era un avantaj cu Dăncilă. Spre deosebire de Carmen Dan, Dăncilă
nu beneficia de niciun fel de imunitate parlamentară, așadar, era mult mai
speriată de consecințele semnăturii sale, ceea ce în final s-a dovedit un
calcul corect. Nici la a doua
întrebare răspunsul nu este greu de dat. În iunie 2018, printr-o controversată
decizie, CCR cerea explicit președintelui să semneze revocarea șefei DNA,
negând-i acestuia dreptul de veto. Dacă Iohannis nu s-ar fi conformat, era o
evidentă încălcare a Constituției. Ar fi urmat suspendarea de 30 de zile, iar
rezultatul referendumului ar fi fost irelevant, de vreme ce Tăriceanu, pe
perioada interimatului, ar fi demis-o îndată pe Kovesi și, cu siguranță, ar mai
fi promulgat și alte acte normative pe care frontul penal le aștepta cu
sufletul la gură.
Greu de făcut, până la urmă, o analiză obiectivă a primului mandat a lui Iohannis! Analiștii, prieteni sau neprieteni, i-au schițat deja multe portrete: de „robot”, „spectator”, „indiferent”, etc. Când te uiți însă la provocările care i-au stat în față și la resursele instituționale la dispoziție, înțelegi că Iohannis a fost un infanterist răbdător, uneori cam singur în tranșee, care a folosit „nemțește”/calculat muniția, așteptând vremurile bune pentru contra-ofensivă. N-a putut împiedica chiar totul, daunele sunt vizibile, ca rănile deschise, dar a reușit să minimizeze pierderile, așa încât, după prezidențiale, reconstrucția să nu fie de durată. Per total primul mandat a fost destul de bun. Altfel stau lucrurile cu cel de-al doilea mandat! Iohannis a devenit de nerecunoscut!!