CE ESTE TEOLOGIA LEGĂMÂNTULUI?

 

CE ESTE TEOLOGIA LEGĂMÂNTULUI?

 Teologia Legământului nu este atât de mult o „teologie” în sensul unui set sistematic de doctrine, cât mai degrabă un cadru de interpretare a Scripturii. Este, de obicei, contrastat cu un alt cadru interpretativ al Scripturii, numit „Teologie Dispensaționalistă” sau „Dispensaționalism”. Dispensaționalismul este astăzi cea mai populară metodă de interpretare a Scripturii, mai ales în Bisericile Neoprotestante. Teologia Legământului, totuși, rămâne modalitatea majoritară de raportare pentru Protestanți, începând din vremea Reformei, și este sistemul preferat de cei cu convingeri reformate sau calviniste. În vreme ce dispensaționalismul vede Scriptura ca desfășurându-se într-o serie de (în mod curent) șapte „dispensații” (dispensația poate fi definită ca modalitatea specifică pe care Dumnezeu o folosește în relația cu omul și creația în timpul unei perioade specifice din istoria răscumpărării), Teologia Răscumpărării privește Scriptura prin cadrul legământului. Teologia Legământului definește două legăminte: legământul faptelor (LF) și legământul harului (LH). Un al treilea legământ este uneori menționat, numit legământul răscumpărării (LR), care precede în mod logic celelalte două legăminte. Vom discuta aceste legăminte în ordine. Lucrul important de reținut este că toate aceste legăminte descrise în Scriptură (ex.: legămintele cu Noe, Avraam, Moise, David și Noul Legământ) sunt manifestarea fie a legământului faptelor, fie a legământului harului. Să începem să examinăm diversele legăminte detaliate în Teologia Legământului, începând cu legământul răscumpărării, care precede în mod logic celelalte două legăminte. Potrivit Teologiei Legământului, LR este un legământ făcut între Cele trei Persoane ale Trinității, de a alege, ispăși pentru și mântui un grup ales de oameni pentru mântuire și viață veșnică. În legământul răscumpărării, Tatăl alege o mireasă pentru Fiul Său. În vreme ce LR nu este explicit menționat în Scriptură, Scriptura afirmă în mod explicit natura veșnică a planului salvării (Efeseni 1:3-14; 3:11; 2 Tesaloniceni 2:13; 2 Timotei 1:9; Iacov 2:5; 1 Petru 1:2). De altfel, Iisus adesea a făcut referire la slujba Lui de a face voia Tatălui (Ioan 5:3, 43; 6:38-40; 17:4-12). Faptul că, mântuirea celor aleși a fost intenția lui Dumnezeu încă de la începutul creației nu poate fi pus sub semnul îndoielii; LR doar formalizează acest plan veșnic în limbajul legământului. Din perspectiva istoriei răscumpărării, legământul faptelor este primul legământ pe care îl vedem în Scriptură. Când Dumnezeu l-a creat pe om, l-a pus în Grădina Eden și i-a dat o poruncă simplă: „Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Geneza 2:16-17). Putem vedea limbajul specific unui legământ subînțeles în această poruncă. Dumnezeu îl pune pe Adam în Grădină și îi promite viața veșnică lui și urmașilor lui atâta timp cât este ascultător față de poruncile lui Dumnezeu. Viața este o răsplată pentru ascultare, iar moartea este pedeapsa pentru neascultare. Acesta este limbaj specific unui legământ. Unii erudiți văd în legământul faptelor o formă de legământ suzeran-vasal. În aceste tipuri de legământ, suzeranul (ex.: regele sau stăpânul) oferă termenii legământului vasalului (ex.: cel supus). Suzeranul oferă binecuvântarea și protecția în schimbul tributului vasalului. În cazul legământului faptelor, Dumnezeu (suzeranul) promite viața veșnică și binecuvântare omenirii (vasalul reprezentat de Adam, capul rasei umane), în schimbul ascultării omului față de stipulările legământului (ex.: să nu mănânce din pom). Vedem o structură similară în încheierea Vechiului Legământ prin Moise cu Israelul. Israel a făcut un legământ cu Dumnezeu la Sinai. Dumnezeu urma să îi dea Țara Promisă, un „Eden” reconstituit („o țară unde curge lapte și miere”), și binecuvântarea și protecția Sa împotriva tuturor dușmanilor, în schimbul ascultării stipulărilor legământului. Pedeapsa pentru încălcarea legământului a fost expulzarea din țară (care a avut loc prin cucerirea Împărăției de Nord, în 722 î.H. și a Împărăției de Sud, în 586 î.H.). Când Adam a eșuat în păstrarea legământului faptelor, Dumnezeu a instituit un al treilea legământ, numit legământul harului. În LH, Dumnezeu le oferă în mod liber păcătoșilor (cei care eșuează în a respecta LF) viața veșnică și mântuire, prin credința în Iisus Hristos. Vedem măsurile luate pentru împlinirea LH imediat după cădere, când Dumnezeu profețește despre „sămânța femeii” în Geneza 3:15. În timp ce legământul faptelor este condiționat și promite binecuvântarea în schimbul ascultării și blestemul în schimbul neascultării, legământul harului este necondiționat și este oferit liber, pe baza harului lui Dumnezeu. LH ia forma tratatelor antice, în care un rege îi oferea pământ unui beneficiar ca dar, fără nicio obligație. Cineva poate susține că există o condiție pentru legământul harului - credința. Există multe îndemnuri în Biblie pentru beneficiarii harului necondiționat al lui Dumnezeu de a rămâne credincioși până la sfârșit, astfel că, într-un mod foarte real, păstrarea credinței este o condiție a LH. Dar Biblia învață clar că până și credința salvatoare este un cadou de har de la Dumnezeu (Efeseni 2:8-9). Vedem legământul harului manifestat în diverse legăminte necondiționate pe care Dumnezeu le face cu oameni din Biblie. Legământul pe care Dumnezeu îl încheie cu Avraam (ca El să-i fie Dumnezeu și Avraam și urmașii lui să fie poporul Său) este o extensie a LH. Legământul davidic (că un urmaș al lui David va domni întotdeauna ca rege) este, de asemenea, o extensie a LH. În cele din urmă, Noul Legământ este expresia finală a LH, căci Dumnezeu Își scrie legea pe inimile noastre și ne iartă complet de păcate. Un lucru care ar trebui să fie clar când ne uităm la aceste diverse legăminte din Vechiul Testament este că ele toate își găsesc împlinirea în Iisus Hristos. Promisiunea față de Avraam de a binecuvânta toate popoarele a fost împlinită în Hristos. Regele davidic care va domni veșnic peste poporul lui Dumnezeu a fost împlinit în Hristos, iar Noul Legământ a fost, evident, împlinit în Hristos. Chiar și în Vechiul Legământ sunt aluzii la LH, pentru că toate jertfele și ritualurile Vechiului Testament arată înspre lucrarea mântuitoare a lui Hristos, Marele nostru Preot (Evrei 8-10). De aceea Iisus poate spune în Predica de pe Munte că El a venit nu să strice Legea, ci s-o împlinească (Matei 5:17). De asemena vedem LH în acțiune în Vechiul Testament, când Dumnezeu Își scutește poporul de judecata pe care păcatul lor repetat o merita. Deși stipulările Legământului Mozaic (o aplicare a LF) promiteau judecata lui Dumnezeu asupra Israelului pentru neascultarea poruncilor Lui, Dumnezeu lucrează cu răbdare față de poporul Său prin legământ. Acest lucru este, de obicei, amintit prin fraza „Dumnezeu Și-a amintit de legământul făcut cu Avraam” (2 Împărați 13:23; Psalmul 105 - T.M.; Isaia 29:22; 41:8); promisiunea lui Dumnezeu de a împlini legământul harului (care este, prin definiție, un legământ unilateral) adesea încălca dreptul Său de a impune legământul faptelor. Aceasta este o mică descriere a teologiei legământului și cum se interpretează Scriptura prin grila legământului. O întrebare care se ridică uneori cu privire la teologia legământului este dacă LH înlocuiește sau înlătură LF. Cu alte cuvinte, este LF învechit, de vreme ce Vechiul Legământ este învechit (Evrei 8:13)? Vechiul Legământ (Mozaic), în timp ce este o aplicație a LF, nu este LF. Din nou, LF merge înapoi în Eden, unde Dumnezeu a promis viața în schimbul ascultării și moartea în schimbul neascultării. LF este mai dezvoltat în Cele 10 Porunci, în care Dumnezeu promite, din nou, viața și binecuvântarea în schimbul ascultării și moartea și pedeapsa în schimbul neascultării. Vechiul Legământ este mai mult decât legea morală codificată în 10 porunci. Vechiul Legământ include regulile și regulamentele cu privire la închinarea față de Dumnezeu. De asemenea, include legea civilă care guverna națiunea lui Israel în timpul teocrației și al monarhiei. Odată cu venirea lui Iisus Hristos, Mesia promis al Vechiului Testament, multe aspecte ale Vechiului Legământ au devenit învechite, pentru că Iisus a împlinit simbolurile și figurile Vechiului Legământ (vezi Evrei 8-10). Vechiul Legământ a reprezentat „tiparul și umbra”, în timp ce Hristos reprezintă „substanța” (Coloseni 2:17). Din nou, Hristos a venit să împlinească Legea (Matei 5:17). Cum spune Pavel „În adevăr, făgăduințele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da”; de aceea și „Amin”, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu” (2 Corinteni 1:20). Totuși, acesta nu abrogă legământul faptelor codificat în legea morală. Dumnezeu a cerut sfințire de la poporul Său în Vechiul Testament (Leviticul 11:44) și încă cere sfințire de la poporul Său în Noul Testament (1 Petru 1:16). Astfel, suntem în continuare obligați să împlinim stipulările LF. Vestea bună este că Iisus Hristos, ultimul Adam și Capul legământului nostru, a împlinit în mod perfect cerințele LF și acea neprihănire/îndreptățire perfectă este motivul pentru care Dumnezeu poate să extindă LH celor aleși. Romani 5:12-21 descrie situația dintre doi capi „federali” ai rasei umane. Adam reprezenta rasa umană în Grădină și a falimentat în ținerea LF, aruncându-se astfel pe sine și pe urmașii săi în păcat și moarte. Iisus Hristos stă ca reprezentant al omului, de la ispitirea Sa în pustiu până la Calvar, împlinind în mod perfect LH. De aceea Pavel poate spune că „După cum toți mor în Adam, tot așa, toți vor învia în Hristos” (1 Corinteni 15:22). În concluzie, Teologia Legământului privește Scriptura ca pe o manifestare fie a LF, fie a LH. Întreaga relatare a istoriei răscumpărării poate fi văzută ca Dumnezeu care oferă LH din fazele incipiente (Geneza 3:15) până la împlinirea sa în Hristos. Teologia Legământului este, astfel, o modalitatea cristocentrică de a privi Scriptura, pentru că vede Vechiul Testament ca promisiunea lui Hristos, iar Noul Testament ca împlinirea în Hristos. Unii au acuzat Teologia Legământului ca fiind o învățătură numită „Teologia Înlocuirii” (ex.: biserica înlocuiește Israelul). Acest lucru este, în parte adevărat. Astfel, spre deosebire de Dispensaționalism, Teologia Legământului nu vede o distincție acută între Israel și Biserică. Israelul a reprezentat oamenii lui Dumnezeu în Vechiul Testament, iar Biserica (care este alcătuită din evrei și neamuri) reprezintă poporul lui Dumnezeu în Noul Testament; ambele alcătuiesc un singur popor al lui Dumnezeu (Efeseni 2:11-20). Biserica este Israelul și Israelul este Biserica (Galateni 6:16). Toți oamenii care practică aceeași credință ca a lui Avraam sunt parte a poporului lui Dumnezeu prin legământ (Galateni 3:25-29). Multe alte lucruri pot fi spuse cu privire la Teologia Legământului, dar ce este important de reținut este că Teologia Legământului este un cadru de interpretare în înțelegerea Scripturilor. Teologia Legământului și Dispensaționalismul au multe diferențe, iar uneori conduc la concluzii opuse cu privire la doctrine secundare, dar ambele aderă la aceleași puncte esențiale ale credinței creștine: mântuirea este doar prin har, doar prin credința în Hristos și doar a lui Dumnezeu este gloria! Totuși, Teologia Legământului aplicată în mod extrem a dus, este adevărat, la Teologia Înlocuirii. Personal resping categoric această direcție a Teologiei Legământului!

CE ESTE ... MOARTEA?

 

CE ESTE … MOARTEA?

 Nimic nu poate fi mai teribil pentru cel necredincios decât moartea. Ea este pe drept şi scripturistic numită „împăratul spaimelor” (Iov 18:14 ). Este încheierea juridică a vieţii primului Adam. Ce este dincolo? Nu este la fel de simplu ca în cazul naturii animalelor, ci cu cât mai mult este privită în legătură cu natura morală a omului, cu atât devine mai teribilă. Orice lucru în care omul s-a implicat, căminul său, gândurile sale, întreaga lui fiinţă, se încheie şi piere pentru totdeauna. „El se întoarce în pământul lui; în aceeaşi zi planurile lui pier.” Psalmul 146:4 - T.M.. Omul găseşte în moarte un sfârşit al oricărei speranţe, al oricărui proiect, al tuturor gândurilor şi planurilor sale. Izvorul tuturor este curmat. Făptura în care el a existat s-a dus: nu mai poate conta pe nimic. Scena aglomerată pe care s-a desfăşurat întreaga lui viaţă nu îl mai cunoaşte. El însuşi se stinge. Nimeni nu mai are de a face cu el. Natura lui a cedat, neputincioasă în a rezista înaintea acestui stăpân căruia îi aparţine, şi care acum îşi revendică înspăimântătoarele drepturi. Însă aceasta este departe de a fi tot. Omul, ca om trăind pe acest pământ, se scufundă în neant. Dar de ce? Pentru că a intervenit păcatul. Iar o dată cu păcatul, conştiinţa. O dată cu păcatul, puterea lui Satan: încă şi mai mult, o dată cu păcatul, judecata lui Dumnezeu. Moartea este expresia şi martorul tuturor acestora. Este plata păcatului, groază pentru conştiinţă, puterea lui Satan prin judecata lui Dumnezeu, executor judecătoresc pentru criminal, şi dovada vinovăţiei sale înaintea judecăţii care vine. Cum poate fi altfel decât înspăimântător? Este pecetea asupra căderii şi ruinei şi condamnării primului Adam. Iar el nu are altceva decât această natură veche. El nu poate să dăinuiască înaintea lui Dumnezeu ca un om viu. Moarte este înscrisă pe el, căci el este păcătos, nu se poate elibera singur. Pe lângă aceasta el este vinovat şi condamnat. Urmează judecata. Dar Hristos a intervenit. El a venit în moarte - o adevăr binecuvântat, El, Prinţul vieţii! Ce este acum moartea pentru cel credincios? Remarcă, acum, întreaga forţă a acestei nespus de minunate intervenţii a lui Dumnezeu. Am văzut că moartea este slăbiciunea omului, descompunerea fiinţei sale, puterea lui Satan, judecata lui Dumnezeu, plata păcatului. Dar toate acestea sunt în legătură cu primul Adam, a cărui parte, din cauza păcatului, este moarte şi judecată. Am văzut dublul caracter al morţii; falimentul vieţii, sau al puterii de viaţă în om, şi martorul judecăţii lui Dumnezeu şi cea care conduce în judecata lui Dumnezeu. Hristos a fost făcut păcat pentru noi; El a suferit moartea, a trecut prin ea ca putere a lui Satan şi ca judecată a lui Dumnezeu. Moartea cu consecințele ei, a fost întâmpinată în orice aspect al ei de Hristos. Judecata lui Dumnezeu a fost pe deplin purtată de El mai înainte ca să vină ziua judecăţii. Prin moarte, ca plată a păcatului, a trecut El. Moartea şi-a pierdut puterea asupra credinciosului în întregime, în orice aspect, ca şi cauză a groazei pentru suflet. Faptul fizic ar putea avea loc; dar nu este obligatoriu - într-atât i-a îndepărtat Hristos puterea. „Nu toţi vom adormi, deşi toţi vom fi schimbaţi”. Dorind, spune apostolul, nu „să fim dezbrăcaţi, ci îmbrăcaţi, pentru ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă.” Astfel este puterea vieţii în Hristos. Însă moartea a fost mai mult decât lăsată în urmă. Moartea este a noastră, spune apostolul, după cum sunt toate lucrurile (1. Corinteni 3:21-23 ). Prin binecuvântata intrare a Domnului în moarte pentru mine, moartea şi de asemenea judecata devin salvarea mea. Păcatul, a cărui plată era, a fost îndepărtat prin moartea însăşi. Judecata a fost purtată acolo pentru mine. Moartea nu este spaimă pentru sufletul meu; nu este semnul mâniei, ci este cea mai binecuvântată şi cea mai deplină dovadă a dragostei, deoarece Hristos a intrat în ea. Sunt eliberat de întreaga putere a legii împotriva mea, căci nu are putere asupra unui om decât atât timp cât trăieşte; dar în Hristos eu sunt deja mort faţă de lege. Dumnezeu, prin moarte, s-a ocupat deja de păcat şi judecată. Într-un cuvânt, Hristos, Cel fără păcat, venit în asemănarea cărnii păcătoase, şi pentru păcat, s-a ocupat de întreaga mea stare, în primul Adam, într-un aşa fel încât toate consecinţele ei au fost purtate în mod drept. Iar prin moarte omul cel vechi, puterea lui Satan, păcat, judecată, caracterul muritor însuşi, care sunt legate de omul cel vechi (sau păcătos), sunt lăsate în urmă şi problema lor este rezolvată. Acum trăiesc înaintea lui Dumnezeu într-Unul care este înviat, după ce a suferit pentru mine tot ce aparţinea omului vechi. Moartea m-a eliberat pentru totdeauna de orice aparţinea de omul cel vechi şi urma să vină asupra lui, fiind în viaţă. Mai întâi, condamnarea şi judecata sunt în întregime sfârşite, în problema acceptării sufletului. Înspăimântătoarea încercare a trecut, însă printr-un Altul - iar din ea rezultă eliberarea mea, potrivit dreptăţii lui Dumnezeu. Valurile care i-au nimicit pe egipteni erau un zid pentru Israel, de o parte şi de alta, calea sigură pentru ieşirea din Egipt. Izbăvirea lui Dumnezeu era acolo. Egiptul şi puterea lui opresivă au fost lăsaţi în spate. Moartea ne este eliberare şi salvare. În al doilea rând, ce a devenit în practica? Sunt adus la viaţă, în puterea învierii lui Hristos. El devine viaţa mea. Mă lipsesc, dacă mă pot aventura să spun astfel, de viaţa omului vechi; o am pe cea a celui nou. Dar El Cel care, acum înviat, este viaţa mea, a trecut prin moarte. Eu mă recunosc pe mine însumi mort. Aşadar nu se spune niciodată că noi trebuie să murim faţă de păcat. Omul cel vechi nu face aceasta şi nici nu o doreşte. Ni se spune că suntem morţi, şi ni se porunceşte să ne recunoaştem morţi. „Tot aşa şi voi, socotiţi-vă pe voi înşivă morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu, în Hristos Iisus” Romani 6:11 . „Pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” Coloseni 3:3 ; iar apoi ni se spune să omorâm mădularele noastre care sunt pe pământ, în puterea acestei vieţi noi şi a Duhului Sfânt care locuieşte în noi. Atunci am dreptul să mă recunosc mort. Ce câştig este atunci moartea pentru mine, în acest aspect, dacă dorinţele omului cel nou sunt cu adevărat în mine! Da, ce eliberare şi ce putere! Ce este mort faţă de credinţă nu este decât omul cel vechi, păcătos, care împiedică şi hărţuieşte; în care, în responsabilitatea faţă de Dumnezeu, eram pierdut, şi nu eram în stare să Îl întâlnesc. „Atunci”, spune apostolul, „când eram în carne, pasiunile păcatelor care erau prin lege lucrau în mădularele noastre spre a aduce rod pentru moarte” Romani 7:5 . Însă în Romani 8:9 se spune „Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă, în adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi”. Carnea nu este poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. În ea noi ne-am recunoscut pierduţi şi în ruină. Aceasta era poziţia primului Adam, şi noi am fost în ea. Legea i-a hotărât moarte, judecată, însă acum eu nu mai sunt în ea, ci în ultimul Adam. Cu privire la porunci, apostolul spune „Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii, pentru ce, ca şi cum aţi fi încă în viaţă în lume, vă supuneţi la rânduieli?” Pentru credinţă, în lume noi suntem morţi, nu vii. Aşadar, orice lucru care ne face să realizăm aceasta în mod practic: încercări, suferinţă, necaz, este un câştig. Face o realitate în sufletele noastre faptul că suntem morţi, şi astfel eliberaţi de omul cel vechi. „Prin aceste lucruri trăiesc oamenii şi în toate acestea este viaţa duhului meu” Isaia 38:16 . Este o despărţire şi o izbăvire de influenţa întunecoasă şi înăbuşitoare a omului vechi. Aceste suferinţe şi scindări ale vieţii sunt detalii ale morţii în aspectul moral. Însă ale morţii cui? A omului vechi. Totul este doar câştig. În al treilea rând, dacă moartea vine ca fapt - este moartea cărui lucru? A ceea ce este muritor, a omului vechi. Viaţa cea nouă, de înviere, moare? A trecut prin moarte cu Hristos, iar acest fapt a fost înfăptuit în noi. Nu poate muri. Este Hristos. Aşadar, prin faptul că moare, doar lasă moartea în urmă. Părăseşte ceea ce este muritor. Suntem absenţi din trup şi prezenţi împreună cu Domnul. Anterior era legată exterior de ceea ce este muritor; nu mai este aşa. Suntem absenţi din trup şi prezenţi împreună cu Domnul. Plecăm şi suntem cu Hristos. Credinţa adevărată este aceea care caută un triumf mai mare - noi vom fi „îmbrăcaţi”: totuşi aceasta este puterea lui Dumnezeu. Omul cel vechi, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, nu înviază niciodată. Dumnezeu, datorită Duhului Sfânt care locuieşte în noi, va aduce la viaţă până şi trupurile noastre muritoare. Viaţa lui Hristos va fi arătată într-un trup glorios. Vom fi făcuţi asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu, ca El să fie Întâiul-născut printre mulţi fraţi. Aceasta este roada puterii divine. Dar între timp moartea însăşi este întotdeauna eliberare, deoarece având o viaţă nouă, aceasta înseamnă că suntem uşuraţi de povara omului cel vechi care împiedică şi stânjeneşte căile noastre. Este trăirea noastră cu Hristos. Cât de minunat şi de înviorător este acest gând! Dacă odată am înţeles diferenţa dintre vechiul şi noul om, realitatea vieţii noi pe care am primit-o în Hristos, moartea omului vechi va fi cunoscută şi simţită ca fiind adevărată şi un câştig real. Fără îndoială, timpul lui Dumnezeu este cel mai bun, pentru că El singur cunoaşte ce este necesar pentru ca prin disciplină şi exerciţiu să ne formeze sufletele şi să ne facă să cunoaştem puterea acestei vieţii în Hristos, ca astfel ceea ce este muritor să fie înghiţit fără ca noi să murim. Dar dacă moartea înseamnă încetarea omului vechi, nu înseamnă altceva decât încetarea păcatului, a piedicilor, a încercărilor. Am sfârşit cu omul cel vechi, în care suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, pe drept, pentru că Hristos a murit pentru noi - am sfârşit pentru totdeauna, pentru că trăim în puterea omului celui nou. Aşa este moartea pentru cel credincios. „Să plec şi să fiu împreună cu Hristos, pentru că este cu mult mai bine”. În ceea ce priveşte judecata, a purtat-o Hristos; în ceea ce priveşte puterea păcatului, aceasta reprezintă moartea a însăşi naturii în care trăieşte. Ca moarte propriu-zisă, reprezintă eliberare faţă de ea pentru a fi împreună cu Hristos în omul cel nou care Îl savurează. Cine nu ar muri, potrivit câştigului ei? Dacă trăim ca să Îl slujim pe Hristos, se merită să trecem prin necazurile acestei lumi. Aceasta însă nu va însemna mai puţină suferinţă, oricare ar fi binecuvântarea care ne va îmbărbăta când vom trece prin ea. Pentru noi, a trăi este Hristos, a muri este câştig. Însă cel care moare este omul cel vechi; mai întâi suferinţa noastră, după aceea vrăjmaşul nostru. Desigur că aceasta presupune viaţa divină, iar în practică presupune ca inima să fie în altă parte decât în lucrurile în care trăieşte omul cel vechi.

ISUS SAU IISUS?

ISUS SAU IISUS?

 Cum se scrie corect numele Mântuitorului, Isus sau Iisus? Întrebarea aceasta pare să revină mereu și mereu în discuțiile interconfesionale (ortodocși, catolici, evanghelici). Credincioșii ortodocși preferă scrierea cu doi de „ii”, în vreme ce catolicii și evanghelicii rămân la scrierea cu un singur „i”. De pildă, în Biblia catolică Isus este scris cu un singur „i”. Problema, din păcate, nu se rezumă doar la „cine are dreptate”? Nu de puține ori, cei care scriu „Isus” sunt acuzați de faptul că „batjocoresc” numele Mântuitorului. Circulă și mitul că „Isus” scris cu un sigur „i” înseamnă „măgar”. Argumentul acesta este de-a dreptul jenant. Niciun cuvânt care desemnează animalul „măgar” în limba ebraică (hamor, ayir, athon, arod) sau în limba greacă (hupozugion, onarion, onos, polos) nu are vreo legătură cu numele „Isus”. Și, chiar dacă ar fi așa în vreo anumită limbă, noi scriem și vorbim în limba română! Mai mult, printre români circulă o concepție, destul de populară, că este „păcat” să citești dintr-o Biblie /Nou Testament în care Isus este scris cu un singur „i”.  Așa să fie, oare? În ce mă privește, nu îmi propun să fiu dogmatic și categoric cu privire la scrierea cu un singur „i” sau cu doi de „ii”. Mai degrabă, vreau să argumentez că, ambele variante sunt într-o largă circulație în scrierile de limbă română (scrierea cu un singur „i” nu aparține unui grup sectant, izolat). Nu trebuie să ne certăm pe acest subiect - nu există dovezi sută la sută clare și obligatorii pentru o variantă sau alta. În opinia mea, și a altora, există argumente suficient de convingătoare pentru a scrie Isus cu un singur „i”. Pentru a aborda cele trei puncte de mai sus voi folosi, în principal, câteva remarci făcute de Eugen Munteanu, eruditul profesor de la Catedra de Limbă Română și Lingvistică Generală a Facultății de Litere (Univeristatea Al. I. Cuza din Iași).  Așadar:

1. „Iisus” și „Isus” sunt ortografii de largă circulație - spre exemplu:

Editura POLIROM:

Publică Iisus, cu doi de „ii” în lucrări precum:

Patericul sau Apoftegmele părinților din Pustie, traducere de Cristian Bădiliță, Polirom, 2003.

LaCocque, Paul Ricoeur, Cum să înțelegem Biblia, traducere de Maria Carpov, Polirom, 2002.

Publică Isus, cu un singur „i” în:

Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creștine vechi, grecești și latine, vol. I, traducere de H. Stănciulescu și Gabriela Sauciuc, Polirom, 2001.

Vladimir Petercă, Mesianismul în Biblie, Polirom, 2003.

Editura HUMANITAS:

Publică Iisus, cu doi de „ii” în următoarele:

Dumitru Stăniloae - cărți ale acestui teolog apărute la Humanitas.

R. Patapievici, Omul recent, Humanitas, 2001.

Publică Isus, cu un singur „i” în:

Etienne Gilson, Filosofia în Evul Mediu, traducere de Ileana Stănescu, Humanitas, 1995.

R. Patapievici, Zbor în bătaia săgeții, Humanitas, 1995.

 Concluzia este destul de evidentă: scrierea numelui Isus cu un singur „i” nu ține de incultura și ireverența unor „sectanți”, ci este practicată și publicată - în paralel cu scrierea cu doi de „ii” - de către autori și edituri de cea mai înaltă ținută academică.

 2. Nu există argumente ferme și incontestabile pentru o variantă sau alta:

 Eugen Munteanu justifică cele două opțiuni astfel: scrierea „Iisus” este justificată de „principul tradiției și impusă în tipăriturile oficiale ale Bisericii Ortodoxe Române și adoptată prin consens tacit de un larg spectru al pieței publicațiilor”. Scrierea „Isus” este „preferată de catolici și neoprotestanți” și „are la bază o aplicare riguroasă a principiului fonematic al ortografiei românești” (adică scrierea reproduce pronunțarea). Lingvistul este de părere că folosirea uneia dintre cele două variante nu ține atât de mult de rațiunile filologice, ci are „de cele mai multe ori o conotație confesională, adesea (implicit) polemică.” Ideea este că regulile limbii române nu te obligă neapărat la scrierea cu un „i” sau cu doi de „ii” (deși mai potrivit pare să fie cu un singur „i”), mai degrabă diferitele confesiuni creștine optează pentru una dintre variante pentru a indica prin aceasta identitatea lor denominațională.

 3. Este mai potrivit să scriem „Isus” cu un singur „i”:

 În limba greacă Numele Mântuitorului este Ἰησούς.  Acest nume se citea în vremea Noului Testament „Iesus”, iar în greaca medie și în neo-greacă se citea „Iisus”. După cum se poate observa, diferența o face litera  eta (η), care a fost transliterată în limba latină folosindu-se litera „e”. În limba română numele Ἰησούς se transliterează Iesous. De ce recomandăm, totuși, scrierea cu un singur „i”? Deoarece în limba română cuvintele se scriu la fel cum se pronunță (principiul fonologic). Noi scriem și vorbim în limba română, nu în limba greacă! Este mai bine, deci, să scriem numele „Isus” cu un singur „i”, așa după cum îl și pronunțăm. Se păstrează un principiu al echivalenței: după cum diftongul ού este scris și pronunțat „u”, și nu „ou”, tot astfel, silaba Ἰη este bine să fie scrisă și pronunțată „I”, și nu „Ie” sau „Ii”. În concluzie, „Isus” este o scriere mai fidelă limbii române, dar nu putem spune că este o greșeală dacă cineva scrie „Iisus”, sau chiar „Iesus”, după cum argumentează unii care vor să indice și mai bine asemănarea cu greaca veche și cu scrierea celorlalte limbi europene  (engleză: „Jesus”, franceză: Jésus, portugheză: Jesus, polonă: Jezus etc.).  Modul în care scriem Numele Mântuitorul nu este unul esențial. Mai importantă este atitudinea noastră față de Persoana care poartă acest Nume! Trebuie să știm că Isus este Cristos, adică Salvatorul nostru. Și, să mai reținem că El este și Domnul nostru, Regele nostru.

O POSIBILĂ ISTORIE A LUMII FĂRĂ RELIGIILE DE ASTĂZI!

O POSIBILĂ ISTORIE A LUMII FĂRĂ RELIGIILE DE ASTĂZI!

 De mai bine de 40 000 de ani, oamenii venerează entităţi supranaturale imaginate şi îşi menţin credinţa în viaţă de după moarte prin ceremonii specifice oricărei culturi. Poate că zeii sunt consideraţi nemuritori, dar religiile sunt muritoare. Un zeu este viu, permanent prezent şi nemuritor când oamenii cred în el. Dar când oamenii nu mai cred şi încetează să-l mai venereze, să se roage şi să-i mai poarte respect, acesta dispare, ca şi cum nu a existat niciodată. Astăzi, în spaţiul afroeuroasiatic şi în cel american, 3,9 miliarde de oameni (2,2 miliarde de creştini, 1,6 miliard de musulmani şi 14 milioane de iudaici) venerează un signur ZEU, asta în vreme ce 1 miliard de hinduşi venerează 33 milioane de zei, 376 milioane de budişti urmează calea lui Buddha, 394 de milioane de chinezi tradiţionalişti veenreaza peste 100 de zei. Pentru 3,9 miliarde de oameni, Dumnezeu/Allah/Yaweh este zeul creator al universului, o entitate imaterială, spirituală, omniprezentă, atotştiutoare, infinită, omnipotentă, omnibenevolentă şi eternă, fără de început şi sfârşit, Dar acum câteva mii de ani, acest ZEU nici nu era conceput în imaginaţia strămoşilor noştri. Acum câteva mii de ani, existau zeci de mii de zei care erau veneraţi şi respectaţi. Monoteismul, credința în existența unui unic zeu, a apărut prima dată la egipteni când era venerat Soarele pe vremea faraonului Akenaten, dar pentru o perioadă scurtă de timp. Evreii au fost cei care au pus bazele unei religii organizate de succes - iudaismul. Ulterior, spre sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu, din rădăcina avraamică a iudaismului au încolţit două ramuri - creştinismul în vest şi islamul în est, religii care venerează acelaşi zeu, dar îl privesc din unghiuri diferite. Credinţa în acest zeu a schimbat definitiv cursul istoriei în spaţiul afroeuroasiatic şi în cel american. S-au organizat ceremonii religioase, dar s-au desfăşurat şi războaie în numele acestui zeu. S-au construit lăcaşuri de cult în care este omagiat şi venerat şi s-au scris cărţi considerate sfinte despre activitatea adepţilor zeului respectiv. Cum ar fi arătat lumea dacă pur şi simplu acest zeu nu ar fi fost niciodată venerat, religiile avraamice nu ar fi existat, iar religiile politeiste se menţineau în continuare? Dacă personalităţile legendare ca Avraam, Moise, Iisus şi Mahomed nu ar fi existat? Ar fi fost cursul istoriei diferit? Cum omul nu poate trăi fără să creadă în zei, în mod sigur religiile antice ar fi persistat sau ar fi fost create altele.

1. Dacă Iudaismul nu ar fi existat!

 Evreii s-au considerat de-a lungul istoriei drept poporul ales de Yaweh. Regatul Israelului a fost de altfel singurul stat care avea religie monoteistă. Dar dacă evreii nu erau monoteişti şi nu se considerau popor divin, cum ar fi arătat istoria? Foarte probabil, nu ar mai fi existat nici creştinismul şi nici islamul, nu mai vorbim de sinagogi, cărţile sfinte, ceremoniile iudaice, sărbători precum Paştile, oraşul Ierusalim şi de conflictele religioase pentru acesta, şi de altfel, probabil că nici Holocaustul şi nici statul Israel n-ar mai fi existat. S-au făcut totuşi descoperiri arheologice care atestă că erau destui evrei politeişti şi care venerau o zeiţă care părea să fie nevasta lui Yaweh.

2. Dacă Islamul nu ar fi existat!

 Islamul este cea de-a două mare religie la nivel global, având 1,6 miliarde de adepţi care îl venerează pe Allah şi profetul său, Mahomed în toată lumea, densitatea cea mai crescută fiind întâlnită în Orientul Apropiat şi Mijlociu, în Africa de Nord. Comunităţi musulmane se găsesc în regiunile sudice ale Rusiei şi în statele vecine, în Europa de Sud-Vest şi în nord-vestul peninsulii balcanice, precum şi în Indonezia. Coranul este în prezent cea mai citită carte sacră la nivel global. Dar dacă am presupune că Mahomed nu ar fi existat sau că pur şi simplu, acesta nu ar fi avut deloc revelaţia din peştera prin care un înger l-a învăţat să citească ? Cum ar fi arătat Orientul Mijlociu şi nordul Africii de azi fără Islam ? Simplu - Coranul, moscheile, Mecca şi Medina, Sharia, Jihad, califatele medievale, Imperiul Otoman, mişcările radicale şi atentatele comise de organizaţiile teroriste precum ISIS sau al-Qaida nu ar mai fi existat . Nicio altă religie din istorie nu a intenţionat să controleze fiecare aspect al societăţii şi să înfăptuiască convertirea în masă chiar şi cu forţa aşa cum a făcut-o Islamul de-a lungul istoriei. Dar probabil că n-ar mai fi existat nici cifrele arabe, universităţile, periuţa de dinţi, moară de vânt, narghileaua, cafeaua, algebra, instrumentele muzicale, optice sau chirurgicale etc. care sunt invenţii ale lumii musulmane sau îmbunătăţiri ale celor împrumutate de la bizantini, indieni şi chinezi. Cum ar fi arătat lumea de azi? În Egipt, religia antică şi cultele tradiţionale dedicate unor zei ca Isis, Amon-Ra sau Anubis erau menţinute. În Siria, Irak, Iran, Afghanistan, Pakistan şi în alte state din Asia Centrală, Zoroastrismul ar fi fost religia majoritară în care milioane de adepţi aprindeau focul sacru în cinstea lui Ahura Mazda şi Mithra, asta în vreme ce în peninsula arabă şi în Africa, cultele religioase şi tradiţionale locale ar fi persistat.

I. Egiptul ar fi fost precum India de azi!

 90% din populaţia de azi a Egiptului este musulmană. Dar înainte de apariţia islamului, prin secolele III-VI, Egiptul era un mare centru al creştinismului ortodox. Cum ar fi arătat Egiptul dacă n-ar fi fost influenţat de cele două mari religii? În mod sigur ar fi avut o istorie diferită de cea reală. În istoria alternativă în care religiile monoteiste nu existau, în Egipt ar fi continuat să existe şi astăzi religia egipteană antică având în vedere că a supravieţuit tentativei faraonului Akenathen de a o suprima şi de a o înlocui cu o religie monoteistă, atât şi ocupaţiei romane. Zei precum Osiris ( zeu al vieţii de apoi cu pielea verde ce simbolizează fertilitatea), Isis-zeiţa magiei, dar şi cei cu capete de animale, ca Anubis ( zeul mumificării cu cap de şacal), Toth (zeul cărturar al scrierii şi aritmeticii cu cap de ibis), Horus ( zeul războinic protector cap de şoim), Bastet (zeiţa fecundităţii cu cap de pisica), Seth (zeul cu trup de ogar al deşertului) sau Hathor (zeiţa dragostei cu coarne de vacă). Zeul Amon-Ra ar fi fost în continuare cel mai venerat, fiind Zeul Soarelui, cel care transporta Soarele cu barca către cer noapte de noapte. Soarele şi Nilul ar fi fost elementele principale în jurul cărora se învârtea civilizaţia egipteană. Soarele aducea lumina şi căldură, Nilul (personalizat în zeul etern Nun) aducea fertilitatea şi hrană, potolind foamea şi setea. Egiptenii vedeau cosmosul altfel - Geb, pământul plat, şi Nut, zeiţă cerească aflată într-o poziţie arcuită, amândoi gata să se împreuneze, dar despărţiţi fiind de Shu, zeiţa aerului, pentru a menţine ordinea şi armonia. Pentru egipteni nu existau zei răi şi buni, ci doar concepţia de ordine (personalizată sub forma Zeiţei Maat) şi haosul (întruchipat într-un şarpe gigantic, Apophis). Cum ar fi arătat aşadar Egiptul modern din ziua de azi? Probabil că instituţia faraonică ar fi fost demult abolită şi s-ar fi ajuns tot la formă de guvernământ de republică semi-prezidenţială. Dar religios vorbind, fără Islam, practicile ar fi fost foarte diferite. În acel univers alternativ, la Cairo, dacă te-ai plimbă, ai întâlni nu la muzeu, ci în spaţiile publice şi în apropierea lăcaşurilor de cult statuile şi reliefurile colorate ale celor 2000 de zei egipteni, cele mai multe figurine având forme zoomorfe de ibis, şacali, babuini, lei, şoimi, pisici, crocodili, şerpi, tauri, vaci, aşa cum vezi prin Delhi statui cu zei indieni cu 3 capete şi 8 braţe. Obeliscurile şi sfinxii n-ar fi fost simple ruine uitate în istorie. Piramide nu s-ar mai fi construit (având în vedere că tehnica construirii piramidelor a fost oprită în secolul al VII-lea î.H.), dar cu siguranţă ai fi întâlnit la tot pasul temple uriaşe din granit în loc de moschei unde se organizau ceremonii şi jertfe. Egiptenii ar fi continuat să creadă în viaţa de după moarte ca şi în ziua de azi, dar aplicând practici funerare ca în Antichitate - mumificarea. Persoanele bogate şi-ar fi permis în continuare să dispună după moarte de ceremonii religioase complexe, de ritualuri de conservare şi mumificare şi de un loc de veci asigurat prin Valeea Morţilor unde erau înmormântaţi cu mâncare, vin, obiecte de valoare personale, animalele de companie precum pisicile, o parte din bogăţiile agonosite pentru a-şi plăti locul în paradis , în vreme ce indivizii săraci s-ar fi mulţumit să fie pur şi simplu înmormântaţi în deşert cu ceva obiecte rudimentare, a căror suflete puteau să-şi cântărească inima pe o balanţă pe care era aşezată până zeiţei Maat spre a demonstra că au fost drepţi şi cinstiţi în viaţă şi că merită o viaţă mai bună alături de Osiris. Cei răi mergeau în infernul cunoscut ca Duat. În cadrul slujbelor religioase, egiptenii întonau numeroase rugăciuni şi imnuri pentru zei ori aduceau ofrande. Festivaluri periodice se organizau în toată ţara, iar magia era strâns asociată cu religia oficială. Clasa preoţească ar fi fost şi în modernitate cea mai prestigioasă căci preoţii se considerau o punte dintre oameni şi zei. Festivaluri sacre ar fi avut loc şi în perioadele de revărsare a Nilului. Aşa cum hinduşii venerează Gangele din India în ziua de azi, la fel şi Nilul ar fi venerat de egiptenii de azi. Egiptenii de azi ar fi fost tradiţionalişti şi ar fi purtat haine de in şi peruci că în antichitate cu scop ceremonial. În istoria reală, religia egipteană a continuat să supravieţuiască până în epoca romană, fiind supusă elenismului şi sincretismului roman. Deşi egiptenii preluaseră zeii greci, în schimb, romanii începeau să o venereze pe zeiţa Isis, fiind constituite secte. Dar pentru că provincia era slăbită economic, iar centralizarea era absentă, practica religioasă a devenit una fragmentară, zeii fiind veneraţi mai mult local prin tradiţii şi ceremonii diferite, iar templele, abandonate fiind, s-au degradat. În secolele III-IV, creştinismul răspândit în Egipt, edictele imperiale şi iconoclasmul au erodat culturile tradiţionale locale considerate păgâne până când religia egipteană antică şi străvechii zei s-au stins încet. Practicile de mumificare au fost şi ele abandonate căci conform doctrinei creştine, omul în ţărână trebuia să se întoarcă după moarte. Totuşi, multe elemente din religia egipteană străveche au fost preluate de creştinism, precum conceptul de iad şi viaţă de apoi, Isis şi Horus au inspirat imaginea cu mama divină ţinându-şi pruncul mesianic în braţe, iar crezurile egiptene au dat naştere sistemelor de credinţă ezoterice, Egiptul devenind o sursă de înţelepciune mistică. De altfel, practicile funerare de conservare se mai practică şi în modernitate, în special dictatorii din statele comuniste fiind conservaţi după moarte şi depuşi în mausolee pentru a fi comemoraţi de popor şi veneraţi post-mortem. Faptul că în ziua de azi găsim un Sfinx şi o piramidă modernă construite la Las Vegas, medalioane cu Ankh sau ochiul lui Horus pe bancnotele americane demonstrează că oamenii moderni au fascinaţie pentru civilizaţia şi cultura Egiptului antic.

II. Zoroastrismul ar fi fost religia cu cei mai mulţi adepţi la nivel global!

 Fondată în anii 2000 î.H. de către profetul Zarathustra, zoroastrismul s-a răspândit în Persia (Iranul de azi), Irak, în Asia Centrală şi în Azerbaidjan. Această religie se baza pe dualismul bine-rău. Cartea sacră a religiei era Avesta, o culegere de texte mitologice. Zeul suprem era considerat Ahura Mazda, creatorul universului, zeu al luminii şi focului, în antiteză cu Angra Mainyu, zeul întunericului. Conform mitologiei, zeii, pentru a-şi păstra nemurirea, consumau o băutură halucinogenă din plantă efedrei, iar asta o dobândeau numai din sacrificii oferite de muritori, care şi ei îşi puteau asigura o nemurire provizionala. Perşii adepţi ai religiei credeau în sfârşitul lumii, în ideea că forţele binelui vor învinge forţele răului şi că va avea loc mântuirea şi judecata de apoi. Se mai practica şi cultul focului, iar mulţi adepţi purtau talismane ce reprezentau scene de lupte dintre şerpi şi dragoni, între lumina şi întuneric. Ceremoniile aveau loc în sanctuarele în aer liber. Faravhar era unul dintre marile simboluri ale religie, înfăţişând un Fravashi, spirit protector. Dacă Islamul nu exista, probabil că Imperiul Sasanid, şi aşa decadent, nu s-ar fi prăbuşit brusc în secolul al VII-lea, iar istoria Orientului ar fi fost cu totul alta. În Siria, Irak, Iran, Afghanistan şi Pakistan, Ahura Mazda era zeul suprem venerat şi nu Allah, iar în loc de profetul Mahomed, era venerat Mithra, zeul luminii şi al soarelui care asigura ordinea universului şi succesiunea anotimpurilor, venerat şi de soldaţii romani în antichitate. Prin uciderea taurului, acesta îmblânzise natura şi lumea sălbatică. În loc de moschei se construiau ziggurate , sanctuare şi altare pe care era aprins focul dedicat zeului Ahura Mazda, iar în loc de Coran, era citită Avesta. Mecca şi Medina n-ar mai fi existat, în Arabia Saudită de azi fiind practicate culte religioase locale tradiţionale. Picturi, statui şi sculpturi în reliefuri ar fi fost realizate, demne de admirat in modernitate. Califatul Abbasid sau Imperiul Otoman n-ar fi existat niciodată, iar terorismul secolului XXI n-ar fi fost de natură religioasă. Probabil că Imperiul Bizantin ar fi avut o existenţa mai îndelungată. Iranul zoroastrist ar fi fost diferit faţă de Iranul de azi care este o republica teocratică islamică. Ideea de lupta dintre bine şi rău i-a captat pe oameni de-a lungul istoriei şi probabil că zoroastrismul ar fi avut astăzi sute de milioane de adepţi în spaţiul euroasiatic, poate chiar 1 miliard. De altfel, am putea urmări activităţile şi practicile comunităţii Parsi din India (o comunitate zoroastrica) pentru a deduce cum ar fi arătat lumea de azi în cazul în care zoroastrismul ar fi supravieţuit şi ar fi fost practicat la nivel global. Parsii moderni se declară monoteişti, poartă cămăşi albe cu o frânghie înnodată în jurul taliei şi veghează focurile sacre în cadrul purificărilor rituale din temple. Aceştia combat forţele răului prin gânduri, fapte şi cuvinte bune. Pare că zoroastrismul să fi fost o alternativă mult mai paşnică şi armonioasă în raport cu Islamul şi în mod sigur s-ar fi extins şi în Europa şi Africa în locul creştinismului. Dar dacă ar fi existat şi adepţii zeului întunericului şi al distrugerii, Angra Mainyu, a căror scop era să-i anihileze pe adepţii zeului Ahura Mazda, pentru a instaura o nouă ordine? Am fi avut oare lupte că cele de azi dintre şiiţi şi sunniţi? Ar fi intenţionat şi aceştia să convertească cu forţă alte civilizaţii vecine la religia acestora? Observăm că multe elemente din zoroastrism au supravieţuit, fiind preluate de creştinism, precum ideea de lupta dintre bine şi rău, conceptul de Mesia şi judecata de apoi. În istoria reală, zoroastrismul a fost înlăturat de musulmani în secolul al VII-lea după ce au cucerit şi islamizat teritoriile fostului Imperiu Sasanid. În Califatul Umaiad, adepţii zoroastrismului, declaraţi cetăţeni non-musulmani, aveau restricţii şi plăteau taxe, ulterior fiind hărţuiţi şi persecutaţi. Au fost islamizaţi în masă, şi în ziua de azi, mai există doar 2,6 milioane de adepţi în toată lumea, majoritatea în Iran şi India.

3. Dacă Creştinismul nu ar fi existat?

 Să ne imaginăm că Iisus nu ar fi existat, automat nici mesajul său care transmitea iertare, iubirea aproapelui, egalitatea tuturor oamenilor indiferent de statut în faţa divinităţii şi speranţa în viaţa de după moarte. Europa ar fi fost foarte diferită faţă de cea de azi. Imperiul Roman tot ar fi intrat în declin şi ar fi colapsat chiar mult mai rapid fără o religie monoteistă care să menţină centralizarea şi loialitatea provinciilor faţă de autoritatea imperială pentru încă două secole. Europa ar fi fost mult mai divizată pentru că ar fi fost mai multe religii şi culte. Unii europeni ar venera zeităţi germanice şi celtice, alţi europeni ar venera zeităţi greco-romane. În al doilea rând, n-ar mai fi existat Papalitatea care să influenţeze deciziile regilor medievali sau să iniţieze Cruciade şi războaie sfinte pentru convertire. De asemenea, ne luăm adio şi de la Inchiziţie, concilii ecumenice, schisme şi reformele protestante. De creştinarea continentelor americane sau a celui african nu mai vorbim. Triburile s-ar fi menţinut în continuare după căderea Imperiului Roman, neexistând factorul catalizator (Papalitatea) care să influenţeze formarea unor state monarhice centralizate. Europa politeistă ar fi fost total diferită. Mai mulţi zei ar însemna mai multe regate şi naţiuni care ar fi fost divizate şi fragmentate. Ar mai fi existat războaie sfinte? Cu siguranţă că în fond, religia este doar o justificare a războaielor, nu o cauză, motivele fiind mai degrabă economice, din interese de profit sau din orgolii personale. De altfel, este greşit să presupui că religia creştină a încetinit dezvoltarea tehnologică şi ştiinţifică de-a lungul Evului Mediu când au existat destui inventatori, artişti şi savanţi creştini care au contribuit la dezvoltarea civilizaţiei europene. Ba chiar aş spune că, creştinismul a contribuit chiar foarte mult la răspândirea invenţiilor, ideilor is teoriilor, pentru că după cum susţineam anterior, creştinismul a contribuit la centralizarea şi unitatea regatelor europene. Este posibil chiar ca marile descoperiri geografice şi industrializarea să fi întârziat fără creştinism. Universităţile şi spitalele ar fi existat şi fără creştinism, şi în mod sigur şi democraţia, drepturile civile şi capitalismul. De altfel, nu trebuie să-i deconsiderăm pe antici şi să-i imaginăm drept oameni lipsiţi de empatie şi milostenie. Cum ar fi fost aşadar istoria Europei, a Africii şi a Americilor fără creştinism?

III. Europa Mediteraneană între Religia Greco-Română şi Mithraism:

 În Italia, Spania, Portugalia şi sudul Franţei, religia greco-romană ar fi persistat şi după declinul Imperiului Roman. Locuitorii ţărilor respective i-ar fi venerat în continuare pe zei ca Iuppiter, zeul cerurilor şi fulgerelor, pe Marte, zeul războiului, pe Neptun, zeul marilor, pe Pluto, zeul infernului, pe Apollo, zeul Soarelui şi al artelor, pe Venus, zeiţă dragostei, pe Bacchus, zeul beţiei etc.. Se construiau temple în locul bisericilor, deşi probabil că s-ar fi făcut tranziţia la arhitectură romanică ulterior şi tot am fi avut catedralele medievale care ne încânta privirile. Roma ar fi devenit centrul religiei romane chiar şi în perioada marilor migraţii, condusă de un PONTIFEX MAXIMUS, marele preot din colegiul pontifilor, dar care puţin probabil ar fi avut autoritatea Papei. S-ar fi format noi regate ca regatul franc, regatul vizigot, regatul ostrogot, regatul alaman, care să ducă continuitatea romană mai departe. Probabil că între secolele V-IX, cursul istoriei ar fi fost cam acelaşi, doar că în loc de religia catolică era religia romană. În loc de Evul Mediu, perioada ar fi căpătat denumirea de Epoca Post-Clasică şi europenii ar fi recurs tot la construirea de cetăţi şi castele pentru că erau mai sigure, şi în mod sigur ar fi trăit acelaşi stil de viaţă feudal. Triada Capitolină Iupiter-Junona-Minerva ar fi fost în prim-plan. Hercule ar fi fost venerat ca principalul semizeu şi fiu al lui Jupiter/Iupiter şi peste tot ar fi avut statui închinate. Pe plan cultural şi social: luptele dintre gladiatori şi cursele cu care trase de cai ar fi fost menţinute ca principalele sporturi. S-ar fi menţinut arta greco-romană , mozaicul şi sculptură romană, iar limba latină ar fi fost cea mai vorbită de pe continentul european. Colegii preoţeşti ca Augurii, Fetiales , Flamines s-ar fi menţinut, iar vestalele virgine supravegheau focul sacru sub controlul lui Pontifex Maximus. Ar fi fost celebrate sărbători religioase. Pe 15 februarie se sărbătorea Lupercalia, pe 9 ianuarie - Agonalia, pe 13 februarie - Parentalia, luna martie îi era dedicată zeului Marte şi se organizau festivaluri, Veneralia pe 1 aprilie în cinstea lui Venus, pe 12 aprilie - Ceralia, festival agricol, 23 aprilie - Vinalia, festivalul vinului, 15 mai - Mercuralia, 7 iunie - Vestalia, luna iulie era dedicată lui Iulius Cezar, pe 6-13 iunie erau jocurile în cinstea lui Apollo, pe 23 iunie - Neptunalia, august era luna în care aveau loc ceremoniile de sacrificii de animale, pe 23 august era Vulcanalia, pe 28 august - jocurile din Circus Maximus în onoarea lui Sol, pe 1 septembrie îl celebrăm pe Iupiter Tonans, pe 4 octombrie o celebram iar pe Ceres, pe 4-17 noiembrie erau jocurile plebiene, iar în decembrie, erau sărbători de iarnă ca Saturnalia şi pe 25 decembrie Dies Natalis Solis Invicti-naşterea Soarelui. S-ar fi trecut rapid la Renaştere şi Umanism, încă de pe la 1000 când situaţia politică şi socială s-ar fi stabilizat. În mod sigur nu s-ar mai fi format un nou Imperiu Roman ca cel antic, însă tot ar fi existat regate europene care să-l imite. Tot am fi traversat perioada întunecată datorită situaţiei sociale şi politice, în care rata alfabetismului era scăzută. În Europa balcanică , nordul Africii şi Orientul Apropiat, adică pe teritoriile Imperiului Bizantin (care era grecizat unde se vorbea limba greacă) erau veneraţi zei greci ca Zeus, Ares, Hera, Atena, Apollo, Artemis, Afrodita, Poseidon, Hermes. Byzantion ar fi devenit centrul răsăritean datorită amplasării strategice , însă şi Antiohia, Atena şi Alexandria ar fi devenit centre religioase greceşti. Împăratului bizantin i s-ar fi dedicat un cult imperial şi ideologia universalistă, considerându-se „Zeus pe Pământ” sau „Sol Invictus” şi şi-ar fi luat titlul de Basileu-Autokaton-Hegemon, şi s-ar fi alcătuit o elită de arhonţi şi strategi. Pe plan cultural, în Imperiul Bizantin, Jocurile OIimpice ar fi fost ţinute din 4 în 4 ani, iar oracolul de la Delfi ar fi fost în continuare cel mai mare centru religios unde se înghesuiau mulţi pentru a li se profeţi viitorul. Arta şi sculptura greacă ar fi fost revitalizate. Probabil că ar fi urmărit aceeaşi evoluţie economică având în vedere că provinciile orientale erau mai bogate. Se celebrau sărbători ca Panathenea, festivalurile închinate lui Dyonisos, vara - Boedromia şi Thargelia în cinstea zeilor Apollo şi Artemis, festivalul Adonia în cinstea lui Adonis şi Afrodita, Thesmophoria - festival agricol în cinstea zeiţelor Persefona şi Demestra, Hermeia cu ceva concursuri de gimnastică, Heracleia care îl onora pe Heracles, fiul semizeu al lui Zeus, festivalurile cetăţeniei şi familiei. Jocurile Olimpice se desfăşurau din 4 în 4 ani. Nu ar fi existat acele lupte iconoclaste, lupte hristologice şi concilii ecumenice. Fiecare templu din spaţiul european era dedicat fiecărui zeu greco-roman şi ar fi avut simbolurile specifice pe acoperiş în loc de crucile de pe turlele bisericilor. În mod probabil, Mithraismul ar fi avut numeroşi adepţi pe continentul european.

IV. Religia celtică în Europa de Vest:

 Situaţia ar fi fost ceva mai complicată prin Franţa, Benelux, Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda, Germania, unde triburile celtice ar fi continuat să se menţină. Multe dintre ele ar fi rămas adepte ale religiei romane, altele ar fi fost influenţate de credinţele migratorilor germanici, iar altele şi-ar fi păstrat cultele şi credinţele autohtone. În istoria reală, miturile celtice din Marea Britanie şi Irlanda chiar au pătruns în cultură medievală, supravieţuind până în prezent sub formă creștinată. Amintim de legende despre eroul irlandez Cuchulainn, colecţia de proză galeză Mabinogion, de legenda regelui Arthur. Credinţa în elfi, hobbiţi, orci, dragoni etc. ar fi fost mai intensificată. De altfel, şi în cultură populară modernă de azi, influenţele celtice s-au menţinut vii în universul lui J.R. Tolkien (Stăpânul Inelelor). Animalele erau venerate căci erau considerate făpturile ce-i însoţeau pe zei, asociaţi cu pădurile, vântul, munţii, râurile şi lacurile. În Franţa , Anglia, Scoţia sau Irlanda de azi erau venerate divinităţi că Teutates - zeul războiului, Talanis - zeul fulgerelor, Belenos - zeul focului, Belisama - zeiţa metalurgiei, Epona - zeiţă cailor etc.. Se organizau ceremonii periodice şi festivaluri ori întruniri ritualice în care se aduceau ofrande zeilor. Se practicau jerfte animale, dar şi sacrificii umane, căci se credea că o viaţă nouă renaşte din moarte. Probabil că sacrificiile umane ar fi fost practicate în Evul Mediu la scară largă ca şi în Antichitate, poate chiar şi în ajunul Modernităţii. În Irlanda, oamenii credeau în existenţa tărâmului elfilor, Tir na nOg, unde locuitorii acestei insule erau mereu tineri şi fericiţi. Druizii, o clasa preoţească, supravegheau sacrificiile, făceau prevestiri, judecau, interpretau visele. Deşi clasa acestora a fost suprimată de romani în anul 14, aceştia au revenit în forţă din secolele XVIII-XIX. În Marea Britanie, prin anii 50, s-a dezvoltat cultul vrăjitoarelor, Wicca, care venerează spiritele naturii. Probabil că datorită diviziunii şi fragmentării, triburile şi statele ar fi fost izolaţioniste şi tradiţionaliste, iar absenţa unor legături intensificate ar fi însemnat o întârziere a industrializării şi dezvoltării. Probabil că Modernitatea ar fi început nu în 1700-1800, ci câteva sute de ani mai târziu.

V. Religia vikingă în Europa de Nord:

 În Europa nordică, pe toată durata epocii post-clasice, s-ar fi menţinut religia nordică, în care erau întâlniți zei ca Odin, Thor, Loki, Heimdall, Freya, Tyr, Baldr, Njord, Braji sau Forseti. Relgia nordică s-ar fi răspândit din Danemarca de azi prin spaţiul german, şi prin intermediul anglo-saxonilor, religia nordică ar fi fost răspândită în Britania pe la 790-900. Pe la 900-1000, spaţiul german s-ar fi convertit la religia română şi s-ar fi format Sacrul Imperiu Roman, în timp ce în Britania, pe la 1070, normanzii ar fi convertit Anglia la religia romană. Doar regatele scandinave şi-ar fi păstrat credinţă în zeii nordici. Ceremoniile funerare de incinerare a morţilor s-ar fi menţinut în continuare pe durata evului mediu. Pentru nordici şi germani, intrarea în Valahlla după moarte pricinuită într-o bătălie era dorinţa cea mai arzătoare.

VI. Religie folclorică în Europa de Est:

 În Europa răsăriteană, în spaţiul baltic şi cel polonez se menţineau religii pe baza folclorului, precum cultul Romuva care celebra solistitiul de iarnă sau echinocţiul de vară. Ungurii s-ar fi convertit la religia romană, bulgarii şi slavii la religia greacă. în spaţiul României de azi, populaţia locală romanizată s-ar fi convertit la religia greacă. Prin intermediul bizantinilor, slavii erau alfabetizaţi şi convertiţi la religia greacă. Ar fi existat pe teritoriul Rusiei de azi zeci sau sute de culte păgâne tradiţionale menţinute din antichitate, multe dintre ele moştenite de la sciţi. A se observa faptul că, în Mitologia românească mai sunt ţărani care încă cred în superstiţii şi în legende despre balauri, căpcăuni, iele, Mumă Pădurii, Sânziene, Strigoi, Zmei, Făt-Frumos. De altfel, multe tradiţii practicate de sărbătoriile creştine sunt de origine păgână!

VII. Religia în spaţiile extraeuropene:

 Probabil că, în mod sigur, descoperirea Americii ar fi fost realizată tot de europeni divizaţi, dar aflaţi în plină competiţie. Europenii nordici ar coloniza America de Nord şi şi-ar răspândi religia acolo, însă ar fi fost mai toleranţi cu nativii nord americani şi credinţele acestora. Puţin probabil să mai fi existat Statele Unite ale Americii. În ce priveşte America de Sud, putem presupune că spaniolii de religie romană ar fi colonizat America de Sud, dar nu putem ştii dacă s-ar mai fi ajuns la anihilarea amerindienilor şi a civilizaţiilor aztece şi incaşe. De fapt, acestea au dispărut datorită aducerii bolilor, dar chiar şi aşa, spaniolii romani ar fi fost mai toleranţi cu credinţele băştinaşilor amerindieni decât au fost spaniolii creştini din istoria reală. Credinţele şi religiile maiase, incaşe şi aztece s-ar fi menţinut şi în mod probabil, sacrificiile umane erau desfăşurate în continuare pentru a îndură zeii să aducă ploaia înperioadele de seceta. În Extremul Orient (China, India, Japonia), cât şi în Australia şi în sudul Africii, religiile animiste şi cultele tradiţionale locale s-ar fi menţinut, dar probabil că, colonizarea europeană tot ar fi avut loc la un moment dat. Religii că Budismul, Hinduismul sau Șintoismul ar fi prosperat chiar mai mult în absenţa Islamului şi Creştinismului care aveau intenţii misionare şi expansioniste. Probabil că tot la cele două războaie mondiale, testarea unor ideologii totalitare, la societatea consumeristă, epoca informaţiei şi la globalizare s-ar fi ajuns în cele din urmă. Observăm că multe elemente păgâne s-au menţinut vii în cultura creştină.

4. New Age-renaşterea păgânismului?

 Un nou curent spiritual şi-a făcut apariţia la jumătatea secolului XX. Acesta este New Age. Obiectivul? Să înlăture religii monoteiste tradiţionale şi să readucă la viaţă vechile religii politeiste, adaptate la vremurile noastre. Adepţii curentului susţin că omenirea va intră în Era Vărsătorului, o eră a păcii, armoniei, a împlinirii spirituale şi a dezvoltării tehnologice. Este o viziune a lumii ce include şi ştiinţa şi spiritualitatea. Sunt practicate diferite forme de ocultism, şamanism, ezoterism, paranormal, astrologie, hipnoză, medicină alternativă, spiritism, ufologie. Majoritatea adepţilor cred în reîncarnare. De asemenea, împrumută credinţele din budism, hinduism şi taoism. Până la urmă, credinţele păgâne încă sunt moştenite şi s-au menţinut. De altfel, mulţi dintre cei care se declara creştini sau musulmani încă mai țin practici păgâne, poate fără intenţie.

CE ESTE DISPENSAȚIONALISMUL?

CE ESTE DISPENSAȚIONALISMUL?

 Nu este o altă problemă în toată situaţia dispensaţionalismului decât definiţia. Prin aceasta mă refer nu numai la ajungerea la o singură propoziţie de definiţie a cuvântului, ci şi la formularea unei definiţii/descriere a conceptului. Aceasta necesită o examinare a folosirii scripturale a cuvântului, o comparare a cuvântului dispensaţie cu alte cuvinte similare, ca de exemplu, perioadă, un studiu al folosirii cuvântului în istoria bisericii şi unele observaţii cu privire la caracteristicile şi numărul de dispensaţii. A spune că este o mare lipsă de gândire limpede cu privire la această problemă a definiţiei ar fi o declaraţie incompletă. Şi dispensaţionaliştii şi non dispensaţionaliştii sunt adesea vinovaţi de lipsă de claritate. Mulţi din ambele grupuri sunt satisfăcuţi să folosească bine cunoscuta definiţie ce apare în notele originale ale Scofield Reference Bible: „Dispensaţia este o perioadă de timp în cadrul căreia omul este testat cu privire la supunerea faţă de o anumită revelaţie a voinţei lui Dumnezeu. Şapte astfel de dispensaţii sunt distinse în Scriptură.” Dispensaţionaliştii folosesc această definiţie fără a se gândi mai departe la implicaţiile ei în legătură cu perioada de timp, de exemplu, şi fără a examina vreodată bazele ei sau lipsa de baze în revelaţia scripturală. Nondispensaţionaliştii o folosesc ca pe o scăpare convenabilă şi folositoare, numai pentru că (şi nu poate în doar două propoziţii) nu precizează tot ce este implicat în conceptul de dispensaţie. Dacă această definiţie concisă este tot ce Scofield a avut de spus despre dispensaţie, atunci ar fi corect să ne concentrăm pe un atac asupra ei, dar dacă are mai multe de spus (şi nu are), atunci nu este corect. New Scofield Bible, deşi începe nota despre dispensaţie cu aceeaşi propoziţie ca şi originalul Scofield, continuă cu patru paragrafe de elaborare. Între alte situaţii, acele paragrafe adăugate se concentrează pe conceptul de (1) un depozit al revelaţiei divine, (2) responsabilitatea de administrare a omului faţă de acea revelaţie, şi (3) perioada de timp în care o dispensaţie operează. De asemenea, este făcut clar faptul că dispensaţiile nu sunt căi separate de salvare; ci este doar o singură salvare – „prin harul lui Dumnezeu, prin lucrarea lui Hristos … la cruce”. Nondispensaţionalişti mai recenţi par a prefera să nu interacţioneze cu această definiţie/descriere lărgită, în discuţiile lor despre dispensaţionalism. Pentru a face o analogie în altă zonă doctrinară, un conservator, când este presat să facă o declaraţie concisă a acestei teorii a Ispăşirii, va răspunde: „Eu cred în ispăşirea substituită.” Aceasta este pe de-a-ntregul acurat şi probabil cel mai bun şi concis răspuns ce poate fi dat. Dar liberalii sunt bine cunoscuţi pentru folosirea acestei declaraţii simple ca un mijloc de ridiculizare, deoarece ei subliniază faptul că lucrarea lui Hristos nu poate fi limitată la un aspect singular ca substituirea. Aceasta este adevărat, şi conservatorii recunosc că întreaga lucrare a lui Hristos nu poate fi deplin exprimată într-o singură substituire de cuvânt. Totuşi, toată lucrarea lui Hristos se bazează pe jertfa Sa. În aceeaşi manieră, nondispensaţionaliştii subliniază unele lipsuri în definiţia veche Scofield şi cu o mişcare de mână ei resping dispensaţionalismul pe baza superficialităţii definiţiei! Poate că definiţia anterioară nu distinge dispensaţia de perioadă de timp, dar un astfel de eşec nu înseamnă că nu pot fi distinse de alţii. Şi cu certitudine, nu înseamnă că întregul sistem este condamnat. John Wick Bowman recurge la această strategie, când declară: „Cuvântul tradus ca „dispensaţie” în Biblia greacă nu înseamnă şi nu face referire la o perioadă de timp ca aceasta, cum pretinde definiţia lui Scofield.” Deşi acurateţea declaraţiei lui Bowman poate fi pusă sub semnul întrebării de către versetele din Efeseni 1:10 şi 3:9, fiind o provocare împotriva definiţiei lui Scofield, Bowman încearcă să discrediteze întreg sistemul. Popularitatea Scofield Reference Bible a concentrat destulă apreciere asupra definiţiei din notele sale şi a făcut-o ţinta principală de atac din partea non dispensaţionaliştilor. Totuşi, învăţaţii care nu critică dispensaţionalismul ar trebui să recunoască faptul că Scofield nu este singurul care a definit cuvântul , iar dacă sunt lipsuri în această definiţie, ei trebuie să recunoască că revizuitorii şi alte persoane au oferit definiţii mult mai largi. În orice caz, orice critică din partea unui învăţat trebuie să ia în considerare mai multe definiţii dacă sistemul trebuie să fie reprezentat corect. De exemplu, L. S. Chafer nu a accentuat aspectul timpului la o dispensaţie, în conceptul lui, şi cu mult timp în urmă, scriitorul a definit dispensaţia, în întregime, în termeni economici, nu ai perioadei. Orice critic trebuie să ţină cont de astfel de definiţii, ca şi de cea a lui Scofield.

ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI „DISPENSAŢIE”:

 Cuvântul „dispensaţie” este o formă derivată din latinescul dispensatio, pe care Vulgata îl foloseşte pentru a traduce cuvântul grec. Verbul latin este o compunere, însemnând „a cântări sau a dispensa”. Trei idei principale sunt legate de sensul cuvântului: (1) „Acţiunea de a distribui”; (2) „Acţiunea de a administra, ordona, guverna; sistemul prin care lucrurile sunt administrate”; şi (3) „Acţiunea de a dispensa o cerere”. În definirea ulterioară a cuvântului din punct de vedere teologic, se spune că, dispensaţia este „un stadiu într-o revelaţie progresivă, adaptată expres la nevoile unei naţiuni particulare sau unei perioade de timp; de asemenea perioada sau vremea în timpul căreia un anumit sistem a dominat.” Este interesant de observat, în lumina criticilor obişnuite ale definiţiei lui Scofield, că în teologia de astăzi, definiţiile dispensaţie şi perioadă sunt apropiate. Grecescul oikonomia vine de la verbul ce înseamnă a administra, regla, guverna şi planifica. Cuvântul însuşi este un compus ale cărui părţi înseamnă ad literam „a divide, a porţiona, a administra sau guverna afacerile unei case locuite.” Persoana (oikonomos) care administra o dispensaţie, era numită director/manager al unei proprietăţi, sau trezorier. Astfel, ideea centrală a cuvântului dispensaţie, este aceea de administrare, guvernare a afacerilor unei case. 

FOLOSIREA SCRIPTURALĂ A CUVÂNTULUI „DISPENSAŢIE”:

Folosirea cuvântului:

 Formele diferite ale cuvântului dispensaţie apar în NT de 20 de ori. Verbul oikonomeo este folosit o dată în Luca 16:2, unde se traduce cu „a fi iconom/ispravnic/administrator.” Substantivul oikonomos apare de 10 ori (Luca 12:42; 16:1, 3, 8; Rom. 16:23; 1 Cor. 4:1, 2; Gal. 4:2; Tit 1:7; 1 Petru 4:10) şi se traduce de obicei „iconom/administrator” sau „manager (dacă preferăm o înțelegere modernă a termenului)”; dar  se traduce „trezorier” în Rom. 16:23). Substantivul oikonomia este folosit de 9 ori (Luca 16:2, 3, 4; 1 Cor. 9:17; Efes. 1:10; 3:2, 9; Col. 1:25; 1 Tim. 1:4). În aceste exemple, este tradus în mod diferit (administrare, dispensare, lucrare, comision).

Trăsăturile arătate:

 Înainte de a încerca orice definiţie formală, ar fi de folos să observăm unele din trăsăturile conectate cu cuvântul aşa cum apar în NT. Acestea nu sunt neapărat trăsături ale schemei dispensaţionale, ci sunt simple conexiuni observabile, în care este folosit cuvântul. În învăţăturile lui Hristos, cuvântul este limitat la două parabole din Luca (12:42; 16:1, 3, 8). În ambele cazuri, parabolele se referă la administrarea unei case de către un ispravnic sau manager, dar parabola din Luca 16 oferă unele caracteristici importante ale administrării sau ale unui aranjament dispensaţional. Aceste caracteristici includ următoarele: 

1. La bază sunt două părți: una a cărei autoritate delegă îndatoririle şi cea a cărei responsabilitate este de a îndeplini aceste îndatoriri. Bogatul şi administratorul (sau managerul) joacă aceste roluri în parabola din Luca 16 (v. 1).

2. Sunt responsabilităţi specifice. În parabolă, administratorul a eşuat în îndatoririle pe care le avea, când a risipit bunurile stăpânului (v 1).

3. Răspunderea, la fel ca şi responsabilitatea, este parte a aranjamentului. Un administrator poate fi chemat să dea socoteală şi să predea administrarea oricând, deoarece este prerogativul stăpânului de a primi supunere credincioasă faţă de îndatoririle predate administratorului.(v 2).

4. O schimbare poate avea loc oricând se descoperă necredincioşia în administrarea curentă (nu mai poate fi administrator).

 Aceste patru trăsături ne oferă o idee despre ce era implicat în conceptul de aranjament dispensaţional, aşa cum era folosit cuvântul în vremea lui Hristos. Alte menţionări ale cuvântului se găsesc în scrierile Noului Testament, cu excepţia referirii din 1 Petru 4:10. Anumite trăsături ale conceptului sunt evidente din aceste folosiri, anume: 

1. Dumnezeu este Cel faţă de care oamenii sunt responsabili în administrarea obligaţiilor lor. În trei situaţii , această relaţie cu Dumnezeu este menţionată de Pavel (1 Cor. 4:1,2; Tit 1:7).

2. Credincioşia este necesară la cei cărora li se dă responsabilitatea dispensaţională (1 Cor. 4:2). Aceasta este ilustrată de Erastus, care avea importanta poziţie de trezorier (administratorul financiar/vistiernicul) al oraşului (Rom. 16:23).

3. O administrare poate lua sfârşit la un timp stabilit (Gal. 4:2). În această referinţă, încheierea administrării a avut loc datorită unui scop diferit ce a apărut. Referirea mai arată că dispensaţia este legată de timp.

4. Dispensaţiile sunt legate de tainele lui Dumnezeu, adică de revelaţia specifică din parte lui Dumnezeu (1 Cor. 4:1; Efes. 3:2; Col. 1:25).

5. Dispensaţia şi timpul sunt idei legate, dar cuvintele nu sunt tocmai sinonime. De exemplu, Pavel declară că revelarea dispensaţiei prezente a fost ascunsă „de veacuri” , ceea ce înseamnă doar o perioadă lungă de timp. (Efes. 3:9). Acelaşi lucru se spune în Colos. 1:26. Deoarece o dispensaţie operează în cadrul unei perioade de timp, conceptele sunt legate. 

6. Cel puţin trei dispensaţii (înţelese comun în învăţăturile dispensaţionale) sunt menţionate de Pavel. În Efeseni 1:10 el scrie: „să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor,” ceea ce este o perioadă viitoare. În Efes. 3:2 el desemnează „isprăvnicia” (dispensaţie, KJV) harului lui Dumnezeu, care era accentul predicilor lui din acea vreme. În Coloseni 1:25,26 este implicată o altă dispensaţie ce precedă pe cea prezentă, în care este descoperit misterul prezenţei lui Hristos în credincios.

 Este important de observat că în primele două din aceste situaţii, nu există nicio îndoială că Biblia foloseşte cuvântul dispensaţie exact în acelaşi fel în care îl folosesc dispensaţionaliştii. Chiar şi Bowman admite aceasta: „De fapt, din toate cele şapte dispensaţii acceptate de Scofield şi colegii lui, sunt doar două (Harul şi Plinătatea timpului) în legătură cu care cuvântul dispensaţie este folosit.” Umbra aruncată de declaraţia lui Bowman nu trebuie să acopere importanţa acestui punct. Biblia numeşte două dispensaţii în acelaşi fel cu dispensaţionaliştii (şi implică un al treilea). Nu le numeşte pe toate şapte, dar, deoarece numeşte două din ele, poate că este ceva în această învăţătură, numită dispensaţionalism. Aproape toţi oponenţii dispensaţionalismului încearcă să pretindă că Scriptura nu foloseşte acest cuvânt în sensul teologic şi tehnic ca şi schema de învăţătură dispensaţională. Două fapte trebuie subliniate ca răspuns la această provocare. Primul a fost deja declarat în paragraful anterior: Scriptura, cu cel puţin două ocazii, foloseşte cuvântul în acelaşi mod ca şi dispensaţionaliştii. Deci acuzaţia nu este adevărată. În al doilea rând, este perfect valid să se ia un cuvânt biblic şi să fie folosit în sens teologic, atâta timp cât sensul teologic nu este nebiblic. Toţi conservatorii fac aceasta provitor la cuvântul „ispăşire”. Este un cuvânt care nu se găseşte în NT, dar teologic, toţi îl folosesc pentru a explica ce implică moartea lui Hristos. Biblic, cuvântul „ispăşire” nu este folosit în conexiune cu moartea lui Hristos, dar, deoarece este folosit pentru a semnala acoperirea păcatelor în VT, nu este nebiblic să i se dea un sens teologic, care, în realitate, este mult mai inclusiv decât folosirea strict biblică. Dispensaţionalistul face acelaşi lucru privitor la cuvântul „dispensaţie”. Folosirea cuvântului şi trăsăturile cuvântului, subliniate mai sus, dovedesc faptul că dispensaţionalistul nu a folosit în niciun caz cuvântul cu un sens nebiblic, când îl foloseşte ca desemnare a sistemului lui de învăţături. Chiar şi Daniel Fuller admite: „Acest ultim sens oferă o ridicare a folosirii teologice perfect valide a cuvântului dispensaţie, pentru a denota o perioadă de timp când Dumnezeu tratează omul într-un anumit fel.”

Definiţii:

 Cât despre folosirea cuvântului în Scriptură, dispensaţia poate fi definită ca şi administrare, isprăvnicie, guvernare a proprietăţii altuia. După cum am văzut, aceasta implică responsabilitate, răspundere, credincioşie din partea administratorului. Definiţia teologică a cuvântului se bazează pe folosirea biblică şi caracteristici. Definiţia lui Scofield a fost citată: „Dispensaţia este o perioadă de timp în vremea căreia omul este testat cu privire la supunerea faţă de anumite revelaţii specifice ale voinţei lui Dumnezeu.” După cum s-a văzut, critica obişnuită a acestei definiţii este că nu ar fi adevărată, în sensul oikonomia, deoarece nu spune nimic despre administrare, ci accentuează aspectul cu perioada de timp. Dar observaţi că Fuller admite validitatea aceleiaşi definiţii, că acest cuvânt poate fi folosit „pentru a denota o perioadă de timp în care Dumnezeu tratează omul într-un anumit fel.” Totuşi, critica are o anumită justificare, deoarece o dispensaţie este în primul rând un aranjament de administrare şi nu o perioadă de timp (deşi, evident că aranjamentul va exista în timpul unei perioade de timp). Perioadă de timp şi dispensaţie nu sunt sinonime ca sens, deşi pot coincide în istorie. Dispensaţia este de fapt aranjamentul implicat, nu timpul implicat, şi o definiţie corectă ar ţine cont de aceasta. Totuşi nu există niciun motiv de alarmă dacă o definiţie pune o perioadă de timp la o dispensaţie. O definiţie concisă a dispensaţiei este aceasta: Dispensaţia este o economie/administrare distinsă în lucrarea scopului lui Dumnezeu. Dacă cineva ar descrie o dispensaţie, ar include alte lucruri ca ideea revelaţiei distincte, responsabilitatea, testarea, eşecul şi judecata. Dar în acest punct, căutăm o definiţie, nu o descriere. În folosirea cuvântului „economie” ca şi centru al definiţiei, accentul cade pe sensul biblic al cuvântului. „Economie” sugerează şi faptul că anume trăsături ale diferitelor dispensaţii pot fi aceleaşi sau similare. Economii politice sau economice diferite nu sunt complet diferite, dar se poate distinge o diferenţă. Economiile capitaliste sau comuniste sunt diferite şi totuşi sunt funcţiuni, trăsături şi situaţii în aceste economii opuse, care sunt asemănătoare. La fel, în economii diferite când Dumnezeu conduce afacerile lumii, anumite trăsături sunt similare. Totuşi, cuvântul distinct din definiţie, arată că unele trăsături sunt distincte la fiecare dispensaţie şi le marchează diferit ca dispensaţii diferite. Acestea sunt conţinute în revelaţii particulare, distincte pentru fiecare dispensaţie. Fraza „lucrările scopului lui Dumnezeu” din definiţie ne aminteşte că punctul de vedere în distingerea dispensaţiilor este cel al lui Dumnezeu, nu al omului. Dispensaţiile sunt economii instituite şi aduse la concluzia stabilită de Dumnezeu. Trăsăturile distincte sunt prezentate de Dumnezeu, trăsăturile similare sunt reţinute de Dumnezeu, şi scopul total, combinat al întregului program este slava lui Dumnezeu. Erich Sauer declară: „O perioadă nouă începe întotdeauna când din partea lui Dumnezeu este prezentată o schimbare în compoziţia principiilor valide până la acea vreme, adică atunci când din partea lui Dumnezeu concurează trei lucruri:

1. o continuare a anumitor decrete valide până atunci;

2. o anulare a altor reguli valide până atunci;

3. o introducere nouă a unor principii noi, care nu au mai fost valide.” 

 Pentru a sumariza: Dispensaţionalismul vede lumea ca pe o casă condusă de Dumnezeu. Dumnezeu, în casa Lui, dispensează sau administrează afacerile conform cu voia Sa şi în diferite stadii de revelare în trecerea timpului. Aceste stadii diferite marchează economiile distincte în lucrarea scopului Său total, şi aceste economii diferite constituie dispensaţiile. Înţelegerea economiilor diferite ale lui Dumnezeu este esenţială pentru o interpretare potrivită a revelaţiei Sale în acele economii diferite. Înainte de a părăsi subiectul definiţiilor, ar fi de ajutor să adăugăm şi alte definiţii folositoare ale dispensaţiei. W Graham Scroggie, un scriitor şi pastor scoţian cunoscut, a oferit această definiţie: „Cuvântul oikonomia are o semnificaţie şi înseamnă „o administrare”, fie a unei case, sau proprietăţi a unui stat sau naţiuni sau ca în studiul de faţă, administrarea rasei umane sau a unei părţi din ea, la orice vreme. Aşa cum un părinte îşi guvernează casa în moduri diferite, conform cu necesităţi diferite, niciodată pentru un singur scop, la fel Dumnezeu are la momente diferite de-a face cu oamenii, în feluri diferite, în funcţie de necesitatea cazului, dar tot timpul pentru un scop mare.” Harry Ironside, „prinţul” predicatorilor dispensaţionalişti a definit-o astfel: „O economie este o condiţie ordonată a lucrurilor. Sunt diferite economii în Cuvântul lui Dumnezeu. O dispensaţie , o economie, este acea ordine particulară sau condiţie a lucrurilor ce prevalează într-o anumită perioadă, şi nu neapărat în altă perioadă.” Clarence E. Mason Jr., decan pentru mulţi ani la Philadelphia College of Bible, include trăsături descriptive ale dispensaţiilor în definiţiile sale: „Cuvântul dispensaţie înseamnă ad literam administrare sau economie. Deci, în folosirea biblică, dispensaţia este o administrare stabilită divin a unei revelaţii particulare a minţii lui Dumnezeu şi a voinţei Lui, ceea ce adaugă responsabilitate întregii rase umane sau acelei părţi a rasei căreia i se dă revelaţia în particular, de către Dumnezeu. Asociate cu revelaţia, pe de o parte, sunt promisiunile răsplătirii sau binecuvântării pentru cei ce răspund cu supunerea credinţei, iar pe de altă parte, sunt avertismente cu judecata pentru cei ce nu răspund cu supunerea credinţei faţă de acea revelaţie particulară. Totuşi, deşi perioada de timp se sfârşeşte, anumite principii ale revelaţiei (dispensaţiei sau administrării) trec în perioadele de timp următoare, deoarece adevărul lui Dumnezeu nu încetează de a mai fi adevăr, şi aceste principii devin parte a trupului cumulativ al adevărului  pentru care omul este responsabil în desfăşurarea progresivă a revelaţiei scopului de răscumpărare a lui Dumnezeu.” O altă definiţie include elemente descriptive: „o dispensaţie este metoda distinctă a lui Dumnezeu de guvernare a omenirii sau a unui grup de oameni pe o perioadă din istoria omenirii, marcată de un eveniment crucial, un test, un eşec sau o judecată. Din punct de vedere divin, este o administrare, o regulă de viaţă sau o responsabilitate de a administra afacerile lui Dumnezeu în casa Lui. Din punct de vedere istoric, este un stadiu în progresul revelaţiei.” Diferenţa între punctele de vedere în această definiţie este o distincţie care ajută. O dispensaţie este din punctul de vedere al lui Dumnezeu, o economie, dar din unghiul uman, este o responsabilitate şi raportat la revelaţia progresivă, este un stadiu în cadrul ei. Mişcarea recentă care se numeşte dispensaţionalism include diferenţe importante faţă de dispensaţionalismul normativ. Deşi aderenţii săi nu vor să fie restricţionaţi de sine qua non, ei recunosc sensul direct al cuvântului: „cuvântul dispensaţie se referă la un aranjament particular prin care Dumnezeu reglează felul în care oamenii se raportează la El.” Totuşi, ei se distanţează de dispensaţionaliştii clasici, descriindu-se ca înţelegând „dispensaţiile nu numai ca aranjamente diferite între Dumnezeu şi omenire, ci ca aranjamente succesive în revelaţia progresivă şi realizarea răscumpărării.”

RELAŢIA DINTRE DISPENSAŢII ŞI REVELAŢIA PROGRESIVĂ:

 Revelaţia progresivă este recunoaşterea faptului că mesajul lui Dumnezeu pentru om nu a fost dat într-un singur act, ci s-a desfăşurat în serii de acte succesive şi prin minţile şi mâinile multor oameni, cu trecut diferit. Ca să spunem aşa, este o vedere teistă despre revelaţie, nu una deistă. Paginile Bibliei prezintă nu expunerea unei revelaţii complete, ci înregistrarea unei revelaţii în progres. Părţile şi trăsăturile ei se pot vedea, nu aranjate după evoluţia lor, ci aranjându-se singure în cursul dezvoltării lor, şi crescând, prin stadii ce pot fi marcate şi prin accesiuni ce pot fi măsurate, în forma perfectă pe care o vor avea la final. Principiul revelaţiei progresive este evident în Scriptură. Pavel a spus   la Atena că, înainte Dumnezeu le-a trecut cu vederea ignoranţa, dar acum El le porunceşte să se pocăiască (Fapte 17:30). Deschiderea maiestuoasă a Cărţii Evreilor subliniază sensurile diferite ale revelaţiei progresive (Evrei 1:1,2). Unul din versetele cele mai uluitoare care arată diferitele căi ale tratării omenirii de către Dumnezeu, este Ioan 1:17: „căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos.” Alte exemple pot fi găsite în Ioan 14:16,17; 14:26; şi 16:24. Adevărul lui Dumnezeu nu era dat tot deodată, evident, şi stadiile diferite de revelaţie ne arată că El a lucrat în căi diferite în timpuri diferite. Interpretul Bibliei trebuie să observe cu atenţie această evoluţie progresivă a revelaţiei, iar dispensaţionalismul ajută la promovarea acurateţei în acest domeniu. În această problemă a observaţiei corecte şi a interpretării progresului revelaţiei vedem apropiata legătură dintre dispensaţionalism şi hermeneutică.  O definiție standard în hermeneutică sună astfel: „Cu fiecare noi serii de generaţii, este dată o nouă promisiune, sau un scop mare al lui Dumnezeu este adus la lumină”. Marcarea acestor stadii din revelaţia scopului lui Dumnezeu este baza abordării dispensaţionaliste a interpretării scripturale. Chiar şi Bernard Ramm, care s-a mutat ulterior de la o poziţie dispensaţionalistă, a admis faptul că o realizare mai limpede a revelaţiei progresive s-a datorat în mare „influenţei benefice a dispensaţionalismului”. Interpreţii nondispensaţionalişti (de la şcoala de teologie a legământului) s-au făcut vinovaţi de citirea inversă (uneori forţată) a învăţăturilor NT în VT, în efortul de a găsi o bază pentru doctrina lor de salvare din VT. Dispensaţionaliştii, pe de altă parte, fac uneori nişte distincţii atât de dure între perioade şi trăsături ale diferitelor dispensaţii, încât au vorbit, de exemplu, foarte puţin despre har în VT. Totuşi teologii legământului au o interpretare greşită ca rezultat al unui defect inerent din sistem (deoarece include totul de la Cădere sub un sigur legământ al harului), în vreme ce lipsa dispensaţionaliştilor nu este în sistem, ci în explicarea lui. Teologia legământului permite şi chiar cere aşezarea NT în VT. Teologia dispensaţionalistă recunoaşte distincţiile, dar susţine unitatea de bază a planului lui Dumnezeu, ce se desfăşoară în Scriptură. Cu toate acestea, dispensaţionaliştii nu au susţinut întotdeauna această unitate, cum ar fi trebuit, astfel devenind un lucru comun să acuzăm dispensaţionalismul în această problemă. „Dispensaţionalismul distruge unitatea Bibliei” este strigătul, datorită schemei dispensaţionaliste, declară un scriitor „Biblia nu mai este un întreg auto-consistent”. „Această teorie,” spune Louis Berkhof, „este şi divizibilă cu tendinţa de a dezmembra organismul scriptural, cu rezultate dezastruoase.” Mai popular, această obiecţie este exprimată de acuzaţia că dispensaţionaliştii nu văd nicio valoare în Slujba de pe Munte sau că nu se roagă rugăciunea „Tatăl nostru”. Un fapt istoric interesant: în a doua ediţie a Scofield Reference Bible (1917, şi New Scofield, 1967) o secţiune nouă, intitulată „Vedere panoramică a Bibliei” a fost adăugată „pentru a se arăta unitatea din Biblie”, unde s-au listat mai multe puncte ale acestei unităţi. Chiar dacă dispensaţionaliştii nu au comunicat clar învăţăturile sistemului lor împreună cu aceste linii, trebuie să ne amintim că sistemul nu este greşit. Numai dispensaţionalismul are un principiu larg şi unificator pentru a face dreptate unităţii progresului revelaţiei, pe de o parte, şi distincţia diferitelor stadii în acel progres, pe de altă parte. Teologia legământului poate doar accentua unitatea şi făcând aceasta, o supraaccentuează până devine singura categorie guvernantă de interpretare. Orice aparentă lipsă de unitate în schema dispensaţională este superficială şi în realitate, se simte că mult publicatele conflicte ale dispensaţionalismului există în minţile teologilor legământului şi sunt agravate de abordarea lor negarantată bazată pe unitatea forţată a Scripturilor. Varietatea poate fi o parte esenţială a unităţii. Aceasta este adevărat în creaţia lui Dumnezeu, în revelaţia lui Dumnezeu şi numai dispensaţionalismul poate da socoteală adecvat de economiile distincte sau dispensaţiile din (şi nu în afara) lucrarea scopului lui Dumnezeu. Pentru a sumariza: revelaţia progresivă vede Biblia nu ca un text de teologie ,ci ca dezvăluirea continuă a revelaţiei lui Dumnezeu, dată prin diferite mijloace, în epoci succesive. În această desfăşurare există stadii diferite de revelare, când Dumnezeu introduce lucruri noi pentru care omul devine responsabil. Aceste stadii sunt economii, administrări sau dispensaţii în desfăşurarea scopului Lui. Deci, dispensaţionalismul recunoaşte şi unitatea scopului Lui şi diversitatea în desfăşurarea lui. Teologia legământului accentuează unitatea până la punctul de a forţa interpretării negarantate, inconsistente, şi interpretări contradictorii ale Scripturii. Numai dispensaţionalismul poate menţine unitatea şi diversitatea în acelaşi timp şi să ofere un sistem consistent de interpretare. 

CARACTERISTICI ALE DISPENSAŢIEI:

Caracteristici primare:

 Ce marchează diferitele economii în lucrarea scopului lui Dumnezeu şi le distinge una de alta? Răspunsul are două puncte: (1) diferitele relaţii de guvernare cu lumea în care Dumnezeu intră din fiecare economie; şi (2) responsabilitatea rezultată asupra omenirii în fiecare din aceste relaţii diferite. Aceste caracteristici sunt vital legate de diferite revelaţii pe care Dumnezeu le dă de-a lungul istoriei şi arată din nou legătura dintre fiecare dispensaţie şi diferitele stadii din progresul revelaţiei. Fără dorinţa de a prejudicia întrebarea „câte dispensaţii sunt?”, să vedem dacă acest răspuns este valid, folosind mai multe dispensaţii nesupuse întrebărilor, ca ilustrare. Înainte ca păcatul să intre în lume la căderea omului, relaţia lui Dumnezeu de guvernare faţă de Adam şi Eva, era directă. Responsabilitatea lor era de a menţine acea părtăşie directă cu El şi aceasta implica specific, îngrijirea grădinii şi abţinerea de la a mânca fructele pomului cunoştinţei binelui şi răului. După ce păcatul a intrat la Cădere, relaţia lui Dumnezeu nu mai era directă, deoarece o barieră se pusese între Dumnezeu şi om. La darea legii israeliţilor, prin Moise, guvernarea lui Dumnezeu a fost mediată prin diferite categorii de legi. Aceasta nu înseamnă că El nu a mai vorbit niciodată direct, ci înseamnă că principalul lui mod de guvernare a fost codul mozaic, care era ceva nou introdus la acea vreme. Mai înseamnă că responsabilitatea omenirii era în conformitate cu acel cod - din nou o altă responsabilitate, deoarece înainte de darea legii, oamenii nu erau ţinuţi responsabili de ceva ce nu exista. După venirea lui Hristos, relaţia de guvernare a lui Dumnezeu cu omenirea, nu mai era prin legea mozaică. Aceasta ne este arătată de sistemul de jertfe. Observaţi diferenţa notabilă în relaţie cu îndreptăţirea, sumarizată de Pavel în predica din Antiohia din Pisidia: „şi oricine crede, este iertat (îndreptăţit) prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi (îndreptăţit) prin Legea lui Moise.” (Fapte 13:39). Aici este fără îndoială o cale diferită de conducere a afacerilor lumii, cu privire la responsabilitatea omului în relaţie cu cea mai importantă arie de îndreptăţire. Oricare ar fi fost responsabilitatea lui sub legea mozaică, rămâne nespecificată în prezent (vezi cap. 6), dar cu venirea lui Hristos, necesitatea îndreptăţirii a devenit credinţa în El. Aceasta este evident o altă treaptă în progresul revelaţional. Deci, concluzionăm că o nouă dispensaţie a fost inaugurată, deoarece economia şi responsabilitatea s-au schimbat şi a fost dată o nouă revelaţie. Astfel, caracteristicile distincte ale unei noi dispensaţii sunt: (1) o schimbare în relaţia de guvernare a lui Dumnezeu cu omul (printr-o dispensaţie ce nu trebuie să aibă trăsături noi pe de-a-ntregul); (2) o schimbare rezultantă în responsabilităţile omului; şi (3) revelaţia corespondentă necesară pentru a efectua schimbarea (care este nouă şi este o treaptă în progresul revelaţiei prin Biblie).

Caracteristici secundare:

 Până acum nu s-a spus nimic despre caracteristicile obişnuite ale unei noi dispensaţii: un test, un eşec, o judecată. Testul este la fel ca responsabilitatea umană. Evident, oricând Dumnezeu dă o revelaţie cu privire la metoda Sa de conducere a afacerilor lumii, dă şi o responsabilitatea corespondentă sau un test pentru oameni, dacă ei se vor alinia sau nu la economia lui Dumnezeu şi la revelarea ei. Oponenţii dispensaţionalismului, care insistă că astfel de testări din partea lui Dumnezeu îl fac un experimentator care nu cunoaşte cum vor evolua lucrurile, nu înţeleg scopul testării în general. Un test dispensaţional nu este diferit de testele despre care se vorbeşte în Iacov 1. Astfel de teste nu sunt pentru luminarea lui Dumnezeu, ci pentru a scoate la lumină ce se află în oameni, credinţă sau eşec. Într-un fel, fiecare dispensaţie conţine acelaşi test: va răspunde o persoană favorabil faţă de responsabilitatea unei economii particulare sub care trăieşte? Acest test general este particularizat în fiecare dispensaţie de natura revelaţiei pe care Dumnezeu o dă de fiecare dată cu privire la responsabilitatea omului. De fapt, fiecare parte a revelaţiei ce aparţine unei dispensaţii este parte a unui test şi totalitatea revelaţiei este testul. Dispensaţionaliştii au încercat adesea în scrierile lor să izoleze testul particular al fiecărei dispensaţii. Este eşecul o parte necesară a fiecărei dispensaţii? Este un fapt al istoriei biblice că omenirea a eşuat de-a lungul tuturor perioadelor de timp. Fiecare dispensaţie este plină de eşecuri, deoarece istoria este plină de ele. Eşecurile sunt în cel puţin două domenii - economia guvernamentală şi salvarea. În ambele arii nu au eşuat toţi oamenii, dar majoritatea au eşuat. Păcatul ajunge întotdeauna la un punct culminant în istoria umană şi astfel de puncte culminante marchează sfârşitul diferitelor dispensaţii. Crucificarea lui Hristos a fost un punct culminant al răzvrătirii naţiunii căreia i s-a dat privilegiul legii şi slujba Domnului. A mai marcat şi sfârşitul unei dispensaţii. Era prezentă va avea punctul culminant cu rebeliunea şi întoarcerea de la Dumnezeu în forţă. Împărăția Mileniului va avea punctul culminant în rebeliune împotriva domniei personale a lui Hristos regele/împăratul (Apoc 20:7,9). Fiecare dispensaţie are o judecată? De fapt se poate ca fiecare să aibă mai multe judecăţi, mai multe teste şi mai multe eşecuri. Dar dacă este un eşec maxim, este şi o judecată maximă. Deşi situaţiile cu testarea, eşecul şi judecata nu sunt bazele ce marchează dispensaţiile, ele par a fi parte din ele. Dacă nu este un test decisiv, poate fi un aranjament dispensaţional. Dacă nu sunt eşecuri maxime şi judecăţi, tot se poate să fie o schimbare în aranjamentul dispensaţional. Prezenţa unui test, eşec şi judecată nu este sine qua non (absolut esenţial) un aranjament dispensaţional.

Obiecţii:

 Nu par aceste caracteristici să disece istoria şi să îi compartimenteze erele? Dintr-un punct de vedere, dispensaţionalismul pare a face acest lucru. Această perspectivă secţională a schemei dispensaţionale este vederea prezentată de obicei în hărţile dispensaţionale. Deşi nu este nimic eronat, nu este întreaga poveste. Mai este şi ceea ce se numeşte perspectiva longitudinală sau spirală a dispensaţionalismului. Aceasta include principiile continue prin toate dispensaţiile, care dau coerenţă întregului curs istoric. Aranjamentul guvernamental distinct ce distinge diferite dispensaţii nu este în niciun fel conflictual cu unitatea scripturală. Perspectiva longitudinală, de exemplu, accentuează faptul că Dumnezeu este, a fost şi va fi un Dumnezeu al harului. Perspectiva secţională accentuează administrarea harului ce prevalează astăzi. Perspectiva longitudinală este cea a progresului revelaţiei, cea secţională este cea a oricărui moment din timp. Ambele perspective sunt valide şi necesare în înţelegerea revelaţiei lui Dumnezeu. Astfel, ar fi o obiecţie nefondată să se spună „Dumnezeu este mereu plin de har, este confuz a se distinge o perioadă anume printr-un termen care caracterizează toate perioadele”. Cineva ar putea întreba dacă Dumnezeu nu a fost întotdeauna un Dumnezeu al legii. Şi dacă da, este greşit să se delimiteze o perioadă numită Lege? Nu face Dumnezeu însuşi, prin Ioan, aceste distincţii (Ioan 1:17)? Obiecţia se bazează pe o premisă falsă pe care Fuller o arată în declaraţia sa: „Este imposibil să ne gândim la diferite grade de har, deoarece Dumnezeu este sau nu este plin de har.” Faptul este că sunt diferite grade ale revelaţiei harului lui Dumnezeu, chiar dacă este mai puţină revelaţie, Dumnezeu nu este mai puţin plin de har, faţă de atunci când este multă revelaţie a harului Său. Altfel, Dumnezeu nu ar fi foarte sfânt şi drept când amână sau suspendă o judecată imediată şi dreaptă. El îşi arată mânia mai specific în anumite vremuri din istoria umană, decât în altele. Dar perioadele de tăcere nu Îl fac mai puţin drept, la fel cum o revelaţie ascunsă a harului nu Îl face mai lipsit de har. Numai dispensaţionalismul cu perspectivele sale secţionale şi longitudinal/spiral poate recunoaşte bogăţia, mobilitatea şi complexitatea istoriei conducerii de către Dumnezeu a situaţiilor lumii. Înainte de dezvoltarea sistemelor legământului sau cel dispensaţional, Calvin a scris aceste cuvinte potrivite: „Nu se potriveşte să spunem că Dumnezeu, întotdeauna auto-consistent, ar trebui să permită o aşa mare schimbare, apoi să nu fie de acord cu ce a poruncit şi a încredinţat. Replic că Dumnezeu nu trebuie considerat schimbător numai pentru că a permis diferite forme în diferite perioade, cum a ştiut El că este mai bine pentru fiecare. Dacă un fermier dă diferite sarcini iarna casei lui, şi altele vara, nu îl vom acuza bazat pe aceasta, de inconstanţă sau să gândim că nu respectă regulile agriculturii, care sunt în concordanţă cu ordinea continuă a naturii. În aceeaşi manieră, dacă un părinte îşi instruieşte copiii într-un fel în copilărie, în alt fel în adolescenţă şi în alt fel la tinereţe, nu o să îl numim instabil şi capricios şi să spunem că şi-a abandonat scopul. De ce atunci îl etichetăm pe Dumnezeu ca fiind inconstant pentru că a făcut distincţie între mai multe perioade?” Teologia legământului, cu tot legământul atot-cuprinzător a harului sare peste epoci mari şi momente culminante ale istoriei, ca să nu deranjeze „unitatea scripturală” şi prezintă ceva atât de distinct, încât o dispensaţie trebuie recunoscută. Este adevărat mai ales în legătură cu Biserica ca şi entitate nouă. Vederea secţională accentuează importanţa distinctă a fiecărui eveniment în aşezarea lui istorică şi cu un scop particular, vederea longitudinală aşează toate evenimentele în relaţia lor corectă, în progresul revelaţional. Dispensaţionalismul evită confuzia şi contradicţia şi în acelaşi timp uneşte toate părţile într-un întreg. Caracterul distinct dar progresiv al dispensaţiilor interzice ca acestea să fie amestecate sau confundate, ele fiind cronologic succesive. Dar s-a presupus că aceste caracteristici ale testării, eşecului şi judecăţii formează un model repetat, ciclic al istoriei, ca la grecii păgâni. De exemplu, Kraus spune „Filozofia istoriei este în esenţă conceptul grec al ciclurilor, fiecare ciclu sfârşind în apostazie şi judecată. Dumnezeu nu este reprezentat ca împlinindu-Şi planul în procesul istoric, ci apărând intermitent, pentru a începe un nou ciclu prin intervenţie supranaturală.” Totuși, numai dispensaţionalismul prezentă o filozofie optimistă a istoriei. Mai mult, modelul dispensaţional nu numai că formează o imagine ciclică repetitivă, ci şi o spirală ascendentă. Erich Sauer, ale cărui cărţi combină atât de bine perspectivele secţionale şi longitudinale ale dispensaţionalismului, sumarizează situaţia astfel: „Un început divin nou nu este o întoarcere la vechi. În fiecare reformare născută din colaps, sunt în acelaşi timp şi sămânţa unui program de viaţă pentru viitor. Revelaţia şi dezvoltarea nu sunt opuse, în niciun caz, ci aparţin împreună. În sfera Bibliei, ca şi în alte locuri, este o urcare de jos în sus, de la tulbure la lumină.” Acest concept al spiralei se vede prin imaginarea confuziei invertirii ordinii dispensaţionale şi aşezând Mileniul mai întâi. La fel de ilogic ar fi inversarea legii cu harul (sau ce nume doriţi să ataşaţi la ce a dat prin Moise şi prin Hristos). Dispensaţionalismul revelează lucrarea planului lui Dumnezeu în procesul istoric, într-o revelare progresivă a harului Său. Magnifică harul lui Dumnezeu, deoarece recunoaşte că adevăratul progres poate veni numai de la intervenţia plină de har a lui Dumnezeu în societatea umană. Dacă nu ar fi avut loc intervenţii ciclice, atunci cursul istoriei ar merge în jos şi ar fi pesimist. În concluzie: caracteristica principală a dispensaţiei este aranjamentul economic şi responsabilitatea pe care Dumnezeu o revelează în fiecare dispensaţie. O astfel de responsabilitate este un test în sine. Majoritatea oamenilor eşuează la test şi urmează judecata. Schema dispensaţională are două perspective: una secţională (care uneori este înţeleasă greşit ca ciclică, când este în realitate o spirală) şi cea longitudinală (care accentuează desfăşurarea progresului revelaţiei şi principiile continue prin vremurile dispensaţiilor). 

SINE QUA NON-UL DISPENSAŢIONALISMULUI:

 Ce marchează o persoană ca fiind dispensaţionalist? Ce este sine qua non (partea absolut indispensabilă) a sistemului? Deşi anumite discuţii ulterioare trebuie anticipate pentru a răspunde la această întrebare, ni se pare potrivit să dăm un răspuns acum. Teoretic, sine qua non trebuie să se afle în recunoaşterea faptului că Dumnezeu are economii distincte de guvernare a situaţiilor lumii. Teologii legământului susţin că există diferite dispensaţii (şi chiar folosesc cuvântul) în lucrarea legământului harului. Charles Hodge, de exemplu, a crezut că sunt patru dispensaţii după Cădere - de la Adam la Avraam, Avraam la Moise, Moise la Hristos, şi Hristos la final. Berkhof scrie: „Am văzut, numai despre două dispensaţii de bază - vechea şi noua”, dar în cea veche vede patru perioade şi toate acestea sunt revelaţii ale legământului harului! Cu alte cuvinte, o persoană poate crede în dispensaţii şi le poate vedea în relaţie cu revelaţia progresivă, fără a fi dispensaţionalist. Este esenţa dispensaţionalismului în numărul de dispensaţii? Nu, deoarece nu este o situaţie majoră în sistem. Nu înseamnă că, dacă,  Scofield are şapte dispensaţii, iar Hodge numai patru, acest lucru îl face pe primul dispensaţionalist iar pe ultimul nu. Poate situaţia premilenialismului este cea determinantă? Răspunsul este din nou negativ, căci sunt mulți care sunt premilenişti şi care clar nu sunt dispensaţionalişti. Premileniştii legământului au conceptul legământului harului şi scopul central soteriologic a lui Dumnezeu. Ei reţin ideea Regatului Mileniului, deşi are puţin sprijin în profeţiile VT. Regatul, după părerea lor, este diferit de cel al dispensaţionaliştilor, deoarece îşi pierde mult din caracterul evreiesc, datorită promisiunilor VT cu privire la Împărăţie. Mulţi premilenişti ai legământului sunt şi posttribulaţionişti, şi aceasta pare a fi o însoţire logică a abordării nondispensaţionaliste. În orice caz, a fi premilenist nu te face neapărat dispensaţionalist. (dar reversul este adevărat - a fi dispensaţionalist te face şi premilenist). Ce este atunci sine qua non al dispensaţionalismului? Răspunsul are trei părţi:

1. Un dispensaţionalist face diferenţă între Israel şi Biserică. Aceasta este declarată în diferite feluri şi de prietenii şi de duşmanii dispensaţionalismului. Fuller spune că „premisa de bază a Dispensaţionalismului sunt cele două scopuri pe care le-a exprimat Dumnezeu prin formarea a doi oameni care sunt diferiţi etern.” A. C. Gaebelein a vorbit despre diferenţa dintre evrei, neamuri şi Biserica lui Dumnezeu. Chafer a sumarizat astfel: „Dispensaţionalistul crede că, de-a lungul vremurilor, Dumnezeu urmăreşte două scopuri distincte: unul legat de pământ, cu oameni şi obiective pământeşti, ceea ce este iudaismul; în vreme ce alta este legată de cer, cu oameni cereşti şi obiective cereşti, care este creştinismul. Dispensaţionalistul parţial, deşi observă vag unele distincţii, îşi bazează interpretarea pe supoziţia că Dumnezeu face doar un lucru, separarea generală a binelui de rău şi în ciuda confuziei pe care această teorie limitată o creează, că oamenii pământeşti devin cereşti, că programul pământesc trebuie interpretat spiritual sau neglijat total.” Acesta este probabil testul teologic de bază dacă o persoană este sau nu dispensaţionalistă, şi este fără îndoială cel mai practic şi conclusiv. Cel ce nu face distincţie între Israel şi Biserică, nu se va ţine de distincţiile dispensaţionaliste, iar cel ce o face se va ţine. Deşi scopul lui Dumnezeu pentru Israel şi scopul lui Dumnezeu pentru Biserică primesc aceeaşi atenţie în Scriptură, Dumnezeu are scopuri şi pentru alte grupuri. El are un scop şi un plan pentru îngeri, care nu se amestecă cu scopul lui pentru Israel sau Biserică (2 Petru 2:4; Apoc. 4:11). El are un scop pentru cei ce îl resping, care este diferit de alte scopuri (Prov. 16:4). El are un plan pentru naţiuni, care continuă în Noul Ierusalim (Apoc. 22:2), şi acele naţiuni sunt diferite de mireasa lui Hristos. Dumnezeu are mai mult de două scopuri, deşi El revelează mai multe despre scopul lui pentru Israel şi Biserică, decât pentru alte grupuri. Dispensaţionaliştii progresivi încurcă această distincţie, spunând că acest concept nu se află în aceeaşi clasă cu ceea ce se spune despre neamuri, Israel, şi evrei. Ce înseamnă aceasta nu este foarte clar. Dar pare a sugera că distincţia clasică Israel/Biserică, nu este foarte clară.

2. Această distincţie între Israel şi Biserică s-a născut dintr-un sistem de hermeneutică ce este de obicei numit interpretare literală. Deci, al doilea aspect al sine qua non-ului dispensaţionalismului este hermeneutica istoric-gramaticală. Cuvântul literal poate nu este la fel de bun ca normal sau comun, dar este interpretare ce nu spiritualizează sau alegorizează ca şi interpretarea nondispensaţională. Spiritualizarea poate fi practicată cu un grad mai mic sau mai mare, dar prezenţa ei într-un sistem de interpretare indică faptul că se face o abordare nondispensaţională. Literal sau comun, interpretarea indică o abordare dispensaţionalistă la interpretarea Scripturii. Şi această consistenţă - puterea interpretării dispensaţionaliste - pare a obosi pe nondispensaţionalişti şi devine obiectul ridiculizării lor. Interpretarea literal/istorică/gramaticală nu este singura practică a dispensaţionaliştilor, dar folosirea ei în toate ariile de interpretare biblică este. Aceasta nu împiedică sau exclude înţelegerea corectă a tipurilor, ilustrărilor, apocalipselor şi a altor genuri din modelul de bază al interpretării literale.

3. Un al treilea aspect al sine qua non-ului dispensaţionalist este o situaţie tehnică ce priveşte scopul nevăzut al lui Dumnezeu în lume. Teologii legământului, în practică, cred că acest scop este salvarea (deşi teologii legământului accentuează puternic slava lui Dumnezeu în teologia lor), iar dispensaţionalistul spune că scopul este mai larg de atât; anume slava lui Dumnezeu. Progresivii au un centru hristologic, aparent pentru a susţine accentul pus de ei pe legământul davidic şi pe Hristos, domnitorul davidic din cer. Pentru dispensaţionalistul normativ, programul soteriologic sau de salvare a lui Dumnezeu nu este singurul program, ci unul din mijloacele din programul total prin care Dumnezeu se glorifică pe Sine. Scriptura nu se centrează pe om, ca şi când salvarea este tema principală, ci se centrează pe Dumnezeu, deoarece slava Lui este în centru. Biblia însăşi ne învaţă că, salvarea, aşa importantă şi minunată cum este, nu este un capăt în sine, ci un scop, spre atingerea finalului -  glorificarea lui Dumnezeu (Efes.. 1:6, 12, 14). John F. Walvoord, succesorul lui Chafer la Seminarul Teologic Dallas, se exprimă astfel: „Scopul mai mare a lui Dumnezeu este manifestarea gloriei Sale cu scopul ca fiecare dispensaţie, fiecare revelaţie succesivă a planului lui Dumnezeu pentru perioade, felul în care tratează pe cei aleşi şi pe cei care nu sunt aleşi să se combine, să manifeste gloria divină.” În alt loc el spune: „Toate evenimentele lumii create sunt desemnate să manifeste gloria lui Dumnezeu. Eroarea teologilor legământului este că ei combină multele faţete ale scopului divin în într-un singur obiectiv al împlinirii legământului harului. Din punct de vedere logic, aceasta este eroare reductivă - folosirea unui aspect al întregului ca element determinant.” Esenţa dispensaţionalismului, este deci, distincţia între Israel şi Biserică. Aceasta reiese din angajarea consistentă a dispensaţionalistului, a acceptării interpretării gramatical- istorice sau normală sau comună şi reflectă o înţelegere a scopului de bază a lui Dumnezeu în relaţiile Lui cu omenirea, ca aceea de a Se glorifica prin salvare şi alte scopuri.

 În ceea ce mă privește, eu mă declar dispensaționalist și privilegiez așa-numita interpretare istorico-profetică a Bibliei, deși, uneori, accept și interpretările dispensaționalist-istoriciste!