sâmbătă, 27 octombrie 2018

REFLECȚII DESPRE CENTENAR.

REFLECȚII DESPRE CENTENAR

    2018 este un an de sărbătoare pentru întreaga Românie și, bineînțeles, pentru toți cei care simt și gândesc româneste. Anul 2018 marchează împlinirea a 100 de ani de la înfăptuirea Marii Uniri, probabil cel mai important eveniment din istoria României de astăzi. Însă, trecerea celor 100 de ani de la Marea Unire nu aduc doar bucurie pentru noi! Acest secol a adus cu sine transformări uriașe pentru țara noastră, pe care, fie că vrem sau nu, trebuie să le conștientizăm. Și cu cât o vom face mai rapid, cu atât mai repede vom putea realiza ce avem de făcut în continuare!
    Deși anul centenar ar trebui să fie privit ca o sărbătoare, România se confruntă în aceste zile cu probleme care par fără de sfârșit, – probleme care au reușit să dezbine, poate mai rău ca niciodată, românii din țară și din afara ei. Anul 2018 este poate cel mai bun moment pentru noi toți în care putem reflecta cu privire la prezentul și viitorul țării noastre.


2018 – 100 DE ANI DE LA MAREA UNIRE: 


    Anul 1918 este anul în care statul național român s-a desăvârșit ca urmare a unirii tuturor provinciilor locuite de români. Desigur, primul pas care a dus la Marea Unire a avut  loc în 1859, atunci cand Țara Moldovei s-a unit cu Țara Româneasca în ceea ce avea să fie cunoscut astăzi drept Mica Unire. Mai apoi a urmat câștigarea independenței față de Imperiul Otoman, în urma războiului din 1877 – 1878.
    Primul eveniment major al anului 1918 s-a înfâptuit în data de 27 martie, atunci când Basarabia s-a unit cu România; 28 noiembrie a marcat unirea Bucovinei cu România, în timp ce, pe 1 decembrie România s-a unit cu TransilvaniaBanatCrișana și Maramureș. Toate aceste evenimente au format împreună Marea Unire și au condus la formarea României Mari.

ROMÂNIA DE ASTĂZI NU MAI ESTE ACEEAȘI:

    Acum, la 100 de ani distanță de 1918, nu putem decât să privim în urmă și să ne dăm seama ceea ce a însemnat la acea vreme România Mare. Și asta pentru că, România de astăzi nu mai arată deloc precum arata România de după Marea Unire. Așa că, oricât de mult am vrea să sărbătorim astăzi trecerea a 100 de ani de la evenimentul care a întregit România, bucuria noastră nu poate fi deplină.
    Uniunea Sovietică nu a recunoscut niciodată Romania Mare, iar în 1940 avea să vină si acel ultimatum care ne-a dezmembrat țara. În urma Pactului Ribbentrop – Molotov, România pierde Basarabia, Bucovina si Ținutul Herței. Au trecut 78 de ani de atunci, iar noi toți încă simțim durerea pierderii acelor teritorii. Sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial face si ca Bulgariei sa îi rămână Cadrilaterul, înca o lovitură grea pentru ceea ce însemna la acea vreme România Mare.
    Oricât de mult am vrea să sărbătorim acum Marea Unire, trebuie să ne aducem aminte că, România de astăzi nu mai este întreagă. Din tot ce a câștigat România în 1918, doar Transilvania si Bucovina de Sud au rămas ale ei.

CENTENARUL MARII UNIRI - MOMENT DE REFLECȚIE PENTRU ROMÂNIA:

    Lăsând la o parte aceste probleme istorice, România de astăzi pare că este într-o derivă generală. Evenimentele politice din ultimii ani au dus la o dezbinare fără precedent a românilor, dezbinare care nu poate avea nimic altceva decât urmări negative. Poate că, acest Centenar al Marii Uniri este un moment perfect pentru ca noi toți să reflectăm la determinarea românilor din urma cu 100 de ani ce a dus la infăptuirea României Mari, la toate greutățile prin care au trecut ei de-a lungul anilor si la ambiția lor de a reuși să unească toți românii într-un singur loc și în jurul unui scop comun.
   Așadar, să încercăm să lăsăm la o parte festivismul, patriotismul de fațadă, festivismul și discursurile sforăitoare despre Centenar! Să privim lucid realitățile cu care se confruntă România la 100 de ani distanță de la Marea Unire! Poate, astfel vom învăța, cu adevărat, ceva din istorie!

marți, 23 octombrie 2018

MOLECULA DE HEMOGLOBINĂ - UN PROIECT ULUITOR!

MOLECULA DE HEMOGLOBINĂ - UN PROIECT ULUITOR!
„Deşi respiraţia pare un proces simplu, această formă elementară de manifestare a vieţii îşi datorează existenţa interacţiunii dintre numeroasele tipuri de atomi ce se găsesc într-o moleculă extrem de complexă.“ (Max Perutz, care în 1962 a primit Premiul Nobel pentru studiile sale asupra moleculei de hemoglobină)
       Ce poate fi mai firesc decât respiraţia? Majoritatea dintre noi o luăm ca pe ceva de la sine înţeles. Respiraţia însă nu ne-ar fi de niciun folos dacă nu ar exista hemoglobina, o capodoperă moleculară realizată de Creatorul nostru. Această moleculă care se află în fiecare dintre cele 30 de bilioane de globule roşii, sau hematii, ale corpului omenesc transportă oxigenul din plămâni la ţesuturi. Fără hemoglobină, viaţa noastră s-ar sfârşi în câteva clipe.
      Cum reuşesc moleculele de hemoglobină să preia moleculele de oxigen, să le transporte în siguranţă şi apoi să le elibereze în ţesuturi, iar toate acestea exact la momentul potrivit? Ei bine, în acest proces sunt implicate câteva caracteristici uluitoare ale ingineriei moleculare.
„Taxiuri“ moleculare:
      Imaginaţi-vă că fiecare moleculă de hemoglobină este un taxi în miniatură, cu patru uşi şi patru locuri. Acest „taxi“ molecular nu are nevoie de un şofer, deoarece călătoreşte ca „pasager“ în interiorul unei hematii, un fel de container plin cu molecule de hemoglobină.
   Călătoria moleculei de hemoglobină începe când globulele roşii ajung în alveolele pulmonare, adică la „aeroport“. În timp ce inspirăm, mulţimile de molecule de oxigen proaspăt sosite încep să-şi caute în mare grabă un mijloc de transport. Ele dau buzna în „containere“, în hematii. În acest moment, uşile taxiului-hemoglobină din fiecare hematie sunt închise. Nu după mult timp însă, o moleculă îndrăzneaţă de oxigen din mulţimea agitată reuşeşte să se strecoare într-un „taxi“ şi să ocupe un loc.
     Acum se întâmplă ceva foarte interesant: Molecula de hemoglobină îşi schimbă forma. Odată cu pătrunderea primului „pasager“, toate cele patru „uşi“ se deschid automat, permiţându-le şi celorlalţi „pasageri“ să urce. Acest proces de tip cooperativ este atât de eficient încât, pe parcursul unei singure inspiraţii, se ocupă 95% dintre „locurile“ tuturor taxiurilor dintr-o hematie. Cele peste 250 de milioane de molecule de hemoglobină dintr-o singură globulă roşie pot transporta în total un miliard de molecule de oxigen! Cât ai clipi, hematia încărcată cu toate aceste „taxiuri“ porneşte la drum, grăbindu-se să transporte în timp util preţiosul oxigen la ţesuturi. Dar oare ce împiedică atomii de oxigen să coboare din „taxiuri“ înainte de a ajunge la destinaţie?
    Moleculele de oxigen din fiecare moleculă de hemoglobină se fixează de atomii de fier, care le aşteaptă cu nerăbdare. Aţi observat probabil ce se întâmplă când fierul intră în contact cu oxigenul în prezenţa apei: are loc o reacţie în urma căreia rezultă oxidul de fier, sau rugina. Când fierul rugineşte, oxigenul rămâne blocat în cristalul de rugină. Cum reuşeşte atunci molecula de hemoglobină să lege şi să dezlege fierul şi oxigenul în mediul umed din interiorul hematiei, fără să rezulte rugină?
Hemoglobina la o privire mai atentă:
  Pentru a răspunde la această întrebare, să privim mai îndeaproape molecula de hemoglobină. Ea este alcătuită din circa 10 000 de atomi de hidrogen, carbon, azot, sulf şi oxigen, atent aranjaţi în jurul a doar patru atomi de fier. Dar de ce au nevoie de atât de mult sprijin cei patru atomi de fier?
   Un motiv ar fi că ei au o sarcină electrică şi trebuie ţinuţi bine sub control. Atomii cu sarcină electrică, numiţi ioni, pot provoca mari daune în interiorul celulelor dacă scapă de sub control. De aceea, fiecare dintre cei patru ioni de fier este fixat în mijlocul unei plăcuţe rigide, protectoare.* În plus, cele patru plăcuţe sunt în aşa fel poziţionate în interiorul moleculei de hemoglobină, încât moleculele de oxigen să poată ajunge la ionii de fier fără a intra în contact cu moleculele de apă. Iar în absenţa apei, nu se pot forma cristale de rugină.
    Fierul din molecula de hemoglobină nu se poate lega şi dezlega singur de oxigen. Totuşi, dacă cei patru ioni de fier nu ar exista, restul moleculei de hemoglobină nu ar putea transporta oxigenul. De fapt, transportul de oxigen prin sistemul circulator nu are loc decât după ce ionii de fier sunt perfect poziţionaţi în molecula de hemoglobină.
Cum e eliberat oxigenul?
    Odată ce o globulă roşie părăseşte artera şi pătrunde într-un capilar din ţesuturi, condiţiile din jur se schimbă. Aici e mai cald decât în plămâni, există mai puţin oxigen, iar aciditatea e mai mare din cauza dioxidului de carbon din jurul hematiei. Toate aceste indicii le dictează moleculelor de hemoglobină, sau „taxiurilor“, să elibereze „pasagerii“, preţioasele molecule de oxigen.
    După ce moleculele de oxigen „coboară“ din molecula de hemoglobină, aceasta îşi schimbă din nou forma. Nu face altceva decât „să-şi închidă uşile“, lăsând oxigenul afară, unde e mare nevoie de el. Având uşile închise, nu există riscul ca hemoglobina să transporte înapoi în plămâni vreo moleculă rătăcită de oxigen. În schimb, pentru călătoria de întoarcere, ea va prelua alţi „pasageri“: dioxidul de carbon din ţesuturi.
      Nu după mult timp, hematiile neoxigenate ajung din nou în plămâni, unde moleculele de hemoglobină eliberează dioxidul de carbon şi se reaprovizionează cu oxigen, atât de esenţial vieţii. Acest proces se repetă de mii de ori în cele 120 de zile cât trăieşte o hematie.
    Evident, hemoglobina e o moleculă cu totul aparte, „o moleculă extrem de complexă“, cum se spunea în introducere. Cu certitudine, geniul şi meticulozitatea ce transpar din realizările de microinginerie ale Creatorului nostru ne lasă fără grai şi totodată ne sporesc recunoştinţa pentru darul vieţii.
HEMOGLOBINA ŞI ALIMENTAŢIA:
   „Sânge sărac în fier“ înseamnă în realitate „sânge sărac în hemoglobină“. Fără cei patru ioni de fier ai moleculei de hemoglobină, ceilalţi 10 000 de atomi din moleculă nu ar avea niciun rost. De aceea, este vital să asimilăm suficient fier având o alimentaţie sănătoasă. 
    În plus, trebuie să ţinem cont de trei sfaturi: 1. Să facem cu regularitate exerciţii fizice adecvate. 2. Să nu fumăm. 3. Să evităm fumatul pasiv. Dar de ce este fumul de ţigară atât de periculos?
     Deoarece acest fum este încărcat cu monoxid de carbon, aceeaşi substanţă toxică prezentă în gazele de eşapament ale automobilelor. Monoxidul de carbon este cauza unor decese accidentale; unii chiar şi-au pus capăt vieţii inhalând acest gaz. Atomii de fier din hemoglobină au o afinitate de peste 200 de ori mai mare faţă de monoxidul de carbon decât faţă de oxigen. Ca urmare, fumul de ţigară intoxică rapid organismul, împiedicând absorbţia de oxigen.

duminică, 21 octombrie 2018

MAREA UNIRE DIN 1918 - CEA MAI MARE PAGINĂ DIN ISTORIA ROMÂNIEI!




     România întregită s-a realizat într-un context istoric deosebit, prin trei momente succesive, pe cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ: unirea Basarabiei, a Bucovinei, a Transilvaniei cu țara-mamă.

CRONOLOGIE:
4/17 ianuarie 1918 – Apare, la Paris, primul număr din publicația săptămânală „La Roumanie” care avea drept scop sprijinirea, în emigrație, în plan publicistic și diplomatic a revendicărilor românești.
23 ianuarie/5 februarie 1918 – Ultimatum adresat României de Puterile Centrale, prin care era somată, ca, în termen de patru zile, să-și facă cunoscute intențiile în vederea încheierii păcii.
24 ianuarie/6 februarie 1918 – Chișinău. Sfatul Țării, întrunit în ședință solemnă, votează, în unanimitate, independența Republicii Democratice Moldovenești. Consiliul Director se dizolvă, puterea executivă fiind încredințată unui Consiliu de Miniștri, sub președinția lui Daniel Ciugureanu. „(…) Ne proclamăm, în unire cu voința poporului, Republică Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare și neatârnată, având ea singură dreptul de a-și hotărî soarta în viitor” — se spune în proclamația Sfatului Țării.
26 ianuarie/8 februarie 1918 – Guvernul I.I.C. Brătianu — Take Ionescu demisionează, deoarece consideră inacceptabilă încheierea unei păci separate. Aliații sfătuiesc România să tărăgăneze tratativele.
28 ianuarie/10 februarie 1918 –România acceptă începerea tratativelor de pace cu Puterile Centrale.
29 ianuarie/11 februarie 1918 –Se formează un nou guvern, în frunte cu generalul Alexandru Averescu, având ca principal obiectiv tergiversarea, pe cât posibil, a încheierii păcii cu Puterile Centrale și crearea unor premise favorabile obținerii unei păci onorabile.
11/24 februarie 1918 –Plenipotențiarii Puterilor Centrale impun primului ministru, generalul Alexandru Averescu, trei condiții principale ale încheierii păcii: cedarea întregului teritoriu al Dobrogei, până la Dunăre, importante rectificări de frontieră în zona Porților de Fier, în Valea Jiului și între Vatra Dornei și Câmpulung Moldovenesc, precum și grele concesiuni economice.
18 februarie/3 martie 1918 –Inaugurarea, la Chișinău, a Universității Populare Moldovenești, sub președinția lui Pan Halippa, care s-a ocupat de organizarea de conferințe, de întâlniri cu oameni de cultură, de ținerea de prelegeri, consacrate în special studierii istoriei românilor din Basarabia.
20 februarie/5 martie 1918 –Se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9/22 martie, tratativele în vederea încheierii păcii, pe următoarele baze: cedarea Dobrogei până la Dunăre, Puterile Centrale urmând să amenajeze un drum comercial între România și Constanța; rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei; impunerea unor grele condiții economice etc.
27 februarie/12 martie 1918 – Plecarea misiunii franceze din România.
3/ 16 martie 1918 –Bălți. Adunarea generală a zemstvei din districtul Bălți adoptă, în unanimitate, o moțiune în care se spune „Proclamăm astăzi în mod solemn (…) în fața lui Dumnezeu și a întregii lumi, că cerem unirea Basarabiei cu Regatul României sub al cărei regim constituțional și sub ocrotire legilor ei (…) vedem siguranța existenței noastre naționale și a propășirii economice”.
5/18 martie 1918 –Demisia guvernului condus de generalul Alexandru Averescu. Regele Ferdinand îl însărcinează pe Alexandru Marghiloman cu formarea unui nou guvern, cu speranța că șeful conservatorilor, grație încrederii ce inspira Puterilor Centrale, va putea încheia o pace în condiții mai ușoare.
9/22 martie 1918 –Încep tratativele de pace de la Cotroceni între România și Puterile Centrale.
27 MARTIE/9 APRILIE 1918 –LA CHIȘINĂU, SFATUL ȚĂRII ÎNTRUNIT ÎN ȘEDINȚĂ SOLEMNĂ VOTEAZĂ UNIREA BASARABIEI CU ȚARA – MAMĂ, ROMÂNIA (86 VOTURI PENTRU, 3 ÎMPOTRIVĂ, 36 ABȚINERI ȘI 13 ABSENȚI). DUPĂ ANUNȚAREA REZULTATULUI VOTULUI DE CĂTRE ION INCULEȚ, PREȘEDINTELE SFATULUI ȚĂRII, PRIMUL – MINISTRU ALEXANDRU MARGHILOMAN, AFLAT LA CHIȘINĂU, ÎMPREUNĂ CU ALȚI REPREZENTANȚI AI GUVERNULUI ROMÂN, ESTE INVITAT LA TRIBUNA DE LA CARE DECLARĂ: ÎN NUMELE POPORULUI ROMÂN ȘI AL REGELUI FERDINAND I, IAU ACT DE UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA DE AICI ÎNAINTE ȘI ÎN VECI! TRĂIASCĂ ROMÂNIA MARE!
9/22 aprilie 1918 –Decret regal de ratificare a Hotărârii de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României, și contrasemnat de Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri.
17/30 aprilie 1918 –Înființarea, la Paris, a „Comitetului național al românilor din Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, iar mai apoi a dr. Ion Cantacuzino; a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu România.
24 aprilie/7 mai 1918 –Semnarea Tratatului de pace de la București și a anexelor sale dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, care urma să fie anexată de Bulgaria, să accepte rectificări de frontieră în Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (prin care se cedau teritorii însumând 5.600 kmp, cu o populație de 724.957 locuitori), să demobilizeze armata, menținându-se numai patru divizii cu efective complete și 8 divizii cu efective de pace (20.000 de infanteriști, 3.200 de cavaleriști și 9.000 de artileriști) și să încheie convenții economice (agricolă, a petrolului, a pădurilor etc.), prin care, în fapt, se instituia monopolul Germaniei asupra principalelor bogății ale țării. Regele Ferdinand I refuză, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale, să sancționeze Tratatul.
22 iunie/5 iulie 1918 –Se înființează, la Washington, din inițiativa lui Vasile Stoica, Liga națională română, cu scopul de a face propagandă în jurul problemei românești; la 13 septembrie, fuzionează cu Comitetul național român.
6/19 iulie 1918 –Se constituie în Italia, la Cittaducale, „Comitetul de acțiune al românilor din Transilvania, Banat și Bucovina”, sub conducerea profesorului Simion Mândrescu, cu scopul de a organiza pe prizonierii români din armata austro-ungară în legiuni care să participe la luptă alături de armata italiană.
12 /25 august 1918 –Se constituie, la Chișinău, Partidul Țărănesc din Basarabia, având în program: împărțirea pământului la țărani, vot universal, îmbunătățirea situației muncitorilor. Președinți: Pantelimon Halippa (1918 – 1921), Ion Inculeț (1921 – 1923).
24 august/6 septembrie 1918 –Se creează, la Paris, Consiliul Național Român Provizoriu, care, în 20 septembrie / 3 octombrie, a proclamat formarea Consiliului Național al Unității Române, organ reprezentativ, având în conducere pe Take Ionescu, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu și Ioan Th. Florescu (vicepreședinți). Consiliul este recunoscut la 29 septembrie/12 octombrie de guvernul francez, la 23 octombrie/5 noiembrie de guvernul S.U.A., la 29 octombrie/11 noiembrie de guvernul englez, iar la 9/22 noiembrie de cel italian drept exponent al intereselor poporului român.
2/15 septembrie 1918 –Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonilor, sârbilor, croaților și rutenilor votează o moțiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor asuprite.
29 septembrie/12 octombrie 1918 —Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere”, în temeiul dreptului ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa. Se revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei. Se constituie un „Comitet de acțiune”, cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș.
5/18 octombrie 1918 –Declarația de independență a Transilvaniei, adoptată în ședința de la Oradea, este citită în Parlamentul de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida – Voevod.
11/24 octombrie 1918 –Cernăuți. Apare primul număr al gazetei „Glasul Bucovinei”, editată de un grup de români bucovineni în frunte cu profesorul universitar Sextil Pușcariu.
14/27 octombrie 1918 –Deputații români bucovineni din Parlamentul vienez, foștii deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din localitățile Țării de Sus a Moldovei, împreună cu alți reprezentanți ai provinciei istorice s-au întrunit în Sala Mare a Palatului Național din Cernăuți și au hotărât constituirea Adunării Constituante. Adunarea alege un Consiliu Național condus de Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Doru Popovici și Sextil Pușcariu – vicepreședinți, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea și Laurent Tomoioagă – secretari.
17/30 octombrie 1918 –Constituirea, la Budapesta, a Consiliului Național Român Central (din 21 octombrie, cu sediul la Arad), ca organ de conducere al românilor format din șase reprezentanți ai P.N.R și șase social-democrați.
18/31 octombrie 1918 –Proclamarea Către Națiunea Română, în care se aduce la cunoștință opiniei publice constituirea Consiliului Național Român Central ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum și principiile sale de acțiune.
25 octombrie/7 noiembrie 1918 –Consiliul Național Român Central hotărăște înființarea de gărzi naționale și de gărzi civile sătești pe întreg teritoriul locuit de români în Transilvania și Ungaria, pentru „păstrarea liniștii și averii fiecăruia”.
31 octombrie/13 noiembrie 1918 –Consiliul Național din Basarabia adoptă o „lege fundamentală asupra puterilor Țării Bucovinei”, prin care își asumă întreaga putere de stat.
5/18 noiembrie 1918 –Manifest către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central afirmă în fața opiniei publice mondiale dorința românilor transilvăneni de a se uni cu România.
7/20 noiembrie 1918 –Manifest al Marelui Sfat Național din Transilvania privind convocarea la 18 noiembrie/1 decembrie a Marii Adunări Naționale la Alba Iulia.
9/22 noiembrie 1918 —Consiliul Național Român Central din Transilvania cere, ultimativ, guvernului maghiar să-i recunoască puterea deplină asupra teritoriului Transilvaniei.
15/28 NOIEMBRIE 1918 –CONGRESUL BUCOVINEI HOTĂRĂȘTE ÎN UNANIMITATE „UNIREA NECONDIȚIONATĂ ȘI PENTRU VECIE A BUCOVINEI, ÎN VECHIILE EI HOTARE PÂNĂ LA CEREMUȘ, COLACIN ȘI NISTRU, CU REGATUL ROMÂNIEI”.
1 DECEMBRIE 1918 Are loc, în sala Casinei din Alba Iulia, Adunarea Națională, cu participarea a 1.228 de delegați (deputați) aleși. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, declară Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și deschisă”. Vasile Goldiș rostește cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele:„ADUNAREA NAȚIONALĂ A TUTUROR ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT ȘI ȚARA UNGUREASCĂ, ADUNAȚI PRIN REPREZENTANȚII LOR ÎNDREPTĂȚIȚI LA ALBA IULIA ÎN ZIUA DE 1 DECEMBRIE 1918, DECRETEAZĂ UNIREA ACELOR ROMÂNI ȘI A TUTUROR TERITORIILOR LOCUITE DE DÂNȘII CU ROMÂNIA”. Proiectul de rezoluție este adoptat cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membrii; acesta, la rându-i, va numi un guvern provizoriu – Consiliul Dirigent. După adoptarea actului istoric al Unirii, cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, adunați pe Câmpul lui Horea, aprobă cu aclamații entuziaste hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Unirea Transilvaniei cu România încheie procesul de făurire a statului național unitar român, proces început în 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, continuat prin unirea Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918 și a Bucovinei în noiembrie 1918. Suprafața României Mari: 295.049 km pătrați, cu o populație de 16.500.000 de locuitori.
2 decembrie 1918 –Întrunirea Marelui Sfat Național în sala Tribunalului din Alba Iulia care hotărăște constituirea unui Consiliu Dirigent format din 15 membrii și având președinte pe Iuliu Maniu pentru administrarea Transilvaniei. Marele Sfat Național și Consiliul Dirigent își stabilesc sediul la Sibiu.
11/24 decembrie 1918 –Regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie.
18/31 decembrie 1918 –Decret-lege privind unirea Bucovinei cu România.
26 decembrie 1918/8 ianuarie 1919 – Are loc la Mediaș, Adunarea națională a sașilor, care se declară de acord cu actul politic înfăptuit la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la Alba Iulia.
28 decembrie 1918/10 ianuarie 1919 – O delegație săsească transmite Consiliului Dirigent din Sibiu adeziunea sașilor la actul unirii Transilvaniei cu România.
29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 – Decret-lege prin care se stabilește că locuitorii României, majori, fără deosebire de religie, se vor bucura de toate drepturile cetățenești și vor putea să le exercite dacă vor face dovadă că sunt născuți în țară și sunt sau n-au fost supuși unui stat străin.
28 iunie 1919 – Se semnează, la Versailles, Tratatul de Pace dintre Puterile Aliate și Germania. Privitor la România, Tratatul prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor, privilegiilor de orice natură asupra cablului Constanța – Istanbul, ce intră în posesia României. Germania era obligată să renunțe la Tratatul de la București din 24 aprilie / 7 mai 1918. În problema Dunării, Tratatul prevedea menținerea Comisiei Europene a Dunării și înființarea pentru traseul Brăila – Delta Dunării până la Marea Neagră a unei Comisii Internaționale a Dunării. Tratatul a fost ratificat de România la 14 septembrie 1920.
10 septembrie 1919 – Se semnează, la Saint – Germain – en – Laye, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Austria, prin care Austria capătă configurația teritorială de azi. Se recunoștea pe plan internațional unirea Bucovinei cu România și a creării statelor cehoslovac și iugoslav.
10 decembrie 1919 – România semnează Tratatele de pace cu Austria și Bulgaria, precum și Tratatul minorităților, care pentru România prevede obligația de a acorda „tuturor locuitorilor, fără deosebire de naștere, de naționalitate, de limbă, de rasă sau de religie deplina și întreaga ocrotire a vieții și libertății lor”.
29 DECEMBRIE 1919 – PARLAMENTUL ROMÂNIEI VOTEAZĂ LEGILE DE RATIFICARE A UNIRII TRANSILVANIEI, CRIȘANEI, MARAMUREȘULUI, BANATULUI, BUCOVINEI ȘI BASARABIEI CU ROMÂNIA.
4 iunie 1920 – Se încheie, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria. Recunoașterea pe plan internațional a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, a Slovaciei și Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia, a Croației, Sloveniei și părții de vest a Banatului cu Serbia etc. (intră în vigoare la 25 iulie 1921).
1 Decembrie 1918, Alba Iulia - Marea Unire:

     La 1 decembrie 2018 se împlinesc 100 de ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.
    Prima provincie românească care s-a unit cu România a fost Basarabia. În faţa ameninţărilor Rusiei şi Ucrainei, Basarabia îşi proclamă independenţa (24 ianuarie/6 februarie 1918), iar la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, a adoptat, cu majoritate de de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România.
    Al doilea mare moment din procesul de reîntregire naţională a statului unitar român a avut loc la 15/28 noiembrie 1918, când Congresul general al Bucovinei, format din reprezentanţii aleşi ai românilor şi ai naţionalităţilor din Bucovina, a hotărât, în unanimitate, „unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României”.
     În toamna anului 1918, în condiţiile înfrângerii Puterilor Centrale şi ale prăbuşirii Austro-Ungariei, mişcarea naţională a românilor din Transilvania s-a amplificat.
     În acest context, la 29 sep./12 oct. 1918 s-a întrunit, la Oradea, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român şi a adoptat în unanimitate o declaraţie privind hotărârea naţiunii române din Transilvania de a se poziţiona „printre naţiunile libere”.
    Actul, redactat de Vasile Goldiş, se intitula „Declaraţia de autodeterminare naţională” şi făcea referire la cei aproximativ 3.500.000 de români care trăiau în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Se sublinia necesitatea convocării unei adunări naţionale, care să delege organele abilitate „să trateze şi să hotărască în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române”. Totodată, se cerea „afirmarea şi valorificarea drepturilor ei, nestrămutate şi inalienabile, la deplina viaţă naţională”. Documentul a fost prezentat de Alexandru Vaida Voievod în Parlamentul de la Budapesta, în şedinţa din 5/18 octombrie 1918.
    Declaraţia de la Oradea, care afirma dreptul naţiunii române la autodeterminare, precum şi ideea convocării adunării naţionale a reprezentat un act cu o semnificaţie istorică deosebită privind procesul de unificare naţională. La începutul lunii noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central (cunoscut şi sub numele de Sfatul Naţional Românesc) şi-a mutat sediul la Arad. Acesta fusese înfiinţat la 18/31 octombrie 1918, la Budapesta, şi reunea câte şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român (Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Al. Vaida-Voevod, Aurel Vlad), respectiv ai socialiştilor (Tiron Albani, Ion Flueraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu, Basiliu Surdu). Preşedinte desemnat a fost Ştefan Cicio-Pop, iar secretar general, Gheorghe Crişan.
    Pus în faţa unei situaţii complexe, de organizare a administraţiei după alungarea pretorilor, primarilor, notarilor şi jandarmilor maghiari, Consiliul a lansat, la 7/20 noiembrie 1918, un Manifest prin care îi chema pe toţi românii să fie „mari la suflet în ceasurile acestea grele ale anarhiei”.
    CNRC şi-a înfiinţat un Consiliu Militar, care avea în subordine consiliile militare şi gărzile militare, numite legiuni. Activitatea Consiliului a fost susţinută de numeroase organe de presă, precum „Adevărul”, „Drapelul”, „Glasul Ardealului”, „Gazeta Poporului”, „Telegraful Român”. Un rol deosebit în publicarea documentelor programatice ale Consiliului l-a avut ziarul „Românul”, suspendat de către autorităţile maghiare în martie 1916 şi reapărut în octombrie 1918, sub conducerea lui Vasile Goldiş.
    La 9/22 noiembrie 1918, CNRC a înaintat Consiliului Naţional Maghiar o Notă Ultimativă prin care cerea „puterea de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal şi Ţara Ungurească”. Răspunsul era aşteptat până la 12 noiembrie.
   Tratativele între Consiliul Naţional Român Central şi delegaţia Consiliului Naţional Maghiar, condusă de Jászi Oszkár, au avut loc la Arad, între 13 şi 15 noiembrie. Partea maghiară a propus ca Transilvania să rămână în continuare în cadrul Ungariei, sub forma unui guvernământ românesc autonom, reprezentat în guvernul maghiar. Datorită acestei poziţii, tratativele au eşuat.
    Vasile Goldiş a declarat că „naţiunea română pretinde cu tot dreptul deplina sa independenţă de stat şi nu admite ca acest drept să fie întinat prin rezolvări provizorii”. Consiliul Naţional Român Central a stabilit legături cu forurile politice de la Iaşi, unde se refugiase guvernul român şi familia regală, şi a trecut la organizarea adunării care să confirme voinţa de unire a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. În manifestul de convocare a Marii Adunări Naţionale se invoca dreptul popoarelor la autodeterminare: „În numele dreptăţii eterne şi al principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor (…) naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale şi acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă”.
    Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, convocată pentru data de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, a fost considerată de contemporani decisivă pentru „unitatea naţională a tuturor românilor”. Toate apelurile au subliniat importanţa istorică a actului ce urma să se decidă la Alba Iulia: „Veniţi cu miile, cu zecile de mii – se scria în apelul Consiliului naţional din Blaj. E ziua când se va hotărî asupra sorţii noastre pentru o veşnicie. Veniţi şi juraţi că nedespărţiţi vom fi şi uniţi rămânem de aici înainte cu fraţii noştri de pe cuprinsul pământului românesc, sub una şi nedespărţită cârmuire”.
    Pe lângă cei 1.228 de delegaţi, la Alba, au venit, după cum menţionează contemporanii, peste 100.000 de români din toate colţurile Transilvaniei: „cât cuprindea ochiul numai om şi om în continuă mişcare, producând un vuiet de parc-ar fi fost talazurile mării în vreme de furtună”.
    În timp ce, pe câmpul lui Horea, mulţimea aştepta cu înfrigurare, în sala cazinei ofiţerilor din Alba Iulia delegaţii se adunaseră. Lucrările şedinţei au început la ora 10.30. Dintr-un colţ al sălii izbucneşte cu energie vechiul cântec patriotic „Pe-al nostru steag e scris unire”. Întreaga asistenţă îl cântă cu o însufleţire deosebită. El este practic lozinca sub care se va desfăşura întreaga zi. Rând pe rând, îşi fac apariţia membrii Consiliului Naţional Român Central primiţi cu ropote de aplauze. Ultimul soşeşte George Pop de Băseşti – preşedintele CNRC, ultimul în viaţă dintre memorandişti.
     În sală se aflau 680 de delegaţi aleşi în cele 130 de circumscripţii electorale ale Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului şi Sătmarului. Alături de ei participau reprezentanţii episcopiilor româneşti, societăţilor culturale, institutelor de învăţământ superior şi şcolilor medii, reuniunilor învăţătoreşti, reuniunilor de meseriaşi şi femei, delegaţii Partidului Social Democrat Român, gărzilor naţionale şi ai societăţilor studenţeşti; în total 1.228 de delegaţi.
    În discursul său, George Pop de Băseşti a amintit marile momente ale luptei naţionale a românilor conchizând: „Vrem să zdrobim lanţurile robiei noastre sufleteşti prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: Unirea tuturor celor de o limbă şi de o lege, într-un singur şi nedespărţit stat românesc”.
   A urmat la cuvânt Vasile Goldiş care a spus: „Naţiunile trebuiesc eliberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat, Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi eliberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: Unirea ei cu Ţara Românească”. În finalul discursului său, Vasile Goldiş a dat citire textului Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale.
    Votată, într-o atmosferă de un entuziasm de nedescris în cuvinte, Rezoluţia a devenit, astfel, documentul istoric prin care se înfăptuia visul de veacuri al poporului român: România Mare.
    Pentru ca mulţimea să poată fi informată simultan de hotărârea luată s-au înălţat, ca şi la 1848, în cele patru puncte cardinale ale platoului lui Horea, patru tribune. De aici au vorbit mulţimii liderii mişcării naţionale.
    „În ziua aceasta poporul român din tot cuprinsul plaiurilor de dincoace de Carpaţi şi-a rostit voinţa nestrămutată de a se uni cu fraţii lui de un sânge din România. Prin această rostire înţeleaptă unitatea neamului nostru e desăvârşită. Dacia lui Traian şi România unită pe timp scurt de Mihai Viteazul şi-a luat fiinţă pentru toate timpurile cât va trăi neamul românesc pe pământ”, scria ziarul „Libertatea”.
    La 11/24 decembrie 1918, regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie.
    În cursul anului 1919, regele Ferdinand şi regina Maria au întreprins un lung turneu prin Transilvania.
    Solemnitatea încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria a avut loc la 15 octombrie 1922 la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia. Însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei au fost adăugate coroanei regale de oţel a regelui Carol I, ce amintea de Plevna, fapt ce a simbolizat actul unirii tuturor provinciilor istorice româneşti sub sceptrul aceluiaşi monarh.
    Cu acest prilej, regele Ferdinand se adresează tuturor românilor cu o proclamaţie: „Mă închin cu evlavie celor cari, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi jertfa lor, au asigurat unitatea naţională şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi simţire de la Tisa până la Nistru şi până la Mare”. În următoarea zi au fost organizate o serie de manifestări la Arcul de Triumf din Bucureşti, la care au participat reprezentanţi din peste 20 de state europene, din SUA şi Japonia, acest fapt demonstrând recunoaşterea internaţională a noului stat unitar român.
CENTENARUL!

1918-2018: După înfăptuirea Unirii, meandrele istoriei au dus către Al Doilea Război Mondial din care România a ieșit învinsă. Regimul monarhic, cel care dusese România către evoluție, a fost schimbat de regimul totalitar comunist. Fără să cunoască o cale de mijloc, România a trecut, în mare parte a acestui secol, printr-un regim autoritar. Unirea a devenit forțată sau cenzurată, optimismul a fost înlocuit de teroare, lupta pentru un ideal comun s-a transformat în exil, iar libera exprimare a devenit negare. După Unire, România Mare trece printr-o confruntare, din 1989 instalându-se un regim democratic fără baze solide și fără principii clare. Democrația înseamnă, după cum se știe, libertate. Libertate să fie și în legile și practicile instituțiilor sociale? Dacă libertatea s-ar măsura în numărul cetățenilor plecați din țară, am fi în fruntea listei pentru că un sfert dintre români sunt astăzi în diaspora.
2018: Având în vedere vicisitudinile istoriei mari ne putem întreba, pe bună dreptate, ce vom serba cu adevărat la 1 decembrie 2018? Dincolo de aspectul formal și populist pe care îl îmbracă un astfel de eveniment, dincolo de dificultățile de a-l marca așa cum se cuvine, 1 decembrie 2018 și, implicit, anul 2018, ar trebui să ne readucă în vedere idealul Unirii. Așa cum regele Ferdinand I susținea că generațiile viitoare au datoria de a păstra această unitate, fie ea și aparentă, și de ce nu, să o întărească, la nivelul istoriei mici, centenarul Unirii pare să aibă un gust amar. Împrăștiați prin lume sau străini în țara lor, românii își regăsesc unitatea în momentele de nemulțumire, în revolta comună față de un sistem care încearcă nu să ne destrame teritorial, ci, mai grav, și cu consecințe de lungă durată, să ne destrame social și cultural. Sărbătorim centenarul cu milioane de români aflați în diaspora, cu români care își reneagă patria și poporul, cu români care dărâmă (clădiri, proiecte, idealuri) fără să construiască nimic în schimb. Sărbătorim centenarul și cu speranță, cu încercări palide de recunoaștere demnă a trecutului și de reconsiderare a acestuia. În cei 100 de ani, românii și-au dat singuri lecții de demnitate sau de lașitate. Să vedem ce vor fi învățat din ele în 2018, anul sărbătoririi centenarului. Acest eveniment nu trebuie, însă, să fie trecut cu vederea indiferent de ideile, trăirile și remușcările care ne leagă de România. Centenarul Marii Uniri trebuie considerat o responsabilitate a noastră, a tuturor, față de trecut și o promisiune că peste mersul vremii există mereu un gând, un eveniment, o zi care ne leagă. Dincolo de dezideratele incluse în proiectul centenarului, cum ar fi crearea unor monumente dedicate regelui Ferdinand I sau lui I.C. Brătianu care să amintească de momentul Unirii, dincolo de promisiunile politice referitoare la acest eveniment, dincolo de calcule și cifre, centenarul Marii Uniri presupune și o implicare și o responsabilizare a fiecăruia dintre noi. O conștientizare și o implicare a fiecăruia valorează, cu siguranță, mai mult decât orice defilare sau serbare publică.

ETAPELE MARII UNIRI DE LA 1918 (PE SCURT) -SUPLIMENTAR: Marea Unire s-a făcut pe etape. Iată prezentarea lor pe scurt:

UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA:

      După Revoluţia Rusă din februarie 1917, noul guvern a proclamat drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Românii din Basarabia au început să lupte pentru drepturi naţionale.
      În noiembrie 1917 a fost aleasă o adunare reprezentativă a Basarabiei numită Sfatul Ţării. La începutul lui decembrie Sfatul Ţării a proclamat Basarabia Republica Democratică Moldovenească, autonomă în interiorul Rusiei. După semnarea armistiţiului dintre Rusia şi Puterile în decembrie 1917 sute de mii de soldaţi ruşi s-au retras de pe frontul românesc în Rusia prin Basarabia. Mulţi s-au dedat la jafuri, violuri, distrugeri, iar o parte dintre ei având convingeri comuniste au atacat Guvernul şi Sfatul Ţării din Basarabia. Atunci conducătorii Basarabiei au cerut ajutor Guvernului României. Acesta a trimis trupe româneşti care i-au alungat pe soldaţii ruşi şi au restabilit ordinea în Basarabia în ianuarie 1918. La 24 ianuarie 1918 Sfatul Ţării a votat independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti. Au urmat două luni în care s-a făcut o propagandă intensă pentru unire şi la 27 martie 1918 Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România.

UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA:

     În toamna lui 1918 Austro-Ungaria era pe punctul de a pierde războiul. Popoarele asuprite din Austro-Ungaria, între care şi românii, începeau să revendice dreptul la autodeterminare naţională. La 27 octombrie 1918 s-a ţinut la Cernăuţi o adunare a fruntaşilor politici ai românilor care a revendicat unirea tuturor teritoriilor locuite de români din Austro-Ungaria într-un singur stat şi au ales un Comitet Naţional Român care să-i conducă în lupta naţională. Asupra Bucovinei ridicau pretenţii nu doar românii, ci şi ucrainenii care ar fi vrut să includă într-o Ucraină independentă măcar nordul Bucovinei cu capitala la Cernăuţi. Comitetul Naţional Român considerând că ucrainenii sunt imigranţi de dată recentă revendica pentru români întreaga Bucovină. De aceea, comitetul a cerut ajutorul Guvernului României şi la începutul lui noiembrie trupe române le-au alungat pe cele ucrainene, eliberând întreaga Bucovină. Astfel s-a putut organiza un Congres General al Bucovinei care la 28 noiembrie 1918 a votat unirea Bucovinei cu România.

UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA:

    Şi românii din Transilvania au cerut dreptul de autodeterminare naţională. În noaptea de 30-31 octombrie ei au format Consiliul Naţional Român Central (CNRC) care a condus lupta lor naţională. La începutul lui noiembrie 1918 s-au format în întreaga Transilvanie consilii naţionale româneşti locale şi gărzi naţionale româneşti care au preluat conducerea localităţilor de la autorităţile maghiare. Aceste consilii se aflau sub ascultarea Consiliului Naţional Român Central care a încercat să convingă Guvernul Ungariei să accepte desprinderea Transilvaniei de Ungaria, dar n-a reuşit. Pentru a demonstra întregii lumi dorinţa de unire cu România, Consiliul Naţional Român Central a convocat pentru 1 decembrie 1918 o mare adunare naţională românească la Alba-Iulia. Acolo au luat parte 1228 de delegaţi aleşi din toate localităţile Transilvaniei şi o sută de mii de alţi români veniţi să-şi exprime adeziunea la unire. Delegaţii au votat unirea Transilvaniei , Maramureşului, Crişanei şi Banatului cu România. Astfel se desăvârşea Marea Unireşi lua naştere România Mare.

sâmbătă, 20 octombrie 2018

NUMĂRUL DACILOR LA VREMEA RĂZBOAIELOR CU TRAIAN!

NUMĂRUL DACILOR LA VREMEA RĂZBOAIELOR CU TRAIAN!


      Începutul secolului al II-lea d.H. a constituit şi debutul unor mari confruntări militare ale dacilor cu cel mai de temut agresor al vremii, Imperiul Roman, întins pe trei continente: Europa, Asia şi Africa, condus de unul din cei mai vestiţi împăraţi, Traian, proclamat imperator (98-117) la moartea lui Nerva.

       La cele douã mari războaie din anii 101-102 şi 105-106, împãratul Traian a mobilizat cea mai puternicã armatã a imperiului contra statului dac. Sub Traian, Roma dispunea de 30 de legiuni cu un efectiv total de aproximativ 180.000 de ostaşi. În caz de necesitate, imperiul era capabil sã mobilizeze pânã la aproape 6.000.000 de luptãtori. După reorganizarea armatei întreprinsă de Hadrian, numărul soldaţilor de infanterie din legiune a fost ridicat la 6800, adăugându-li-se şi 726 cavalerişti.

    La războaiele din Dacia au participat 10 legiuni romane, cu un efectiv de circa 60.000 de soldaţi, ceea ce echivaleazã cu cinci armate din timpul lui Polybios, care arată că, o armată romană era formată din două legiuni romane şi două legiuni recrutate din teritoriile apropiate sau din rândurile aliaţilor. Considerând că, legiunile recrutate din teritoriile aliaţilor aveau acelaşi număr de oameni, respectiv 6.000 de militari, rezultă că. efectivele totale care au participat la războaiele împotriva regelui dac Decebal se ridică la aproximativ 120.000 de ostaşi, cifră apropiată de cea stabilită de specialişti estimată la 100.000 de luptători.

    Legiunile romane care au participat la războaiele cu dacii din anii 101-102 şi 105-106 sunt urmãtoarele:

1. Legiunea I Adiutrix;

2. Legiunea VII Claudia;

3. Legiunea XI Claudia;

4. Legiunea IV Flavia Felix;

5. Legiunea X Gemina;
6. Legiunea XIII Gemina;
7. Legiunea II Herculea;
8. Legiunea I Iovia;
9. Legiunea I Italica;
10.Legiunea V Macedonica.
    Pentru cucerirea unui teritoriu de 125.400 km. pătrați, cât cuprindea Dacia romană, a fost nevoie de o mobilizare excepţionalã la care a participat o treime din totalul armatei romane. Marele habitat tricontinental roman de peste 3.300.000 km. pătrați, cu fruntariile sale de aproape 10.000 km lungime au rămas în paza a numai 120.000 de soldați, respectiv 12 soldați pe km de frontierã, ceea ce corespunde unui sector de peste 80 metri pentru un ostaş.
    Dată fiind iminența războiului şi necunoscându-se intenţiile vrăjmaşului, presupunem că, regele Decebal a fost nevoit să-și plaseze forțele armate, în special, de-a lungul Dunării. Având în vedere lungimea fluviului care forma graniţa între Dacia carpatică şi Imperiul Roman, de cca .1.000 km, trebuie să recunoaștem că, armata sa era insuficientă pentru o apărare de asemenea anvergură. În medie ar reveni un număr de 2.000 de soldați pentru punctele strategice inclusiv zonele adiacente mai importante, care deveniseră sub ocupația romană castre permanente. Cum numărul acestor castre trecea de 100, rezultă că, aproximativ 40% din efectivele totale erau încartiruite în aceste garnizoane, şi numai cealaltă parte a armatei era masată în lungul fluviului, în proporţie de cca. 250 de oameni pe km. de frontierã, precum şi ca forță de șoc şi regimente de gardă.
     Dacă ținem cont de faptul că, o mare parte dintre aceste trupe era formată din auxiliari ne dăm seama cã proporțiile scad foarte mult.
    Cum invadatorul trebuie sã fi folosit elementul surpriză, de el depinzând, în liberul său arbitru, ora, locul atacului, raportul de forţe etc., trupele dacice nu aveau altceva de făcut decât să urmăreascã în permanență, mişcările duşmanului şi să se regrupeze în funcție de necesitate, de rapiditatea deplasărilor sale atârnând, de cele mai multe ori, soarta luptei sau a bătăliei pentru apărarea unui punct fortificat. În aceste condiții, inițiativa nu putea sã o aibă decât împăratul roman, aşa cum, de altfel, s-a și întâmplat atât în timpul primului război, cât şi în cursul celui de-al doilea. 
    În cazul primului război, Traian a împărțit armata în două corpuri şi o coloană, în frunte cu el însuşi, a trecut Dunãrea pe un pod de vase, la Lederata, îndreptându-se spre Tibiscum, lângã Caransebeş. Drumul urmat a fost tot prin câmpie, pe la Berzobis şi apoi pe la Aizis. Cea de a doua coloanã a pătruns în Dacia pe la Dierna tot pe un pod de vase.
    Se pare că, în cel de-al doilea război dacic, împăratul dispunea de forțe mai numeroase decât în primul, ceea ce îngăduie să se emită ipoteza unui atac pe mai multe direcţii. Unul dintre acestea venea din sud-vest, pe obișnuitul drum al Banatului. În același timp, o coloană trecea în Transilvania, prin pasul Oituzului. În felul acesta, Decebal, inferior numeric romanilor, nu putea să facă față cu succes atâtor atacuri convergente.
   Dupã mãrturia lui Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei din scrisoarea adresată în anul 112 d.H. împãratului Traian, rezultă că regele dac Decebal, tocmai datorită inferiorități de forțe, a cerut ajutor militar regelui part Pacorus, prin intermediul lui Callidromus, trimis în acest scop la Ctesifon, cale de peste 3000 kilometri.
    Nu insist asupra amănuntelor legate de purtarea războaielor conduse de Traian, care primeşte, după prima conflagraţie, numele triumfal de Dacicus, fiind primul împărat care-l poartă, ci mă  voi strădui să estimez pierderile care au putut fi suferite de daci. Consider că, pierderile armatelor dacice nu puteau fi mai mari decât dublul efectivelor romane angajate în lupte, respectiv de 120.000 de persoane (morţi şi dispăruţi), cifră, oricum, exagerat de mare. De aici rezultă că, după terminarea celui de al doilea război, armata dacilor a rămas cu aproximativ 380.000 de militari în viață, care, în mod normal, nu puteau cădea în întregime în mâna învingătorului. În primul rând credem că au rămas fără pierderi garnizoanele situate la mari depărtări care nu au intrat în luptă, unde am estimat în jur de 200.000 de ostași.
    Criton arată că, romanii au luat 500.000 de prizonieri din Dacia. Această cifră este deosebit de importantă, prin valoarea ei intrinsecă, care confirmă ipoteza noastră privitoare la totalul trupelor dacice angajate în lupte, implicit la numărul de locuitori ai regatului. Dacă, totalul efectivelor dacice ar fi fost doar de 500.000 de soldaţi, din care au pierit cca 120.000, iar alte 200.000 erau încartiruiţi în garnizoane îndepărtate care nu au participat la luptele din noua provincie romană, rezultă că doar 180.000 de ostași daci puteau fi făcuţi prizonieri. Prin urmare, adăugând celor 500.000 de prizonieri numărul morţilor şi al dispăruţilor (120.000), precum şi al celor aflaţi în alte zone ale regatului dacic (200.000) rezultă că, regele Decebal avea sub arme peste 820.000 de militari, cifră care ridicã potenţialul demografic al ţării la peste 8.200.000 de locuitori.
    Pentru teritoriul actual al României, din stânga Dunării, fãrã Basarabia, Bucovina de nord şi alte regiuni înstrăinate, populaţia de 5.000.000 de persoane rămâne acoperitoare pentru studiul nostru, așa cum am menționat mai sus. Aşadar, pierderile estimate ale dacilor în războaiele purtate împotriva agresorilor romani la începutul secolului al II-lea d.H. se ridică la 620.000 de morţi, dispăruţi, prizonieri, la care trebuie adăugate victimele din rândul femeilor, copiilor, bătrânilor, care au avut de suferit de pe urma evenimentelor militare, dar şi din cauza epidemiilor care au bântuit în urma conflagraţiilor îndelungate, pierderi care la un loc au putut să ajungă la cca. 380.000 de persoane.
    Pe ansamblu, pierderile dacilor s-ar cifra la aproximativ 1.000.000 de oameni, în care sunt incluse şi cele suferite ca urmare a scăderii sporului natural al populaţiei, rezultând că, în aceşti ani de rãzboaie cumplite, situaţia demograficã a stagnat.
     Calculele acestea au în vedere cele mai dezavantajoase situații pentru daci şi nu țin seama de compensările produse, în acest domeniu, de colonizările cu elemente romanice sau romanizate, provenind “ex toto orbe Romano”, care, oricum, nu puteau ajunge la 20% cât reprezintă pierderile estimate de noi, deşi erau foarte importante. 
     Cucerirea romană din Dacia nu a afectat întregul teritoriu situat în stânga Dunării, întrucât cea mai mare parte a provinciilor istorice: Crişana, Moldova, Muntenia, precum şi totalitatea Bucovinei, Maramureşului etc. au rămas, pe mai departe, în componenţa Daciei libere, dacă o putem numi așa. 
    În urma pierderilor considerabile suferite de populaţia Daciei în timpul războaielor cu romanii, luată în ansamblul ei, aceasta a scăzut, deci, la 4.000.000 de persoane, revenind pe provinciile noastre istorice următoarele proporţii:
Transilvania : 100.000 kmp. × 18 = 1.800.000;
Muntenia : 76.000 kmp. × 18 = 1.400.000;
Moldova : 46.000 kmp. × 18 = 800.000;
   Pentru a admite teza lui J.Beloch potrivit cãreia Dacia romanã avea în secolul al II-lea o densitate de 5 locuitori pe kmp., ar însemna sã considerãm că, în acest secol dacii au pierdut peste 4.300.000 de oameni ! Un asemenea dezastru nu se putea produce în acea perioadă istorică nici dacă armele romanilor ar fi fost cele din zilele noastre: chimice şi atomice, pentru că relieful ţării nu permitea propagarea undei de şoc, răspândirea cenuşii radioactive, a perdelei de gaze etc. cu atâta uşurinţă.
    Pe teritoriul Daciei romane populaţia estimată se ridică la 1.800.000 de cetăţeni (100.000 × 18), în care nu sunt incluse efectivele legiunilor romane staţionate aici şi nici coloniştii aduşi “ex toto orbe Romano”.
    Dintre locuitorii autohtoni, menţionaţi mai sus, părţii transilvane (inclusiv Banatul timişean) îi revin: 70.000 kmp. × 18 = 1.260.000 de persoane, iar părţii muntene (şi oltene): 30.000 × 18 = 540.000 de oameni. Au rãmas în teritoriile dacilor liberi de atunci, aferenţi fruntariilor naţionale actuale, un numãr de peste 2.200.000 de locuitori, din care, în Transilvania 540.000, în Muntenia 960.000 şi în Moldova 700.000 (cifre rotunjite).
   Numeroşi daci au mai rămas în celelalte teritorii autohtone ale Daciei carpatice, între care în Basarabia şi Bucovina de nord peste 1.100.000, în Dobrogea peste 350.000, considerând că, în ultimele două secole aici nu s-a înregistrat nici o creştere demografică, precum şi în alte teritorii tracice extracarpatice şi pontice.
  Putem conchide, așadar, că, sfârşitul secolului al II-lea d.H. a găsit „Dacia Liberă” din Carpaţi cu peste 3.650.000 de locuitori daci, iar Daciile romane (provincia romană a suportat diverse reorganizări administrative) cu peste 1.800.000 de daci, respectiv un total de aproape 5.500.000 de daci.

DIVERSE - Partea a noua.

  DIVERSE - Partea a noua 36. Etapele războiului de 30 de ani: 1. Revolta din Boemia şi războiul german (1618-1625):   Această revoltă...