GÂNDURI LA SFÂRȘIT DE AN.

GÂNDURI LA SFÂRȘIT DE AN

      Se-ncheie treptat, treptat, anul 2017. Un an urât, fără doar și poate! Dar putem fi mândri și optimiști - avem o economie care duduie (atenție la accent, se poate înțelege și altceva!), ce cunoaște, nu-i așa, a treia creștere din lume! Să fim mândri că suntem români!

       Realitatea este, în mod evident, cu totul alta. Guvernarea Dragnea, căci adevăratul premier, acesta este, duce țara în cap! Avem cea mai redusă colectare a veniturilor la buget din perioada postdecembristă (mă refer la ponderea veniturilor bugetare efectiv colectate) - 25% din PIB; împrumuturile externe se fac într-un ritm absolut galopant - după unele analize, în septembrie-octombrie se ajunsese la 7 miliarde euro împrumuturi!-; avem o creștere puternică a prețurilor, care a anulat faimoasele măriri de pensii și salarii acordate în prima parte a anului; roborul (mi-a mâncat neuronii cuvântul ăsta!) a crescut alarmant; deficitul comercial extern este în creștere accentuată etc.. Tabloul este dramatic pentru oricine are capul pe umeri și nu gândește în termeni „stomacali”: „Lasă măi! Este adevărat că fură pesediști, dar ne mai dau și nouă ceva! Ceilalți au furat enorm și nouă nu ne-au dat nimic!” Să aveți parte de măriri de pensii și salarii de felul acestora în continuare voi toți care „gândiți” astfel! Sunteți toți complici la împingerea țării spre dezastru! Toți! Să fiți mândri că sunteți români!! Mândri! Să nu vă apuce vaiurile de nemulțumiri! N-aveți dreptul!

      Ce dorește Dragnea și compania lui de aplaudaci, mulți dintre ei foști lătrăi peremiști? Este evident pentru oricine are neuronii acasă - sub paravanul unor așa-zise măriri de salarii și pensii, el și ai lui doresc să scape de justiție cu orice preț! Sunt absolut sigur că nu se vor da în lături de la nimic și vor împinge țara în prăpastie, după bine-cunoscutul dicton, puțin modificat: „După noi potopul!” Atenție! Eu nu vorbesc aici de Dragnea și PSD, ci de „Dragnea și ai lui”! Mi se pare evident că PSD-ul este acaparat, pur și simplu, de niște aventurieri politici pe care nu-i interesează veniturile populației, ci propria lor piele. Priviți-l cu atenție pe Dragnea atunci când vorbește de salariile și pensiile românilor, de mărirea acestora! Priviți-i mimica feței! Este clar pentru orice ochi avizat că, abia se abține să nu râdă! Este clar că, nici el însuși nu se ia în serios! Încă odată - priviți-l atunci când vorbește despre salariile și pensiile românilor! Priviți-l, apoi, în situațiile în care, de exemplu, vorbește despre „reformarea” justiției! Pe mine, personal, mă trec fiorii! Încă mai sper că, se vor găsi la vârful PSD-ului oameni cât de cât lucizi și vor reuși să scape de Dragnea și aplaudacii lui, dintre care cel mai sinistru mi se pare Codrin Ștefănescu, un ins de o răutate bolnavă, gata să dea în cap oricui îndrăznește să-l contrazică pe Șef!

      Ce alternativă există împotriva acestui grup? PNL-ul? Este o glumă proastă! La vârful așa-zisului PNL, în fapt grupul infracțional organizat al fostului PDL, se află inși și inse la fel de periculoși! Sub masca „politicii de dreapta”, aceștia nu se sfiesc să-i atace pe toți alegătorii PSD-ului, numindu-i inculți, asistați social, analfabeți, cretini, needucați etc., încât nu poți să nu te-ntrebi - ce-ar fi în stare să facă acești „reprezentanți ai dreptei” milioanelor, totuși, de alegători ai PSD-ului? Posibilul răspuns mă-nfioară! 

      Lupta pentru putere, pentru „ciolan” ia proporții pe măsură ce țara se duce în cap! Încă o dată spun asta! Se duce în cap! Mă-ntreb, uneori ca naivul, de ce se luptă ăștia pentru putere cu atâta încrâncenare? Foamea e mare, dom'le, mai ales pentru foștii pedeliști, aflați în opoziție din 2012. Ei care controlau totul, la un moment-dat, care aveau totul! Amintiți-vă situația aberantă, cauzată de politizarea aparatului bugetar, - da, toate partidele au făcut acest lucru, nu doar PSD-ul -,când șefă de secție la un spital de urgență dintr-un oraș important ajunsese femeia de serviciu! Ea era singura pedelistă de pe secția respectivă! 

       Alternativa ar putea fi partidul lui Băsescu? Sunt nebun și eu și cei care ar putea lua în calcul în mod serios așa-ceva!! Sistemul politic din această țară a fost grav viciat de marele „modernizator și reformator al patriei” - Băsescu! Amintiți-vă lunile martie și aprilie din acest an, luni în care Băsescu a fost în stare, - el marele reformator al justiției! -,să propună grațierea celor condamnați până-ă 10 ani, pentru șpăgi! Amintiți-vă cum el, alături de Zgonea de la PSD, rânjea satisfăcut că, încă o dată și-a bătut joc de țară! Mă gândesc la faimoșii intelectuali „ai lui Băsescu”, în frunte cu Patapievici și Pleșu. Nu le-o fi fost jenă, măcar puțin, că timp de 10 ani au cântat în strună acestui ... om?

       Care ar fi alternativa? Partidele anti-sistem de tip USR? Până la un punct ar putea fi o alternativă. Până la un punct, repet! Deoarece, experiența altor țări demonstrează clar un fapt - partidele anti-sistem odată ajunse la putere, pot distruge partidele vechi, roase de corupție și osificate și pot da, astfel, satisfacție populației avide de răzbunare, dar, în materie economică și socială, aceste partide pot deveni extrem de rapid OTRAVĂ! Ele sunt în stare să pună în practică soluții aberante, de tipul celor propuse de celebrul „profesor” de economie, Cojocaru, cel care vorbea, neîncetat, despre necesitatea unei economii „democratice de piață”! Doamne, ce aberație! Ferească Dumnezeu să se pună-ă practică, în România așa ceva! Falimentul va fi garantat în secunda doi! Nu există și nu va exista niciodată „economie democratică de piață”! De ce? Simplu - capitalul nu se-nparte democratic la oameni! Este o utopie, foarte asemănătoare comunismului!!

      Ce speranțe sunt? Este clar că nu putem merge înainte cu actala clasă politică, cu actualii lideri politici, care s-au aflat la guvernare de-a lungul perioadei post-decembriste. Nu putem merge înainte cu Dragnea și echipa lui! La fel de clar este, însă, faptul că nu putem merge pe soluția nihilismului total, de tipul distrugerii partidelor actuale! Undeva, în aceste partide, și-n primul rând în PSD, trebuie să existe și oameni cât de cât altfel. Acești oameni trebuie să acționeze, să facă ceva. Nu pot crede că toți pesediștii sunt gata să se sinucidă ca partid susținându-l pe Dragnea! Nu pot crede așa ceva! Dar, cine știe!? La fel, în PNL nu se poate merge înainte cu foștii pedeliști! Mi-e rău, pur și simplu, când îi aud la televizor pe unii ca Raluca Turcan, Ialomițeanu etc., vorbind despre situația foarte gravă din sănătate, din educație! Doamne mi se face RĂU!! Cum pot fariseii ăștia să vorbească despre educație, ei care au închis atâtea școli, și acum, vorbesc despre creșterea procentului de analfabetism sau de abandon școlar în mediul rural! Cum pot ei să vorbească despre situația din sănătate!? Păi n-au reformat ei și sănătatea când s-au aflat la guvernare, închizând, de pildă, peste 70 de spitale? Cum poate Băsescu să vorbească despre justiția „care a luat-o razna” ? Păi n-a reformat-o? Sau acum justiția este „fată rea” pentru că nu-i mai servește interesele? Da, și justiția este o problemă în țara asta! Acționează prea selectiv, prea la vedere sunt comandate începeri de „urmări penale” pentru a scoate din joc posibili oameni periculoși. Periculoși pentru cine? Aici este o altă problemă - este evident că-n justiție există grupuri de putere, de interese, care fac diverse jocuri, dar, acest fapt n-are cum să scuze ceea ce încearcă să facă Dragnea și oamenii lui, în frunte cu sinistrul Iordache „altă întrebare”. Nu trebuie să judecăm oamenii după fața lor, dar este de ajuns să ne uităm la fața lui Iordache și este clar TOTUL!

     Desigur, este foarte posibil ca nimeni din aceste partide, în primul rând, din PSD pentru că se află la guvernare, să nu dorească niciun fel de schimbare! Mi-e groază de o astfel de perspectivă pentru că, atunci care ar mai putea fi soluția? Aducerea monarhiei? Bun, vine un monarh, dar tot partidele vor guverna! Ar putea fi soluția o revoluție? Cine s-o facă? Pentru ce? Poate că, într-o astfel de situație, singura soluție ar fi falimentul statului! Cred că ar putea fi o soluție, este drept, dramatică, prin care s-ar schimba ceva în mod fundamental. Să ne amintim de cazul Argentinei, a cărei societate băltea și ea, care se bucura și ea de „duduirea” asurzitoarea a economiei, până când, ce să vezi, a venit falimentul! Atunci populația a conștientizat ce înseamnă „lasă că merge și așa”. Poate că, și la noi se va petrece ceva asemănător, și, începând din acel moment, românii nu vor mai privi pasivi ceea ce li se-ntâmplă, nu vor mai fi fataliști de genul „capul plecat sabia nu-l taie”. Dar, cine știe? La modul cum gândesc mulți români, nu știu ce se va întâmpla cu țara aceasta. 

DE CE NU CRED?

DE CE NU CRED?

1. De ce nu cred că Universul a avut drept cauză doar Big-Bangul?

    Sunt, sau îmi place să mă consider, un om credincios. Asta nu înseamnă că eu sunt un habotnic al Bibliei. Cred și-n adevărurile Științei, dar ale Științei adevărate, nu ale celei care încearcă să ne convingă și să ne demonstreze că, Universul cu tot ce cuprinde el, - de la infinitul mic la infinitul mare -, a apărut din nimic, fără nicio intervenție divină.

     Să acceptăm, de dragul discuției, pe moment, acest punct de vedere. Așadar, înainte de Univers nu exista NIMIC! Atenție - NIMIC! O simplă logică ne spune că, unde nu există nimic, nu se va întâmpla niciodată nimic! Și totuși, în acest NIMIC, ceva a explodat! Știința fără Dumnezeu vrea să ne convingă de faptul că, înainte de Big-Bang acel Nimic presupunea inexistența materiei, energiei, spațiului, timpului. Adică acest Nimic era NIMIC în mod ABSOLUT! Și atunci, dacă nu exista materie și energie, ce anume a explodat!? Nimicul!? A explodat nimicul? Stephen Hawking emite ipoteza conform căreia în acel Nimic gravitația a creat un punct de singularitate infinită! Din câte știu, gravitația există doar în prezența materiei, a spațiului, chiar și atunci când vorbim de gravitație cuantică! Gravitația cuantică există doar în prezența particulelor subatomice sau a stringurilor! Așadar, gravitația nu poate să se declanșeze din Nimic! Nu poate. Și, totuși, conform Științei ateiste, Nimicul a explodat! O.K., să admitem. Nimicul a explodat, dar, înainte de Big-Bang, aceeași știință ne spune că nu existau nici spațiu, nici timp. Deci, unde a explodat Nimicul? Nicăieri, căci nu exista spațiu! Când a explodat Nimicul? Nicicând, pentru că nu exista timp! Concluzia ar fi că, Universul a apărut prin explozia Nimicului, Nicăieri, Nicicând! Mai explicit - Big-Bangul ar fi reprezentat explozia Nimicului, căci nu exista materie și energie, Nicăieri/Niciunde, căci nu exista spațiu, Nicicând, deoarece nu exista timp! Fabulos cu adevărat! Nu voi accepta niciodată așa ceva! Asta nu este Știință! Cred că, înainte de Universul nostru ceva a existat! Nu știu ce tip de materie, de energie, de spațiu sau timp! Nu știu! Cred că Cineva a creat Universul nostru și, poate și multe alte Universuri! Acel Cineva este Dumnezeu! Nu pot să înțeleg de ce există oameni de știință care nu acceptă măcar ideea de Dumnezeu ca o energie, o forță, dacă nu-l pot accepta ca o persoană, o Ființă! Sunt deschis și la ideea, șocantă pentru unii, că, poate Biblia nu reprezintă întregul Adevăr despre Dumnezeu! De fapt, nici nu avea cum! Dumnezeu nu putea să-i explice lui Moise, de exemplu, cum era Universul cu adevărat, - Univers de neînchipuit pentru acei oameni, pentru nivelul lor de înțelegere și de cunoaștere. Și, totuși, Biblia ne spune simplu: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul.” - Geneza, cap.1, vs.1. Dacă studiem atent versetul și întregul capitol 1 din Geneză, observăm că acest „la început” nu este cuprins în niciuna dintre zilele de Creație ulterioare. Deci, acest „la început”, - fundament al Creației, cum l-am putea numi -, putea să aibă loc oricând, chiar cu miliarde de ani în urmă! Nu trebuie să fii habotnic al Bibliei ca să crezi că Universul și Lumea ar fi fost create cu vreo 6 000 de ani în urmă! Este chiar ridicol și profund antiștiințific. Nu se răspunde științei ateiste cu o teologie fanatic, antiștiințifică! Așa cred eu!

2. De ce nu cred că atomul ar fi în proporție de peste 90% spațiu gol?

   Oamenii de știință ne-au tot spus că, atomul este infinitul mic. Atenție - Infinitul Mic! Dar, ce să vezi, acest infinit mic ar fi alcătuit, conform „științei oficiale”, din quarci, neutroni, protoni, electroni și alte câteva particule, relativ puține la număr. Însă, aceeași „știință” ne spune că-n proporție de peste 90%, atomul ar fi spațiu gol! Așadar, infinitul mic ar fi constituit, în proporție de peste 90% din ... nimic, din spațiu gol! Cam multă risipă de spațiu pentru acest infinit mic! Zău așa!? Cred cu tărie că, atomul este, într-adevăr, infinitul mic, dar, infinitul, chiar și „mic” fiind, este constituit din foarte multe „mici chestii” fără număr! Cred că acel „peste 90% spațiu gol” reprezintă ceva absolut necunoscut științei actuale. Ce-ar putea fi acest „peste 90% spațiu gol”? În opinia mea, este vorba de particule (nenumărate alte particule, doar vorbim de „infinitul mic”) necunoscute la momentul de față. Eu cred că, și peste decenii, secole, milenii, oamenii vor descoperi noi și noi particule, și, treptat, acel „peste 90% spațiu gol” se va tot reduce. Dar, niciodată nu vom cunoaște totul despre acest infinit mic! Așa cum niciodată nu vom reuși să cunoaștem totul despre infinitul mare (întregul Univers, cu tot ceea ce conține acesta). Omul nu poate cunoaște INFINITUL, fie el „mic” sau „mare”! Așa cred eu!

3. De ce nu cred că suntem singuri în Univers?

    Subliniez, încă o dată, că, sunt un om credincios. Cred în Dumnezeu. Cred că omul este o creație deosebită a lui Dumnezeu. Dar, cred cu toată convingerea că, nu doar noi, oamenii suntem creația lui Dumnezeu în Universul material ( subliniez acest fapt pentru că Dumnezeu i-a creat și pe îngerii din Universul spiritual). Așadar, am convingerea absolută că Dumnezeu a creat nenumărate alte civilizații. Acest fapt nu are legătură cu situația omenirii și raporturile ei cu Divinitatea. Unii își pun întrebări de genul: Vai, și alte civilizații au avut cumva Adamii și Evele lor, care ar fi păcătuit? Vai, Mântuitorul trebuie să moară de nenumărate ori pentru mântuirea atâtor civilizații? Pe bune? De ce ne-ar interesa pe noi aceste „căderi” ale altor civilizații? Poate multe dintre ele n-au căzut. Dar, dacă și ele au avut Adamii și Evele lor, nu văd de ce Mântuitorul n-ar putea să le mântuiască și pe ele, prin diverse căi - cine știe? De ce să-l limităm pe Dumnezeu la o singură civilizație? De ce? Mi se pare complet absurd ca, într-un Univers atât de uriaș, să existe viață doar pe Terra! Numai oamenii să reprezinte singura civilizație din Univers. Asta reprezintă habotnicie dusă la nivele ultramedievale, nebunești! Așa cred eu!

DUMNEZEU ESTE CU NOI!

DUMNEZEU ESTE CU NOI!

     Cu prilejul sărbătoririi Nașterii Domnului, foarte probabil veți întâlni scris sau rostit numele „Emanuel”. Apare pe felicitările trimise/scrise cu ocazia acestei sărbători, este intonat în colinde și imnuri și, din când în când, se regăsește în relatările despre nașterea Domnului.

     Cu multe secole înainte de nașterea lui Hristos, Dumnezeu a promis prin profetul Isaia că în Betleem se va naște un Copil deosebit. Unul dintre numele date de Dumnezeu acestui Copil era Emanuel, care înseamnă „Dumnezeu este cu noi”. Pare de necrezut, dar acest Copilaș, născut într-un staul și culcat într-o iesle, era Fiul lui Dumnezeu, Creatorul universului.

        Sub îngrijirea atentă a părinților Săi pământești, Iosif și Maria, copilul Iisus a ajuns la maturitate. La vârsta de 30 de ani Și-a început lucrarea pe pământ pentru toți cei care vor auzi și vor crede în Numele Lui. El a declarat că este Fiul lui Dumnezeu, - Emanuel -, Dumnezeu întrupat, trăind printre oameni.

       După trei ani, dușmanii Săi L-au pironit pe o cruce, unde Și-a dat viața ca jertfă pentru păcatele omenirii. Cel ce L-au iubit, L-au luat de pe cruce și I-au așezat trupul într-un mormânt. După trei zile, a înviat din morți și S-a arătat apostolilor și celorlalți ucenici. La 40 de zile dipă înviere, S-a înălțat la Cer. El i-a mângâiat pe ucenicii Săi cu promisiunea că după ce se va înălța la Cer va trimite Duhul Său ca să locuiască în inimile celor ce vor crede în Numele Lui.

      Ce înseamnă numele „Emanuel” pentru noi astăzi? Domnul Iisus este cu noi. De aceea nu mai suntem singuri. Indiferent cât ar fi de ciudat, deși sărbătoarea Nașterii Domnului pare a fi un timp al petrecerii și al fericirii, ea scoate în evidență goliciunea din sufletele oamenilor. Când petrecerile se sfârșesc și sărbătoarea trece, mulți rămân cu un gol în suflet și cu durerea conștientizării faptului că ceva le lipsește. Se simt stingheriți și părăsiți într-o lume în care se pare că nimănui nu-i pasă de ei.

     Dacă cele de mai sus descriu starea multora dintre noi cu ocazia acestei sărbători a Nașterii Domnului, Dumnezeu are o veste pentru noi toți: nu trebuie să ne mai simțim singuri. Emanuel - „Dumnezeu este cu noi” - caută prin orașe, prin sate și case, inimi care așteaptă să-L primească. Când va bate la ușile Inimilor noastre, să-I deschidem. Să ne predăm viața și planurile în mâna Lui. El va răspunde la rugăciunile noastre sincere, ne va umple viețile cu prezența Lui și va fi cu noi neîncetat!

       Care este vestea bună cu prilejul sărbătorii Nașterii Domnului? Hristos a venit! Numele Lui este Emanuel - „Dumnezeu este cu noi”. Nu mai suntem singuri, căci suntem ai Lui! 

        Versetele care urmează ne spun mai multe despre faptul că Dumnezeu este cu noi.

1. „Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: Iată Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel.”- Isaia, cap.7, vs. 14;

2. „Iată Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu.” - Matei, cap.1, vs.23;

3. „Și Eu voi ruga pe Tatăl, și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac.” - Ioan, cap.14, vs.16;

4. „Aproape este Domnul de toți cei ce-L cheamă pe El, de toți cei ce-L cheamă pe El întru adevăr.” - Psalmul 144 (Septuaginta)/145 (Textul Masoretic), vs.18;

5. „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine.” - Apocalipsa, cap.3, vs.20.

Notă: Septauginta poate fi lecturată în Biblia Ortodoxă iar Textul Masoretic în Biblia Cornilescu.

MĂRTURII ALE CONTEMPORANILOR DESPRE MIHAI VITEAZUL.

MĂRTURII ALE CONTEMPORANILOR DESPRE MIHAI VITEAZUL

     Există mulți așa-ziși istorici care fac eforturi demne de o cauză mai bună pentru a ne convinge că Mihai Viteazul nu a fost nici pe departe eroul pe care îl știm, marele luptător antiotoman, înfăptuitorul Unirii de la 1600, ci un aventurier fără conștiință identitară, mânat în acțiunile lui de motivații mercantile, că nu prea i-a bătut pe turci și că nu prea a fost înfăptuitorul Unirii de la 1600. Să vedem însă ce spun contemporanii lui străini, cei care l-au cunoscut, cei care i-au știut faptele. Iată câteva mărturii-document în acest sens:

1. „În ceea ce-l privește pe Mihai, voievodul de aici, din Valahia, nu pot decât să îi aduc laudă cu adevărat, căci el este un militar excelent, bun și viteaz, ceea ce a dovedit cu fapta sa; el este cu credință față de creștinătate, nu aparent, ci din convingere, cu tot zelul. Alteța Voastră princiară îi datorează laudă dreaptă și cinstire”. - Scrisoarea din 24 august 1595 a căpitanului Albert Kiraly către Sigismund Bathory, despre bătălia de la Călugăreni.

2. „Cu siguranță, prea onorate, că este un lucru demn de cea mai mare considerație și de glorie eternă că ceea ce n-au putut realiza cei mai mari împărați, regi și prinți, a izbutit Mihai, cel mai neînsemnat și mai sărac dintre duci, anume să învingă oștirile marelui sultan”. - Scrisoarea din 7 noiembrie 1595 a lui Edward Barton, agent englez la Constantinopol, către Sir Thomas Heneage, despre înfrângerea lui Sinan Pașa de către Mihai Viteazul.

3. „Din Valahia se aude că Mihai ar fi luat Nicopolul, oraș situat dincoace de Dunăre și foarte aproape de aceste maluri. Se aude că oastea transilvană ar fi coborât în Valahia pentru a se uni cu cea condusă de Mihai, de al cărui curaj cunoscut s-au speriat într-atât turcii, încât când constată tot ce au pierdut armatele lor, lucrul acesta îl fac cu mare frică”. - Raport din 7 decembrie 1596 al franciscanului Cinzio Aldobrandini, despre succesele lui Mihai Viteazul obținute în luptele cu turcii.

4. „Cât privește persoana acestui principe, el este un domn cu inimă deschisă, viteaz, fără șovăire, doritor de isprăvi și care nu s-ar lăsa oprit în cale de nimic”. - Raport din 31 iulie 1597 al lui Eich Lassota, șeful recrutorilor de lefegii, către împăratul Rudolf al II-lea, despre Mihai Viteazul.

5. „Alteța Sa a simțit în toate privințele sinceritatea, vitejia și credința lui Mihai Voievod față de Maiestatea Sa imperială și a găsit că, acțiunile trecute, multe au fost puse pe seama transilvăneanului Sigismund Bathory, care în realitate au fost înfăptuite de el, Mihai; de aceea Alteța Sa va pune chestiunea la Maiestatea Sa care nu va lăsa nepedepsită fapta”. - Scrisoare din 25 septembrie 1598 a arhiducelui Maximilian către Rudolf al II-lea, în care îl înștiințează pe împărat că Sigismund Bathory și-a însușit fraudulos faptele de vitejie săvârșite de Mihai.

6. „Gheorghe Racz (solul lui Mihai, - n.n.) ne dă de înțeles sincer și deschis că stăpânul său, voievodul, a luat Transilvania cu sabia și nici nu se gândește să se lase îndepărtat de acolo, că vrea să își încerce norocul și în Moldova - fie că Maiestatea Voastră imperială aprobă sau nu; mai aduce la cunoștință că după ce va aduce cele trei provincii sub stăpânirea sa, va apuca de barbă cum se cuvine pe turc și va arăta încă și mai mult serviciile aduse creștinătății”.- Scrisoarea din 11 ianuarie 1600 a lui B. Pezzen către împăratul Rudolf al II-lea.

7. „Deocamdată pot să o informez pe excelența voastră că principele Mihai și-a mărit stăpânirea prin luarea Moldovei, adăugând-o la Transilvania și Valahia”. - Raport din 29 mai 1600 al agentului englez la Constantinopol, Henry Lelo, către Sir Robert Cecil, despre victoria lui Mihai în Moldova.

8. „Pentru început nu pot să comunic decât că din zi în zi crește teama în sufletul și pieptul fiecăruia, datorită marii valori pe care o demonstrează în aceste părți ale Europei acest nou Alexandru, căruia îi spun Mihai Voievod”. - Scrisoare din 1 iulie 1600 a lui Eustachio Fontana către cardinalul Cinzio Aldobrandini, despre teama otomanilor față de Mihai Vodă.

9. „Turcii afirmă că este un mare căpitan și îi dau titluri ca oricărui alt prinț. Nu-l mai cheamă cu numele dezonorant pe care obișnuiau să i-l atribuie cu dispreț, mai nainte. Acum, numindu-l, îl ridică și îi acordă multă stimă și atât de mult se tem de el, încât nu știu să găsească modul în care l-ar putea prețui și s-ar putea opune curajului său. Și spun că Dumnezeu luptă alături de el și atât de mult cred acest lucru, încât cedează totul în favoarea lui”. - Raport din 12 august 1600 al lui Eustachio Fontana către cardinalul Cinzio Aldobrandini despre aprecierile turcilor la adresa lui Mihai Viteazul.

    Exemple ca cele de mai sus pot continua. Ele scot în evidență impactul formidabil pe care l-au avut în epocă acțiunile lui Mihai. Să nu uităm faptul că, celebrul umanist spaniol Lope de Vega i-a dedicat o întreagă piesă de teatru! Așadar, defăimările grave pe care le-au adus și continuă să le aducă unii așa-ziși istorici, români din păcate, la adresa lui Mihai nu au susținere documentară! Este foarte adevărat că Unirea de la 1600 nu a avut înțeles național, dar asta nu-i scade nicidecum din valoare! În fond și-n Franța medievală, ca să dăm un exemplu credem relevant, mulți monarhi au unit prin forță diverse provincii cu domeniul regal, realizând o unire de tip feudal, exact ce a realizat și Mihai pentru scurt timp, și nimeni în Franța nu s-a gândit să desființeze acele uniri sau să lovească în regii care le-au înfăptuit, considerându-i chiar nebuni și aventurieri, cum au făcut unii istorici de la noi cu Mihai! Cine s-ar gândi în Franța să lovească atât de mârșav într-un rege ca Filip al IV-lea cel Frumos, de pildă? 

PLINIREA VREMII.

PLINIREA VREMII

     Întruparea Fiului lui Dumnezeu, rânduită din veșnicie și pregătită pe căi tainice în toată perioada care a precedat nașterea Domnului, avea să aibă loc într-un moment determinat al devenirii istorice.

     Mântuitorul și-a început predica cu următoarele cuvinte: „S-a împlinit vremea” (Marcu cap. 1, vs. 15), subliniind astfel că venirea Sa s-a petrecut într-un anumit moment, condiționat de coordonate bine definite. Întrucât Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, a suferit și S-a jertfit în timp, dăruidu-ne mântuirea, rezultă că El a conferit timpului sens iar clipei o valoare inestimabilă. Pentru fiecare dintre noi este valabil acest adevăr, deoarece noi ne mântuim sau ne pierdem în cuprinsul clipei, care poate fi convertită în veșnicie.

    Expresia scripturistică atât de bogată în semnificații „la plinirea vremii”, folosită pentru a evoca evenimentul întrupării Cuvântului, desemnează acel moment unic al devenirii istorice în care a putut avea loc coborârea Divinității în cuprinsul lumii create. Ea a fost pregătită pe multiple planuri, căci toată desfășurarea istoriei, precum și evoluția diferitelor credințe religioase, din epoca anterioară Întrupării, tindeau spre acest eveniment unic, menit să dea sens întregii creații și să o restabilească în starea anterioară căderii. De aceea formula „plinirea vremii” indică momentul în care acumulările de experiență religioasă vor face posibilă trecerea într-un nou registru istoric, într-o nouă etapă de viață spirituală. Atunci și numai atunci, în acea clipă unică, va intra Dumnezeu în legătură nemijlocită cu creatura și Își va asuma condiția umană.

     Este semnificativ că veacul anterior nașterii lui Hristos va fi dominat de așteptarea unui mântuitor, chemat să-i elibereze pe oameni de păcatul ce îi apăsa. O asemenea aspirație se găsește la aproape toate popoarele ce trăiau în jurul Mării Mediterane și în Orientul Apropiat.

    Paralel cu răspândirea nădejdii în venirea unui mântuitor se poate constata creșterea sentimentului de vină, de culpabilitate, propriu tuturor muritorilor, sporit poate în acea clipă și de apariția atâtor vicii, care îl desfigurau și îl pângăreau pe om. Dar cu cât se înmulțea păcatul, luând forme multiple, cu atât creștea dorul după un izbăvitor, datorat neputinței omului de a se mântui singur.

   Situația popoarelor din zona Mării Mediterane, regiune în care se afla localizat la acea vreme centrul politic al lumii, era și ea de natură să favorizeze gestația spirituală pe care o surprindem în această epocă. Vestea cea bună, adusă de Mântuitorul omenirii apăsate de păcat, trebuia să se poată răspândi cât mai ușor. În vederea acestui scop era necesară existența unui anumit cadru istoric, menit să creeze o ambianță potrivită, favorabilă unificării conștiințelor, ce va fi realizată în creștinism. Și este semnificativ faptul că apariția acestui cadru a precedat cu trei secole nașterea Mântuitorului, tocmai pentru a ușura procesul de fuziune a credințelor și aspirațiilor soteriologice ale omenirii.

   Elenizarea Orientului Apropiat și a lumii mediteraneene, în urma războaielor lui Alexandru cel Mare, a constituit evenimentul cheie care a dus la crearea unei civilizații neogrecești, ce avea să se întindă pe o arie extrem de vastă. Elenismul a impus o limbă unică, de mare circulație, menită să ușureze răspândirea ideilor șia credințelor, și un anumit spirit ce-și avea originea în concepția despre lume proprie filozofiei grecești. El a pregătit astfel osmoza dintre diferitele religii și culte, ce avea să ducă, în preajma nașterii Domnului, la fenomenul denumit sincretism. Cuceririle ulterioare întreprinse de Roma s-au altoit pe mlădițele elenistice și au precipitat acel proces de contopire a neamurilor șia credințelor ce a dus le ștergerea particularităților etnice și al promovarea unor religii cu caracter universalist.

   Răspândirea evreilor pe toată întinderea acestei zone elenizate, ca urmare a deportării lor în Babilon și  arăzboaielor purtate împotriva dinastieie seleucide, fenomen cunoscut sub numele de Diaspora, a avut de asemenea urmări importante pe plan religios, pregătind astfel viitoarea sinteză iudeo-creștină. Întâlnirea dintre iudaism și elenism (ne referim aici în special la sinteza care a avut loc în Egiptul Ptolemeilor) va avea consecințe incalculabile, deoarece prin întrepătrunderea celor două concepții opuse se va constitui matca stilistică în care se vor fi turnate adevărurile descoperite de Hristos.

   Perioada ultimelor două secole care preced nașterea Mântuitorului este caracterizată din punct de vedere religios printr-o adevărată efervescență spirituală. Păgânismul intrase într-o fază de descompunere, căci omenirea - înțelegând, în mod obscur, că toate religiile la care aderase spre a-și potoli setea de Dumnezeu nu puteau să o elibereze de păcat și să-i dăruiască pacea sufletească - năzuia spre noi forme de adorare a Divinității. De aceea în acest timp apar noi culte, în centrul cărora se aflau așa-numitele mistere cu caracter esoteric, axate pe speranța în dobândirea mântuirii.
   Prin opoziție cu religiile anterioare (ne referim îndeosebi la religia Greciei și cea Romei), unde accentul se punea mai ales pe cultul exterior și pe îndeplinirea unor practici, ceea ce se urmărește în religiile cu mistere este pirificarea sufletelor în vederea izbăvirii lor. Preoții încetează a mai fi simpli slujitori ai altarelor, pentru a începe să devină păstori de suflete; ei predică și îi cheamă pe credincioși la pocăință. Acest fenomen cu totul nou este vizibil mai ales în misterele cu caracter soteriologic, unde în centrul cultului se află un zeu răscumpărător, care moare și înviază, dăruind viață veșnică adepților săi. Astfel este cultul lui Isis, axat pe adorarea lui Osiris, zeu mort și revenit la viață, cel al lui Mithra, al lui Adonis, al lui Attis sau al Cybelei. majoritatea cultelor, de tip inițiatic, erau de proveniență orientală, dar acestea au pătruns în toată lumea greco-romană, fiind extre, de răspândite chiar în capitala Imperiului Roman.
   În centrul tuturor acestor manifestări de ordin religios se constată tendința de a trezi în suflete conștiința păcatului ce le apăsa, precum și nădejdea în venirea unui mântuitor, chemat să-i elibereze de suferințe și de moarte pe toți oamenii. În modul acesta se depășea caracterul particular, propriu păgânismului - promotor al unui cult local, închinat unui zeu local -, prin nașterea unui spirit universalist care aspira la mântuirea tuturor oamenilor.
   Setea generală de mântuire și aspirația spre ispășire, pe care le regăsim și în religiile păgâne din perioada sincretistă, demonstrează că pregătirea întrupării Fiului lui Dumnezeu se făcea la scară universală și într-un ritm tot mai accentuat, anunțând apropiata coborâre a Cuvântului în lume. Pe de altă parte, această intensă febră spirituală era menită să creeze climatul potrivit în care sămânța evanghelică avea să dea roade.
   Prin contactul său cu elenismul, Israel, izolat până atunci în mijlocul lumii păgâne, a fost și el antrenat în curentul istoriei universale. Cea mai importantă consecință a răspândirii poporului ales printre neamuri a fost traducerea Bibliei în limba greacă, traducere efectuată în Alexandria în anul 285 î.H., eveniment ce constituie un moment dialectic unic în vederea pregătirii neamurilor pentru primirea Evangheliei. Prin transpunerea textului sacru în greacă, înțelepciunea concentrată în cărțile Vechiului Testament devenea accesibilă unui număr mare de cititori și, în felul acesta, principalele învățături din revelația mozaică începeau să fie cunoscute și de păgâni. Când apostoli vor pleca să evanghelizeze lumea, vor găsi terenul pregătit  și este semnificativ faptul că primele comunități creștine din lumea păgână vor fi de obicei alcătuite din prozeliți ai iudaismului.
    Sub presiunea elenismului, elita spirituală a lui Israel s-a scindat în două grupe distincte: unii care au părăsit intoleranța tradițională și au acceptat o serie de compromisuri cu străinii și cu învățăturile lor, - saducheii -, iar alții, - fariseii -, care, păstrând intact tezaurul cuprins în Lege, aveau să devină de o extremă intransigență. La rândul lor, fariseii se vor împărți și ei în două grupe, pe timpul lui Ioan Hircan, adică în jurul anului 110 î.H. - unii care, rămânând la Ierusalim, vor fi obligați să facă anumite concesii, și alții care vor pleca în deșert și se vor stabili la Qumran, pe malul Mării Moarte. Aceștia, după părerea marii majorități a cercetătorilor, vor constitui secta esenienilor. Ei s-au retras în pustiu, ca un protest împotriva contemporanilor, considerând că vechea alianță se epuizase și că ei erau unicii aleși, cu care Dumnezeu avea să încheie o nouă alianță. Spre deosebire de farisei, esenienii intuiau deci necesitatea reînnoirii alianței, dar credeau că numai ei vor fi beneficiarii noului legământ. Exclusivismul iudaic atinge aici limita sa extremă. Membrii comunității din Qumran așteptau cu înfrigurare Ziua Domnului, iar în persepectiva acestui eveniment înțeleseseră să se izoleze de lume. Totuși, prin așteptarea intensă a etapei eshatologice, prin aspirația spre puritate, și prin nădejdea în apariția unui nou legământ, esenienii se înscriu în marea mișcare spirituală care a premers nașterea Domnului, și chiar dacă învățătura lui Hristos nu-și păoate găsi antecedente explicative în doctrina lor, apariția sectei în sânul iudaismului constituie încă un semn precursor al plinirii vremurilor.
    Fariseii care nu se retrăseseră în pustiu constituiau, împreună cu scribii sau cărturarii și cu preoții, elita conducătoare a evreilor. Dacă templul se afla sub autoritatea exclusivă a preoților, iar Sanhedrinul, tribunalul suprem, era alcătuit din preoți și din cărturarii interpreți ai Legii, fariseii dominau sinagogile risipite pe toată întinderea țării. În felul acesta, fariseii exercitau o mare influență; socotind că rigorismul lor și practicarea unei morale severe le dădeau dreptul săs e simtă superiori celorlalte categorii sociale, evitând contactul cu acestea de teama pângăririi, ei tindeau să facă din vechiul așezământ, care fusese dat cu titlu provizoriu și în vederea unei revelații mai depline, o entitate sacră și imuabilă. Legea, care trebuia să fie pedagog spre Hristos, devenea astfel obstacol în calea mântuirii, deoarece ea, în los să-i deschidă omului porțile cerului, îl închidea pe acesta în imanent. Fariseii, în fapt, considerau Legea un sistem de practici care puteau oferi omului mântuirea. Ei reduseseră astfel viața religiaosă la un formalism lipsit de conținutul adevăratei trăiri, crezând în mod eronat că omul se poate mântui prin faptele Legii.
   Se constată deci că în preajma nașterii Domnului Israel atinsese un punct critic al evoluției sale religioase. Tendințe cotradictorii se ciocneau, vădind apropierea unei crize. Reprezentanții religiei oficiale deformaseră sensul revelației și al Legii și făceau astfel ca tot ceea ce rodise în trecut, în vederea marii împlinri, săs e ofilească și să-și piardă semnificația. Aceste fenomene, de natură contradictorie, chemau parcă marea clipă a împlinirii. Procesul de evoluție al vechiului așezământ ajunsese la un punct mort, evidențiind faptul că mântuirea nu atârna de om și nu putea fi conferită de Lege. De aceea spre al putea primi pe Dumnezeul ce avea să ia chip de om, Israel trebuia să fie zguduit, să fie trezit, pentru ca sistemul închis reprezentat de Tora să fie dislocat, pentru ca aparentul echilibru să fie rupt și oamenii să fie puși în fața păcatului lor, cu neputință de înlăturat prin mijloace omenești. Aceasta va fi misiunea lui Ioan Botezătorul, ultimul mare profet, chemat ca, în clipa în care Dumnezeu Se va fi întrupat, să facă încercarea supremă de a trezi poporul evreu din amorțire, descoperindu-L pe Mesia cel așteptat.