IISUS - LUMINA LUMII!
– PERICOPELE DE LA 21 LA 30!
21 - Betesda și Sinedriul:
În
Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare numită în evreiește Betesda,
care are cinci pridvoare. În pridvoarele acestea zăceau o mulțime de bolnavi,
orbi, șchiopi, uscați, care așteptau mișcarea apei. Din când în când, apele
scăldătorii erau agitate și se credea că lucrul acesta era rezultatul unei
puteri supranaturale și că oricine ar fi coborât primul în apă după tulburarea
ei se făcea sănătos, orice boală ar fi avut. Sute de suferinzi mergeau acolo,
dar, când se tulbura apa, gloata era așa de mare, încât în goana lor călcau în
picioare bărbați, femei și copii mai slabi ca ei. Mulți nu puteau să ajungă
până la marginea scăldătorii. Mulți dintre cei ce ajungeau până acolo mureau
alături de ea. Pe locul acela se ridicaseră adăposturi, ca bolnavii să fie
apărați de arșița zilei și de răcoarea nopții. Unii își petreceau noaptea în
pridvoarele acestea și în fiecare zi se târau până la marginea scăldătorii, cu
speranța zadarnică de vindecare. Iisus era din nou la Ierusalim. Mergând
singur și părând adâncit în meditație și rugăciune, a ajuns la scăldătoare. I-a
văzut pe suferinzii aceia nenorociți așteptând ceea ce credeau că este singura
lor nădejde de vindecare. El dorea să folosească puterea Sa vindecătoare, ca
să-i facă bine pe toți bolnavii. Dar era o zi de Sabat. Mulțimile se duceau la
templu să se roage și El știa că un asemenea act de vindecare ar fi
stârnit atât de mult prejudecățile iudeilor, încât ar fi pus repede capăt
lucrării Lui. Dar Mântuitorul a văzut un caz foarte nenorocit. Era acolo un
bolnav neajutorat, paralizat de treizeci și opt de ani. Suferința lui era în
mare măsură urmarea propriilor păcate și era socotită ca o judecată de la
Dumnezeu. Singur și lipsit de prieteni, simțind că nu avea dreptul la îndurarea
lui Dumnezeu, suferindul îndurase ani mulți de mizerie. Pe când se aștepta ca
apele să fie tulburate, aceia care se milostiveau de nenorocirea lui îl duceau
la pridvoare. Dar, în clipa favorabilă, n-avea pe nimeni să-l ajute. Văzuse el
că apa se mișcă, dar nu fusese niciodată în stare să treacă dincolo de marginea
scăldătorii. Alții, mai puternici decât el, săreau în apă înaintea lui. El nu
putea să lupte ca să biruie gloata egoistă și gata de ceartă. Eforturile lui
stăruitoare în direcția aceasta, grija și continua dezamăgire făcuseră să-i
piară și restul de puteri. Bolnavul zăcea pe rogojina lui și tot ridica
ochii să vadă scăldătoarea, când un chip blând și milostiv S-a aplecat asupra
lui și cuvintele: „Vrei să te faci sănătos?” i-au atras atenția. Nădejdea îi
reînvie în inimă. Simțea că va fi ajutat cumva. Dar valul de curaj a scăzut
îndată. Și-a adus aminte de câte ori încercase să ajungă până la apă și acum
avea puțină nădejde să mai trăiască până când să se tulbure apa din nou. El
și-a întors obosit privirea, zicând: „Domnule, n-am pe nimeni să mă bage în
scăldătoare când se tulbură apa și, până să mă duc eu, se pogoară altul
înaintea mea”. Iisus nu i-a cerut acestui bolnav să creadă în El; i-a zis
doar: „Scoală-te, ridică-ți patul și umblă”. Credința omului se prinse de
cuvânt. Fiecare mușchi și fiecare nerv vibrau de viață nouă și o putere
vindecătoare se cobora în picioarele lui paralizate. Fără să mai întrebe, și-a
supus voința să asculte porunca lui Iisus și toți mușchii au răspuns voinței
lui. Sărind în picioare, se simțea ca un om în toate puterile. Iisus nu-l
asigurase cu privire la ajutorul divin. Omul putea să se îndoiască și să piardă
unica lui ocazie de vindecare. Dar a crezut cuvântul lui Hristos și, acționând
în virtutea lui, a primit putere. Prin aceeași credință, putem primi și
noi vindecare spirituală. Prin păcat, am fost despărțiți de viața lui Dumnezeu.
Sufletele noastre sunt paralizate. Prin noi înșine, nu suntem în stare să trăim
o viață sfântă, cum nici omul neputincios nu era în stare să meargă. Mulți își dau
seama de starea lor de slăbiciune și doresc acea viață spirituală care să-i
aducă în armonie cu Dumnezeu; în zadar ei se luptă să o câștige. În disperare,
ei strigă: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?”
(Romani 7, 24.). Acești oameni descurajați, prinși în luptă, să privească în
sus. Mântuitorul Se apleacă asupra acelora pe care i-a răscumpărat prin sângele
Său, zicând cu nespusă duioșie și milă: „Vrei să te faci sănătos?” El îți spune
să te ridici în sănătate și pace. Nu aștepta să simți că ești sănătos. Crede
cuvântul Lui și el se va împlini. Pune voința ta de partea voinței lui Hristos.
Slujește-L și, lucrând după cuvântul Lui, vei primi putere. Oricare ar fi
obiceiul rău și patima cea rea, care din cauza îndelungatei practicări a robit
sufletul și trupul, Hristos este în stare și dorește să te elibereze. El va da
viață sufletului „mort în greșeli.” (Efeseni 2, 1.), El îl va elibera pe robul
prins în slăbiciune de nenorocire și de lanțurile păcatului. Paraliticul vindecat
s-a plecat să-și ia patul - o rogojină și o pătură - și, cu un sentiment de
ușurare, s-a ridicat iarăși și s-a uitat împrejur, ca să-L vadă pe Eliberatorul
său; dar Iisus Se pierduse în mulțime. Omul se temea că nu-L va recunoaște când
Îl va vedea din nou. Pe când mergea grăbit pe drum, cu pasul hotărât și ușor,
lăudând pe Dumnezeu și bucurându-se de sănătatea câștigată, a întâlnit câțiva
farisei și le-a povestit îndată despre vindecarea sa. A fost surprins de
răceala cu care îi ascultau povestea. Cu fruntea încruntată, l-au
întrerupt și l-au întrebat de ce-și ducea patul în zi de Sabat. I-au amintit că
în ziua Domnului era interzis să ducă poveri. În bucuria lui, omul uitase că
este Sabat; cu toate acestea, nu se simțea mustrat pentru faptul că ascultase porunca
Unuia care avea o astfel de putere de la Dumnezeu. El a răspuns plin de
curaj: „Cel ce m-a făcut sănătos mi-a zis: Ridică-ți patul și umblă”. Ei l-au
întrebat cine era Acela care făcuse acest lucru, dar n-a putut să spună. Acești
conducători știau bine că numai Unul Se dovedise în stare să facă această
minune, dar doreau o dovadă directă că era Iisus, ca să-L poată condamna ca
fiind călcător al Sabatului. După judecata lor, nu călcase Legea numai pentru
că îl vindecase pe bolnav în Sabat, ci comisese și sacrilegiul de a-l pune pe
om să-și ducă patul. Iudeii denaturaseră Legea atât de mult, încât
făcuseră din ea un jug de robie. Pretențiile lor fără sens deveniseră
proverbiale printre celelalte neamuri. Îndeosebi Sabatul era îngrădit cu tot
soiul de restricții fără rost. El nu era pentru ei o plăcere, sfânt pentru
Domnul și onorat. Cărturarii și fariseii făcuseră din ținerea Legii o povară
greu de suportat. Unui iudeu nu-i era îngăduit să aprindă focul în zi de Sabat,
nici măcar o lumânare. Din cauza aceasta, ei erau dependenți de persoane luate
dintre neamuri pentru multe servicii pe care rânduielile nu le îngăduiau să le
facă personal. Ei nu se mai gândeau că, dacă lucrurile acestea constituiau un
păcat, aceia care foloseau pe alții pentru a le săvârși erau tot așa de
vinovați ca și când le-ar fi făcut personal. Ei socoteau că mântuirea este
numai pentru iudei și că starea tuturor celorlalți, fiind oricum fără speranță,
nu putea deveni mai rea. Dar Dumnezeu n-a dat porunci care să nu poată fi
ținute de toți. Legile Sale nu aprobă restricții necugetate sau
egoiste. Isus l-a întâlnit în templu pe omul pe care-l vindecase. El
venise ca să aducă o jertfă pentru păcat și o jertfă de mulțumire pentru marea
îndurare de care se făcuse părtaș. Găsindu-l printre închinători, Iisus i S-a
făcut cunoscut prin cuvintele acestea de avertizare: „Iată că te-ai făcut
sănătos; de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai
rău”. Omul vindecat a fost extrem de bucuros când L-a întâlnit pe
Eliberatorul său. Necunoscând vrăjmășia manifestată față de Iisus, el le-a spus
fariseilor care îl chestionaseră că Acesta era cel care înfăptuise vindecarea.
„Din pricina aceasta, iudeii au început să urmărească pe Iisus și căutau să-L
omoare, fiindcă făcea aceste lucruri în ziua Sabatului.” Iisus a fost adus
înaintea Sinedriului, pentru a răspunde la acuzația că a călcat Sabatul. Dacă
în timpul acela iudeii ar fi fost o nație independentă, o acuzație de felul
acesta ar fi constituit un motiv pentru a-L omorî. Lucrul acesta a fost
împiedicat de faptul că erau supuși romanilor. Iudeii nu aveau putere să
condamne cu pedeapsa capitală, iar acuzația pe care o aduceau ei
împotriva lui Iisus n-ar fi avut nicio greutate în fața tribunalului
roman. Cu toate acestea, ei sperau să realizeze alte lucruri. În ciuda
eforturilor lor de a pune piedici lucrării Lui, Hristos câștiga și la Ierusalim
o influență asupra poporului, mai mare chiar decât a lor. Mulțimea, care nu se
interesa de discursurile rabinilor, era atrasă de învățătura lui Hristos.
Oamenii puteau să înțeleagă cuvintele Lui și inima lor se încălzea și era
mângâiată. El vorbea despre Dumnezeu nu ca despre un judecător plin de
răzbunare, ci ca despre un tată milos și descoperea chipul lui Dumnezeu ca
fiind oglindit în propria persoană. Cuvintele Lui erau ca un balsam pentru
sufletele rănite. Atât prin cuvinte, cât și prin lucrările milei Sale, El
distrugea puterea apăsătoare a vechilor tradiții și a poruncilor omenești și
prezenta iubirea lui Dumnezeu în bogăția ei inepuizabilă. În una din cele
dintâi profeții despre Hristos, stă scris: „Toiagul de domnie nu se va depărta
de Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Șilo; și
de El vor asculta popoarele (sau la El se vor aduna popoarele).” (Geneza 49,
10.). Oamenii se adunau în jurul lui Hristos. Inima voioasă a mulțimii prefera
să primească învățăturile Lui pline de iubire și îndurare decât ceremoniile
reci, pretinse de preoți. Dacă preoții și rabinii nu ar fi lucrat împotrivă,
învățătura Lui ar fi produs o reformă cum lumea nu mai văzuse până la data
aceea. Dar, pentru a-și păstra puterea, acești conducători s-au hotărât să
distrugă influența lui Iisus. Aducerea Lui în fața Sinedriului și condamnarea
oficială a învățăturilor Lui aveau să producă tocmai lucrul acesta, deoarece
oamenii aveau încă respect față de conducătorii lor religioși. Oricine
îndrăznea să condamne pretențiile rabinilor sau încerca să micșoreze poverile
puse de ei asupra poporului era privit ca fiind vinovat nu numai de hulă, ci și
de trădare. Pe temeiul acesta, rabinii sperau să dea naștere la bănuială față
de Hristos. Ei Îl prezentau ca și cum încerca să distrugă obiceiurile
existente, cauzând astfel despărțiri în popor și pregătind calea pentru
completa lor înrobire de către romani. Dar planurile pe care acești rabini
căutau așa de zelos să le pună în aplicare porniseră din alt sfat decât cel al
Sinedriului. După insuccesul de a-L birui pe Hristos în pustie, Satana și-a
combinat forțele pentru a I se împotrivi în lucrare și, dacă ar fi fost cu
putință, să o zădărnicească. Ceea ce nu izbutise prin eforturi directe și
personale, se hotărâse să facă prin vicleșug. Îndată ce s-a retras din lupta
dusă în pustie, el a mers în sfatul îngerilor căzuți și a făcut planuri
amănunțite de a orbi și mai departe mintea poporului iudeu, ca oamenii să
nu-L recunoască pe Răscumpărătorul lor. El plănuise să lucreze prin agenții săi
omenești din lumea religioasă, umplându-i cu ura lui împotriva Apărătorului
adevărului. El avea să-i determine să-L lepede pe Hristos și să-I facă viața
cât mai amară cu putință, nădăjduind să-L descurajeze în lucrarea Lui. Astfel,
conducătorii lui Israel s-au făcut unelte ale lui Satana, luptând împotriva
Mântuitorului.
Iisus
venise să „vestească o lege mare și minunată”. El nu urmărea să-i scadă
demnitatea, ci să i-o mărească. Scriptura zice: „El nu va slăbi, nici nu Se va
lăsa până va așeza dreptatea pe Pământ.” (Isaia 42, 21.4.). El venise pentru a
dezlega și a elibera Sabatul de cerințele care-l împovărau, care
făcuseră din el un blestem, în loc de binecuvântare. Din motivul acesta a
ales El ca în Sabat să facă lucrarea de vindecare la Betesda. El ar fi putut
să-l vindece pe bolnav în oricare din zilele săptămânii sau ar fi putut să-l
vindece fără să-i spună să-și ducă patul. Dar aceasta nu i-ar fi dat ocazia pe
care o dorea. Fiecare faptă a lui Hristos pe Pământ avea la bază un scop
înțelept. Tot ce făcea era important în sine, precum și prin învățătura pe care
o dădea. Dintre nenorociții de la scăldătoare, El a ales cazul cel mai grav ca
să exercite asupra lui puterea Sa vindecătoare și i-a poruncit omului să-și
ducă patul prin oraș, ca să vestească lucrarea mare săvârșită asupra lui.
Lucrarea aceasta a stârnit discuții cu privire la ce anume era îngăduit să se
facă în Sabat și a dat ocazie ca El să denunțe restricțiile impuse de iudei cu
privire la Ziua Domnului și să declare fără valoare tradițiile lor. Iisus
le-a declarat că lucrarea de a-i vindeca pe cei bolnavi era în armonie cu legea
privitoare la Sabat. Era în armonie cu lucrarea îngerilor lui Dumnezeu, care
urcă la Cer fără încetare și coboară pentru a da ajutor omenirii suferinde.
Iisus a spus: „Tatăl Meu lucrează până acum; și Eu de asemenea lucrez”. Toate
zilele sunt ale lui Dumnezeu, ca să realizeze în timpul lor planurile Lui
pentru neamul omenesc. Să oprească Dumnezeu Soarele din lucrarea lui în Sabat,
să nu mai trimită razele lui blânde ca să încălzească Pământul și să hrănească
vegetația? Să oprească sistemele lumilor în ziua aceasta sfântă?
Să poruncească El apelor să se oprească și să nu mai ude câmpurile și
pădurile și să spună valurilor mării să se oprească din mișcarea lor
neîncetată? Grâul și porumbul să se oprească din creștere, iar strugurii în
pârg să-și întârzie coacerea? Pomii și florile să nu mai dea muguri și să nu
mai înflorească în Sabat? În cazul acesta, oamenii n-ar mai avea nimic din
roadele pământului sau din binecuvântările care fac viața plăcută. Natura
trebuie să-și continue mersul ei neschimbat! Dacă Dumnezeu și-ar opri mâna
pentru o clipă, omul ar cădea și ar muri. Și omul are o lucrare de făcut în
ziua aceasta. Nevoile vieții trebuie satisfăcute, bolnavii trebuie îngrijiți,
lipsurile celor în nevoie trebuie împlinite. Acela care neglijează să-i ajute
în Sabat pe suferinzi nu va fi socotit fără vină.
Iisus
afirma că are drepturi egale cu Dumnezeu, făcând o lucrare la fel de sfântă și
de același caracter cu a Tatălui din Cer. Dar fariseii s-au aprins și mai mult.
După vederile lor, El nu călcase numai Legea, dar, zicând că Dumnezeu este
Tatăl Său, Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu. (Ioan 5, 18.). Toți iudeii
Îl numeau pe Dumnezeu Tatăl lor, de aceea n-ar fi trebuit să se înfurie așa de
rău când Hristos a spus că și El era în aceeași legătură cu Dumnezeu. Dar ei
L-au acuzat de hulă, zicând că El pretinde lucrul acesta în înțelesul cel
mai înalt. Acești adversari ai lui Hristos n-aveau argumente cu care să
întâmpine adevărurile prezentate de El conștiinței lor. Ei puteau doar să
citeze obiceiurile și tradițiile lor, iar acestea păreau slabe și serbede când
erau comparate cu argumentele aduse de Iisus din Cuvântul lui Dumnezeu și din
nesfârșita mișcare a naturii. Dacă rabinii ar fi dorit cât de puțin să
primească lumina, ar fi fost convinși că Iisus rostea adevărul. Dar ei au
ocolit cele spuse de Iisus cu privire la Sabat și au căutat să stârnească mânia
contra Lui, deoarece pretindea că este egal cu Dumnezeu. Furia conducătorilor
nu cunoștea margini. Dacă nu s-ar fi temut de popor, preoții și rabinii L-ar fi
ucis pe Iisus pe loc. Dar poporul ținea la El. Mulți recunoșteau în Iisus pe
prietenul care le vindecase bolile și-i mângâiase în întristările lor și ei
considerau ca fiind bună vindecarea săvârșită la Betesda. Astfel, pentru o
vreme, conducătorii au fost obligați să-și înfrâneze ura. Iisus a respins
acuzația de hulă. Autoritatea Mea, a spus El, pentru a face lucrările de care
Mă acuzați, provine din faptul că sunt Fiul lui Dumnezeu, una cu El în natură,
în voință și în scop. În toate lucrările Sale de creație și călăuzire, Eu
conlucrez cu Dumnezeu. „Fiul nu poate face nimic de la Sine, El nu face decât
ce vede pe Tatăl făcând.” Preoții și rabinii găseau o vină Fiului lui Dumnezeu
tocmai pentru că făcea lucrarea pentru împlinirea căreia fusese trimis în lume.
Prin păcatele lor, ei se despărțiseră de Dumnezeu și, în îngâmfarea lor, lucrau
independent de El. Se simțeau în stare să facă totul singuri și nu-și dădeau
seama că au nevoie de o înțelepciune mai înaltă, care să-i îndrume la lucru.
Dar Fiul lui Dumnezeu era supus voinței Tatălui și dependent de puterea Lui.
Așa de mult Se golise Iisus de Sine, încât nu făcea planuri pentru Sine.
Accepta planurile pe care Dumnezeu Tatăl le făcea pentru El și I le dezvăluia
în fiecare zi. Tot așa ar trebui să fim și noi dependenți de Dumnezeu, astfel
încât viața noastră să fie o împlinire a voinței Sale. Mântuitorul a zis
mai departe: „Tot ce face Tatăl, face și Fiul întocmai.... După cum Tatăl învie
morții și le dă viață, tot așa și Fiul, dă viață cui vrea”. Saducheii susțineau
că nu va fi înviere a corpului, dar Iisus le-a spus că una din lucrările cele
mai de seamă ale Tatălui Său este aceea de a învia pe morți și că El are putere
să facă aceeași lucrare. „Vine ceasul, și acum a și venit, când cei morți vor
auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei ce-L vor asculta vor învia.” Fariseii
credeau în învierea morților. Hristos a declarat că, și în timpul acela,
puterea care dă viață morților se afla între ei și ei n-aveau decât să
privească manifestarea ei. Aceeași putere de înviere dă viață și celui „mort în
greșeli și păcate” (Efeseni 2, 1.). Duhul acela dă viață din Hristos Iisus,
„puterea învierii Sale”, îi izbăvește pe oameni de „legea păcatului și a
morții.” (Filipeni 3, 1; Romani 8, 2.). Stăpânirea răului este sfărâmată,
iar, prin credință, sufletul este apărat de păcat. Acela care deschide inima
față de Duhul lui Hristos devine părtaș al acelei forțe mărețe, care va ridica
din mormânt corpul său. Umilul Nazarinean și-a arătat adevăratul Său titlu
de noblețe. El S-a ridicat deasupra neamului omenesc, a îndepărtat vălul
păcatului și al ocării și S-a descoperit ca Slăvitul oștilor îngerești, Fiul
lui Dumnezeu, una cu Creatorul universului. Ascultătorii Săi stăteau fermecați.
Niciun om nu vorbise ca El, nimeni nu se purtase cu o așa demnitate
împărătească. Toate cuvintele Lui erau clare și înțelese, declarând în
întregime misiunea Sa și datoria lumii. „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci
toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toți să cinstească pe Fiul cum
cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinstește pe Fiul, nu cinstește nici pe Tatăl, care
L-a trimis. După cum Tatăl are viață în Sine, tot așa a dat Fiului să aibă
viață în Sine. Și i-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al
omului.” Preoții și conducătorii luaseră poziție de judecători, pentru a
condamna lucrarea lui Hristos, dar El S-a declarat Judecătorul lor și
Judecătorul întregului Pământ. Lumea este încredințată lui Hristos și prin El
se transmit neamului omenesc decăzut toate binecuvântările lui Dumnezeu. El a
fost Răscumpărător atât înainte, cât și după întruparea Sa. Îndată ce s-a ivit
păcatul, a existat și un Mântuitor. El a dat și dă tuturor viață și lumină și
fiecare va fi judecat după lumina primită. El, care a dat lumina, care i-a
urmărit pe oameni cu cea mai duioasă stăruință, căutând să-i câștige de la păcat
la sfințenie, este în același timp și Apărătorul, și Judecătorul lor. De la
începerea marii lupte în Cer, Satana și-a menținut lucrarea prin înșelăciune;
dar Hristos a lucrat și lucrează pentru a-i dezvălui planurile și a-i distruge
puterea. El, care S-a luptat cu amăgitorul și care, în decursul tuturor
veacurilor, a căutat să-i smulgă pe captivi din prinsoarea lui, va judeca
fiecare ființă. Și Dumnezeu „I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu
al omului”. Întrucât a gustat până la drojdie durerile și ispitele oamenilor și
înțelege slăbiciunile și păcatele lor, întrucât pentru binele nostru a stat
neclintit în fața ispitelor lui Satana și Se va purta cu dreptate și milă cu
ființele pentru salvarea cărora a vărsat însuși sângele Său - pentru toate acestea
Fiul omului a fost rânduit să execute judecata. Însă misiunea lui Hristos
nu era să judece, ci să salveze. „Dumnezeu în adevăr n-a trimis pe Fiul Său în
lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.” (Ioan 3,
17.). El declară deci în fața Sinedriului: „Cine ascultă cuvintele Mele, și
crede în Cel ce M-a trimis, are viață veșnică și nu vine la judecată, ci a
trecut din moarte la viață.” (Ioan 5, 24.). Cerându-le ascultătorilor Lui să nu
se mire, Hristos a descoperit înaintea lor, într-o priveliște tot mai
cuprinzătoare, taina lucrurilor viitoare. „Vine ceasul”, a zis El, „când toți
cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut
binele vor învia pentru viață; iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată.”
(Ioan 5, 28.29.). Asigurarea aceasta de viață veșnică era așteptată cu mult dor
de toți israeliții și ei sperau să o primească la venirea lui Mesia. Unica
lumină care putea să lumineze în întunericul mormântului strălucea deasupra
lor. Dar încăpățânarea este oarbă. Iisus călcase tradițiile rabinilor și
desconsiderase autoritatea lor și de aceea nu voiau să-L creadă. Timpul,
locul, împrejurarea, sentimentele vii care stăpâneau adunarea, totul se combina
pentru a face și mai impresionante cuvintele lui Iisus în fața Sinedriului.
Autoritățile religioase cele mai înalte căutau viața Aceluia care Se declarase
reziditor al lui Israel. Domnul Sabatului era în fața unui tribunal pământesc,
pentru a răspunde la acuzația că a călcat legea Sabatului. Când le-a arătat
fără teamă care era misiunea Sa, judecătorii L-au privit cu uimire și cu mânie;
dar la cuvintele Lui n-aveau ce să răspundă. Ei nu puteau să-L condamne. El a
respins dreptul preoților și al rabinilor de a-L interoga sau de a se amesteca
în lucrarea Lui. Lor nu li se dăduse o astfel de autoritate. Pretențiile lor se
întemeiau pe propria îngâmfare și aroganță. El a refuzat să Se dezvinovățească
de acuzațiile lor sau să le dea vreun răspuns. În loc să scuze fapta
săvârșită sau să explice ce anume a urmărit prin aceasta, Iisus S-a ridicat
împotriva mai marilor și acuzatul a devenit acuzator. El i-a mustrat pentru
împietrirea inimii lor și pentru ignoranța lor cu privire la Scripturi. Le-a
spus că au lepădat Cuvântul lui Dumnezeu pentru faptul că-L lepădau pe El, care
era trimisul lui Dumnezeu. „Cercetați Scripturile, pentru că socotiți că în ele
aveți viața veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.” (Ioan 5, 39.).În
toate paginile, de istorie, de învățătură sau de profeție, Scripturile
Vechiului Testament sunt luminate de slava Fiului lui Dumnezeu. Întrucât era o
instituție dumnezeiască, întregul sistem al iudaismului era o prefigurare
concisă a Evangheliei. Despre Hristos, „toți proorocii mărturisesc.” (Faptele
Apostolilor 10, 43.). De la făgăduința dată lui Adam, prin tot șirul
patriarhilor și până la sistemul Legii, lumina slavei cerești arată clar urmele
Răscumpărătorului. Profeții văzuseră steaua din Betleem, pe Șilo care trebuia
să vină, când lucrurile viitoare le-au trecut în goană prin fața ochilor, în
tainică procesiune. Moartea lui Hristos se arăta în fiecare jertfă.
Neprihănirea Lui se înălța la Cer o dată cu norul frumos mirositor. Numele Lui
era rostit prin trâmbița jubiliară. Slava Lui locuia în taina înfricoșată a
Sfintei Sfintelor. Iudeii aveau în stăpânire Scripturile și credeau că,
prin cunoașterea superficială a Scripturilor, aveau viața veșnică. Dar Iisus a
zis: „Cuvântul Lui nu rămâne în voi”. Pentru că Îl lepădaseră pe Hristos în
Cuvântul Său, Îl lepădau și în persoană. „Nu vreți să veniți la Mine”, zicea
El, „ca să aveți viață.” Conducătorii iudei studiaseră învățăturile
profeților cu privire la împărăția lui Mesia, dar nu făcuseră lucrul acesta cu
dorința sinceră de a cunoaște adevărul, ci cu scopul de a găsi dovezi care să
le susțină speranțele ambițioase. Când Hristos a venit într-un mod contrar
așteptărilor lor, n-au vrut să-L primească; și, pentru a se scuza, au încercat
să-L dovedească a fi un înșelător. O dată ce și-au așezat piciorul pe această
cărare, i-a fost ușor lui Satana să-i întărească în împotrivirea lor față de
Hristos. Chiar cuvintele care ar fi trebuit să fie dovada dumnezeirii Lui au
fost interpretate împotriva Lui. În felul acesta, ei au schimbat adevărul
dumnezeiesc în minciună și, cu cât Mântuitorul le vorbea mai direct despre
lucrările Sale pline de har, cu atât erau mai hotărâți să se împotrivească
luminii. Iisus a zis: „Eu nu umblu după slava care vine de la oameni”. El
nu căuta nici influența Sinedriului și nici aprobarea lui. El nu ar fi fost mai
onorat dacă ei Îl aprobau. El era împuternicit cu onoarea și cu autoritatea
Cerului. Dacă ar fi dorit, îngerii ar fi venit să I se închine, Tatăl ar fi dat
din nou mărturie pentru dumnezeirea Lui. Dar, pentru binele lor, pentru binele
poporului ai cărei conducători erau, El a dorit ca mai marii iudeilor să
înțeleagă caracterul Său și să primească binecuvântările pe care venise să le
aducă. „Eu am venit în Numele Tatălui Meu, și nu Mă primiți; dacă va veni
un altul în numele lui însuși, pe acela îl veți primi.” Iisus venise în baza
autorității lui Dumnezeu, purtând chipul Lui, împlinind Cuvântul Lui și căutând
slava Lui; și, cu toate acestea, nu a fost primit de conducătorii lui Israel;
atunci când alții urmau să vină, luând înfățișarea caracterului lui Hristos,
dar mânați de propria voință și căutând propria slavă, pe aceia urmau să-i
primească. Și pentru ce? Pentru că acela care caută slava sa se folosește de
îngâmfarea care este în alții. La asemenea chemări, iudeii ar fi răspuns
bucuroși. Ei urmau să primească pe învățătorul fals pentru că le măgulea
mândria prin aceea că aproba părerile și tradițiile cultivate de ei. Dar
învățăturile lui Hristos nu se potriveau cu ideile lor. Ele erau spirituale și
cereau sacrificarea eului; de aceea nu voiau să-L primească. Ei nu-L cunoșteau
pe Dumnezeu și pentru ei glasul Lui vorbind prin Hristos era glasul unui
străin. Nu se repetă și astăzi același lucru? Nu sunt mulți astăzi, până
și conducătorii religioși, care își împietresc inima față de Duhul Sfânt și fac
imposibilă recunoașterea glasului lui Dumnezeu? Nu leapădă ei Cuvântul lui
Dumnezeu pentru a ține tradiția lor? „Dacă ați crede în Moise, M-ați crede
și pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar dacă nu credeți cele scrise
de el, cum veți crede cuvintele Mele?” Hristos era Acela care vorbise lui
Israel prin Moise. Dacă ar fi ascultat glasul divin, care vorbise prin marele
lor conducător, l-ar fi recunoscut în învățăturile Domnului Hristos. Dacă l-ar
fi crezut pe Moise, ar fi crezut pe Cel despre care scrisese Moise.
Iisus
știa că preoții și rabinii erau hotărâți să-I ia viața; cu toate acestea, le-a
dat explicații lămurite despre unitatea Sa cu Tatăl și legătura Sa cu lumea. Ei
au înțeles că nu aveau scuză în împotrivirea lor față de Hristos, dar cu toate
acestea ura lor criminală nu s-a stins. Îi cuprindea teama când vedeau puterea
de convingere care însoțea lucrarea Lui; dar au rezistat la chemările Lui și
s-au zăvorât în întuneric. Ei nu izbutiseră să ruineze autoritatea lui
Iisus sau să îndepărteze respectul și atenția cu care Îl înconjurau oamenii,
dintre care o mare parte erau convinși de cuvintele Lui. Chiar și conducătorii
simțeau o mare vină când El le făcuse cunoscute de aproape greșelile lor; dar
lucrul acesta n-avusese altă urmare decât să-i ridice și mai mult împotriva
Lui. Ei erau hotărâți să-I ia viața. Au trimis soli prin toată țara, să-i
avertizeze pe oameni împotriva lui Iisus, ca fiind un amăgitor. Au fost trimiși
spioni care să-L supravegheze și să raporteze ce zicea și ce făcea El. Scumpul
Mântuitor Se găsea acum cu atât mai mult sub umbra crucii.
22 - „Împărăția lui Dumnezeu este aproape”:
„Iisus
a venit în Galilea și propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: S-a
împlinit vremea, și Împărăția lui Dumnezeu, este aproape. Pocăiți-vă și credeți
în Evanghelie.” (Marcu 1, 14.15.).Venirea lui Mesia se vestise mai întâi în
Iudea. În Templul din Ierusalim, nașterea înainte-mergătorului îi fusese
prevestită lui Zaharia, pe când slujea în fața altarului. Pe dealurile
Betleemului, îngerii au vestit nașterea lui Iisus. La Ierusalim, magii au venit
să-L caute. În templu, Ana și Simeon au mărturisit despre dumnezeirea Lui.
„Ierusalimul și toată Iudea” ascultaseră predicarea lui Ioan Botezătorul, iar
delegația trimisă de Sinedriu împreună cu toată mulțimea auziseră mărturia lui
despre Iisus. În Iudea, Hristos îi primise pe cei dintâi ucenici ai Săi. Aici
petrecuse El o mare parte din timp, la începutul lucrării Sale. Străfulgerarea
dumnezeirii Sale la curățirea templului, minunile Sale de vindecare și
învățăturile pline de adevăr dumnezeiesc ce porneau de pe buzele Sale, toate
proclamau ceea ce declarase El în fața Sinedriului, după vindecarea săvârșită
la Betesda, că era Fiul Celui Veșnic. Dacă L-ar fi primit, Hristos i-ar fi
onorat pe conducătorii lui Israel ca soli ai Săi, care să ducă lumii
Evanghelia. Lor li s-a dat întâi ocazia de a deveni vestitori ai Împărăției și
ai harului lui Dumnezeu. Dar Israel n-a cunoscut timpul cercetării lui.
Gelozia și neîncrederea conducătorilor iudei se transformaseră într-o ură fățișă
și inima poporului a fost îndepărtată de Iisus. Sinedriul lepădase solia
lui Hristos și era hotărât să-L omoare; de aceea, Iisus S-a îndepărtat de
Ierusalim și de preoți, de templu, de conducătorii religioși, de poporul care
fusese învățat în ale legii și S-a îndreptat către o altă clasă de oameni,
pentru a le vesti solia și pentru a-i aduna pe aceia care urmau să vestească
Evanghelia la toate popoarele.
Locuitorii
Galileii erau disprețuiți de rabinii din Ierusalim ca fiind oameni grosolani și
neînvățați, dar, cu toate acestea, ofereau un câmp mai favorabil pentru
lucrarea Mântuitorului. Ei erau mai zeloși și mai sinceri; fiind mai puțin
stăpâniți de bigotism, mintea lor era mai primitoare pentru adevăr. Mergând în
Galilea, Iisus nu a căutat singurătatea sau izolarea. Pe vremea aceea,
provincia era plină de locuitori și amestecul de naționalități era mai mare
decât în Iudea. Când Iisus a călătorit în Galilea, învățând și vindecând,
mulțimile au alergat la El din orașe și din sate. Mulți au venit chiar și din
Iudea și din provinciile învecinate. Adesea, era obligat să Se ascundă de
oameni. Entuziasmul era atât de mare, încât era nevoie să se ia măsuri de
prevedere, ca nu cumva autoritățile romane să se teamă de răscoală. Niciodată
nu mai fusese un timp ca acesta pentru lume. Cerul se coborâse pe Pământ.
Sufletele flămânde și însetate, care așteptaseră multă vreme mântuirea lui
Israel, se ospătau acum din harul unui Mântuitor milostiv. Tema predicării
lui Hristos era: „S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape.
Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie”. În felul acesta, solia Evangheliei, așa
cum era prezentată de Mântuitorul Însuși, se întemeia pe profeții. „Timpul”
despre care El spunea că s-a împlinit era perioada făcută cunoscută lui Daniel
de către îngerul Gabriel. „Șaptezeci de săptămâni”, zicea îngerul, „au fost
hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale celei sfinte, până la
încetarea fărădelegilor, până la ispășirea păcatelor, până la ispășirea
nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veșnice, până la pecetluirea
vedeniei și proorociei și până la ungerea Sfântului sfinților.” (Daniel 9,
24.). În profeție, o zi reprezintă un an. (Numeri 14, 34; Ezechiel 4, 6.).
Cele șaptezeci de săptămâni, sau patru sute nouăzeci de zile, reprezintă patru
sute nouăzeci de ani. Se dă un punct de plecare pentru această perioadă: „Să
știi dar, și să înțelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a
Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece șapte
săptămâni; apoi, timp de șaizeci și două de săptămâni” (Daniel 9, 25), adică
patru sute optzeci și trei de ani. Porunca pentru rezidirea Ierusalimului, așa
cum a fost completată prin decretul lui Artaxerxe Longimanus (vezi Ezra 6,
14; 7, 1.9), a fost pusă în aplicare în toamna anului 457 î.H.. De la data
aceasta, patru sute optzeci și trei de ani se întind până în toamna anului 27
d.H.. După cele spuse în profeție, această perioadă trebuia să ajungă la Mesia,
Cel Uns. În anul 27 d.H., Iisus a primit, la botezul Său, ungerea Duhului Sfânt
și curând după aceea și-a început lucrarea. Atunci s-a vestit solia: „S-a
împlinit vremea”. Timpul venirii lui Hristos, ungerea Lui prin Duhul
Sfânt, moartea Lui și vestirea Evangheliei la neamuri erau arătate cu precizie.
Iudeii avuseseră privilegiul de a înțelege aceste profeții și a le recunoaște
împlinirea în lucrarea lui Iisus. Hristos a stăruit ca ucenicii Lui să
înțeleagă însemnătatea studiului profețiilor. Referindu-Se la profeția dată lui
Daniel cu privire la timpul lor, El le-a zis: „Cine citește să înțeleagă.”
(Matei 24, 15.) După înviere, El le-a explicat ucenicilor din toți profeții „ce
era cu privire la El.” (Luca 24, 27.). Mântuitorul vorbise prin toți profeții.
„Duhul lui Hristos care era în ei ... vestea mai dinainte patimile lui Hristos
și slava de care aveau să fie urmate.” (1 Petru 1, 11.).
Iudeii
au interpretat greșit și au aplicat greșit Cuvântul lui Dumnezeu și n-au
cunoscut timpul cercetării lor. Anii de lucrare ai Mântuitorului și ai
apostolilor Lui - ultimii ani prețioși ai harului pentru poporul ales - i-au
petrecut complotând nimicirea trimișilor Domnului. Erau stăpâniți de ambiții
pământești și darul împărăției spirituale le-a fost dat în zadar. La fel și
astăzi, împărăția acestei lumi stăpânește gândurile oamenilor și ei nu iau
seama cât de repede se împlinesc profețiile și nici nu recunosc semnele
grăbitei apropieri a Împărăției lui Dumnezeu. „Dar voi, fraților, nu sunteți în
întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoț. Voi sunteți fii ai
luminii și fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopții, nici ai întunericului.” Cu
toate că nu putem să știm ceasul revenirii Domnului, tot putem să cunoaștem
apropierea venirii Lui. „De aceea să nu dormim ca ceilalți, ci să veghem și să
fim treji.” (1 Tesaloniceni 5, 4-6.).
23 - „Nu este el fiul tâmplarului?”
Asupra
zilelor strălucite ale lucrării lui Hristos în Galilea a coborât o umbră.
Oamenii din Nazaret L-au lepădat. „Nu este El fiul tâmplarului?” ziceau
ei. În timpul copilăriei și tinereții Sale, Iisus a luat parte la
serviciul de cult împreună cu frații Săi, în sinagoga din Nazaret. De când Își
începuse lucrarea, nu mai fusese printre ei, dar ei nu erau în necunoștință cu
privire la ce se întâmplase cu El. Când S-a arătat din nou printre ei,
interesul și așteptările lor au fost stârnite până la încordare. Erau acolo
fețele cunoscute ale acelora pe care îi cunoscuse din copilărie. Erau acolo
mama Lui, frații și surorile Lui (după alți teologi, verii) și toți ochii s-au
îndreptat spre El, când a intrat în sinagogă în ziua Sabatului și a luat loc
între credincioși. În slujba obișnuită a zilei, cel mai în vârstă citea
din profeți și-i îndemna pe oameni să nădăjduiască și mai departe în venirea
Celui Făgăduit, care va aduce cu Sine o domnie plină de slavă și va alunga
orice apăsare. El căuta să-i încurajeze pe ascultători, repetându-le dovezile
că venirea lui Mesia era aproape. Descria slava venirii Lui, scoțând în
evidență ideea că El avea să Se arate în fruntea unei oștiri, ca să elibereze
pe Israel. Când un rabin era de față în sinagogă, se aștepta ca el să țină
predica și oricare dintre israeliți putea citi din profeți. În Sabatul acela,
Iisus a fost rugat să ia parte la săvârșirea cultului. El „S-a sculat să
citească și I s-a dat cartea proorocului Isaia.” Cuvintele pe care le-a citit
erau socotite ca vorbind despre Mesia: „Duhul Domnului este peste Mine,
pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; m-a trimis să tămăduiesc pe
cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozenia, și
orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsați, și să vestesc anul de
îndurare al Domnului.” „În urmă, a închis cartea și a dat-o înapoi
îngrijitorului.... Toți cei ce se aflau în sinagogă aveau privirile pironite
spre El.... Și toți Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har,
care ieșeau din gura Lui.” (Luca 4, 20-22.). Iisus stătea în picioare
înaintea oamenilor ca un viu tălmăcitor al profețiilor care vorbeau despre El.
Lămurindu-le cuvintele pe care le citise, le-a vorbit despre Mesia,
descriindu-L ca pe un mângâietor al celor apăsați, un eliberator al celor
prinși în robie, un vindecător al celor suferinzi, unul care dă vedere orbilor
și descoperă lumii lumina adevărului. Felul impresionant al vorbirii Lui și
însemnătatea minunată a cuvintelor Sale i-au mișcat pe ascultători cu o putere
pe care ei nu o simțiseră niciodată până atunci. Valul influenței dumnezeiești
a doborât orice piedică; asemenea lui Moise, ei au vorbit cu Cel Nevăzut. În
timp ce inima le era mișcată de Duhul Sfânt, ei răspundeau prin călduroase aminuri
și laude la adresa Domnului. Dar când Iisus a rostit: „Astăzi s-au
împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-ați auzit”, deodată au
început să se gândească la ei și la cele susținute de Acela care le vorbea. Ei,
israeliții, copii ai lui Avraam, fuseseră înfățișați ca robi. Li se vorbise ca
unor robi care trebuie să fie eliberați de sub puterea răului, ca fiind în
întuneric și având nevoie de lumina adevărului. Mândria lor a fost jignită și
temerile lor au început să iasă la iveală. Cuvintele lui Iisus au arătat că
lucrarea pe care El trebuia să o facă pentru ei era cu totul deosebită de aceea
pe care ei o doreau. Faptele lor puteau fi cercetate prea de aproape. În ciuda
rigurozității lor în ceremoniile exterioare, au început să dea înapoi în fața
privirilor acelea limpezi și cercetătoare. Cine este acest Iisus? Întrebau
ei. Acela care pretinsese pentru Sine slava lui Mesia era fiul unui tâmplar și
lucrase împreună cu tatăl Său, Iosif, această meserie. Îl văzuseră lucrând în
diferite locuri, îi cunoșteau bine pe frații și pe surorile Lui și nu erau
străini de viața și munca Lui. Îl văzuseră crescând din copilărie la tinerețe
și din tinerețe la vârsta de bărbat. Cu toate că viața Lui fusese nepătată, nu
voiau să creadă că El era Cel Făgăduit. Ce contrast între învățătura Lui
cu privire la noua Împărăție și aceea pe care o auziseră de la conducătorul
lor! Iisus nu spusese nimic cu privire la eliberarea lor de sub romani. Ei
auziseră despre minunile Lui, speraseră că puterea Lui va fi folosită în
interesul lor, dar nu văzuseră nicio dovadă că se va petrece acest
lucru. Deschizând ușa pentru îndoială, inima lor s-a împietrit cu atât mai
mult cu cât se muiase deja mai înainte. Satana era hotărât ca în ziua aceea să
nu se deschidă ochii orbi și nici să nu fie eliberate ființe care se găseau în
robie. Cu mare putere a căutat să-i lege în necredință. Ei n-au ținut seama de
semnul care li se dăduse mai înainte, când ajunseseră la convingerea că Acela
care le vorbea era Răscumpărătorul lor. Dar Iisus le-a dat acum o dovadă
despre dumnezeirea Lui, descoperind gândurile lor tainice. El le-a zis: „Fără
îndoială, Îmi veți spune zicala aceea: Doctore, vindecă-te pe tine însuți; și
Îmi veți zice: Fă și aici, în patria Ta, tot ce am auzit că ai făcut în Capernaum.”
Dar, a adăugat El, „adevărat vă spun, că niciun prooroc nu este primit bine în
patria lui. Ba încă adevărat vă spun că, pe vremea lui Ilie, când a fost
încuiat Cerul să nu dea ploaie trei ani și șase luni și când a venit o foamete
mare peste toată țara, erau multe văduve în Israel; și totuși Ilie n-a fost
trimis la niciuna dintre ele, afară de o văduvă din Sarepta Sidonului. Și mulți
leproși erau în Israel, pe vremea proorocului Elisei; și totuși niciunul din ei
n-a fost curățit afară de Naaman, sirianul.” (Luca 4, 23-27.). Amintind
aceste întâmplări din viața profeților, Iisus răspundea la întrebările din
inima ascultătorilor Săi. Slujitorilor lui Dumnezeu, pe care El îi alesese
pentru o lucrare deosebită, nu li se îngăduise să lucreze pentru un popor împietrit
la inimă și necredincios. Dar aceia care aveau inimă să simtă și credință să
creadă fuseseră în mod deosebit favorizați cu dovezi ale puterii Sale care
lucra prin profeți. În zilele lui Ilie, israeliții se îndepărtaseră de
Dumnezeu. Ei se agățau de păcatele lor și lepădau avertizările date de Duhul,
prin trimișii Domnului. În felul acesta, ei se rupeau de mijloacele prin care
puteau să primească binecuvântările lui Dumnezeu. Domnul a trecut pe lângă
casele israeliților și a găsit un adăpost pentru slujitorul Său într-o țară
păgână, la o femeie care nu făcea parte din poporul ales. Dar femeia aceasta a
fost favorizată pentru că urmase lumina pe care o primise, iar inima îi era
deschisă să primească o lumină mai mare, pe care Dumnezeu i-o trimitea prin
profetul Său. Pentru același motiv au fost trecuți cu vederea și leproșii
din Israel în timpul lui Elisei. Dar Naaman, un nobil păgân, fusese credincios
față de convingerile sale în ce privește dreptatea și simțise că avea mare
nevoie de ajutor. El era în stare să primească darurile harului lui Dumnezeu.
Din cauza aceasta, pe lângă faptul că a fost curățit de lepră, a fost
binecuvântat și cu o cunoaștere a adevăratului Dumnezeu.
Cuvintele
spuse de Iisus ascultătorilor Săi din sinagogă au lovit la rădăcina
neprihănirii lor, punând în inima lor adevărul amar că se depărtaseră de
Dumnezeu și că pierduseră dreptul de a se mai numi poporul Lui. Fiecare cuvânt
tăia ca un cuțit, când li se punea în față adevărata lor stare. Acum ei luau în
râs credința cu care îi inspirase Iisus la început. Ei nu voiau să admită că
Acela care Se ridicase din sărăcie și condiție socială umilă era mai mult decât
un om de rând. Necredința lor a dat naștere la brutalitate. Satana îi
stăpânea și, plini de mânie, au început să strige împotriva Mântuitorului. Ei
se îndepărtaseră de Acela a cărui misiune era de a vindeca și de a reface;
și acum dădeau pe față însușirile pierzătorului. Când Iisus a amintit
binecuvântările date neamurilor, apriga mândrie etnicistă a ascultătorilor Săi
s-a deșteptat și cuvintele Lui s-au pierdut într-un mare tumult de glasuri.
Oamenii aceia se lăudaseră că țin Legea; dar acum, când prejudecățile lor
fuseseră jignite, erau gata să facă o crimă. Cei prezenți s-au ridicat și,
punând mâna pe Iisus, L-au dat afară din sinagogă și L-au izgonit din oraș.
Toți păreau grăbiți să-L omoare. L-au dus în grabă la marginea unei prăpăstii,
voind să-L arunce jos. țipete și blesteme umpleau văzduhul. Unii aruncau cu
pietre în El, când deodată Iisus a dispărut din mijlocul lor. Trimișii Cerului,
care fuseseră lângă El în sinagogă, se găseau lângă El și în mijlocul mulțimii
înfuriate. Ei L-au ascuns de privirea vrăjmașilor Lui și L-au condus într-un
loc sigur. Așa l-au protejat îngerii pe Lot și l-au condus în siguranță departe
de Sodoma. Așa l-au ocrotit și pe Elisei în mica cetate de munte, când
dealurile din jur erau pline de caii și carele împăratului Siriei și de o mare
oștire a oamenilor lui înarmați și când Elisei a văzut colinele dealului
acoperite de oștile lui Dumnezeu - cai și care de foc adunate în jurul
slujitorului Domnului.
Când
a citit din profeție în sinagogă, Iisus S-a oprit înainte de sfârșitul
cuvintelor spuse despre lucrarea lui Mesia. După ce a citit cuvintele: „Să
vestesc anul de îndurare al Domnului”, El a lăsat la o parte cuvintele „și o zi
de răzbunare a Domnului nostru”. (Isaia 61, 2.). Partea aceasta a profeției era
tot atât de adevărată ca și aceea de la început și, prin tăcerea Sa, Iisus n-a
negat adevărul. Dar tocmai asupra acestei ultime expresii le făcea mai mult
plăcere ascultătorilor Săi să zăbovească și aceasta doreau ei mai mult să se
împlinească. Ei proclamau judecățile împotriva păgânilor, fără a se gândi
că vina lor era mai mare decât a altora. Tocmai ei aveau cea mai mare nevoie de
mila pe care cu atâta grabă o refuzau păgânilor. În ziua aceea, când Iisus a
stat în picioare în sinagoga lor, au avut ocazia de a primi chemarea cerească.
Acela căruia „Îi place îndurarea” (Mica 7, 18) ar fi vrut să-i salveze de ruina
pe care o chemau păcatele lor. Nu putea să-i părăsească fără să-i cheme
din nou la pocăință. Spre sfârșitul lucrării Sale în Galilea, El a mai vizitat
încă o dată locul copilăriei Sale. De la data când Îl lepădaseră, vestea despre
minunile și predicarea Lui umpluse țara. Niciunul dintre ei nu mai putea să
nege acum că El avea mai mult decât o putere omenească. Oamenii din Nazaret
știau că El a mers pretutindeni, făcând bine și vindecând pe toți aceia care
erau apăsați de diavol. În jurul lor erau sate unde nu se mai auzea niciun
geamăt de durere în nicio casă, deoarece El trecuse prin ele și vindecase pe
toți bolnavii. Îndurarea descoperită în fiecare faptă a vieții Sale mărturisea
în favoarea ungerii Sale divine. Din nou au fost mișcați nazarinenii de
Duhul Sfânt, când au auzit cuvintele Lui. Dar nici acum n-au vrut să admită că
Omul acesta, care crescuse în mijlocul lor, era mai mare decât ei. Încă își mai
aminteau cu ură că, atunci când susținuse că este Cel Făgăduit, El spusese
hotărât că ei n-au parte cu Israel, deoarece le arătase că sunt mai puțin
vrednici de îndurarea lui Dumnezeu decât un bărbat sau o femeie dintre păgâni.
Din cauza aceasta, cu toate că se întrebau: „De unde are omul acesta
înțelepciune și lucrările acestea mari?”, ei nu voiau să-L primească pe Iisus
ca pe Hristosul Domnului. Din cauza necredinței lor, Mântuitorul n-a putut să
facă multe minuni între ei. Numai câteva inimi au fost mișcate pentru a primi
binecuvântările Lui și, cu părere de rău, El i-a părăsit pentru a nu mai reveni
niciodată. O dată ce necredința a pus stăpânire pe ei, ea a continuat să
stăpânească pe oamenii din Nazaret. Tot astfel a pus stăpânire pe membrii
Sinedriului și pe popor. Atât pentru preoți, cât și pentru popor, cea dintâi
lepădare a dovezilor aduse de puterea Duhului Sfânt era începutul sfârșitului.
Pentru a dovedi că prima lor împotrivire era îndreptățită, au continuat să
batjocorească cele spuse de Hristos. Lepădarea Duhului Sfânt a ajuns la culme
la crucea de pe Golgota, apoi când a fost dărâmat orașul lor și când au fost
răspândiți pe toată fața Pământului.
Cât
de mult dorea Iisus să dezvăluie lui Israel comorile prețioase ale adevărului!
Dar orbirea spirituală era atât de mare, încât I-a fost cu neputință să
descopere adevărurile cu privire la Împărăția Lui. Oamenii se prindeau de crezul
lor și de ceremoniile fără valoare, în timp ce adevărul Cerului aștepta să fie
primit. Cheltuiau argintul pentru pleavă, în timp ce pâinea vieții le era la
îndemână. De ce n-au mers ei la Cuvântul lui Dumnezeu, ca să cerceteze cu
stăruință și să vadă dacă sunt sau nu în rătăcire? Scripturile Vechiului
Testament arătau lămurit fiecare amănunt al lucrării lui Hristos și mereu,
mereu, El cita din profeți și spunea: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea
din Scriptură, pe care le-ați auzit”. Dacă ar fi cercetat sincer Scripturile și
dacă ar fi examinat teoriile lor în fața Cuvântului lui Dumnezeu, Iisus n-ar
mai fi plâns din cauza nepocăinței lor. N-ar mai fi fost nevoie să spună: „Iată
că vi se lasă casa pustie.” (Luca 13, 35.). Ei ar fi putut să înțeleagă
dovezile date de lucrarea Lui ca Mesia și ar fi evitat nenorocirea care a făcut
din orașul lor îngâmfat o grămadă de ruine. Dar mintea iudeilor se strâmtase
din cauza bigotismului lor irațional. Învățăturile lui Hristos descopereau
lipsurile din caracterul lor și nevoia de pocăință. Dacă ar fi primit
învățăturile Lui, practicile lor ar fi trebuit să se schimbe și nădejdile
cultivate de ei ar fi trebuit părăsite. Pentru a fi onorați de Dumnezeu, ar fi
trebuit să sacrifice onoarea oamenilor. Dacă ar fi ascultat de cuvintele
acestui nou rabi, ar fi trebuit să meargă pe altă cale decât aceea arătată de
marii cugetători și învățători ai timpului.
Adevărul
nu era popular în zilele lui Hristos. Nu este popular nici în zilele noastre.
N-a fost popular de când Satana a rostit pentru prima oară minciuni care să
ducă pe om la înălțarea de sine. Nu găsim și noi azi teorii și învățături care
n-au nici o temelie în Cuvântul lui Dumnezeu? Oamenii se agață de ele cu
aceeași încăpățânare cu care se agățau iudeii de tradițiile
lor. Conducătorii iudei erau plini de mândrie spirituală. Dorința lor de
slăvire a eului se dădea pe față până și în serviciul templului. Le plăceau
cele mai înalte locuri din sinagogă. Le plăcea să fie salutați prin piețe și
erau măguliți auzind titlurile lor rostite de buzele oamenilor. În timp ce
adevărata evlavie scădea, ei deveneau tot mai geloși pentru tradițiile și
ceremoniile lor. Pentru că priceperea lor era întunecată de prejudecăți
egoiste, nu puteau să armonizeze puterea convingătoare a cuvintelor lui Hristos
cu umilința vieții Lui. Ei nu puteau să aprecieze faptul că măreția adevărată
poate să se lipsească de strălucirea exterioară. Sărăcia acestui om părea cu
totul nepotrivită cu susținerea Lui de a fi Mesia. Ei întrebau de ce este El atât
de puțin prietenos, dacă într-adevăr era ceea ce pretindea că este. Dacă El
respingea folosirea forței armelor, ce se va întâmpla cu neamul lor? Cum
ar putea gloria și puterea așa de mult așteptate să ducă la supunere popoarele
față de cetatea iudeilor? Nu dăduseră preoții învățătura că Israel trebuia să
domnească peste întregul Pământ? Și se putea oare ca marii învățători religioși
să fie în rătăcire? Dar nu numai lipsa de strălucire exterioară din viața
Lui îi făcea pe iudei să-L respingă pe Iisus. El era întruparea curăției, dar
ei erau necurați. El a locuit între oameni ca pildă de integritate nepătată.
Viața Lui neprihănită arunca lumină asupra inimii lor. Sinceritatea Lui
descoperea nesinceritatea lor. Ea făcea să se vadă goliciunea pretenției lor de
evlavie și descoperea nedreptatea din ei în caracterul ei odios. O asemenea
lumină nu era binevenită.
Dacă
Hristos ar fi îndreptat atenția către farisei și ar fi lăudat învățătura și
evlavia lor, ei L-ar fi proslăvit cu mare bucurie. Dar când vorbea despre
Împărăția Cerurilor ca despre un așezământ de îndurare pentru toată omenirea,
El înfățișa un aspect al religiei pe care ei nu voiau să îl îngăduie. Pilda și
învățătura lor nu făceau de dorit slujirea lui Dumnezeu. Când L-au văzut pe
Iisus dând atenție tocmai acelora pe care îi urau și-i respingeau, s-au
deșteptat în ei cele mai rele patimi ale inimilor lor îngâmfate. În ciuda
lăudăroșeniei lor că, sub „Leul din seminția lui Iuda” (Apocalipsa 5, 5),
Israel avea să fie înălțat deasupra tuturor popoarelor, ei preferau să sufere
dezamăgirea pentru neîmplinirea speranțelor lor ambițioase decât mustrările lui
Hristos pentru păcatele lor și condamnarea pe care o simțeau chiar prin faptul
că se găseau în fața curăției Sale.
24 - Chemarea la mare:
Se
lumina de ziuă deasupra Mării Galileii. Ucenicii, obosiți de o noapte de muncă
neroditoare, încă se mai aflau în corăbiile lor, pe lac. Iisus venise să
petreacă o oră de liniște lângă apă. Spera ca în zorii zilei să poată găsi
puțină odihnă, departe de mulțimea care Îl urma zi după zi. Dar n-a trecut mult
și oamenii au început să se adune în jurul Lui. Numărul lor a crescut cu
repeziciune, astfel încât El era asaltat din toate părțile. Între timp,
ucenicii au sosit la țărm. Pentru a scăpa de îmbulzeala mulțimii, Iisus S-a
urcat în corabia lui Petru și i-a spus să o îndepărteze puțin de mal. De aici,
Iisus putea să fie mai bine văzut și auzit de toți și, din barcă, a început să
învețe mulțimea adunată la țărm. Cu fiecare clipă, se aduna pe țărm tot
mai multă lume. Bătrâni sprijinindu-se în toiegele lor, săteni vânjoși veniți
de la munte, pescari veniți de la munca lor pe lac, negustori și rabini, bogați
și învățați, bătrâni și tineri, aducând pe bolnavii și pe suferinzii lor, se
îmbulzeau să asculte cuvintele Învățătorului divin. Proorocii au privit înainte
la scene de felul acesta și au scris: „Țara lui Zabulon și țara
lui Neftali, înspre mare, dincolo de Iordan, Galilea Neamurilor, norodul
acesta, care zăcea în întuneric, a văzut o mare lumină; și peste cei ce zăceau
în ținutul și în umbra morții, a răsărit lumina.” Afară de mulțimea de
pe țărmurile Ghenezaretului, Iisus mai avea în minte, când ținea predica la
mare, și pe alți ascultători. Privind de-a lungul veacurilor, i-a văzut pe cei
credincioși ai Lui duși la închisoare și la judecată, în singurătate, în ispită
și în suferință. Fiecare scenă de bucurie, de luptă sau de disperare era
deschisă de El. În cuvintele pe care le rostea celor adunați, El spunea și
celorlalte suflete cuvinte potrivite, care aveau să fie solie de mângâiere în
întristare, de speranță în încercare, de lumină cerească în întuneric. Prin
Duhul Sfânt, glasul acela care vorbea din corabia pescarului pe Marea Galileii
urma să fie auzit rostind pace inimii omenești din timpul sfârșitului. O
dată încheiată cuvântarea, Iisus S-a întors către Petru și l-a rugat să
depărteze corabia la adânc și să arunce mrejele pentru pescuire. Dar Petru era
descurajat. Toată noaptea nu prinsese nimic. Cât fusese singur, se gândise la
soarta lui Ioan Botezătorul, care zăcea singur în închisoare. Se gândise la
ceea ce îi aștepta pe Iisus și pe urmașii Lui, la rezultatul slab al lucrării
din Iudea și la răutatea preoților și rabinilor. Până și ocupația pe care o
avea nu-l mai slujea și, în timp ce se uita la mrejele goale, viitorul i se
arăta întunecat și plin de descurajare. „Învățătorule”, a zis el, „toată
noaptea ne-am trudit și n-am prins nimic; dar, la Cuvântul Tău, voi arunca
mrejele.” Noaptea era singurul timp favorabil pentru pescuit cu năvoadele
în apa limpede a lacului. După ce muncise din greu toată noaptea fără succes,
părea fără nădejde să arunce năvoadele ziua; dar Iisus dăduse poruncă și
iubirea pentru Domnul lor i-a făcut pe ucenici să asculte. Simon și fratele lui
au coborât mrejele. Când au încercat să le scoată, era așa de mult pește în
ele, încât începeau să se rupă. Au fost nevoiți să-i cheme pe Iacov și pe Ioan
în ajutor. După încărcarea peștelui, amândouă corăbiile erau atât de pline,
încât amenințau să se scufunde. Dar Petru nu se gândea la belșug sau la corăbii.
Minunea aceasta, care le întrecea pe toate cele la care fusese martor, era
pentru el manifestarea puterii dumnezeiești. În Iisus L-a văzut pe Acela care
ținea sub stăpânirea Sa toată natura. Prezența dumnezeirii dăduse pe față cât
era el de păcătos. Iubirea pentru Învățătorul, rușinea pentru necredința lui,
recunoștința pentru îndurarea lui Hristos și, mai presus de toate, simțul
necurăției personale în fața infinitei purități l-au copleșit. În timp ce
tovarășii lui puneau la loc sigur peștele din mreje, Petru a căzut la
picioarele Mântuitorului și I-a zis: „Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un
om păcătos”.Era prezența aceleiași sfințenii dumnezeiești, care îl făcuse pe
profetul Daniel să cadă ca mort înaintea îngerului lui Dumnezeu. El zicea: „Puterile
m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, fața mi s-a sluțit și am pierdut orice
vlagă”. Tot astfel s-a întâmplat când Isaia a privit slava Domnului; el a
exclamat: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate ... și
am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor.” (Daniel 10,
8; Isaia 6, 5.). Natura umană, cu slăbiciunea și păcatul ei, ajunsese față
în față cu desăvârșirea dumnezeirii și el se simțea cu totul nedemn și nesfânt.
La fel s-au petrecut lucrurile cu toți cei cărora li s-a îngăduit să vadă
măreția și maiestatea lui Dumnezeu. Petru a zis: „Pleacă de la mine, căci
sunt un om păcătos”, dar s-a agățat de picioarele lui Iisus, simțind că nu
poate să fie despărțit de El. Mântuitorul i-a răspuns: „Nu te teme; de acum încolo
vei fi pescar de oameni”. Lui Isaia i s-a încredințat solia dumnezeiască după
ce și-a dat seama de sfințenia lui Dumnezeu și de nevrednicia sa. Petru a
primit chemarea în lucrarea lui Hristos numai după ce a fost dus la lepădare de
sine și la dependență desăvârșită de puterea dumnezeiască. Până la data
aceasta, niciunul dintre ucenici nu se unise deplin cu Iisus ca
împreună-lucrător cu El. Ei fuseseră martori la multe minuni ale Lui și
ascultaseră învățătura Lui; dar nu părăsiseră cu totul ocupațiile lor de mai
înainte. Închiderea lui Ioan Botezătorul fusese pentru ei o amară
dezamăgire. Dacă așa se întâmplase cu lucrarea lui Ioan, speranța pentru
Învățătorul lor era foarte mică, deoarece toți conducătorii religioși se
uniseră împotriva Lui. În împrejurările acestea, era bine pentru ei să se
întoarcă pentru un timp scurt la pescuit. Dar acum Iisus i-a chemat să
părăsească viața de mai înainte și să se unească pentru totdeauna cu El. Petru
a primit chemarea. Ajungând la țărm, Iisus i-a chemat și pe ceilalți trei ucenici:
„Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni”. Îndată ei au lăsat totul
și L-au urmat. Înainte de a le cere să părăsească mrejele și corăbiile lor
de pescuit, Iisus le-a dat asigurarea că Dumnezeu le va împlini toate nevoile.
Folosirea corăbiei lui Petru pentru lucrarea Evangheliei a fost bogat
răsplătită. El, care este „bogat ... pentru toți cei ce-L cheamă”, a zis:
„Dați, și vi se va da; ba încă, vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată,
clătinată, care se va vărsa pe deasupra.” (Romani 10, 12; Luca 6, 38.). Cu
măsura aceasta a răsplătit El lucrarea ucenicilor. Orice sacrificiu făcut
pentru lucrarea Lui va fi răsplătit după „nemărginita bogăție a harului Său.”
(Efeseni 3, 20; 2, 7.). În timpul acelei nopți triste pe lac, atunci
când au fost despărțiți de Hristos, ucenicii au fost greu apăsați de necredință
și obosiți de munca fără reușită. Dar prezența Lui le-a aprins iarăși credința
și le-a adus bucurie și izbândă. Așa se întâmplă și cu noi; despărțiți de
Hristos, lucrarea noastră este neroditoare și este ușor să ajungem la
neîncredere și nemulțumire. Dar, când El este aproape, iar noi lucrăm sub
conducerea Lui, ne bucurăm văzând dovada puterii Lui. Lucrarea lui Satana este
aceea de a descuraja sufletul; lucrarea lui Hristos este de a inspira credință
și nădejde. Pescarii aceștia din Galilea erau oameni umili și neînvățați;
dar Hristos, Lumina lumii, era în stare să le dea putere din belșug, în vederea
lucrării pentru care fuseseră aleși. Mântuitorul n-a disprețuit educația, deoarece,
atunci când este cârmuită de iubirea lui Dumnezeu și consacrată în slujba Lui,
cultura intelectuală este o binecuvântare. Dar El a lăsat la o parte pe
înțelepții timpului Său, deoarece ei erau atât de încrezători în sine, încât nu
puteau să aibă milă de suferințele oamenilor și să devină împreună-lucrători cu
Omul din Nazaret. În bigotismul lor, socoteau ca o batjocură să fie învățați de
Hristos. Domnul Iisus caută conlucrarea acelora care vor să
devină mijloace desăvârșite pentru transmiterea fără încetare a harului
Său. Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l învețe toți aceia care vor să devină
lucrători împreună cu Dumnezeu este lecția neîncrederii în sine; atunci sunt
pregătiți să li se dea caracterul lui Hristos. Acesta nu se poate primi prin
educație în școlile cele mai înalte. Este rodul înțelepciunii, care se poate
primi numai de la Învățătorul Ceresc. Iisus a ales pescari needucați,
deoarece ei nu fuseseră școliți în tradițiile și obiceiurile greșite din vremea
lor. Erau oameni cu daruri înnăscute și erau umili și gata să primească
învățătură - oameni pe care El îi putea educa pentru lucrarea Sa. Pe căile
obișnuite ale vieții, sunt mulți oameni care duc cu răbdare povara muncii lor
zilnice, dar care nu-și dau seama că au anumite capacități care, dacă ar fi
puse la lucru, i-ar ridica la același nivel cu oamenii cei mai onorați ai
lumii. Este nevoie de atingerea unei mâini iscusite pentru a trezi facultăți
adormite. Iisus a chemat oameni de felul acesta pentru a fi conlucrătorii Lui
și le-a dat privilegiul de a fi împreună cu El. Oamenii mai mari ai lumii n-au
avut niciodată un asemenea învățător. La sfârșitul educației date de
Mântuitorul, ucenicii nu mai erau neștiutori și inculți. Ei deveniseră asemenea
Lui la minte și la caracter, iar oamenii și-au dat seama că fuseseră împreună
cu Iisus. Apostolii Domnului nostru nu aveau nimic care să aducă slavă
persoanei lor. Era evident că succesul lucrării lor se datora numai lui
Dumnezeu. Viața acestor oameni, caracterul pe care și l-au format și lucrarea cea
mare pe care Dumnezeu a adus-o la îndeplinire prin ei constituie o dovadă
puternică de ceea ce va face El pentru aceia care sunt ascultători și gata de a
învăța. Acești neînsemnați ucenici primiseră o educație în cea mai înaltă
școală. Ei au stat la picioarele Aceluia care a vorbit cum „n-a vorbit un om
niciodată”.
25 - La Capernaum:
În
intervalele dintre călătoriile sale în diferite locuri, Iisus a locuit în
cetatea Capernaum și astfel a ajuns să fie denumită „cetatea Sa”. Era așezată
pe țărmul Mării Galileii, aproape de hotarul frumoasei câmpii a
Ghenezaretului. Depresiunea adâncă a lacului asigura acestei câmpii, care
se întindea de la țărmurile lui, climatul minunat de sud. Pe vremea lui
Hristos, creșteau aici palmieri și măslini, erau multe livezi și vii, lanuri
roditoare și flori deosebit de frumoase, toate fiind udate de pâraiele care
țâșneau din stânci. țărmurile lacului și dealurile care îl înconjurau la o mică
depărtare erau presărate cu târguri și sate. Fața lacului era străbătută de
multe corăbii de pescari. Pretutindeni se vedea agitația unei vieți active și
aglomerate. Însăși cetatea Capernaum era potrivită să fie centrul lucrării
Mântuitorului. Fiind situată pe drumul cel mare, care ducea de la Damasc la
Ierusalim, spre Egipt și Marea Mediterană, era ca o răscruce de drumuri.
Oamenii din multe țări treceau prin oraș sau se opreau acolo să se odihnească
din călătoriile lor într-o parte sau alta. Iisus putea să întâlnească aici
toate neamurile și toate clasele sociale, pe cel bogat și însemnat, ca și pe
cel sărac și umil, iar învățăturile Lui puteau să fie duse în alte țări și în
multe case. În felul acesta avea să fie provocată cercetarea profeților și
atenția lumii să fie îndreptată către Mântuitorul, iar misiunea Lui avea să fie
prezentată lumii. În Capernaum, fiul slujbașului împărătesc, pe care
Hristos îl vindecase, era o mărturie a puterii Lui. Iar slujbașul împărătesc
împreună cu cei din casa lui, plini de bucurie, își mărturiseau credința. Când
s-a aflat că Învățătorul Însuși Se găsea între ei, toată cetatea s-a pus în
mișcare. Mulțimea alerga să-L vadă. În ziua de Sabat, oamenii au venit în număr
atât de mare la sinagogă, încât mulți dintre ei au fost nevoiți să se întoarcă,
pentru că n-au putut intra. Toți cei care Îl auzeau pe Mântuitorul „erau
uimiți de învățătura Lui, pentru că vorbea cu putere”. „El îi învăța ca Unul
care avea putere, nu cum îi învățau cărturarii lor.” (Luca 4, 32; Matei 7,
29.). Învățătura cărturarilor și a bătrânilor era rece și formalistă, ca o
lecție învățată pe dinafară. Pentru ei, Cuvântul lui Dumnezeu nu avea putere de
viață. Ideile și tradițiile lor erau puse în locul învățăturilor Lui. În slujba
obișnuită, făcută după rânduielile lor, pretindeau că explicau Legea, dar nici
inimile lor, nici ale ascultătorilor nu erau mișcate de o inspirație de la
Dumnezeu. Iisus nu avea nimic de a face cu diferitele învățături care
aduceau despărțire între iudei. Lucrarea Lui era să prezinte adevărul.
Cuvintele Lui revărsau un potop de lumină asupra învățăturilor patriarhilor și
profeților, iar Scripturile ajungeau la oameni ca o nouă descoperire. Niciodată
mai înainte nu simțiseră ascultătorii Lui o așa profunzime a înțelesului
Cuvântului lui Dumnezeu.Iisus îi întâmpina pe oameni pe terenul lor, ca Unul
care era obișnuit cu greutățile lor. El făcea adevărul să fie frumos,
prezentându-l în chipul cel mai direct și cel mai simplu. Limba folosită de El
era curată, aleasă și limpede ca apa unui pârâu. Glasul Lui era ca o melodie
pentru cei care ascultaseră rostirile monotone ale rabinilor. Cu toate că
învățătura Lui era simplă, El vorbea ca unul care avea autoritate.
Caracteristica aceasta punea învățătura Lui în contrast cu a tuturor
celorlalți. Rabinii vorbeau cu îndoială și ezitare, ca și cum Scripturile
puteau fi interpretate ca să însemne o dată un lucru și altă dată exact invers.
Ascultătorii ajungeau în fiecare zi într-o și mai mare nesiguranță. Dar Iisus
prezenta Scripturile ca pe o autoritate ce nu mai putea fi pusă la îndoială.
Oricare ar fi fost subiectul, El îl prezenta cu putere, astfel încât cuvintele
Lui să nu fie puse la îndoială. El vorbea însă cu ardoare mai degrabă
decât cu patimă. El vorbea ca unul care are de îndeplinit un obiectiv bine
definit. El aducea la lumină realitățile lumii veșnice. În orice subiect Îl descoperea
pe Dumnezeu. Iisus căuta să destrame farmecul orbirii, care îi ține pe oameni
absorbiți de lucrurile pământești. El așeza lucrurile acestei vieți în
adevărata lor relație, ca fiind subordonate celor de interes veșnic, dar nu
trecea cu vederea importanța lor. El învăța că Cerul și Pământul sunt în
strânsă legătură și că o cunoaștere a adevărului dumnezeiesc îl pregătește mai
bine pe om să îndeplinească datoriile vieții de toate zilele. El vorbea ca unul
care cunoaște bine Cerul, conștient de legătura Sa cu Dumnezeu, și în același
timp recunoscând faptul că este unit cu fiecare membru al familiei
omenești. Cuvintele rostite de Iisus ereu pline de har, făcute să se
potrivească ascultătorilor Lui. Știa „să învioreze cu vorba pe cel doborât de
întristare” (Isaia 50, 4); căci harul era turnat pe buzele Lui, ca să poată
transmite oamenilor în chipul cel mai atrăgător comorile adevărului. El avea
tact ca să întâmpine mintea plină de prejudecăți și îi surprindea cu ilustrații
prin care le câștiga atenția. Prin imaginație ajungea la inimă. Ilustrațiile
Lui erau luate din lucrurile vieții zilnice și, cu toate că erau simple, aveau
în ele un înțeles minunat de adânc. Păsările cerului, crinii de pe câmp,
sămânța, păstorul și oile - cu aceste exemple a ilustrat Hristos adevăruri
nemuritoare; iar după aceea, ori de câte ori aveau să vadă aceste lucruri ale
naturii, ascultătorii Lui își reaminteau de cuvintele Sale. Ilustrațiile lui
Hristos repetau neîncetat învățăturile Lui. Duioasa Lui milă venea ca o
atingere vindecătoare asupra inimilor obosite și tulburate. Chiar și în
mijlocul agitației vrăjmașilor mânioși, El era înconjurat de o atmosferă plină
de pace. Frumusețea înfățișării Lui, farmecul caracterului Lui și, mai presus
de toate, iubirea exprimată în privire și în tonul vorbirii Lui îi atrăgeau pe
toți aceia care nu erau împietriți în necredință. Fără spiritul acela plăcut și
plin de iubire, care răsărea din orice privire și din orice cuvânt, n-ar fi
putut să atragă atâta lume. Suferinzii care veneau la El simțeau că Se
interesa de ceea ce îi interesa pe ei, ca un prieten duios și credincios, și
doreau să afle mai mult din adevărurile pe care El le învăța. Cerul era adus
aproape. Ei doreau să rămână în prezența Lui, ca să primească fără încetare
mângâierea iubirii Sale. Iisus observa cu multă seriozitate schimbarea
feței ascultătorilor Săi. Chipurile care exprimau interes și plăcere Îi dădeau
mare satisfacție. Când săgețile adevărului pătrundeau în suflet, sfărâmând
porțile egoismului, dând naștere la pocăință și în cele din urmă la
recunoștință, Mântuitorul Se bucura din inimă. Când privirea Lui se rotea
deasupra mulțimii ascultătorilor și recunoștea printre ei fețe pe care le mai
văzuse, chipul Lui se lumina de bucurie. El vedea cu speranță în ei supuși ai
Împărăției Sale.
Odată,
Isus vorbea în sinagogă despre Împărăția pe care venise s-o întemeieze și
despre misiunea Lui de a-i elibera pe cei legați de Satana. Deodată, a fost
întrerupt de un strigăt de groază. Un om cu mintea bolnavă s-a aruncat printre
oameni, strigând: „Ce avem noi a face cu Tine, Iisuse din Nazaret? Ai venit să
ne pierzi? Te știu cine ești: Ești Sfântul lui Dumnezeu”. Toți s-au
tulburat și s-au alarmat. Atenția oamenilor a fost atrasă de la Hristos și
cuvintele Lui nu mai erau ascultate. Tocmai lucrul acesta l-a urmărit și
Satana, îndreptându-și victima spre sinagogă. „Dar Iisus a certat demonul,
zicând: Taci și ieși afară din omul acesta”. Și duhul cel rău, după ce l-a
trântit în mijlocul adunării, a ieșit afară din el, fără să-i facă vreun
rău. Mintea acestui bolnav nenorocit fusese întunecată de Satana, dar, în
prezența Mântuitorului, o rază de lumină a străbătut negura. El a început să
dorească eliberarea de sub puterea lui Satana; dar demonul se împotrivea
puterii lui Hristos. Când omul a încercat să-L roage pe Iisus să-l ajute, duhul
cel rău i-a pus alte cuvinte în gură și el a început să strige cuprins de
groază. Demonizatul înțelegea întrucâtva că era în fața Unuia care putea să-l
elibereze, dar, când a încercat să se apropie de mâna aceea atotputernică,
voința altuia l-a ținut pe loc, cuvintele altuia i-au venit pe buze. Lupta
dintre puterea lui Satana și dorința sa după eliberare era grozavă. Acela
care îl biruise pe Satana în pustia ispitei era din nou față în față cu
vrăjmașul Său. Demonul își folosea toată puterea ca să-și stăpânească mai
departe victima. Dacă ar fi pierdut terenul aici, ar fi însemnat că-I acordă o
biruință lui Iisus. Părea că omul torturat își va pierde viața în lupta cu
vrăjmașul care-i ruinase existența. Mântuitorul a vorbit cu autoritate și l-a
eliberat pe prizonier. Omul care fusese posedat stătea acum, în fața oamenilor
uimiți, fericit în libertatea stăpânirii de sine. Până și demonul mărturisise
despre puterea dumnezeiască a Mântuitorului. Omul Îl preamărea pe Dumnezeu
pentru libertatea lui. Ochii aceia, care luciseră până atunci de sălbaticul foc
al nebuniei, străluceau acum de inteligență și lăsau să curgă lacrimi de
recunoștință. Oamenii erau muți de uimire. Îndată ce și-au revenit, au zis unul
către altul: „Ce este aceasta? O învățătură nouă! El poruncește ca un stăpân
chiar și duhurilor necurate, și ele Îl ascultă!” (Marcu 1, 27.). Cauza
tainică a suferinței, care făcuse din omul acesta un spectacol îngrozitor
pentru prietenii lui și o povară pentru sine însuși, se afla chiar în viața
lui. Fusese fascinat de plăcerile păcatului și voise să facă din viață un
carnaval. El nu visase că va ajunge o teroare pentru lume și o rușine pentru
familia sa. Socotise că putea să-și petreacă timpul în nebunii nevinovate. Dar,
o dată ajuns pe povârniș, piciorul i-a alunecat repede. Necumpătarea și viața
ușuratică au stricat nobilele însușiri ale ființei lui, iar Satana a ajuns să
pună stăpânire pe el cu totul. Remușcările au venit prea târziu. Când ar
fi fost dispus să sacrifice bogăția și plăcerile pentru a-și recâștiga
sănătatea, devenise o victimă fără putere în ghearele celui rău. Se așezase pe
terenul vrăjmașului și Satana pusese stăpânire pe toate puterile lui.
Ispititorul îl amăgise cu multe din darurile lui fermecătoare; dar, îndată ce
omul nenorocit a ajuns în puterea lui, vrăjmașul a devenit nemilos în cruzimea
lui și îngrozitor în pretențiile lui nemiloase. Așa se va întâmpla cu toți
aceia care se supun celui rău; plăcerea și fascinația începutului vieții lor
sfârșesc în negura disperării sau în nebunia unui suflet ruinat. Același
duh rău, care-L ispitise pe Hristos în pustie și care avea stăpânire asupra
demonizatului din Capernaum, îi stăpânea și pe iudeii necredincioși. Dar față
de ei acesta își lua un aer de evlavie, căutând să-i înșele în ce privește
motivele respingerii Mântuitorului. Starea lor era și mai deznădăjduită decât a
demonizatului, deoarece nu simțeau nevoia de Hristos și, din cauza aceasta,
erau ținuți cu putere de Satana. Timpul în care Hristos a lucrat personal între
oameni a fost timpul celei mai intense activități pentru puterile împărăției
întunericului. Veacuri de-a rândul, Satana, împreună cu îngerii lui răi,
căutase să stăpânească trupul și mintea oamenilor, pentru a-i aduce la păcat și
la suferință; apoi L-a acuzat pe Dumnezeu de toată nenorocirea aceasta. Iisus
le descoperea oamenilor caracterul lui Dumnezeu. El sfărâma puterea lui Satana
și îi elibera pe cei prinși. Viața nouă, iubirea și puterea coborâte din Cer
lucrau asupra inimilor oamenilor și prințul răului s-a ridicat la luptă, pentru
ca împărăția lui să-și păstreze dominația. Satana și-a adunat toate forțele și
la fiecare pas lucra împotriva lui Hristos. Așa va fi lupta cea mare de la
sfârșit între neprihănire și păcat. În timp ce viața, lumina și puterea nouă
coboară de sus asupra ucenicilor lui Hristos, o viață nouă izvorăște și de jos,
dând putere agenților lui Satana. Fiecare element pământesc se manifestă cu o
putere sporită. Cu iscusința câștigată în decursul veacurilor de luptă, prințul
răului lucrează sub o înfățișare amăgitoare. El se arată îmbrăcat ca un înger
de lumină, iar mulțimile „se alipesc de duhuri înșelătoare și de învățăturile
dracilor.” (1 Timotei 4, 1.).
În
zilele lui Hristos, conducătorii și învățătorii lui Israel nu aveau putere să
se împotrivească lucrărilor lui Satana. Ei neglijau tocmai acele mijloace prin
care ar fi putut să țină piept duhurilor rele. Hristos nu l-a biruit pe cel rău
decât prin Cuvântul lui Dumnezeu. Mai marii lui Israel pretindeau că sunt
interpreții Cuvântului lui Dumnezeu, dar ei îl studiaseră numai pentru a-și
susține tradițiile și pentru a impune rânduielile făcute de oameni. Prin
interpretarea pe care o dădeau, ei îl făceau să exprime idei pe care Dumnezeu
niciodată nu le dăduse. Interpretările lor obscure făceau să apară într-o formă
neclară lucrările pe care El le făcuse ușor de înțeles. Se certau pentru
detalii lipsite de importanță, dar în practică negau cele mai de seamă
adevăruri. Din cauza aceasta, necredința se răspândea. Cuvântul lui Dumnezeu era
jefuit de puterea lui și duhurile rele lucrau după bunul lor plac. Istoria
se repetă. Având Biblia deschisă în fața lor și susținând că onorează
învățăturile ei, mulți conducători religioși din timpurile noastre nimicesc
credința în ea ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Ei se ocupă de disecarea
Cuvântului și pun părerile lor mai presus de declarațiile lui lămurite. În
mâinile lor, Cuvântul lui Dumnezeu își pierde puterea regeneratoare. Din cauza
aceasta, necredința se dezlănțuie și nelegiuirea înflorește. O dată ce a
subminat credința în Biblie, Satana îi îndreaptă pe oameni la alte izvoare
pentru lumină și putere. În felul acesta, el își pregătește locul. Aceia care
se îndepărtează de învățăturile lămurite ale Scripturii și de puterea
convingătoare a Duhului lui Dumnezeu îi invită pe demoni să-i stăpânească.
Examinarea critică și speculativă a Scripturii a deschis calea pentru spiritism
și teozofie - forme modernizate ale păgânismului din vechime - pentru a câștiga
teren chiar și în bisericile care pretind că sunt ale Domnului Iisus
Hristos. Alături de aceia care predică Evanghelia lucrează ființe care nu
sunt decât unelte ale duhurilor înșelătoare. Foarte mulți oameni vin în
legătură cu ele mai mult din curiozitate, dar, având dovada că acolo lucrează o
putere supraomenească, ei sunt fermecați din ce în ce mai mult, până când ajung
să fie stăpâniți de o voință mai tare ca a lor. Ei nu pot să scape de puterea
ei misterioasă. Zidurile de apărare ale sufletului sunt dărâmate și el
rămâne fără opreliști împotriva păcatului. O dată ce a lepădat restricțiile
Cuvântului lui Dumnezeu și ale Duhului Său, nimeni nu știe până la ce adâncimi
ale decăderii va ajunge. Păcate ascunse sau patimi puternice pot face din el un
captiv, tot așa de neajutorat ca și demonizatul din Capernaum. Cu toate
acestea, starea lui nu este lipsită de nădejde. Mijlocul prin care Îl
putem birui pe cel rău este același prin care a biruit Hristos - puterea
Cuvântului. Dumnezeu nu ne stăpânește mintea fără consimțământul nostru, dar,
dacă dorim să cunoaștem și să facem voia Lui, ni se dă și nouă făgăduința:
„Veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi”. „Dacă vrea cineva să
facă voia Lui, va ajunge să cunoască ... învățătura.” (Ioan 8, 32; 7,
17.). Prin credință în aceste făgăduințe, oricare om poate fi eliberat de
cursele rătăcirii și de domnia păcatului. Fiecare om este liber să aleagă de
care putere vrea să fie stăpânit. Nimeni n-a căzut atât de jos, nimeni nu este
atât de ticălos, încât să nu găsească eliberarea lui Hristos. În loc de rugăciune,
demonizatul a putut să rostească numai cuvintele lui Satana; cu toate acestea,
strigătul nerostit al inimii a fost auzit. Nu există strigăt al unei ființe în
nevoie, chiar fără să fi fost rostit, care să nu fie ascultat. Aceia care vor
consimți să intre în legământ cu Dumnezeul Cerului nu vor fi lăsați în puterea
lui Satana sau în slăbiciunile firii lor. Ei sunt invitați de Mântuitorul:
„Să caute ocrotirea Mea, să facă pace cu Mine, da, să facă pace cu Mine.”
(Isaia 27, 5.). Duhurile întunericului se vor lupta pentru cel care odată a
fost sub stăpânirea lor, dar îngerii lui Dumnezeu îl vor apăra cu o putere care
va câștiga biruința. Domnul zice: „Se poate lua prada celui puternic? Și poate
să scape cel prins din prinsoare? Da, zice Domnul, prada celui puternic va fi
luată și cel prins de asupritor va scăpa: Căci Eu voi lupta împotriva
vrăjmașilor tăi și voi scăpa pe fiii tăi.” (Isaia 49, 24.25.). În timp ce
oamenii adunați în sinagogă erau încă înmărmuriți de groază, Iisus S-a retras
acasă la Petru, ca să Se odihnească puțin. Dar și aici se coborâse o umbră.
Mama soției lui Petru zăcea bolnavă, lovită de „friguri mari”. Iisus a mustrat
boala și suferinda s-a sculat și a început să slujească pe Domnul și pe
ucenicii Lui. Veștile despre lucrările săvârșite de Hristos s-au răspândit
cu repeziciune prin Capernaum. De teama rabinilor, oamenii n-au îndrăznit să
vină în timpul Sabatului pentru a fi vindecați; dar, îndată ce soarele a
dispărut sub orizont, s-a pornit o mișcare. Din case, din ateliere, din piețe,
locuitorii orașului s-au îngrămădit spre umila locuință în care Se adăpostea
Iisus. Bolnavii erau aduși pe paturi, veneau sprijinindu-se în cârje sau, fiind
ajutați de prieteni, veneau tremurând și șovăind în fața
Mântuitorului. Oră după oră veneau și plecau, căci nimeni nu știa dacă
Vindecătorul va fi și mâine între ei. Niciodată nu trăise cetatea Capernaum o
zi ca aceasta. Văzduhul era plin de glas de biruință și de strigăte de
eliberare. Mântuitorul Se bucura de fericirea pe care o deșteptase. Când vedea
suferințele celor care veneau la El, inima Lui se umplea de milă și tresălta de
bucurie, pentru că avea putere să le readucă sănătatea și fericirea. Iisus
nu și-a încetat lucrul până n-a fost vindecat și cel din urmă suferind. Era
noaptea târziu când mulțimea s-a retras și liniștea s-a așezat asupra casei lui
Simon. Ziua cea lungă și plină de agitație trecuse și Iisus căuta odihnă. Dar,
pe când orașul era încă învăluit de somn, „pe când era încă întuneric de tot,
Iisus S-a sculat, a ieșit și S-a dus într-un loc pustiu și Se ruga
acolo”.
Așa
a petrecut Iisus zilele vieții Sale pe pământ. Adesea le dădea drumul
ucenicilor Săi să meargă acasă și să se odihnească; dar El refuza cu delicatețe
stăruințele lor de a-L lua de la lucrările Lui. Toată ziua muncea, învățând
pe cei neștiutori, vindecând pe bolnavi, dând vedere celor orbi, hrănind
mulțimea; iar la apusul soarelui sau în zorii zilei ieșea în sanctuarul
munților pentru comuniunea cu Tatăl Său. Adesea petrecea noaptea întreagă în
rugăciune și meditație, revenind la lucrul Său printre oameni când se revărsa
de ziuă. În zorii zilei, Petru și tovarășii săi au venit la Iisus,
spunându-I că oamenii din Capernaum au și început să-L caute. Ucenicii fuseseră
amar dezamăgiți din cauza primirii care I se făcuse lui Hristos până aici.
Autoritățile de la Ierusalim căutau să-L omoare, până și oamenii din orașul Lui
încercaseră să-I ia viața; dar la Capernaum fusese primit cu mare entuziasm și
speranța ucenicilor a reînviat. Poate că printre galileenii iubitori de libertate
se vor găsi susținătorii noii împărății. Dar cu uimire au auzit cuvintele lui
Hristos: „Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și în alte
cetăți, fiindcă pentru aceasta am fost trimis”. În agitația care se
produsese la Capernaum, era primejdia ca scopul misiunii Lui să fie pierdut din
vedere. Iisus nu Se mulțumea să atragă atenția asupra Sa doar ca la un făcător
de minuni sau ca la un vindecător de boli ale trupului. El căuta să-i atragă pe
oameni la El ca fiind Mântuitorul lor. În timp ce oamenii se grăbeau să creadă
că El venise ca împărat, să întemeieze o împărăție pământească, El dorea să le
îndepărteze mintea de la cele pământești și să-i conducă la cele spirituale.
Succesul numai în cele lumești s-ar fi așezat în calea lucrării Sale. Admirația
mulțimii ușuratice Îl supăra totdeauna. El nu urmărea deloc în viață să Se
înalțe pe Sine. Omagiul pe care lumea îl dă rangului, bogăției sau talentului
era străin de Fiul omului. Iisus n-a folosit niciunul dintre mijloacele pe care
le folosesc oamenii pentru a câștiga supunerea și pentru a impune respectul. Cu
sute de ani înainte de naștere, I se făcuse această proorocie: „El nu va
striga, nu-și va ridica glasul și nu-l va face să se audă pe ulițe; trestia
frântă n-o va zdrobi și mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti
judecata după adevăr. El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa până va așeza
dreptatea pe pământ.” (Isaia 42, 2-4.).
Fariseii
căutau să se distingă prin împlinirea scrupuloasă a ceremoniilor, precum și
prin milosteniile și rugăciunile lor care izbeau privirile. Ei își dovedeau
râvna pentru religie, făcând din ea subiect de discuție. Certurile între
sectele adverse erau zgomotoase și îndelungate și nu era ceva neobișnuit să se
audă pe străzi glasul înverșunat al cărturarilor certându-se pentru
credință. Viața lui Iisus era în contrast izbitor cu toate acestea. În
viața Lui nu s-a văzut vreodată o dispută zgomotoasă, o rugăciune bătătoare la
ochi sau o faptă menită să-I atragă laude. Hristos era ascuns în Dumnezeu și
Dumnezeu Se descoperea în caracterul Fiului Său. Către această descoperire
dorea Iisus să fie îndreptate inimile oamenilor și acesteia să i se dea
cinstire. Soarele Îndreptățirii n-a răsărit asupra lumii în strălucire,
pentru a copleși simțurile cu slava Lui. Stă scris despre Hristos: „El Se
ivește ca zorile dimineții.” (Osea 6, 3.). În liniște și pace lumina zilei
răsare asupra Pământului, împrăștiind umbra întunericului și deșteptând lumea
la viață. Așa a răsărit Soarele Îndreptățirii, „cu tămăduirea sub aripile Sale.”
(Maleahi 4, 2.).
26 - „Poți să mă curățești”:
Dintre
toate bolile cunoscute în Orient, lepra era cea mai de temut. Caracterul ei
incurabil și contagios și efectul grozav pe care-l avea asupra victimelor îi
umpleau de groază chiar și pe cei mai curajoși oameni. Printre iudei, ea era
socotită ca o pedeapsă pentru păcate. Și din cauza aceasta era numită „bătaia”,
„degetul lui Dumnezeu”. Pătrunzând adânc, fiind cu neputință de vindecat și
provocând moartea, era privită ca un simbol al păcatului. Prin legea
ceremonială, leprosul era declarat necurat. Ca și când ar fi murit deja, el era
îndepărtat din locuințele omenești. Tot ce atingea el era necurat. Aerul era
contaminat prin respirația lui. Cel bănuit că are boala trebuia să se
înfățișeze la preoți, care aveau să cerceteze și să hotărască în cazul lui. Dacă
era declarat lepros, era despărțit de familie, alungat din poporul lui Israel
și sortit să stea numai în tovărășia acelora care erau la fel de loviți ca el.
Legea era neînduplecată în cererile ei. Nici chiar împărații sau conducătorii
nu erau scutiți. Un monarh care ar fi fost atacat de această boală îngrozitoare
trebuia să predea sceptrul și să fugă din societate. Departe de prietenii
și rudele lui, leprosul trebuia să poarte blestemul bolii sale. Era obligat
să-și strige boala în gura mare, să-și sfâșie hainele și să dea semnalul de
alarmă, prevenindu-i pe toți să fugă de prezența lui molipsitoare. Strigătul
„necurat, necurat!”, venind în tonuri jalnice de la exilații singuratici, era
semnalul pe care oamenii îl auzeau cu groază și cu oroare. În regiunea în
care lucra Hristos, erau mulți asemenea suferinzi și vestea despre lucrarea Lui
a ajuns la ei, aducându-le o rază de speranță. Dar din zilele profetului Elisei
nu se mai auzise ca să se vindece un om de care se prinsese această boală.
Ei nici nu îndrăzneau să spere că Iisus va face pentru ei ceea ce nu făcuse
pentru nimeni. Cu toate acestea, s-a găsit unul în a cărui inimă credința a
început să încolțească. Dar omul bolnav nu știa cum să ajungă la Iisus. Dacă
era împiedicat să vină în legătură cu semenii lui, cum ar putea oare să se
înfățișeze înaintea Vindecătorului? Se întreba dacă Hristos ar vrea să-l
vindece. Oare Se va opri El să Se uite la un om despre care se credea că suferă
pedeapsa lui Dumnezeu? Nu cumva, la fel ca fariseii sau chiar ca doctorii, va
rosti un blestem asupra lui și-i va spune să fugă din regiunile locuite de
oameni? Se gândea la tot ce i se povestise despre Iisus. Niciunul dintre aceia
care căutaseră ajutorul Lui nu fusese izgonit. Bietul om s-a hotărât totuși
să-L găsească pe Mântuitorul. Cu toate că era alungat din orașe, putea să-I
iasă în cale undeva, pe o cărare mărginașă prin munți, sau să-L găsească
învățând pe oameni afară din oraș. Greutățile erau mari, dar aceasta era
singura lui nădejde. Leprosul a fost îndrumat către Mântuitorul. Iisus
învăța lângă lac pe oamenii adunați în jurul Său. Stând departe, leprosul
prinde câteva cuvinte de pe buzele Mântuitorului. Îl vede punându-și mâinile
peste bolnavi, îi vede pe ologi, pe orbi, pe slăbănogi și pe aceia care erau
gata să moară de felurite boli cum se ridică plini de sănătate, lăudând pe
Dumnezeu pentru eliberarea lor. Credința din inimă i se întărește. Vine mai
aproape și tot mai aproape de mulțimea adunată acolo. Restricțiile care-i erau
impuse, protecția oamenilor și teama cu care îl privesc toți sunt uitate. El se
gândește numai la fericirea sperată a vindecării. Înfățișarea lui era
îngrozitoare. Boala a săpat făgașe adânci și corpul lui în descompunere e
îngrozitor la privit. La arătarea lui, oamenii se dau înapoi îngroziți. Se
îmbulzesc unii în alții, vrând să scape de atingerea lui. Unii încearcă să-l
oprească să se apropie de Iisus, dar în zadar. Nu-i vede și nu-i aude.
Cuvintele lor de scârbă nu-l impresionează. Îl vede numai pe Fiul lui Dumnezeu.
Aude numai glasul care rostește viață celor care sunt gata să moară. Înaintând
către Iisus, se aruncă la picioarele Lui cu strigătul: „Doamne, dacă vrei, poți
să mă curățești!”. Iisus îi răspunse: „Da, vreau, fii curățit!” și puse
mâna pe el. (Matei 8, 3.).Îndată o schimbare s-a petrecut cu leprosul. Carnea
lui s-a însănătoșit, nervii lui au început să simtă, iar mușchii au prins
putere. Pielea aspră, solzoasă, care caracterizează lepra, a dispărut și o
prospețime ca pielea unui copil sănătos i-a luat locul. Iisus i-a poruncit
omului să nu spună ce lucrare se făcuse cu el, ci să se înfățișeze îndată cu un
dar la templu. Un asemenea dar nu putea să fie primit până când preoții nu
făceau o cercetare și nu se pronunțau că omul s-a vindecat. Oricât ar fi fost
ei de lipsiți de bunăvoință să facă acest serviciu, nu puteau să nu facă
cercetarea și să nu dea verdictul asupra cazului. Cuvintele Scripturii
arată hotărârea cu care Hristos i-a spus omului ce trebuie să facă, dar și
obligația să tacă și să lucreze repede. „Iisus i-a poruncit cu tot dinadinsul
și i-a spus să plece numaidecât, și i-a zis: Vezi să nu spui nimănui nimic, ci
du-te de te arată preotului și adu pentru curățirea ta ce a poruncit Moise, ca
mărturie pentru ei.” Dacă preoții ar fi cunoscut faptele legate de vindecarea leprosului,
ura lor față de Hristos putea să-i ducă la o hotărâre necinstită. Iisus dorea
ca omul să se înfățișeze la templu înainte ca vreo veste despre această minune
să ajungă la ei. În felul acesta se putea obține o hotărâre nepărtinitoare și
leprosului vindecat să i se îngăduie întâlnirea cu familia și cu prietenii
lui. Mai erau și alte motive pe care Hristos le avea în vedere atunci când
îi ceruse omului să tacă. Mântuitorul știa că vrăjmașii Lui căutau necontenit
să-I restrângă activitatea și să-i îndepărteze pe oameni de la El. Știa că,
dacă vindecarea leprosului era popularizată în toate părțile, alți oameni care
sufereau de aceeași boală s-ar fi adunat în jurul Lui și s-ar fi zis că oamenii
se puteau molipsi venind în atingere cu ei. Mulți leproși n-ar fi folosit darul
sănătății ca să facă din el o binecuvântare pentru ei și pentru alții.
Atrăgându-i pe leproși în jurul Său, ar fi dat ocazie să fie acuzat că încalcă
restricțiile legii ceremoniale. În felul acesta, lucrarea de predicare a
Evangheliei ar fi fost împiedicată. Evenimentul a îndreptățit măsurile
luate de Iisus. O mulțime de oameni fuseseră de față la vindecarea leprosului
și ei erau interesați să afle hotărârea preoților. La întoarcerea omului între
prietenii lui, a avut loc o mare mișcare. Fără să țină seama de sfatul lui
Iisus, omul n-a făcut nici un efort să ascundă vindecarea lui. Desigur, ar fi
fost cu neputință să ascundă, însă leprosul a răspândit pretutindeni această
întâmplare. Socotind că numai modestia lui Iisus era aceea care-i impunea
această restricție, el a mers în toate părțile, vestind puterea acestui Mare
Vindecător. El n-a înțeles că fiecare manifestare de felul acesta îi făcea pe
preoți și pe bătrâni și mai hotărâți să-L distrugă pe Iisus. Omul vindecat
simțea că darul sănătății era foarte scump. El se bucura de vigoare și de
faptul că fusese redat familiei și societății și simțea că nu-i era cu putință
să se oprească de a da slavă Medicului care-l vindecase. Dar faptul că el
trâmbița în toate părțile lucrul acesta a făcut ca lucrarea Mântuitorului să
fie împiedicată. Lumea a venit la El într-un număr atât de mare, încât a fost
obligat ca pentru o vreme să-și înceteze lucrarea. Fiecare act săvârșit de
Hristos în lucrarea Sa avea o țintă larg cuprinzătoare. Aceasta cuprindea mai
mult decât părea la prima vedere. Așa era și în cazul leprosului. În timp ce
Iisus îi ajuta pe toți aceia care veneau la El, dorința Lui era să le dea o
binecuvântare și acelora care nu veneau. În timp ce-i atrăgea pe vameși, pe
păgâni și pe samariteni, El dorea să ajungă la inima preoților și învățătorilor
care se închiseseră în prejudecată și în tradiție. El n-a lăsat neîncercat
niciun mijloc prin care Se putea apropia de ei. Trimițând pe leprosul vindecat
la preot, El le-a dat o dovadă al cărei scop era să le dezarmeze
prejudecățile. Fariseii susținuseră că învățătura lui Hristos se
împotrivea Legii pe care Dumnezeu o dăduse prin Moise; dar îndrumarea dată
leprosului vindecat de a duce un dar, așa cum cerea Legea, dovedea netemeinicia
acestei acuzații. Aceasta era o mărturie îndestulătoare pentru toți aceia care
doreau să fie convinși. Conducătorii din Ierusalim trimiseseră iscoade să
găsească un pretext pentru a-L da pe Hristos la moarte. El le-a răspuns
dându-le o dovadă despre iubirea Lui față de neamul omenesc, despre respectul
Lui față de Lege și despre puterea pe care o avea de a-i scăpa pe oameni de
păcat și de moarte. Astfel, El a mărturisit despre ei: „Ei Îmi întorc rău
pentru bine, și ură pentru dragostea Mea.” (Psalmii 109, 5. - T.M.) El, care a
dat pe munte învățătura aceasta: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”, a dat personal
pildă de trăire a principiului, neîntorcând „rău pentru rău, nici ocară pentru
ocară, dimpotrivă, binecuvântând.” (Matei 5, 44; 1 Petru 3, 9.). Aceiași
preoți care îl condamnaseră pe lepros la izolare adevereau acum vindecarea lui.
Sentința aceasta, adusă la cunoștință în mod public și trecută în registru, era
o mărturie de netăgăduit în favoarea lui Hristos. Și atunci când omul vindecat
a fost din nou primit în poporul lui Israel, pe temeiul asigurării preoților
că nu mai era nicio urmă de boală asupra lui, el însuși era o mărturie vie
pentru Binefăcătorul său. Plin de bucurie, el a adus darul și a proslăvit
Numele lui Iisus. Preoții erau convinși de puterea dumnezeiască a Mântuitorului.
Lor li se dăduse ocazia să cunoască adevărul și să fie binecuvântați cu lumină.
Dacă o lepădau, ea s-ar fi îndepărtat fără să mai revină vreodată. Mulți
lepădaseră lumina; dar ea n-a fost dată în zadar. Multe inimi au fost mișcate,
dar pentru o vreme n-au dat niciun semn. În timpul vieții Mântuitorului,
lucrarea Lui părea să trezească puțină iubire din partea preoților și
învățătorilor, dar după înălțarea Lui „o mare mulțime de preoți veneau la
credință.” (Faptele Apostolilor 6, 7.).
Lucrarea
lui Hristos pentru curățirea leprosului de această boală grozavă este o
ilustrație cu privire la lucrarea Lui de curățire a sufletului de păcat. Omul
care a venit la Iisus era „plin de lepră”. Otrava ei mortală îi îmbibase tot
corpul. Ucenicii căutaseră să-L ferească pe Domnul ca nu cumva să Se atingă de
el, fiindcă oricine atingea un lepros devenea el însuși necurat. Dar,
așezându-și mâna asupra leprosului, Iisus n-a fost infectat. Atingerea Lui a
dat putere de viață. Lepra a fost curățită. Tot așa stau lucrurile și cu lepra
păcatului, adânc înrădăcinată, ucigătoare și cu neputință de a fi curățită de
putere omenească. „Tot capul este bolnav, și toată inima suferă de moarte. Din
tălpi până în creștet nimic nu-i sănătos, ci numai răni, vânătăi și carne vie.”
(Isaia 1, 5-6.). Dar Iisus, venind să locuiască în corp omenesc, nu Se
întinează. Prezența Lui are putere vindecătoare pentru păcătos. Oricine cade la
picioarele Lui, spunând în credință: „Doamne, dacă vrei, poți să mă
curățești!”, va auzi răspunsul: „Da, vreau, fii curățit!” (Matei 8, 2.3.). În
unele cazuri de vindecare, Iisus n-a dat îndată binecuvântarea cerută. Dar în
cazuri de lepră, când I se cerea ajutorul, cererea era ascultată de îndată.
Atunci când ne rugăm pentru binecuvântări pământești, răspunsul la rugăciune
poate să întârzie sau se poate ca Dumnezeu să ne dea altceva decât ceea ce
cerem, dar nu așa se întâmplă când cerem să fim scăpați de păcat. Dorința Lui
este tocmai să ne curățe de păcat, să facă din noi copii ai Lui și să ne dea
putere pentru a trăi o viață sfântă. Hristos „S-a dat pe Sine Însuși pentru
păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului
nostru și Tatăl.” (Galateni 1, 4.). Și „îndrăzneala pe care o avem la El este
că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Și dacă știm că ne ascultă orice
I-am cere, știm că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut.” (1 Ioan
5, 14.15.). „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne
ierte păcatele și să ne curățe de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1, 9.).
La
vindecarea slăbănogului din Capernaum, Hristos a dat aceeași învățătură. El a
săvârșit minunea pentru a da dovadă despre puterea de a ierta păcatele.
Vindecarea slăbănogului ilustrează și alte adevăruri prețioase. Ea este plină
de nădejde și de încurajare, iar din cele întâmplate cu fariseii porniți pe
ceartă, ea are și o învățătură plină de avertizări. Ca și leprosul,
slăbănogul pierduse orice speranță de vindecare. Boala lui era urmarea unei
vieți de păcat și suferințele lui erau făcute și mai amare din cauza
remușcărilor. De multă vreme ceruse el ajutor fariseilor și doctorilor, sperând
să fie scăpat de suferințele lui spirituale și durerile fizice. Dar ei îl
declaraseră cu răceală ca fiind nevindecabil și fusese lăsat să sufere mânia lui
Dumnezeu. Fariseii priveau suferința ca o dovadă a dizgrației divine și se
țineau departe de cei bolnavi și de cei suferinzi. Se întâmplă însă adesea ca
tocmai aceia care se credeau așa de sfinți să fie mai vinovați decât oamenii
suferinzi, pe care îi condamnau. Omul paralizat era cu totul lipsit de ajutor
și, văzând că nu mai este nădejde să-i vină de undeva scăpare, el a căzut în
disperare. Atunci a auzit de lucrările minunate ale lui Iisus, i s-a spus că
alții, tot așa de păcătoși și deznădăjduiți ca el, fuseseră vindecați, că până
și leproșii fuseseră curățați. Prietenii care i-au spus lucrurile acestea i-au
dat curaj să creadă că și el ar putea să fie vindecat, dacă ar fi dus la Iisus.
Dar nădejdea lui s-a spulberat când și-a adus aminte în ce chip venise boala
asupra lui. Se temea ca nu cumva Medicul cel neprihănit să nu-l suporte în fața
Lui. Dar, mai mult decât vindecarea fizică, el dorea eliberarea de povara
păcatului. Dacă ar fi putut să-L vadă pe Iisus și să primească asigurarea
iertării și a păcii cu Cerul, el ar fi fost mulțumit fie să trăiască, fie să
moară, după voia lui Dumnezeu. Strigătul omului pe moarte a fost: „O, de-aș
putea ajunge în fața Lui!” Nu era timp de pierdut; carnea lui prăpădită începea
să dea semne de descompunere. Cu lacrimi în ochi i-a rugat pe prietenii lui
să-l ducă pe pat până la Iisus, lucru pe care ei l-au făcut cu mare plăcere.
Dar mulțimea care se adunase înăuntrul și împrejurul casei în care era
Mântuitorul era așa de deasă, încât era cu neputință pentru bolnav și pentru
prietenii lui să ajungă la El sau chiar numai până acolo de unde să-I audă
glasul.
Iisus
predica în casa lui Petru. După obicei, ucenicii Lui ședeau acolo. Au venit și
„niște farisei și învățători ai Legii, din toate satele Galileii, și Iudeii, și
din Ierusalim”. Aceștia veniseră ca iscoade, căutând o acuzație împotriva lui
Iisus. În afară de aceste persoane oficiale, în mulțimea amestecată se
înghesuiau oameni mânați de zel, de evlavie, de curiozitate și chiar
necredincioși. Erau reprezentate acolo diferite etnii și toate clasele
sociale. „Iar puterea Domnului era cu El, ca să vindece.” Duhul vieții plana
asupra mulțimii, dar fariseii și cărturarii nu I-au simțit prezența. Ei nu
și-au simțit lipsa, și vindecarea nu era pentru ei. „Pe cei flămânzi i-a săturat
de bunătăți și pe cei bogați i-a scos afară cu mâinile goale.” (Luca 1, 53.).
Cei care îl duceau pe omul paralizat au încercat de nenumărate ori să-și facă
drum prin mulțime, dar în zadar. Bolnavul privea în jur într-o grozavă
disperare. Când ajutorul de atâta vreme căutat era așa de aproape, cum putea să
renunțe la speranța sa? După îndemnul lui, prietenii l-au urcat pe acoperișul
casei și, desfăcând învelișul, l-au lăsat înăuntru, la picioarele lui Iisus.
Cuvântarea Sa a fost întreruptă. Mântuitorul a privit la fața plină de durere
și a văzut ochii rugători ațintiți asupra Lui. A înțeles totul, căci El
atrăsese la Sine pe această ființă deznădăjduită și îndoielnică. În timp ce
omul paralizat era încă acasă, Mântuitorul îi adusese convingerea în conștiință.
Când s-a pocăit de păcatele lui și a crezut în puterea lui Iisus de a-l
vindeca, îndurările dătătoare de viață ale Mântuitorului au căzut de prima dată
ca o binecuvântare asupra inimii lui însetate. Iisus urmărise cea dintâi
scânteie de credință, care crescuse până la convingerea că El era singurul
ajutor al păcătosului și văzuse cum aceasta devine tot mai puternică, o dată cu
fiecare efort de a veni înaintea Lui. Acum, în cuvintele care atinseră
urechea suferindului ca o melodie plăcută, Mântuitorul a zis: „Îndrăznește,
fiule! Păcatele îți sunt iertate!” Povara disperării cade de pe inima
omului bolnav, pacea iertării se așează asupra duhului său și strălucește pe
chipul său. Durerea fizică s-a dus și întreaga lui ființă e transformată. Slăbănogul
nenorocit este vindecat! Păcătosul vinovat este iertat! În credință
simplă, el primise cuvintele lui Iisus ca fiind darul unei vieți noi. El n-a
mai cerut nimic, ci a rămas într-o tăcere plină de fericire, prea plin de
bucurie pentru a mai putea vorbi. Lumina cerească strălucea asupra feței lui și
oamenii priveau uimiți la scena aceasta. Rabinii așteptaseră plini de
nerăbdare să vadă ce hotărâre ia Hristos în cazul acesta. Și-au adus aminte că
omul venise la ei după ajutor și că ei refuzaseră să-i dea nădejde sau să-i
arate simpatie. Nemulțumindu-se numai cu atât, declaraseră că omul suferea un
blestem dumnezeiesc pentru păcatele lui. Lucrurile acestea le-au revenit cu
putere în minte când l-au văzut pe omul bolnav înaintea lor. Au observat
interesul cu care toți urmăreau scena și au simțit o teamă nespusă că-și vor
pierde influența asupra poporului. Acești demnitari n-au schimbat între ei
niciun cuvânt, dar, privind unii la alții, au citit același gând, și anume că
trebuie făcut ceva pentru a opri valul simțămintelor. Iisus declarase că
păcatele slăbănogului erau iertate. Fariseii au considerat aceste cuvinte ca o
hulă și au plănuit să prezinte lucrurile acestea ca un păcat vrednic de moarte.
Ei și-au zis în inima lor: „Hulește! Cine poate să ierte păcatele decât numai
Dumnezeu?” (Marcu 2, 7.). Ațintindu-și privirile asupra lor, priviri sub care
ei au început să tremure și să se dea înapoi, Iisus a zis: „Pentru ce aveți
astfel de gânduri în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: „Păcatele
îți sunt iertate” sau a zice: „Scoală-te și umblă?” Dar, ca să știți că Fiul
omului are putere pe Pământ să ierte păcatele, scoală-te, a zis El
slăbănogului, ridică-ți patul și du-te acasă”. Atunci, acela care fusese
adus la Iisus pe o targă se ridică pe picioarele sale, care prinseseră din nou
elasticitate și tăria tinereții. Sângele dătător de viață aleargă prin venele
lui. Fiecare organ al trupului pornește deodată la lucru. Strălucirea sănătății
ia locul palorii morții atât de aproape „și îndată slăbănogul s-a sculat, și-a
ridicat patul și a ieșit afară în fața tuturor; așa că toți au rămas uimiți și
slăveau pe Dumnezeu și ziceau: Niciodată n-am mai văzut așa ceva!”
O,
minunată iubire a lui Hristos, care Se apleacă să-i vindece pe păcătoși și pe
suferinzi! Divinitatea simte împreună cu omul, ușurându-i durerile și
suferințele! O, minunată putere dată astfel pe față pentru fiii oamenilor! Cine
se mai poate îndoi de mesajul mântuirii? Cine poate da la o parte îndurările
unui Mântuitor plin de milă? A fost nevoie de putere creatoare pentru a
reface sănătatea acelui trup în stare de descompunere. Același glas, care a
chemat la viață pe omul făcut din țărâna pământului, a rostit cuvinte de
viață și pentru slăbănogul muribund. Și aceeași putere, care a dat viață trupului,
a reînnoit și inima. Acela care la creațiune „a zis și s-a făcut”, care
„poruncește și ce poruncește ia ființă” (Psalmii 33, 9 - T.M.), rostise o
hotărâre de viață pentru omul mort în greșeli și păcate. Vindecarea trupului
era o dovadă a puterii care înnoise inima. Hristos i-a poruncit slăbănogului să
se ridice și să meargă, „ca să știți”, a zis El, „că Fiul omului are putere pe
Pământ să ierte păcatele”.
Iisus
a venit „să nimicească lucrările diavolului”. „În El era viață”, și El zice:
„Am venit ca oile Mele să aibă viață și să o aibă din belșug”. El este „duh
dătător de viață.” (1 Ioan 3, 8; Ioan 1, 4; 10, 10; 1 Corinteni
15, 45.). El are și acum aceeași putere dătătoare de viață, ca și atunci când
vindeca bolnavii pe Pământ și rostea iertare pentru păcătoși. „El îți iartă
fărădelegile tale, El îți vindecă toate bolile tale.” (Psalmii 103, 3. - T.M.).
Efectul produs asupra oamenilor prin vindecarea slăbănogului era ca și când
s-ar fi deschis Cerul și s-ar fi descoperit slava unei lumi mai bune. Când omul
vindecat a trecut prin mulțime, binecuvântându-L pe Dumnezeu la fiecare pas și
purtându-și povara ca și când ar fi fost ușoară ca un fulg, oamenii s-au dat
înapoi ca să-i facă loc și cu fața înspăimântată priveau spre el, șoptind unul
către altul: „Azi am văzut lucruri nemaipomenite”. Fariseii erau muți de
uimire și copleșiți din cauza înfrângerii. Ei văzuseră că aici nu este loc
pentru ca gelozia lor să aprindă mulțimea. Minunea săvârșită asupra omului pe
care ei îl părăsiseră sub mânia lui Dumnezeu îi impresionase pe oameni atât de
mult, încât pentru un timp rabinii au fost uitați. Ei au văzut că Hristos are
puterea pe care ei o atribuiau numai lui Dumnezeu; cu toate acestea, demnitatea
purtării Lui amabile era într-un contrast izbitor cu purtarea lor îngâmfată. Ei
erau dezorientați și umiliți, recunoscând, dar nemărturisind că în fața lor
este o ființă superioară. Cu cât era mai puternică dovada că Iisus avea putere
pe Pământ să ierte păcatele, cu atât mai mult ei se afundau în necredință.
Din casa lui Petru, unde îl văzuseră pe slăbănog vindecat prin Cuvântul
Domnului, ei au plecat să născocească noi planuri pentru a-L aduce la tăcere pe
Fiul lui Dumnezeu. Bolile trupești, oricât de rele și înrădăcinate, erau
vindecate prin puterea lui Hristos; dar boala sufletească își înfigea
rădăcinile tot mai adânc în aceia care închideau ochii față de lumină. Lepra și
paralizia nu erau așa de îngrozitoare ca bigotismul și necredința. În
familia slăbănogului a fost o mare bucurie când el s-a întors acasă, ducând cu
ușurință patul pe care foarte încet fusese luat din fața lor cu puțin timp mai
înainte. Ei s-au adunat cu lacrimi în ochi în jurul lui, abia îndrăznind să-și
creadă ochilor. El stătea în fața lor plin de putere. Brațele pe care ei le
văzuseră lipsite de viață acum erau gata să se supună voinței lui. Carnea lui
zbârcită și vânătă era acum fragedă și rumenă. El mergea cu pas hotărât și
liber. Bucuria și speranța erau scrise pe fiecare trăsătură a feței lui și o
expresie de curăție și de pace luase locul urmelor păcatului și ale suferinței.
Mulțumiri pline de bucurie se înălțau din casa lor și Dumnezeu era proslăvit
prin Fiul Său, care redase nădejde celui dezamăgit și tărie celui zdrobit. Omul
acesta și familia lui erau gata să-și dea viața pentru Iisus. Nicio îndoială nu
le umbrea credința, nicio urmă de necredință nu păta încrederea în Acela care
adusese lumină în casa lor întunecată.
27 - Levi-Matei:
Dintre
toți slujbașii romani ai Palestinei, cei mai nesuferiți erau vameșii. Faptul că
birurile erau impuse de o putere străină era totdeauna o iritare pentru iudei,
deoarece le amintea despre pierderea independenței lor. Afară de aceasta, cei
care adunau birurile nu se mulțumeau să fie numai agenți ai opresiunii romane;
ei căutau ca prin înșelăciune să se îmbogățească în dauna oamenilor. Un iudeu
care primea această slujbă de la romani era privit ca unul care a trădat
onoarea neamului său. El era disprețuit ca un apostaziat și așezat pe cea mai
de jos treaptă a societății. Din clasa aceasta făcea parte Levi-Matei,
care, după cei patru ucenici de la Ghenezaret, a fost următorul care a fost
chemat în slujba lui Hristos. Fariseii îl judecaseră pe Matei după ocupația
lui, dar Iisus a văzut în omul acesta o inimă deschisă pentru a primi adevărul.
Matei ascultase învățăturile Mântuitorului. Când Duhul Sfânt îi descoperise
păcătoșenia, el a dorit să caute ajutor la Hristos; dar fusese obișnuit cu
purtarea exclusivistă a rabinilor și nu se așteptase ca Marele Învățător să-l
bage în seamă. Într-o zi, stând la masa lui, vameșul L-a văzut pe Iisus
apropiindu-Se. Mare i-a fost uimirea când a auzit spunându-i-se cuvintele:
„Vino după Mine!” Matei „a lăsat totul, s-a sculat și a mers după El”. N-a
fost nicio ezitare, nicio îndoială, niciun gând pentru faptul că el urma să
schimbe ocupația lui bănoasă cu sărăcia și greutățile. Îi era de ajuns că avea
să fie împreună cu Iisus, că putea asculta cuvintele Lui și că se putea uni cu
El în lucrare. Așa se întâmplase și cu ucenicii chemați mai înainte. Când
Iisus i-a invitat pe Petru și pe tovarășii lui să-L urmeze, ei au părăsit
îndată corăbiile și plasele lor. Unii dintre acești ucenici aveau prieteni care
depindeau de sprijinul lor; dar, când au primit chemarea Mântuitorului, n-au
ezitat și n-au întrebat: „Cum voi trăi și cum îmi voi întreține familia?” Ei au
ascultat chemarea; și când, mai târziu, Iisus i-a întrebat: „Când v-am trimis
fără pungă, fără traistă și fără încălțăminte, ați dus voi lipsă de ceva?”, ei
au răspuns: „De nimic.” (Luca 22, 35.). Pentru Matei în bogăția lui, ca și pentru
Andrei și Petru în sărăcia lor, a venit aceeași încercare; fiecare dintre ei
s-a consacrat la fel. În clipa succesului, când plasele erau pline de pești și
când pornirile vieții vechi erau foarte puternice, Iisus i-a chemat pe ucenici
de la mare să părăsească totul pentru lucrarea Evangheliei. În felul acesta
este încercat fiecare suflet, pentru a dovedi dacă dorința pentru bunurile
trecătoare este mai tare decât dorința după comuniune cu Hristos. Chemarea
lui Matei de a fi unul dintre ucenicii lui Hristos a dat naștere la o mare
mânie. Ca un învățător în ale credinței să aleagă un vameș pentru a fi unul
dintre ajutoarele lui apropiate era o jignire la adresa obiceiurilor
religioase, sociale și naționale. Făcând apel la prejudecățile poporului,
fariseii nădăjduiau să schimbe curentul sentimentelor poporului împotriva lui
Iisus. Între vameși se crease un foarte mare interes. Inimile lor erau
atrase către Învățătorul divin. În bucuria noii sale situații de ucenic al
Domnului, Matei dorea să-L prezinte pe Iisus și foștilor lui colegi. Ca
urmare, el a dat o masă mare la el acasă, unde și-a adunat rudele și
prietenii. Nu numai că între ei se găseau vameși, dar erau și alții cu o
purtare îndoielnică și care erau disprețuiți de vecinii lor mai evlavioși. Masa
aceea a fost dată în onoarea lui Iisus și El nu a stat la îndoială dacă să
primească această invitație amabilă. Știa că lucrul acesta va jigni partida
fariseilor și Îl va compromite în fața oamenilor, dar acțiunile Lui nu erau
influențate de considerente politice. Pentru El, lucrurile exterioare nu aveau
nicio valoare. Ceea ce Îi mișca inima era un suflet însetat după apa
vieții. Isus a stat ca un oaspete onorat la masa vameșilor, arătând, prin
simpatie și amabilitate, că recunoștea demnitatea ființei umane, iar oamenii
doreau să devină vrednici de încrederea Lui. Cuvintele Lui cădeau cu putere
binecuvântată și dătătoare de viață asupra inimii lor însetate. Noi imbolduri
erau deșteptate și acești lepădați ai societății își dădeau seama că este cu
putință să trăiască o viață nouă. La adunări ca acestea, nu puțini au fost
mișcați de învățătura Mântuitorului și aceștia L-au mărturisit numai după
înălțare. Când S-a revărsat Duhul Sfânt și trei mii de oameni s-au
convertit într-o zi, între ei se găseau mulți care auziseră adevărul prima dată
la masa vameșilor, iar unii dintre ei au ajuns vestitori ai Evangheliei. Chiar
pentru Matei, pilda dată de Iisus la masă a fost o învățătură neștearsă.
Vameșul disprețuit a devenit unul dintre cei mai devotați evangheliști, urmându-L
îndeaproape pe Mântuitorul în lucrarea Lui. Când au auzit că Iisus Se află
la masa dată de Matei, rabinii au folosit ocazia pentru a-L acuza. Dar ei au
ales să lucreze prin ucenici. Deșteptându-le prejudecățile, sperau să-i
înstrăineze de Domnul. Ei foloseau tactica de a-L acuza pe Hristos față de
ucenici și pe ucenici față de Hristos, îndreptându-și săgețile acolo unde
puteau să rănească mai rău. Aceasta este calea prin care a lucrat Satana chiar
de la despărțirea de Cer și toți aceia care încearcă să dea naștere la
neînțelegeri și înstrăinare sunt stăpâniți de spiritul lui. „Pentru ce
mănâncă Învățătorul vostru cu vameșii și cu păcătoșii?” Întrebau rabinii
invidioși. Iisus n-a așteptat răspunsul ucenicilor la această învinuire,
ci a replicat El Însuși: „Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei
bolnavi. Duceți-vă de învățați ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă! Căci
n-am venit să chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși”.
Fariseii pretindeau că sunt sănătoși în ce privește sufletul și că n-au nevoie
de medic, în timp ce socoteau că vameșii și neamurile mor din cauza bolilor
sufletești. Prin urmare, nu era lucrarea Lui ca Medic să meargă la aceia care
aveau nevoie de ajutorul Său? Deși aveau gânduri înalte despre ei înșiși,
fariseii erau de fapt într-o stare mai rea decât a acelora pe care îi
disprețuiau. Vameșii erau mai puțin stăpâniți de bigotism și mulțumire de sine
și din cauza aceasta erau mai deschiși față de influența adevărului. Iisus le-a
zis rabinilor: „Duceți-vă de învățați ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă!”
În felul acesta a arătat că, deși ei pretindeau că sunt propovăduitorii
Cuvântului lui Dumnezeu, erau cu totul necunoscători ai spiritului
lui. Pentru o vreme, fariseii au fost aduși la tăcere, dar numai pentru a
deveni și mai hotărâți în vrăjmășia lor. Ei au căutat pe ucenicii lui Ioan
Botezătorul și au încercat să-i ațâțe împotriva Mântuitorului. Fariseii aceștia
nu primiseră lucrarea lui Ioan Botezătorul. Cu dispreț vorbiseră despre viața
lui abstinentă, despre obiceiurile lui simple, despre îmbrăcămintea lui aspră
și îl declaraseră fanatic. Pentru că le demascase fățărnicia, ei se
împotriviseră cuvintelor lui și începuseră să ridice poporul împotriva
lui. Duhul lui Dumnezeu mișcase inima acestor batjocoritori, convingându-i
de păcat; dar ei lepădaseră sfatul lui Dumnezeu și declaraseră că Ioan era
stăpânit de un demon. Când Iisus a venit și S-a amestecat cu oamenii,
mâncând și bând la mesele lor, L-au acuzat că bea și mănâncă. Dar tocmai aceia
care acuzau erau ei înșiși vinovați. După cum Dumnezeu este rău înfățișat de
Satana, care Îi pune în seamă atributele lui, tot așa și trimișii Domnului au
fost prezentați greșit de acești oameni nelegiuiți. Fariseii nu voiau să
ia în considerație că Iisus mânca împreună cu vameșii și cu păcătoșii pentru a
aduce lumina Cerului acelora care erau în întuneric. Ei nu voiau să vadă că
fiecare cuvânt dat de Învățătorul divin era o sămânță vie, care ar putea să
încolțească și să aducă roade pentru slava lui Dumnezeu. Ei se hotărâseră să nu
primească lumina; cu toate că se împotriviseră lucrării lui Ioan Botezătorul,
erau acum gata să caute prietenia ucenicilor lui, nădăjduind să-și asigure
colaborarea lor împotriva lui Iisus. Ei Îl reprezentau pe Iisus ca distrugând
vechile tradiții și puneau în contrast evlavia aspră a lui Ioan Botezătorul cu
felul în care Iisus mânca împreună cu vameșii și păcătoșii. Ucenicii lui
Ioan erau în vremea aceasta într-o mare întristare. Era tocmai înainte de a
merge ei la Iisus cu mesajul de la Ioan. Învățătorul iubit era în închisoare și
ei își petreceau zilele în jale. Iisus nu încerca să-l elibereze pe Ioan, ba
dădea impresia că aruncă dispreț asupra învățăturii lui. Dacă Ioan fusese
trimis de Dumnezeu, pentru ce trăiau Iisus și ucenicii Lui o viață așa de
deosebită? Ucenicii lui Ioan nu înțelegeau clar lucrarea lui Hristos; ei
socoteau că acuzațiile fariseilor trebuie să aibă temei. Ei țineau multe din
rânduielile date de rabini și chiar nădăjduiau să fie îndreptățiți prin faptele
legii. Postul era practicat de iudei ca fiind o faptă de merit și cei mai
stăruitori dintre ei posteau de două ori pe săptămână. Fariseii și ucenicii lui
Ioan tocmai posteau, când cei din urmă au venit la Iisus cu întrebarea: „De ce
noi și fariseii postim des, iar ucenicii Tăi nu postesc deloc?” Iisus le-a
răspuns cu multă bunătate. El n-a încercat să le corecteze concepția greșită cu
privire la post, ci numai să-i lămurească în ceea ce privește lucrarea Sa. Și
El a făcut lucrul acesta folosindu-Se de aceeași imagine de care se folosise
Ioan Botezătorul când L-a mărturisit pe Iisus. Ioan spusese: „Cine are mireasă,
este mire; dar prietenul mirelui, care stă și-l ascultă, se bucură foarte mult
când aude glasul mirelui: și această bucurie, care este a mea, este
deplină.” (Ioan 3, 29.). Nu se putea ca ucenicii lui Ioan să nu-și aducă aminte
de cuvintele învățătorului lor atunci când Iisus, folosind aceeași ilustrație,
le-a zis: „Oare puteți face pe nuntași să postească în timpul cât mirele este
cu ei?” Prințul Cerului era în mijlocul poporului Său. Fusese dat lumii
cel mai mare dar al lui Dumnezeu. Bucurie pentru săraci, deoarece Hristos
venise să-i facă moștenitori ai Împărăției Lui. Bucurie pentru bogați, căci El
voia să-i învețe cum să câștige bogățiile veșnice. Bucurie pentru neînvățați,
deoarece El voia să-i facă înțelepți pentru mântuire. Bucurie pentru învățați,
căci El voia să le dezvăluie taine mai adânci decât cele pătrunse de ei;
adevăruri ascunse de la întemeierea lumii urmau să fie desfășurate în fața
oamenilor prin lucrarea Mântuitorului.
Ioan
Botezătorul se bucurase să-L privească pe Mântuitorul. Ce ocazie de bucurie
pentru ucenicii care aveau privilegiul de a umbla și a vorbi zilnic cu
Maiestatea Cerului! Acesta nu era un timp de jelire și de post. Ei trebuiau
să-și deschidă inima pentru a primi lumina slavei Lui, pentru a fi în stare să
reverse lumină asupra acelora care se găseau în întuneric și în umbra
morții. Tabloul zugrăvit de cuvintele lui Hristos era strălucit, dar peste
ei zăcea o umbră deasă, pe care numai ochiul Lui o putea întrezări: „Vor veni
zile”, a zis El, „când va fi luat mirele de la ei; atunci vor posti în acele
zile”. Când ei urmau să vadă că Domnul lor este trădat și răstignit, ucenicii
aveau să jelească și să postească. În ultimele Sale cuvinte din camera de sus,
El le-a zis: „Peste puțină vreme nu Mă veți mai vedea; apoi iarăși peste puțină
vreme Mă veți vedea”. „Adevărat, adevărat vă spun, că voi veți plânge și vă
veți tângui, iar lumea se va bucura; vă veți întrista, iar întristarea voastră
se va preface în bucurie.” (Ioan 16, 19.20.). La învierea Lui din mormânt,
întristarea lor urma să se preschimbe în bucurie. După înălțare, urma ca El să
nu mai fie de față în persoană; dar prin Mângâietorul avea să fie mereu cu ei,
și atunci nu trebuiau să-și mai petreacă timpul plângând. Satana ar fi dorit ca
atunci ei să dea lumii impresia că fuseseră înșelați și dezamăgiți; dar, prin
credință, ei aveau să privească la Cer, unde Iisus slujea pentru ei; aveau
să-și deschidă inimile pentru Duhul Sfânt, reprezentantul Său, și să se bucure
în lumina prezenței Sale. Cu toate acestea, aveau să vină zile de încercări și
ispite, când ei urmau să fie aduși în conflict cu mai marii acestei lumi și cu
conducătorii împărăției întunericului; atunci când Hristos nu va fi personal cu
ei și când ei nu vor fi în stare să simtă pe Mângâietorul, atunci va fi mai
potrivit pentru ei să postească. Fariseii căutau să se mândrească prin
ținerea strictă a formelor, în timp ce inima lor era plină de invidie și
ceartă. „Iată”, zice Scriptura, „postiți ca să vă ciorovăiți și să vă certați,
ca să bateți răutăcios cu pumnul; nu postiți cum cere ziua aceea, ca să vi se
audă strigătul sus. Oare acesta este postul plăcut Mie? Să-și chinuiască omul
sufletul o zi? Să-și plece capul ca un pipirig, și să se culce pe sac și
cenușă? Aceasta numești tu post și zi plăcută Domnului?” (Isaia 58,
4.5.). Adevăratul post nu este numai o slujbă făcută de formă. Scriptura
descrie astfel postul ales de Dumnezeu: „Dezleagă lanțurile răutății, deznoadă
legăturile robiei, dă drumul celor asupriți și rupe orice fel de jug”; dă
„mâncarea ta celui flămând” și „satură sufletul lipsit.” (Versetul 6.10.). Aici
se arată adevăratul spirit și adevăratul caracter al lucrării lui Hristos.
Întreaga viață a fost un sacrificiu de sine pentru salvarea lumii. Fie că
postea în pustietatea ispitirii sau mânca la masa lui Matei împreună cu
vameșii, Își dădea viața pentru mântuirea celor pierduți. Nu în plângere
deșartă, nu doar într-o umilire trupească și în mulțimea jertfelor se dă pe
față adevăratul spirit de devoțiune, ci în predarea de bunăvoie a eului în
slujba lui Dumnezeu și a omului. Continuându-și răspunsul dat ucenicilor
lui Ioan, Iisus a rostit o parabolă, zicând: „Nimeni nu rupe dintr-o haină nouă
un petic ca să-l pună la o haină veche; altminteri rupe și haina cea nouă și
nici peticul luat de la ea nu se potrivește la cea veche”. Mesajul lui Ioan
Botezătorul nu trebuia să fie amestecat cu tradiția și superstițiile.
Încercarea de a amesteca pretențiile fariseilor cu evlavia lui Ioan nu făcea
decât să arate și mai mult prăpastia dintre ele. Nici principiile
învățăturii lui Hristos nu puteau să fie unite cu formele fariseismului.
Hristos nu urma să acopere prăpastia creată de învățăturile lui Ioan. El urma
să arate și mai clar deosebirea dintre ce era vechi și ce era nou. Iisus a
ilustrat mai departe lucrul acesta, zicând: „Nimeni nu pune vin nou în
burdufuri vechi; altminteri vinul cel nou sparge burdufurile, se varsă și
burdufurile se prăpădesc”. Burdufurile care se foloseau ca vase pentru a pune
vinul nou se uscau după câtva timp și se scorojeau și nu mai erau bune de
folosit pentru acest scop. În această ilustrație familiară, Iisus arăta starea
conducătorilor iudei. Preoții, cărturarii și mai marii își urmăreau neabătuți
șirul de ceremonii și tradiții. Inima lor se strânsese ca burdufurile de vin
uscate, cu care El îi comparase. Atâta timp cât ei se mulțumeau cu o religie
legalistă, era cu neputință să ajungă depozitarii adevărului viu al Cerului. Ei
gândeau că este îndestulătoare neprihănirea personală și nu doreau ca un
element nou să fie adus la religia lor. Ei nu priveau bunăvoința lui Dumnezeu
față de oameni ca pe ceva care vine din afară, ci o uneau cu meritul propriu
adus de faptele lor bune. Credința care lucrează prin iubire și care curăță
sufletul nu putea să găsească teren comun cu religia fariseilor, formată din
ceremoniile și rânduielile omenești. Efortul de a uni învățăturile lui Iisus cu
religia existentă avea să fie zadarnic. Adevărul vital al lui Dumnezeu, ca și
vinul în fermentare, urma să prăpădească burdufurile vechi și stricate ale
tradiției fariseice. Fariseii se socoteau prea înțelepți pentru a mai avea
nevoie de învățătură, prea neprihăniți pentru a mai avea nevoie de mântuire,
prea onorați pentru a mai avea nevoie de onoarea care vine de la Hristos.
Mântuitorul S-a îndepărtat de ei pentru a găsi pe alții, doritori de a primi
mesajul Cerului. În pescarii neînvățați, în vameșul din piață, în femeia din
Samaria, în oamenii de rând care Îl ascultau cu plăcere, El a găsit noile Sale
vase pentru vinul cel nou. Instrumentele care urmează să fie folosite în
lucrarea Evangheliei sunt acele suflete care primesc cu bucurie lumina trimisă
de Dumnezeu. Aceștia sunt agenții Lui pentru a duce lumii cunoștința adevărului.
Dacă prin harul lui Hristos copiii Săi vor deveni vase noi, El îi va umple cu
vinul cel nou. Învățătura lui Hristos, deși era reprezentată prin vinul
cel nou, nu era o doctrină nouă, ci descoperirea aceleia care se dăduse la
început. Dar, pentru farisei, adevărul lui Dumnezeu își pierduse semnificația
și frumusețea de la început. Învățătura lui Hristos era pentru ei, aproape în
toate privințele, ceva nou și era nerecunoscută și neștiută de ei. Iisus a
atras atenția asupra faptului că învățătura falsă are puterea să distrugă
capacitatea de a aprecia și de a dori adevărul. „Nimeni”, a zis El, „după ce a
băut vin vechi, nu voiește vin nou, căci zice: Este mai bun cel vechi”. Tot
adevărul care se dăduse lumii prin patriarhi și profeți strălucea într-o frumusețe
nouă în cuvintele lui Hristos. Dar cărturarii și fariseii nu doreau vinul cel
nou atât de prețios. Până când nu se goleau de tradițiile vechi, de obiceiurile
și practicile lor, ei nu mai aveau loc pentru învățăturile lui Hristos în minte
și în inimă. Ei se agățau de formele moarte și se îndepărtau de adevărul cel
viu și de puterea lui Dumnezeu. Tocmai lucrul acesta a adus ruina iudeilor
și va aduce ruina multor oameni din zilele noastre. Mii de oameni fac aceeași
greșeală pe care au făcut-o fariseii pe care Hristos i-a mustrat la masa lui
Matei. Decât să renunțe la vreo idee cultivată cu plăcere sau să părăsească
vreun idol al părerilor proprii, mulți refuză adevărul care coboară de la Tatăl
luminii. Ei se încred în propria persoană și se bazează pe înțelepciunea lor și
nu-și dau seama de sărăcia lor spirituală. Ei stăruie să fie salvați printr-un
mijloc care să le dea ocazia să facă vreo lucrare însemnată. Când văd că nu
este posibil să amestece eul în lucrare, ei leapădă mântuirea oferită. O
religie a formelor niciodată nu poate să conducă sufletele la Hristos; căci
este o religie lipsită de iubire, lipsită de Hristos. Postul și rugăciunea care
vin dintr-un spirit doritor de a se îndreptăți sunt o urâciune înaintea lui
Dumnezeu. Adunarea solemnă pentru rugăciune, șirul ceremoniilor
religioase, umilința exterioară, sacrificiile impunătoare arată că acela care
face astfel de lucruri se consideră neprihănit și având drept la Cer; dar totul
este o amăgire. Faptele noastre nu pot să plătească niciodată mântuirea. Cum
era în zilele lui Hristos, așa este și astăzi. Fariseii nu-și cunosc lipsa
spirituală. Lor li se spune: „Pentru că zici: Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu
duc lipsă de nimic, și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol;
te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit prin foc, ca să te îmbogățești,
și haine albe, ca să te îmbraci cu ele și să nu ți se vadă rușinea goliciunii
tale.” (Apocalipsa 3, 17.18.). Credința și iubirea sunt aurul curățit prin foc.
Dar, în viața multora, aurul și-a pierdut strălucirea și comoara cea scumpă a
fost pierdută. Îndreptățirea lui Hristos este pentru ei ca un veșmânt nepurtat,
ca o fântână neatinsă. Lor li se spune: „Ce am împotriva ta este că ți-ai
pierdut dragostea dintâi. Adu-ți dar aminte de unde ai căzut; pocăiește-te și
întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel voi veni la tine și-ți voi lua
sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești.” (Apocalipsa 2,
4.5.). „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu
nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită.” (Psalmii 51, 17. - T.M.) Omul
trebuie să fie golit de eul lui înainte de a putea fi, în înțelesul deplin al
cuvântului, un credincios în Iisus. Când s-a renunțat la eu, Domnul poate face
din om o făptură nouă. Vase noi pot să cuprindă vin nou. Iubirea lui Hristos îl
va însufleți pe credincios cu o viață nouă. În acela care privește la
Începătorul și Desăvârșitorul credinței noastre, se va manifesta caracterul lui
Hristos.
28 - Problema Sabatului:
Sabatul
a fost introdus în Legea dată pe Sinai; trebuia să fie o zi de odihnă pentru
Domnul, în care omul să uite de grijile pământești și să se închine Domnului!
Dar, odată cu trecerea timpului, rabinii și fariseii l-au golit de orice sens
spiritual, sufocându-l, ca să ne exprimăm astfel, cu tot felul de tradiții
împovărătoare! Astfel, Sabatul nu mai era demult o zi de odihnă pentru Domnul!
Când iudeii s-au depărtat de Dumnezeu și n-au mai căutat ca prin credință să-și
însușească neprihănirea lui Hristos, Sabatul și-a pierdut însemnătatea pe care
o avea. Satana a căutat să se înalțe pe sine și să-i îndepărteze pe oameni de
la Hristos, lucrând la denaturarea Sabatului, pentru că era semnul puterii
lui Hristos. Conducătorii iudei au împlinit voia lui Satana când au împovărat
ziua de odihnă a lui Dumnezeu cu cerințe apăsătoare. În zilele lui
Hristos, Sabatul devenise atât de pervertit, încât păzirea lui reflecta mai
degrabă caracterul oamenilor egoiști și despotici decât caracterul Părintelui
ceresc, iubitor. Rabinii Îl prezentau pe Dumnezeu ca unul care dă
legi de care oamenii nu pot să asculte. Ei îi determinau pe oameni
să-L vadă pe Dumnezeu ca un tiran și să-și închipuie că ținerea
Sabatului, așa cum o cerea El, îi făcea pe oameni să fie aspri și cruzi. Lucrarea
lui Hristos era tocmai aceea de a îndrepta părerile lor greșite. Cu toate că
rabinii îl urmăreau cu vrăjmășie neîmpăcată, El n-a lăsat nici măcar să creadă
că se supune pretențiilor lor, ci a mers înainte, păstrând Sabatul așa cum
cerea Legea lui Dumnezeu.
Într-o
zi de Sabat, când Mântuitorul și ucenicii Lui se întorceau de la locul de
rugăciune, au trecut printr-un lan de grâu care dădea în copt. Iisus lucrase
până târziu și, când au trecut prin holdă, ucenicii au început să smulgă spice
și să mănânce boabele, după ce le frecaseră în palme. În oricare altă zi,
lucrul acesta n-ar fi adus nicio discuție, deoarece un om care trece pe lângă o
holdă, o livadă sau o vie era liber să ia și să mănânce după dorință.
(Vezi Deuteronom 23, 24-25.). Dar, dacă ar fi făcut cineva lucrul acesta
în zi de Sabat, se socotea o profanare. Nu numai că adunarea spicelor
era un fel de seceriș, dar frecarea lor în palme era un fel de treierat!
(Incredibil!). Așadar, după părerea rabinilor, Sabatul era de două ori
profanat. Iscoadele I s-au plâns îndată lui Iisus, zicând: „Iată că
ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului”. Când a
fost acuzat că a călcat Sabatul la Betesda, Iisus Se apărase, susținând că este
Fiul lui Dumnezeu și declarând că lucra în armonie cu Tatăl. Acum, când
ucenicii au fost atacați, El le amintește acuzatorilor, ca exemple din
Vechiul Testament, fapte îndeplinite în Sabat de către aceia care erau în
slujba lui Dumnezeu. Învățătorii iudei se lăudau cu propriile cunoștințe
din Scriptură, dar în răspunsul Mântuitorului se cuprindea o mustrare pentru
necunoașterea Scripturilor sfinte. „Oare n-ați citit ce a făcut David”, zise
El, „când a flămânzit el și cei ce erau cu el? Cum a intrat în Casa lui
Dumnezeu, a mâncat din ele, și a dat și celor ce erau cu el, măcar că nu era
îngăduit să le mănânce decât preoții?” Apoi le-a zis: „Sabatul a fost făcut
pentru om, iar nu omul pentru Sabat”.(subl. noastră). „N-ați citit în Lege
că, în zilele de Sabat, preoții calcă Sabatul în templu, și totuși sunt
nevinovați? Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decât templul”. „Fiul
omului este Domn chiar și al Sabatului.” (subl.
noastră). (Luca 6, 3.4; Marcu 2, 27.28; Matei 12, 5.6.). Dacă era
drept ca David să-și astâmpere foamea mâncând din pâinea pusă la o parte pentru
un scop sfânt, atunci era drept și pentru ucenici să-și împlinească nevoile de
hrană, rupând spice în ceasurile sfinte ale Sabatului. Și iarăși preoții din
templu lucrau mai mult în Sabat decât în alte zile. Aceeași lucrare în alte
scopuri pământești ar fi fost un păcat, dar lucrarea preoților era în slujba
lui Dumnezeu. Ei săvârșeau ritualul care îi îndruma pe oameni la puterea
mântuitoare a lui Hristos și munca lor se împăca foarte bine cu scopul pe care
îl avea Sabatul. Dar acum Hristos Însuși venise. Făcând lucrarea lui Hristos,
ucenicii se găseau în slujba lui Dumnezeu și tot ce era necesar pentru
săvârșirea acestei lucrări era drept să se facă în zi de Sabat. Hristos
voia să-i învețe pe ucenici și pe vrăjmașii Lui că primul loc trebuie să-l
ocupe slujirea lui Dumnezeu. ținta lucrării Lui în lumea aceasta este mântuirea
omului, prin urmare tot ce este necesar să se facă în Sabat pentru săvârșirea
acestei lucrări este în acord cu legea privitoare la Sabat! Iisus a încununat
apoi argumentația Sa, declarându-Se „Domn al Sabatului” - Unul care
era mai presus de orice discuție și mai presus de orice Lege. Acest Judecător
veșnic îi achită pe ucenici de vină, făcând apel chiar la Legea pe care ei erau
acuzați că o calcă. Iisus n-a lăsat ca lucrul acesta să treacă fără să-i
mustre pe vrăjmașii Săi. El a spus că, în orbirea lor, ei înțelegeau greșit
rostul Sabatului. El a zis: „Dacă ați fi știut ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu
jertfe, n-ați fi osândit pe niște nevinovați.” (Matei 12, 7.). Ritualurile lor
lipsite de căldură nu puteau să umple golul adus de lipsa acelei
credincioase și duioase iubiri, care îi va caracteriza totdeauna pe adevărații
închinători ai lui Dumnezeu. Hristos a repetat adevărul că sacrificiile
nu aveau valoare în ele însele. Ele erau un mijloc, și nu un scop. Ținta lor
era să-i îndrume pe oameni la Mântuitorul și în felul acesta să-i aducă în
armonie cu Dumnezeu. Dumnezeu prețuiește numai un serviciu făcut din iubire.
Dacă lipsește aceasta, tot șirul ceremoniilor este pentru El o ofensă. Tot așa
este și cu Sabatul! El avea ca scop să-i aducă pe oameni în legătură cu
Dumnezeu; dar, dacă mintea era stăpânită de forme obositoare, adevăratul rost
al Sabatului era zădărnicit. Păzirea lui exterioară era doar o batjocură. Într-un
alt Sabat, când Iisus a intrat în sinagogă, a văzut acolo un om cu mâna uscată.
Fariseii Îl urmăreau să vadă ce va face. Mântuitorul știa bine că, dacă va
vindeca pe cineva în Sabat, va fi privit ca un călcător al Legii, dar El nu a
ezitat să dărâme zidul restricțiilor tradiționale care împresurau Sabatul.
Iisus l-a chemat pe bolnav să stea în mijloc și apoi a întrebat: „Este îngăduit
în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viața cuiva sau să o
pierzi?” Printre iudei, circula maxima că, dacă un om n-a făcut bine
atunci când a avut prilejul, înseamnă că a făcut rău; dacă cineva nu făcea ce
trebuia ca să scape o viață, însemna că a ucis. În felul acesta, Iisus
i-a întâmpinat pe rabini pe terenul lor. „Dar ei tăceau. Atunci, rotindu-și
privirile cu mânie peste ei și mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului:
Întinde-ți mâna! El a întins-o, și mâna i s-a făcut sănătoasă.” (Marcu 3,
4.5.). Când a fost întrebat: „Este îngăduit a vindeca în zilele de
Sabat?”, Iisus a răspuns: „Cine este omul acela dintre voi care, dacă are o
oaie și-i cade într-o groapă în ziua Sabatului, să n-o apuce și s-o scoată
afară? Cu cât mai de preț este, deci, un om decât o oaie? De aceea este
îngăduit a face bine în zilele de Sabat.” (Matei 12, 10-12.). Fariseii care-L
urmăreau n-au îndrăznit să-I răspundă lui Iisus în fața mulțimii, de teamă să
nu intre în vreo încurcătură. Știau că El vorbise adevărul. Ca să nu calce vreo
tradiție, ei ar fi lăsat pe un om să sufere, dar tot ei ar fi scăpat o vită
pentru ca proprietarul ei să nu sufere vreo pagubă din această pricină! De
aceea, ei arătau mai multă purtare de grijă pentru un animal necuvântător decât
pentru om, care este făcut după chipul lui Dumnezeu! Aceasta ilustrează
lucrarea tuturor religiilor neadevărate. Ele își au obârșia în dorința omului
de a se înălța mai presus de Dumnezeu, dar urmarea a fost că omul a
decăzut mai jos ca animalele. Orice religie care se luptă împotriva
stăpânirii lui Dumnezeu îl jefuiește pe om de slava pe care a avut-o la
creațiune și care trebuie să fie redată prin Hristos. Orice religie falsă îi
învață pe adepții ei să fie nepăsători față de nevoile, suferințele și
drepturile omului. Evanghelia pune asupra omenirii un preț mare, pentru că este
răscumpărată cu sângele lui Hristos, și promovează o grijă duioasă față de
nevoile și suferințele omului. Când Iisus S-a îndreptat către farisei cu
întrebarea dacă este îngăduit să facă bine în zilele de Sabat, să scape o viață
sau să o piardă, El le-a pus în față planurile lor nelegiuite. Ei vânau viața
Lui cu ură înverșunată, în timp ce El scăpa viața oamenilor și aducea fericire
mulțimilor. Era mai bine să ucizi în zi de Sabat, cum plănuiau ei, sau să
vindeci pe bolnavi, așa cum făcuse El? Era mai drept să ai ucidere în inimă în
sfânta zi a lui Dumnezeu decât iubire pentru toți oamenii, iubire care își
găsește expresia în fapte de milă? Vindecând pe omul cu mâna uscată, Iisus
a condamnat tradiția iudeilor și, în fapt, a dezlegat ziua Sabatului care își
pirduse sensul de a arăta spre odihna adevărată care este doar în Domnul! Ori,
acum, Domnul era pe Pământ printre oameni pentru a le aduce adevăratul Sabat,
al adevăratei credințe în Dumnezeu, odihnă pe care, din păcate , imensa
majoritate a iudeilor au refuzat-o, ținând cu dinții de tradițiile lor! Hristos
era reprezentantul viu al Legii, pe care a împlinit-o! Ținerea în
continuare a unor prescripții vechi care doar îndreptau atenția spre Acela care
trebuia să împlinească Legea, este pur și simplu EREZIE și negarea Mântuirii
aduse prin har de către IIsus. Înseamnă, de fapt, să încerci să-ți obții mântuirea
prin fapte! „De aceea Fiul omului este Domn chiar și al
Sabatului.” Aceste cuvinte sunt pline de învățătură și mângâiere,
pentru că ne arată clar mijlocul de salvare și de mânturie: Iisus
Hristos și credința necurmată în EL!
29 - Alegerea celor doisprezece:
„În
urmă, Iisus s-a suit pe munte; a chemat la El pe cine a vrut și ei au venit la
El. A rânduit dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine și să-i trimită să
propovăduiască.” Chemarea celor doisprezece la apostolat și Predica de pe
Munte au avut loc la adăpostul copacilor, pe o colină a muntelui, nu departe de
Marea Galileii. Câmpurile și dealurile erau locurile preferate ale lui Iisus și
mare parte din învățătura Lui a fost dată sub cerul liber, mai mult decât în
templu sau în sinagogi. Nicio sinagogă n-ar fi putut cuprinde mulțimea de
oameni care-L urma; dar nu numai pentru motivul acesta a ales El să-i învețe pe
oameni în câmpii și în crânguri. Lui Iisus Îi plăceau scenele din natură.
Pentru El, fiecare loc retras și liniștit era un templu sfânt. Pentru a-i
pregăti pe ucenici, Iisus a ales să-i scoată din larma orașului în liniștea
câmpiilor și dealurilor, care erau mai potrivite cu lecțiile de lepădare de
sine pe care El dorea să-i învețe. În timpul lucrării Sale, El avea plăcerea
să-i adune pe oameni în jurul Său, sub cerul albastru, undeva pe o coastă
înverzită de deal sau pe țărm, lângă lac. Aici, înconjurat de lucrările
propriei creațiuni, El putea să îndrepte gândurile ascultătorilor de la cele
artificiale la cele naturale. În creșterea și dezvoltarea naturii se
descopereau principiile Împărăției Sale. Atunci când își ridicau privirea către
dealurile lui Dumnezeu și admirau lucrările minunate ale mâinilor Sale, oamenii
puteau să primească învățăturile prețioase ale adevărului dumnezeiesc.
Învățătura dată de Hristos urma să le fie repetată de lucrările din natură. La
fel se întâmplă și cu toți aceia care ies în natură, avându-L pe Hristos în
inima lor. Ei se vor simți înconjurați de o influență sfântă. Lucrurile din
natură conțin pildele Domnului și repetă sfaturile date de El. Având comuniune
cu Dumnezeu prin natură, mintea se înalță și inima găsește odihnă. Acum
s-a făcut primul pas pentru a organiza Biserica, pentru ca, după plecarea lui
Hristos, ea să fie reprezentanta Lui pe Pământ. Ei nu aveau la dispoziție un
temple somptuos, însă Mântuitorul i-a condus pe ucenici la locul liniștit pe
care-l prefera și, în mintea lor, experiențele sfinte din ziua aceea aveau să
fie pentru totdeauna legate de frumusețea muntelui, a văilor și a
mării. Iisus îi chemase pe ucenici ca să-i poată trimite ca martori ai
Săi, pentru a vesti lumii ce văzuseră și ce auziseră de la El. Slujba care le
fusese încredințată era cea mai importantă la care au fost chemate vreodată
ființe omenești și era, ca însemnătate, imediat după aceea a lui Hristos. Ei
aveau să fie împreună-lucrători cu Dumnezeu pentru salvarea lumii. După cum în
Vechiul Testament cei doisprezece patriarhi au fost reprezentanții lui Israel,
tot așa cei doisprezece apostoli trebuiau să fie reprezentanții Bisericii
formate de Evanghelie. Mântuitorul cunoștea caracterul oamenilor pe care
îi alesese; cunoștea toate slăbiciunile și nedesăvârșirile lor; El
cunoștea toate primejdiile prin care ei urmau să treacă, precum și
răspunderea care trebuia să fie pusă asupra lor și inima Lui era plină de grijă
pentru acești aleși. Singur, pe un munte aproape de Marea Galileii, El a petrecut
toată noaptea în rugăciune pentru ei, în timp ce aceștia dormeau la picioarele
muntelui. Îndată ce s-au arătat primele raze ale dimineții, i-a chemat să vină
la El, deoarece avea să le comunice un lucru important. Ucenicii aceștia
fuseseră câtva timp împreună cu Hristos în lucrarea Lui. Ioan și Iacov, Andrei
și Petru, împreună cu Filip, Natanael și Matei fuseseră într-o legătură mai
strânsă cu El decât ceilalți și fuseseră martori la mai multe minuni ale Lui.
Petru, Iacov și Ioan se găseau într-o legătură deosebită cu El. Ei erau aproape
totdeauna cu El, fiind martori la minunile Lui și ascultând cuvintele Lui. Ioan
era și mai strâns legat de Iisus, așa încât el era cunoscut ca fiind ucenicul
pe care îl iubea Iisus. Mântuitorul îi iubea pe toți, dar Ioan avea inima cea
mai primitoare. Era mai tânăr ca toți ceilalți și, cu multă încredere
copilărească, își deschidea inima față de Iisus. În felul acesta, el a ajuns
într-o legătură mai strânsă de iubire cu Hristos și prin el s-a transmis
poporului Său cea mai profundă învățătură spirituală a Mântuitorului. În
fruntea uneia dintre grupele în care sunt împărțiți apostolii se găsește numele
lui Filip. El a fost cel dintâi ucenic căruia Iisus i-a adresat porunca:
„Urmează-Mă”. Filip era din Betsaida, cetatea lui Andrei și a lui Petru. El
ascultase învățătura lui Ioan Botezătorul și auzise cum Îl prezentase pe Iisus
ca Miel al lui Dumnezeu. Filip era un căutător sincer după adevăr, dar, în ceea
ce privește credința, era zăbavnic cu inima. Deși se unise cu Hristos, din
felul în care a vorbit cu Natanael se vede că el nu era cu totul convins de
divinitatea lui Iisus. Deși Hristos fusese proclamat ca Fiu al lui Dumnezeu
printr-un glas din Cer, pentru Filip, El era „Iisus din Nazaret, fiul lui
Iosif.” (Ioan 1, 45.). Din nou s-a arătat lipsa de credință a lui
Filip când au fost hrăniți cei cinci mii de oameni. Pentru a-l încerca,
Iisus a întrebat: „De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii
aceștia?” Răspunsul lui Filip înclina către necredință: „Pâinile pe care le-am
putea cumpăra cu două sute de dinari n-ar ajunge ca fiecare să capete puțintel
din ele.” (Ioan 6, 5.7.). Iisus S-a întristat. Cu toate că Îi văzuse lucrările
și-I simțise puterea, Filip totuși nu avea credință. Când grecii l-au întrebat
cu privire la Iisus, Filip n-a folosit acest prilej pentru a-i prezenta
Mântuitorului, ci s-a dus să-i spună lui Andrei. Până și în ultimele ceasuri
dinaintea răstignirii, cuvintele lui Filip erau de natură să descurajeze
credința. Când Toma I-a spus lui Iisus: „Doamne, nu știm unde Te duci; cum
putem să știm calea într-acolo?”, Iisus i-a răspuns: „Eu sunt calea, adevărul
și viața.... Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, ați fi cunoscut și pe Tatăl Meu”.
De la Filip a venit un răspuns al necredinței: „Doamne, arată-ne pe Tatăl și ne
este de ajuns.” (Ioan 14, 5-8.). Atât de greoi la inimă, atât de slab în
credință era ucenicul acela care timp de trei ani fusese cu Iisus. În
contrast cu necredința lui Filip era încrederea copilărească a lui Natanael. El
era de fel un om foarte sincer, un om care vedea prin credință realitățile
nevăzute. Cu toate acestea, Filip era un elev în școala lui Hristos și
Învățătorul divin suporta cu răbdare necredința și încetineala lui. Când S-a
revărsat Duhul Sfânt asupra ucenicilor, Filip a devenit un învățător după voia
lui Dumnezeu. El știa despre ce vorbea și-i învăța pe oameni cu o siguranță
care aducea convingere ascultătorilor. În timp ce Iisus îi împuternicea pe
ucenici, unul care nu fusese chemat în mod deosebit a stăruit să fie acceptat
între ei. Acesta era Iuda Iscarioteanul, un om care pretindea că este urmaș al
lui Hristos. El s-a prezentat și a cerut cu stăruință un loc în acest cerc
intim al ucenicilor. Cu multă seriozitate și cu o aparentă sinceritate, el a
zis: „Învățătorule, vreau să Te urmez oriunde vei merge”. Iisus nici nu l-a
respins, nici nu i-a zis bun-venit, ci numai a rostit aceste cuvinte triste:
„Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are
unde-și odihni capul.” (Matei 8, 19.20.), Iuda credea că Iisus este Mesia și,
unindu-se cu apostolii, nădăjduia să-și asigure o poziție înaltă în împărăția
cea nouă. Iisus urmărea să nimicească această speranță, mărturisindu-și
sărăcia. Ucenicii țineau mult ca Iuda să facă parte din numărul lor. Înfățișarea
lui era impunătoare, era un om ager la minte și talentat în lucrările lui și ei
l-au recomandat lui Iisus ca pe un om care L-ar fi putut ajuta foarte mult în
lucrare. Au fost însă surprinși că Iisus l-a primit cu atâta
răceală. Ucenicii fuseseră foarte mult dezamăgiți pentru faptul că Iisus
nu încercase să-și asigure colaborarea conducătorilor lui Israel. Ei considerau
ca o greșeală faptul că nu-și întărește lucrarea prin asigurarea sprijinului
acestor oameni cu influență. Dacă El l-ar fi respins pe Iuda, în mintea lor ei
ar fi pus la îndoială înțelepciunea Domnului lor. Cele petrecute mai târziu cu
Iuda aveau să le arate primejdia de a îngădui considerentelor omenești să
precumpănească hotărârea cu privire la destoinicia oamenilor pentru lucrarea
lui Dumnezeu. Colaborarea unor astfel de oameni pe care ucenicii erau
nerăbdători să-i câștige ar fi trădat lucrarea în mâna celor mai înverșunați
vrăjmași ai ei. Cu toate acestea, atunci când s-a alăturat ucenicilor,
Iuda nu era insensibil la frumusețea caracterului lui Hristos. Simțea influența
acelei puteri dumnezeiești, care atrăgea sufletele la Mântuitorul. Acela care
nu venise să zdrobească trestia frântă, nici să stingă mucul care fumegă nu
voia să respingă acest suflet, chiar dacă doar o slabă dorință îl îndemna către
lumină. Mântuitorul a citit în inima lui Iuda; El cunoștea adâncurile
nelegiuirii în care avea să se cufunde Iuda, dacă nu avea să fie eliberat prin
harul lui Dumnezeu. Aducându-l pe acest om în legătură cu Sine, El l-a așezat
în situația ca în fiecare zi să fie adus în legătură cu revărsarea iubirii Sale
neegoiste. Dacă și-ar fi deschis inima față de Hristos, harul dumnezeiesc ar fi
îndepărtat demonul egoismului, iar Iuda ar fi devenit un supus al Împărăției
lui Dumnezeu. Dumnezeu îi ia pe oameni așa cum sunt, cu trăsături omenești
în caracterul lor, și îi pregătește pentru serviciul Său, dacă vor să fie
disciplinați și să învețe de la El. Ei nu sunt aleși pentru că sunt
desăvârșiți, ci, în ciuda nedesăvârșirilor, sunt aleși pentru ca, prin cunoașterea
și trăirea adevărului și prin harul lui Hristos, ei să poată fi transformați
după chipul Său.Iuda a avut aceleași ocazii pe care le-au avut și ceilalți
ucenici. A ascultat aceleași învățături prețioase. Dar trăirea
adevărului pe care o cerea Hristos nu se potrivea cu dorințele și
scopurile lui Iuda și el nu voia să-și sacrifice ideile pentru a primi
înțelepciunea dumnezeiască. Cât de delicat S-a purtat Mântuitorul cu acela
care avea să fie trădătorul Lui! În învățăturile Sale, Iisus stăruia asupra principiilor
binefacerii, care loveau lăcomia la rădăcină. El a făcut să treacă prin fața
lui Iuda înfățișarea urâtă pe care o are lăcomia și de multe ori acest ucenic
și-a dat seama că i se descrie caracterul și se arată păcatul lui; dar nu voia
să mărturisească și să-și părăsească nelegiuirea. Era încrezut în sine și, în
loc să se împotrivească ispitei, a continuat să-și urmeze practicile
înșelătoare. Hristos stătea în fața lui ca o pildă vie de ceea ce trebuia să
ajungă el, dacă folosea mijlocirea și ajutorul dumnezeiesc; dar învățăturile au
ajuns la urechile lui Iuda una câte una, fără a fi luate în seamă. Iisus
nu l-a mustrat aspru pentru lăcomia lui, ci l-a suportat pe acest om cu răbdare
divină, chiar atunci când îi dădea dovadă că citește în inima lui ca într-o
carte deschisă. El îi prezenta cele mai înalte motive pentru a face ce este
drept și, lepădând lumina Cerului, Iuda a rămas fără scuză. În loc să
meargă în lumină, Iuda a ales să-și păstreze defectele. A cultivat cu plăcere
dorințe rele, patimi pline de răzbunare, gânduri negre și urâte, până când
Satana a pus deplină stăpânire pe el. Iuda a devenit reprezentantul vrăjmașului
lui Hristos. Când I s-a alăturat lui Iisus, el avea câteva trăsături de
caracter prețioase, care ar fi putut ajunge o binecuvântare pentru Biserică.
Dacă ar fi fost dispus să poarte jugul lui Hristos, ar fi fost printre
apostolii de frunte; dar și-a înăsprit inima atunci când i-au fost arătate
defectele și, cu mândrie și răzvrătire, a ales ambițiile lui egoiste; în felul
acesta, s-a făcut nepotrivit pentru lucrarea pe care Dumnezeu ar fi dorit să
i-o dea. Toți ucenicii aveau defecte însemnate atunci când Iisus i-a
chemat în slujirea Sa. Chiar și Ioan, care a avut o legătură mai strânsă cu Cel
blând și umil, nu era din fire blând și binevoitor. El și fratele lui erau
numiți „fiii tunetului”. Când au venit la Iisus, orice manifestare de dispreț
față de El stârnea indignare și spirit de ceartă. Iritabilitate, dorință de
răzbunare și spirit de critică, toate se găseau la ucenicul iubit. El era
mândru și ambiția lui era să fie cel dintâi în Împărăția lui Dumnezeu. Dar zi
după zi, în contrast cu spiritul său violent, a admirat blândețea și îndelunga
răbdare a lui Iisus și a ascultat învățăturile Lui despre umilință și răbdare.
Și-a deschis inima față de influența dumnezeiască și a devenit nu numai un
ascultător, ci și un împlinitor al cuvintelor Mântuitorului. Eul a fost ascuns
în Hristos. A învățat să poarte jugul lui Hristos și să ducă povara
Lui. Iisus îi mustra pe ucenici și îi avertiza; dar Ioan și frații lui nu
L-au părăsit; ei L-au ales pe Iisus în ciuda acestor mustrări. Mântuitorul nu
S-a depărtat de la ei pentru motivul că erau plini de slăbiciuni și greșeli. Ei
au împărtășit cu El până la sfârșit încercările și au învățat lecțiile din
viața Lui. Privind la Hristos, caracterul lor a fost transformat.
Apostolii
se deosebeau mult unii de alții prin obiceiuri și temperament. Între ei se
aflau vameșul Levi-Matei și zelotul aprins Simon, vrăjmașul neîmpăcat al
autorității Romei; generosul și impulsivul Petru și Iuda cel cu spirit josnic;
Toma cel sincer, totuși timid și fricos; Filip, zăbavnic cu inima și înclinat
spre îndoială, și ambițioșii fii ai lui Zebedei, atât de direcți cu frații lor.
Aceștia au fost adunați, fiecare cu greșelile lui diferite, având toți tendințe
către rău, moștenite sau cultivate; dar în și prin Hristos ei trebuiau să
rămână în familia lui Dumnezeu, învățând să rămână una în credință, în
învățătură, în spirit. Ei urmau să aibă încercările lor, supărările lor și
deosebirile lor de părere; dar, în timp ce Hristos locuia în inimă, nu puteau
fi neînțelegeri între ei. Iubirea Lui avea să-i facă să se iubească unul pe
altul; învățăturile lui Hristos urmau să-i facă să se împace, în ciuda tuturor
deosebirilor dintre ei, aducându-i pe ucenici la unitate până când aveau să fie
un singur gând și o singură judecată. Hristos fiind marele centru, ei urmau să
se apropie unul de altul exact în măsura în care se apropiau de centru.
După ce i-a pregătit pe ucenici, Iisus a adunat grupa cea mică în jurul Lui și,
îngenunchind în mijlocul lor și punându-și mâinile pe capul lor, a înălțat o
rugăciune, consacrându-i pentru lucrarea Sa cea sfântă. În felul acesta, Domnul
i-a împuternicit pe ucenici pentru lucrarea Evangheliei. Ca reprezentanți
ai Lui între oameni, Hristos nu alege îngeri care n-au căzut niciodată, ci
ființe omenești, oameni cu aceleași patimi ca aceia pe care caută să-i salveze.
Hristos S-a îmbrăcat cu natura omenească pentru a putea ajunge la oameni.
Dumnezeirea avea nevoie de natura omenească, deoarece trebuia să se împletească
divinul cu umanul pentru a aduce lumii mântuirea. Dumnezeu avea nevoie de
natura omenească, pentru ca să ofere un mijloc de comuniune între Dumnezeu și
om. La fel stau lucrurile cu servii și trimișii lui Hristos. Omul are nevoie de
o putere din afara lui și mai mare ca el pentru a reface în el chipul lui
Dumnezeu și pentru a-l face în stare să săvârșească lucrarea lui Dumnezeu; dar
aceasta nu face ca lucrarea omului să fie lipsită de importanță. Natura
omenească se bizuie pe puterea divină. Hristos locuiește în inimă prin credință
și, prin colaborare cu Divinitatea, puterea omului ajunge în stare să facă
binele. Acela care i-a chemat pe pescarii din Galilea îi cheamă încă pe
oameni în serviciul Său. El este așa de binevoitor să dea pe față puterea Sa
prin noi cum a făcut-o cu cei dintâi ucenici. Oricât am fi de nedesăvârșiți și
de păcătoși, Domnul ne oferă părtășia cu El și ucenicia lui Hristos. El ne
invită să luăm parte la învățăturile dumnezeiești, pentru ca, unindu-ne cu
Hristos, să putem face lucrările lui Dumnezeu.
30 - Predica de pe munte:
Rareori
i-a adunat Iisus numai pe ucenici pentru a primi cuvintele Sale. El nu i-a ales
ca ascultători numai pe aceia care cunoșteau calea vieții. Lucrarea Lui era de
a ajunge la mulțimile care zăceau în ignoranță și rătăcire. El împărțea
învățăturile Sale pline de adevăr acolo unde puteau ajunge la mințile
întunecate. El Însuși, care era Adevărul, stătea cu coapsele încinse și cu
brațele mereu întinse pentru a binecuvânta și, prin cuvinte de avertizare, de
îndemn și de încurajare, căuta să-i înalțe pe toți cei care veneau la El. Cu
toate că a fost destinată ucenicilor, Predica de pe Munte a
fost rostită în auzul mulțimii. După întărirea apostolilor prin binecuvântare,
Iisus a mers cu ei pe malul lacului. Aici, începuseră să se adune oameni încă
din zorii zilei. Afară de mulțimea obișnuită de prin cetățile Galileii, se
găseau și oameni din Iudea și chiar din Ierusalim, din Perea, din Decapole, din
Idumea, tocmai din sudul Iudeii; de asemenea, erau și din Tir și Sidon, cetăți
feniciene pe țărmul Mării Mediterane. „Când au auzit tot ce făcea, au venit”,
„ca să-L asculte și să fie vindecați de bolile lor ... din El ieșea o putere
care îi vindeca pe toți.” (Marcu 3, 8; Luca 6, 17-19.). Țărmul îngust
nu oferea condiții prielnice ca glasul Lui să fie auzit de cei care doreau, de
aceea Iius S-a retras pe coasta muntelui. Ajungând la un podiș care oferea un
loc plăcut de adunare pentru mulțimea nenumărată, S-a așezat pe iarbă, iar
ucenicii și mulțimea I-au urmat pilda. Locul ucenicilor era întotdeauna
lângă Iisus. Oamenii se îmbulzeau mereu în jurul Lui, totuși ucenicii
înțelegeau că ei nu trebuie să fie dați la o parte din fața Lui. Ei se așezau
chiar lângă El, ca să nu piardă niciun cuvânt din învățăturile Lui. Erau
ascultători atenți, doritori să înțeleagă adevărurile pe care urmau să le
propovăduiască în toate țările și pentru toate vremurile. Cu simțământul
că acum trebuie să se aștepte la ceva neobișnuit, s-au strâns lângă Învățătorul
lor. Ei credeau că Împărăția trebuie să se întemeieze în curând și din
evenimentele dimineții primiseră asigurarea că acum trebuie să se vestească
ceva cu privire la această împărăție. Un sentiment de așteptare stăpânea și
mulțimea și fețele oamenilor dădeau dovadă de marele lor interes. În timp ce
oamenii stăteau pe coasta înverzită a dealului, așteptând cuvintele
Învățătorului divin, inima le era plină de gânduri despre slava viitoare. Erau
acolo cărturari și farisei care așteptau ziua când să stăpânească peste romanii
priviți cu atâta ură și să aibă bogățiile și splendoarea marelui imperiu
universal. țăranii săraci și pescarii sperau să audă cuvinte de încurajare, și
anume că sărăcăcioasele lor colibe, hrana lor neîndestulătoare, viața lor de
muncă, teama lor de lipsă trebuie să fie schimbate în palate pline de belșug și
zile de viață ușoară. În locul hainelor aspre cu care se îmbrăcau ziua și în
locul învelitorii cu care se acopereau noaptea, ei nădăjduiau ca Hristos să le
dea hainele scumpe și bogate ale asupritorilor. Inima lor tresălta plină de
speranță îngâmfată că Israel trebuia să fie onorat în curând în fața neamurilor
ca popor ales al Domnului, iar Ierusalimul să fie așezat în fruntea unui
imperiu universal. Hristos a dezamăgit nădejdea unei măreții lumești. În
Predica de pe Munte, El a căutat să îndrepte ce se stricase printr-o greșită
educație și să le dea ascultătorilor Săi o dreaptă concepție despre Împărăția
și despre caracterul Său. Dar El n-a atacat direct rătăcirile oamenilor. El a
văzut mizeria lumii adusă de păcat, dar nu le-a pus în față o descriere vie a
stării lor de nelegiuire. I-a învățat lucruri nemărginit mai bune decât acelea
pe care le cunoscuseră. Fără a combate ideile lor despre Împărăția lui
Dumnezeu, El le-a făcut cunoscute condițiile intrării în această Împărăție,
lăsându-i pe ei să tragă concluziile privitoare la natura ei. Adevărurile pe
care El le-a învățat nu sunt de mai mică însemnătate pentru noi decât pentru
mulțimea care-L urma pe Iisus. Nu mai puțin ca ei, noi trebuie să învățăm
principiile fundamentale ale Împărăției lui Dumnezeu. Cele dintâi cuvinte
ale lui Hristos pentru oamenii adunați pe munte au fost cuvinte de
binecuvântare. Fericiți sunt aceia, a zis El, care își recunosc sărăcia spirituală
și simt că au nevoie de mântuire. Evanghelia trebuie să fie predicată
săracilor. Ea nu este descoperită celor îngâmfați spiritual, celor care susțin
că sunt bogați și n-au nevoie de nimic, ci celor umili și întristați. Un singur
izvor s-a descoperit pentru păcat, un singur izvor pentru cei săraci cu
duhul. Inima mândră se luptă să câștige mântuirea, dar atât vrednicia, cât
și titlul nostru pentru Cer se găsesc în neprihănirea lui Hristos. Domnul nu
poate face nimic pentru refacerea omului până când, convins de propria
slăbiciune și scăpat de încrederea în sine, nu se predă conducerii lui
Dumnezeu. Atunci el poate să primească darul pe care Dumnezeu așteaptă să-l
reverse. Nimic nu este reținut de la cel care își simte nevoia. El poate să
vină fără nicio piedică direct la Acela în care locuiește toată plinătatea.
„Căci așa vorbește Cel Preaînalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui
Nume este sfânt: Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul
zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile
zdrobite.” (Isaia 57, 15.). „Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi
mângâiați.” Prin cuvintele acestea, Hristos nu ne învață că plânsul are putere
în sine să ridice vina păcatului. El nu aprobă prefăcătoria sau umilința voită.
Plânsul de care vorbește El aici nu înseamnă nici deprimare și nici lamentări.
Deși ne întristăm din cauza păcatului, noi trebuie să ne bucurăm de prețioasele
privilegii pe care le avem ca fii ai lui Dumnezeu. Adesea, noi ne
întristăm și plângem din cauză că faptele rele aduc urmări neplăcute pentru
noi, dar aceasta nu este pocăință. Adevărata întristare pentru păcat este
urmarea lucrării Duhului Sfânt. Duhul descoperă nerecunoștința inimii care L-a
disprețuit și întristat pe Mântuitorul și ne aduce în pocăință la piciorul
crucii. Prin fiecare păcat, Iisus este rănit din nou; și atunci când privim la
Acela pe care noi L-am străpuns, plângem pentru păcatele care au adus chin și
suferință asupra Lui. Un astfel de plâns va duce la renunțarea la păcat. Omul
lumesc poate spune că întristarea aceasta este o slăbiciune; dar ea este
puterea care leagă pe omul pocăit de Cel veșnic cu legături ce nu pot fi
sfărâmate. Ea arată că îngerii lui Dumnezeu aduc înapoi binecuvântările
pierdute prin împietrirea inimii și prin neascultare. Lacrimile celui care se
pocăiește sunt doar picăturile de ploaie ce vin înaintea soarelui sfințeniei.
Întristarea aceasta prevestește o bucurie care va fi ca un izvor viu pentru
suflet. „Recunoaște-ți numai nelegiuirea, recunoaște că ai fost necredincios
Domnului Dumnezeului tău”; „nu voi arunca o privire întunecată împotriva
voastră, căci sunt milostiv, zice Domnul.” (Ieremia 3, 13.12.). „Să dau celor
întristați din Sion”, are El în gând, „să le dau o cunună împărătească în
loc de cenușă, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit.” (Isaia 61,
3.). Există mângâiere și pentru aceia care plâng în timp de întristare și
încercare. Amărăciunea adusă de durere și umilință este mult mai de preț decât
dedarea la păcate. Prin întristare, Dumnezeu ne descoperă punctele slabe din
caracter, pentru ca prin harul Său să ne putem înfrânge defectele. Ne sunt
descoperite capitole necunoscute ale vieții noastre și ni se dă ocazia să
arătăm dacă primim mustrarea și sfatul lui Dumnezeu. Când suntem aduși în încercare,
nu trebuie să ne irităm și să ne plângem. Nu trebuie să ne revoltăm și să ne
smulgem de sub mâna lui Hristos. Trebuie să ne umilim sufletul în fața lui
Dumnezeu. Căile Domnului sunt întunecate și triste pentru acela care așteaptă
ca lucrurile să se desfășoare potrivit dorințelor sale. Pentru firea noastră
omenească, ele se arată întunecoase și lipsite de bucurie. Dar căile lui
Dumnezeu sunt căi pline de îndurare și sfârșitul este mântuirea. Ilie nu știa
ce face atunci, în pustie, când zicea că nu-i mai trebuie viața și se ruga să
moară. Domnul, în îndurarea Sa, nu S-a luat după cuvântul lui. În fața lui Ilie
se afla încă o mare lucrare de făcut; și când lucrarea lui s-a terminat, el nu
trebuia să piară în descurajare și în singurătatea pustietății. El nu avea să
se pogoare în țărâna mormântului, ci să se înalțe în slavă, cu convoiul carelor
cerești la tronul de sus. Cuvântul spus de Dumnezeu pentru cel întristat
zice: „I-am văzut căile și totuși îl voi tămădui; îl voi călăuzi și îl voi
mângâia pe el și pe cei ce plâng împreună cu el”. „Le voi preface jalea în
veselie și le voi da bucurie după necazurile lor.” (Isaia 57, 18; Ieremia
31, 13.). „Ferice de cei blânzi.” Greutățile cu care avem să dăm piept pot
fi foarte mult ușurate de umilința aceea care se ascunde în Hristos. Dacă avem
umilința Domnului, ne vom ridica mai presus de dispreț, de refuzurile altora,
de necazurile la care suntem expuși în fiecare zi și ele vor înceta să
răspândească întuneric asupra spiritului nostru. Cea mai înaltă dovadă de noblețe
la un creștin este stăpânirea de sine. Acela care, atunci când este tratat cu
cruzime și insulte, nu păstrează un spirit calm și încrezător Îi răpește lui
Dumnezeu dreptul de a descoperi în el desăvârșirea Sa de caracter. Umilința
inimii este tăria care dă biruință urmașilor lui Hristos; ea este dovada
legăturilor lor cu Cerul. „Domnul este înălțat; totuși vede pe cei
smeriți.” (Psalmii 138, 6. - T.M.). Aceia care dau pe față spiritul blând și
smerit al lui Hristos sunt priviți cu duioșie de Dumnezeu. Poate că lumea îi
privește cu dispreț, dar în ochii Lui ei sunt de mare valoare. „Ferice de cei
flămânzi și însetați după neprihănire.” Simțământul de nevrednicie va face
inima să flămânzească și să înseteze după neprihănire și dorința aceasta nu va
fi dezamăgită. Aceia care Îi fac loc lui Iisus în inima lor Îi vor simți
iubirea. Toți aceia care doresc să ajungă la un caracter asemănător cu al lui
Dumnezeu vor fi satisfăcuți. Niciodată Duhul Sfânt nu lasă neajutorat pe cel
care-L caută pe Iisus. El ia din lucrurile lui Hristos și i le descoperă. Dacă
ochiul este ațintit asupra lui Hristos, lucrarea Duhului nu încetează până când
sufletul nu ajunge să aibă chipul Lui. Elementul curat al iubirii va face
sufletul să crească, dându-i destoinicia să ajungă la ținte mai înalte și să
aibă cunoștințe mai mari în lucrurile cerești, așa încât el nu va rămâne
neîmplinit. „Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire, căci ei vor
fi săturați.” Cei îndurători vor afla îndurare, iar cei cu inima curată
vor vedea pe Dumnezeu. Orice gând necurat pângărește sufletul, distruge simțul
moral și tinde să șteargă influențele Duhului Sfânt. El întunecă înțelegerea
spirituală, așa că oamenii nu mai pot vedea pe Dumnezeu. Domnul poate și chiar
iartă pe păcătosul care se căiește; dar, cu toate că este iertat, sufletul
rămâne pătat. Acela care dorește să aibă o vie cunoaștere a adevărului
spiritual trebuie să evite orice necurăție în vorbire sau în cuget. Dar
cuvintele lui Hristos cuprind mai mult decât eliberare de necurățiile senzuale,
mai mult decât eliberarea de acele întinări ceremoniale, de care iudeii se
fereau cu atâta grijă. Ceea ce ne împiedică să-L vedem pe Dumnezeu este
egoismul. Spiritul egoist judecă pe Dumnezeu ca fiind asemenea lui. Câtă vreme
n-am renunțat la acest spirit, noi nu-L putem înțelege pe Acela care este
iubire. Numai o inimă neegoistă, numai un spirit umil și încrezător Îl va vedea
pe Dumnezeu ca fiind „plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de
bunătate și credincioșie.” (Exod 34, 6.). „Ferice de cei împăciuitori.”
Pacea lui Hristos se naște din adevăr. Ea este în armonie cu Dumnezeu. Lumea
este în vrăjmășie cu Legea lui Dumnezeu; păcătoșii sunt în vrăjmășie cu
Creatorul lor și, ca urmare, sunt în vrăjmășie unii cu alții. Dar psalmistul spune:
„Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta și nu li se întâmplă nici o nenorocire.”
(Psalmii 119, 165. - T.M.). Oamenii nu pot să producă pace. Planurile omenești
pentru înnobilarea și înălțarea oamenilor sau a societății nu vor fi în stare
să producă pace, deoarece ele nu pot atinge inima. Singura putere care creează
sau care perpetuează adevărata pace este harul lui Hristos. Când acesta este
sădit în inimă, el va îndepărta patimile care provoacă cearta și dezbinarea.
„În locul spinului se va înălța chiparosul, în locul mărăcinilor va crește
mirtul”, iar pustietatea vieții „se va veseli și va înflori ca trandafirul.”
(Isaia 55, 13; 35, 1.). Mulțimile erau uimite de această învățătură,
care se deosebea atât de mult de preceptele și de purtarea fariseilor. Oamenii ajunseseră
să creadă că fericirea constă în deținerea de bunuri lumești și că renumele și
onoarea oamenilor merită să fie dorite. Li se părea foarte plăcut să fie numiți
„rabi” și să fie lăudați ca fiind înțelepți și evlavioși, de aceea își înșirau
virtuțile în fața lumii. Acestea erau privite ca o încununare a fericirii. Dar,
în fața acestei mulțimi nenumărate, Iisus a spus că bogățiile și onoarea
lumească erau singura răsplată pe care aveau să o primească asemenea persoane.
El vorbea cu siguranță și cuvintele Lui erau însoțite de o putere
convingătoare. Oamenii au tăcut și un simțământ de teamă i-a pătruns.
Tulburați, au început să se privească unul pe altul. Care dintre ei putea să
fie mântuit, dacă învățăturile Omului acestuia erau adevărate? Mulți dintre ei
erau convinși că Învățătorul acesta atât de deosebit era mânat de Duhul lui
Dumnezeu și că ideile exprimate de El erau dumnezeiești.
După
ce a explicat ce constituie adevărata fericire și cum poate să fie obținută,
Iisus a arătat mai clar datoria ucenicilor, ca învățători aleși de Dumnezeu
pentru a-i conduce pe alții pe cărarea neprihănirii și a vieții veșnice. El
știa că ei vor suferi adesea dezamăgiri și descurajare și că vor da piept cu o
împotrivire hotărâtă, că vor fi insultați și că mărturia lor va fi lepădată. El
știa bine că, în împlinirea misiunii lor, oamenii umili, care ascultau atât de
atent cuvintele Sale, aveau să sufere calomnie, tortură, închisoare și moarte
și de aceea a continuat: „Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii,
căci a lor este Împărăția Cerurilor! Ferice va fi de voi când, din pricina Mea,
oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, vor spune tot felul de lucruri rele și
neadevărate împotriva voastră! Bucurați-vă și veseliți-vă, pentru
că răsplata voastră este mare în Ceruri; căci tot așa au prigonit pe
proorocii care au fost înainte de voi.” Lumea iubește păcatul și urăște
neprihănirea și aceasta a fost cauza vrăjmășiei față de Iisus. Toți aceia care
refuză iubirea Lui nemărginită vor socoti creștinismul ca un izvor de tulburări.
Lumina lui Hristos îndepărtează întunericul care acoperă păcatele lor și nevoia
de reformă se dă pe față. În timp ce aceia care se predau influenței Duhului
Sfânt încep să se lupte cu ei înșiși, aceia care se alipesc de păcat se luptă
împotriva adevărului și a reprezentanților lui. În felul acesta izbucnește
conflictul, iar urmașii lui Hristos sunt acuzați că provoacă tulburări. Însă
comuniunea lor cu Dumnezeu este aceea care le aduce vrăjmășia din partea lumii.
Ei suferă ocara lui Hristos. Ei merg pe cărarea urmată de oamenii cei mai
nobili de pe Pământ. Ei trebuie să facă față persecuției nu cu întristare, ci
cu bucurie. Orice încercare de foc este mijlocul folosit de Dumnezeu pentru
curățirea lor. Cu fiecare încercare, ei sunt mai pregătiți să fie
împreună-lucrători cu El. Fiecare luptă își are locul ei în bătălia cea mare
pentru neprihănire și fiecare va spori bucuria triumfului lor final. Având în
vedere lucrul acesta, încercarea credinței și a răbdării lor va fi primită cu
voie bună, nu cu teamă și nici cu gândul de a o înlătura. Dornici să-și
îndeplinească misiunea față de lume și așteptând aprobarea lui Dumnezeu,
slujitorii Săi trebuie să-și împlinească toată datoria fără să țină seama de
teamă sau de favoarea oamenilor. „Voi sunteți sarea pământului”, a zis
Iisus. Nu vă retrageți din lume pentru a scăpa de persecuții. Voi trebuie să
rămâneți între oameni, pentru ca gustul iubirii dumnezeiești să poată fi ca o
sare care să protejeze lumea de stricăciune. Inimile care răspund
influenței Duhului Sfânt sunt canalele prin care se revarsă binecuvântările lui
Dumnezeu. Dacă aceia care slujesc pe Dumnezeu ar fi luați de pe Pământ și dacă
Duhul Lui ar fi retras de la oameni, lumea aceasta ar fi lăsată pradă pustiirii
și nimicirii, care sunt rodul stăpânirii lui Satana. Deși cei nelegiuiți nu
recunosc, ei datorează chiar și binecuvântările vremelnice prezenței
adevăraților creștini în lume, pe care ei îl disprețuiesc și îl apasă. Dar,
dacă sunt creștini doar cu numele, ei sunt ca sarea care și-a pierdut gustul.
Ei n-au nici o influență spre bine în lume. Pentru că reprezintă greșit pe
Dumnezeu, ei sunt mai răi decât necredincioșii. „Voi sunteți lumina
lumii.” Iudeii limitau binecuvântările mântuirii la neamul lor; dar Hristos
le-a arătat că mântuirea este ca lumina Soarelui. Ea aparține întregii
lumi. Religia Bibliei nu trebuie să fie mărginită între scoarțele unei cărți,
nici între zidurile unei biserici. Ea nu trebuie să fie scoasă la iveală cu
anumite ocazii pentru folosul nostru și apoi să fie pusă cu grijă înapoi. Ea
trebuie să sfințească viața de toate zilele și să se dea pe față în toate
tranzacțiile de afaceri și în toate legăturile noastre sociale. Adevăratul
caracter nu este ceva ce se realizează în afara noastră și care ne acoperă, ci
el radiază dinăuntru. Dacă dorim să-i conducem pe alții pe calea neprihănirii,
principiile neprihănirii trebuie să se găsească mai întâi în inima noastră.
Mărturisirea noastră de credință poate face cunoscută teoria religiei, dar
religia noastră practică este aceea care proclamă cuvântul adevărului. O viață
consecventă, o purtare sfântă, o integritate neclintită, un spirit activ și
binevoitor, o pildă de evlavie, toate acestea sunt mijloacele prin care se dă
lumii lumină.
„Să
nu credeți că am venit să stric Legea și Proorocii, am venit nu să stric, ci să
împlinesc.” Prin cuvintele acestea, Iisus îndepărta acuzația fariseilor că El
anula Legea! Misiunea Lui în lume era ca să apere cerințele sacre ale acestei
legi, pe care ei Îl acuzau că o strică, și, să o împlinescă, pironind-o pe
cruce odată cu toate păcatele noastre pe care le-a luat asupra Lui! Când
a fost dată legea pe Sinai, Dumnezeu a făcut cunoscută oamenilor sfințenia
caracterului Său, pentru ca, prin contrast, ei să vadă păcătoșenia lor. Legea a
fost dată pentru a-i convinge de păcat și a descoperi nevoia lor după un
Mântuitor.
Iisus
a luat fiecare poruncă în parte și a explicat adâncimea și lărgimea cerințelor
ei, în loc de a îndepărta o frântură din puterea lor. El arată cât de larg
cuprinzătoare sunt principiile lor și demască fatala greșeală a iudeilor în
manifestarea lor exterioară de ascultare. El spune că, printr-un gând rău sau
printr-o privire poftitoare, Legea lui Dumnezeu este călcată. Acela care
acceptă parțial cea mai mică nedreptate calcă Legea și își înjosește propria
natură morală. Uciderea se găsește întâi în minte. Acela care face loc urii în
inimă își pune piciorul pe cărarea ucigașilor și jertfele lui sunt o urâciune
în fața lui Dumnezeu. Iudeii cultivau un spirit de răzbunare. În ura lor
față de romani, ei rosteau cuvinte aspre și făceau jocul celui rău, dând pe
față atributele lui. În felul acesta, ei erau formați să săvârșească faptele
groaznice la care îi condusese el. În viața religioasă a fariseilor nu se găsea
nimic care să îndemne pe neamuri la evlavie. Iisus i-a rugat să nu se lase
amăgiți de gândul că în inima lor se puteau revolta împotriva opresorilor și să
cultive dorința de răzbunare pentru răutățile suferite. Mântuitorul merge
și mai departe. El zice: „Dacă-ți aduci darul la altar, și acolo îți aduci
aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul acolo, înaintea
altarului, și du-te întâi de te împacă cu fratele tău; apoi vino de adu-ți
darul”. Mulți sunt plini de zel în servicii religioase, în timp ce între ei și
frații lor sunt nefericite neînțelegeri, pe care le-ar putea rezolva. Dumnezeu
le cere să facă tot ce le stă în putere pentru a readuce armonia. Cât timp ei
nu fac lucrul acesta, El nu poate primi slujirea lor. Datoria creștinilor în
această problemă este arătată clar. Dumnezeu revarsă asupra tuturor
binecuvântările Sale. „El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei
buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți.” El este „bun și cu
cei nemulțumitori și cu cei răi.” (Luca 6, 35.). El ne invită să fim asemenea
Lui. „Binecuvântați pe cei ce vă blestemă”, zicea Iisus; „faceți bine celor ce
vă urăsc ... ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în Ceruri”. Acestea
sunt principiile Legii care constituie izvoarele vieții. Idealul lui Dumnezeu
pentru copiii Săi este mai înalt decât cel mai înalt gând la care poate ajunge
o minte omenească. „Fiți desăvârșiți după cum și Tatăl vostru cel Ceresc este
desăvârșit.” Porunca aceasta este o făgăduință. Planul de Mântuire urmărește
recuperarea noastră totală de sub puterea lui Satana. Hristos desparte
totdeauna de păcat pe cel zdrobit. El a venit să nimicească lucrările
diavolului și a luat măsuri ca Duhul Sfânt să fie dat oricărei ființe care se
pocăiește, pentru a o feri de păcat.
Iisus
arătase în ce constă neprihănirea și dovedise că Dumnezeu este izvorul ei. Acum
S-a îndreptat către datoriile practice. În milostenie, în rugăciune și în post,
a zis El, să nu se facă nimic pentru a atrage atenția sau a câștiga lauda. Dați
cu sinceritate pentru ajutorul săracilor și al suferinzilor. În rugăciune,
faceți ca sufletul să comunice cu Dumnezeu. În timpul postului, omul să nu
meargă cu capul plecat și cu inima plină de gânduri egoiste. Inima unui fariseu
este un teren gol și neroditor, în care nu se poate dezvolta nicio sămânță de
viață dumnezeiască. Numai acela care se predă fără rezervă lui Dumnezeu Îi va
servi în modul cel mai plăcut Lui. Căci, prin comuniunea cu Dumnezeu, oamenii
devin împreună-lucrători cu El în a prezenta caracterul Său în natura umană. Serviciul
făcut din sinceritatea inimii are o mare răsplată. „Tatăl tău, care vede în
ascuns, îți va răsplăti.” Prin viața pe care o trăim prin harul lui Hristos se
formează caracterul. Frumusețea de la început începe să se refacă în suflet.
Atributele caracterului lui Hristos ne sunt dăruite și chinul dumnezeiesc
începe să strălucească. Chipul bărbaților și al femeilor care merg și lucrează
cu Dumnezeu exprimă pacea Cerului. Ei sunt înconjurați de atmosfera Cerului.
Pentru aceștia, Împărăția lui Dumnezeu a început. Ei au bucuria lui Hristos,
bucuria de a fi o binecuvântare pentru omenire. Ei au onoarea de a fi primiți
să servească pe Domnul; lor li s-a încredințat să facă lucrarea în Numele
Lui.
„Nimeni
nu poate sluji la doi stăpâni.” Nu putem sluji lui Dumnezeu cu o inimă
împărțită. Religia Bibliei nu este o influență printre multe altele; influența
ei trebuie să fie supremă, depășind și stăpânind totul. Ea nu trebuie să fie ca
niște pete de vopsea împrăștiate pe pânză, ci să cuprindă întreaga viață, ca și
când pânza ar fi fost cufundată în vopsea, până când fiecare fir al țesăturii a
prins o culoare intensă, de neșters. „Dacă ochiul tău este sănătos, tot
trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău
va fi plin de întuneric.” Curăția și statornicia scopului sunt condițiile
primirii luminii de la Dumnezeu. Acela care dorește să cunoască adevărul
trebuie să fie gata să primească tot ce îi descoperă acesta. El nu poate face
niciun compromis cu rătăcirea. Dacă cineva este nestatornic și nehotărât
în ceea ce privește adevărul, va alege întunericul rătăcirii și al amăgirii
satanice. Toți aceia care au ales slujirea lui Dumnezeu urmează să se
încreadă în grija Lui. Hristos a apărat păsările care zboară pe cer și florile
de pe câmp și i-a îndemnat pe ascultători să mediteze la aceste creații ale lui
Dumnezeu. „Nu sunteți voi cu mult mai de preț decât ele?” a zis El. (Matei 6,
26.). Măsura grijii dumnezeiești față de un obiect oarecare este proporțională
cu treapta pe care o ocupă pe scara existenței. Providența are grijă de fiecare
vrăbiuță. Florile câmpului, iarba care acoperă pământul ca un covor au parte de
atenția și grijă Tatălui nostru Ceresc. Marele Artist S-a gândit la crini,
făcându-i așa de strălucitori, încât umbresc cu frumusețea lor slava lui
Solomon. Cu cât mai mult Se îngrijește El de om, care este chipul și slava lui
Dumnezeu. El dorește ca fiii Săi să manifeste un caracter asemănător cu al Său.
După cum raza soarelui dă florilor culorile delicate și variate, tot așa și
Dumnezeu dă ființei omenești din frumusețea caracterului Său. „Nu vă
îngrijorați dar de ziua de mâine.” (Matei 6, 34.). Noi trebuie să-L urmăm pe
Hristos în fiecare zi. Dumnezeu nu dă ajutor pentru ziua de mâine. El nu dă
fiilor Săi, pentru călătoria vieții, toate îndrumările deodată, ca ei să nu-și
piardă cumpătul. El le spune numai cât pot să țină minte și să facă. Puterea și
înțelepciunea acordate sunt pentru nevoile actuale. „Dacă vreunuia dintre voi
îi lipsește înțelepciunea” - pentru ziua de astăzi - „s-o ceară de la Dumnezeu,
care dă tuturor cu mână largă și fără mustrare, și ea îi va fi dată.” (Iacov,
1, 5.). „Nu judecați ca să nu fiți judecați.” Nu vă considerați mai buni
ca alții și nu vă așezați ca judecători ai lor. Datorită faptului că nu puteți
să deosebiți motivele, nu sunteți în stare să judecați pe altul. Criticându-l,
aduceți o sentință asupra voastră, deoarece arătați că sunteți părtași cu
Satana, pârâtorul fraților. Domnul zice: „Pe voi înșivă încercați-vă dacă
sunteți în credință. Pe voi înșivă cercați-vă”. Aceasta este lucrarea noastră.
„Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecați.” (2 Corinteni 13, 5; 1
Corinteni 11, 31.). Pomul cel bun face roade bune. Dacă rodul este fără
gust și fără valoare, pomul este rău. Tot așa și rodul adus în viață
mărturisește despre starea inimii și despre desăvârșirea caracterului. Faptele
bune nu pot plăti mântuirea, dar ele sunt o dovadă pentru credința care
lucrează prin iubire și curăță sufletul. Și cu toate că răsplata nu este
acordată pentru meritele noastre, totuși va fi în raport cu lucrarea săvârșită
prin harul lui Hristos. În felul acesta, Hristos a subliniat principiile
Împărăției Sale și le-a considerat marea regulă a vieții. Pentru a face ca
învățătura să se imprime și mai bine, El a adăugat o ilustrație. Nu este de
ajuns, a zis El, să auzi cuvintele Mele. Prin ascultare, trebuie să faceți din
ele temelia caracterului vostru. Eul nu este decât nisip nesigur. Dacă voi
clădiți pe teorii și invenții omenești, casa voastră se va prăbuși. Ea va fi spălată
de vânturile ispitelor și de furtunile încercărilor. Dar principiile acestea,
pe care vi le-am dat, vor rămâne. Primiți-Mă, clădiți pe cuvintele
Mele. „De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le face, îl
voi asemăna cu un om cu judecată, care și-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia,
au venit șuvoaiele, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea nu
s-a prăbușit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă.” (Matei 7, 24.25.).
