SEPTUAGINTA VERSUS TEXTUL MASORETIC.

SEPTUAGINTA VERSUS TEXTUL MASORETIC

   În lumea creștină există o controversă privitoare la Vechiul Testament. Anume: Care versiune a acestuia este cea autentică? Cea reprezentată de Septuaginta (LXX) sau cea reprezentată de Textul Masoretic (T.M.) ?

    LXX este denumirea sub care au ajuns să fie cunoscute Scripturile Ebraice traduse în greaca veche, în Alexandria Egiptului în secolele III-II î.H. Această denumire se referea la numărul învățaților evrei care au lucrat la traducere -72. Dintr-o rațiune necunoscută se va ajunge la tradiția celor 70 de traducători de unde denumirea de LXX.

   T.M. este denumirea versiunii ebraice standard a acelorași Scripturi din zilele noastre. Denumirea aceasta se datorează masoreților - maeștrii tradiției evreiești. Aceștia au standardizat textul ebraic al Scripturilor și au indicat pronunția vocalică a cuvintelor, conform tradiției. Cuvântul „masora” înseamnă în ebraică „tradiție”. Opera masoreților s-a realizat în secolele VIII-X d.H., la mult timp, deci, după traducerea LXX.

   Prin ce se deosebesc cele două versiuni? Creștinii care au folosit LXX au observat că-n T.M. existau unele diferențe suspecte să spunem. De exemplu: LXX: Deuteronom cap.8, vs.3: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. T.M. formulează acest verset astfel: „Nu numai cu pâine trăiește omul, ci cu tot ce iese din gura lui Dumnezeu”. Cele două formulări par asemănătoare dar nu este așa. Din T.M. observăm că lipsește „cuvântul” ceea ce pentru creștini este foarte important deoarece „cuvântul” duce cu gândul la Logos/Cuvântul lui Dumnezeu adică la Mântuitor! Să fie o întâmplare că-n T.M. lipsește „cuvântul”? În mod sigur nu!

    Alt exemplu: LXX: Isaia cap.7, vs.14: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel”. T.M. sună asemănător, dar, în loc de „fecioară” are „tânăra”. Să fie iarăși o simplă întâmplare? Evident nu! Este destul de clar de ce mulți creștini sunt circumspecți față de T.M..

   Dar și LXX are scăpări. Datorită traducerii din ebraică în greacă s-a pierdut semnificația extrem de importantă a unui verset, anume: Isaia cap.11,vs.1: „O Mlădiță va ieși din tulpina lui Iesei și-un Lăstar din rădăcina lui va da”. Despre ce este vorba? În limba ebraică veche cuvântul „nazarinean” provine din cuvântul „vlăstar/lăstar” sau cel puțin seamănă foarte mult. Astfel înțelegem la ce profeție face referire Evanghelistul Matei când a scris că familia lui Iisus a ajuns să locuiască în Nazaret „ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că nazarinean Se va chema”- Matei cap.2,vs.23. Este vorba, așadar, de trimiterea la Isaia cap.11,vs.1 în formularea din limba ebraică. Iată de ce prin traducere s-a pierdut posibilitatea pentru mulți creștini de a ști la ce profeție se referea Evanghelistul Matei!

   Altă scăpare a LXX este Osea cap. 11,vs.1: „Când Israel era tânăr, Eu îl iubeam, și din Egipt am chemat pe fiii mei”. Evanghelistul Matei citează acest verset din versiunea ebraică existentă atunci (care va fi încorporată în T.M.) sub forma: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”- Matei cap. 2, vs.15. De ce în LXX este scris „fiii mei” este greu de dat un răspuns.

  Diferențe există și la numărul cărților; LXX conține și scrieri calificate ca apocrife sau „bune de citit”- exemplu: 1Macabei-, pe care T.M. nu le conține. Există diferențe și-n ceea ce privește împărțirea și numerotarea Psalmilor. De exemplu cunoscutul Ps.50 din LXX devine Ps.51 în T.M. Cum se explică aceste diferențe? Iarăși este greu de dat un răspuns.

  Cert este, așadar, că avem în privința Scripturilor ebraice două versiuni - LXX și T.M.. În limba română LXX este folosită de Biblia Ortodoxă (cu unele modificări după T.M., versetul din Osea de exemplu) și T.M. care este folosit de Biblia Cornilescu dar și de alte traduceri românești.

  Ce opțiune putem face? Ambele versiuni au plusuri și minusuri. Părerea mea este că trebuie să le acceptăm așa cum sunt. Să le studiem pe amândouă fără a fi dogmatici, fără a lovi într-o versiune și a ridica-o în slăvi pe cealaltă. Unde mai punem că manuscrisele de la Qumran par a fi mai apropiate de T.M. decât de LXX. Și totuși LXX a fost tradusă de învățați evrei înainte de apariția creștinismului, deci, nu aveau de ce să nu scrie despre „cuvânt” sau despre „fecioară”,de exemplu! În schimb masoreții aveau motive să nu scrie. Ce se mai poate spune? Să le studiem pe amândouă prin metoda comparativă și Dumnezeu să ne lumineze!

LUMEA DUPĂ 1990.

LUMEA DUPĂ 1990

    Epoca istoriei recente a început după anul 1989, odată cu prăbușirea sistemului comunist. După acest an în țările foste comuniste a început procesul de trecere la economia de piață. Acest proces a cunoscut în Polonia așa-numita „terapie de șoc”, adică o aplicare foarte rapidă a unor măsuri de liberalizare economică. Acest fapt a reprezentat un succes rapid al Poloniei de trecere la economia de piață, dar costurile sociale au fost foarte mari. În alte țări, ca România, s-a aplicat o terapie graduală, fapt care a prelungit tranziția foarte mulți ani.

   În U.R.S.S. a avut loc în august 1991 o încercare de lovitură de stat a forțelor comunisto-kaghebiste, încercare care avea să eșueze, Mihail Gorbaciov revenind la putere, dar pentru scurt timp, întrucât în decembrie 1991 U.R.S.S. a fost dizolvată prin acordul de la Minsk dintre Rusia, Ucraina, Bielorusia.

   În fostul spațiu sovietic au izbucnit conflicte interetnice: între Armenia și Azerbaidjan pentru provincia Nagorno-Karabah; în Georgia au izbucnit conflicte cu provinciile separatiste Abhazia și Osetia de Sud; a izbucnit criza din Cecenia; alt război a avut loc între uzbeci și tadjici; un conflict sângeros a avut loc și-n Republica Moldova între moldoveni și separatiștii transnistreni.

   După 1990 S.U.A. au devenit singura superputere mondială și au profitat de o serie întreagă de evenimente pentru a-și consolida această poziție. De exemplu, în 1990 Irakul lui Saddam Hussein a invadat Kuveitul și S.U.A. vor conduce o coaliție sub egida O.N.U., reușind eliberarea Kuweitului. De asemenea, S.U.A. vor interveni pentru încheierea conflictului civil din fosta Iugoslavie.

  Prăbușirea regimurilor comuniste a determinat în Europa de Est eliberarea unor impulsuri naționaliste distructive. Dacă Cehoslovacia s-a dezintegrat pașnic în Cehua și Slovacia, în Iugoslavia a izbucnit un război devastator soldat cu peste 200 000 de morți. Pe teritoriul Iugoslaviei au avut loc atrocități nemaivăzute din timpul celui de-al Doilea Război Mondial: purificări etnice, violuri în masă, bombardamente ce au vizat distrugerea unor întregi localități, înmormântări în gropi comune - exemplu: Srebrenița. Conflictului i s-a pus capăt prin acordurile de la Dayton/Ohio, S.U.A.. S-a format un Tribunal Penal Internațional pentru judecarea criminalilor de război.

   Și-n Occident au existat mișcări naționaliste după 1990. Remarcăm atentatele bascilor din ETA în Spania și pe cele ale Armatei Republicane Irlandeze (IRA) în Marea Britanie

   În Orientul Apropiat a continuat conflictul dintre evrei și palestinieni; unii lideri politici importanți, ca de exemplu Ytzak Rabin (prim-ministru al Israelului) fiind asasinați.

    Pe teritoriul Africii remarcăm multe evenimente:

* în Africa de Sud a luat sfârșit regimul de apartheid. Eroul mișcării anti-apartheid, Nelson Mandela, devenind în 1994 primul președinte de culoare al acestei țări;

* în Ruanda a izbucnit un conflict de o rară violență, într-un singur an fiind uciși peste un milion de oameni;

* în Liberia a continuat războiul civil unde au fost utilizați pe scară largă și copiii-soldați.

   În Asia au existat mari crize:

* acutizarea tensiunilor dintre India și Pakistan legate de provincia Kashmir. Remarcăm atentatele teroriste musulmane de la Bombay din 1992;

* s-au acutizat tensiunile dintre cele două Corei;

* în 1995 multe țări asiatice au cunoscut o gravă criză financiară.

   O mare problemă a istoriei recente o constituie agravarea terorismului isalmic fundamentalist:

* la 11 septembrie 2001 Al-Qaida a întreprins atentate sângeroase în S.U.A.. Urmarea a fost că S.U.A. au intervenit militar contra talibanilor din Afganistan și, din nou, contra Irakului lui Saddam Hussein, acesta fiind alungat de la putere, judecat și, ulterior, ucis;

* la 11 martie 2004, aceeași Al-Qaida a întreprins atentate în Spania;

* de câțiva ani se ramarcă atentatele barbare ale „Statului Islamic”.

  În America de Nord, în Canada, s-a înregistrat o recrudescență a separatismului francez din Quebec, stopat deocamdată.

   Recent, o încercare de separare a Scoției de Anglia a eșuat prin referendum.

  Dezvoltarea unui capitalism speculativ imobiliar a aruncat S.U.A., începând cu anul 2007, în cea mai puternică criză economică, ce a lovit ulterior restul lumii, cu excepția  Chinei și a Poloniei.

  China, deși condusă de un regim comunist care a spuberat manifestațiile contestatare din Piața Tienanmen (1989), a înregistrat o creștere economică uluitoare, de peste 9% pe an în toată această perioadă, devenind, în fapt, a doua putere economică a lumii.

    În 2014, între Rusia și Ucraina s-a declanșat un conflict ce poate avea urmări grave în viitor pentru pacea mondială.

  Altă mare criză este cea a refugiaților musulmani alungați de războiul din Siria și de acțiunile barbare ale „Statului Islamic”, și, care afluiesc în număr mare spre Europa.

 În ultimii ani, Uniunea Europeană pare a nu se regăsi. Peste criza economică foarte prost manageriată prin politica de austeritate, a intervenit și Brexitul.

   În prezent, în condițiile agravate de criza economică mondială, de acțiunile „Statului Islamic”,de conflictul ruso-ucrainian, de alegerea lui Trump în S.U.A., lumea este departe de a-și găsi liniștea și stabilitatea, demonstrându-se cât de lipsit de realism a fost un celebru gânditor, - Fukuyama- , care, în 1990, după prăbușirea regimurilor comuniste, considera că „istoria s-a sfârșit”, - lumea urmând, credea respectivul, să intre într-o perioadă foarte lungă de prosperitate sub egida, bineînțeles, a S.U.A.

EUSEBIU DIN CEZAREEA - PĂRINTELE ISTORIEI BISERICII.

EUSEBIU DIN CEZAREEA - PĂRINTELE ISTORIEI BISERICII

   În anul 325 d. H., împăratul roman Constantin i-a convocat pe toți episcopii din vremea sa la Niceea. Scopul lui era acela de a soluționa chestiunea mult disputată a raportului dintre Dumnezeu-Tatăl și Fiul său. Printre cei prezenți se afla și Eusebiu din Cezareea, considerat a fi cel mai învățat om al vremii. 

   Eusebiu s-a născut, probabil, în Palestina, în jurul anului 260 d.H.. Încă de tânăr s-a asociat cu Pamfil, un preot din Cezareea. S-a alăturat școlii teologice a lui Pamfil și s-a dovedit un discipol sârguincios. Eusebiu a profitat de posibilitatea de a folosi impresionanta bibliotecă a lui Pamfil. El s-a dedicat studiilor sale, mai ales cercetării Bibliei.

    Referitor la aspirațiile sale, Eusebiu a spus: „Vreau să scriu o relatare despre succesiunea sfinților apostoli și despre timpul care s-a scurs din ziua Salvatorului până în vremea noastră; să istorisesc nenumăratele fapte de seamă din istoria Bisericii, așa cum se spune că ar fi avut loc; să-i menționez pe cei ce au condus și au prezidat Biserica în parohiile cele mai de seamă și pe cei ce, de-a lungul vremii, au proclamat cuvântul lui Dumnezeu prin viu grai sau prin scrieri”.

    Eusebiu este cunoscut pentru mult apreciata lucrare intitulată „Istoria Bisericii Creștine”. Publicată în zece volume în jurul anului 324 d.H., ea este considerată cea mai importantă istoriografie ecleziastică din Antichitate. Această operă i-a adus lui Eusebiu titlul de Părinte al istoriei Bisericii.

   Pe lângă această lucrare, a mai scris „Cronica Universală”, în două volume. Primul volum este o sinteză a istoriei universale. În secolul IV, acesta a devenit un text de referință în ce privește cronologia lumii. Al doilea volum menționa date ale unor evenimente istorice. De asemenea, în coloane paralele, Eusebiu prezenta succesiunea dinastiilor regale ale mai multor națiuni.

    Alte două lucrări istorice scrise de Eusebiu sunt: „Martirii din Palestina” și „Viața lui Constantin”. Cea dintâi se referă la evenimentele cuprinse între 303 și 310 d.H., evenimente la care Eusebiu trebuie să fi fost martor ocular, și vorbește despre martirii acestei perioade. Cea de-a doua lucrare, alcătuită din patru cărți și publicată după moartea împăratului Constantin, în 337 d.H., conține importante detalii istorice, dar ea se conturează, mai degrabă, ca un elogiu adus Împăratului, decât ca o lucrare istorică propriu-zisă.

    Printe lucrările apologetice ale lui Eusebiu se numără și o replică la o lucrare împotriva creștinilor scrisă de contemporanul său, Hieracle, un guvernator roman. În lucrarea sa, Eusebiu vorbea în apărarea crețtinismului. Mai mult decât atât, el a scris 35 de cărți în care susținea caracterul inspirat al Scripturilor, cărți considerate cele mai importante și mai elaborate de acest gen.

   Ce anume l-a motivat pe Eusebiu să înceapă scrierea unor lucrări uriașe, fără precedent? Răspunsul rezidă în convingerea sa că trăia într-o perioadă de trecere la o nouă eră. El considera că în timpul generațiilor trecute avuseseră loc evenimente importante ce meritau să fie așternute în scris pentru posteritate. În plus, considera că are menire unui apologet. El era absolut convins de originea divină a creștinismului

   Eusebiu a citit și a dat ca referință în lucrările sale enorm de multe cărți. În plus, numeroși oameni proeminenți din primele trei secole ale erei creștine sunt menționați doar în scrierile sale. Numai în operele sale se găsesc informații despre unele mișcări importante ale vremii, deoarece au fost scrise pe baza unor surse care acum nu mai sunt disponibile.

   Eusebiu a studiat îndelung chestiunea raportului dintre Tatăl și Fiul și la Concilul de la Niceea a avut un rol important în triumful punctului de vedere care accepta faptul că Tatăl și Fiul sunt coeterni și de aceeași substanță. Datorită acestui fapt este nu numai Părinte al istoriei Bisericii ci și Apărător al adevărului teologic, un Părinte al Bisericii de prim rang!

UN VERSET DIFICIL ȘI O ÎNCERCARE DE EXPLICARE.

UN VERSET DIFICIL ȘI O ÎNCERCARE DE EXPLICARE

      „Căci grăiește către Moise: „Voi milui pe cine vreau să miluiesc și Mă voi îndura de cine vreau să Mă îndur”.”- Romani cap. 9, vs. 15.

      Dacă veți citi doar acest verset ați putea crede că doar acesta este dificil de explicat. În realitate, pe parcursul întregului capitol 9 din cartea Romani veți întâlni versete grele. În întreg capitolul se vorbește de alegerea suverană a lui Dumnezeu! Acest verset ca și capitolul respectiv figurează în Noul Testament definit, deseori, ca Testamentul/Legământul harului divin în opoziție cu Vechiul Testament definit ca Testamentul/Legământul blestemului sau, după alți teologi mai moderați, al speranței.

      Versetul de mai sus pare a contrazice complet ideea că oricine dacă crede se va putea mântui. Pare a veni în sprijinul doctrinei calvine a predestinării! Mărturisesc că am citit lucrarea lui Jean Calvin - „Așezământul religiei creștine”- și pot spune cu toată convingerea că este una dintre cărțile din această lume care te poate tulbura extrem! L-am urât pe Jean Calvin. În prezent însă consider că a făcut un bine omenirii scriind această carte deoarece, dincolo de argumentele lui, aduce în atenția noastră versete ca acesta și ne obligă să gândim!

     Cum aș putea eu explica pe scurt un asemenea verset fără a cădea în eroarea predestinării în care a căzut Calvin? Cum m-aș putea face înțeles? Cred că există alegere suverană a lui Dumnezeu în anumite situații. De pildă a ales poporul evreu să fie poporul Lui pe acest pământ. Mai mult, pe Ieremia L-a ales să-i fie prooroc înainte ca acesta să se fi născut: „Înainte de a te fi zămislit în pântece te-am cunoscut, și înainte de a ieși din pântece te-am sfințit și te-am rânduit prooroc pentru popoare”  Ieremia cap. 1,vs.5.Cred că există predestinare dar ea este pentru toți oamenii! Să explic. Dumnezeu ne dă la toți darul credinței (vezi un alt articol de pe blog) dar noi putem alege să-l respingem! Dumnezeu este în afara timpului! La El nu există trecut, prezent, viitor ci doar un fel de prezent continuu, un ACUM permanent! Ce importanță are pentru noi acest fapt? Are! Ne predestinează pe toți la mântuire conform cu versetul de aur al Bibliei dar El știe ACUM cine alege să se mântuiască și cine nu! Ca să explic și mai simplu încerc o aplicație. Ca profesor să zicem că aș fi implicat într-o acțiune de ecologizare a curții școlii. Am nevoie de participarea benevolă nu obligatorie a elevilor care, evident, ar fi „încântați” să participe! Și atunci ce fac? Îi predestinez, ca să zic așa, la primirea unui cadou pentru participare, spunându-le: „La toți care veniți vă voi da un cadou!” În sinea mea poate știu cine va veni și cine nu! Așadar invitația este pentru toți dar unii elevi nu vor veni nici de dragul cadoului! Altă aplicație: O firmă deschide o fabrică într-o zonă fără locuri de muncă spunând că toți care vor dori să se angajeze vor fi acceptați chiar și cei necalificați! Ar suna tentant dar unii nu vor veni pentru că, nu-i așa, mai bine trăim cu ajutorul social sau ne descurcăm noi, mai ales că firma nu ne-a spus și care ar fi salariile. Poate vom munci de ne rupem pe salarii de mizerie! Unii oameni vor veni, vor fi angajați fără a pune condiții legate de salariu și vor avea surpriza să audă următaorele cuvinte; „Sunteți exact oamenii de care avem nevoie și vă vom plăti cum se cuvine!” Cu alte cuvinte, în prima aplicație se poate spune: „Sunteți aleșii mei” iar în a doua:„ Sunteți aleșii noștri!” E vorba de predestinare? Se poate. Așa și cu mântuirea! Toți oamenii sunt predestinați la mântuire, se află în fața unei uși pe care scrie: „Alege să te mântuiești!” Dar, mulți se vor gândi!: „E greu! Trebuie să facem ce a spus Iisus în parabola oilor și caprelor! Măi e greu! Mai bine ne trăim viața și vom mai vedea noi. Mai avem timp!” Ei uită că sfârșitul poate veni oricând! Alții, în schimb, vor alege să intre! Intrând, vor constata că Dumnezeu le va spune: „Sunteți oamenii de care am nevoie. Sunteți aleșii Mei!” Cu alte cuvinte respectivii au ales să intre pe ușă,dar Dumnezeu, fiind situat în afara timpului, știa, deja, că ei vor intra! Așadar, în asemenea situație Dumnezeu are tot dreptul să spună: „Voi milui pe cine vreau să miluiesc și Mă voi îndura de cine vreau să Mă îndur”. Slăvit să fie Dumnezeu!

Vesetul de aur:

   

„Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul  Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață ceșnică.” Ioan cap.3, vs.16. AMIN!

VIAȚA ȘI OPERA MARILOR COMPOZITORI: GIUSEPPE VERDI.

VIAȚA ȘI OPERA MARILOR COMPOZITORI: GIUSEPPE VERDI

     S-a născut la Roncole, lângă Busseto, la data de 9 Octombrie (după alte surse 10 Octombrie) 1813. în Ducatul Parma. A fost fiul unui hangiu. Talentul său s-a manifestat de timpuriu. Și-a câștigat existența ca organist la Milano, unde a început să compună și opere. În 1839, „Oberto„ a fost pusă în scenă la La Scala, începând lunga colaborare a lui Verdi cu editura lui Giulio Ricordi. Următoarea sa operă, „Un giorno di regno” (1840), nu a avut succes.

    Când cele două fiice ale lui Verdi și soția au murit, a fost gata să renunțe la tot, dar a fost convins să compună „Nabucco” (1842). Această operă a reprezentat primul său mare succes, fiind urmată tot de o operă foarte cunoscută, „Lombarzii” ( „I Lombardi”), compusă în 1843. Lucrările scrise ulterior au reprezentat numai capodopere.

    Respingând structura dominantă a operei italiene, - un amalgam de scene fără final, înțesat de arii, duete și trio -, a început să caute modalități de creare a continuității discursului, concepând opera ca pe o serie de scene integrate, ce formează apoi acte legate între ele.

    Fiind atras de subiecte în care viețile particulare și publice ale personalităților intrau în conflict, a creat o serie de capodopere, printre care: „Rigoletto”(1851). „La Traviata”(1853), „Don Carlos”(1867) și „Aida”(1871).

    După ce a compus ”Requiem”(1874), s-a decis să se retragă, dar, după ce Giulio Ricordi i-a făcut cunoștiință cu Arrigo Boito, inițial pentru a revizui opera „Simione Boccanegra”, din colaborarea lor s-au născut cele două capodopere de maturitate ale lui Verdi: „Otello”(1886) și „Falstaff”(1890).

   Pentru mulți dintre noi opera este un gen muzical dificil de ascultat și de înțeles, de aceea recomand să audiați din creația lui Verdi următoarele arii: „Va pensiero” (Corul sclavilor evrei) din „Nabucco”; „Libiano ne `lieti calici” (Cântec de pahar” din „La Traviata” și, bineînțeles, „Marșul” din „Aida”.

   Verdi a fost si un mare patriot italian, indentificându-se în mintea multora dintre contemporani cu mișcarea națională italiană.Un moment aparte l-a reprezentat expresia „VIVA V.E.R.D.I.”. Această expresie a devenit lozincă pentru libertatea și unitatea Italiei. Ea putea fi citită pe zidurile clădirilor importante din Roma a doua zi după marele succes al premierei operei „Bal mascat”(17 Februarie 1859). De fapt, multe din ariile celebre ale lui Verdi trimit, subtil, la realitățile Italiei din acele timpuri. De exemplu faimosul cor al sclavilor evrei, - „Va pensiero”-, se referea în realitate la situația italienilor aflați sub ocupația străină austriacă. Propoziția de mai sus are înțelesul „Viva Vittorio Emanuele, Re d`Italia”, adică „Trăiască Victor Emanuel, rege al Italiei”. Victor Emanuel era regele Sardiniei/Piemontului, sub egida căruia s-a realizat, în cele din urmă, regatul Italiei.

    Cum în lupta pentru unitatea Italiei s-a remarcat și societatea masonică „Tânăra Italie” sunt destul de controversate legăturile lui Verdi cu această societate. Este posibil să fi fost chiar membru al acestei societăți masonice, dar dovezi clare lipsesc.

    Compozitorul s-a stins din viață la Milano, în ziua de 27 Ianuarie 1901.