RĂZBOIUL
DINTRE BINE ȘI RĂU! PARTEA A NOUA
36. VRĂJMĂȘIA
LUI SATAN ÎMPOTRIVA LEGII:
Cel dintâi efort al lui Satan de a răsturna
Legea lui Dumnezeu - efort întreprins printre locuitorii fără păcat ai cerului -
a părut, pentru un timp, a fi încununat de succes. Un mare număr de îngeri au
fost amăgiți, dar așa-zisa biruință a lui Satana a avut ca rezultat înfrângere
și pierdere, despărțire de Dumnezeu și alungare din cer. Când conflictul a fost
reînceput pe pământ, din nou Satana a câștigat un aparent avantaj. Prin
păcătuire, omul a ajuns captivul lui, iar stăpânirea sa a trecut în mâinile
arhivrăjmașului. Se părea că acum drumul este liber pentru ca Satana să-și
întemeieze o împărăție independentă și să sfideze astfel autoritatea lui
Dumnezeu și a Fiului Său. Dar Planul de Mântuire a făcut posibil ca omul să fie
adus din nou în armonie cu Dumnezeu și să asculte de Legea Sa; atât omul, cât
și pământul aveau să fie, în cele din urmă, răscumpărați de sub puterea celui
rău. Satan a fost din nou înfrânt și din nou a apelat la înșelăciune, în
speranța transformării înfrângerii lui în biruință. Pentru a declanșa revolta
în neamul omenesc căzut în păcat, el L-a înfățișat pe Dumnezeu ca fiind nedrept
atunci când i-a îngăduit omului să calce Legea Sa. „De ce”, spunea iscusitul
ispititor, „dacă știa care aveau să fie urmările, Dumnezeu a îngăduit ca omul
să fie încercat, să păcătuiască și să atragă asupra lui mizeria și moartea?”
Iar fiii lui Adam, uitând mila îndelung răbdătoare care i-a dat omului posibilitatea
unei noi puneri la probă, fără să țină seama de sacrificiul uimitor de mare și
de teribil făcut de Împăratul cerului, au plecat urechea la șoaptele
ispititorului și au murmurat împotriva singurei Ființe care putea să-i salveze
de puterea nimicitoare a lui Satana. Și astăzi sunt mii cei care fac să se audă
aceleași plângeri împotriva lui Dumnezeu. Ei nu înțeleg că a-l lipsi pe om de
libertatea de a alege ar însemna să-l jefuiești de prerogativele sale ca ființă
inteligentă, să faci din el un simplu automat. Nu este scopul lui Dumnezeu
acela de a forța voința omului. Omul a fost creat ca un agent moral liber.
Asemenea locuitorilor din alte lumi, el trebuie să fie supus probei ascultării;
dar el nu este niciodată adus într-o asemenea situație încât supunerea față de
rău să devină o necesitate. Nu este îngăduit să vină asupra lui nicio ispită
sau încercare căreia el să nu îi poată rezista. Dumnezeu a luat ample măsuri,
astfel încât omul să nu fie niciodată înfrânt în lupta cu Satana. Pe măsură ce
oamenii s-au înmulțit pe pământ, în aceeași măsură s-au înmulțit și rândurile
celor necredincioși. Încă o dată s-a lăsat să se înțeleagă faptul că Satana a
câștigat biruința. Dar puterea Celui Atotputernic a pus capăt lucrării
nelegiuirii și pământul a fost curățit prin potop de poluarea lui morală. Profetul
spune: „ … când se împlinesc judecățile Tale pe pământ, locuitorii pământului
învață dreptatea. Dacă ierți pe cel rău, el totuși nu învață neprihănirea … și
nu caută la măreția Domnului” (Is. 26,9.10). Așa a fost după potop. Scăpați de
sub judecățile Sale, locuitorii pământului s-au răzvrătit din nou împotriva lui
Dumnezeu. De două ori au fost respinse de oameni legământul lui Dumnezeu,
poruncile și rânduielile Sale. Atât oamenii dinaintea potopului, cât și urmașii
lui Noe au lepădat autoritatea divină. Apoi, Dumnezeu a încheiat un legământ cu
Avraam și Și-a făcut un popor care să devină depozitarul Legii Sale. Pentru a-l
amăgi și nimici pe poporul lui Dumnezeu, Satana a început imediat să-și așeze
capcanele. Copiii lui Iacov au fost ispitiți să încheie căsătorii cu cei păgâni
și să se închine la idolii lor. Dar Iosif a fost credincios față de Dumnezeu și
credincioșia sa a fost o mărturie continuă în favoarea adevăratei credințe.
Tocmai pentru a stinge această lumină, Satana a lucrat prin gelozia fraților
lui Iosif, făcându-i să-l vândă ca sclav într-o țară păgână. Dar Dumnezeu a
condus astfel evenimentele, încât cunoașterea de Dumnezeu să fie împărtășită
poporului din Egipt. Atât în casa lui Potifar, cât și în temniță, Iosif a
primit o educație și o instruire care, în temere de Dumnezeu, l-au pregătit
pentru înalta sa poziție de prim-ministru al neamului. Din palatul faraonului,
influența sa s-a făcut simțită în toată țara și cunoașterea lui Dumnezeu s-a
răspândit pretutindeni. În Egipt, israeliții au ajuns prosperi, s-au îmbogățit
și de aceea, atunci când erau credincioși față de Dumnezeu, exercitau o foarte
mare influență. Preoții idolatri au fost foarte alarmați atunci când au văzut
că noua religie era primită favorabil. Inspirați de Satana cu vrăjmășia pe care
el o avea împotriva Dumnezeului cerului, ei sau apucat să înăbușe lumina.
Preoților le era încredințată sarcina educării moștenitorului tronului, iar
acest spirit al împotrivirii hotărâte față de Dumnezeu și zelul pentru
idolatrie au modelat caracterul viitorului monarh și au dus la cruzime și
opresiune față de evrei. În timpul celor patruzeci de ani, după fuga lui Moise
din Egipt, idolatria părea că i-a înăbușit. An după an, speranța israeliților devenea
din ce în ce mai slabă. Atât împăratul, cât și poporul jubilau datorită puterii
lor și își băteau joc de Dumnezeul poporului Israel. Această stare de lucruri a
culminat cu acel faraon în fața căruia s-a prezentat Moise. Când conducătorul
evreilor a venit înaintea împăratului cu un mesaj din partea „Domnului,
Dumnezeului lui Israel”, el nu era un necunoscător al adevăratului Dumnezeu,
dar nesocotirea puterii Sale a fost aceea care l-a făcut să răspundă: „Cine
este Domnul, ca să ascult de glasul Lui?… Eu nu cunosc pe Domnul”. De la început
și până la sfârșit, opoziția faraonului față de porunca divină nu a fost rezultatul
ignoranței, ci al urii și al sfidării lui Dumnezeu. Deși egiptenii respinseseră
de atâta timp cunoașterea de Dumnezeu, totuși Domnul le-a mai dat încă o ocazie
pentru pocăință. În zilele lui Iosif, Egiptul fusese ca un azil pentru poporul
Israel; Dumnezeu fusese onorat prin bunătatea manifestată față de poporul Său.
Și acum, Cel îndelung răbdător, încet la mânie și plin de bunătate a dat timp
fiecăreia dintre judecățile Sale să-și săvârșească lucrarea; egiptenii,
blestemați prin chiar obiectul adorării lor, au avut dovada puterii lui
Dumnezeu, pentru ca toți aceia care vor dori să se poată supune lui Dumnezeu și
să scape de judecățile Sale. Bigotismul și încăpățânarea împăratului au avut ca
rezultat răspândirea cunoașterii lui Dumnezeu, făcând ca mulți egipteni să se
consacre slujirii Lui. Din cauza tendinței israeliților de a dezvolta relații
cu păgânii și de a imita închinarea lor idolatră, Dumnezeu a îngăduit ca ei să
coboare în Egipt, unde influența lui Iosif era foarte mult simțită și unde
împrejurările erau favorabile ca ei să rămână totuși un popor deosebit,
distinct. Și aici, marea idolatrie a egiptenilor, precum și cruzimea și apăsarea
pe care aceștia le manifestaseră față de evrei în ultima parte a șederii lor
acolo ar fi trebuit să le inspire scârbă față de idolatrie și să-i determine să
fugă pentru a căuta refugiu la Dumnezeul părinților lor. Dar tocmai aceste
împrejurări providențiale au fost transformate de Satana într-un mijloc de a
sluji planurilor lui, întunecând mintea israeliților și făcându-i să imite
practicile stăpânilor lor păgâni. Din cauza venerării superstițioase a
animalelor, așa cum era cazul egiptenilor, evreilor nu le era permis, în timpul
robiei lor, să aducă daruri și jertfe. În felul acesta, mintea nu le mai era
îndreptată, prin serviciul acesta, spre marele Sacrificiu, spre marea Jertfă,
iar ca urmare, credința lor a slăbit. Când a sosit timpul pentru eliberarea lui
Israel, Satana în persoană s-a opus planurilor lui Dumnezeu. Era hotărârea lui
ca acest mare popor, numărând mai bine de două milioane de suflete, să fie
ținut în ignoranță și superstiție. Poporul pe care Dumnezeu făgăduise să-l
binecuvânteze și să-l înmulțească, pentru ca să-l facă o putere pe acest
pământ, prin care El trebuia să descopere cunoașterea voinței Sale, chiar pe
acest popor Satana căuta să-l țină în obscuritate și robie, ca să-i șteargă din
minte amintirea lui Dumnezeu. Când au fost săvârșite minuni înaintea
faraonului, Satana era prezent acolo, pentru a contracara influența lor și
pentru a-l împiedica pe faraon să recunoască supremația lui Dumnezeu și să
asculte de porunca Lui. Satana a lucrat cu toate puterile sale pentru a falsifica
lucrarea lui Dumnezeu și pentru a-l face pe acesta să reziste voii Sale.
Singurul rezultat al acțiunilor lui a fost acela că a pregătit calea pentru o
mai mare manifestare a puterii și a slavei divine și a făcut și mai evidentă, atât
pentru israeliți, cât și pentru toți egiptenii, existența și autoritatea viului
și adevăratului Dumnezeu. Dumnezeu l-a eliberat pe Israel printr-o puternică
manifestare a puterii Sale și prin judecățile Sale asupra tuturor zeilor
egipteni. „A scos pe poporul Său cu veselie, pe aleșii Săi în mijlocul
strigătelor de bucurie … ca să păzească poruncile Lui și să țină legile Lui”
(Ps. 105,43-45 - T.M.). El i-a scos din starea lor de robie ca să-i poată duce
într-o țară bună - o țară care, în providența Sa, a fost pregătită pentru ei ca
un refugiu, ca un loc de scăpare de vrăjmașii lor, un loc unde să poată locui
la umbra aripilor Sale. El avea să-i aducă la Sine, să-i cuprindă în brațele
Sale veșnice, și în schimb, pentru toată bunătatea și mila Sa față de ei, li se
cerea să nu aibă alți dumnezei în afară de El, viul Dumnezeu, să înalțe Numele
Său și să-L facă slăvit pe pământ. În timpul robiei în Egipt, mulți israeliți
au pierdut în mare măsură cunoașterea Legii lui Dumnezeu și au amestecat
preceptele ei cu obiceiurile și tradițiile păgâne. Dumnezeu i-a dus la Sinai și
acolo, cu propria voce, a rostit Legea Sa. Satana și îngerii cei răi erau
prezenți acolo. Și, chiar în timp ce Dumnezeu proclama Legea Sa înaintea
poporului Său, Satan complota la ispitirea lor, la ducerea lor în păcat. Pe
acest popor, pe care Dumnezeu îl alesese, Satana avea să-l smulgă de lângă El
chiar acolo, în fața Cerului. Ducându-i în idolatrie, el avea să nimicească
eficacitatea oricărei închinări; căci cum poate oare omul să fie înălțat prin
adorarea a ceea ce nu este mai presus de el însuși și care poate să fie
simbolizat de lucrul mâinilor sale? Dacă oamenii au putut deveni atât de orbi
în fața puterii, a maiestății și a slavei Dumnezeului celui veșnic, încât să-L reprezinte
printr-un chip cioplit sau chiar printr-un animal sau o reptilă, dacă ei au
putut să uite originea lor divină - făcuți după chipul Creatorului lor - încât
să se închine înaintea acestor obiecte revoltătoare și lipsite de simțire,
atunci drumul era deschis pentru orice nebunie; pasiunile josnice ale inimii
aveau să fie nestăvilite și Satana avea să fie pe deplin stăpân. Chiar la
poalele Muntelui Sinai, Satana a început să-și aducă la îndeplinire planurile
pentru nesocotirea Legii lui Dumnezeu, ducând astfel mai departe aceeași
lucrare pe care o începuse în ceruri. În decursul celor patruzeci de zile, în
timp ce Moise se afla pe munte cu Dumnezeu, Satana a fost ocupat să trezească
îndoiala, apostazia și răzvrătirea. În timp ce Dumnezeu scria Legea, ca să fie
încredințată poporului legământului Său, israeliții, tăgăduindu-și credincioșia
față de Iehova, cereau dumnezei de aur. Când Moise a revenit din prezența
slavei divine, care inspira venerație și teamă, cu preceptele Legii pe care ei
se legaseră să le păzească, i-a găsit într-o sfidare fățișă a poruncilor ei,
plecându-se în adorare înaintea chipului de aur. Împingându-i pe israeliți la
această îndrăzneață insultă și blasfemie la adresa lui Dumnezeu, Satana
plănuise să-i nimicească. Deoarece ei se dovediseră a fi atât de decăzuți, atât
de lipsiți de orice înțelegere a privilegiilor și binecuvântărilor pe care
Dumnezeu li le dăduse și a angajamentelor lor solemne și repetate, Domnul - se
gândea el - îi va lepăda de la Sine și-i va lăsa pradă pieirii. În acest fel se
va ajunge la stingerea seminței lui Avraam, acea sămânță a făgăduinței, care
trebuia să păstreze cunoașterea viului Dumnezeu, prin care avea să vină El -
adevărata Sămânță - care urma să îl înfrângă pe Satana. Marele răzvrătit
plănuise să-l nimicească pe Israel și să zădărnicească planurile lui Dumnezeu. Dar
din nou el a fost înfrânt. Deși era păcătos, poporul Israel n-a fost nimicit.
În timp ce aceia care, cu încăpățânare, au trecut de partea lui Satana au fost
uciși, poporul, umilit și pocăit, a fost, în mod milostiv, iertat. Istoria
acestui păcat avea să stea ca o mărturie continuă despre vinovăția și
pedepsirea idolatriei, dar și despre îndelunga răbdare și milă ale lui
Dumnezeu. Întregul Univers a fost martor la scenele de la Sinai. În
manifestarea celor două autorități - divină și satanică - s-a văzut contrastul
dintre conducerea lui Dumnezeu și cea a lui Satana. Din nou locuitorii fără păcat
ai altor lumi au putut vedea rezultatele apostaziei lui Satana și felul
guvernării pe care el ar fi stabilit-o în ceruri, dacă i s-ar fi îngăduit să
aibă stăpânire. Vrăjmășia lui Satana împotriva Legii lui Dumnezeu l-a făcut să
se războiască cu fiecare poruncă a Decalogului. Principiul dragostei filiale
și al ascultării este strâns legat de marele principiu al iubirii, al
credincioșiei față de Dumnezeu, Tatăl tuturor. Nesocotirea autorității
părintești va duce curând la nesocotirea autorității lui Dumnezeu. De aici și
eforturile lui Satana de a slăbi obligativitatea față de porunca a cincea.
Printre popoarele păgâne, principiul cuprins în această poruncă este foarte
puțin respectat. La multe popoare, părinții erau abandonați sau dați morții de
îndată ce vârsta îi făcea incapabili să se mai îngrijească de nevoile lor
personale. În familie, mama era tratată cu foarte puțin respect și, la moartea
soțului ei, era obligată să se supună autorității fiului mai mare. Ascultarea
filială a fost legiferată de Moise, dar, pe măsură ce poporul Israel se
îndepărta de Dumnezeu, porunca a cincea, ca și altele, a ajuns să fie
nesocotită. Satana a fost „de la început un ucigaș” (Ioan 8,44) și, de îndată
ce a obținut puterea asupra neamului omenesc, nu numai că i-a îndemnat pe
oameni să se urască și să se ucidă unul pe altul, dar, sfidând cu și mai multă
îndrăzneală autoritatea lui Dumnezeu, ei au făcut din călcarea poruncii a șasea
o parte a religiei lor. Prin concepții pervertite cu privire la atributele
divine, neamurile păgâne au fost făcute să creadă că erau necesare sacrificiile
omenești pentru a obține favoarea zeilor. Cele mai teribile cruzimi au fost
săvârșite sub diferite forme de idolatrie. Printre acestea era și practica
trecerii copiilor prin foc înaintea zeilor. Când vreunul dintre ei scăpa
nevătămat din această încercare, oamenii credeau că jertfele lor au fost
primite; un astfel de copil, considerat ca fiind în mod deosebit favorizat de
zei, era încărcat cu privilegii și ținut din acel moment în mare cinste; și,
oricât de mari și de grave ar fi fost crimele săvârșite de acesta, nu era
niciodată pedepsit. Dar, dacă un copil era ars atunci când era trecut prin foc,
soarta lui era pecetluită; se credea că mânia zeilor nu putea fi potolită decât
atunci când se lua viața victimei; de aceea acesta era adus ca jertfă. În
timpurile de mare apostazie, aceste fapte respingătoare se răspândiseră -
într-o măsură oarecare - chiar printre israeliți. Călcarea poruncii a șaptea a
fost, de asemenea, practicată foarte de timpuriu în numele religiei.
Ritualurile cele mai depravate și mai dezgustătoare au devenit o parte a
închinării păgâne. Chiar zeii erau înfățișați ca fiind desfrânați, și
închinătorii lor au dat frâu liber pasiunilor celor mai josnice. Vicii
nenaturale predominau și sărbătorile religioase erau caracterizate prin
imoralitate generală și deschisă, publică. Poligamia a fost practicată de
timpuriu. Ea a fost unul dintre păcatele care au adus mânia lui Dumnezeu asupra
lumii antediluviene. Cu toate acestea, după potop, s-a răspândit din nou. A
fost efortul calculat al lui Satana de a perverti instituția căsătoriei, de a
slăbi obligațiile ei și de a micșora sfințenia ei; căci pe nicio altă cale n-ar
fi putut să strice atât de mult chipul lui Dumnezeu în om și să deschidă ușa
mizeriei și a viciului. Încă de la începutul marii lupte, planul lui Satana a
fost acela de a reprezenta greșit caracterul lui Dumnezeu și de a incita la
răzvrătire împotriva Legii Sale, iar lucrarea sa părea că este încununată de
succes. Mulțimile își plecau urechea la înșelăciunea lui Satana și luau
atitudine împotriva lui Dumnezeu. Dar, în mijlocul lucrărilor celui rău,
planurile lui Dumnezeu se îndreptau cu hotărâre spre împlinire; pentru toate
ființele inteligente, El Își manifesta dreptatea și bunăvoința. Prin ispitirile
lui Satana, întregul neam omenesc a devenit călcător al Legii lui Dumnezeu,
dar, prin jertfa Fiului lui Dumnezeu, s-a deschis o cale prin care oamenii să
se poată întoarce la Dumnezeu. Prin harul Domnului Hristos puteau fi făcuți în
stare să asculte de Legea Tatălui. Prin înșelăciune i-a amăgit Satana pe îngeri
și în același fel și-a desfășurat lucrarea printre oameni în toate veacurile.
El va continua să facă acest lucru până la sfârșit. Dacă el ar declara în mod
deschis că luptă împotriva lui Dumnezeu și a Legii Sale, atunci oamenii s-ar
păzi; dar el se ascunde, se deghizează și amestecă adevărul cu minciuna.
Minciunile cele mai primejdioase sunt cele amestecate cu adevărul. În felul
acesta, sunt primite neadevăruri care captivează și ruinează sufletul. Prin
aceste mijloace, Satana târăște lumea după el. Dar vine o zi când se va pune
capăt triumfului său pentru totdeauna. Modul în care a tratat Dumnezeu
răzvrătirea va avea ca rezultat o totală demascare a lucrării care s-a făcut
atât de mult timp în întuneric. Urmările conducerii lui Satana, roadele înlăturării
rânduielilor divine vor fi înfățișate deschis privirii tuturor ființelor
inteligente create. Legea lui Dumnezeu va fi pe deplin justificată, apărată. Se
va vedea că toate acțiunile lui Dumnezeu au fost îndreptate spre binele veșnic
al poporului Său și spre binele tuturor lumilor pe care El le-a creat. Chiar
Satana personal, în prezența întregului Univers, ca martor al acestui moment,
va mărturisi că dreaptă și neprihănită este cârmuirea lui Dumnezeu, dreaptă
este Legea Sa. Nu este departe timpul când Dumnezeu Se va ridica să răzbune
autoritatea Sa insultată. „Căci iată, Domnul iese din locuința Lui să
pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului” (Is. 26,21). „Cine va putea
să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta
El?” (Mal. 3,2). Poporului Israel, din cauza păcătoșeniei lui, i s-a interzis
să se apropie de munte atunci când Dumnezeu era gata să Se coboare pe el pentru
a face cunoscută Legea Sa, ca nu cumva să fie mistuit de slava incandescentă a prezenței
Sale. Dacă o astfel de manifestare a puterii lui Dumnezeu a marcat locul ales
pentru proclamarea Legii Sale, cât de teribil trebuie să fie completul Său de
judecată atunci când va veni pentru a aduce la îndeplinire aceste rânduieli
sacre! Cum vor putea oare aceia care I-au călcat în picioare autoritatea să
suporte slava Lui în ziua cea mare a răsplătirii finale?! Groaza de la Sinai
era menită să înfățișeze poporului scenele judecății. Sunetul unei trâmbițe a
chemat poporul Israel să se întâlnească cu Dumnezeu. Vocea Arhanghelului și
trâmbița lui Dumnezeu îi vor strânge de pe întregul pământ atât pe cei vii, cât
și pe cei morți, în fața Judecătorului lor. Tatăl și Fiul, însoțiți de o mare
mulțime de îngeri, au fost prezenți pe munte. În ziua cea mare a judecății,
Iisus Hristos va veni „în slava Tatălui Său cu îngerii Săi” (Mat. 16,27). El va
sta apoi pe tronul slavei Sale și înaintea Sa vor fi adunate toate neamurile
pământului. Când prezența divină s-a manifestat pe Sinai, slava Domnului era
asemenea focului mistuitor înaintea întregului Israel. Dar când Domnul Hristos
va veni în slavă cu sfinții Săi îngeri, întregul pământ va străluci de lumina
teribilă a prezenței Sale. „Dumnezeul nostru vine și nu tace. Înaintea Lui
merge un foc mistuitor și împrejurul Lui o furtună puternică. El strigă spre
ceruri sus și spre pământ, ca să judece pe poporul Său” (Ps. 50,3.4 - T.M.). Un
torent de foc va ieși și va pleca dinaintea Lui, făcând ca elementele naturii
să se topească de căldura cea mare, așa cum se va întâmpla și cu pământul, iar
lucrurile care sunt pe el vor fi, de asemenea, arse „ … la descoperirea
Domnului Iisus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să
pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de
Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos” (2 Tes. 1,7.8). Niciodată de când a
fost omul creat nu s-a văzut o astfel de manifestare a puterii divine ca atunci
când a fost proclamată Legea pe Sinai. „S-a cutremurat pământul, s-au topit
cerurile, dinaintea lui Dumnezeu, s-a zguduit Sinai dinaintea lui Dumnezeu,
Dumnezeul lui Israel” (Ps. 68,8 - T.M.).
În mijlocul celor mai teribile convulsii ale naturii, vocea lui Dumnezeu, asemenea
unei trâmbițe, s-a auzit din nor. Muntele se clătina de la bază spre vârf și
oștile lui Israel, palide și tremurând de groază, s-au aruncat cu fețele la pământ.
El, a cărui voce scutura atunci pământul, a declarat: „Voi mai clătina încă o
dată nu numai pământul, ci și cerul” (Evrei 12,26). Sfânta Scriptură spune:
„Domnul va răcni de sus, din Locașul Lui cel sfânt”, „de se zguduie cerurile și
pământul” (Ier. 25,30; Ioel 3,16). În ziua cea mare, care stă să vină, cerurile
se vor strânge „ca o carte de piele, pe care o faci sul” (Apoc. 6,14). Chiar
munții și insulele vor fi mutate din locurile lor. „Pământul se clatină ca un
om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade și nu se mai ridică” (Is.
24,20). „De aceea, toate mâinile slăbesc și orice inimă omenească se topește”,
de aceea toate fețele „s-au îngălbenit”; „ei sunt năpădiți de spaimă; îi apucă chinurile
și durerile”. „Voi pedepsi” - zice Domnul - „lumea pentru răutatea ei și pe cei
răi pentru nelegiuirea lor; voi face să înceteze mândria celor trufași și voi
doborî semeția celor asupritori” (Is. 13,7.8.11; Ier. 30,6). Când Moise a
coborât de pe munte, din Prezența divină, unde primise tablele mărturiei,
Israelul cel vinovat n-a putut suporta lumina aceea plină de slavă a feței
sale. Cu atât mai puțin vor putea călcătorii Legii să privească la Fiul lui
Dumnezeu atunci când El va apărea în slava Tatălui Său, înconjurat de toate
oștile cerești, pentru a aduce la îndeplinire judecata Cerului asupra călcătorilor
Legii și a acelora care au respins jertfa Sa ispășitoare. Aceia care au
nesocotit Legea lui Dumnezeu și au călcat în picioare sângele Domnului Hristos,
„împărații pământului, domnitorii, căpitanii oștilor, cei bogați și cei puternici”
se vor ascunde „în peșteri și în stâncile munților” și vor spune munților și
stâncilor: „Cădeți peste noi și ascundeți-ne de Fața Celui ce șade pe scaunul
de domnie și de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui și cine
poate sta în picioare?” (Apoc. 6,15-17). „În ziua aceea, oamenii își vor arunca
idolii de argint și idolii de aur… la șobolani și la lilieci și vor intra în
găurile stâncilor și în crăpăturile pietrelor de frica Domnului și de
strălucirea măreției Lui, când Se va scula să îngrozească pământul” (Is. 2,20.21).
Atunci se va vedea că răzvrătirea lui Satana împotriva lui Dumnezeu a avut ca
rezultat atât propria ruină, cât și ruina tuturor acelora care au ales să devină
supușii săi. El le spusese ce mare bine va rezulta din călcarea Legii lui Dumnezeu;
dar se va vedea că „plata păcatului este moartea”. „Căci iată, vine ziua care
va arde ca un cuptor! Toți cei trufași și toți cei răi vor fi ca miriștea; ziua
care vine îi va arde, zice Domnul oștirilor, și nu le va mai lăsa nici rădăcină,
nici ramură” (Mal. 4,1). Satana, rădăcina oricărui păcat, și toți cei ce săvârșesc
răul, care sunt ramurile lui, vor fi cu totul tăiați. Se va pune capăt păcatului,
cu toate vaiurile și ruina care au rezultat din el. Psalmistul spune: „Tu
pedepsești neamurile, nimicești pe cel rău, le ștergi numele pentru totdeauna
și pe vecie. S-au dus vrăjmașii! N-au rămas din ei decât niște dărâmături
veșnice!” (Ps. 9,5.6 - T.M.). Marele Plan de Mântuire are ca rezultat
readucerea lumii în grația lui Dumnezeu. Tot ce a fost pierdut prin păcat va fi
restaurat. Rânduielile sfinte pe care Satana le-a urât și pe care a căutat să
le distrugă vor fi onorate de întregul Univers sfânt și fără păcat. „Căci, după
cum pământul face să răsară lăstarul lui și după cum o grădină face să încolțească
semănăturile ei, așa va face Domnul Dumnezeu să răsară dreptatea și lauda în
fața tuturor neamurilor” (Is. 61,11).
37. CORTUL
ȘI SERVICIILE LUI:
Porunca aceasta i-a fost comunicată lui Moise
în timp ce se afla pe munte cu Dumnezeu: „Să-Mi facă un locaș sfânt, și Eu voi
locui în mijlocul lor” (Ex. 25,8); și au fost date toate dispozițiile necesare
pentru construirea tabernaculului, a cortului întâlnirii. Din cauza apostaziei
lor, israeliții au pierdut binecuvântarea prezenței divine și, pentru un timp,
a fost imposibilă ridicarea sanctuarului pentru Dumnezeu în mijlocul lor. Dar,
după ce au intrat din nou în grația Cerului, marele conducător a continuat
împlinirea poruncii divine. Oameni aleși au fost în mod special înzestrați de
Dumnezeu cu iscusință și înțelepciune pentru construirea clădirii sfinte.
Dumnezeu personal i-a dat lui Moise planul acelui edificiu, cu dispoziții
speciale privind mărimea și forma, materialele care să fie folosite, precum și
planul fiecărei piese de mobilier pe care trebuia să o conțină. Locașul sfânt
făcut de om avea să fie „chipul adevăratului locaș de închinare”, chipul
„lucrurilor care sunt în ceruri” (Evr. 9,24.23) - o reprezentare în miniatură a
Sanctuarului ceresc, unde Hristos, slăvitul nostru Mare Preot, după ce Își va
fi dat viața ca jertfă, avea să mijlocească în favoarea celui păcătos. Pe
munte, Dumnezeu i-a dat lui Moise posibilitatea să vadă Sanctuarul ceresc și
i-a poruncit să facă toate lucrurile după chipul care i-a fost arătat. Toate
aceste dispoziții au fost înregistrate cu grijă de Moise, care le-a transmis,
la rându-i, conducătorilor poporului. Pentru construirea sanctuarului erau
necesare pregătiri mari și costisitoare: se cerea o mare cantitate din cel mai
prețios și mai scump metal; cu toate acestea, Dumnezeu a acceptat numai daruri
de bunăvoie. „Să-l primiți pentru Mine (darul) de la orice om care-l va da cu
tragere de inimă”, a fost porunca divină repetată de Moise adunării poporului.
Consacrarea deplină lui Dumnezeu și un spirit de sacrificiu au fost primele
cerințe în lucrarea de pregătire a unui locaș pentru Cel Preaînalt. Tot poporul
a răspuns cu tragere de inimă. „Toți cei cu tragere de inimă și bunăvoință au
venit și au adus un prinos Domnului pentru lucrarea cortului întâlnirii, pentru
toată slujba lui și pentru veșmintele sfinte. Au venit îndată bărbații și
femeile, toți cei cu tragere de inimă, și au adus belciuge de nas, inele,
cercei, brățări, salbe și tot felul de lucruri de aur; fiecare a adus prinosul de
aur pe care-l închinase Domnului. Toți cei ce aveau stofe (materii) vopsite în
albastru, în purpuriu, în cărămiziu, in subțire și păr de capră, piei de
berbeci vopsite în roșu, și piei de vițel de mare le-au adus. Toți cei ce
puteau aduce prin ridicare un prinos de argint și de aramă au adus prinosul
Domnului. Toți cei ce aveau lemn de salcâm, bun pentru lucrările rânduite
pentru slujbă, l-au adus. Toate femeile iscusite au tors cu mâinile lor și au
adus lucrul lor, și anume: tort vopsit în albastru, în purpuriu, în cărămiziu
și in subțire. Toate femeile cu tragere de inimă și iscusite au tors păr de
capră. Fruntașii poporului au adus pietre de onix și alte pietre pentru efod și
pieptar, mirodenii și untdelemn pentru sfeșnic, pentru untdelemnul ungerii și pentru
tămâia mirositoare” (Ex. 35,21-28). În timp ce ridicarea sanctuarului era în
curs, poporul - tineri și bătrâni, bărbați, femei și copii - continua să-și
aducă darurile, până când cei care aveau răspunderea lucrării au constatat că
au destul, chiar mai mult decât puteau folosi. Și Moise a pus să se vestească
prin toată tabăra: „Nimeni, fie bărbat, fie femeie, să nu mai aducă daruri
pentru sfântul locaș. Au oprit astfel pe popor să mai aducă daruri” (Ex. 36,6).
Cortul întâlnirii a fost astfel construit încât să se poată desface în bucăți
și să fie transportat de israeliți în toate peregrinările lor. Era deci mic,
neavând mai mult de șaptesprezece metri lungime și aproape șase metri în lățime
și înălțime. Lemnul folosit pentru construcție și pentru mobilier era de
salcâm, care era cel mai puțin supus stricăciunii dintre toate celelalte care
se puteau găsi la Sinai. Pereții erau făcuți din scânduri drepte, fixate pe
niște picioare de argint cu ajutorul unor stâlpi și al unor drugi; toate erau
acoperite cu aur, dând construcției înfățișarea de aur masiv. Acoperișul era
format din patru straturi de covoare: primul, partea dinăuntru, fiind de „in
subțire, răsucit și din albastru, purpuriu și cărămiziu … cu heruvimi lucrați
cu măiestrie” (Ex. 26,1), celelalte trei straturi, unul din păr de capră, altul
din piei de berbec vopsite în roșu, iar altul din piei de vițel de mare,
aranjate astfel încât să ofere o desăvârșită protecție. Clădirea era împărțită
în două încăperi, printr-o perdea bogată și frumos lucrată, prinsă de stâlpi
îmbrăcați în aur; iar o perdea asemănătoare închidea intrarea în prima
încăpere. Acestea, ca și covorul acoperitor dinăuntru, care forma tavanul, erau
din culorile cele mai strălucitoare - albastru, purpuriu și cărămiziu -
aranjate frumos, iar în țesătură erau cusuți cu fire de aur și de argint
heruvimi, reprezentând oastea îngerească ce este în legătură strânsă cu lucrarea
din Sanctuarul ceresc; ei sunt duhuri slujitoare ce slujesc poporului lui
Dumnezeu de pe pământ. Cortul cel sfânt era așezat într-un loc liber, numit
curte, care era împrejmuit cu pânză de in răsucit, prinsă de stâlpi de aramă.
Intrarea în curtea aceasta era prin partea de la răsărit. Ea era închisă cu covoare
dintr-un material prețios și lucrate frumos, deși erau inferioare celor din
sanctuar. Pânzele împrejmuitoare ale curții fiind numai pe jumătate înalte față
de pereții tabernaculului, clădirea putea să fie văzută bine de poporul care
era afară. În curte, lângă intrare, se afla altarul de aramă pentru
arderile-de-tot. Pe acest altar se ardeau toate jertfele aduse Domnului și
mistuite de foc, iar coarnele lui erau stropite cu sângele ispășitor. Între
altar și ușa sanctuarului se afla ligheanul, care era de asemenea din aramă,
făcut din oglinzile care fuseseră darul de bunăvoie al femeilor lui Israel. În
ligheanul acesta preoții trebuiau să-și spele mâinile și picioarele ori de câte
ori intrau în încăperile sfinte sau se apropiau de altar pentru a aduce Domnului
o jertfă mistuită de foc. În prima despărțitură, sau locul sfânt, se aflau:
masa punerii înainte a pâinilor, sfeșnicul, sau suportul lămpilor, și altarul
tămâierii. Masa punerii înainte a pâinilor se afla la nord. Împreună cu
chenarul ei, ca o coroană ornamentală, masa era poleită cu aur curat. Pe ea,
preoții trebuiau să așeze în fiecare Sabat douăsprezece pâini, aranjate în două
șiruri și stropite cu tămâie. Pâinile care erau luate de pe masă, fiind
socotite sfinte, trebuiau să fie mâncate de preoți. La sud se afla sfeșnicul cu
șapte brațe, cu cele șapte lămpi ale lui. Brațele lui erau împodobite cu flori
frumos lucrate, care înfățișau crini, totul fiind făcut dintr-o singură bucată
de aur masiv. Pentru că sfântul locaș nu avea ferestre, niciodată nu se
stingeau toate lămpile, ci își revărsau lumina zi de zi și noapte de noapte.
Chiar înaintea perdelei care despărțea Sfânta de Sfânta Sfintelor și în
imediata apropiere a prezenței lui Dumnezeu se afla altarul de aur al
tămâierii. Pe acest altar, preotul trebuia să ardă tămâie în fiecare dimineață
și în fiecare seară; coarnele altarului erau atinse cu sângele jertfei pentru
păcat și erau stropite cu sânge în Ziua cea mare a Ispășirii. Focul de pe acest
altar a fost aprins de Dumnezeu Însuși și era îngrijit și păstrat cu sfințenie.
Zi și noapte, tămâia sfântă împrăștia parfumul ei frumos mirositor în toate
încăperile sfinte și în afară, până departe, în jurul cortului întâlnirii. Dincolo
de perdeaua dinăuntru se afla Sfânta Sfintelor, unde era concentrate serviciul
simbolic al ispășirii și al mijlocirii și care constituia punctul de legătură
dintre cer și pământ. În această încăpere se afla chivotul, o ladă din lemn de
salcâm, poleită pe dinăuntru și pe dinafară cu aur și având un chenar, ca o
coroană, în partea de sus. El a fost făcut ca să păstreze tablele de piatră, pe
care Dumnezeu personal scrisese cele Zece Porunci. De aceea, era numit chivotul
testamentului lui Dumnezeu, deoarece cele Zece Porunci stăteau la baza
legământului, sau chivotul legământului, făcut între Dumnezeu și Israel. Capacul
sfântului chivot era numit tronul milei. El era făcut dintr-o bucată de aur
masiv și pe el stăteau doi heruvimi de aur, unul la un capăt și altul la celălalt
capăt. Câte o aripă a fiecărui înger era întinsă în sus, în timp ce aripa cealaltă
era strânsă peste corp (Ezech. 1,11), în semn de respect și de umilință. Poziția
heruvimilor, cu fețele îndreptate unul către celălalt și privind cu respect în
jos, către chivot, reprezintă respectul cu care oștile cerești privesc Legea
lui Dumnezeu, precum și interesul lor pentru Planul de Mântuire. Deasupra
tronului milei se afla șechina, manifestarea prezenței divine, iar dintre
heruvimi, Dumnezeu Își descoperea voia Sa. Soliile divine erau uneori aduse la
cunoștința marelui preot printr-o voce din nor. Alteori, o lumină se odihnea
asupra îngerului din dreapta, ceea ce însemna aprobare, sau primire, sau o
umbră, un nor, se așeza pe cel din stânga, pentru a descoperi dezaprobarea, sau
respingerea. Legea lui Dumnezeu, cuprinsă în chivot, era marea regulă a
neprihănirii și a judecății. Legea îl osândea la moarte pe cel ce o călca, dar
deasupra Legii era tronul milei, pe care se descoperea prezența lui Dumnezeu și
de unde, în virtutea ispășirii, păcătosului care se pocăia îi era acordată
iertarea. Astfel, în lucrarea Domnului Hristos pentru mântuirea noastră,
simbolizată prin serviciul de la sanctuar, „bunătatea și credincioșia se
întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută” (Ps. 85,10 - T.M.). Niciun limbaj
omenesc nu poate descrie slava scenei dinăuntrul sanctuarului, pereții
îmbrăcați în aur, reflectând lumina de la sfeșnicul de aur, scânteierile vii
ale perdelelor brodate cu bogăție, cu îngerii lor strălucitori, masa și altarul
tămâierii, în măreția aurului strălucitor; dincolo de cea de-a doua perdea,
chivotul cel sfânt, cu heruvimii lui plini de mister, iar deasupra lui, șechina
cea sfântă, manifestarea vizibilă a prezenței lui Iehova. Dar toate acestea
erau numai o slabă reflectare a măririi Templului lui Dumnezeu din cer, marele
centru al lucrării pentru mântuirea omului. A fost nevoie de aproape jumătate
de an pentru construirea tabernaculului, a sfântului locaș. Când a fost
terminat, Moise a cercetat toată lucrarea constructorilor, comparând-o cu
modelul care îi fusese arătat pe munte și cu dispozițiile pe care le primise
din partea lui Dumnezeu. „Moise a cercetat toate lucrările; și iată, le
făcuseră cum poruncise Domnul, așa le făcuseră. Și Moise i-a binecuvântat” (Ex.
39,43). Cu un viu interes, mulțimile lui Israel sau adunat împrejur ca să
privească la construcția cea sfântă. În timp ce contemplau scena cu o
satisfacție plină de respect, stâlpul de nor plutea deasupra sanctuarului și,
coborând, l-a învăluit. „Și slava Domnului umplea cortul” (Ex. 40,34). Avea loc
o descoperire a măririi divine și, pentru un timp, nici chiar Moise nu a putut
intra. Cu o profundă emoție, poporul privea semnul care arăta că lucrarea
mâinilor lor fusese primită. N-a avut loc o demonstrare zgomotoasă a bucuriei.
O teamă sfântă îi stăpânea pe toți. Dar bucuria inimilor lor se revărsa în
lacrimi de bucurie și, în taină, ei șopteau cuvinte solemne de mulțumire pentru
că Dumnezeu a binevoit să locuiască cu ei. Prin rânduială dumnezeiască,
seminția lui Levi a fost pusă deoparte pentru serviciul de la sanctuar. În
vremurile de demult, fiecare om era preotul propriei case. În zilele lui
Avraam, preoția era socotită ca fiind dreptul de întâi născut al celui mai mare
fiu. Acum, în locul primului născut din tot Israelul, Domnul a primit seminția
lui Levi pentru a sluji la sanctuar. Prin această cinste deosebită, El Și-a
manifestat aprobarea pentru credincioșia lor, dovedită atât prin alipirea de
slujba Sa, cât și prin executarea judecății Sale atunci când Israel a păcătuit,
închinându-se la vițelul de aur. Cu toate acestea, preoția a fost restrânsă
numai la familia lui Aaron. Numai lui Aaron și fiilor săi le era îngăduit să
slujească înaintea Domnului; restul seminției avea în grijă sanctuarul și
mobilierul lui și trebuia să le dea ajutor preoților în slujba lor, dar nu avea
voie să aducă jertfe, să ardă tămâie sau să privească la lucrurile sfinte până
când nu erau acoperite. Potrivit cu slujba lor, preoților le era rânduită o
îmbrăcăminte specială. „Fratelui tău Aaron să-i faci haine sfinte, ca să-i
slujească de cinste și podoabă” (Ex. 28,2), era porunca divină dată lui Moise.
Haina preotului obișnuit era din in alb, țesută dintr-o bucată. Era lungă până
aproape de gleznă, strânsă la mijloc cu un cordon de in alb, brodat cu
albastru, purpuriu și cărămiziu. Un turban, sau o mitră, de in completa
îmbrăcămintea lui exterioară. La rugul care ardea, lui Moise i s-a poruncit
să-și scoată sandalele, căci pământul pe care stătea era sfânt. Tot astfel,
nici preoții nu puteau intra încălțați în sanctuar. Particulele de praf lipite
de încălțăminte ar fi profanat locul sfânt. Ei trebuiau să-și lase
încălțămintea în curte, înainte de a intra în sanctuar, și să-și spele atât
mâinile, cât și picioarele înainte de a sluji în sanctuar sau la altarul
jertfelor arse de foc. În felul acesta, se dădea totdeauna învățătura că orice
întinăciune trebuie să fie îndepărtată de la cei care vor să se apropie de
prezența lui Dumnezeu. Hainele marelui preot erau din materiale prețioase și
lucrate cu multă măiestrie, corespunzând poziției lui alese. Pe lângă haina de
in a preotului obișnuit, el mai purta o mantie albastră, țesută de asemenea
dintr-o bucată. De jur-împrejurul tivului, mantia era împodobită cu clopoței de
aur și cu rodii de culoare albastră, purpurie și cărămizie. Peste aceasta venea
un efod - o haină mai scurtă, țesută din fir de aur, albastru, purpuriu,
cărămiziu și alb; era ținut strâns legat de corp cu un brâu făcut din aceleași
culori și lucrat cu măiestrie. Efodul era fără mâneci, iar pe umerii lui,
brodați cu fir de aur, erau prinse două pietre de onix, purtând numele celor
douăsprezece seminții ale lui Israel. Peste efod era pieptarul, veșmântul
preoțesc cel mai sfânt. El era din același material cu efodul. Era de formă
pătrată, măsurând o palmă, fiind agățat de umeri prin lănțișoare de aur
împletite ca niște sfori, prinse în verigi de aur. Marginea era făcută din
felurite pietre prețioase, de același fel cu pietrele care alcătuiesc cele
douăsprezece temelii ale cetății lui Dumnezeu. Înăuntrul acestui cadru erau
douăsprezece pietre prinse în aur, așezate câte patru pe un rând și care, ca și
cele de la umăr, aveau săpate pe ele numele semințiilor. Porunca lui Dumnezeu
era: „Când va intra Aaron în sfântul locaș, va purta pe inima lui numele fiilor
lui Israel, săpate pe pieptarul judecății, ca să păstreze totdeauna
aducerea-aminte de ei înaintea Domnului” (Ex. 28,29). Tot așa, Domnul Hristos,
slăvitul Mare Preot, prezentând sângele Său înaintea Tatălui, în favoarea
păcătosului, poartă pe inima Sa numele oricărui suflet care se pocăiește și
crede. Psalmistul spune: „Eu sunt sărac și lipsit, dar Domnul Se gândește la
mine” (Ps. 40,17 - T.M.). La dreapta și la stânga pieptarului se aflau două
pietre mari, foarte strălucitoare. Acestea erau cunoscute ca fiind URIM și
TUMIM. Prin ele i se făcea cunoscută marelui preot voia lui Dumnezeu. Când erau
aduse înaintea Domnului întrebări cu privire la diferite lucruri, pentru a se
lua o hotărâre, un nimb de lumină care încercuia piatra prețioasă din dreapta
era un semn al consimțirii, sau al aprobării divine, în timp ce o înnorare a
pietrei din stânga era dovada respingerii sau a dezaprobării. Mitra marelui
preot era un turban din pânză de in, având prinsă de el, printr-un fir
albastru, o placă de aur cu inscripția: „Sfințenie Domnului”. Tot ce era legat
de îmbrăcăminte și de tot ce purtau preoții trebuia să imprime în cei ce-i
priveau un simțământ al sfințeniei lui Dumnezeu, al sfințeniei închinării și
adorării Sale și al curăției care se cerea celor ce veneau în prezența Sa. Nu
numai sanctuarul, dar și lucrarea preoților trebuia să fie „chipul și umbra
lucrurilor cerești” (Evr. 8,5). Acest lucru era deci de mare importanță, și
Domnul, prin Moise, a dat lămuririle cele mai amănunțite și mai explicite cu
privire la fiecare parte a acestui serviciu preînchipuitor. Serviciul în sanctuar
era împărțit în două, și anume un serviciu zilnic și unul anual. Serviciul
zilnic era adus la îndeplinire la altarul arderii-de-tot din curtea sanctuarului
și în Locul Sfânt, în timp ce serviciul anual se îndeplinea în Locul Preasfânt.
Niciun ochi al vreunui muritor, în afară de cel al marelui preot, nu trebuia să
privească în încăperea dinăuntru a sanctuarului. Numai o dată pe an, marele
preot putea să intre acolo și numai după cea mai atentă și mai solemn pregătire.
Tremurând, el mergea înaintea lui Dumnezeu, iar poporul, într-o tăcere plină de
respect, aștepta întoarcerea lui, având inimile înălțate în rugăciuni
fierbinți, implorând binecuvântarea divină asupra lor. Înaintea tronului milei,
marele preot făcea ispășire pentru Israel, iar într-un nor de slavă, Dumnezeu
Se întâlnea cu el. Rămânerea lui acolo peste timpul obișnuit îi umplea pe toți
de teamă, ca nu cumva, din cauza păcatelor lor sau a păcatelor lui, acesta să
fi fost ucis de slava lui Dumnezeu. Serviciul zilnic consta în jertfa
arderii-de-tot de dimineață și de seară, din arderea de tămâie plăcut
mirositoare pe altarul de aur și din jertfele special aduse pentru păcatele
individuale. Mai erau jertfe pentru Sabate, pentru lună nouă, precum și pentru
sărbători speciale. În fiecare dimineață și seară, un miel de un an era adus ca
ardere-de-tot pe altar, cu darurile de mâncare corespunzătoare, simbolizând
astfel consacrarea zilnică a națiunii lui Dumnezeu, precum și continua
dependență de sângele ispășitor al lui Hristos. Dumnezeu a poruncit în mod
expres ca fiecare jertfă adusă pentru serviciul sanctuarului să fie „fără
cusur” (Ex. 12,5). Preoții trebuiau să examineze toate animalele aduse pentru
jertfă și trebuiau să respingă pe oricare dintre ele la care se descoperea un
defect. Numai o jertfă „fără cusur” putea fi un simbol al curăției desăvârșite
a Aceluia care avea să Se ofere pe Sine ca un „miel fără cusur și fără prihană”
(1 Petru 1,19). Apostolul Pavel ne atrage atenția la aceste jertfe ca la o
ilustrare a ceea ce trebuie să ajungă urmașii lui Hristos. El zice: „Vă îndemn
dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o
jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o
slujbă duhovnicească” (Rom. 12,1). Noi trebuie să ne predăm pe noi înșine în
slujba lui Dumnezeu și să căutăm să facem ca jertfa aceasta să fie desăvârșită.
Dumnezeu nu va avea plăcere de nimic altceva decât de tot ce putem aduce noi
mai bun. Aceia care-L iubesc din toată inima vor dori să-I aducă cea mai bună
slujire în viața lor și vor căuta fără încetare să aducă fiecare capacitate a
ființei lor în armonie cu legile care îi vor face în stare să împlinească tot
mai bine voia Sa. Când ardea tămâie, preotul era adus mult mai direct în
prezența lui Dumnezeu decât în oricare alt act al serviciului zilnic. Cum
perdeaua dinăuntru a sanctuarului nu ajungea până la tavanul clădirii, slava
lui Dumnezeu, care se manifesta deasupra milostivitorului, era parțial vizibilă
din prima încăpere. Când aducea tămâie înaintea Domnului, preotul privea spre
chivot; și când norul de tămâie se ridica, slava divină cobora asupra milostivitorului
și umplea Locul Preasfânt. Adesea ea umplea atât de mult ambele încăperi, încât
preotul era nevoit să se retragă la ușa tabernaculului. După cum în serviciul
acela preînchipuitor preotul privea prin credință către capacul milei, pe care
nu-l putea vedea, tot astfel copiii lui Dumnezeu trebuie să-și îndrepte acum rugăciunile
către Hristos, slăvitul lor Mare Preot, care, nevăzut de ochi omenesc,
mijlocește pentru ei în Sanctuarul de sus. Tămâia care se înălța cu rugăciunile
lui Israel reprezintă meritele și mijlocirea Domnului Hristos, perfecta Lui
neprihănire, care, prin credință, este atribuită poporului Său, singura care
face ca închinarea ființelor păcătoase să fie primită înaintea lui Dumnezeu.
Înaintea perdelei Locului Preasfânt era un altar al continuei mijlociri, iar
înaintea Locului Sfânt era un altar al continuei ispășiri. Prin sânge și prin
tămâie trebuia să se facă apropierea de Dumnezeu - simboluri care arătau spre
Marele Mijlocitor prin care păcătoșii se pot apropia de Dumnezeu și Singurul
prin care harul și mântuirea pot fi acordate celui ce se pocăiește și crede. Când
preoții intrau în Locul Sfânt dimineața și seara, la timpul când se aducea
tămâia pe altar, jertfa zilnică era gata să fie adusă pe altarul din curtea de
afară. Acesta era un timp de mare însemnătate pentru închinătorii care se adunau
la tabernacul. Înainte de a intra în prezența lui Dumnezeu prin slujirea
preotului, ei trebuiau să-și ia timp să-și cerceteze în mod stăruitor inima și
să-și mărturisească păcatele. Ei se uneau în rugăciune tăcută, cu fețele îndreptate
spre sfântul locaș. În felul acesta, cererile lor se înălțau odată cu norul de
tămâie, în timp ce credința se prindea puternic de meritele Mântuitorului
făgăduit, preînchipuit prin jertfa de ispășire. Orele rânduite pentru jertfele
de dimineață și de seară erau socotite sfinte și au ajuns să fie privite de tot
neamul iudaic asemenea unui timp hotărât pentru închinare. Iar când, mai
târziu, iudeii au fost împrăștiați ca niște captivi în țări îndepărtate, la
orele rânduite, ei încă își întorceau fețele spre Ierusalim și își înălțau
rugăciunile către Dumnezeul lui Israel. În practica aceasta, creștinii au un
exemplu pentru rugăciunea de dimineață și de seară. În timp ce condamnă un
simplu șir de ceremonii, lipsite de spiritul închinării, Dumnezeu privește cu
multă plăcere la cei care-L iubesc și care se pleacă dimineața și seara în rugăciune
ca să caute iertare pentru păcatele făptuite ca să prezinte cererile lor pentru
binecuvântările trebuincioase. Pâinea pentru punerea înainte era ținută în
permanență înaintea Domnului, ca o jertfă perpetuă. Astfel, ea era o parte a
jertfei zilnice. Era numită pâinea punerii înainte sau „pâinea prezenței”,
pentru că era continuu înaintea feței Domnului. Era o recunoaștere a
dependenței omului de Dumnezeu atât pentru hrana cea de toate zilele, cât și
pentru cea spirituală, care erau primite numai prin mijlocirea Domnului
Hristos. Dumnezeu îl hrănise pe Israel în pustie cu pâine din cer, iar ei erau
încă dependenți de belșugul dat de El atât pentru hrana corporală, cât și
pentru binecuvântările spirituale. Atât mana, cât și pâinea punerii înainte
arătau spre Hristos, Pâinea cea vie, care stă pururea în prezența lui Dumnezeu
pentru noi. El Însuși spunea: „Eu sunt Pâinea vie, care s-a pogorât din cer”
(Ioan 6,48-51). Peste pâinile punerii înainte se punea tămâie. În fiecare
Sabat, când pâinile erau înlocuite, tămâia era arsă pe altar, ca aducere aminte
înaintea lui Dumnezeu. Cea mai importantă parte a slujbei zilnice era serviciul
adus la îndeplinire pentru diferite persoane, în mod individual. Păcătosul care
se pocăia își aducea darul la ușa tabernaculului și, așezându-și mâna asupra
victimei, își mărturisea păcatele, transferând astfel, în mod figurat, păcatele
sale asupra victimei nevinovate. Animalul avea să fie junghiat chiar de mâna
păcătosului, iar sângele era dus de preot în Locul Sfânt și stropit înaintea
perdelei în spatele căreia se afla chivotul, conținând Legea pe care păcătosul
o călcase. Prin această ceremonie, păcatul era, prin sânge, transferat în mod
figurat asupra sanctuarului. În unele cazuri, sângele nu era dus în locul
sfânt, dar carnea trebuia să fie atunci mâncată de preoți, așa cum îi învățase
Moise pe fiii lui Aaron, spunând: „Domnul v-a dat-o, ca să purtați nelegiuirea
adunării” (Lev. 10,17). Ambele ceremonii simbolizau transferarea păcatului de
la cel ce se pocăia asupra sanctuarului. Aceasta era lucrarea care se săvârșea
zilnic, zi după zi, în tot cursul anului. Păcatele lui Israel fiind astfel
transferate asupra sanctuarului, sfântul locaș era mânjit și devenea necesară o
lucrare specială pentru înlăturarea păcatelor. Dumnezeu a poruncit să se facă
ispășire pentru fiecare dintre cele două despărțituri ale sanctuarului, ca și
pentru altar, pentru ca „să-l curețe și să-l sfințească de toate necurățiile
copiilor lui Israel” (Lev. 16,19). O dată pe an, în marea Zi a Ispășirii,
marele preot intra în Locul Preasfânt pentru a face curățirea sanctuarului.
Lucrarea adusă la îndeplinire acolo completa șirul anual al slujbelor. În Ziua
Ispășirii erau aduși doi țapi la ușa sfântului locaș și se trăgea la sorți pentru
ei, „un sorț pentru Domnul și un sorț pentru Azazel”. Țapul pe care cădea
sorțul dintâi avea să fie junghiat ca jertfă pentru păcat, adusă pentru popor.
Marele preot trebuia să ia din acest sânge și să ducă dincolo de perdea și să
stropească cu el spre milostivitor. „Astfel să facă ispășire pentru sfântul locaș,
pentru necurățiile copiilor lui Israel și pentru toate călcările de lege prin care
au păcătuit. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul
necurățiilor lor.” „Aaron să-și pună amândouă mâinile pe capul țapului celui
viu și să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel și
toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul
țapului, apoi să-l izgonească în pustie printr-un om care va avea însărcinarea
aceasta. Țapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ
pustiit; în pustie, să-i dea drumul” (Lev. 16,21.22). Numai după ce țapul era
astfel trimis în pustie, poporul se putea socoti ca eliberat de povara
păcatelor lui. Fiecare om trebuia să-și smerească sufletul în timp ce avea loc
lucrarea de ispășire. Toate afacerile, toate lucrurile obișnuite trebuiau
lăsate la o parte și întreaga adunare a lui Israel petrecea ziua într-o solemnă
umilință înaintea lui Dumnezeu, cu rugăciune, post și o profundă cercetare a
inimii. Prin acest serviciu anual, poporul era învățat cu privire la
importantele adevăruri ale ispășirii. În jertfele pentru păcat, aduse în timpul
anului, fusese primit sângele victimei în locul păcătosului; dar sângele acesta
nu făcuse o ispășire deplină pentru păcat. El nu făcuse decât să procure
mijloacele prin care păcatul să fie transferat asupra sanctuarului. Prin
aducerea sângelui ca jertfă, păcătosul recunoștea autoritatea Legii, își
mărturisea vinovăția nelegiuirii și credința în Domnul Hristos, care trebuia să
ridice păcatele lumii, dar nu era cu totul eliberat de condamnarea Legii. În
Ziua Ispășirii, marele preot, după ce aducea o jertfă pentru adunarea lui
Israel, mergea în Locul Preasfânt cu sângele jertfei și stropea din el asupra
capacului ispășirii, de deasupra tablelor Legii. În felul acesta, cerințele
Legii care cerea viața păcătosului erau satisfăcute. Apoi, în calitatea sa de
mijlocitor, marele preot lua păcatele asupra sa și, ieșind din sanctuar, ducea
cu sine povara vinovăției poporului Israel. La ușa tabernaculului, își punea
mâinile pe capul țapului de trimis și mărturisea asupra lui „toate fărădelegile
copiilor lui Israel și toate călcările lor de Lege cu care au păcătuit ei”,
punându-le „pe capul țapului”. Iar când țapul care purta păcatele acestea era
trimis în pustie, se socotea că, odată cu el, și aceste păcate au fost
depărtate pentru totdeauna de la popor. Aceasta a fost slujba săvârșită drept
„chipul și umbra lucrurilor cerești” (Evr. 8,5). Așa cum s-a spus, sanctuarul
pământesc a fost ridicat de Moise după modelul care i-a fost arătat pe munte.
El era „o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri și jertfe”;
cele două încăperi sfinte ale lui erau „chipurile lucrurilor care sunt în
ceruri”. Domnul Hristos, slăvitul nostru Mare Preot, este „slujitor al Locului
Preasfânt și al adevăratului Cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul”
(Evr. 9,9.23; 8,2). Pe când se afla în viziune, apostolului Ioan i-a fost
îngăduit să privească templul lui Dumnezeu din ceruri și a văzut „șapte lămpi
de foc”, care ardeau „înaintea scaunului de domnie” (Apoc. 4,5). El a văzut un
înger care avea „o cădelniță de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă
împreună cu rugăciunile tuturor sfinților, pe altarul de aur, care este
înaintea scaunului de domnie” (Apoc. 8,3). În viziune, profetului i s-a
îngăduit să privească în prima încăpere a Sanctuarului din ceruri și a văzut
acolo „șapte lămpi de foc” și „altarul de aur”, reprezentate prin sfeșnicul de
aur și altarul tămâierii din sanctuarul de pe pământ. Din nou, „Templul lui
Dumnezeu care este în ceruri a fost deschis” (Apoc. 11,19) și el a privit
dincolo de perdeaua dinăuntru, în Sfânta Sfintelor. Aici a văzut „chivotul
legământului Său” (Apoc. 11,19), reprezentat prin lada cea sfântă, făcută de
Moise pentru a cuprinde Legea lui Dumnezeu. Moise a făcut sanctuarul pământesc
„după chipul pe care-l văzuse”. Pavel, autorul presupus al Epistolei către
Evrei, declară că, atunci când au fost gata, „cortul și toate vasele pentru
slujbă” erau „chipurile lucrurilor care sunt în ceruri” (Fapte 7,44; Evr.
9,21-23). Iar Ioan spune că a văzut Sanctuarul din ceruri. Sanctuarul acela în
care Iisus slujește pentru noi este marele original, sanctuarul ridicat de
Moise fiind numai o copie. Templul ceresc - locașul Împăratului împăraților, în
care „mii de mii de slujitori Îi slujeau și de zece mii de ori zece mii stăteau
înaintea Lui” (Dan. 7,10), acel templu plin de slava tronului celui veșnic,
unde serafimii, strălucitorii lui păzitori, își acopereau fața în adorare - nu
poate fi reprezentat în toată vastitatea și slava lui de nicio construcție
pământească. Cu toate acestea, adevărurile importante cu privire la Sanctuarul
ceresc și cu privire la lucrarea cea mare, care se săvârșește acolo pentru
mântuirea omului, trebuiau să fie făcute cunoscute, învățate, prin sanctuarul
pământesc și slujbele lui. După înălțarea Lui la cer, Mântuitorul trebuia să-Și
înceapă lucrarea ca Marele nostru Preot. Pavel spune: „Hristos n-a intrat
într-un locaș de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului
locaș de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfățișeze acum, pentru
noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evr. 9,24). După cum lucrarea Domnului Hristos
avea să constea în două mari părți, fiecare dintre ele întinzându-se pe o anume
perioadă și având un loc deosebit în Sanctuarul ceresc, tot astfel slujba preînchipuitoare
avea loc în două părți, slujba zilnică și slujba anuală, și pentru fiecare era
rânduită o despărțitură a tabernaculului. După cum Domnul Hristos, la înălțarea
Sa, S-a înfățișat înaintea lui Dumnezeu ca să mijlocească cu sângele Său în
favoarea credincioșilor pocăiți, tot astfel preotul, în slujba zilnică, stropea
sângele jertfei în Locul Sfânt, pentru păcătos. Sângele lui Hristos, care era
menit să-L elibereze pe păcătosul pocăit de condamnarea Legii, nu avea să
șteargă păcatul; acesta avea să rămână scris în Sanctuar până la ispășirea
finală; tot astfel, în simbol, sângele jertfei pentru păcat îndepărta păcatul
de la cel pocăit, dar rămânea în sanctuar până la Ziua cea mare a Ispășirii. În
ziua cea mare a răsplătirii finale, morții vor fi „judecați după faptele lor, după
cele scrise în cărți” (Apoc. 20,12). Apoi, în virtutea sângelui ispășitor al Domnului
Hristos, păcatele tuturor celor cu adevărat pocăiți vor fi șterse din cărțile
cerului. În felul acesta, Sanctuarul va fi eliberat sau curățat de păcatele înscrise
acolo. În simbol, această mare lucrare de ispășire, sau ștergere, a păcatelor
era reprezentată prin serviciile din Ziua Ispășirii - curățirea sanctuarului
pământesc, care era adusă la îndeplinire prin îndepărtarea, în virtutea
sângelui jertfei pentru păcat, a păcatelor prin care fusese mânjit. După cum,
în ispășirea finală, păcatele celor cu adevărat pocăiți vor fi șterse din
cărțile cerului pentru ca să nu mai fie niciodată amintite și să nu mai vină în
minte, tot astfel, în simbol, ele erau duse în pustie, îndepărtate pentru totdeauna
de la adunare. Întrucât Satana este originea păcatului, instigatorul la
făptuirea tuturor păcatelor care au adus moartea Fiului lui Dumnezeu, dreptatea
cere ca el să sufere pedeapsa finală. Lucrarea Domnului Hristos pentru
mântuirea oamenilor și curățirea Universului de păcat va fi încheiată prin
îndepărtarea păcatului din Sanctuarul ceresc și așezarea acestor păcate asupra
lui Satana, care va suporta pedeapsa finală. Tot astfel, și în serviciul
preînchipuitor, șirul anual al serviciilor se încheia cu lucrarea de curățire a
sanctuarului și mărturisirea sau punerea păcatelor pe capul țapului de trimis. În
felul acesta, prin slujbele de la cortul întâlnirii și de la templul care i-a luat
locul mai târziu, poporul era învățat zilnic marile adevăruri referitoare la moartea
și la slujirea Domnului Hristos, iar o dată pe an, mintea tuturor era îndreptată
spre evenimentele de încheiere a marii controverse dintre Hristos și Satana -
curățirea finală a Universului de păcat și păcătoși.
38. PĂCATUL
LUI NADAB ȘI ABIHU:
După sfințirea cortului întâlnirii, preoții au fost consacrați în slujbele lor sfinte. Aceste servicii de consacrare au ținut șapte zile, fiecare zi fiind marcată de ceremonii deosebite. În cea de-a opta zi, preoții și-au început slujba. Asistat de fiii săi, Aaron a adus jertfele cerute de Dumnezeu, apoi și-a înălțat mâinile și a binecuvântat poporul. Toate au fost făcute așa cum poruncise Dumnezeu, și El a primit jertfa și Și-a descoperit slava într-un chip deosebit: a venit foc de la Dumnezeu și a mistuit jertfa de pe altar. Poporul a privit la această minunată manifestare a puterii divine cu frică și cu mult interes. În ea, israeliții au văzut un semn al slavei și al bunăvoinței lui Dumnezeu, au scos cu toții un strigăt de laudă și adorare și au căzut cu fețele la pământ, ca și cum s-ar fi aflat chiar în prezența lui Dumnezeu. Dar nu mult după aceea, o neașteptată și teribilă nenorocire a lovit familia marelui preot. La ceasul închinării, în timp ce rugăciunile și laudele poporului se înălțau la Dumnezeu, doi dintre fiii lui Aaron și-au luat cădelnițele și au ars în ele tămâie, ca să se înalțe ca un miros bine plăcut înaintea lui Dumnezeu. Dar au nesocotit porunca Sa, folosind „foc străin”. Ei au folosit foc obișnuit pentru arderea tămâii, în loc să folosească focul sfânt, pe care-l aprinsese Însuși Dumnezeu, poruncind să fie folosit în scopul acesta. Pentru acest păcat, un foc a ieșit de la Domnul și i-a mistuit acolo, în fața poporului. După Moise și Aaron, Nadab și Abihu erau în pozițiile cele mai înalte în Israel. Ei fuseseră onorați de Dumnezeu în mod deosebit, îngăduindu-li-se ca, împreună cu cei șaptezeci de bătrâni, să privească slava Sa pe munte. Dar, pentru aceasta, abaterea lor nu trebuia să fie nici scuzată, nici trecută cu vederea. Toate acestea făceau ca păcatul lor să fie și mai grav. Când, asemenea părinților lui Israel, s-au urcat pe munte și au primit multă lumină, oamenii aceștia au avut privilegiul de a avea comuniune cu Dumnezeu și au locuit în lumina slavei Sale. Ei nu trebuiau să se mângâie cu gândul că, după aceea, pot păcătui fără să fie pedepsiți și că, întrucât au fost astfel onorați, Dumnezeu nu va fi atât de strict încât să pedepsească nelegiuirea lor. Aceasta este o înșelăciune fatală. Lumina cea mare și marile privilegii acordate cer să se aducă roade ale virtuții și ale sfințeniei pe măsura luminii primite. Dumnezeu nu poate primi mai puțin. Marile binecuvântări și privilegii n-ar trebui niciodată să-l adoarmă pe vreun om, să-l facă să se simtă în siguranță sau să fie nepăsător. Ele n-ar trebui niciodată să dea libertatea de a păcătui sau de a-i face pe cei care le primesc să creadă că Dumnezeu nu va fi strict cu ei. Toate avantajele pe care le dă Dumnezeu sunt mijloace ale Sale, ca să pună foc în spirit, zel în eforturi și putere în aducerea la îndeplinire a sfintei Sale voi. Nadab și Abihu nu fuseseră deprinși în tinerețea lor cu stăpânirea de sine. Tendința tatălui de a fi prea îngăduitor și lipsa lui de fermitate atunci când era vorba de ce este drept îl făcuseră să neglijeze disciplinarea copiilor. Fiilor săi li se îngăduise să umble cum le plăcea. Deprinderea de a-și satisface poftele, cultivată vreme îndelungată, ajunsese să pună stăpânire pe ei în așa fel, încât nici chiar răspunderea pentru slujba cea mai sfântă pe care o îndeplineau nu avusese putere să-i scape de ea. Ei nu fuseseră învățați să respecte autoritatea tatălui lor și, de aceea, nu erau în stare să-și dea seama de nevoia unei ascultări stricte față de cerințele lui Dumnezeu. Îngăduința greșită a lui Aaron față de fiii săi i-a făcut să ajungă obiectul judecății divine. Dumnezeu voia să învețe poporul că trebuie să se apropie de El cu respect și cu teamă și în felul stabilit de El. Dumnezeu nu poate accepta o ascultare numai în parte. Nu era de ajuns ca, la acea oră solemnă de închinare, aproape totul să fie făcut după îndrumările Lui. Dumnezeu a rostit un blestem asupra acelora care se depărtează de poruncile Lui și care nu fac nicio deosebire între ce este profan și ce este sfânt. El declară prin profet: „Vai de cei ce numesc răul bine și binele rău, care spun că întunericul este lumină și lumina întuneric … Vai de cei ce se socotesc înțelepți și se cred pricepuți … care scot cu fața curată pe cel vinovat pentru mită și iau drepturile celor nevinovați … Au nesocotit Legea lui Dumnezeu și au disprețuit Cuvântul Sfântului lui Israel” (Is. 5,20-24). Nimeni să nu se înșele pe sine cu gândul că o parte dintre poruncile lui Dumnezeu ar fi fără însemnătate sau că El va accepta altceva decât ce a cerut. Profetul Ieremia zice: „Cine a spus și s-a întâmplat ceva fără porunca Domnului?” (Plângeri 3,37). Dumnezeu n-a așezat în Cuvântul Său nicio poruncă pe care oamenii să o poată asculta sau nu, după buna lor plăcere, și să nu suporte consecințele. Dacă aleg orice alte căi, în afară de aceea a unei stricte ascultări, oamenii vor ajunge să vadă că acele căi până „la urmă duc la moarte” (Prov. 14,12). „Moise a zis lui Aaron, lui Eleazar și lui Itamar, fiii lui Aaron: Să nu vă descoperiți capetele și să nu vă rupeți hainele, ca nu cumva să muriți; … căci untdelemnul ungerii Domnului este peste voi” (Lev. 10,6.7). Marele conducător i-a amintit fratelui său cuvintele lui Dumnezeu: „Voi fi sfințit de cei ce se apropie de Mine și voi fi proslăvit în fața întregului popor” (Lev. 10,3). Aaron a tăcut. Moartea fiilor săi, secerați fără vreo avertizare, pentru un păcat atât de îngrozitor - un păcat pe care el îl vedea acum ca fiind rezultatul propriei neglijențe de a-și face datoria - a sfâșiat de durere inima tatălui, dar el n-a dat glas simțămintelor lui. Nu trebuia să lase să se înțeleagă, prin niciun fel de manifestare a durerii, că ar simpatiza cu păcatul. Adunarea nu trebuia să fie făcută să cârtească împotriva lui Dumnezeu. Domnul voia să-l învețe pe poporul Său să recunoască justețea pedepselor Sale, pentru ca și alții să se teamă. Se aflau unii în mijlocul lui Israel pe care avertismentul acestei pedepse teribile îi putea salva, făcându-i să nu abuzeze de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu până acolo încât și ei să-și sigileze propriul destin. Mustrarea divină se află asupra acelei false simpatii pentru păcătosul care caută să-și scuze păcatul. Ca efect al păcatului, simțurile morale amorțesc până acolo încât cel care săvârșește răul nu-și dă seama de enormitatea abaterilor lui și, fără puterea convingătoare a Duhului Sfânt, rămâne într-o orbire parțială față de păcatul său. Este de datoria slujitorilor lui Dumnezeu de a le arăta celor care greșesc pericolul în care se află. Aceia care nimicesc efectul avertizărilor, orbind ochii păcătoșilor pentru a nu vedea caracterul real și urmările păcatului, se mângâie adesea cu gândul că dau dovadă, în felul acesta, de multă iubire; dar, în realitate, ei lucrează în mod direct pentru a se opune și a împiedica lucrarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu; ei îl leagănă pe păcătos, ca să adoarmă pe marginea prăpastiei. În acest fel, se fac părtași de vinovăția lui și se fac vrednici de o teribilă răspundere pentru atitudinea lui de nepocăință. Mulți, foarte mulți, merg spre ruină, ca rezultat al acestei false și înșelătoare simpatii. Nadab și Abihu n-ar fi săvârșit niciodată păcatul acela fatal dacă n-ar fi fost beți din pricina folosirii vinului. Ei au înțeles că era nevoie de o atentă și solemnă pregătire înainte de a se prezenta la sanctuar, unde se manifesta prezența divină; dar, din cauza necumpătării, au fost descalificați pentru sfânta lor slujbă. Mintea li s-a tulburat, iar simțurile lor morale s-au întunecat, astfel că n-au mai putut să deosebească între cele sfinte și cele profane. Lui Aaron și fiilor săi rămași în viață le-a fost dată avertizarea: „Tu și fiii tăi, împreună cu tine, să nu beți vin, nici băuturi amețitoare, când veți intra în cortul întâlnirii, ca să nu muriți; aceasta va fi o lege veșnică între urmașii voștri, ca să puteți deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt, ce este necurat de ce este curat și să puteți învăța pe copiii lui Israel toate legile pe care li le-a dat Domnul” (Lev. 10,9-11). Folosirea băuturilor alcoolice are ca efect slăbirea corpului, tulburarea minții și pervertirea obiceiurilor. Ea îi împiedică pe oameni să-și dea seama de sfințenia lucrurilor sfinte sau de forța imperativă a cerințelor lui Dumnezeu. Toți aceia care ocupă poziții de sfântă răspundere trebuie să fie oameni de o strictă cumpătare, mintea lor trebuie să fie clară, ca să poată face deosebire între bine și rău, ca să poată avea tăria de a sta la principii și înțelepciunea de a împărți dreptatea și de a da dovadă de milă. Aceeași obligație îi revine fiecărui urmaș al lui Hristos. Apostolul declară: „Voi sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor deosebit” (1 Petru 2,9). Dumnezeu ne cere să păstrăm fiecare putere în starea cea mai bună cu putință, ca să-I putem aduce Creatorului nostru un serviciu bine primit. Când sunt folosite băuturile alcoolice, se va ajunge la aceleași efecte ca și în cazul preoților lui Israel. Conștiința își va pierde sensibilitatea față de păcat și va avea loc, mai mult ca sigur, un proces de împietrire, până când se va pierde orice deosebire a ceea ce este sfânt de ceea ce este profan. Cum vom putea ajunge atunci la măsura cerințelor divine? „Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuiește în voi și pe care L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul și duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Cor. 6,19.20). „Deci, fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva, să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Cor. 10,31). Bisericii lui Dumnezeu din toate veacurile îi este adresată solemna și înfricoșata avertizare: „Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu. Căci Templul lui Dumnezeu este sfânt; și așa sunteți voi” (1 Cor. 3,17).
