REMEMBER - PLANUL PROFETIC ÎN BIBLIE! - PĂRȚILE 1-3.

 

REMEMBER - PLANUL PROFETIC ÎN BIBLIE! - PĂRȚILE 1-3

 „Dacă există o civilizație superioară care ne-a plasat pe planeta aceasta, ea ne supraveghează și poate să intre în contact cu voi. Responsabilitatea noastră este să-i arătăm că ne dezvoltăm conform cu așteptările ei și că suntem dornici să intrăm în dialog cu ea.” Acestea sunt concluziile celor care caută să intre în legătură cu civilizațiile extraterestre, ultima lor șansă de a ne explica existența noastră pe acest Pământ. Anual, omenirea cheltuiește miliarde de dolari pentru a construi observatoare astronomice, stații de ascultare și rachete spațiale care să arate că dorim „să luăm legătura cu cei de departe”. Ironia situației este că „civilizația superioară” ne-a vorbit deja de multe ori, ne-a vizitat și încă ne vizitează. Creatorul nostru este cu ochii pe noi și ne urmărește de aproape evoluția. Înainte ca etrnitatea să înceapă să numere timpul planetar în cadența secundelor și mai înainte ca noi să începem să ne măsurăm suferințele în cadența lacrimilor, Dumnezeul etern a făcut un plan desăvârșit pentru tot ceea ce avea să urmeze. Nu trebuie să ne suim noi în Cer, pentru că El a venit la noi. Nu trebuie să privim departe  pentru că El a trăit printre noi. Nu trebuie să construim radare uriașe și stații de ascultare electronice pentru a asculta mesaje codificate în limbaje stranii, pentru că avem aici, cu noi, o carte scrisă și tradusă de El pentru înțelegerea noastră: Biblia. Tragedia stă în faptul că ignorăm sistematic un Dumnezeu care vrea să intre în legătură cu noi, preferând orgolios să  umblăm „după cai verzi pe pereți” (sau, dacă vreți, după „omuleți verzi”). „După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin prooroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor, și prin care a făcut și veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui, și care ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curățirea păcatelor și a șezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte” (Evrei 1:1-3).

Formularea planului profetic:

 Parte din comunicările lui Dumnezeu cu oamenii au fost culese de-a lungul secolelor și așezate într-o colecție (Bibliorum) de cărți care se bucură de un caracter unic: sunt inspirate de Creatorul nostru (2 Tim. 3:15-17). Biblia conține consemnarea  planului profetic, alcătuit de Dumnezeu, este descoperirea voii lui Dumnezeu pentru lumea actuală. În esență, planul profetic este exprimat în aceste cuvinte ale apostolului Pavel: „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogățiile harului Său,  pe care l-a răspândit din belșug peste noi, prin orice fel de înțelepciune și de pricepere;  căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuși, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor,  spre a-Și uni iarăși într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din Ceruri și cele de pe Pământ” (Efes. 1:7-10). 

Realitatea problemei:

 Fără a ne da toate amănuntele, planul profetic începe de la realitatea „problemei” care există în Universul lui Dumnezeu, schizma între lumea lui desăvârșită și domeniul căderii produse de păcat. Biblia ne sugerează că în lumea lui Dumnezeu a apărut păcatul prin atitudinea și activitatea lui Lucifer. Mișcarea inițiată de el împotriva suveranității lui Dumnezeu a contaminat, se pare, a treia parte din mulțimea îngerilor (Apoc. 12:4). Textele care ne vorbesc despre aceasta sunt voalate și aparent incomplete. Dumnezeu nu ne spune deocamdată decât ce trebuie să știm în starea în care ne aflăm. Apostolul Pavel ne spune că nu cunoaștem decât parțial, dar suficient pentru ceea ce trebuie să facem acum: „Căci cunoaștem în parte, și proorocim în parte;  dar când va veni ce este desăvârșit, acest „în parte” se va sfârși. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin, așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin” (1 Cor. 13:9-12). Omul a fost creat de Dumnezeu în interiorul acestui conflict angelic, ca material didactic, cu scopul de a servi drept ilustrație a dreptății divine. În loc să lase ca păcătoasa contaminare să cuprindă toată creația, Dumnezeu a hotărât să facă o creatură nouă, omul, și să-l plaseze între El și Satan. Înfruntarea dintre cei doi avea să se desfășoare astfel pe planeta Pământ, iar demonstrația divină va dovedi că principiile oferite de Satan nu pot susține bunăstarea și nu pot da fericire creaturilor. Nu putea Dumnezeu să-l ferească pe Adam de apropierea dușmanului? Firește că da. N-ar fi putut Dumnezeu să-i facă pe oameni după ce-și rezolva problema cosmică creată de Satan sau să-l plaseze într-un loc în care acesta să nu poată ajunge la el ? Bineînțeles că da. Singura explicație posibilă a realității din cartea Genezei este că Dumnezeu a vrut ca omul să fie parte din rezolvarea problemelor lui Dumnezeu, chiar agentul prin care El va veni pe Pământ și va zdrobi „capul șarpelui”. Întreaga evoluție a înfruntării dintre Dumnezeu și Satan, precum și soluția lui finală a fost anticipată de Dumnezeu. Mielul a fost jertfit înainte de întemeierea lumii (1 Petru 1:18-21; Apoc. 13:8). Creat și plasat de Dumnezeu în interiorul conflictului angelic, omul a avut și a ales posibilitatea să asculte în Eden sau de Dumnezeu sau de Lucifer. Prima scenă a înfruntării dintre Dumnezeu și Satan s-a desfășurat în grădina Edenului. Dumnezeu i-a plasat pe primii oameni acolo și le-a făcut cunoscută voia Sa. Apoi, Dumnezeu a făcut un pas înapoi, dându-i posibilitatea lui Satan să le propună primilor oameni alternativa lui. Adam și Eva au ales să nu-L creadă pe Dumnezeu și să creadă minciuna oferită de șarpele luciferic. Prin această complicitate, lumea oamenilor a intrat sub sfera de autoritate a lui Lucifer, care a avut astfel posibilitatea să realizeze aici, la scară mică, ceea ce ar fi realizat în Universul angelic, dacă Dumnezeu l-ar fi lăsat să o facă. Ascultarea de Lucifer nu i-a adus însă omului nici împlinire și nici fericire. Trăim într-o lume „bolnavă”. Biblia spune că toată lumea „zace în cel rău” (1 Ioan 5:19). Stricăciunea și nefericirea lumii este demonstrația necesară că „mincinosul”, „ucigașul” și „dușmanul sufletelor” nu poate să ofere o alternativă viabilă fericită la suveranitatea și providența divină. Starea jalnică a lumii de azi nu este „vina” lui Dumnezeu, ci dovada incontestabilă că El are dreptate în controversa stărnită de Lucifer.

Răspândirea problemei:

 Contaminarea luciferică a dus păcatul în sferele cerești. Activitatea lui nu se reduce doar la ceea ce se întâmplă acum pe Pământ. Planul profetic revelat în Biblie face aluzii clare asupra pângăririi care s-a produs în sferele Cerului. Lucrarea ispășitoare a lui Hristos a avut implicații mult mai vaste decât umanitatea: „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în Ceruri, au trebuit curățite în felul acesta, trebuia ca înseși lucrurile cerești să fie curățite cu jertfe mai bune decât acestea” (Evrei 9:23). Cartea lui Iov ne spune că Satan avea acces în Cer și că el se plimba liber pe planeta noastră: „Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfățișat înaintea Domnului. Și a venit și Satana în mijlocul lor. Domnul a zis Satanei: De unde vii? Și Satana a răspuns Domnului: De la cutreerarea Pământului și de la plimbarea pe care am făcut-o pe el” (Iov 1:6-7; 2:1-2). Obrăznicia acestei creaturi căzute, pornită deliberat să-L contrazică pe Dumnezeu și dispusă oricând să-i facă pe oameni să sufere sunt descrise foarte clar în această carte. Nădejdea ieșirii de sub autoritatea Satanei este și ea prezentă în cartea lui Iov. Din adâncul durerii lui, patriarhul strigă: „Dar știu că Răscumpărătorul meu este viu, și că se va ridica la urmă pe Pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea, și chiar dacă nu voi mai avea carne, voi vedea totuși pe Dumnezeu. Îl voi vedea și-mi va fi binevoitor; ochii mei Îl vor vedea, și nu ai altuia. Sufletul meu tânjește de dorul acesta înăuntrul meu” (Iov 19:25-27).

Rezolvarea problemei:

 În înțelepciunea Sa, Dumnezeu a ales să ofere oamenilor nefericiți o nouă ocazie să aleagă prin trimiterea lui Hristos în lume. El nu numai că a ispășit vinovăția noastră, dar ni L-a și arătat pe Tatăl și a ilustrat printre noi caracterul dumnezeirii. Ori de câte ori un păcătos se întoarce cu pocăință din lume la Dumnezeu prin credința în Iisus Hristos, îngerii din Cer saltă și strigă de bucurie. Entuziasmul lor nu este doar dovada simpatiei pentru oameni, ci mai ales, bucuria că „Dumnezeu a avut dreptate” în conflictul angelic. Îngerii nu ne aplaudă pe noi, ci Îl aplaudă pe Dumnezeu! Același lucru îl fac și Psalmii și cântările de laudă din Biblie. Sunt expresii ale bucuriei celor care s-au întors din stricăciunea lumii la „legea lui Dumnezeu”, în care-și găsesc acum bucuria și desfătarea (Psalm 119 - T.M.). Acesta este contextul în care trebuie înțeles și destinul de „împărăție mărturie” al urmășilor lui Avraam, cei din poporul credinței. Dumnezeu i-a așezat ca avanposturi ale Împărăției Cerurilor, care marchează posibilitatea întoarcerii în lumea binecuvântărilor rezultate din ascultarea de Dumnezeu. Chiar dacă Israelul nu și-a îndeplinit decamdată decât parțial acest destin, în perioada de aur a regatului sub David și Solomon, Biblia ne spune că va veni și vremea împlinirii depline: „Așa vorbește Domnul oștirilor: „În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un Iudeu de poala hainei, și-i vor zice: …Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!” (Zaharia 8:23 ).

Răscumpărătorul:

 Instrumentul împlinirii acestui plan de recuperare a celor pierduți prin iertare și reintegrare în familia divină a creaturilor este Iisus Hristos, Fiu lui Dumnezeu. Prin ceea ce a făcut la Cruce, El a devenit „ușa” sau „portalul” prin care cineva poate trece din sfera lumii în sfera Împărăției lui Dumnezeu (Ioan 10:9). Cel ce se întoarce la Dumnezeu prin Hristos este „născut din nou”, sau „născut de sus”, ca să poată face parte dintr-o creație nouă (2 Cor. 5:17). La prima creație, Dumnezeu a lucrat prin Cuvântul vorbit („să fie!”). La creația nouă, Dumnezeu a lucrat prin Hristos - Cuvântul (Ioan 1:1-23). Prima creație a fost neprihănită. Pentru cea de a doua creație, Dumnezeu a trebuit să verse sângele lui Hristos, pentru ca să o curățească (1 Petru 1:18). Pentru a înțelege mai bine această trecere este bine să comparăm istoria primei creații cu istoria celei de a doua, pe cea veche cu cea nouă, spre a arăta legătura celei din urmă cu „trupul lui Hristos.” Prima creație a început prin crearea Cerurilor și a Pământului. Ele împreună (Cerurile și Pământul) au constituit parțial marea și întinsa bază (scena) pe care s-au desfășurat evenimentele ulterioare. Prin crearea lui Adam și a Evei, Dumnezeu a încheiat prima creație. Textul Bibliei ne spune că, după ce a terminat de lucrat „Dumnezeu S-a odihnit de toată lucrarea Sa” (Gen. 2:3). Cea de a doua creație nu începe cu Ceruri noi și cu un Pământ nou. Acestea nu mai constituie baza pentru următoarele evenimente ale creației. Mai bine zis, creația nouă începe în ordinea inversă. Ea începe cu Omul Iisus Hristos (1 Tim. 2:5). Acesta este al doilea Adam, Omul din Cer (1 Cor. 15:45,47). El este „piatra din capul unghiului” aleasă pentru creația cea nouă (Isa. 28:16; 1 Petru 2:7). Din El se naște și crește noua creație. Pentru început se spune: „ … dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă” (2 Cor. 5:17). Orice om care îi aparține lui Hristos, devine o creație („zidire” - ctisis) nouă. Aceasta își găsește prima ei formă în „trupul spiritual al lui Hristos”, în Biserica oamenilor înnoiți (Efes. 2:15). Apoi, ea se extinde în toată natura înconjurătoare, care așteaptă cu o dorință înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Rom. 8:19-22). Această creație se va încheia prin realizarea unui Cer nou și a unui Pământ nou. După aceea, Dumnezeu se va odihni iarăși, dar de data aceasta „împreună cu oamenii”. În Vechiul Testament, mărturia lui Dumnezeu prin poporul evreu a fost oferta alternativei divine la ceea ce a dat Lucifer neamurilor. Prin Legea și rânduielile date poporului Israel, Dumnezeu menținea înaintea ochilor lumii existența unui standard diferit de cel inspirat de influența lui Lucifer asupra oamenilor. În Israelul de după Răpirea Bisericii, domnia lui Hristos la Ierusalim și de acolo asupra lumii întregi va demonstra superioritatea indiscutabilă a principiilor divine în relațiile dintre creaturile Sale. În Noul Testament, un aspect al planului profetic pe care nu-l cunoscuseră evreii din veacurile trecute a fost că, în Biserică, neamurile moștenesc împreună cu evreii aceleași binecuvântări în Hristos. Această a fost „isprăvnicia” încredințată lui Pavel, apostolul neamurilor: „Dacă cel puțin ați auzit de isprăvnicia harului lui Dumnezeu, care mi-a fost dată față de voi. Prin descoperire dumnezeiască am luat cunoștință de taina aceasta, despre care vă scrisei în puține cuvinte. Citindu-le, vă puteți închipui priceperea pe care o am eu despre taina lui Hristos, care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinților apostoli și prooroci ai lui Hristos, prin Duhul. Că adică Neamurile sunt împreună moștenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi și iau parte cu noi la aceeași făgăduință în Hristos Iisus, prin Evanghelia aceea, al cărei slujitor am fost făcut eu, după darul harului lui Dumnezeu, dat mie prin lucrarea puterii Lui. Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toți sfinții, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogățiile nepătrunse ale lui Hristos, și să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi, prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veșnic pe care l-a făcut în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Efes. 3:4-7).

Revelația rezolvării:

 Istoria lumii este o carte cu finalul cunoscut. Viitorul, pregătit deja de Dumnezeu, nu este opțional, ci obligatoriu. Nu ne rămâne decât să decidem locul în care ni-l vom petrece. Revelația Bibliei cuprinde suficiente informații ca să ne convingă despre biruința lui Dumnezeu prin Hristos și despre lucrurile pregătite de Dumnezeu prin El. O mare parte a pasajelor profetice și mai ales cartea Apocalipsei ne descriu pe larg aceste lucruri. Una din cele mai frumoase explicații ale planului profetic ne spune că hotărârile pentru rezolvarea crizei umanității au fost luate în sferele înalte ale Cerului, „înainte de întemeierea lumii”, în contextul conflictului angelic: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovnicești, în locurile cerești, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiați prin Iisus Hristos, după buna plăcere a voiei Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui” (Efes. 1:3-6). Anticiparea rezolvării marelui conflict angelic este bazată pe cunoașterea Scripturilor. Exsită în Evanghelia lui Luca un pasaj multistratificat în care „scoaterea de draci” din prezenta creație este proclamată ca împlinire a marii biruințe asupra lui Satan în sferele cerului: „Cei șaptezeci s-au întors plini de bucurie și au zis: „Doamne, chiar și dracii ne sunt supuși în Numele Tău.” Iisus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzănd ca un fulger din Cer.”  … În ceasul acela, Iisus S-a bucurat în Duhul Sfânt și a zis: „Tată, Doamne al Cerului și al Pământului, Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă așa ai găsit cu cale Tu” (Luca 10:17-21). Orizontul cel mai îndepărtat al istoriei, puctul cel mai avansat în viitor din toate profețiile Scripturii este tocmai împlinirea deplină a planului profetic, înlăturarea schizmei create de păcat în lumea creaturilor lui Dumnezeu. Textul nu se găsește în Apocalipsa, cum ne-am fi așteptat, ci într-una din scrisorile adresate de apostolul Pavel credincioșilor din Corint: „Și când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar și Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți” (1 Cor. 15:28). 

Responsabilitatea cititorului:

 Bibla nu este doar o carte de informații, ci un apel la responsabilitate. Revelația este comunicarea binevoitoare și nemeritată pe care Dumnezeu ne-o trimite pentru ca să ne dovedească existența Lui și ca să ne arate posibilitatea salvării din existența tragică în care ne-au băgat protopărinții noștri, Adam și Eva. Reacția normală în fața revelației planului profetic din Biblie ar trebui să fie bucuria și ascultarea. „Doamne, Tu ești Dumnezeul meu, pe Tine Te voi înălța! Laud Numele Tău, căci ai făcut lucruri minunate, planurile Tale făcute mai dinainte s-au împlinit cu credincioșie” (Isaia 25:1). Realitatea planului profetic este o dovadă care ne provoacă să credem că Dumnezeu este singurul viu și adevărat în galeria pluralităților de religii din lume: „Apărați-vă pricina, zice Domnul, arătați-vă dovezile cele mai tari”, zice Împăratul lui Iacov. „Să le arate, și să ne spună ce are să se întâmple, care sunt proorociile pe care le-ați făcut vreodată? Spuneți, ca să luăm seama la ele și să le vedem împlinirea; sau, vestiți-ne viitorul. Spuneți-ne ce se va întâmpla mai târziu, ca să știm că sunteți dumnezei, faceți măcar ceva bun sau rău, ca să vedem și să privim cu toții” (Isaia 41:21-23). „Așa vorbește Domnul, Împăratul lui Israel și Răscumpărătorul lui, Domnul oștirilor: „Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, și afară de Mine, nu este alt Dumnezeu. Cine a făcut proorocii ca Mine (să spună și să-Mi dovedească), de când am făcut pe oameni din vremurile străvechi? Să vestească viitorul și ce are să se întâmple!” (Isaia 44:6-7). „Spuneți-le, și aduceți-i încoace ca să se sfătuiască unii cu alții! Cine a proorocit aceste lucruri de la început, și le-a vestit de mult? Oare nu Eu, Domnul? Nu este alt Dumnezeu decât Mine, Eu sunt singurul Dumnezeu drept și mântuitor, alt Dumnezeu afară de Mine nu este. Întoarceți-vă la Mine, și veți fi mântuiți toți cei ce sunteți la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu și nu altul. Pe Mine Însumi Mă jur, adevărul iese din gura Mea și cuvântul Meu nu va fi luat înapoi: orice genunchi se va pleca înaintea Mea, orice limbă va jura pe Mine „Numai în Domnul”, Mi se va zice, „locuiește dreptatea și puterea; la El vor veni, și vor fi înfruntați toți cei ce erau mâniați împotriva Lui. În Domnul vor fi făcuți neprihăniți și proslăviți toți urmașii lui Israel” (Isaia 45:21-25). Împlinirile planului profetic sunt dovezi ale implicării lui Dumnezeu în istoria lumii. El este nu numai transcendent, ci și imanent în tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru: „De multă vreme am făcut cele dintâi proorocii, din gura Mea au ieșit, și Eu le-am vestit: deodată am lucrat, și s-au împlinit” (Isaia 48:3). Cât de oarbă și de încăpățânată trebuie să fie refuzarea planului descoperit nouă de Dumnezeu în Biblie. Și cât de vinovată!

Cine ne-a lăsat planul profetic?

 Cine deschide Biblia, se poate apropia de ea din două direcții, care caracterizează două școli de gândire cu opinii distincte: una pe orizontală și alta pe verticală, una culturală și alta spirituală, una dinafară spre înăuntru, iar cealaltă dinăuntru în afară. Unii privesc Biblia ca pe un produs literar al civilizației din Orientul Mijlociu, care poate fi studiat împreună cu alte documente din aceeași clasă, apărute în aproximativ aceeași perioadă. Unul din meritele acestei metode este că ni-i descoperă pe autorii cărților biblice ca oameni normali, preocupați în viață și cu alte scopuri decât acela de a primi revelația lui Dumnezeu sau de a I se închina prin tot felul de acte sacramentale. A susține contrariul, și deci a-i izola pe autorii cărților sfinte de viața cotidiană și de evenimentele contemporane, ar fi o încercare artificială, contrară realităților istorice, care ne prezintă multe neamuri și o pluralitate de sisteme religioase care și-au intersectat cursul cu poporul și religia lui Yahwe (2 Împ. 23:1-25). În același timp, însă, trebuie să spunem că o astfel de metodă comparativă prezintă cel puțin câteva dezavantaje majore. Cel mai important este că între cultura biblică și cultura altor civilizații sau religii contemporane din jur există, în ciuda asemănărilor, deosebiri fundamentale. Realitatea ne obligă să observăm că, în timp ce toate celelalte religii din Orientul Apropiat au dispărut, religia lui Yahwe este cu noi și astăzi. Supraviețuirea ei a fost înlesnită tocmai de elementele care o disting de toate celelalte forme religioase orientale. A doua școală de gândire se apropie de Biblie căutând să afle în primul rând ceea ce spune Biblia despre ea însăși. Aceasta nu înseamnă o ignorare a istoriei, geografiei sau a religiilor din Orientul Mijlociu (căci pe toate acestea le vom găsi prezentate distinct în chiar paginile Bibliei!), ci înseamnă o examinare atentă a caracteristicilor specifice care fac din Biblie un produs unic, imposibil de asemănat, comparat sau confundat cu vreuna din celelalte scrieri de literatură sau de religie ale lumii.  O astfel de caracteristică specifică a Bibliei este ideea fundamentală că Yahwe, Dumnezeul Creator transcendental, dorește să mențină o comunicare, un dialog cu poporul care I se închină și căruia îi descoperă „planul profetic”. Biblia debutează cu o prezentare a modului în care a creat Dumnezeu Cerurile și Pământul. Urmează apoi imediat detalii despre facerea celei dintâi perechi de oameni (Gen. 1:26) și despre primele dialoguri dintre Creator și Creatură (Gen. 1:28-30). Ni se spune apoi că părtășia inițială dintre Dumnezeu și om a fost fracturată de căderea lui Adam și Eva în păcat (Gen. 3:23), dar și că în ciuda acestei răscoale a omului împotriva autorității divine, Dumnezeu a continuat să comunice cu omenirea. Și în Vechiul Testament și în Noul Testament, conceptul de bază care străbate toate cărțile Bibliei și care este acceptat prin credință de toate personajele Bibliei, este că Dumnezeu l-a creat pe om pentru părtășie cu divinitatea. Ca să mențină această părtășie, Dumnezeu S-a descoperit pe Sine oamenilor, iar după căderea lor, și-a exprimat dorința de a reface părtășia inițială („umblarea cu Dumnezeu”) printr-o și mai deplină revelație a Persoanei și a planurilor Sale.

Revelația divină:

 Dumnezeu S-a descoperit pe Sine lui Avraam, Moise, Samuel și multor altor persoane din Vechiul și Noul Testament. Profetul Amos merge așa de departe cu certitudinea despre intenția lui Dumnezeu de a comunica cu oamenii încât scrie: „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-și descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci” (Amos 3:7). Acest concept al „revelației” („descoperirii”) poate fi întâlnit cu o notabilă frecvență în foarte multe cărți ale Bibliei.

Însemnătatea termenului: Cuvântul „revelație” poate avea un sens activ sau unul pasiv, după cum el numește sau actul prin care Dumnezeu comunică cu oamenii sau conținutul mesajului comunicat („descoperit”). În Vechiul Testament primează sensul activ. El descrie procesul prin care Dumnezeu a intrat în legătură cu anumite persoane, ce cuvinte le-a spus, ce fel de vise sau viziuni le-a dat, și prin ce fapte S-a făcut cunoscut. În Noul Testament, apare cu intensitate sensul pasiv al termenului, identificând calitatea și semnificația mesajului care ne-a fost transmis, precum și imensa responsabilitate pe care o avem în fața lui (2 Ioan 9; 2 Tim.1:13; 3:14; Apoc. 22:18-19).

Revelație prin fapte și revelație prin cuvânt: Este evident că Dumnezeu se „descoperă” pe Sine prin lucrările pe care le face. Scoaterea poporului Său din Egipt, împreună cu toate acele minuni care au însoțit-o, este una dintre cele mai mari revelații ale lui Yahwe din Vechiul Testament. Această revelație prin fapte sau lucrări a fost însă însoțită și de o revelație prin cuvinte. Yahwe a vorbit cu oamenii care va fi semnificația lucrării Sale înainte de Exod (Exod 3:2-10), în timpul Exodului (Exod 12:12) și după Exod (Exod 20:2). „Atunci le-am zis: „lepădați fiecare urâciunile care vă atrag privirile și nu vă spurcați cu idolii Egiptului! Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru!” „Dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea și n-au vrut să Mă asculte. Niciunul n-a lepădat urâciunile care îi atrăgeau privirile și n-au părăsit idolii Egiptului. Atunci am pus de gând să-Mi vărs mânia împotriva lor, în mijlocul țării Egiptului. Dar am avut în vedere Numele Meu, ca să nu fie pângărit în ochii neamurilor printre care se aflau și în fața cărora Mă arătasem lor, ca să-i scot din țara Egiptului. Și i-am scos astfel din țara Egiptului, și i-am dus în pustie” (Ezec. 20:6-10). Este clar că Dumnezeu a considerat că revelația prin lucrările Sale nu este suficientă. Slujitorii Lui din fiecare generație au continuat să le „amintească” celor din jur despre „lucrările” din trecut și să le „lămurească” semnificația lor spirituală.  Fără semnificația lor teologică, lucrările lui Dumnezeu s-ar fi pierdut repede în negura uitării. Revelația prin lucrări și prin cuvânt nu s-a produs doar ca o mărturie rece despre un Dumnezeu distant, desprins de existența cotidiană. Dimpotrivă, revelația a avut întotdeauna intenția de a le reaminti oamenilor că scopul final al lui Dumnezeu este să se implice total în viața omenirii și să-i readucă pe oameni în părtășia familiei divine. Istoria revelată în Cuvântul lui Dumnezeu este o narațiune răscumpărătoare. Ea urmărește refacerea intimității dintre Creator și creatură. Chiar și când sunt punitive în natură (pedepse, judecăți, nenorociri), lucrările săvârșite de Dumnezeu ne descoperă că, în esența ei, voia lui Dumnezeu este bună și binevoitoare. Tot ce face Dumnezeu, face spre binele nostru. Termenul principal pentru a denumi „revelația” este în Vechiul Testament „gala” (a dezveli, a lăsa deschis, a expune), iar în Noul Testament „apokalypto” (de la grecescul „apokalypsis” - a descoperi, a comunica un mesaj, a dezveli).

Necesitatea revelației divine: Pot fi date două motivații fundamentale pentru revelație. În primul rând, Yahwe există dincolo de granițele limitelor noastre de spațiu și timp. Apostolul Pavel, vorbind filosofilor din Atena, încearcă să pună în cuvinte această realitate „transcendentală” : „Dumnezeu, care a făcut lumea și tot ce este în ea, este Domnul Cerului și al Pământului și nu locuiește în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omenești, ca și când ar avea trebuință de ceva, El, care dă tuturor viața, suflarea și toate lucrurile. El a făcut ca toți oamenii, ieșiți dintr-unul singur, să locuiască pe toată fața Pământului; le-a așezat anumite vremi și a pus anumite hotare locuinței lor, ca ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viața, mișcarea și ființa, după cum au zis și unii din poeții voștri: „Suntem din neamul lui …” (Fapte 17:24-28). Unul dintre cosmonauții sovietici care s-a întors din spațiul cosmic a spus că nu L-a văzut pe Dumnezeu acolo. Din felul în care ne descoperă Biblia natura lui Dumnezeu, nici nu ne putem aștepta să-L întâlnim prin intermediul simțurilor noastre. El ne-a așezat anumite „hotare” peste care nu putem trece „dincolo”. Cunoașterea lui Dumnezeu nu este posibilă decât dacă Dumnezeu însuși ia inițiativa și ni se „descopere”, comunicând cu noi pe căi prin care Îl putem întâlni și înțelege. Biblia ne spune că Dumnezeu folosește căi adaptate simțurilor noastre de ființe care trăiesc într-un trup cu cinci simțuri. El „vorbește”, ni se arată ca să-L putem „vedea”; simțim cum se cutremură Pământul în prezența Sa. În al doilea rând, Biblia ne spune că, prin Adam și Eva, omenirea a „căzut” în păcat și este lipsită de Slava lui Dumnezeu. Poetul creștin Costache Ioanid scria, pe drept cuvânt, că:„Înaite de a fi ceea ce suntem,/Am fost aceea ce vom fi,/Căci moartea nu-i o nimicire,/Ci-i noaptea înspre-o nouă zi!” Ca o pedeapsă pentru neascultare, Dumnezeu l-a făcut pe om, pentru o vreme, „mai prejos de îngeri”. Expresia ne lasă să înțelegem că statutul și starea noastră actuală este una de „ființe handicapate temporar”. În aceasta temniță a păcatului, glasul lui Dumnezeu nu ajunge la noi decât dacă Dumnezeu se coboară la noi, ca un act de favor nemeritat, cu scopuri de recuperare.

Revelația - generală sau specială: Biblia ne spune că Dumnezeu S-a revelat tuturor oamenilor prin lucrările pe care le-a făcut. În afară de această „revelație generală”, Biblia ne prezintă cazuri de „revelație specială”, incidențe în care Dumnezeu le-a vorbit în mod expres doar anumitor persoane alese din șuvoiul umanității. În categoria „revelației generale” putem enumera șapte „ediții” ale revelației adevărului divin.

1. - Scrisă în natura creată: „Cerurile spun Slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui” - (Psalm 19:1 - T.M.). „Însușirile nevăzute ale Lui, puterea lui veșnică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El” - (Rom. 1:20).

2. Scrisă în conștiința umană: „Când neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, își sunt singuri lege; și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc sau se dezvinovățesc între ele. Și faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor” - (Rom. 2:14-16).

3. Scrisă pe table de piatră: „Domnul a zis lui Moise: „Suie-te la Mine pe munte și rămâi acolo. Eu îți voi da niște table de piatră cu Legea și poruncile, pe care le-am scris pentru învățătura lor” - (Exod 24:12).

4. Scrisă în Iisus Hristos  - Cuvântul întrupat: „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” - (Ioan 1:14).

5. Scrisă în cărțile Bibliei: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire” - (2 Tim. 3:16).

6. Scrisă în inimile credincioșilor: „Voi pune legile Mele în mintea lor și le voi scrie în inimile lor: Eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu” - (Evrei 8:10).

7. Scrisă prin viața publică a credincioșilor: „Voi sunteți epistola noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută și citită de toți oamenii. Voi sunteți arătați ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe niște table de piatră, ci pe niște table care sunt inimi de carne” - (2 Cor. 3:2-3).

 În categoria „revelației speciale” putem enumera visurile, vedeniile și comunicațiile verbale. „Ascultați bine ce vă spun! Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis. Nu tot așa este însă cu robul Meu Moise. El este credincios în toată casa Mea. Eu îi vorbesc gură către gură, Mă descopăr lui nu prin lucruri grele de înțeles, ci el vede chipul Domnului” - (Num.12:6-8). Din punct de vedre calitativ, revelația lui Dumnezeu și-a atins punctul maxim în întruparea Fiului Său, Iisus Hristos: „După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin prooroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor, și prin care a făcut și veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui, și care ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curățirea păcatelor, și a șezut la dreapta Măririi, în locurile prea înalte” - (Ev. 1:1-3).

Revelația progresivă: Cine citește Vechiul Testament, își dă seama foarte repede că Dumnezeu nu le-a descoperit de la început oamenilor totul despre ființa și planurile Sale. El a preferat să le dea revelația în secvențe progresive care au adăugat fiecare la ceea ce era deja cunoscut din revelațiile anterioare. De exemplu, Dumnezeu și-a făcut cunoscută voia ca Avraam să părăsească țara sa (Gen. 12:1) și să meargă într-o țară pe care o vor moșteni urmașii săi (Gen. 12:7). Mai târziu, Dumnezeu le-a descoperit că acești urmași ai lui Avraam vor stăpâni țara promisă doar după ce vor fi asupriți într-o țară străină pentru un timp de 400 de ani (Gen. 15:13). Acest caracter progresiv al revelației este evident în toate cărțile Bibliei și este ilustrat cum nu se poate mai bine de „secvențele de revelație” pe care le-au avut profeții despre „slava viitoare.” Conceptul de revelație progresivă nu trebuie înțeles doar ca o adăugire cantitativă de informații, ci și ca o progresie calitativă a mesajului ei. De exemplu, Iisus Hristos a spus clar că El a venit „nu ca să strice Legea sau proorocii, ci ca să le împlinească” (Matei 5:17).  Această „împlinire” sau atingere a scopului inițial avut de Dumnezeu, nu distruge Legea sau proroocii (Vechiul Testament), ci le adaugă o „noutate”, prin contrast cu care ele devin „învechite.” În acest sens, autorul Epistolei către Evrei poate spune: „Prin faptul că zice: „Un nou legământ”, a mărturisit că cel dintâi este vechi” (Evrei 8:13).  Prin urmare, Vechiul Testament, ca întreaga revelație din trecut, rămâne Cuvântul lui Dumnezeu, dar trebuie reanalizat și înțeles în lumina revelației mai complete a Noului Testament. Comentatorii Bibliei obișnuiesc să spună pe drept cuvânt că: „Noul Testament s-a aflat în sămânță în cel Vechi, iar Vechiul Testament se înțelege lămurit doar în lumina completă a celui Nou.”

Revelația salvatoare: Biblia ne spune că Dumnezeu nu ne-a dat revelația doar ca să ne satisfacă curiozitatea umană, ci ca să-și împlinească scopul Său primordial, care este mântuirea noastră.  Ținta lui Dumnezeu este să refacă umanitatea căzută în păcat și s-o readucă în părtășia desăvârșită a unității divine: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17:24). „Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El (Hristos), și să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât și ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui” (Col. 1:19-20). Din această cauză, revelația lui Dumnezeu trebuie să întâlnească în noi un răspuns de încredere și ascultare deplină. Ca revelația
să-și împlinească scopul cu Avraam, a trebuit ca Avraam să pășească prin credință și să înceapă o viață de totală supunere față de Dumnezeu. Tot la fel stau lucrurile cu oricare altă revelație dată de Dumnezeu în Scriptură. O mulțime de bărbați și femei au auzit revelația răspândită prin cuvintele Domnului Iisus în perioada în care trăia El pe Pământ. Urechile și mințile lor au fost în contact cu adevărul divin. Această revelație nu și-a atins însă scopul decât în viața acelora care au avut credință și care au fost gata să I se supună lui Dumnezeu: „Mulți din ucenicii Lui, după ce au auzit aceste cuvinte, au zis: „Vorbirea aceasta este prea de tot; cine poate s-o sufere?”  … Din clipa aceea, mulți din ucenicii Lui s-au întors înapoi și nu mai umblau cu El. Atunci Iisus a zis celor doisprezece: „Voi nu vă duceți?” „Doamne”, I-a răspuns Simon Petru, „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice. Și noi am crezut și am ajuns la cunoștința că Tu ești Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu” (Ioan 6:60,66-69). 

Revelația scrisă: Biblia nu ne spune nicăieri că toată revelația răspândită de-a lungul timpului de Dumnezeu este cuprinsă în paginile scrise. Dimpotrivă, evangheliile ne spun clar că  „Mai sunt multe alte lucruri, pe care le-a făcut Iisus, care, dacă s-ar fi scris cu deamăruntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărțile care s-ar fi scris” (Ioan 21:25).  La fel stă situația cu fiecare generație care a trăit sub lumina revelației divine în Vechiul Testament. Multe din mesajele lui Dumnezeu nu au fost destinate decât celor care au trăit în acea generație. Totuși, pentru învățătura generațiilor viitoare, anumite părți ale revelației au fost destinate să fie înregistrate în scris și păstrate. Rezultatul este culegerea de texte inspirate pe care le găsim între coperțile Bibliei. Majoritatea înregistrărilor scrise sunt cronici ale planului făcut de Dumnezeu pentru răscumpărarea lumii. Biblia ne învață că Dumnezeu a hotărât scurgerea istoriei într-o serie de secvențe succesive în care evenimentele duc spre un punct culminant în care se va împlini voia Sa desăvârșită. Oameni aleși de Dumnezeu au fost „inspirați” să scrie aceste evenimente pentru învățătura și pregătirea generațiilor viitoare: „Și avem cuvântul proorociei făcut și mai tare; la care bine faceți că luați aminte, ca la o lumină care strălucește într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă și va răsări luceafărul de dimineață în inimile voastre. Fiindcă mai întâi de toate, să știți că nicio proorocie din Scriptură nu se tâlcuiește singură. Căci nicio proorocie n-a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:19-21). „Pentru că veți dobândi, ca sfârșit al credinței voastre, mântuirea sufletelor voastre. Proorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ținta cercetărilor și căutării lor stăruitoare. … Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri, pe care vi le-au vestit acum cei ce vă vestesc Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer și în care chiar îngerii doresc să privească” (1 Petru 1:9-12). „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, și au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșitul veacurilor” (1 Cor. 10:11). 

Revelația scrisă, inspirată de Dumnezeu: Cu toate că „inspirație” nu este un cuvânt biblic, el descrie un concept exprimat în terminologia Scripturii. Cuvântul folosit în traducerea românească este „insuflat” („Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos …” - 2 Tim. 3:16).  În originalul grec, termenul folosit este „theopneustos” (de la Theos = Dumnezeu și pneuma = suflare).  Putem spune că „Biblia este inspirată de Dumnezeu”, în sensul că Dumnezeu i-a influențat pe oameni să aștearnă pe hârtie exact cuvintele pe care le citim noi astăzi. Asta nu înseamnă că în Biblie nu sunt și pasaje în care întâlnim înțelepciunea și cuvintele oamenilor sau chiar a demonilor. Inspirația Scripturii a determinat însă care din aceste cuvinte să fie înregistrate în scris și care nu. Inspirația cărților biblice nu trebuie confundată cu „inspirația” despre care vorbim atunci când ne referim la produsele excepționale ale geniilor umane. Noi spunem că Sha\espeare a fost inspirat să scrie sau că Michelangelo a fost inspirat când a creat opere de artă, dar această inspirație nu este de origine divină, ci doar o exprimare neobișnuită a capacității omului de a crea. Această formă de „inspirație” este mai degrabă o expresie a capacităților umane duse la extrem, o depășire a normelor de mediocritate generale. „Inspirația divină” prezentă în Biblie o face un produs al divinității, un mesaj pornit de la Dumnezeu spre umanitatea căzută în ruina păcatului.

Revelația primită prin Duhul Sfânt: Agentul principal al revelației este Duhul Sfânt, cea de-a treia persoană a Trinității divine. Ambii termeni folosiți în Vechiul și Noul Testament pentru „duh” pot fi traduși „vânt” sau „suflare”. Ideea din spatele terminologiei este că Scriptura este  „insuflată” de Dumnezeu și a fost primită de cei care au scris-o , tot așa cum se primește aerul în plămâni prin „inspirație”. Orice încercare de a intra în detaliile procesului prin care Duhul Sfânt le-a transmis oamenilor ce trebuie să scrie se va izbi întotdeauna de neputința noastră de a înțelege fenomenele spirituale. Asemenea vântului, „Duhul suflă încotro vrea și-i auzi vuietul; dar nu știi de unde vine, nici încotro merge” (Ioan 3:8).

Revelația scrisă prin agenți umani: Venită la noi prin intermediul oamenilor inspirați să scrie, Biblia păstrează aroma personalității fiecărui autor al cărților sfinte. Putem distinge personalitatea lui, stilul, pasiunile lui, educația primită, precum și condițiile sociale în care a trăit. Psalmiștii scriu în versuri, autorii proverbelor folosesc rima populară, iar elegantul limbaj folosit de Isaia se deosebește clar de felul în care folosesc cuvintele Amos și Osea. În procesul inspirației, Duhul lui Dumnezeu a lucrat asupra minții celor care au scris, într-un mod tainic, ce nu
le-a anulat sau deformat personalitatea. Ca rezultat final al inspirației, Biblia este în întregime un produs divin, dar tot în întregime și un produs uman. Această aparentă contradicție nu se poate soluționa decât dacă ne aducem aminte că și Domnul Iisus, Cuvântul întrupat, a fost o astfel de paradigmă: sută la sută Dumnezeu și sută la sută om (Dumnezeu adevărat și om adevărat).

Revelația literală: Biblia susține că tot cuprinsul ei este de origine divină. Asta nu înseamnă că fiecare cuvânt este izvorât din înțelepciunea lui Dumnezeu, ci mai degrabă că fiecare cuvânt a fost acceptat să fie în Biblie prin înțelepciunea divină a Duhului Sfânt. Pasaje în care ne întâlnim cu secțiuni din cronicile de curte ale împăraților păgâni, decrete ale lui Cirus, fragmente citate din lucrările poeților greci, sau gânduri de-ale diavolului, nu sunt în Biblie ca mesaje ale lui Dumnezeu pentru noi, ci doar ca decor omenesc și demonic în care se desfășoară lucrarea mântuitoare a revelației răscumpărătoare. Minciunile șarpelui în grădina Edenului, ispitirile cu care a căutat să-L distrugă pe Hristos, șovăielile umane și neascultările de tot felul, sunt toate legate prin inspirație într-un mănunchi din care iese în evidență planul lui Dumnezeu cu noi și direcțiile pe care trebuie să meargă fără șovăire ascultarea noastră. „Inspirația literală” înseamnă că fiecare cuvânt din originalul scrierilor a fost așezat acolo pentru că Dumnezeu, numai Dumnezeu și întru totul Dumnezeu a hotărât așa. Ca să fie precisă în ansamblul ei, revelația biblică a trebuit să fie absolut de precisă în aranjarea fiecărui cuvânt scris. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu a dictat fiecare cuvânt, ci, mai degrabă, că Dumnezeu a influențat mintea umană a celor care au scris, făcându-i să aleagă din vocabularul familiar lor exact acele cuvinte, gânduri și expresii care au îmbrăcat mai bine mesajul originat în mintea divină. În acest sens, și numai în el, putem spune că fiecare cuvânt folosit de cei ce au scris cărțile sfinte este „Cuvântul lui Dumnezeu.”

Fenomenul  profetic: Evreii obișnuiesc să spună: „Mi-a pus cuvinte în gură”, această expresie însemnând: „I-a spus ce să spună”. Când Ioab a trimis o femeie să-i vorbească împăratului David, el i-a spus: „Să-i vorbești așa și așa”. Și Ioab i-a spus ce trebuia să spună. Împăratul David și-a dat seama că în spatele cuvintelor femeii era înțelepciunea lui Ioab și a f ăcut-o să recunoască : „Oare mâna lui Ioab nu este ea cu tine în toată treaba aceasta? Și femeia a răpuns: „Viu este sufletul tău, împărate, domnul meu. În adevăr, robul tău Ioab mi-a poruncit și a pus în gura roabei tale toate aceste cuvinte” (2 Sam. 14:19). Dumnezeu l-a pregătit pe Isaia pentru a-l face purtătorul Său de cuvânt. El a trimis un serafim cu un cărbune luat din foc, zicând: „Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată și păcatul tău este ispășit”. Am auzit glasul Domnului, întrebând: „Pe cine să trimit și cine va merge pentru Noi?” Eu am răspuns: „Iată-mă, trimite-mă! El a zis atunci: „Du-te și spune poporului acestuia …” (Isaia 6:7-9). Când a fost trimis de Dumnezeu să profețească, Ieremia s-a împotrivit spunând că nu știe să vorbească. Atunci, Dumnezeu „Și-a întins mâna și mi-a atins gura. Și Domnul mi-a zis: „Iată, pun cuvintele Mele în gura ta …” (Ier. 1:9). Într-un pasaj similar, Dumnezeu i-a spus lui Isaia: „Eu pun cuvintele Mele în gura ta și te acopăr cu umbra mâinii Mele, …” (Isaia 51:16). Lui Ezechiel i-a zis: „Fiul omului, du-te la casa lui Israel și spune-le cuvintele Mele!” (Ezec. 3:4). Au fost și timpuri când Dumnezeu i-a închis gura lui Ezechiel, ca să nu poată vorbi oamenilor: „Dar când iți voi vorbi, îți voi deschide gura, ca să le spui: „Așa vorbește Domnul, …” (Ezec. 3:27). Pentateucul spune că Dumnezeu l-a ales pe Moise ca purtător de cuvânt către Israel: „Iată că te fac Dumnezeu pentru Faraon și fratele tău Aaron va fi proorocul tău” (Exod 7:1). Această stare de lucruri este explicată în alt text în felul următor: „Tu îi vei vorbi, și vei pune cuvintele în gura lui; și Eu voi fi cu gura ta și cu gura lui; și vă voi învăța ce veți avea de făcut” (Exod 4:15). În toate aceste exemple se vede clar că proorocii au fost crainicii lui Dumnezeu. Ei nu și-au luat cu de la sine putere această vocație, ci au fost puși de o parte de Dumnezeu și chemați în mod special, uneori chiar împotriva voinței lor. Profetul veritabil a fost un om care a primit un mesaj de la Dumnezeu pentru oameni. „Dar proorocul care va avea îndrăzneala să spună în Numele Meu un cuvânt pe care nu-i voi porunci să-l spună sau care va vorbi în numele altor dumnezei, proorocul acela să fie pedepsit cu moartea” (Deut. 18:20). Același avertisment împotriva profeților mincinoși îl găsim și în cartea lui Ieremia: „Am auzit ce spun proorocii care proorocesc minciuni în Numele Meu, zicând: „Am avut un vis! Am visat un vis!”  Până când vor proorocii aceștia să proorocească minciuni, să proorocească înșelătoriile inimii lor?  Cred ei oare că pot face pe poporul Meu să uite Numele Meu prin visurile pe care le istorisește fiecare din ei aproapelui său, cum Mi-au uitat părinții lor Numele din pricina lui Baal?  Proorocul care a avut un vis să istorisească visul acesta și cine a auzit Cuvântul Meu, să spună întocmai Cuvântul Meu!” (Ierem. 23:25- 28). Când Domnul S-a apropiat de profeții Săi și i-a împuternicit să-I poarte mesajul, experiența lor este descris ă în Scriptură ca și cum mâna lui Dumnezeu ar fi fost așezată asupra lor. Iată ce este scris despre profetul Elisei: „Și pe când cânta cântărețul din arfă, mâna Domnului a fost peste Elisei” (2 Imp. 3:15). Iar despre Ezechiel găsim scris: „Cuvântul Domnului a vorbit lui Ezechiel, preotul, … și acolo a venit mâna Domnului peste el” (Ezec. 1:3). „Când m-a răpit Duhul și m-a luat, … și mâna Domnului apăsa tare peste mine” (Ezec. 3:14). Ezechiel ne povestește cum a primit un vizitator de la Ierusalim: „Dar mâna Domnului venise peste mine seara, înainte de venirea fugarului la mine și Domnul îmi deschisese gura până a venit el la mine dimineața. … Atunci Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: … ” (Ezec. 33: 22, 23). Este evident că Ezechiel combină expresia „mâna Domnului” cu expresia „vedenii dumnezeiești” (Ezec. 40:1, 2). Profeții Vechiului Testament au mărturisit că au experimentat vedenii atunci când au fost chemați de Dumnezeu în slujbă. Isaia spune: „Ci pentru că Domnul a turnat peste voi un duh de adormire; v-a închis ochii, proorocilor și v-a acoperit capetele, văzătorilor” (Isaia 29:10). În anumite cazuri, profeții au văzut mesajul dat lor spre vestire: „Proorocie împotriva Babilonului, descoperită lui Isaia, …” (Isaia 13:1). „Cuvintele lui Amos, … vedeniile pe care le-a avut el, …” (Amos 1:1). Vechiul Testament mai spune și că Duhul s-a pogorât asupra celor trimiși să vestească: „Duhul Domnului va veni peste tine, vei prooroci cu ei și vei fi prefăcut într-alt om” (1 Sam. 10:6), i-a zis Samuel lui Saul. „Când au ajuns la Ghibea, iată că i-a ieșit înainte o ceată de prooroci. Duhul lui Dumnezeu a venit peste el și el a proorocit în mijlocul lor” (1 Sam. 10:10). Când Domnul va turna Duhul Său peste orice făptură, rezultatul general va fi că toți vor profeți (Ioel 2:28). Pentru că profeții și-au primit mesajul prin Duhul Sfânt ei au fost numiți și „oameni insuflați”: „Israel va vedea singur dacă proorocul este nebun sau dacă omul insuflat aiurează” (Osea 9:7). Era de la sine înțeles că atâta timp cât Mesia avea să fie un prooroc al Domnului, activitatea Lui trebuia să fie legată de o manifestare a Duhului.  Isaia spune: „Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata” (Isaia 42:1). Mica mărturisește despre sine: „Dar eu sunt plin de putere, plin de Duhul Domnului, sunt plin de cunoștința dreptății și de vlagă, ca să fac cunoscut lui Iacov nelegiuirea lui, și lui Israel păcatul lui” (Mica 3:8). În ceea ce-i privește pe profeții mincinoși, Domnul spune: „Eu n-am trimis pe proorocii aceștia și totuși ei au alergat; nu le-am vorbit și totuși au proorocit” (Ier. 23:21). „Proorocii lor proorocesc minciuni în Numele Meu; Eu nu i-am trimis, nu le-am dat poruncă și nu le-am vorbit; ci ei vă proorocesc niște vedenii mincinoase, proorociri deșerte, înșelătorii și închipuiri scoase din inima lor” (Ier. 14:14). Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că proorocii biblici veritabili n-au fost oameni care să vorbească de capul lor, ci și-au primit mesajul din partea unui Dumnezeu viu care există. Acesta este adevărul și aceasta este și mărturia clară pe care o face apostolul Petru despre ei: „Și avem cuvântul proorociei făcut și mai tare; la care bine faceți că luați aminte, ca la o lumină care strălucește într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă și va răsări luceafărul de dimineață în inimile voastre. Fiindcă mai întâi de toate să știți că nicio proorocie din Scriptură nu se tâlcuiește singură. Căci nicio proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:19-21).

„Lumea” - ca sistem:

 În textul Bibliei, există trei semnificații ale termenului „lume”: lumea ca univers al creației lui Dumnezeu; lumea ca mulțime de oameni creați de Dumnezeu; lumea ca sistem de civilizație desprins de Dumnezeu și subordonat lui Satan. Când amintește despre lume, Noul Testament folosește acest termen mai ales în semn de „sistem”. Dacă nu vom înțelege esența acestui simbolism, vom cădea în greșeala de a confunda creștinismul cu un fel de „anti-cultură”. Reținerea creștină față de elementele de civilizație din jur nu este o consecință a „inculturii”, ci o urmare firească a înțelegerii procesului de înfruntare dintre lumea de acum și Dumnezeu. Ca să lămurim acest aspect, ne vom întoarce împreună la scrierile apostolului Ioan. În Evanghelie și în Epistolele lui Ioan, lumea este definită prin raporturile care există între ea și celelalte elemente ale realității pe care o trăim. Din acest punct de vedere, vom găsi relații între Satan și lume, între Dumnezeu și lume și între creștin și lume. Să le luăm pe rând: 

a. Satan și lumea: Ca sistem de civilizație produsă după căderea oamenilor în păcat și după alungarea lor din rai, „Lumea” se află sub stăpânirea lui Satan. El este numit de Ioan: „stăpânitorul   lumii acesteia” (1 Ioan  12:31, 14:30, 16:11.). În alt text, Satan este numit „cel ce este în lume” (Ioan  4:4), expresie care lasă să se înțeleagă că acum lumea este sfera de activitate a lui Satan. În acest context trebuiesc înțelese și textele din 1 Ioan 4:3  și 4:1:  „…și orice duh care nu mărturisește pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui  venire ați auzit. El chiar este în lume acum”. „În lume au ieșit mulți prooroci mincinoși”. În loc să-i înlesnească progresul spiritual promis, stăpânirea lui Satan a dus lumea într-o stare deplorabilă. Ioan scrie: „toate lumea zace în Cel rău” (1 Ioan 5:9). Prin relația cu Satan, lumea poate fi definită ca o colectivitate care cuprinde în sine pe toți aceia care se află  în „împărăția întunericului”,  cu alte cuvinte pe toți aceia care nu au trecut prin procesul „nașterii din nou”. În  termenii lui Ioan, noi știm că „toată lumea zace în cel  rău” și că noi am părăsit lumea prin nașterea din nou și am ajuns  să fim „din  Dumnezeu” (1 Ioan 5:19). În societatea umană de azi există două categorii de oameni: cei născuți în ordinea firească a lucrurilor de după alungarea din rai și cei „născuți din nou”, reîntorși prin convertire la părtășia și natura divină. Este adevărat că „lumea  nu  ne cunoaște”, dar aceasta nu ne tulbură prea mult întrucât noi știm că „nici  pe  El nu L-au cunoscut” (1 Ioan 3:1-2),  așa cum nu L-au cunoscut nici „pe Tatăl” (Ioan 17:25). În textul  ioanin, „lumea” și „biserica” sunt definite ca două entități total separate între care nu poate exista niciun fel de legătură sau colaborare. Ele sunt două grupări de oameni care se găsesc sub stăpânirea celor doi „domni” între care nu  poate exista conciliere: Iisus Hristos și Satan. Ca destin, lumea civilizației umane este sortită pieirii. Cine citește cu atenție epistola lui Ioan, înțelege că soarta lumii este  hotărâtă. Ioan ne spune că „stăpânitorul lumii acesteia este judecat” și „va fi aruncat afară” (Ioan  12:31, 16:11), așa că proprietatea lui de pe pământ, „lumea” nu poate fi decât ceva „trecător” și „deja osândit” (1 Ioan 2:17). 

b.Dumnezeu și lumea: Cu toate că „lumea”, ca sistem, este păcătoasă și se  află cu totul sub stăpânirea Satanei, „lumea”, ca mulțime de oameni făcuți după chipul și asemănarea divină, este obiectul dragostei lui Dumnezeu și ținta lucrărilor Lui mântuitoare. Dumnezeu  nu  trece cu vederea păcatele „lumii”, și nu  poate  iubi nelegiuirile ei, dar El face din „lume” obiectul asupra căruia  Își revarsă mila Sa răscumpărătoare. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este plin de compasiune pentru creatura Sa nenorocită care a intrat sub stăpânirea Satanei. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu…” (Ioan 3:16).  „Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să  trăim prin El” (Ioan 4:9).   „Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii” (1 Ioan 4:14). Iar Iisus Hristos a murit: „ca jertfă de răscumpărare (ispășire) pentru păcatele noastre, și nu numai ale noastre, ci ale întregii lumi” (1 Ioan 2:2). 

c. Creștinul și lumea: În ceea ce îi privește, creștinii știu că „ei au fost scoși  din lume” (Ioan 17:6) și că ei „nu mai sunt din lume” (Ioan  17:14, 1 Ioan 4:4,5,6). Trupește, ei mai trăiesc încă „în lume”, dar din punct de vedere spiritual, ei sunt „separați de lume”, alcătuind acum o grupare distinctă și dușmănită: „Nu vă mirați fraților dacă vă urăște lumea” (1 Ioan3:13). „Dacă vă urăște lumea, știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei, dar pentru că nu sunteți din lume, și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea” (Ioan 15:18-19). Ura din partea lumii este ceva normal în concepția apostolului Ioan deoarece ea este caracteristică lumii, tot așa cum Bisericii îi este caracteristică „dragostea”: „Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că  iubim  pe frați. Cine nu iubește pe fratele său, rămâne în moarte” (1 Ioan3:14). Ioan continuă prin a spune că lumea, ca sistem, nu va primi mesajul creștinilor: „ … dacă au păzit Cuvântul Meu și pe al  vostru îl vor păzi. Dar vor face aceste lucruri…” (Ioan  15:20,21), dar va primi mesajul „falșilor profeți”: „Ei sunt din lume, de aceea vorbesc ca din lume, și lumea îi ascultă” (1 Ioan 4:5). În  relațiile lui cu lumea, creștinul trebuie „să  nu  iubească lumea, nici lucrurile din lume” (1 Ioan 2:15). Această atitudine nu trebuie însă să-l determine să urască lumea sau să se izoleze de ea. În atitudinea față de lume, creștinul trebuie să i se asemene lui Dumnezeu.  Asemenea Fiului lui Dumnezeu, el trebuie să fie „în lume” fără a fi nici măcar o singură clipă „din lume”. El trebuie să trăiască „în” ea fără a deveni însă „al ei”. Creștinul  nu trebuie să se teamă de lume, întrucât  „cine este născut din Dumnezeu, biruiește lumea” (1 Ioan 5:4) prin „credință” (1 Ioan 5:4), căci „voi copilașilor, sunteți din Dumnezeu, și i-ați biruit pentru că Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume” (1 Ioan 4:4). Diavolul ține lumea de acum într-o stare de necredință prin influența duhului  lui Antihrist. Biruința creștină asupra lumii este definită de Ioan în termenii unei mărturisiri de credință clare în care Iisus Hristos este prezentat ca Fiu al lui Dumnezeu care a venit „să ridice păcatul lumii” și să devină „Mântuitor  al ei” (1 Ioan 4:14).

Supranaturalul Bibliei:

 Biblia este mărturia despre Dumnezeul cel viu! El locuiește într-o lume din care noi am „căzut” prin păcatul lui Adam și Eva. Experimentăm acum o existență restrânsă la „deșertăciune și decadență”. Viața noastră de acum este lipsită de contactul binefăcător cu alte sfere de existență. Am fost reduși la dimensiuni stânjenitor de mici și de insuficiente. Nu mai trăim nici măcar cât trăiau patriarhii înainte de potop, nu mai folosim decât o mică parte din celulele creierului și ne este interzis accesul în dimensiunea „telepatică” sau „hipnotică”. Cum observa cu tristețe poetul Costache Ioanid: „Înainte de a fi ceea ce suntem/Am fost aceea ce vom fi,/Căci moartea nu-i o nimicire,/Ci poarta înspre-o nouă zi!” Venită înspre noi din limanul unor existențe infinit superioare, Biblia este presărată cu mărturii despre experiențe și realități nefamiliare nouă, proprii mișcării și dimensiunilor divine. Citim aceste pasaje cu uimire, unii sceptici, alții entuziasmați de anticiparea intrării viitoare într-o lume în care vom fi părtași „puterilor veacului viitor”. Pentru unele am inventat o terminologie a noastră, a celor deocamdată neputincioși. Iată câteva dintre ele:

Semn” -(lit. „omen” aramaică, „semeion”, „teras”,în greacă).Contemporanii Domnului Iisus I-au cerut un „semn” care să le dovedească divinitatea Sa. El le-a amintit doar despre „semnul proorocului Iona”, care s-a întors printre cei vii după ce a stat trei zile și trei nopți în pântecele unui pește mare (Matei 12:38-40). O minune este un eveniment inexplicabil în condițiile „normale” experienței noastre actuale. Ea este însă foarte firească în sfera de existență a divinității. Am putea defini minunea și ca o „intersecție” dintre două lumi, o pătrundere temporară a realității dintr-o sferă superioară de existență în lumea noastră de acum și aici. Magii și vrăjitorii Egiptului, care cochetau cu „supranaturalul demonic” au identificat o minune cu exclamația: „Aici este degetul lui Dumnezeu!” (Exod 8:19). Ținând seama de dimensiunile Universului „spațiu—timp” în care ne aflăm, ne putem da seama că orice intervenție a unei realități dintr-un Univers cu mai multe dimensiuni este un „semn” și pare „inexplicabilă” pentru observatorul din universul inferior. Pentru Universul liniar nu se poate explica unghiul geometric, pentru Universul plan nu se poate explica cum două linii drepte intersectate mai pot să se întâlnească o dată pe o sferă (asemenea meridianelor imaginare de pe glob), etc.. Închipuiți-vă cum am „vedea” intrarea mâinii în apă, dacă am trăi într-o lume restrânsă la dimensiunea plană a suprafeței ei: mai întâi un punct (vârful degetului mijlociu), apoi un cerc care crește (degetul), un cerc și un punct (apariția degetului inelar), două cercuri (cele două degete), două cercuri și un punct (apariția degetului arătător), etc. până când toate s-ar cumula într-un oval (secțiunea palmei). Obiectele zburătoare neidentificate (OZN) sunt probabil astfel de „pătrunderi” dintr-o lume cu mai multe dimensiuni în lumea noastră. Dacă prin minune înțelegem ceva neconform cu lumea în care trăim și cu legile ei, atunci Biblia este de la un capăt la altul înțesată cu astfel de „semne”. Însăși procesul creației, ne spun cercetătorii de astăzi, a fost guvernat de legi inverse celei de a doua legi a termodinamicii. Astăzi, în procesul entropiei, toate se descompun, se desfac. Atunci, toate s-au compus, s-au „făcut”. Mergând invers pe scara timpului, astronomii au ajuns să descifreze procesul facerii. Asta până în primul minut al marii „explozii”. Restul … este o minune indescifrabilă!

„Puteri” - (lit. „dunamos” în greacă). Fariseii L-au întrebat pe Iisus: „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea și cine ți-a dat această putere?” (Matei 21:23). O minune sfidează sau suspendă temporar legile fizice ale lumii materiale. Domnul Iisus și Petru au umblat pe mare. Elisei a făcut să plutească o secure de fier, vindecările au inversat procesul degenerator sau au recreat materia vie. 

„Viziuni” -  (lit. „opasis” în greacă). Probabil că dintre multele viziuni ale Bibliei, cea mai șocantă este seria de experiențe extrasenzoriale trăite de Ezechiel. Deși și-a dat toată silința să consemneze ceea ce a văzut, între prooroc și cititor nu există o comunicare coerentă. Sau el n-a putut spune clar ce a văzut sau noi nu-l putem înțelege. Iată un exemplu: „Înfățișarea acestor patru roate și materialul din care erau făcute, păreau de hrisolit și toate patru aveau aceiași întocmire. Înfățișarea și întocmirea lor era de așa fel încât fiecare roată părea că este în mijlocul unei alte roate. Când mergeau, alergau pe toate cele patru laturi ale lor, și nu se întorceau de loc în mersul lor.” Tot pasajul acesta din Ezechiel 1:1-28 descrie „Slava Domnului”. Niciun artist grafic n-a reușit să redea în desen descrierea făcută de Ezechiel. Cuvintele lui nu găsesc corespondent în experiența și imaginația noastră. În această categorie a pătrunderii dincolo de cele patru dimensiuni ale Universului nostru aș pune și „întâlnirea” dintre Moise și Dumnezeu pe muntele Sinai. Fără îndoială că Moise a „văzut” acolo „chipul Templului” și „imaginea” uneltelor lui (Exod 25:9;40). Ceea ce mă fascinează însă este neputința limbajului nostru de a descrie „realitatea” trăită de Moise. Dimensiunile spațiului sunt înghițite de alte dimensiuni superioare, așa că descrierea se estompează și devine confuză: „Domnul S-a pogorât întrun nor, a stătut acolo lângă el, și a rostit Numele Domnului. Și Domnul a trecut pe dinaintea lui și a strigat: …” Cum a stat lângă el și a trecut prin fața lui în același timp noi nu putem pricepe. Întâlnirea s-a desfășurat la o intersecție între lumea noastră fizică și realitatea multidimensională a lumii de dincolo. A fost o îmbrățișare dintr-un spațiu cu mai multe dimensiuni în care Moise a experimentat ceva din natura dumnezeirii ca în Psalmul 37:4 - T.M.: „Îngerul Domnului tăbărăște împrejurul celor ce se tem de El și-i scapă din primejdie”. 

Telepatie - Proorocul Elisei a putut auzi de la distanță ce vorbea împăratul Sirienilor cu căpeteniile lui în cort (2 Împ. 6:8-23).

Antinomie - Dacă toți înțelegem raționamentele logice, cu paradoxurile și paradigmele avem mai mult de furcă!  Un paradox este o afirmație compusă din două jumătăți aparent contradictorii, dar armonizate în urma unei explicații surprinzătoare. Este paradoxal ca David să-l învingă pe Goliat sau ca Rahav să fie în linia strămoșilor mesianici. O antinomie este o afirmație compusă din două jumătăți aparent contradictorii, care nu se armonizează decât în sfera înțelepciunii divine. Noi putem doar să o vedem funcționând. Iată trei paradigme clasice: I. Cine a scris Scripturile? Pe de o parte „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” , „Căci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt” (2 Tim. 3:16; 2 Petru 1:21). Pe de altă parte însă, oameni ca Moise, Samuel, Ezra, Neemia și-au scris cronicile și ele sunt pline de stilul, personalitatea și specificul autorilor lor. Iată ce „motivație” așează Luca în debutul scrierii lui: „Fiindcă mulți s-au apucat să alcătuiască o istorie amănunțită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, …, am găsit și eu cu cale, …, după ce am făcut cercetări cu deamăruntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârșia lor, să ți le scriu în șir, unele după altele, ca să poți cunoaște astfel temeinicia învățăturilor, pe care le-ai primit prin viu grai” (Luca 1:1-4). Scripturile sunt 100% divine și tot 100% produs uman al autorilor lor. Oamenii aceștia nu le-au scris într-o stare de tranșă, ci în toată puterea facultăților lor. II. Cine trăiește viața nouă în creștinul nou testamental? Pe de o parte ni se spune că „Dumnezeu este acela care lucrează în noi și ne dă după plăcerea Lui și voința și îndeplinirea”, iar pe de altă parte ni se spune: „Dați-vă și voi toate silințele!”, „După cum întotdeauna ați fost ascultători, duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur” (Filip 2:13, 14; 2 Petru 1:5). Ca și Scripturile sau Cuvântul scris, și viața creștină sau Cuvântul trăit, este 100% dumnezeiesc și tot 100% omenesc. III. Cine hotărăște mântuirea? Există „predestinație” sau trăim după „liberul arbitru”? Ne-a ales Dumnezeu „mai înainte de întemeierea lumii” și „nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu, care are milă” (Rom. 9:16) sau „oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit” (Rom. 10:13)? Spurgeon spunea că în cetatea mântuirii există două inscripții. Una afară, deasupra porții, pe care scrie: „Oricine vrea, poate să intre!” și alta tot deasupra porții, dar înăuntru, pe care este scris: „Au intrat numai cei aleși!” Cum se poate explica aceasta? Bineînțeles că nu se poate explica. Este o antinomie și ea ne dovedește că revelația Scripturii nu este produsul minții omenești, ci este venită spre noi dintr-o lume în care „timpul” nu mai curge ca în lumea noastră, ci are dimensiunile și caracteristicile „veșniciei”!

Atemporaneitatea - Domnul Iisus a subliniat incapacitatea noastră de a pricepe dimensiunile veșniciei: „Dacă v-am vorbit despre lucruri pământești și nu credeți, cum veți crede când vă voi vorbi despre lucruri cerești? Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce s-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este în cer” (Ioan 3:13). Cum putea fi Iisus, Fiul omului și între oameni și … în cer? N-ar fi fost mai corect să spună: „care a fost în cer”? Criticii au mai remarcat și o altă greșeală „gramaticală” în Evanghelie. Iisus spune: „Mai înainte să se fi născut Avraam, Eu sunt” (Ioan 8:57). N-ar fi fost mai corect să spună: „Eu am fost”? Nu! Pentru că El era Iehova/Yahwe, Atemporalul, Eternul „Eu sunt Cel ce sunt!”  Tot în categoria manifestărilor miraculoase specifice unei alte sfere de existență trebuiesc încadrate și arătările Domnului Iisus de după înviere: El a putut să intre prin uși încuiate (Ioan 20:9), să cunoască gândurile de la distanță (Ioan 20:27), să mănânce, dar să nu aibă nevoie de mâncare (Luca 24:36-43), să teleporteze instantaneu trupul său la mari distanțe (Luca 24:31), să Se înalțe la cer și să reapară printre ucenici (Ioan 20:17). Unii oameni au refuzat Biblia pentru că ea cuprinde lucruri pe care ei nu le pot înțelege! Dar așa este normal să fie! Ea ne vorbește despre un „dincolo” din care am fost smulși pentru o vreme și în care suntem chemați cu iubire să ne întoarcem. De aceea Domnul Iisus s-a numit pe Sine: „Calea, Adevărul și Viața”! De aceea El este „Ușa”!  Biblia ne atrage atenția că nu este totul „aici” și „acum”; că există un Dumnezeu infinit mai mare și mai complex decât noi, care ne-a creat și care ne vrea cu gelozie pentru Sine. Mărturia Scripturii ne arată că Acest Dumnezeu a plecat în căutarea omului pierdut și că El a făcut tot ce putea și era necesar ca să-l mântuiască. Un singur lucru nu va face însă niciodată Dumnezeu: Să ne mântuiască cu forța. Aceasta depinde de tine și de mine.

Cifrul spiritual al cifrelor:

 Este îndeobște cunoscut că unele din limbile vechi, ca de exemplu ebraica și latina, folosesc aceleași semne atât pentru litere cât și pentru cifre. În felul acesta, fiecare cuvânt are, pe lângă semnificația literară și o valoare numerică dată de suma tuturor semnelor care îl compun. Știința care se ocupă cu interpretarea spirituală a valorilor numerice a cuvintelor se numește „Gematrie/Ghematrie”. Cititorul atent al Bibliei a observat deja că anumite numere și cuvinte se repetă în pasaje cu semnificații asemănătoare. În afara mult discutatului „666” ca semn al lui Antihrist, celelalte numere și semnificațiile lor spirituale nu sunt prea bine cunoscute creștinilor de astăzi. Iată mai jos o scurtă enumerare a semnificațiilor spirituale înscrise în numerele Bibliei:

UNU. Poartă în el semnificația unității și a originii. Ca regulă generală, prima apariție în textul Scripturii definește semnificația unui anumit termen și-I reglementează interpretările ulterioare. Cifra UNU apare în contextul creației primordiale. În cea dintâi zi, Dumnezeu a făcut lumina. Primele cuvinte ale Bibliei sunt: „La început, Dumnezeu… ” Cifra unu este asociată cu divinitatea, ca sursă, suport și scop unic al întregii creații.

DOI. Este sinonim cu noțiunea de „diferență”. Teritoriul lui „doi” începe acolo unde se sfârșește limita unității. Cifra doi înseamnă conflict, opoziție, dezbinare. În cea de a doua zi a creației, Dumnezeu a „despărțit apele”. În domeniul lui „doi”, similaritățile sunt excepționale și trebuiesc tratate cu tot respectul. De exemplu, la tribunal sau la judecată, când două entități diferite au o poziție comună, mărturia lor este suficientă pentru un verdict, pentru o decizie. Tot așa, avem două urechi, doi ochi, etc..

TREI. Definește echilibrul și suficiența. Trei puncte sunt minimul suficient pentru definirea unui plan geometric sau pentru a face un scaun stabil. Cifra 3 a îmbrăcat foarte repede semnificația „perfecțiunii divine” și a desăvârșirii. În cea de a treia zi a creației, Dumnezeu a făcut să apară lucruri, care împreună cu celelalte lucrări din primele două zile, au completat elementele strict necesare vieții. De fapt, zilele creației merg în serii paralele de câte trei. Ziua a patra, a cincea și a șasea, complectează simetric lucrarea lui Dumnezeu din cea dintâi, cea de a doua și cea de a treia zi (În domeniul Luminii apar „luminătorii”; în spațiul Cerului apar păsările și animalele terestre). Cifra trei este asociată și cu Învierea, căci în cea de a treia zi a ieșit la iveală pământul de sub acoperișul de ape și a dat naștere la belșugul de vegetație, ca un prim salt de la materia moartă la cea vie.

PATRU. Poartă semnificația înfăptuirilor creatoare (3+1) și este întotdeauna asociată cu contextul realizărilor din lumea materială, a realității „de sub soare”. Există 4 Evanghelii care redau viața terestră a Domnului Iisus. Sunt patru puncte cardinale (Nord, Sud, Est, Vest). Întreaga aventură a vieții umane a fost așezată de Dumnezeu într-un Univers cu patru dimensiuni: lungime, lățime, înălțime și timp.

CINCI. Este cifra Harului (4+1) și multiplicată prin ea însăși duce la 25, care este „har peste har” (Ioan 1:17). Cifra este menționată de 318 în Biblie. Este realitatea pământescului în care apare contribuția factorului divin. Dumnezeu adaugă de la Sine ceea ce lipsește performanțelor și strădaniilor noastre omenești. În limba ebraică, „Ha^areț” (pământul) este un multiplu de patru, în timp ce „Hașamaim” (cerul) este un multiplu de cinci. Cifra 5 este unul din factorii care apar pretutindeni în structura și măsurătorile Cortului Legământului. Interesant, simbolul harului apare până și în contextul Legii lui Moise! Cele Zece Porunci sunt alcătuite din două serii de câte cinci. Prima reglementează relațiile noastre cu Dumnezeu, iar cea de a doua reglementează relațiile cu semenii noștri. Harul apare și în domeniul jertfelor, procedee date de Dumnezeu ca intermediar între El și fința căzută în păcat. Există cinci feluri de jertfe: arderea de tot (Lev. 1; 8:18-21; 16:24), pentru păcat (Lev. 4; 16:3 - 22), pentru vină (Lev. 5:14 - 19; 6:1 - 7; 7:1 - 6), de mîncare (Lev. 2) și de mulțumire (Leviticus 3; 7:11 - 34). Pentateucul lui Moise cuprinde cinci cărți, iar cartea mare a psalmilor este împărțită în cinci colecții individuale: prima este paralelă cu cartea Geneza (Psalmii 1 - 41) și se referă la Paște, la începuturile lui Israel și la inițierea planului de răscumpărare prin Hristos. A doua secțiune corespunde cu cartea Exodul (Psalmii 42 - 72), cântă despre Israelul care primește Țara Promisă și prevestește noua creație din Noul Testament. Cea de a treia secțiune corespunde cărții Levitic (Psalmii 73 - 89) și agonizează peste distrugerea Templului și a Ierusalimului, trecând dincolo de ele la evenimentele catastrofale din vremea sfârșitului. Cea de a patra secțiune corespunde cărții Numeri (Psalmii 90 - 106). Ea sărbătorește profetic domnia de 1.000 de ani a Domnului Iisus peste Israelul reunit în țară. Secțiunea a cincea corespunde cărții Deuteronom (Psalmii 107 - 150), fiind o colecție de cântări pentru vremurile de ascultare de Dumnezeu și de reașezare a rânduielilor sfinte. Femeia samariteancă a avut cinci bărbați, răbdată de Dumnezeu și salvată prin Hristos. Domnul Iisus a hrănit în mod miraculos 5.000 de oameni cu numai 5 pâini, poruncind mulțimii să stea în cete de câte 50. După înviere, Domnul Iisus s-a arătat prin har la peste 500 de frați deodată (1 Cor. 15:6). Duhul Sfânt a fost trimis prin har în cea de a ,,Cincizecea” zi. La predica lui Petru s-au botezat 5.000 de oameni. 

ȘASE. Este cifra Omului. Omul a fost creat în cea de a șasea zi. Numărul șase este cifra căderii, a nedesăvârșirii, a uzurpării (7-1). Dumnezeu i-a poruncit omului să lucreze șase zile din săptămână. Numărul orelor din zi și numărul lunilor din an sunt și ele multiplii ai lui șase. Atalia a uzurpat tronul lui Iuda timp de șase ani. Tiranii care s-au semețit și I s-au împotrivit lui Dumnezeu în istorie au nume cu valoare numerică din familia lui șase: Goliat, Nebucadnețar, Antihrist.

ȘAPTE. Definește superlativul divin în toată splendoarea și desăvârșirea. El este un sigiliu al lucrării Duhului Sfânt. Ca Autor divin al Scripturilor, Duhul Sfânt și-a lăsat imprimat filigramul cifrei șapte în paginile Bibliei, tot așa cum fabricantul de hârtie își pune emblema în structura foii de celuloză. Dumnezeu este Izvorul și Dătătorul vieții și tot ce ține de gestație, incubație, în insecte, păsări, animale și om este reglementat de cifre cu factorul șapte. În creație, cea de a șaptea zi i-a aparținut în întregime lui Dumnezeu. El S-a odihnit în ea, preocupându-se în întregime de Sine. Lumina albă, care ne înlesnește percepția realității înconjurătoare, și care este simbol al dumnezeirii, este compusă, așa cum ne arată și curcubeul, din șapte culori,  (roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo și violet). Este semnificativ că, în aproape toate limbile națiunilor, cifrele care ne vin cel mai rapid în minte sunt cifrele divinității: unu, trei și șapte. Oamenii de știință onești își dau seama din Biblie că Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii și că această ordine se găsește în creația Sa. În mod logic, rezultă că, dacă Dumnezeu a pus ordine în toată creația Lui, cu atât mai mult El a pus ordine și în Cuvântul Său, Biblia. Biblia este plină de cifra șapte. Zilele omului pe pământ „se ridică la șaptezeci de ani” (7 x 10). Anatomia spune că, la fiecare șapte ani, întreaga structură a corpului uman se schimbă. Unii fiziologi afirmă că există ceea ce se numește „cele șapte vârste ale omului”. Diferitele perioade de gestație pentru vietăți sunt, surprinzător, de obicei un multiplu de șapte, fie zile sau săptămâni. Ouăle de viespe, albină, etc. produc larve la șapte jumătăți de zile, iar la alte insecte timpul ecloziunii este de șapte zile întregi. Majoritatea insectelor au nevoie de la 14 (2 x 7) până la 42 (6 x 7) de zile de „gestație”. Pentru mamifere perioada de gestație este după cum urmează:

§     Șoarecele - 21 (3 x 7) zile.

§     Iepurele și șobolanul - 28 (4 x 7) zile.

§     Pisica - 56 (8 x 7) zile.

§     Câinele - 63 (9 x 7) zile.

§     Leul - 98 (14 x 7) zile.

§     Oaia - 147 (21 x 7) zile.

  La păsări incubarea are loc, de exemplu:

§     Găina - 21 (3 x 7) zile.

§     Rața - 28 (4 x 7) zile.

 La specia umană gestația este de 280 zile (sau 40 x 7). Mai mult decât atât, omul pare să exemplifice ceea ce am putea numi „principiul de șapte zile”. În diferite boli a șaptea, a paisprezecea, și a douăzeci și una zi sunt critice; în alte boli medicii recomandă perioada de șapte sau 14 jumătăți de zile. „Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!” (Psalmul 139:14 - T.M.)

OPT. Urmând după desăvârșitul șapte, cifra opt arată un nou început (7+1). Ea poate fi asociată deci cu Învierea și Regenerarea. De fapt, socotind în baza 7, cifra 8 este un nou 1. Această structură se vede din realitățile creației divine: ziua a VIII-a este de fapt cea dintâi zi a unei noi săptămâni; a opta notă muzicală este repetiția celei dintâi (octava). Domnul Iisus a înviat în ziua a VIII-a, dăruindu-ne un nou început. De fapt, în Gematrie, valoarea numelui IiSUS este 888 (777+111).

NOUĂ. Este cifra asociată cu Judecata și cu Deznodământul. Descompusă fragmentar, cifra 9 este 3×3 sau produsul perfecțiunii divine. Valorile lui nouă și ale multiplilor lui apar în Biblie acolo unde este vorba despre judecată.

ZECE. Această cifră/număr este asociată cu ordinea perfectă. Ea apare după ce a avut loc judecata (9+1). După judecare și deznodământ, ea dă ocazia reașezării unei noi ordini. Toate sunt bune, atâta timp cât stăm în teritoriul lui zece; avem zece degete la mâini și tot zece degete la picioare; ni s-a dat pe Sinai o ordine divină a lumii guvernată de zece porunci. Sigur că  dincolo de semnificația primelor zece cifre există semnificații și pentru altele: 11 este sinonim cu dezordinea(12-1); 12 este asociat cu guvernarea perfectă (12 luni în anul administrativ, 12 seminții ale lui Israel, 12 ucenici, etc.); 13 este cifra răscoalei, a apostaziei, a dezintegrării (prima ei apariție în textul sacru ilustrează acest lucru (Gen. 14:4) și cea de a doua o confirmă (Gen. 17:25). 13 este al 6-lea număr prim); 40 este cifra ordinii în încercările sau întreprinderile umane (40 de ani în pustie, 40 de zile de post și rugăciune, etc). Din enumerarea de mai sus se vede clar că există cinci numere perfecte: 1,3,7,10,12. Produsul lor (1x3x7x10x12) ne duce la numărul 2.520 care este cel mai mic multiplu comun al cifrelor de la unu la zece și ilustrează perfecțiunea cronologică (7×360). Unul din marile merite ale Gematriei este acela că certifică inspirația divină a textului scris. Nu haosul hazardului, nici mintea muritorilor, ci doar desăvârșirea divină putea produce o asemenea armonie a numerelor. Mulți teologi au înțeles faptul că Universul are două căi de comunicare: literele, care redau sunetele și cifrele. Pentru că sunetele sunt și ele rezultatul unor vibrații de anumite frecvențe, și ele au de fapt o valoare numerică (atâtea vibrații pe secundă). Spațiul poate fi și este exprimat numeric. Timpul poate și este și el exprimat numeric. Iată deci că cea mai fundamentală exprimare a Universului spațiu-timp este una „numeric”, cea mai universală și cea mai rațională dintre toate comunicările posibile. Matematica este aceeași în toate limbile și în toate colțurile Universului. Ea reprezintă armonia sub care și-a așezat Creatorul planurile Creației, atât materiale, cât și spirituale. Unele limbi străvechi, ca ebraica și greaca, au preluat această realitate și au ilustrat-o dând „semnelor” din limbaj o dublă valoare, una fonetică și una numerică. Textele pot fi citite atât ca o înșiruire (grupare) de sunete, cât și ca înșiruire (grupare) de numere. Între semnele scrise pot exista relații care dau sens literar, dar și relații care pot da un sens, o semnificație spirituală. Altfel spus, literele-numere sunt simboluri ale unor comunicări de rang superior, devenind „simboluri” cu mesaj divin. Thales, Pitagora și o sumedenie de alți oameni numiți astăzi „matematicieni”, au fost de fapt la vremea lor profeți și preoți, care s-au dedicat descoperirii relațiilor ascunse din arhitectura lumii și comunicării mesajelor înscrise în ea. „Teoremele” lor au fost și sunt adevăruri universal valabile, relații armonioase așezate de „voia lui Dumnezeu” în Universul care ne înconjoară. Așadar, Biblia poartă atât un mesaj literar-didactic, cât și unul numeric, purtător al unor comunicări care-L vor dovedi în final pe Dumnezeul evreilor drept singurul Mare Arhitect al lumii, Creatorul care stăpânește și călăuzește Universul spre împlinirea planurilor Lui eterne.

Planul profetic revelat în numele patriarhilor:

 Biblia este mai mult decât o culegere de șaizeci și șase de cărți independente, scrise de peste patruzeci de autori într-o perioadă de peste o mie de ani. Există dovezi că ea este un sistem integrat de informații imprimate în mai toate paginile ei. Rabinii evrei trăiesc cu ideea că nu vom înțelege Biblia în adevăratul sens al cuvântului decât atunci când va veni Mesia. Când va veni, El ne va tălmăci nu numai fiecare pasaj al Scripturii, ci și fiecare cuvânt, fiecare „iotă”.  Aceasta a fost și părerea Domnului Iisus: „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu vor trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile” (Matei 5:17-18). „Iota” este echivalentul punctului de pe „i”, iar „frântura” este asemănătoare cu liniuța orizontală de pe litera „t”. Un exemplu extraordinar se găsește în Geneza 5, unde ni se dă genealogia lui Adam până la Noe. Este unul din capitolele peste care trecem foarte repede, dar n-ar trebui să fie așa. Un studiu etimologic al numelor care se succed acolo ne pune la dispoziție un mesaj de o însemnătate epocală. Metusala, de exemplu, vine de la „muth” care înseamnă „moarte” și de la „shalah” care înseamnă „a aduce” sau „a trimite”. Metusala înseamnă în traducere „moartea lui va aduce”. Tatăl lui Metusala a primit de la Dumnezeu înștiințarea că atunci când va muri acest copil se va dezlănțui pedepsirea lumii prin potop. Vă închipuiți cu câtă atenție a fost crescut copilul acesta. La fiecare strănut intra lumea în panică. Când a murit Metusala a venit potopul. Chiar și faptul că acest om a trăit mai mult decât toți ceilalți din vremea lui are un mesaj pentru oameni: Dumnezeu nu se grăbește la pedeapsă, ci are o îndelungă răbdare. Care este semnificația celorlalte nume din Geneza 5? Adam înseamnă bărbat (om prin extensie); Set înseamnă „înlocuit” sau „destinat” (Gen. 4:25); Enos înseamnă „fragil, muritor, mizerabil”. Este un derivat de la rădăcina „anaș” și este un adjectiv care înseamnă „fără leac, incurabil” așezat lângă un substantiv ca „rană, chin, boală sau răutate”. Pe vremea acestui om, oamenii au practicat pentru prima dată idolatria (Gen. 4:26); Cainan vine de la „Chenan” care înseamnă „tristețe, elegie, bocet”. Balaam folosește perspectiva „Cheniților” pentru a face un joc de cuvinte prin care anunță distrugerea (Num. 24:21); Mahalaleel este un derivat de la „Mahalal” și înseamnă „binecuvântat sau slăvit” așezat împreună cu „El” numele lui Dumnezeu. Termenul compus se traduce prin „Dumnezeu binecuvântat”. Iared este un derivat de la „Jaradh” și înseamnă „va coborî jos”; Enoh înseamnă „învățătură, inițiere”. A fost cel dintâi dintre patru predicatori care s-au succedat unul după altul. De fapt, cea mai veche profeție amintită în Biblie a fost rostită de acest Enoh, al șaptelea urmaș în linie dreaptă a lui Adam: „Și pentru ei a proorocit Enoh, al șaptelea patriarh de la Adam, când a zis: Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, și să încredințeze pe toți cei nelegiuiți, de toate faptele nelegiuite pe care le-au făcut în chip nelegiuit, și de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui acești păcătoși nelegiuiți” (Iuda 14-15). Enoh a fost tatăl lui Metusala despre care am amintit deja. Enoh a umblat cu Dumnezeu și a primit vestea că mânia lui Dumnezeu va dezlănțui potopul. Omul acesta nu a murit pentru că Dumnezeu l-a luat la Sine în slavă (Gen. 5:24). Lameh, fiul lui Metusala, este un nume derivat dintr-un cuvânt care înseamnă „disperare, deznădejde”. Păstrăm și astăzi termenul „lamentație”, cu sensul de plângere amară. Noe vine de la „nacham” care înseamnă „a aduce scăpare, odihnă, a da mângâiere și comfort”. Lameh, tatăl lui ne-a spus de ce a ales acest nume pentru copilul său: „El i-a pus numele Noe, zicând: Acesta ne va mângâia pentru osteneala și truda mâinilor noastre, care vin din acest pământ, pe care l-a blestemat Domnul” (Gen. 5:29). Dacă punem numele patriarhilor dinainte de potop unul sub celălalt obținem o frazare interesantă:

Evreiește - Românește:

Adam     -      Omul

Set          -      Destinat

Enos       -      Muritor

Cainan    -     Tristețe

Mahaleleel - Dumnezeul binecuvântat

Iared        -       Va coborî

Enoh        -       Învățătură

Metusala -       Moartea lui va aduce

Lameh     -       Disperare

Noe           -         Odihnă, mângăiere

  Este un mesaj care nu numai că are sens, dar este … senzațional! „Omul este destinat la moarte și tristețe, (dar) Dumnezeul binecuvântat va coborî învățând  (că) moartea lui va aduce (după) disperare, odihnă și mângăiere”. Un întreg plan profetic al Evangheliei ascuns într-o succesiune de nume nebăgate în seamă de nimeni! Este o poveste de dragoste scrisă acum 2000 de ani cu sânge pe lemnul unei crucii.

Lucifer - Satanah - Diabolos:

 Biblia plasează facerea omului în atmosfera unui conflict preexistent între Dumnezeu și unul din îngerii creați de El: Lucifer. Lucifer - (Luceafărul) - este un nume care face aluzie la strălucirea și slava pe care Dumnezeu i-o dăruise acestui înger prin creație. Două pasaje din Vechiul Testament ne descriu ceva din măreția poziției și făpturii lui: „Așa vorbește Domnul, Dumnezeu: Ajunsesei la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de desăvârșire și plin de frumusețe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu și erai acoperit de tot felul de pietre scumpe: … ; timpanele și flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. Prin mărimea negoțului tău te-ai umplut de silnicie și ai păcătuit; de accea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu și te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare.” „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!  Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.” (Ezec. 28:12-16; Isaia 14:12-14). În ambele cazuri, descrierile apar pe fundalul unor capete de acuzare enunțate de Dumnezeu împotriva unor lideri ai lumii (împăratul Tirului, în Ezechiel și împăratul Babilonului, în Isaia). Este evident însă că aluziile se adresează „domnului lumii acesteia”, „stăpânitorului acestui veac” (Ioan 12:31;14:30;  Efes. 6:12). Satanah - (Împotrivitorul) - „Satana” este o transliterare a originalului aramaic. Numele definește poziția antagonistă față de Dumnezeu (1 Petru 5:8). Diabolos - (Pârâșul, Calomniatorul) - „Diavolul” este o transliterare a originalului grec, „diabolos” (Iov 1,2; Zah. 3:1,2; Apoc. 12:10). Numele arată dușmănia pe care o poartă oamenilor. Îl întâlnim astfel în cartea Iov, unde Satan îl batjocorește pe Iov, pretinzând că purtarea lui bună se datorează doar faptului că îi aduce prosperitate. În întâmplarea cu ispitirea Domnului Iisus, Satan Îl batjocorește aruncând îndoială asupra faptului că El este Fiul lui Dumnezeu. În Noul Testament din limba greacă există un singur „diabolos”, Satan însuși. Unele traduceri folosesc acest termen la plural, „diavoli”, dar aceasta nu este niciodată corect, pentru că termenul „daimonia” trebuie tradus peste tot prin „demoni”. Textul original spune clar că există un singur „diabolos”, dar mai mulți „daimonia”, un singur diavol și mai mulți demoni. Din cele trei numiri și din descrierile de mai sus este clar că Lucifer, Satanah, Diabolos nu are nimic comun cu arătarea urâtă, neagră, cu coarne și coadă și cu furca în mână, atât de des întâlnită în tradițiile populare. Arătarea aceea urâtă este un produs al religiilor păgâne din Nordul Europei și a pătruns în creștinism de-a lungul istoriei, ca și alte forme și tradiții păgâne. Lucifer nu a fost și nu este urât la înfățișare. Prima referință despre el o găsim în Geneza 3, când a ispitit-o pe Eva și a provocat căderea primilor oameni. Se pare că noi am provocat o mare confuzie când am interpretat un pasaj figurativ în mod literal. Când Biblia spune „Șarpele era mai șiret decât toate fiarele câmpului” textul folosește o metaforă pentru a-l identifica pe Lucifer. Făptura aceea a fost un șarpe propriu- zis la fel de puțin cum a fost Dan un „șarpe”, când a primit binecuvântarea de la Iacov (Gen. 49:17). Tot prin metafore, Biblia îl numește pe Irod „vulpe” (Luca 13:32) și pe Iuda „pui de leu”. Apocalipsa folosește aceeași metaforă pentru Lucifer, numindu-l „șarpele cel vechi” (Apoc. 20:2). Este clar că „cel vechi” este o aluzie la arătarea sa precedentă în grădina Edenului. Faptul că acest Satan L-a ispitit pe Hristos, „ultimul Adam”, ne obligă să credem că tot el a fost și acela care l-a ispitit pe Adamul cel dintâi. „Mai șiret decât toate fiarele câmpului” este iarăși o traducere nu prea fericită. Originalul folosit pentru „fiarele pământului”, „chai”, trebuie tradus prin „făpturile vii”, la fel cum grecescul „zoe” a fost tradus prin „făpturile vii” în Apoc. 4:6. În felul acesta, primul verset din Geneza 3 se traduce prin: „Șarpele era cea mai șireată dintre toate făpturile vii pe care le făcuse Domnul Dumnezeu”. Cuvântul aramaic „Nachaș” - „șarpe” - înseamnă și „strălucitor”. Același cuvânt identifica în caldeiană și cuprul sau arama, pentru că strălucea când era lustruit. Îl întâlnim în această dublă semnificație în  2 Regi 18:4: „ … a sfărâmat în bucăți șarpele de aramă, pe care-l făcuse Moise, căci copiii lui Israel arseseră până atunci tămâie înaintea lui; îl numeau Nehuștan.” În mod asemănător, „seraf” din Isaia 6:2,6 înseamnă în limba originală „cei înfocați”, „plini de strălucire”.  În Numeri 21, când Dumnezeu îi spune lui Moise să facă „șarpele de aramă”, șerpii care-i mușcau pe evrei sunt numiți „înfocați” (Num. 21:6). În Eden, Lucifer i-a apărut Evei în toată splendoarea strălucirii sale, pentru a ruina rasa umană și pentru a bloca planul divin de restaurare a cosmosului. Pedeapsa rostită împotriva lui este și ea plină de metafore (Gen. 3:14,15). „Să te târăști pe pântece”, mai mult decât „să cazi cu fața la pământ” este o ilustrare a smeririi și umilinței la care va fi supus, iar „să mănânci țărână” este o expresie care descrie o mare dezamăgire, un semn al înfrângerii (Psalm 72:9 - T.M.). Noi spunem astăzi: „parcă aș avea nisip între dinți”. Ca animal, șarpele nu mănâncă pământ, ci se hrănește cu viețuitoare mici. Tot așa, „aceasta îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul” vorbește metaforic despre lucrări spirituale cu valoare eternă săvârșite prin înfruntarea dintre Lucifer și Domnul Iisus la Calvar. Departe de a fi un „scaraoțchi” cu coarne și coadă, Lucifer este și astăzi o ființă capabilă să se prefacă „într-un înger de lumină” și în stare să înșele lumea întreagă (2 Cor. 11:14). Frecvența numelui său în conținutul înjurăturilor și blestemelor românești este o dovadă de fascinație obsesivă și, în același timp, o practică foarte periculoasă. Într-un fel, orice înjurătură este o rugăciune adresată diavolului! Biblia ne avertizează drastic împotriva unor astfel de obiceiuri: „Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului și se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: „Domnul să te mustre!” Aceștia, dimpotrivă, batjocoresc ce nu cunosc și se pierd singuri în ceea ce știu din fire, ca dobitoace fără minte.” (Iuda 9-10). „Ca niște îndrăzneți și încăpățânați ce sunt, ei nu se tem să batjocorească dregătoriile, pe când îngerii, care sunt mai mari în tărie și putere, nu aduc înaintea Domnului nici o judecată batjocoritoare împotriva lor. Dar aceștia, ca niște dobitoace fără minte, din fire sortite să fie prinse și nimicite, batjocorind ce nu cunosc, vor pieri în însăși stricăciunea lor și își vor lua astfel plata cuvenită pentru nelegiuirea lor” (2 Petru 2:10-13). Creștinii sunt astăzi păziți de puterea lui Dumnezeu (Rom. 8:31-39; 1 Ioan 5:18) și au asigurată biruința; „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre” (Rom. 16:20). Până atunci, ei trebuie „să fie treji și să vegheze” ca unii care nu sunt în „neștiință despre planurile lui” (2 Cor. 2:11). Lucifer este instigatorul din conflictul angelic produs în lumea lui Dumnezeu înainte de facerea omului. O treime din îngeri l-au urmat în revolta lui (Apoc. 12:4; Matei 12:24). Milioane de oameni, orbiți de Lucifer ca să nu primească mântuirea oferită prin Hristos, se află și ei în astăzi robia lui Satan și-i vor împărtăși destinul (Matei 25:41). Despre lucrarea lui Lucifer prin Antihrist și despre soarta lui finală puteți citi în: 1 Tesal. 2:1-13;  Apoc.12:7-12; 16:13-16; 19:11-21; 20:1-3, 10.