VIITORUL UE.

 

VIITORUL UE

 La 10 mai s-a încheiat  conferința specială „Viitorul UE”,  prezidată de președintele Macron și de președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. În cadrul conferinței, președintele francez Macron a anunțat că militează pentru nou tip de „comunitate politică europeană” care ar permite țărilor din afara Uniunii Europene (Marea Britanie în special) să adere la „valorile fundamentale europene”.  În același timp, el și colegii federaliști se îndreaptă spre consolidarea UE ca entitate unită capabilă să-și proiecteze puterea pe scena mondială. Conferința a emis recomandări menite să consolideze puterea UE, în special în domeniul politicii externe și al securității.  Astfel, UE va deveni o voce unică și  un actor cu adevărat global, capabil să joace un rol pozitiv în lume și să aducă o schimbare în orice criză.  Recomandările includeau o propunere (Recomandarea 23) care ar putea deschide calea pentru realizarea unei armate unite a UE, prima etapă fiind o „forță militară de reacție rapidă” de 5000 de militari. Toate acestea ridică întrebarea dacă Uniunea Europeană va apărea sau nu ca ultimul imperiu mondial arătat în Biblie. Cartea lui Daniel și Cartea Apocalipsei indică un Imperiu Roman refăcut care va apărea în vremurile din urmă (Daniel 2 și 7, Apocalipsa 17).  Daniel 7 descrie cele patru „fiare” care au putere asupra lui Israel în perioadele biblice, unde Imperiul Roman este a patra fiară.  Aceasta implică faptul că în zilele din urmă va apărea cineva din regiunea Imperiului Roman, care va fi „cornul mic” ultimul conducător care se împotrivește Domnului în zilele dinaintea întoarcerii Sale. Apocalipsa 17.10 spune: Sunt și șapte împărați: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă și, când va veni, el va rămâne puțină vreme. Cei cinci regi căzuți sunt imperiile anterioare, cel care „este” este Imperiul Roman care era la putere în momentul în care Ioan a scris Apocalipsa.  Cel care urmează să vină este puterea antihristului care va ieși din Imperiul Roman în momentul sfârșitului. După cel de-al Doilea Război Mondial, cercetătorii profeției s-au întrebat dacă unificarea lentă și constantă a Europei va duce la apariția acestei puteri prezente în vremea sfârșitului. Tratatul de la Roma, semnat în 1957, a fost primul pas în crearea Uniunii Europene. Această alianță s-a confruntat cu numeroase provocări. Printre acestea se numără disputele legate de  moneda unică, normele comerciale, planurile de salvare a datoriilor, Brexitul și sute de probleme. Situația actuală în ceea ce privește Rusia a scos la iveală o nouă problemă pentru UE. În pofida tuturor luărilor de poziție, a sancțiunilor Rusiei și negocierilor pentru includerea Ucrainei în UE, realitatea dură este Europa are nevoie de combustibilii fosili ai Rusiei. Fără petrolul și gazele naturale rusești, se sting luminile. Industria se oprește. Vine iarna, oamenii îngheață. Aceasta înseamnă că, pe scena mondială, UE este extrem de vulnerabilă în raport cu Rusia. Prin urmare, Europa caută alte alternative. Vestea cea mai recentă este că președinta UE, Ursula von der Leyen, a vizitat Israelul în perioada 13-14 iunie pentru încheierea unui acord istoric între UE, Israel și Egipt. Israel va furniza  trilioane de metri cubi de gaze naturale în Europa, din câmpul său de gaze Leviathan în largul coastei nordului Israelului și prin exportul acestuia prin intermediul instalațiilor egiptene existente. Din această cauză Rusia s-ar putea ridica împotriva statului Israelul în războiul lui Gog și Magog (pentru jaf - Ezechiel 38.13). Acesta poate fi și motivul pentru care UE devine un actor major în viitorul acord de pace cu Israel, ca o lumină directoare în imperiul mondial final al antihristului (Daniel 9.27). Potrivit profeției lui Daniel, acest ultim imperiu mondial va fi o împărăție în parte slabă, în parte puternică. Este împărțită și alcătuită din națiuni slabe și puternice care se reunesc, dar nu se coalizează, asemenea fierului și lutului care nu se amestecă. (Daniel 2.41-43). Este legată de  vechiul Imperiu Roman, iar conducătorul său va face un legământ, un tratat de pace cu Israel pentru o perioadă de șapte ani, perioada necazului cel mare (Daniel 9.26-27). Dacă actuala criză din Ucraina va duce la o UE cu o politică externă unică  și o armată unificată, UE va face încă un pas pentru a deveni imperiul global descris de Daniel. Dacă Rusia va fi eliminată în următorul război al lui Gog și Magog, UE ar putea intra în vidul creat, cu propunerea sa de pace din Orientul Mijlociu (Daniel 9.27), care îl va propulsa pe liderul său într-o poziția de putere mondială. În ceea ce privește Marea Britanie, se vor depune eforturi concertate de destabilizare a Brexitului și înlocuirea lui cu o alianță  a partidelor pro-europene care vor urmări reintegrarea Regatul Unit în UE. Aceste evenimente care se petrec acum nu sunt aleatorii, ci mișcă omenirea înspre punctul culminant al istoriei viitoare și revenirea lui Mesia Iisus.

ÎMPĂRĂȚIA. MILENIUL ȘI ESCATONUL.

 

ÎMPĂRĂȚIA, MILENIUL ȘI ESCATONUL

Structura hermeneuticii NT:

 Una dintre cele mai uimitoare aspecte ale mesajului NT este anunţul său repetat că în Iisus Hristos viitorul s-a contopit cu prezentul. Însuşi Domnul nostru, înainte-mergătorul Său Ioan Botezătorul, şi apostolii Săi, cu toţii au anunţat şi au extrapolat această temă. Mesajul Botezătorului era, „Împărăţia cerurilor este aproape” (Mat.3.2; conf. Mc.1:14-15). Pentru apostolul Pavel, Hristos a venit „la împlinirea vremii,” sau mai simplu, când timpul ajunsese la capăt (Gal.4.4). Mai mult chiar, în Hristos, declară Pavel, Dumnezeu Şi-a împlinit toate promisiunile Sale făcute până în acel moment (2 Cor.1.20). Iar aceasta nu era o simplă părere cu privire la semnificaţia Domnului Iisus, părere pe care s-o fi îmbrăţişat exclusiv urmaşii Săi entuziaşti; Domnul nostru a vorbit exact în aceşti termeni despre Sine. „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” (Mat.5.17). „Ferice de ochii care văd lucrurile pe care le vedeţi voi! Căci vă spun că mulţi prooroci şi împăraţi au voit să vadă ce vedeţi voi, şi n-au văzut, să audă ce auziţi voi, şi n-au auzit.” (Luca 10:23-24). „Legea şi proorocii au ţinut până la Ioan; de atunci încoace se propovăduieşte Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 16.16, - adaptare după traducerea folosită de autor - n.n. B.M.). „...Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi” (Mat.12.28). Mai mult chiar, exact acesta este lucrul pe care Iisus i-a instruit pe ucenicii Săi să-l propovăduiască (Mat.10.7; conf. Mat.24.14; Luca 10.9). Evident, ceea ce fusese nădejdea din vremuri străvechi a Israelului se materializase în Persoana lui Iisus Hristos. Realităţile promise ale escatonului erau aievea. Împărăţia lui Dumnezeu este acum. Aceasta justifică natura escatologică a soteriologiei NT. Spre exemplu, mântuirea este definită în nişte termeni escatologici precum „viaţă veşnică,” „înviere,” şi intrare prezentă în împărăţie (d. ex. Rom.5.1). Binecuvântarea Noului Legământ, de care se bucură credincioşii în zilele noastre, sunt ele însele (în original) incluse într-un context escatologic (conf. Ier.31:31, şi urm.; Ezec.36:22, şi urm.). Hristos ne-a eliberat deja din „acest veac rău” (Gal.1.4) şi ne-a aşezat în propria Sa împărăţie (Col.1.13). Noi trăim deja de pe-acum „în locurile cereşti” (Ef.2.6). În Hristos viitorul devine prezent; împărăţia escatologică există acum. Dar la fel ca şi în cazul multor altor ramuri ale teologiei biblice, nici escatologia nu este un subiect simplu. O listă remarcabilă de afirmaţii ale NT indică totuşi că această împărăţie a lui Dumnezeu nu există încă. Suntem învăţaţi să ne rugăm, „Vie împărăţia Ta” (Mat.6.10). Împărăţia lui Hristos este asociată în mod obişnuit cu a doua Sa venire (Mat.25.34; Luca 19:11-15, etc.). Obiectul nădejdii creştine este de a-L vedea pe Hristos într-o bună zi venind pe norii cerului în împărăţia Sa. În mare, deci, împărăţia - escatonul - este în acelaşi timp acum şi totuşi nu există încă. Este prezentă în forma sa spirituală şi cea „misterioasă” (Mat.13:1-52), însă aşteaptă întoarcerea Împăratului pentru manifestarea sa plenară (d.ex. 2 Tim.4.1).

Diferenţe escatologice:

 Cu aceasta ar fi de acord majoritatea amileniştilor şi a premileniştilor. Există atât un aspect prezent cât şi unul viitor în privinţa împărăţiei lui Hristos, o realizare prezentă şi o manifestare viitoare. Punctul de controversă este legat de modul în care are loc punerea în fapt a acesteia în escaton. Amilenismul consideră că manifestarea plenară a promisiunilor va avea loc abia în veşnicie; aceasta este inaugurată imediat după revenirea lui Iisus Hristos. Premilenismul consideră că promisiunile despre împărăţie vor fi împlinite  în istorie după revenirea lui Iisus Hristos; această perioadă „inter-regnum” se sfârşeşte/culminează cu starea veşnică. Ambele concepţii sunt în acord cu privire la realizarea prezentă a împărăţiei; diferenţa constă în modul în care ele înţeleg caracterul acesteia în escaton. Mai specific, formulând problema sub forma unei întrebări, afirmă oare Scriptura că împărăţia escatologică se va desfăşura în istorie? Sau chiar mai bine: Starea veşnică va urma imediat după revenirea lui Iisus Hristos? Sau se va intercala acolo undeva şi perioada împărăţiei?

Abordare:

 La capătul discuţiilor, decizia va trebui să se bazeze nu pe presupuneri hermeneutice, o abordare care a fost folosită prea multă vreme ca scuză pentru eşecul atingerii scopului mult mai dificil al exegezei. Este clar faptul că Domnul nostru ne-a lăsat o hermeneutică de o tensiune considerabilă, şi au existat erori de interpretare de ambele părţi. Au existat aceia care în mod virtual nu văd nicio împlinire a promisiunilor împărăţiei în veacul de-acum; pentru aceştia, adevărul despre împărăţie este în totalitate o chestiune a viitorului. Escatologia lor este una supra-literală. Alţii, în schimb, ignorând acel „nu încă,” au prezentat ceea ce am putea chiar numi o escatologie supra-realizată. Pentru ei, în mod virtual toată profeţia este împlinită deja, iar Biblia nu ne spune absolut nimic în legătură cu viitorul. Însă hermeneutica lăsată de Domnul nostru este una despre acum şi atunci. Problema acestei manifestări a împărăţiei şi înainte de starea veşnică, în orice caz, este nu atât o problemă de hermeneutică cât una de exegeză. Structura de bază pe care Domnul nostru ne-a dat-o ar putea cu uşurinţă permite oricare dintre aceste două abordări. Ceea ce trebuie însă examinat în mod specific sunt acele pasaje care oferă o structură cronologică pentru viitor. Ceea ce se oferă în acest text, sunt câteva gânduri nu foarte sistematizate asupra acestor pasaje.

Apocalipsa 20:

 Poate că ar trebui să începem cu Apoc.20 şi să ne concentrăm atenţia asupra celei mai aprinse dezbateri. Acest pasaj prezintă o perioadă de timp, desemnată ca o mie de ani (de aici, mileniu), timp în care Satana este legat şi aruncat în adânc şi de aici lipsit de capacitatea de a mai înşela neamurile (v.1-3). La începutul acestei perioade există o „înviere” a celor credincioşi (v.4-5). După scurgerea acestor o mie de ani are loc eliberarea Satanei şi o revoltă finală a acestuia (v.7-9), distrugerea finală a Satanei (v.10), şi cea de-a doua înviere (v.5-6; 13). Acestea sunt evenimentele de bază cu care trebuie să lucrăm. În context (19:11, ş. urm.) Domnul nostru este creionat ca venind pe pământ în glorie triumfală şi răzbunându-Se pe vrăjmaşii Săi. Ceea ce Ioan a intenţionat să înţelegem noi, că acest mileniu urmează acestei reveniri, pare evident din utilizarea repetată a cronologicului kai („şi”) folosit de-a lungul întregului pasaj (conf. 19:11, 17, 19; 20:1, 4, etc.). Oricare ar fi detaliile şi înţelesurile implicate în simbolistica folosită de Ioan, ordinea evenimentelor înşiruite este:

1) Întoarcerea lui Hristos victorios (19:11-21);

2) Triumviratul răului este distrus (fiara, prorocul mincinos şi Satana) și Satana este aruncat în adânc (19.19-20.3); 

3) Prima înviere (20.4); 

4) Împărăţia de 1.000 de ani (20:4-6);

5) Eliberarea Satanei şi revolta finală (20:7-9);

6) Distrugerea finală a Satanei, care este aruncat într-un iaz de foc unde fuseseră aruncați deja fiara şi prorocul mincinos (20.10);

7) Cea de-a doua înviere și judecata finală (20:11-15). 

 Întregul pasaj, cel puţin aşa pare la prima vedere, se lecturează ca o naraţiune continuă. În jargonul teologic modern, întoarcerea lui Hristos este aici premilenistă. El se întoarce şi instaurează personal împărăţia Sa. În orice caz, mulţi au înţeles evenimentele din capitolul 20 ca fiind o „recapitulare,” care descrie evenimente care de fapt au loc înainte de revenirea Domnului nostru. Aceşti interpreţi s-au ascuns adesea în spatele afirmaţiei că mare parte din conţinutul cărţii Apocalipsa este unul simbolic şi nu poate fi luat literal. Însă indiferent de ceea ce implica semnificaţia acelui limbaj simbolic, structura cronologică a pasajului - venirea lui Hristos, Împărăţia lui Hristos, starea veşnică - ne transmit conceptul premilenist. Mai mult chiar, din păcate teoriei recapitulării îi lipseşte un suport exegetic explicit; este dificil să susţii un argument convingător pentru care să fie necesară o astfel de inversare în ordinea evenimentelor descrise de Ioan. Este o propoziţie teologică, şi încă una care în cele din urmă pare să se bată cap în cap cu derulare cronologică a pasajului de către Ioan. Textului i s-a aplicat o analiză hermeneutică; concluziile nu derivă din textul însuşi. Şi există o necesitate exegetică să subliniem aceasta.

Legarea Satanei:

 În primul rând, legarea Satanei este considerată a avea un motiv special: „ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani” (v.3). Adică, în acest timp activitatea Satanei este restrânsă. Acum s-a sugerat că aceasta descrie acest veac al evangheliei în care lucrarea lui Hristos se extinde mai mult sau mai puţin împiedicată de „cel tare” care este „legat” de către El (conf. Mat.12:28-29). Satanei, conform acestei teorii, nu îi este îngăduit în vremurile noastre să împiedice Evanghelia. Adesea se ia ca sprijin pasajul din Apoc.12:7, ş. urm., unde îl descoperim pe Satana „aruncat” afară din ceruri (v.9). Însă această paralelă nu este la fel de evidentă cum poate părea la o primă vedere. Legarea şi căderea Satanei din Matei 12 şi Apoc.12 este oare identică cu cea din Apoc.20? Şi cum putem fi siguri de aceasta? Textul însuşi ar trebui să ne ofere nişte indicii. Este destul de interesant faptul că, dacă vom compara Apoc.12 cu Apoc.20 găsim nu atât o paralelă cât mai degrabă un contrast. Cei mai mulţi sunt de acord asupra faptului că Apoc.12 vorbeşte despre această vreme, fie că este vorba de perioada Bisericii ca atare sau de perioada Necazului celui Mare. Este oare posibil ca Apoc.20 să se refere la aceeaşi perioadă? Iată informaţiile de care dispunem şi din care trebuie să ne formulăm concluzia:

1) În Apoc.12 vremea Satanei este „puţină” (v.12), însă perioada de timp din Apoc.20 este de „o mie de ani”; 

2) În Apoc.12 el este aruncat din ceruri pe pământ, însă în Apoc.20 el este aruncat de pe pământ în adânc;

3) În Apoc.12 el este caracterizat de acţiuni violente, mânioase, însă în Apoc.20 el este legat în adânc;

4) Chiar şi mai semnificativ, în Apoc.12.9 Satana, liber fiind, „înşeală (planao) întreaga lume”; însă în Apoc.20.3 exact această înşelăciune (planao) este pedepsită şi interzisă (v.3).

 Acum să vorbim deschis, dacă ambele pasaje se referă la aceeaşi perioadă, avem de-a face cu o contradicţie. Însă dacă Apoc.12 se referă la această perioadă, iar Apoc.20 la o perioadă ce urmează să vină, tensiunea este rezolvată. Într-adevăr, capitolul 20 poate fi mult mai uşor văzut ca fiind un fericit răspuns şi concluzie la evenimentele descrise în capitolul 12. Avem de-a face cu o contradicţie evidentă, nicidecum o identitate. Mai mult chiar, când partea amilenistă ne cere să echivalăm legăturile Satanei descrise în Apoc.20 cu descrieri ale înfrângerii sale din pasaje precum Ioan 12.31 - ceea ce, dacă este să interpretăm în sens evanghelic, reprezintă o lucrare realizată la cruce - trebuie să întrebăm: Atunci în ce sens va lua această legătură sfârşit la capătul celor „o mie de ani”? Victoria lui Cristos asupra Satanei în moartea şi învierea Sa au fost finale, o dată şi pentru totdeauna. Este imposibil să înţelegi acea lucrare ca având o durată de numai o mie de ani, indiferent ce ar putea fi simbolizat de termenul numeric. Să notăm din nou, abordarea noastră nu se bazează pe presupuneri, asumări anterioare legate de gen literar, sau legate de sensul simbolurilor din acest pasaj. Şi nici nu importă idei din afara textului însuşi. Mai mult, trebuie recunoscut faptul că dacă această observaţie este corectă - adică faptul că incapacitatea lui Satana de a înşela lumea în Apoc.20 se referă la o perioadă diferită de timp comparativ cu înşelarea sa activă din Apoc.12 - atunci tot ce ne mai rămâne este premilenismul. Totuşi, mai sunt câteva lucruri de spus asupra acestui subiect. Oricare ar fi simbolistica folosită, faptul că Satana este „legat” cu un „lanţ”, „închis” şi „pecetluit” în adânc nu se referă totuşi la o simplă restrângere a activităţii sale; ci reprezintă pur şi simplu sistarea sa. Satana este încarcerat; nu a ieşit pe cauţiune. S-a glumit adesea asupra faptului că dacă Satana este legat în momentul de faţă, trebuie că beneficiază de un lanţ tare lung! Să fim serioşi, textul nostru nu îngăduie un lanţ prea lung. Activitatea lui a fost sistată: el este legat şi închis. Cele patru titluri ale Satanei sunt menţionate pentru a intensifica sublinierea acestui adevăr: „El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani” (v.2). Adică, toate activităţile pe care le implicau aceste nume vor fi suprimate. În orice caz, NT ni-l descrie pe Satana în prezent ca fiind plin de furie, spre exemplu Apoc.12.9 (mai sus). El „dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită” (1 Pet.5.8). El prind oameni „ca să-i facă voia” (2 Tim.2.26). Satana este „dumnezeul veacului acestuia” care „orbeşte mintea” celor care sunt pierduţi (2 Cor.4.4). Chiar şi lucrarea de evanghelizare a apostolului Pavel a fost împiedicată de opoziţia Satanei (1 Tes.2.18). În această perioadă de „mister” a împărăţiei, Satanei îi este îngăduit să răpească sămânţa evangheliei care este semănată, la fel cum fură pasărea sămânţa căzută în drum (Mat.13:4,19). Este ciudată acea hermeneutică ce permite unor afirmaţii ca aceasta să caracterizeze imaginea descrisă în Apoc.20:1-3. Şi este corect să spunem cu o tentă critică faptul că motivaţia din spatele acesteia nu pare a fi una exegetică. 

Învierile:

 Apoi avem problema învierilor (Apoc.20:4-5). Amileniştii sugerează faptul că prima dintre ele este de natură spirituală (o regenerare) şi doar cea de-a doua are caracter fizic. Dar cum putem şti cum stau lucrurile? Învierea spirituală este evident o realitate pentru cei care sunt ai lui Hristos (d.ex.Ioan 5.25). Însă întrebarea care se ridică totuşi este la ce face referire limbajul folosit în acest pasaj (Apoc.20:4-5). Din nou, nu reuşim să găsim nicio indicaţie în acest text cum că această „primă înviere” ar fi una spirituală. Termenul grec folosit aici pentru „înviere” (anastasis, v.5-6) nu este folosit în sens spiritual nicăieri în NT. Şi nici vreun indiciu interpretativ nu am reuşit să găsim, cum ar fi spre exemplu acel „acum a şi venit” din Ioan 5.25, care ar indica învierea spirituală. Nu este dată nici vreo definiţie care să ne ghideze în acea direcţie. Ba dimpotrivă, cei ce sunt înălţaţi la viaţă sunt cei cărora„li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ai celor care ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână” (v.4). Contrastul amintit este moartea fizică, iar indicaţia foarte evidentă este că învierea este de asemenea una fizică. Ea este echivalată cu învierea „celorlalţi morţi” (v.5), despre care toţi admit că este una fizică. În textul însuşi nu există absolut nicio dovadă care să indice o schimbare în înţelesul cuvintelor, niciun fel de indiciu că cele două învieri la care se face referire ar fi de naturi diferite. Ba chiar dimpotrivă, să schimbi macazul în mijlocul naraţiunii fără ca textul să-ţi ofere o autorizare expresă conduce la haos exegetic. În plus, termenul ezesan (v.4, „au trăit, au venit la viaţă, au înviat” aorist ingresiv/de ingresie) folosit în alte părţi decât cartea Apocalipsa se referă exclusiv la învierea în trup (2.8, 13.14), şi niciodată nu este folosit în sens spiritualizat. Mai mult, învierea acestora în versetul 4 este consemnată a urma, nu a precede, credincioşia lor - o observaţie care permite numai o înviere fizică. Odată în plus, interpretarea amilenistă, aici, se bazează pe presupuneri transferate textului şi asta împotriva lecturii celei mai fireşti a textului; aceasta nu se bazează pe exegeză. Şi din nou, dacă asupra acestei chestiuni sunt greşiţi, ceea ce ne rămâne este premilenismul. 

Domnia:

 Apoi mai este şi chestiunea „domniei” şi observaţia că această perioadă are o durată specifică - o mie de ani. Premileniştii susţin faptul că „domnia” celor din prima înviere este una care presupune guvernarea peste cei pierduţi. Este vorba de o autoritate exercitată asupra oamenilor răzvrătiţi. Aceasta se potriveşte foarte bine cu Apoc.2:25-27, unde un „toiag de fier” le este promis celor credincioşi la revenirea lui Hristos (conf.19.15). Un toiag de fier este necesar numai într-o lume caracterizată de păcat. Pentru un amilenist, pe de-altă parte, domnia este una de natură pur spirituală, într-unul din două sensuri: 1) în sensul unui gen de reabilitare cerească în starea intermediară, sau 2) în sensul domniei spirituale a credinciosului „în Hristos.” Niciuna dintre aceste idei nu este însă sprijinită de text. 1) Termenul tradus ca „au înviat” (ezesan) nu este folosit nicăieri în NT ca o descriere a continuităţii vieţii sufletului în ceruri după moartea trupului. Nici măcar o singură dată. Se referă la viaţa de după moarte doar prin înviere. Indică starea finală, şi nu pe cea intermediară. Mai mult, ilustraţia prezentată în Apoc.6:9-11 a sfinţilor din cer din timpul stării intermediare este departe de cea a unei „domnii”: ei strigă către Domnul pentru ca răzbunarea să cadă asupra prigonitorilor lor care se găsesc încă pe pământ. Replica ce li se dă este de a se „odihni” şi de a avea răbdare până se va împlini numărul martirilor. Situaţia din capitolul 20 este, însă, răspunsul la aceasta: când Hristos vine în împărăţia Sa, doar atunci ei vor fi ridicaţi pentru a împărăţi, pentru a domni împreună cu El. În cele din urmă, acum, a sosit şi vremea răzbunării lor. Şi 2) în timp ce termenul este folosit în afara cărţii Apocalipsa într-un sens spiritual (d. ex. Ioan 5.25), trebuie să ne întrebăm În ce sens poate fi considerată o domnie spirituală a dăinui numai o mie de ani? Acel tip de domnie nu va dăinui oare pentru vecie? Şi oare nu suntem îndreptăţiţi să ne aşteptăm la suferinţă astăzi şi abia mâine la domnie (2 Tim.2.12)? Din nou, ideea amilenistă nu pare nici să reiese din pasaj şi nici să îndeplinească pretenţiile acestuia.

Modul în care Ioan foloseşte VT:

 În cele din urmă, mai avem de făcut o observaţie care priveşte modul în care Ioan se foloseşte de VT. S-a făcut adesea afirmaţia că premileniştii şi-au formulat doctrina pe baza VT şi nu a NT, şi că autorii NT abordează profeţia VT doar într-o manieră spirituală. Cu toate acestea, această descriere a împărăţiei de către Ioan este evident influenţată de profetul Ezechiel. Iar modul în care el îl abordează pe profetul VT nu este nicidecum unul spiritualizat; ci, mai degrabă, izbitor de asemănător. În Ezec.36-37 găsim învierea Israelului şi restaurarea acestuia în ţara sa sub conducerea împăratului Davidic (conf. Apoc.20:4-6). În capitolele 40-48 descoperim noul Ierusalim dezvoltându-se în pace şi bucurându-se de templul reconstruit (conf.Apoc.21-22). Ioan prelucrează pasajul din Ezechiel într-un mod remarcabil de literal. La fel stau lucrurile şi în cazul pasajului din Dan.7. Mulţimea „tronurilor” date sfinţilor „aşezaţi” în aceste locuri pentru „judecată” şi făcându-se părtaşi la guvernarea Fiului Omului (Dan. 7:9, 10, 22) - toate acestea sunt elemente la care Ioan se aşteaptă într-un mod cât se poate de real.

Concluzie:

 Cu privire la interpretarea arbitrară a pasajului din Apoc.20 putem concluziona: nicio abordare legitimă nu va reuşi să extragă din acest text ceea ce este cunoscut sub denumirea de interpretare spirituală, atât de la modă acum. Dacă, într-un pasaj unde se menţionează două învieri, unde o anume psychai ezesan („sufletele au înviat”) este cea dintâi enumerată, iar restul celor nekroi ezesan („cei morţi au înviat”) doar la sfârşitul unei perioade specifice după cei dintâi, - dacă într-un astfel de pasaj prima înviere poate fi înţeleasă a însemna o înviere spirituală împreună cu Hristos, în timp ce cea de-a doua înseamnă literal ridicarea din mormânt, - atunci avem de-a face cu un sfârşit al oricărei semnificaţii a limbii umane, iar Scriptura este schimonosită într-o mărturie definită a oricărui lucru. Este evident demonstrabil că interpretul care nu acceptă o perioadă inter-regnum înainte de starea finală din Apoc.20, abordează pasajul cu o atitudine plină de prejudecăţi şi nu poate afla nimic nou din text; el nu va putea câştiga din text nici sensul său exact, şi nici valoarea acestuia.

Întâi Corinteni 15:20-28: 

 1 Cor.15:20-28 este un alt pasaj care ne oferă o structură cronologică pentru sfârşitul vremurilor. Aici Pavel afirmă faptul că învierea lui Hristos este prima dintre învierile escatologice. Iată mai pe larg ce susţine această hermeneutică despre acum/nu încă: învierea lui Hristos este o parte esenţială a învierii din ziua de apoi, „pârga, cel dintâi rod” (v.20, 23). Învierea Sa nu este o simplă resuscitare la viaţa muritoare; este învierea ce va să vină.

Analiză:

 Ordinea evenimentelor singulare este cea care este semnificativă pentru dezbaterea noastră. Iată o „ordine” a învierilor: „Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce Sunt ai lui Hristos” (v.23). Aceasta înseamnă că mai întâi este învierea lui Hristos, apoi vor fi învierile celor drepţi la venirea lui Hristos. Până aici paralela la Apoc.19-20 este exactă. Versetul 24 continuă: „ În urmă, va veni sfârşitul.” În acest punct mulţi amilenişti au considerat problema închisă. „Mai întâi vine Hristos, apoi este sfârşitul! Asta-i tot.” Însă trebuie să insistăm asupra faptului că Pavel nu-şi încheie aici propoziţia. Ci continuă: În urmă (eita), va veni sfârşitul, când (hotan) El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, când (hotan) va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea ... Şi când (hotan) toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci (tote) chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.” (v.24-28). Limbajul lui Pavel din acest pasaj nu este nicidecum unul dificil, deşi este unul complex. Şi trebuie să fim atenţi să înţelegem sensul termenilor aşa cum i-a utilizat apostolul. Primul cuvânt cu semnificaţie escatologică şi care constituie un indicator cronologic este cuvântul care în versetul 24 este tradus cu „în urmă” (eita). Interesant, în limbajul folosit de Pavel, acest cuvânt nu se referă la o succesiune imediată (comp. tote, „la acel timp”). Acest lucru este evident din uzanţa sa în verstele 5 şi 7, la fel ca şi folosirea termenului înrudit, epeita, în versetele 6, 7, şi 23; o simplă consultare a oricărei concordanţe greceşti standard va releva în mod clar acest aspect. Cuvântul este tradus uneori cu „apoi, în urmă”. Aceasta implică scurgerea unei perioade de timp. Se referă la un eveniment următor într-o ordine a unor evenimente enumerate, însă nu specifică problema unor perioade de timp interpuse între aceste evenimente. Au trecut deja aproape două de ani între învierea lui Hristos şi posibila Sa revenire (epeita, „în urmă, apoi,” v.23), însă tocmai în aceasta constă elasticitatea termenului - un fenomen obişnuit în partea profetică a Scripturii. Deci ni se supun atenţiei trei stadii distincte: 1) învierea lui Hristos; după aceasta (epeita; cât de mult timp după acest eveniment?) 2) învierea celor drepţi la venirea lui Hristos; iar după aceasta (eita; cât timp după aceasta? Să fie poate o mie de ani?) 3) sfârşitul. În continuare, apostolul subliniază o ordine a unor evenimente viitoare. Împărăţia lui Hristos, specificată de Pavel (v.24) se află poziţionată după venirea Sa (v.23). Mai mult, această „domnie” va implica o anumită perioadă de timp (basileuein, timpul prezent; „până,” v.25) - o vreme marcată de nimicirea sistematică a vrăjmaşilor Săi. „Sfârşitul” (telos) va veni abia „când” (hotan, „oricând”) Îşi va aduce Hristos în mod personal împărăţia Sa la consumarea ei integrală. În câteva cuvinte, „domnia” sau „împărăţia” lui Hristos va fi marcată de distrugerea graduală a vrăjmaşilor Săi. Aceasta, în schimb, este enunţată în mod specific a urma venirii Sale şi a preceda consumării împărăţiei. Cu alte cuvinte, premilenism. Gramatica textului este şi mai convingătoare. Subjonctivul aorist (katargese, „sfârşeşte, distruge,” v.24) este echivalentul funcţional al viitorului perfect: „când El va fi sfârşit.” Folosit în această formă împreună cu cel de-al doilea hotan (”când”) plasează distrugerea de către Hristos a oricărei forme de opoziţie înainte de „a da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl” din prima propoziţie subordonată de timp prin hotan. Am putea chiar traduce astfel, „Atunci va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi pus capăt oricărei domnii şi stăpâniri şi puteri.” „Sfârşitul” nu vine imediat după întoarcerea lui Hristos. Vine după (eita) o vreme de la revenirea Sa, „când va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi pus capăt oricărei domnii, stăpâniri şi puteri.” Aceasta este expusă şi mai clar de către avertismentul explicativ (gar) al lui Pavel, că după ce Hristos va veni, „El trebuie să împărăţească până (achri) va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale” (v.25). Pavel afirmă că domnia lui Hristos va urma după venirea Sa, şi că va avea capacitatea de a înfrânge opoziţia. Iar acest lucru, spune el, va lua ceva timp. Pe scurt, ilustraţia lui Pavel despre viitor este următoarea:

1) Învierea lui Hristos (v.23a); 

2) Revenirea lui Hristos, moment în care vor fi înviaţi cei morţi în Hristos (v.23b);

3) Împărăţia lui Hristos (v.24-25, ten basileian ... basileuein);

4) Hristos nimiceşte moartea (v.26 = a doua înviere?); 

5) Consumarea/starea veşnică (v.24a, 28). 

 Este important, în continuare, faptul că, cuvântul pentru „atunci” care indică evenimente simultane (tote) este folosit de Pavel în acest pasaj numai în versetul 28. Acolo el subliniază faptul că la un timp după venirea lui Iisus (v.23), „când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci (tote) chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.” Adică trebuie să spunem, starea veşnică nu urmează imediat după ce Hristos se întoarce, ci atunci când, după ce a revenit, El a adus împărăţia Sa la consumarea ei finală. Din nou, terminologia însăşi ne lasă o singură alegere - premilenismul. În continuare, Pavel afirmă în mod specific faptul că toţi morţii vor fi înviaţi, însă „fiecare la rândul cetei lui” (v.23). Cuvântul tradus cu „ceată” este tagma, care este un termen militar şi înseamnă ceva asemănător cu „detaşament” sau „divizie.” Asta înseamnă că morţii vor fi înviaţi selectiv, în funcţie de rang sau regiment. Apoi el ne specifică acea ordine: 1) învierea lui Hristos, 2) învierea celor drepţi. Mai rămân doar, 3) învierea celor nedrepţi (conf.v.26). Afirmaţia clară este că cei morţi în Hristos sunt înviaţi separat de ceilalţi (conf. Apoc.20:4-6). „Nimicirea finală a morţii” (v.26) implică 1) scoaterea tuturor oamenilor de sub dominaţia morţii. Lanţul morţii trebuie desfăcut; deci, învierea universală a tuturor oamenilor. Şi 2) Moartea va fi lăsată fără putere, neputincioasă în a mai supune pe cineva. 

Concluzie:

 Așadar, Apoc.20 nu este un text unic. Doar acolo sunt enunţaţi cei o mie de ani, însă structura de bază este aceeaşi ca şi la Pavel. Învierea celor morţi se face în două etape, cea a celor drepţi la venirea Sa şi cea a celor necredincioşi la sfârşitul domniei Sale. Hristos se întoarce pentru a-Şi instaura împărăţia prin distrugerea sistematică a fiecărui vrăjmaş în parte. Şi abia atunci va prezenta El împărăţia Sa înaintea Tatălui, ca o împlinire finală. Toate acestea desfiinţează schiţa postmilenistă, care-L înţelege pe Hristos ca venind după această perioadă de domnie împărăţească. Desfiinţează de asemenea şi schiţa amilenistă, care-L proclamă pe Hristos care va veni pentru a instaura imediat starea veşnică. Însă descrie cu mare exactitate schiţa propusă de premilenişiti, care declară că Hristos va veni pentru a-Şi instaura împărăţia până la consumarea ei şi abia atunci va inaugura starea veşnică.

Texte diverse: 

 Iată câteva pasaje care ne oferă câteva date cronologice pe care am vrea să le luăm în discuţie: 

Luca 19:11-27: 

 Luca ne oferă indiciul interpretativ chiar la începutul acestei cunoscute „parabole a polilor”. Iisus le-a spus-o „pentru că ei credeau că Împărăţia lui Dumnezeu are să se arate îndată” (v.11). Pentru a corecta acea idee rătăcitoare privitoare la vremea împărăţiei Sale, Iisus le-a spus despre un nobil care s-a dus într-o ţară îndepărtată ca apoi să se întoarcă cu investiţia sa oficială de a domni. Este inconfundabilă referirea la Archelaus, care călătorise în urmă cu câţiva ani la Roma pentru a fi investit în mod oficial în drepturi. Însă aceasta Iisus o face pentru a se referi la propria Sa revenire. Da, există un aspect spiritual legat de împărăţie; însă exact acesta este aspectul pe care aceşti oameni l-au trecut cu vederea. Trebuie să „ne vedem de treabă până se va întoarce El” (v.13), iar acesta este exact şi ideea parabolei. Împărăţia nu va veni imediat în toată împlinirea ei, ea va fi instaurată doar după ce Împăratul va fi plecat pentru o vreme. Însă ea va veni. Iar atunci când acest lucru se va întâmpla, cei credincioşi Lui vor domni împreună cu El, fiecare după capacitatea lui - mai mare sau mai mică, în guvernarea Sa asupra lumii (v.17, 19). 

Faptele Apostolilor 1:6-7:

 Chiar înainte de înălţarea la ceruri a Domnului nostru, El i-a învăţat pe ucenici despre împărăţie (v.3). S-a referit la apropiata coborâre a Duhului (v.4-5), o temă escatologică obişnuită între profeţii VT şi asociată în mod intim cu împărăţia. A fost un lucru normal deci pentru ucenici să întrebe, „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?” (v.6). „Aşezarea” (kathistemi; comp.apokatastasis) - instaurarea cea anticipată era un lucru obişnuit, o nădejde născută chiar din textele profeţilor VT. Răspunsul lui Iisus a fost simplu - că nu este treaba lor „să ştie vremurile (chronos) sau soroacele (kairos)” pentru aceasta; aceasta este voia tainică şi suverană a Tatălui (v.7). Preocuparea lor în schimb trebuia să fie timpul de până atunci, când trebuiau să mărturisească despre El în puterea Duhului (v.8). Este un aspect important faptul că Iisus nu a calificat întrebarea lor ca fiind fără rost. Nu  a sugerat deloc ideea că minţile lor ar fi încă orbite de idei iudaice cu privire la împărăţia naţionalistă. Nu există niciun indiciu că ei ar fi trebuit să renunţe la această nădejde a lor. Ba chiar dimpotrivă, Iisus le-a confirmat nădejdea prin afirmaţia Sa că vremea restaurării împărăţiei în Israel este o chestiune cunoscută doar de Tatăl. În continuare, este greu să nu observăm răspunsul final dat de către înger la întrebarea lor: „Acest Iisus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer” (v.11). Împărăţia va fi restaurată, însă nu înainte ca Hristos să se întoarcă. Acest mod de a înţelege acest pasaj pare a fi cel mai simplu cu putinţă. Şi este întărit de interpretarea acestui pasaj de către Petru în Fapte 3:19-21. „Vremurile (kairos) de înviorare” (v.19) şi „vremurile (chronos) aşezării din nou (apokatastasis), restaurării” (v.21) sunt referiri exprese la revenirea lui Hristos (v.20). Ceea ce Petru pare să fi înţeles în mod continuu este faptul că împărăţia avea să fie restaurată realmente pentru Israel când va reveni Hristos. 

Romani 11:

 Mai departe, în Rom.11 Pavel scrie despre durata întoarcerii lui Israel la Mesia al său. Israelul este acum pus deoparte, însă numai pentru o vreme (v.11a). Motivul acestei temporare puneri deoparte este ca Evanghelia să poate ajunge în acest răstimp la neamuri (v.11b). Deci, se gândeşte Pavel, dacă respingerea temporară a Israelului înseamnă binecuvântare pentru lume, ce măsură de binecuvântare va rezulta din restaurarea acestuia (v.12)? Apoi caracterizează situaţia lumii de după „primirea lor din nou” ca „viaţă din morţi” (v.15). Unii analişti au tras de aici concluzia unei învieri literale, iar dacă aşa ar sta lucrurile, premilenismul ar fi cel care s-ar potrivi mai bine acestui scenariu. Oricum, pare mai uşor să considerăm limbajul lui Pavel a fi metaforic. Dar dacă aşa stau lucrurile, atunci la ce se referă? Programul este, spune el, 1) împietrirea evreilor/binecuvântarea neamurilor; 2) gelozia evreilor/convertire; şi 3) binecuvântări fără precedent pentru o lume întreagă („viaţă din morţi”). Această imagine nu se potriveşte prea bine într-o schemă amilenistă, însă seamănă foarte bine cu o concepţie premilenistă. Pare ca şi când apostolul ar descrie o împărăţie universală în care domină neprihănirea. Şi aceasta, pare a se referi la pământul înnoit al lui Pavel anticipat în 8:18-23. Apoi mai avem de făcut o altă observaţie cum că Pavel discută în acest pasaj intervenţia lui Dumnezeu în istorie. Aceasta pare să constituie suprafaţa capitolului 11. Pasajul vorbeşte despre restaurarea istoriei, cum chiar acea istorie va fi instaurată în mod glorios. În versetul 15 apostolul descrie o vreme a unei binecuvântări fără precedent pentru o lume întreagă, ceva ce trebuie să definim în termenii ajungerii evangheliei la cei din urmă oameni. Aceasta (la fel ca şi observaţia din paragraful precedent) se potriveşte de minune atât în concepţia pre- cât şi în cea postmilenistă. Oricum, versetele 25-26 plasează această restaurare după venirea lui Hristos; prin urmare, este vorba de premilenism. Însă pentru amilenist, această perioadă nu este nicidecum restaurată, ci încheiată pur şi simplu - după cum spunea cineva, „ca şi când ţi s-ar arde siguranţele de la televizor” - iar dreptatea va prevala doar în starea veşnică. Aceasta însă nu este deloc concepţia lui Pavel; el vizualizează o concluzie fericită a istoriei.

Învierile: 

 Apoi se mai ridică întrebarea numărului de învieri ce va avea loc în viitor. Cei drepţi şi cei nedrepţi vor învia concomitent? Sau va avea loc câte o înviere pentru fiecare din aceste categorii? După cum am văzut, atât Apoc.20 cât şi 1 Cor.15 indică două evenimente distincte. Însă trebuie să mai luăm ceva în calcul. Dan.12.2 este considerat a fi în general primul pasaj VT care face referire la doctrina învierii. Iar aici profetul face clar o distincţie. „Mulţi (rabbim) dintre (partitivul min) cei care dorm în ţărână se vor trezi, aceştia (′elleh) spre viaţă veşnică, iar aceia (′elleh) spre ruşine şi condamnare eternă” (traducerea mea proprie!). Să notăm faptul că Daniel afirmă în mod specific faptul că învierea din acea zi este parţială: „mulţi”. Mai departe, ea este selectivă, „mulţi dintre cei ce dorm.” Şi doar „aceştia” vor fi cei care vor intra în viaţă veşnică. Sigur, profetul nu ne oferă aici nicio informaţie cu privire la timpul care se scurge între cele două învieri, însă este clară afirmaţia sa că învierile sunt distincte. Fil.3.11 prezintă o imagine similară. Pavel vorbeşte aici despre râvna sa de a „ajunge la învierea morţilor.” Ar părea la o primă privire că dacă apostolul concepea o înviere generală, aceste cuvinte sunt fără noimă; râvna sa trebuie că se referă la a fi parte a învierii celor drepţi dintre  morţi. Dar mai este ceva. Terminologia sa este precisă. Tradus foarte literal, Pavel caută să atingă „prea-învierea din mijlocul celor morţi” (ten exanastasin ten ek nekron). Limbajul nu are nicio noimă dacă învierea va fi doar simplu, una generală. Pavel anticipează o înviere selectivă, una prin care el va fi scos „în afara rândurilor celor morţi.” Ideea din Apoc.20 nu poate fi prea departe. 

Concluzie:

 Sunt multe alte chestiuni secundare care rămân fără răspuns: locul lui Israel, ţara, templul şi jertfele, etc.. Însă liniile mari ale profeţiei NT sunt suficient de clare. La venirea lui Hristos, El va ridica la viaţă pe cei care sunt ai Lui. Apoi Îşi va inaugura împărăţia pe care o va duce la finalul ei rodnic. Îşi va prezenta apoi împărăţia curăţită în mâinile Tatălui, iar istoria va da loc eternităţii!

RELAȚIA PRODUCĂTOR-CONSUMATOR.

 

RELAȚIA PRODUCĂTOR-CONSUMATOR

 Un consumator este cu adevărat un bob de nisip în marea vastă de bunuri aruncate pe piață. La prima vedere, comportamentul său nu poate avea o importanță serioasă pentru economie, unde există întreprinderi uriașe, companii transnaționale, sisteme energetice grandioase etc.. Chiar și pe piața bunurilor de larg consum, vocea unui consumator individual este aproape nesemnificativă. Cu toate acestea, puterea consumatorului și influența acestuia asupra producătorilor nu trebuie subestimate; în primul rând, societatea este formată din consumatori și, în al doilea rând, fiecare dintre ei ia o decizie absolut independentă cu privire la volumul și direcția achizițiilor viitoare. Aceste circumstanțe forțează să ia în considerare opinia colectivă a consumatorilor, atunci când firmele decid, la rândul lor, asupra a trei întrebări principale: ce să producă, cum să producă și pentru cine să producă. Dacă un număr mare de consumatori sunt de acord să-și dea banii pentru un anumit produs și atât de mult încât acoperă mai mult decât costurile producătorului, atunci producătorul primește profitul dorit. În caz contrar, compania poate falimenta (sau cel puțin, poate pierde o parte din profitul potențial). Acest mecanism simplu și ușor de înțeles al relației dintre producător și consumator funcționează într-o economie de piață pe principiul feedback-ului, potrivind automat volumul și structura producției cu volumul și structura consumului. Există cazuri când unui consumator  îi este impus cu ajutorul publicității un produs de care nu are deloc nevoie sau un produs cu merite imaginare.  Dar aceste excepții nu fac decât să confirme regula generala - majoritatea firmelor se străduiesc să satisfacă cel mai bine diversele nevoi ale oamenilor. Este benefic pentru un producător să fie sincer cu consumatorul; acest fapt întărește autoritatea companiei și îi extinde influența pe piață. Și, nu ar trebui să uităm asta, - în țările dezvoltate au fost create de mult mecanisme publice și de stat foarte eficiente pentru protecția consumatorilor.  Nimeni nu ar trebui, așadar, să decidă pentru consumator. El însuși trebuie să decidă ce bunuri (sau seturi de bunuri) din oferta de pe piață ar trebui să cumpere și care nu. Restricționarea libertății de alegere a consumatorilor, chiar dacă este întreprinsă cu cele mai bune intenții, va submina, în diferite grade balanța între producție și consum. Consecința acestui lucru va fi o nepotrivire între producție și consum, cu consecințe inevitabile, cum ar fi lipsa unor bunuri, un exces de altele, cozi, piețe negre, speculații etc.. Desigur, în realitate, există diferite tipuri de restricții privind libertatea consumatorilor. Ele pot fi cauzate de circumstanțe extraordinare (război, dezastru natural, eșecuri ale culturilor etc.) și sunt exprimate cel mai adesea în stabilirea nivelurilor de consum ale unor bunuri. În majoritatea cazurilor, astfel de restricții sunt de natură forțată și temporară. Interdicțiile directe asupra producției și vânzării anumitor bunuri sunt justificate și sunt necesare numai atunci când proprietățile bunurilor sunt însoțite de efecte nocive asupra sănătății, pe care consumatorul nici măcar nu le suspectează (de exemplu, jucăriile pentru copii fabricate din materiale, care includ substanțe chimice nocive, medicamente cu efecte secundare severe etc.). Există, totuși, restricții de alt tip, atunci când producția anumitor bunuri este supusă unei interdicții pentru a proteja consumatorul de bunuri care, din punctul de vedere al societății, sunt dăunătoare. Istoria unor astfel de interdicții în multe țări este foarte instructivă, deoarece arată că sunt ineficiente și, uneori, duc la rezultate care sunt direct opuse celor așteptate. Prin urmare, este important să ne amintim că limitarea libertății de alegere este o armă foarte periculoasă. Trebuie folosită cu mare atenție, fără a încălca dreptul consumatorului de a decide singur ce este bine și ce este rău. În caz contrar, o încălcare a libertății de alegere a consumatorilor poate duce la atotputernicia autorităților administrative, care vor decide pentru oameni ce, cum și cât consumă. Alegerea noastră de bunuri și servicii pentru consum depinde în primul rând de nevoile și gusturile, obiceiurile, tradițiile noastre, adică de preferințele noastre. Preferințele consumatorilor se exprimă prin recunoașterea avantajelor unor bunuri față de alte bunuri, adică recunoașterea unor bunuri ca fiind mai bune decât altele. Preferințele cumpărătorului sunt subiective. Evaluările privind utilitatea fiecărui bun selectat sunt, de asemenea, subiective. Dar alegerea consumatorului este determinată nu numai de preferințele sale, ci este limitată și de prețul produselor alese și de veniturile sale. La fel ca și la scara economiei, resursele consumatorului individual sunt limitate. Nevoile practic nelimitate ale consumatorului și limita resurselor sale duc la nevoia de a alege dintre diverse combinații de bunuri. Clasele sociale sunt caracterizate de preferințe clare pentru bunuri și mărci în îmbrăcăminte, articole de uz casnic, activități de agrement și mașini. Prin urmare, unii lideri de piață își concentrează eforturile asupra unei anumite clase sociale. Clasa socială țintă presupune un anumit tip de magazin în care produsul ar trebui vândut, alegerea anumitor mijloace de diseminare a informațiilor pentru publicitatea sa și un anumit tip de mesaje publicitare. O anumită influență asupra naturii bunurilor și serviciilor achiziționate de o persoană este exercitată și de ocupația sa. Un muncitor poate cumpăra haine de lucru, încălțăminte de lucru, cutii de prânz, accesorii de bowling. Președintele companiei își poate cumpăra costum scump, poate călători cu avionul, se poate alătura cluburilor de țară privilegiate, își poate cumpăra un iaht mare. Operatorul de piață încearcă să distingă astfel de grupuri după ocupație, ai cărei membri manifestă un interes sporit față de bunurile și serviciile sale. Firma se poate chiar specializa în producția de bunuri necesare unui anumit grup profesional. Fiecare persoană are un tip de personalitate foarte specific care îi influențează comportamentul de cumpărare. Cunoașterea tipului de personalitate poate fi utilă în analiza comportamentului consumatorului, atunci când există o legătură clară între tipurile de personalitate și alegerea bunurilor sau mărcilor. Trebuie remarcat faptul că din punct de vedere economic o persoană este o ființă rațională, prin urmare, caută cel mai mare beneficiu din tranzacții, din achiziții, care să-i satisfacă nevoile și, în același timp, să fie potrivită pentru preț. Sistemul prețurilor relative joacă un rol important aici. Aceasta înseamnă că, în principiu, cumpărătorul/consumatorul îl va alege cu siguranță pe cel mai ieftin între două bunuri care sunt aceleași în toate caracteristicile de calitate, dar diferă în ceea ce privește prețul.

 Structura producției și consumului începe să sufere schimbări dramatice pe măsură ce nevoile personale pentru beneficiile economice necesare sunt saturate. În economia modernă bazată pe cunoaștere, preferințele consumatorilor se schimbă treptat în favoarea educației, a serviciilor de informare, a unui nivel de trai mai ridicat, a unui mediu sănătos și a priorităților sociale. Drept urmare, stereotipurile unei „societăți de consum” sunt înlocuite treptat de linii directoare pentru calitatea vieții.

 Comportamentul economic al unui consumator pe piață este determinat, în linii generale,  de puterea de cumpărare, motivele de cumpărare și factorii de surpriză (nevoi neprevăzute). Preferințele consumatorilor sunt principala condiție în determinarea modificărilor atât calitative, cât și cantitative ale bunurilor vândute. În mod ideal, relația dintre consumator și producător este construită în felul următor: consumatorul este obiectul intereselor producătorului, nevoile sale sunt studiate, iar compania își construiește propriile sale politici de marketing. Cu toate acestea, în societatea informațională modernă, producătorii încearcă adesea să creeze o nevoie pentru produsul lor, folosind publicitate, construind câmpuri de informații în jurul lor care au un efect ambiguu asupra consumatorului, chiar manipulator.

Notă: acest articol poate fi suport informativ pentru  disciplina Educație Socială - clasa a VIII-a.

ORIGINEA VIEȚII - studiu; partea a șasea!

 

ORIGINEA VIEȚII - studiu; partea a șasea!

 

Mutaţiile - mecanismul evoluţiei?

 Teoria evoluţiei este confruntată şi cu o altă problemă: Cum anume s-a produs evoluţia? Ce mecanism fundamental ar fi putut să schimbe o formă de viaţă de un anumit tip într-o formă de viaţă de un alt tip? Evoluţioniştii afirmă că fundamentul acestui mecanism evolutiv îl constituie diverse transformări din nucleul celular. Cele mai importante sunt modificările „accidentale”‚ cărora li s-a dat numele de mutaţii. Se crede că aceste mutaţii implică în special genele şi cromozomii celulelor sexuale‚ deoarece ele pot fi transmise descendenţilor individului respectiv. „Mutaţiile (…) sunt mecanismul evoluţiei”‚ scrie în lucrarea The World Book Encyclopedia.⁠ În mod asemănător paleontologul Steven Stanley a vorbit despre mutaţii ca despre „materialele” evoluţiei.⁠ Iar geneticianul Peo Koller a declarat că mutaţiile „sunt necesare procesului evolutiv.” Dar nu orice fel de mutaţii sunt avantajoase procesului evolutiv. Robert Jastrow pune accentul pe necesitatea „unei lente acumulări de mutaţii favorabile”, ⁠iar Carl Sagan scria: „Caracterele care rezultă din mutaţii - bruşte modificări ale eredităţii - sunt transmise fidel generaţiilor următoare‚ furnizându-se astfel materia primă necesară evoluţiei. Mediul selectează acele câteva mutaţii care măresc şansele de supravieţuire şi provoacă astfel o serie de lente transformări a formelor de viaţă care sunt la originea noilor specii.” S-a spus‚ de asemenea‚ că mutaţiile s-ar afla la originea schimbărilor bruşte pe care le pretinde teoria „echilibrului punctat”. Scriind în Science Digest‚ John Gliedman a declarat: „Revizioniştii evoluţiei cred că mutaţiile în principalele gene reglatoare sunt probabil exact perforatoarele pneumatice de care are nevoie teoria lor a evoluţiei prin salturi.” Însă zoologul britanic Colin Patterson a făcut această remarcă: „Orice speculaţie este îngăduită. Noi nu ştim nimic despre aceste gene reglatoare principale.” Dar dând la o parte toate aceste ipoteze‚ este în general admis că mutaţiile care se pretinde că îi sunt necesare evoluţiei sunt mici modificări accidentale care se acumulează în decursul unei lungi perioade de timp. Dar care este originea mutaţiilor? Se crede că cele mai multe dintre ele se produc în cursul procesului normal de reproducere celulară. Dar experienţele au arătat că ele pot fi cauzate şi de agenţi exteriori‚ cum sunt radiaţiile şi substanţele chimice. Şi cât de frecvent se produc mutaţiile? Reproducerea materialului genetic din celulă este remarcabil de fidelă. Relativ vorbind‚ luând în considerare numărul de celule care se divide într-un organism viu‚ mutaţiile nu sunt prea frecvente. Potrivit cu Encyclopedia Americana, „reproducerea lanţurilor de A.D.N. care compun o genă este foarte exactă. Greşelile de tipar sau de copiere sunt accidente puţin frecvente.”

Sunt ele avantajoase sau dăunătoare? Dacă mutaţiile avantajoase constituie mecanismul evoluţiei‚ atunci cât de frecvente sunt acestea? În această privinţă se observă printre evoluţionişti un larg consens. Astfel‚ Carl Sagan scria: „Cele mai multe mutaţii sunt nocive sau distructive.” Peo Koller declară: „Cea mai mare parte a mutaţiilor sunt nefaste pentru individul purtător de gene mutante. Experienţele au arătat că pentru fiecare mutaţie fructuoasă sau utilă‚ există multe mii de mutaţii dăunătoare.” Dacă se exclud mutaţiile „neuter”‚ numărul celor dăunătoare depăşeşte de mii de ori pe acela al mutaţiilor care se presupune că sunt utile. Conform cu Encyclopaedia Britannica‚ „sunt de aşteptat asemenea rezultate în urma unor schimbări accidentale survenite în indiferent ce structură complex organizată”.⁠ Iată de ce se spune că mutaţiile sunt cauza a sute de boli de origine genetică.⁠^” Dată fiind natura dăunătoare a mutaţiilor‚ Encyclopedia Americana recunoaşte: „Faptul că majoritatea mutaţiilor sunt dăunătoare organismului pare greu de împăcat cu ideea potrivit căreia mutaţiile sunt sursa materialelor necesare evoluţiei. Într-adevăr‚ mutaţiile reproduse în manualele de biologie sunt o colecţie de malformaţii şi de monstruozităţi‚ şi ele par a fi mai degrabă un proces distructiv decât unul constructiv.” Când insectele normale sunt puse în competiţie cu insecte mutante‚ rezultatul este întotdeauna acelaşi‚ fapt pe care G. Ledyard Stebbins îl confirmă astfel: „După un număr mai mic sau mai mare de generaţii‚ mutanţii sunt eliminaţi. Ei nu pot rivaliza cu insectele normale‚ deoarece ei nu constituie un progres‚ ci o degenerare şi astfel deci sunt dezavantajaţi.” În cartea sa The Wellsprings of Life (Izvoarele vieţii)‚ scriitorul ştiinţific Isaac Asimov admitea: „Majoritatea mutaţiilor sunt nefaste.”Aceasta însă nu l-a împiedicat să afirme: „Cu timpul‚ în mod sigur‚ mutaţiile fac să avanseze şi să progreseze procesul evolutiv.” Dar aşa stau lucrurile? Poate fi calificată oare drept avantajoasă o acţiune care are consecinţe dăunătoare în mai bine de 999 de cazuri dintr-o mie? Dacă aţi dori să vă construiţi o casă‚ aţi angaja oare un constructor care la o singură mişcare corectă ar face mii de mişcări greşite? Aţi călători oare cu un automobilist care ar lua mii de decizii greşite la una bună? Şi aţi accepta să fiţi operat de un chirurg care ar face mii de mişcări regretabile până să facă o singură mişcare corectă? Geneticianul Dobzhansky a declarat cândva: „Nu se poate spera nicidecum ca un accident‚ o schimbare întâmplătoare‚ în indiferent ce mecanism delicat‚ să-l îmbunătăţească pe acesta. Faptul de a bate un cui în maşinăria unui ceas‚ sau de a lovi cu un băţ un aparat de radio are puţine şanse de a perfecţiona funcţionarea lor.” Atunci este raţional oare să credem că celulele‚ organele‚ membrele sau sistemele unui organism viu‚ care sunt de o complexitate extraordinară‚ ar fi putut fi construite printr-un mecanism care distruge?

Produc mutaţiile ceva nou? Chiar dacă toate mutaţiile ar fi utile‚ ar putea produce ele oare ceva nou? Nu. O mutaţie nu are decât singurul efect de a modifica un caracter deja existent. Mutaţiile sunt cauza varietăţii‚ dar ele nu produc nimic nou. The World Book Encyclopedia dă un exemplu de mutaţie avantajoasă şi efectele ei: „O plantă dintr-o regiune secetoasă ar putea avea o genă mutantă care ar determina formarea de rădăcini mai groase şi mai adânci. Această plantă va avea atunci mai multe şanse de supravieţuire decât altele din aceeaşi specie‚ deoarece rădăcinile ei vor putea absorbi mai multă apă.” Mutaţiile pot să modifice culoarea sau structura părului unei persoane. Dar părul va fi întotdeauna păr. El nu se va transforma niciodată în pene. Mutaţiile pot influenţa asupra conformaţiei mâinii; ea poate să aibă‚ eventual‚ degete anormale‚ uneori chiar al şaselea deget‚ sau poate prezenta alte malformaţii. Dar ea este întotdeauna mână. Ea nu se transformă niciodată într-un lucru diferit. Nimic nou nu vine şi nu va veni vreodată în existenţă.

Experienţele făcute pe drosofile: puţine experienţe în domeniul mutaţiilor le pot egala în importanţă pe acelea care au fost făcute pe Drosophila melanogaster‚ adică musculiţa de oţet sau drosofila. De la începutul secolului XX‚ savanţii au expus milioane de asemenea musculiţe acţiunii razelor X. Faptul acesta a dus la creşterea frecvenţei mutaţiilor cu mai mult de o sută de ori în raport cu normalul. Dar care a fost rezultatul experienţelor făcute timp de mai multe decenii? Dobzhansky a dezvăluit un rezultat: „Mutanţii bine definiţi ai drosofilei‚ graţie cărora genetica a făcut atâtea progrese‚ sunt aproape fără excepţie inferiori musculiţei sălbatice în ce priveşte viabilitatea‚ longevitatea şi fertilitatea.”⁠ Un alt rezultat a fost acela că aceste mutaţii nu au produs niciodată o nouă specie de muscă. Aceste drosofile prezentau aripi‚ picioare şi abdomene deformate şi alte malformaţii‚ dar ele au rămas întotdeauna drosofile. În plus‚ atunci când musculiţele mutante au fost împerecheate între ele‚ s-a constatat că după un număr de generaţii ele au început să genereze unele drosofile normale. Dacă ar fi fost lăsate în starea lor naturală‚ aceste musculiţe normale ar fi supravieţuit în final musculiţelor mutante mai slabe‚ păstrând astfel musculiţa de oţet în forma în care a existat ea iniţial.

 Codul genetic sau ADN-ul are extraordinara capacitate de a repara daunele care i-au fost pricinuite‚ ceea ce contribuie la conservarea genului de organism pentru care a fost codificat ADN-ul. Revista Scientific American arată cum „viaţa oricărui organism şi continuitatea sa din generaţie în generaţie” sunt conservate „graţie enzimelor care repară încontinuu” leziunile cauzate materialului genetic. Revista precizează: „Mai ales leziunile importante ale moleculelor de ADN declanşează reacţii de apărare în cursul cărora sunt sintetizate (…) noi enzime de reparaţie.”Astfel în cartea Darwin Retried‚ autorul relatează următoarele cu privire la eminentul genetician Richard Goldschmidt‚ astăzi decedat: „După ce a observat mutaţiile la drosofilă timp de mulţi ani‚ Goldschmidt a fost disperat. Schimbările‚ se lamenta el‚ sunt atât de infime încât chiar dacă o mie de mutaţii s-ar fi combinat la un singur individ‚ încă tot nu ar fi apărut o nouă specie.”

Biston betularia: Lucrările evoluţioniste citează adesea fluturele ce poartă denumirea ştiinţifică de biston betularia‚ foarte răspândit în insulele britanice‚ drept un caz exemplar de evoluţie în desfăşurare. Lucrarea The International Wildlife Encyclopedia spunea: „Acesta este exemplul de evoluţie cel mai frapant pe care l-a observat omul.” După ce a făcut observaţia că Darwin a fost foarte afectat de faptul că nu a putut dovedi evoluţia nici măcar a unei singure specii‚ Robert Jastrow‚ în cartea sa Red Giants and White Dwarfs‚ a adăugat: „Dacă l-ar fi cunoscut‚ ar fi avut la îndemână un exemplu care i-ar fi furnizat dovada căutată. Este vorba de un caz extrem de rar.” Acest caz era‚ evident‚ acela al biston betulariei. Ce s-a întâmplat până la urmă cu biston betularia? La început‚ varietatea mai deschisă la culoare a acestui fluture a fost mai răspândită decât cea mai închisă. Şi întrucât culoarea acestui tip mai deschis este mai apropiată de culoarea deschisă a trunchilor de mesteacăn‚ aceşti fluturi erau mai bine protejaţi împotriva păsărilor. Dar în regiunile industriale‚ după ani de poluare‚ trunchii copacilor s-au înnegrit. Culoarea deschisă a acestui fluture devenise astfel un dezavantaj pentru el‚ deoarece putea să cadă uşor pradă păsărilor. În consecinţă‚ varietatea de culoare mai închisă‚ despre care se spune că ar fi un mutant‚ a supravieţuit mult mai bine‚ datorită faptului că păsărilor le venea din ce în ce mai greu să o distingă pe trunchiurile înnegrite de funingine. Această varietate mai întunecată a devenit repede tipul predominant. Dar a evoluat oare biston betularia până acolo încât să se transforme în alt tip de insectă? Nu. Ea a rămas aceeaşi biston betularia‚ dar având o culoare diferită. De altfel‚ o revista medicală engleză On Call califică de „tristă celebritate” utilizarea acestui exemplu pentru încercarea de a dovedi evoluţia. Ea spune: „Aceasta este o excelentă demonstraţie a rolului mimetismului‚ dar de la început şi până la sfârşit‚ este vorba tot de un fluture şi nu asistăm nicidecum la formarea vreunei noi specii astfel că aceasta nu este câtuşi de puţin o dovadă în favoarea evoluţiei.”Afirmaţia eronată conform căreia fluturele biston betularia evoluează nu este singura de acest fel. De pildă‚ întrucât unii germeni patogeni s-au dovedit rezistenţi la antibiotice‚ se pretinde că avem aici de a face cu fenomenul evoluţiei. Însă germenii patogeni rezistenţi sunt de acelaşi tip şi nu evoluează pentru a se transforma în germeni diferiţi. De altfel‚ se admite că schimbarea s-ar fi datorat nu mutaţiilor‚ ci faptului că unii germeni ar fi fost rezistenţi de la început. Aceştia s-au înmulţit şi au devenit predominanţi pe când ceilalţi au fost distruşi de medicamente. În acest sens‚ Hoyle şi Wickramasinghe‚ autorii cărţii Evolution From Space‚ spun şi ei: „Ne îndoim însă că în acest caz ar fi în cauză altceva decât selecţia genelor deja existente.” Aceeaşi trebuie să fi fost situaţia şi cu anumite insecte devenite imune la insecticide. Otrăvurile utilizate fie că au ucis efectiv acele insecte‚ fie că s-au dovedit ineficace. Insectele moarte nu au putut‚ evident‚ să câştige o rezistenţă la aceste otrăvuri. Supravieţuirea altora s-ar putea explica prin aceea că ele au fost imune de la bun început. Această imunitate este un caracter genetic prezent la anumite insecte‚ dar inexistent la altele. În orice caz‚ insectele sunt totdeauna de aceeaşi specie; ele nu evoluează pentru a da naştere unui nou tip.

„Conform speciei lor”: mutaţiile nu pot decât să confirme încă o dată enunţul consemnat în Geneza‚ capitolul unu: Formele de viaţă se reproduc numai „conform speciei lor”. Motivul acestui lucru constă în aceea că, codul genetic împiedică faptul ca o plantă sau un animal să se îndepărteze prea mult de medie. Poate exista o mare varietate (cum se constată‚ de exemplu‚ la familia câinilor)‚ dar nu până la punctul la care un animal sau o plantă să se transforme într-un animal sau o plantă de alt gen. Acest lucru l-au demonstrat toate experienţele care s-au făcut până acum asupra mutaţiilor. Ele au dovedit‚ de asemenea‚ legea biogenezei‚ respectiv că viaţa nu poate proveni decât din viaţă preexistentă şi că organismul părinte şi descendenţii săi aparţin aceleiaşi „specii”. Faptul acesta este confirmat şi de experienţele în creşterea animalelor. Savanţii au încercat să transforme la infinit animalele şi plantele‚ recurgând la încrucişări. Ei voiau să ştie dacă‚ cu timpul‚ nu puteau crea noi forme de viaţă. Ce rezultate au obţinut? Iată ce spunea revista medicală citată mai sus: „Crescătorii de animale au constatat în general că după câteva generaţii ajungeau la o varietate optimă‚ dincolo de care nu mai este posibilă nicio altă ameliorare şi că nu s-a format nicio specie nouă. De aceea‚ aceste procedee de creştere a animalelor par‚ mai degrabă‚ să respingă teoria evoluţiei‚ decât s-o sprijine.” Revista Science face aproape aceeaşi observaţie: „Speciile au realmente capacitatea de a suporta modificări minore a caracterelor lor fizice şi de altă natură‚ dar există limite‚ şi pe un termen mai lung aceasta se reflectă într-o variaţie în jurul unei medii.” Organismele vii nu moştenesc deci posibilitatea de a se transforma la infinit‚ ci mai degrabă: (1) stabilitate şi (2) graniţe de variaţie limitate. Astfel‚ cartea Molecules to Living Cells declară: „celulele unui morcov şi cele ale ficatului unui şoarece îşi păstrează în permanenţă ţesutul şi identitatea lor organică după nenumărate cicluri de reproducere.” Lucrarea Simbiosis in Cell Evolution (Simbioza în evoluţia celulei) spune: „Viaţa‚ în totalitate se reproduce cu o incredibilă fidelitate.” Şi revista Scientific American face această observaţie: „Organismele vii prezintă o imensă varietate de forme‚ dar în interiorul fiecărei linii genealogice date forma este remarcabil de constantă: porcii rămân porci şi stejarul rămâne stejar‚ generaţii după generaţii.Trandafirul dă întotdeauna trandafiri şi niciodată camelii. Iar caprele nasc întodeauna iezi şi niciodată miei.” Revista a conchis că, mutaţiile „nu pot explica evoluţia în general‚ - adică de ce există peşti‚ reptile‚ păsări şi mamifere”.⁠ Aceste variaţii în interiorul unei specii explică ce anume a contribuit la naşterea ipotezei evoluţioniste în mintea lui Darwin. În cursul şederii sale în Galapagos el a studiat cintezoii din aceste insule. Aceste păsări aparţineau aceleiaşi familii ca şi strămoşii lor sud-americani‚ de unde‚ fără îndoială‚ migraseră‚ dar ele prezentau anumite diferenţe ciudate‚ în special cu privire la forma ciocului. Darwin a interpretat acest lucru drept dovada unui proces evolutiv. Dar în realitate‚ el nu era nimic altceva decât un exemplu de varietate în interiorul aceleiaşi specii‚ varietate posibilă prin codul genetic al unei creaturi. Cintezoii nu erau altceva decât cintezoi. Ei nu au devenit şi nu vor deveni niciodată alte animale. Astfel deci‚ ceea ce spune Geneza este în perfectă armonie cu faptele ştiinţifice. Când se seamănă seminţe‚ ele produc roade numai „conform speciilor lor”. Iată de ce oricine îşi poate planta grădina bizuindu-se pe deplin pe această lege. Pisicile dau întotdeauna naştere la pisici‚ iar când oamenii devin părinţi‚ copiii lor sunt întotdeauna oameni. Există o mare varietate de culori‚ de talii şi de forme‚ dar întotdeauna între limitele speciei. Aţi observat vreodată vreo excepţie de la această regulă? Nu‚ nici dumneavoastră‚ nici nimeni altcineva. 

Nu sunt mecanismul evoluţiei! Concluzia este evidentă. Oricât de importante ar fi modificările genetice accidentale‚ ele nu provoacă transformarea unei specii vii într-o altă specie. Jean Rostand‚ celebru biolog francez a recunoscut într-o zi: „Nu‚ în mod hotărât nu mă pot decide să cred că aceste „lapsusuri” ale eredităţii au putut‚ fie chiar şi cu concursul selecţiei naturale‚ sau favorizate de imensele perioade de timp de care a dispus evoluţia‚ să construiască toată lumea vie‚ cu bogăţiile şi rafinamentele ei structurale‚ cu „adaptările” ei uluitoare.” În mod asemănător‚ geneticianul C.H. Waddington a declarat următoarele cu privire la mutaţii: „Această teorie este‚ de fapt‚ totuna cu a spune că‚ pornind de la paisprezece rânduri oarecare‚ ale unui text englez coerent‚ şi schimbând în el doar câte o singură literă o dată‚ şi păstrând numai textul care are sens‚ am putea obţine‚ în cele din urmă‚ un sonet de Shakespeare.  Aceasta mi-ar părea o formă de logică extravagantă şi cred că ar trebui să putem face ceva mai bun.”Adevărul este acela pe care l-a declarat profesorul John Moore prin aceste cuvinte: „După o analiză şi un examen riguros al faptelor‚ a afirma în mod dogmatic că mutaţiile genetice ar fi materia primă a întregului proces evolutiv‚ incluzând selecţia naturală‚ este tot una cu a da expresie unui mit.”

EVOLUȚII ÎN RĂZBOIUL RUSO-UCRAINIAN.

 

EVOLUȚII ÎN RĂZBOIUL RUSO-UCRAINIAN

1. Rușii iau o bătaie epică în nordul Ucrainei - nu pot opri ofensiva ucraineană, au pierdut Balakliia și pare că un general a fost luat prizonier. Site-ul rusesc Meduza, interzis în Federația Rusă, scrie că, ucrainienii ar putea prinde în încercuire 10.000 de soladți ruși, în zona Harkov: „Armata ucraineană a recucerit Balakleya de la forțele ruse. Acum, peste 10 mii de militari ruși sunt sub amenințarea încercuirii”. „Forțele Armate ale Ucrainei (AFU), care au lansat o ofensivă de amploare pe 5 septembrie, au eliberat un oraș relativ mare, Balakliya, din sudul regiunii Harkov, pentru prima dată din primăvară. Dar pierderea orașului este departe de a fi cel mai rău lucru care s-a întâmplat armatei ruse în aceste trei zile. Ofensiva ucraineană a dus la o criză generală severă a Forțelor Armate Ruse (Forțele Armate RF). Întreaga grupare de trupe care ocupă teritoriul de la Kupiansk până la periferia Slavianskului din regiunea Donețk (peste 10.000 de militari) riscă să fie înconjurată. Situația Forțelor Armate ale Federației Ruse este agravată de viteza de înaintare a unităților ucrainene: în trei zile au trecut pe un front larg de la Chuguev la Balakleya de la 20 la 50 de kilometri. Pe 5 septembrie, trupele ucrainene au spart apărarea rusă, compusă în principal din mobilizați din „republicile” Donețk și rezerviști din Rusia însăși. Acest lucru a fost făcut de forțe mari, al căror armament pentru prima dată în timpul războiului a fost dominat de vehicule blindate furnizate din Vest și din Europa de Est”, mai arată Meduza. Regimul Zelenski dorește ca, prin acest succes, să convingă Vestul că poate câștiga războiul. „Viabilitatea contraofensivei este o dovadă a voinței înfricoșătoare de a lupta a ucrainienilor. Datorită acestui avantaj, - singurul avantaj necalificat pe care îl are față de Rusia în acest război -, Ucraina pare să aibă rezerve mai profunde decât atacatorul său. Ea este capabilă să mobilizeze luptători însuflețiți, în timp ce Putin încă refuză să recurgă la mobilizare; iar moralul oricărei forţe pe care ar putea-o aduna este pus în discuţie. În acest sens, timpul este de partea Ucrainei, deoarece mai mulți dintre recruții săi recenti primesc experiență de antrenament și luptă”, se arată într-un comentariu Bloomberg.

2. Surpriză: surse ucrainiene susțin că un locotenent-colonel rus capturat în regiunea Harkov acum două zile este, de fapt, general. El încercase să scape, schimbând uniforma Ar fi vorba de generalul-locotenent Andrei Sichevoi, comandantul districtului militar Vest. Pe de altă parte, pe rețelele sociale este contestată identificarea celui capturat cu generalul Sichevoi. Nu există nicio confirmare oficială până acum a acestei capturi. Sichevoi ar fi comandantul rus de cel mai înalt rang capturat după al doilea război mondial. Numele lui Sichevoi a devenit public în iulie 2022, când ministrul Apărării, Sergehi Shoigu, a vizitat grupul Vest.

3. Forțele ucrainiene au recucerit 30 de localități din regiunea Harkov, până aproape de granița cu Rusia. Dar trupele Moscovei dețin încă tot sud-estul Ucrainei. Urmează zile critice. Preşedintele ucrainian, Volodimir Zelenski, a anunţat că forţele Kievului au recucerit 30 de localităţi de la trupele ruse în nord-estul ţării, unde Moscova a trimis întăriri pentru a face faţă acestei ofensive, notează AFP. „Până în prezent, forţele armate ucrainiene au eliberat şi preluat controlul a peste 30 de localităţi din regiunea Harkov”, la frontiera cu Rusia, a spus Volodimir Zelenski în discursul său video de seară difuzat pe reţelele de socializare. În pofida câştigurilor teritoriale ale forţelor ucrainiene, guvernatorul regiunii Harkov, Oleg Sinegubov, i-a îndemnat pe locuitorii plecaţi să nu se întoarcă, din cauza lipsei curentului electric şi gazelor în satele recucerite de la ruşi.

Rușii, comunicate triumfaliste: la rândul lor, surse media ruse au raportat desfăşurarea de întăriri în această direcţie, difuzând videoclipuri în care vehicule blindate, obuziere şi camioane circulă în număr mare pe drumuri negeolocalizate.  Moscova nu a făcut niciun comentariu cu privire la această desfăşurare, mulţumindu-se să enumere, ca în fiecare zi, pierderile grele pe care armata rusă le-ar fi provocat ucrainienilor. Semn al înaintării ucrainiene, autorităţile pro-ruse din teritoriile ocupate în regiune au anunţat că evacuează locuitorii în alte zone aflate sub controlul Moscovei sau în Rusia!

O ISTORIE UITATĂ - SCLAVII DIN „MĂRILE SUDULUI”.

 

O ISTORIE UITATĂ - SCLAVII DIN „MĂRILE SUDULUI”

 Mulțimea adunată pe ţărm freamătă de bucurie la vederea celor două corăbii care înaintează încet în laguna din inima insulei. Cu mai mulţi ani înainte, un marinar care naufragiase pe această insulă îndepărtată din Pacific dăduse fiecărei familii câteva pagini din Biblia sa. Aceşti oameni simpli le-au citit imediat şi au aşteptat cu nerăbdare sosirea unui învăţător creştin. Marinarii le promit că îi vor duce într-un loc unde vor putea învăţa mai multe despre Dumnezeu. Prin urmare, aproximativ 250 de femei şi bărbaţi urcă plini de încredere la bordul corăbiilor. Mulţi dintre ei ţin strâns în mână preţioasele pagini din Biblie. Aceşti oameni sunt, de fapt, victimele unei înşelătorii perfide. Odată ajunşi la bord sunt legaţi şi aruncaţi sub punte. În lunga călătorie spre portul Callao din America de Sud, mulţi îşi pierd viaţa din cauza condiţiilor inumane. Abuzurile sexuale sunt ceva obişnuit. Cei ce supravieţuiesc sunt vânduţi ca sclavi şi puşi să muncească pe plantaţii şi în mine sau ca servitori în casă. Din nefericire, niciunul nu se va mai întoarce la cei dragi.

Comerţul cu sclavi ia amploare:

 Vânătoarea de sclavi din insulele Pacificului de Sud a avut loc pe parcursul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Astfel, la începutul anilor ’60 din secolul al XIX-lea, mii de locuitori ai acestor insule au fost duşi cu forţa în America de Sud. În deceniul care a urmat, destinaţia sclavilor a fost Australia. În 1867, Ross Lewin, fost ofiţer în Marina Regală, le-a oferit cultivatorilor de trestie-de-zahăr şi de bumbac „cei mai buni şi mai eficienţi aborigeni la preţul de numai 7 lire sterline fiecare” - după cum singur mărturisea. Eforturile Biroului Colonial Britanic de a stopa comerţul cu sclavi au eşuat. Unul dintre motive a fost dificultatea de a aplica legile britanice în cazul cetăţenilor străini. Un alt motiv a fost lipsa unei definiţii explicite a noţiunii de sclavie în legislaţia britanică. Astfel, negustorii de sclavi argumentau în instanţă că aborigenii, deşi luaţi cu forţa, nu erau în realitate sclavi, ci angajaţi plătiţi, care, după un timp, se puteau întoarce la casele lor. Unii dintre negustori au mers chiar mai departe, susţinând că le făceau o favoare acelor foşti păgâni aducându-i sub legea britanică şi învăţându-i să muncească! În felul acesta, comerţul cu sclavi a luat amploare, cel puţin pentru un timp.

O schimbare de situaţie:

 Situaţia începe să se schimbe pe măsură ce tot mai mulţi cetăţeni oneşti iau poziţie împotriva comerţului cu sclavi, iar unii aborigeni încep să muncească de bunăvoie. În aceste condiţii, n-a mai putut fi tolerat comerţul cu sclavi şi, prin urmare, nici biciuirea şi însemnarea cu fierul roşu, iar muncitorii n-au mai fost obligaţi să trăiască şi să muncească în condiţii inumane. Situaţia se schimbă şi mai mult când episcopul anglican J. C. Patteson, care se împotrivea făţiş comerţului cu sclavi, este ucis chiar de aborigenii pe care încerca să-i ocrotească. Recurgând la un şiretlic des folosit, negustorii de sclavi sosesc pe o insulă înainte de venirea lui Patteson cu o corabie care seamănă cu cea a episcopului. Locuitorii insulei sunt invitaţi la bordul corabiei pentru a-l întâlni pe episcop. După cum era de aşteptat, cei care au urcat n-au mai fost văzuţi niciodată. Când adevăratul Patteson soseşte pe insulă, este întâmpinat de aborigenii înfuriaţi, care, fără să ştie cine sunt în realitate vinovaţii, se răzbună, ucigându-l pe episcop. În urma acestui incident şi a numeroaselor proteste publice, în apele Pacificului sunt trimise corăbii sub pavilion britanic şi francez, cu ordinul de a împiedica abuzurile. Guvernele statelor australiene New South Wales şi Queensland au colaborat cu Biroul Colonial Britanic emiţând diverse legi pentru a pune capăt oricărui abuz şi pentru a reglementa folosirea forţei de muncă. În plus, pentru aplicarea legilor, au fost numiţi inspectori, iar la bordul corăbiilor care recrutau forţă de muncă au fost trimişi reprezentanţi guvernamentali. Aceste eforturi au fost încununate de succes. De asemenea, în lipsa unor legi eficiente împotriva sclaviei, negustorii de sclavi erau condamnaţi pentru răpire şi crimă, nu pentru practicarea comerţului cu sclavi. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, în „Mările Sudului” a avut loc o schimbare de situaţie. Vânătoarea de sclavi s-a redus într-o mare măsură, iar până la începutul secolului al XX-lea numărul aborigenilor recrutaţi cu forţa a scăzut. În 1901, Commonwealth-ul Australiei, un nou parlament, a preluat controlul asupra problemei imigrării la nivel naţional. Politica de stat reflecta opinia publicului larg, care începuse să nu-i mai agreeze pe muncitorii străini, întrucât îi considera o ameninţare pentru forţa de muncă locală. Aborigenii din „Mările Sudului” n-au mai fost bine-veniţi, indiferent că erau muncitori angajaţi sau nu. Mii dintre ei au fost repatriaţi, situaţie care a cauzat şi mai multă suferinţă, întrucât unii dintre cei strămutaţi au fost despărţiţi de cei dragi din Australia.

În amintirea lor:

 În septembrie 2010, guvernul statului Queensland a făcut o declaraţie oficială, expusă într-un loc public, prin care a recunoscut rolul aborigenilor din „Mările Sudului” în dezvoltarea economică şi culturală a acestui stat. Totodată, prin această declaraţie guvernul şi-a exprimat regretul pentru tratamentul inuman la care au fost supuşi aceşti oameni.