AMINTIRI DIN „EPOCA DE AUR”.

 

AMINTIRI DIN „EPOCA DE AUR”  

  Cu doar 3 ore program TV, şi acelea mustind de realizările Epocii de Aur, românii şi-au petrecut ultimii ani ai comunismului cu mâna pe acordul fin al televizorului să mai scoată din puricii care blurau imaginile transmise de ruşi, unguri, bulgari şi sârbi, uneori şi de la sute de kilometri distanţă. În ultimii ani ai comunismului, românii aveau parte de doar 3 ore de program TV, în timpul săptămânii, la care se mai adăugau sâmbăta şi duminica, câteva ore după amiază. În zilele săptămânii, unicul canal al televiziunii naţionale avea program doar între orele 19 şi 22, program care, între cele două telejurnale, conţinea cuvântări ale lui Ceauşescu şi reportaje despre măreţele realizări de la noi şi/sau din alte ţări comuniste. Rareori câte un film, iar desene animate erau doar sâmbătă şi duminica.

Antena cu amplificator şi cu „n” elemenţi: 

  În aceste condiţii, românii trăgeau cu ochiul la televiziunile vecinilor. Norocoşii apropiaţi de graniţe puteau „prinde” bulgarii, ungurii sau sârbii doar cu antena de pe bloc, care capta semnalul de la emiţătoarele de peste graniţă, iar românii din oraşele mai îndepărtate foloseau amplificatoare de bandă largă, prin care puteau recepţiona semnalul chiar de la aproape 200 de kilometri de graniţă. Se crease o adevărată industrie a acestor dispozitive, oamenii cumpărau amplificatoare din comerţ, pe care le adaptau apoi să „prindă” posturile TV din Bulgaria, Iugoslavia sau Ungaria. Terasele blocurilor erau pline de antene gigantice, ştiut fiind că un semnal mai bun se obţinea de la o antenă cu cât mai mulţi elemenţi. 

„Studio X”, la bulgari: 

 Cei din sudul ţării aveau acces la cele două canale ale televiziunii bulgare. Pe lângă transmiterea meciurilor de fotbal din Occident (mai ales cele din Cupa Campionilor Europeni sau Campionatul European din 1988) probabil că cele mai cunoscute emisiuni erau programul zilnic de desene animate de la 7,40 seara, care dura până la 8 şi celebrul în epocă „Studio X” difuzat în fiecare sâmbătă seară aproape de miezul nopţii. Era de fapt câte un film, un film occidental, specie la care românii nu prea mai aveau acces. Din păcate, cea mai mare parte a filmelor erau dublate în bulgăreşte, dar existau şi filme cu titrare. 

„Maratonul filmelor”, la sârbi: 

  În sud-vest se puteau urmări cele trei canale ale televiziunii de la Belgrad. Sârbii difuzau desene animate occidentale („Fred şi Barney”, „Tom şi Jerry”, etc.) alături de serialele vremii („Dallas” și „Dinasty”), iar orele de program acopereau mare parte din zi. Mai mult, exista ceea ce românii care-şi mai aduc aminte de acele vremuri numeau „maratonul filmelor”, ore în şir de filme artisitice, difuzate în perioada sărbătorilor de iarnă, care, spre deosebire de bulgari, nu erau dublate, ci doar subtitrate în sârbă. Filmele începeau la 7 seara şi se terminau  în seara următoare, la aceeaşi oră. Erau filme bune, premiate la festivaluri, care nu puteau fi văzute la noi. TV Beograd difuza şi multă muzică sârbească, foarte gustată de telespectatorii din zona Banatului. Şi tinerii aveau o ofertă pe gustul lor. Erau în Iugoslavia mai multe trupe rock care cântau chiar bine. Pe lângă filme şi muzică, românii mai urmăreau şi sport, fotbal şi handbal. În plus, la posturile TV din Iugoslavia, românii vedeau ceea ce în România nu se mai vedea la TV de ani buni: reclame. 

Ruşii - program toată ziua: 

  Românii din Moldova aveau acces la postul public de televiziune din Moldova sovietică, dar şi la televiziunea de la Moscova. Avantajul postului din fosta RSS Moldovenească era că avea emisiuni şi în rusă şi în română, iar una dintre emisiunile cele mai urmărite de copii („Noapte bună, copii!” - un fel de teatru de păpuşi zilnic, difuzat seara) era în limba română. De la Chişinău se mai emiteau filme (în general ruseşti), programe pentru mediul rural, spectacole de estradă, dar oferta era sub cea a televiziunii URSS de la Moscova. În ultimii ani ai comunismului, pe lângă divertismentul clasic rusesc, TV Moscova ajunsese să emită atât filme şi seriale americane (evident, de tipul celor care nu atentau la fundamentele regimului comunist) şi comedii produse în Estul mai „capitalist” - Cehoslovacia sau Iugoslavia. Programul era de la 8 dimineata până după miezul nopţii. Şi ruşii, ca toţi ceilalţi vecini ai noştri de altfel, difuzau marile competitţii sportive - Jocurile Olimpice sau Campionatul European de Fotbal. 

Clujenii urcau pe Feleac ca să vadă meciurile la unguri: 

 Televiziunea Maghiară de stat putea fi prinsă până în preajma Apusenilor, în Banat, la Satu Mare şi Oradea, până la Huedin. La Cluj, bunăoară, programele ungureşti puteau fi văzute doar urcând pe Dealul Feleacului, care devenea punct de pelerinaj mai cu seamă pentru iubitorii de fotbal de calitate. Televizoarele Sport şi antenele artizanale erau puse din timp în maşinile care porneau pe Calea Turzii pentru a ajunge la mult-aşteptatul divertisment de calitate. Îndeosebi campionatele mondiale şi europene de fotbal, care nu se mai transmiteau din anii ’70 la noi, erau urmărite de clujeni. Televiziunea Maghiară avea un program variat la finele anilor ’80, cumva în felul în care avea şi TVR în anii ’70. Ştiu clar că lunea nu emitea, dar în rest aveau de toate, jurnale, filme, teleenciclopedii.

CINE A FOST SOȚIA LUI CAIN?

CINE A FOST SOȚIA LUI CAIN?

  În zilele noastre nu este legal să te căsătorești cu sora ta. Așadar, dacă Adam și Eva au fost singurii doi oameni pe care Dumnezeu i-a creat, cum putea fiul lor Cain să-și găsească o soție? De ce este important acest lucru pentru Evanghelie? Cum rămâne cu pământul lui Nod? 

„Cine a fost soția lui Cain?” ( într-o formă sau alta) este una dintre cele mai frecvente întrebări puse atât de către credincioși cât și de către necredincioși. Uneori, persoana care întreabă este cu adevărat în căutarea unui răspuns, nedumerită de problemă. În alte situații, întrebarea este pusă triumfal, chiar arogant, ca și cum ar sugera: „Nu există un răspuns; este o enigmă imposibil de descifrat.” Și într-adevăr, privind lucrurile superficial, adeptul Bibliei nu găsește niciun răspuns la întrebarea aceasta. Trei dintre copiii lui Adam și Eva sunt numiți după nume: Cain, Abel și Seth. Cain îl ucide pe Abel, și abia după aceea se pomenește în Biblie de soția sa. Prin urmare, ea de unde a apărut? Biblia arată clar că Adam și Eva au fost singurii doi oameni pe care Dumnezeu i-a creat la început. Adam este numit „primul om” (1 Corinteni 15:45, 47) și Eva „mama tuturor celor vii” (Geneza 3:20). Pornirea unei întregi populații de la un singur cuplu înseamnă că în generațiile de început ar trebui să existe tot felul de căsătorii apropiate și cel puțin un caz de căsătorie între soră-frate. Dacă Cain însuși nu s-a căsătorit cu sora lui, ci mai degrabă cu o nepoată, înseamnă că cel puțin unul dintre frații lui Cain trebuie să se fi căsătorit cu o soră. În orice caz, și oricum am privi lucrurile, credinciosul Bibliei se pare că este confruntat cu o dilemă.

1.Problema biologică (aparentă):  În cazurile rare de căsătorie fraternă cunoscute, există o probabilitate foarte mare de a apărea diferite defecte și malformații la descendenți. Acesta este un fapt biologic. 

2.Problema morală (aparentă): Nu cumva chiar Însuși Dumnezeu interzice căsătoria între frați? Da, Legea lui Dumnezeu, transmisă israeliților prin Moise, arată clar că rudele apropiate nu se pot căsători între ele. În realitate, chiar și căsătoria cu o soră-vitregă a fost strict interzisă în legile detaliate din Levitic. Codurile legislative din multe țări reflectă interdicții similare.

 Trapa de salvare „ceilalți oameni” - funcționează? Unii au încercat să rezolve această problemă susținând că în acea vreme ar fi trebuit să fie prezenți și alți oameni, și anume că Dumnezeu a creat inițial mai mult decât un singur bărbat și o femeie. Totuși, acest lucru cauzează probleme și mai mari. În primul rând, după cum s-a făcut deja aluzie, subminează lectura clară a mai multor părți diferite ale Bibliei, care arată limpede că Adam și Eva au fost primul bărbat și, respectiv, prima femeie. Și cei mai mulți sceptici biblici se vor grăbi să puncteze acest lucru. De asemenea, Pavel afirmă clar în Noul Testament că toți oamenii care trăiesc astăzi pe Pământ sunt descendenții lui Adam. El spune: „De la un singur om El (Dumnezeu) a făcut orice neam de oameni …” (Faptele Apostolilor 17:26). Iar Geneza 2:20 (unde Adam numește animalele) indică faptul că nu era nimeni de felul lui Adam prezent - nicio creatură vie pe Pământ nu era potrivită pentru a fi partenera lui. Și mai important, sugestia că unii oameni nu au coborât din Adam și Eva subminează logica Evangheliei prezentată în Noul Testament. Este clar că o condiție prealabilă pentru mântuire trebuie să fie descendența fizică din Adam. Iisus Hristos este numit „ultimul Adam” (1 Corinteni 15:45). Domnul Iisus este declarat ca fiind „Răscumpărătorul neamului nostru.” Asta s-a întâmplat deoarece El, Dumnezeu Fiul, a luat firea umană, fiind în același timp Divin, devenind Dumnezeu-omul perfect. Aceasta a fost soluția lui Dumnezeu la problema păcatului. După ce neascultarea primului Adam a adus blestemul morții și al vărsării de sânge, ultimul Adam cel ascultător Și-a vărsat sângele Său prin moarte, și a biruit moartea prin Învierea Sa. Aceasta este întreaga idee a epistolei lui Pavel din 1 Corinteni 15: 21-22. Drept urmare, cei care primesc prin credință darul Lui plin de har pentru iertarea păcatului nu mai sunt supuși condamnării veșnice, ci au o viață veșnică. Deci, asta înseamnă că pentru ca oricine să fie mântuit, trebuie să fie mai întâi un descendent fizic al lui Adam sau altfel Răscumpărătorul nu poate fi „ruda lui”. Putem fi mântuiți pentru că ultimul Adam a intrat în linia noastră umană - a coborât din primul Adam, așa cum suntem cu toții. Legătura repetată dintre Adam și Hristos este clară. Acesta poate fi motivul pentru care a fost important pentru Eva ca, pentru a se califica pentru mântuire, să fie descendentul fizic al lui Adam („os din oasele mele, carne din carnea mea” - femeie făcută din coasta bărbatului). Dacă ar fi fost creată într-o manieră complet separată - din materii prime, așa cum a fost Adam - nu ar fi fost „descendenta” primului Adam. Același principiu explică, de asemenea, de ce credințele în erele îndelungate din trecut sunt atât de ofensatoare oamenilor, cum ar fi de exemplu situația aborigenii australieni. Dacă ei au trăit cu adevărat în Australia cu 40.000 de ani în urmă (conform datării carbon-14, care este acceptată fără rezerve de atât de mulți), atunci cum ar putea ei să descindă de la Adam, care a trăit acum 6000 de ani în conformitate cu Biblia. Aceasta înseamnă că nu pot fi înrudiți cu Hristos, așa încât cum pot fi ei mântuiți? Această „legătură cu Evanghelia” este un motiv puternic pentru care această problemă a soției lui Cain este atât de importantă pentru creștin. Celălalt motiv principal este că acesta este un punct de vedere frecvent întâlnit prin care autenticitatea (și, prin urmare, autoritatea) Bibliei este contestată și atacată. Sugestia că au existat oameni în jurul lui Cain și a fraților săi de unde ar fi putut proveni soțiile acestora, deschide calea pentru tot felul de idei bizare (chiar rasiste). Aceasta sugerează că unii oameni au fost/sunt suficient de  „umani” pentru a se căsători împreună cu alții, dar nu suficient de „umani” pentru a fi mântuiți de Domnul Iisus.Una peste alta, este inacceptabil din punct de vedere biblic să încercăm să scăpăm de dilema „soției lui Cain” propunând idea de „alți oameni creați”. Deci ne întoarcem la așa-zisa dilemă. Dupa spusele Bibliei Cain avea o soție - însă cum putea s-o aibă? Poate că nu este de mirare că scepticii care încearcă să găsească motive să nu creadă în Biblie și/sau să-i descurajeze pe alții să facă acest lucru, au atacat în mod repetat această parte a cărții Genezei. Sunt siguri că nu există o soluție rațională. Unul dintre cei mai cunoscuți a fost antiteistul agnostic Clarence Darrow, avocat în favoarea evoluției la faimosul proces al lui Scopes. El a examinat pe antievoluționistul William Jennings Bryan în pozitia de martor la acel proces. Darrow și-a umilit adversarul cu succes atunci când Bryan nu a putut să dea un răspuns cu privire la soția lui Cain. Și mulțumită raportării părtinitoare a evenimentului făcută de anticreștinul H.L. Mencken, această neștiință a fost imputată tuturor celor care au crezut în adevărul Genezei.

  În filmul „Contact” (realizat pe baza unei cărți a evoluționistului ateist Carl Sagan), eroina ateistă (interpretată de Jodie Foster) spune că și-a pierdut credința în copilărie, deoarece pastorul ei nu a putut să răspundă la intrebarea: De unde si-a luat Cain soția? Mesajul propovăduit de acest film milioanelor de oameni a fost clar: Nu există niciun răspuns; Creștinismul nu este justificat din punct de vedere rațional. Dacă Hollywoodul îi credea capabili pe creștini să răspundă cu ușurință la această întrebare, ar fi fost foarte improbabil ca dialogul acesta să fie pus într-un film major, de teama unei pierderi semnificative  a imaginii publice. Trist este faptul că mulți, probabil majoritatea credincioșilor care au existat de-a lungul timpului, nu au reușit să răspundă la această întrebare. Ei evită adesea întrebarea, de fapt, spunând că este „neimportantă”. Dar mesajul primit de spectator de la o astfel de eschivare este clar: „Ei nu vor să răspundă pentru că nu au un răspuns”. Un alt motiv pentru această incapacitate de a răspunde poate fi că nu suntem obișnuiți să gândim într-o viziune biblică consistentă; să avem o privire de ansamblu în care totul  se interconectează și funcționeaza împreună. În cea mai mare parte, ne-am obișnuit să gândim în termeni de lucruri „spirituale” ca fiind separate complet de fapte, cum ar fi știința, istoria și așa mai departe. Cu toate acestea, mesajul mântuirii propovăduit în Biblie este adânc înrădăcinat în istorie. Dacă este greșită istoria timpurie a acestei lumi, cum am putea sa îi încredințăm destinul nostru spiritual pus în joc? Iisus a spus în Ioan 3:12: „Dacă v-am spus despre lucrurile pământești și nu credeți, cum veți crede când vă voi spune despre lucrurile cerești?” Iisus a vorbit mereu despre personajele din Geneza ca fiind oameni adevărați și literali, iar evenimentele prezentate drept istorie directă. Așadar, care este răspunsul?

În primul rând, problema biologică:

  Nu este adevărat să spunem că o căsătorie cu o rudă va provoca inevitabil deformări - cu toții ne căsătorim cu cei din neamul nostru. Toți suntem într-o legătură de rudenie diferită, pentru că toți am descins din aceiași părinți originali. Dacă soțul sau soția dvs. nu vă este înrudită, aveți o problemă, deoarece ar însemna că nu sunteți căsătoriți cu o ființă umană! Problemele biologice (și interdicțiile morale și legale) pe care le luăm în considerare aici se referă la  căsătoria cu rudele apropiate. Deci, haideți să ne uităm de ce există deficiențe și malformații la descendența căsătoriilor apropiate. De unde provin defectele? Pentru a înțelege acest lucru, avem nevoie de câteva date fundamentale din genetică. Informațiile ereditare care sunt transmise din generație în generație sunt codificate pe segmente de ADN care includ binecunoscutele gene. Pe măsură ce aceste informații sunt copiate în mod repetat, se transmite și informația chimică literă cu literă. În timpul acestui proces pot apărea greșeli de copiere. Acestea sunt numite mutații. Mutațiile sunt responsabile pentru mii de boli moștenite, cum ar fi fibroza cistică, hemofilia, progeria (îmbătrânirea prematură), anemia falciformă și fenilcetonuria. Acestea sunt transmise din generație în generație, deoarece, odată ce a apărut o astfel de greșeală sau „eroare de copiere”, această eroare este copiată, deasemenea. Dacă există generații succesive de copiere, ca și în ereditatea biologică, atunci această greșeală nu este numai transmisă, ci mai devreme sau mai târziu va apărea o altă greșeală, care se adaugă la greșeala inițială. Si asa mai departe. Dacă am avea o populație a cărei informație genetică conținea doar o singură greșeală, atunci mai devreme sau mai târziu va exista o populație care conține două greșeli. Și apoi trei, și așa mai departe. Defectele viitoare vor fi adăugate la cele existente. Această problemă a creșterii sau încărcării genetice (sau a mutațiilor) genetice este un fenomen bine cunoscut. Cu alte cuvinte, în timp, astfel de greșeli se acumulează. Numărul acestor defecte în populație tinde să crească progresiv și neîncetat. Acesta este motivul pentru care fiecare dintre noi poartă multe sute de greșeli genetice. Acestea au fost moștenite din acumularea de greșeli de copiere care s-au petrecut întrucât strămoșii noștri au avut copii. Dar fratele și sora au aceiași părinți, adică sursele din care își obțin greșelile sunt aceleași. Există astfel o șansă destul de mare ca descendenții unei uniuni dintre frate și soră să moștenească cel puțin o pereche de gene în care aceeași greșeală este prezentă de la fiecare părinte. De aceea există o astfel de posibilitate mare de deformări și alte defecte vizibile dacă fratele și sora procrează. Persoanele care sunt strâns înrudite, dar mai puțin decât ar fi fratele și sora (cum ar fi frații și surorile vitrege), vor avea o șansă mai mică, dar totuși substanțială, ca urmașii lor să poarte astfel de deformări. Cu cât relația de înrudire este mai apropiată, cu atât este mai mare riscul. Așadar, există o rațiune biologică pentru interdicțiile legale și morale legate chiar și de căsătoriile dintre frații și surorile vitrege.

Punctul culminant:

 Așadar, cum este acest lucru relevant în cazul soției lui Cain? Simplu. Din moment ce mergem înspre prezent înseamnă că o populație va avea din ce în ce mai multe greșeli, mergând în trecut înseamnă că există din ce în ce mai puține astfel de greșeli. În cele din urmă, s-ar putea extrapola acest lucru într-o situație în care nu au existat defecte. Acest lucru are sens în contextul unei înțelegeri biblice, deoarece primul bărbat și prima femeie, create într-o lume perfectă înainte de a fi corupți prin păcat, nu ar fi avut gene defecte. Amintiți-vă, Dumnezeu a proclamat creația originală ca fiind „foarte bună” (Geneza 1:31). După cădere (Geneza 3), ar putea apărea astfel de greșeli de copiere. Dar ar fi nevoie de timp - multe generații, care implică sute de ani - pentru ca greșelile să se acumuleze (să se adauge) la un nivel la care ar fi un risc semnificativ pentru un frate să se căsătorească cu sora sa. Cu alte cuvinte, Cain sau oricare dintre frații săi ar fi putut să se căsătorească cu sora lui (sau cu nepoata sau cu orice altă rudă apropiată) fără nicio problemă biologică. Chiar dacă numai Cain, Abel și Seth sunt menționați după nume, Biblia spune clar (în Geneza 5: 4) că Adam și Eva mai aveau „alți fii și fiice”. Și am văzut deja că astfel de căsătorii trebuie să fi avut loc, din moment ce la început au fost doar doi oameni. Amintiți-vă că toate acestea se referă la căsătoriile legale, monogame înaintea lui Dumnezeu. Vom aborda problemele morale în scurt timp.

Suportul biblic:

 Începerea rasei umane cu doi oameni, așa cum Dumnezeu a ales, înseamnă în mod logic că trebuie să fi existat inițial căsătorii între rude apropiate, pentru ca omenirea să se înmulțească și să umple pământul (Geneza 1:28). Dar există un suport biblic separat de altă natură. Avraam, care a trăit câteva sute de ani după Potop (care era la aproximativ 1700 de ani după creație), putea încă să se căsătorească cu sora lui, Sarah, și nu există niciun indiciu de defecte biologice la descendenți. De ce Dumnezeu nu l-a condamnat pe Avraam și pe soția lui? Nu au încălcat ei legea care interzicea fraților vitregi să se căsătorească între ei? Deloc. Această lege a fost proclamată după sute de ani abia,  după Avraam - în timpul lui Moise. Este util să ne amintim că lucrurile sunt corecte sau greșite nu pe baza părerii noastre, ci pe baza a ceea ce stabilește Creatorul. Și cum știm care sunt cerințele Lui? Prin intermediul standardelor Sale morale absolute revelate oamenilor, prin Cuvântul Său scris, Biblia.

S-a răzgândit Dumnezeu?

  Asta determină uneori oamenii să-și pună întrebarea dacă acest lucru nu îl face pe Dumnezeu inconsecvent - nu își schimbă El standardele Sale prin asta? Imaginați-vă un păstor care se uită după turma sa pe o pajiste deschisă. Nu există animale sălbatice în jur, iar singurul pericol pentru oaie este la capatul pajiștii, unde există niște stânci de pe care ar putea cădea. Păstorul construiește așadar un gard, dar numai în jurul stâncilor. Acest gard reprezintă o lege, „Sa nu faci..”. Nu este nevoie să îngrădească și restul pajiștii. După ceva timp, lupii se mută în zonă. Acum există un nou pericol pentru oi; dacă se rătăcesc dincolo de vederea păstorului, riscă să fie uciși și mâncați. Deci, se cere un nou set de reguli, un nou „Sa nu faci”, iar păstorul pune acum un gard care înconjoară toată pajiștea. Standardele păstorului nu s-au schimbat; grija lui iubitoare pentru turmă este aceeași ca întotdeauna. Dar vremurile s-au schimbat și se cere o nouă lege prin care să iși exprime purtarea Sa de grijă iubitoare. În același fel, permițând căsătoriile între rude apropiate în scopul de a începe omenirea de la un bărbat (și o femeie care a fost făcută din coasta acelui barbat), s-a ajuns la un punct în care Dumnezeu a ales în mod clar să instituie o nouă lege care, la fel ca în cazul oilor, a fost un beneficiu pentru ei, pentru propria lor protecție. Acest lucru ar fi putut fi deosebit de important în cazul copiilor lui Israel (cărora le-a fost dată Legea mozaică). Ei erau o populație genetic „izolată”; li s-a spus să evite căsătoriile în afara propriului grup (cu excepția cazului în care persoana s-a convertit la închinarea adevăratului Dumnezeu al lui Israel). Așadar, a existat o probabilitate crescută de căsătorie între rude apropiate - de aceea interdicția era necesară. Altminteri  căsătoriile din afara grupului ar avea tendința de a „dilua și întârzia” efectele mutațiilor acumulate. Păstrarea poporului Israel era vitală, pentru că din el urma să vină Mesia promis, „sămânța din femeie” (Geneza 3:15).

Dar cum rămâne cu pământul lui Nod?

  Cum era de asteptat unii au adus în discuție faptul că, după ce Cain a omorât pe Abel, există indicii ca ar fi fost mai mulți oameni în jur. Referindu-se la exilul lui Cain, Biblia spune că „Domnul a pus un semn pe Cain, pentru ca nimeni care l-ar fi găsit să nu-l omoare” (Geneza 4:15). Și se spune că el a mers în „țara lui Nod” și „a construit acolo un oraș”. Adesea oamenii au citit pasajul înțelegând că el a găsit o soție din rândul locuitorilor din Nod. Cu toate acestea, Scriptura nu spune acest lucru, spune (după ce a menționat că a mers să locuiască în acel pământ) că își „cunoștea” soția  (în sensul relațiilor sexuale). Din câte știm, țara Nod ar fi fost complet goală înainte ca el, Cain, să se mute acolo - și este posibil ca acesta să se fi mutat acolo cu soția lui, mai degrabă decât să o fi întâlnit acolo. În plus, cuvântul ebraic (עיר ir) tradus ca „oraș” nu are sensul pe care l-am putea gândi cu înțelesul modern, care implică multe zeci de mii de oameni. Cuvântul ebraic a fost aplicat unui oraș cu ziduri sau chiar pentru ceva atât de mic cum ar fi o tabără protejată. Dar, în orice caz, acestea sunt puncte de interes, deoarece se poate demonstra că a existat destul de mult timp pentru ca o populație substanțială să fi fost pe Pământ înainte ca Abel să fie omorât de Cain - perioadă de peste o sută de ani. Cain a fost primul copil născut al lui Adam și Eva și se pare că a fost conceput la scurt timp după cădere. Eva nu a rămas însărcinată înainte de cădere, chiar dacă ea și Adam erau presupuși a fi oameni sănătoși într-o lume perfectă și li se poruncise să fie roditori și să se înmulțească. Seth pare să fi fost un înlocuitor al lui Abel (Geneza 4:25), iar Adam avea 130 de ani când s-a născut Seth. Deci, asta înseamnă că, de când Cain l-a omorât pe Abel și a plecat în exil, au trecut probabil aproape 130 de ani. Având în vedere vârsta lui Cain, chiar și în acele zile când durata de viață era de aproximativ 900 de ani, este foarte probabil ca el să fi fost deja căsătorit cu mult timp înainte de a se muta în Nod. Dacă presupunem că prima generație a copiilor lui Adam și Eva ar fi putut avea copii la 25-30 de ani de la creatie, ar mai fi timp pentru alte 3-4 generații suplimentare, numerele crescând exponențial de fiecare dată. Populația aceasta ar fi fost rezultatul căsătoriei dintre copiii lui Adam și ai Evei - așa cum am menționat mai devreme. Geneza 5: 4 ne spune că Adam și Eva au avut fii și fiice, altele decât cele menționate în textul biblic. Nu știm câți fii și fiice au avut, dar cu cât erau mai mulți, cu atât mai repede s-ar fi mărit generațiile următoare. O notă de subsol la traducerea pe care a făcut-o Whiston la Lucrările lui Josephus, istoric evreu, spune că „numărul copiilor lui Adam, după cum spune vechea tradiție, a fost de treizeci și trei de fii și de douăzeci și trei de fiice”. Indiferent de numărul exact al acestora, este evident că ar putea exista o populație substanțială, poate chiar dispersată în multe așezări diferite, în acei 130 de ani. „Orașul” pe care l-a construit Cain ar fi putut să fie unul care s-a adaugat la cele existente deja. Unii afirmă că, pentru a se teme de răzbunare, (Geneza 4:14) în jurul lui Cain ar fi trebuit să fie alți oameni. Și, bineînțeles, existau, așa cum am explicat mai sus. Cu toate acestea, este interesant să ne gândim cine ar avea vreun interes să răzbune moartea lui Abel și astfel să reprezinte o amenințare pentru Cain, cu excepția rudelor lui Abel. Așadar, faptul că toți oamenii de atunci ar fi fost relativ strâns legați de Abel (și de Cain și de amandoi reciproc) ar putea da și mai mult sens textului.

RĂZBOIUL DINTRE BINE ȘI RĂU! - PRIMA PARTE!

RĂZBOIUL DINTRE BINE ȘI RĂU! - PRIMA PARTE!

1. Introducere:

Acest comentariu se ocupă de subiectele istoriei biblice, subiecte ce nu sunt în ele însele noi, dar care vor fi astfel prezentate încât să li se dea o înțelegere mai ușoară, revelând izvoare ale acțiunilor, înfățișând semnificația importantă a unor mișcări și aducând într-o lumină mai puternică unele laturi, care sunt numai pe scurt menționate în Biblie. De aceea vom utiliza și informații din scrieri apocrife acceptate în tradiția talmudică ebraică, dar și de Tradiția Bisericii Primare. În acest fel, scenele vor capăta, sper, o vioiciune și o importanță care vor face  ca ele să lase noi și dăinuitoare impresii.

Deși astăzi nu este așa cum era la început, când omul, în sfințenia și nevinovăția sa, primea sfaturi direct, personal, din partea Făcătorului său, totuși el nu este lăsat fără un Învățător divin, Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu L-a dat ca reprezentant al Său. Astfel se face că îl auzim pe apostolul Pavel declarând că o anumită „iluminare” divină este privilegiul urmașilor lui Hristos și că ei sunt „luminați” prin faptul că „s-au făcut părtași Duhului Sfânt”. (Evrei 10, 32; 6, 4.). Apostolul Ioan spune, de asemenea: „Dar voi ați primit ungerea din partea Celui sfânt”. (1 Ioan 2, 20.). Iar Hristos a făgăduit ucenicilor, când era gata să-i părăsească, că El avea să le trimită Duhul Sfânt ca Mângâietor și Călăuzitor, ca să-i conducă în tot adevărul. (Ioan 14, 16, 26.). Pentru a arăta cum avea să se împlinească această făgăduință în biserică, apostolul Pavel, în două dintre epistolele sale, declară că unele daruri ale Duhului Sfânt au fost date bisericii, pentru edificarea și instruirea ei până la sfârșitul veacurilor. (1 Corinteni 12; Efeseni 4, 8; Matei 28, 20.). Dar aceasta nu este totul; un număr de profeții clare și explicite declară că în zilele din urmă va fi o deosebită revărsare a Duhului Sfânt și că, la data revenirii lui Hristos, biserica va avea - în timpul experiențelor ei de la sfârșit - „mărturia lui Iisus Hristos”, care este Darul Profetic. (Faptele Apostolilor 2, 17-20.39; 1 Corinteni 1, 7; Apocalipsa 12, 17; 19, 10.). În aceste fapte vedem o dovadă a grijii și iubirii lui Dumnezeu pentru poporul Său; pentru că prezența Duhului Sfânt, ca Mângâietor, Învățător și Călăuzitor, este necesară bisericii nu numai în metode de acțiune obișnuite, ci și în cele extraordinare, când aceasta intră în pericolele din zilele din urmă, mai mult decât în orice altă parte a experienței ei. 

Scripturile scot în evidență diferite canale prin care Duhul Sfânt va opera în inimile și mintea oamenilor, spre a ilumina înțelegerea lor și a le călăuzi pașii. Printre acestea notăm viziunile și visurile. În acest fel, Dumnezeu va continua să comunice încă cu fiii oamenilor. Iată făgăduința Lui cu privire la acest lucru: „Ascultați bine ce vă spun: Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis”. (Numeri 12, 6.). Prin aceste mijloace i-au fost comunicate lui Balaam cunoștințe supranaturale. Astfel, el spune: „Așa zice Balaam, fiul lui Beor, așa zice omul care are ochii deschiși, așa zice cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, cel ce cunoaște planurile Celui Prea Înalt, cel ce vede vedenia celui Atotputernic, cel ce cade cu fața la pământ și căruia îi sunt ochii deschiși”. (Numeri 24, 15.16.). În acest fel, cercetarea mărturiilor Sfintelor Scripturi devine o problemă de un foarte mare interes cu privire la aria întinderii la care Dumnezeu a plănuit ca Duhul Sfânt să Se manifeste în biserică, în timpul perioadei de punere la probă a neamului omenesc. După ce Planul de Mântuire a fost întocmit, Dumnezeu, așa cum am văzut, a putut încă să comunice cu oamenii, prin lucrarea Fiului Său și a sfinților îngeri, peste abisul pe care păcatul îl produsese. Uneori, El a vorbit cu oamenii față către față, ca în cazul lui Moise, dar mai frecvent prin visuri și viziuni. Exemple de astfel de comunicări găsim pretutindeni în raportul sfânt, în decursul timpului. Enoh, al șaptelea patriarh de la Adam, privind - prin Darul Profeției - înainte, la a doua venire a lui Hristos în putere și slavă, exclamă: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi”. (Iuda 1, 14.). „Căci nicio proorocie n-a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt”. (2 Petru 1, 21.). Când a sosit timpul marcat prin întruparea lui Hristos, tatăl lui Ioan Botezătorul a fost umplut de Duhul Sfânt și a profetizat. (Luca 1, 67.). Lui Simeon i s-a descoperit că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Domnul; și când părinții L-au dus pe Iisus la Templu, L-a luat în brațe și L-a binecuvântat, în timp ce rostea profeții cu privire la El. Iar Ana, o profetesă, venind în același moment, vorbea despre El tuturor acelora care priveau la Ierusalim pentru mântuire. (Luca 2, 26.36.). Revărsarea Duhului Sfânt, care trebuia să însoțească vestirea Evangheliei de către urmașii lui Hristos, a fost anunțată în următoarele cuvinte de către profet: „După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii și fiicele voastre vor avea vedenii. Chiar și peste robi și peste roabe voi turna Duhul Meu, în zilele acelea. Voi face să se vadă semne în ceruri și pe pământ: sânge, foc și stâlpi de fum; soarele se va preface în întuneric, și luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare și înfricoșată”. (Ioel 2, 28-31.). Petru, în Ziua Cincizecimii, a citat această profeție în legătură cu evenimentul minunat ce avusese loc atunci. Niște limbi ca de foc s-au așezat câte una pe fiecare ucenic și ei au fost umpluți cu Duh Sfânt și au început să vorbească în alte limbi. Iar atunci când cei batjocoritori i-au acuzat că sunt beți, Petru a răspuns: „Oamenii aceștia nu sunt beți, cum vă închipuiți voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi. Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel”. Apoi el citează în mod substanțial din această profeție, așa cum se găsește în Ioel, ca în cele de mai sus, adăugând însă cuvintele: „în zilele de pe urmă”, în loc de „după aceea”, făcând ca profeția să sune astfel: „În zilele de pe urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură....” (Faptele Apostolilor 2, 17.). Este evident faptul că numai acea parte a profeției care se referă la revărsarea Duhului Sfânt, numai aceea s-a împlinit în acea zi; căci nu erau atunci, în ziua aceea, bătrâni care să viseze visuri, nici tineri și tinere care să aibă vedenii și să profetizeze; și nici arătări extraordinare de sânge, foc și stâlpi de fum; soarele nu s-a întunecat atunci, iar luna nu s-a prefăcut atunci în sânge; și, cu toate acestea, cele la care cei de atunci erau martori erau o împlinire a profeției din Ioel. De asemenea, este evident că această parte a profeției, cu referire la revărsarea Duhului Sfânt, n-a fost epuizată în acea singură manifestare; căci profeția acoperă toate zilele, tot timpul până la marea zi a revenirii Domnului. Dar Ziua Cincizecimii a fost o împlinire și a altor profeții, în afară de aceea a lui Ioel. Ea a fost o împlinire chiar a cuvintelor lui Iisus Hristos. În ultimul cuvânt adresat de El ucenicilor înaintea crucificării Sale, El le-a spus: „Și Eu voi ruga pe Tatăl, și El vă va da un alt Mângâietor ... și anume Duhul adevărului”. (Ioan 14, 16-17.). „Dar Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul”. (Ioan 16, 13.). Și după ce Hristos a înviat din morți, El a spus ucenicilor: „Și iată că voi trimite peste voi făgăduința Tatălui Meu; dar rămâneți în cetate până veți fi îmbrăcați cu putere de sus”. (Luca 24, 49.). În Ziua Cincizecimii, ucenicii au fost îmbrăcați cu putere de sus. Dar această făgăduință a lui Hristos n-a fost dată, ca de altfel și profeția lui Ioel, numai pentru ocazia respectivă. Căci El le-a dat aceeași făgăduință, dar într-o altă formă, asigurându-i că El va fi cu ei totdeauna, până la sfârșitul lumii. (Matei 28, 20.). Marcu ne spune în ce sens și în ce mod avea să fie Domnul cu ei. El spune: „Iar ei au plecat și au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei și întărea Cuvântul prin semnele care-l însoțeau”. (Marcu 16, 20.). Iar Petru, în Ziua Cincizecimii, mărturisea în legătură cu continuitatea lucrării Duhului Sfânt, experiență pe care ei o trăiseră. Când iudeii, străpunși în inimile lor, i-au întrebat pe apostoli: „Ce trebuie să facem?”, Petru a răspuns: „Pocăiți-vă și fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduința aceasta este pentru voi, pentru copiii voștri și pentru toți cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru”. (Faptele Apostolilor 2, 37-39.). Aceasta are în vedere prezența și activitatea Duhului Sfânt în biserică, chiar în manifestarea Lui deosebită, și aceasta întotdeauna, atâta timp cât harul lui Dumnezeu îi cheamă pe oameni să primească iubirea iertătoare a lui Hristos. Douăzeci și opt de ani mai târziu, în Epistola sa către Corinteni, Pavel așază înaintea acestei comunități un argument formal în legătură cu această problemă. El spune: „În ce privește darurile duhovnicești, fraților, nu voiesc să fiți în necunoștință” (1 Corinteni 12, 1) - atât de important considera el aceasta, încât trebuia ca acest subiect să fie înțeles de Biserica Creștină. După ce arată că deși Duhul este unul singur, dar sunt diferite daruri, diferite lucrări ale Duhului, și după ce le explică, el folosește figura de stil a corpului omenesc cu diferitele componente, spre a arăta cum este constituită biserica, diferitele ei slujbe și daruri. Și după cum corpul omenesc are diferite membre, fiecare dintre ele având lucrarea sa specială de dus la îndeplinire, dar toate lucrând pentru același scop, constituind un tot armonios, tot astfel Duhul avea să lucreze prin diferite canale în biserică, pentru a constitui un desăvârșit corp religios. Apoi apostolul Pavel continuă: „Și Dumnezeu a rânduit în biserică, întâi, apostoli; al doilea, prooroci; al treilea, învățători; apoi pe cei ce au darul minunilor; apoi, pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor, vorbirii în felurite limbi”. (1 Corinteni 12, 28.). Declarația că Dumnezeu a rânduit în biserică pe unii ... etc. implică ceva mai mult decât faptul că a fost lăsat liber, pentru ca darurile spirituale să fie prezentate în biserică, dacă condițiile le favorizează. Ea înseamnă mai degrabă că ele aveau să fie în mod permanent părți componente ale ființei bisericii și că, dacă aceste daruri nu sunt active, nu operează în biserică, aceasta se datorează - ca și în condițiile corpului omenesc - situației în care unele membre, datorită unui accident sau unei boli, devin de nefolosit, în stare de infirmitate. Fiind așezate în biserică, aceste daruri trebuie să rămână acolo, până când ele urmează să fie îndepărtate. Dar nu avem niciun raport că ele ar fi fost cândva retrase. Cinci ani mai târziu, același apostol le scria efesenilor cu referire la aceleași daruri, declarând în mod deschis scopul lor, înfățișând astfel în mod indirect faptul că ele trebuia să continue să fie prezente și active, până va fi atins obiectivul propus. El spunea: „De aceea este zis: S-a suit sus, a luat robia roabă și a dat daruri oamenilor. ... Și El a dat pe unii apostoli, pe alții prooroci; pe alții evangheliști; pe alții păstori și învățători, pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos”. (Efeseni 4,8.11-13.). Biserica n-a atins unitatea despre care se vorbește aici, în timpul perioadei apostolice; căci, foarte curând după această perioadă, umbra unui mare întuneric spiritual a început să întunece biserica; și cu siguranță că, în timpul acestei stări de declin, această plinătate a lui Hristos și unitatea credinței n-au fost realizate. Și nici nu vor fi atinse. până când ultima solie de har nu va strânge din fiecare neam și popor, din toate clasele sociale și din fiecare grupare religioasă neconformă adevărului, un popor în care să se realizeze toate reformele Evangheliei, așteptând revenirea Fiului omului. Și într-adevăr, dacă vreodată în experiența ei biserica va avea nevoie de aportul fiecărui dar ce i-a fost atribuit pentru mângâierea și călăuzirea ei, pentru încurajarea și ocrotirea ei, atunci aceasta va fi în timpul și-n mijlocul primejdiilor din zilele din urmă, când puterile răului, desăvârșite prin experiență și educare pentru îndeplinirea lucrării lor nefaste, vor înșela, dacă va fi cu putință, chiar și pe cei aleși, prin măiestritele lor acțiuni amăgitoare. Deci, foarte potrivite și necesare sunt profețiile cu privire la revărsarea Duhului Sfânt, spre folosul bisericii din zilele din urmă. Cu toate acestea, în literatura curentă a lumii creștine se învață că darurile Duhului au fost numai pentru perioada apostolică; că ele au fost date numai pentru înrădăcinarea Evangheliei; și că, o dată ce Evanghelia a fost răspândită și fixată, darurile spirituale nu mai erau necesare și, în consecință, au dispărut - nu după mult timp - din biserică. Dar apostolul Pavel îi avertizează pe creștinii vremii sale de faptul că „taina fărădelegii” era deja la lucru și că, după plecarea lui, lupi răpitori aveau să intre între ei, necruțând turma, și că din mijlocul lor se vor scula oameni care vor învăța lucruri stricăcioase, ca să-i atragă pe ucenici de partea lor. (Faptele Apostolilor 20, 29-30.). Deci nu poate fi adevărat faptul că darurile spirituale, așezate în biserică s-o păzească chiar împotriva acestor rele, erau de acum gata să dispară când acest timp a venit, ca și cum și-ar fi împlinit lucrarea pe care o aveau de făcut; căci prezența și ajutorul lor vor fi necesare în aceste condiții mai mult decât atunci când apostolii erau ei înșiși prezenți și activi. Găsim o altă declarație a apostolului Pavel în epistola sa către comunitatea din Corint, care arată că populara concepție a activității temporare a darurilor spirituale nu poate fi corectă. Există contrastul acesta între starea prezentă, imperfectă, și cea glorioasă și nemuritoare, la care - în final - vor ajunge cei mântuiți. El spune:. „Căci cunoaștem în parte și proorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârșit, acest în parte se va sfârși”. (1 Corinteni 13, 9.10.). Mai departe, el ilustrează această stare, comparând-o cu perioada copilăriei, cu fragilitatea și imaturitatea ei în gândire și acțiune; iar starea de desăvârșire o compară cu starea de om mare, cu viziunea ei tot mai clară, cu maturitatea și puterea ei. El clasează darurile spirituale printre acele lucruri care sunt necesare în această stare prezentă de imperfecțiune, dar de care nu vom mai avea nevoie atunci când vom ajunge în acea desăvârșită stare. „Acum”, spune el, „vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față către față. Acum cunosc în parte; dar atunci voi cunoaște pe deplin așa cum am fost și eu cunoscut pe deplin”. (1 Corinteni 13, 12.). Apoi, el arată ce daruri sunt adaptate pentru starea de nemurire și care vor exista, și anume credința, nădejdea și dragostea, „aceste trei ... dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. (Versetul 13.). Aceasta explică limbajul din versetul 8: „Dragostea nu va pieri niciodată”, harul iubirii divine va rămâne pururi; el este slava care va încorona viitorul omului, în starea sa de nemurire; dar „proorociile se vor sfârși”, adică va veni un timp când profețiile nu vor mai fi nicidecum de trebuință, și darul profetic, ca unul dintre instrumentele ce au ajutat biserica, nu va mai fi nevoie să fie exercitat; „limbile vor înceta”, aceasta înseamnă că darul limbilor nu va mai fi niciodată de trebuință; „cunoștința va avea sfârșit”, deci cunoștința, nu înțeleasă în mod abstract, ci cunoștința care este un dar al Duhului Sfânt, se va dovedi inutilă, datorită desăvârșitei cunoașteri cu care vom fi înzestrați în Împărăția cea veșnică a lui Dumnezeu. Acum, deci, dacă ne situăm pe poziția că darurile spirituale au încetat să se mai manifeste o dată cu încheierea perioadei bisericii apostolice, nemaifiind necesare, atunci acceptăm concepția că perioada bisericii apostolice a fost perioada slabă, copilărească a bisericii, când totul era văzut ca într-o oglindă, în chip întunecos; iar perioada care a urmat, când lupii răpitori aveau să intre în biserică și să nu cruțe turma, când aveau să se ridice oameni, chiar în biserică, ce vor învăța lucruri stricăcioase ca să-i atragă pe ucenici de partea lor, ar fi fost perioada unei desăvârșite lumini și cunoașteri, când ceea ce fusese nedesăvârșit și copilăresc, care întunecase cunoștința perioadei apostolice, trecuse. Căci, să nu uităm, darurile spirituale încetează numai atunci când se atinge o stare spirituală desăvârșită și, deoarece se realizează o asemenea stare spirituală, face ca ele să nu mai fie necesare. Dar nimeni, nicio gândire matură, sobră, nu va căuta nici pentru o clipă să susțină faptul că perioada apostolică a fost inferioară, din punct de vedere al nivelului ei spiritual, oricărei perioade care i-a urmat. Și, dacă darurile spirituale au fost necesare atunci, cu siguranță că ele sunt necesare și acum. Printre instrumentele folosite și pe care apostolul le enumeră în capitolele sale, atât în Epistola către Corinteni, cât și în cea către Efeseni, ca „daruri” în biserică, găsim „păstori”, „învățători”, „pe cei care au darul ajutorărilor, cârmuirilor”, și toate acestea sunt recunoscute de toți, ca existând în biserică. Atunci de ce oare și celelalte daruri, inclusiv credința, vindecarea și profeția, să nu fie prezente? Cine este competent să tragă linie și să spună că darurile au fost „scoase” din biserică, atâta timp cât - la început - toate acestea au fost în mod egal așezate în biserică? Darurile spirituale însă sunt împărțite între membri, după cum voiește Dumnezeu. Și totuși, aceste daruri sunt date în biserică, iar dacă un dar este dat chiar și numai unui membru al bisericii, se poate spune că acel dar este „în biserică” sau că biserica „îl are”. Astfel, ultima generație trebuie să-l aibă și cu certitudine are mărturia lui Iisus Hristos sau darul profeției. O altă parte a Sfintelor Scripturi, scrisă în mod evident cu referire la zilele din urmă, aduce în atenție același fapt. (1 Tesaloniceni 5.). Apostolul deschide capitolul cu aceste cuvinte: „Cât despre vremi și soroace, n-aveți trebuință să vi se scrie, fraților. Pentru că voi înșivă știți foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoț noaptea”. (Versetul 1-2.). În versetul 4 adaugă: „Dar voi, fraților, nu sunteți în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoț”. Apoi le adresează avertizări în legătură cu acest eveniment, printre care amintim: „Nu stingeți Duhul. Nu disprețuiți proorociile. Ci cercetați toate lucrurile și păstrați ce este bun”. (Versetul 19-21.). În versetul 23, el se roagă ca aceia care au legătură cu profetizarea să fie păstrați fără prihană până la venirea Domnului. În virtutea acestor considerații, nu suntem noi oare îndreptățiți să credem că darul profeției se va manifesta în biserică în zilele din urmă și că prin el multă lumină va fi transmisă și vor fi date instrucțiuni la timp? Toate lucrurile trebuie tratate în conformitate cu regula apostolului: „Cercetați toate lucrurile și păstrați ce este bun” și probate, de asemenea, după standardul Mântuitorului: „După roadele lor îi veți cunoaște”.

2. De ce a fost îngăduit păcatul?

„Dumnezeu este iubire.” (1 Ioan 4, 16.). Natura Sa, Legea Sa este iubire. El dintotdeauna a fost astfel și așa va fi pururea. „Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică” și ale cărui „cărări sunt veșnice”, nu Se schimbă. În El „nu este nici schimbare, nici umbră de mutare”. (Isaia 57, 15; Habacuc 3, 6; Iacov 1, 17.). Orice manifestare a puterii creatoare este o expresie a iubirii nemărginite. Suveranitatea lui Dumnezeu implică deplina binecuvântare a tuturor ființelor create. Psalmistul spune: „Brațul Tău este puternic, /Mâna Ta este tare,/ Dreapta Ta va fi înălțată./ Dreptatea și judecata /Sunt temelia Scaunului Tău de domnie; /Bunătatea și credincioșia /Sunt înaintea Feței Tale./ Ferice de poporul/ Care cunoaște sunetul trâmbiței,/ Care umblă/ Înaintea Feței Tale, Doamne!/ El se bucură neîncetat/ De Numele Tău,/ Și se fălește cu dreptatea Ta./ Căci Tu ești fala puterii lui; /Și, în bunăvoința Ta, /Ne ridici puterea noastră. /Căci Domnul este scutul nostru, /Sfântul lui Israel Este împăratul nostru.” Psalm 89, 13-18 - T.M.. Istoria marelui conflict dintre bine și rău - de la data când a izbucnit pentru prima dată în ceruri și până la înfrângerea finală a răzvrătirii și eradicarea definitivă a păcatului - constituie, de asemenea, o demonstrare a iubirii neschimbătoare a lui Dumnezeu. Suveranul Universului nu a fost singur în lucrarea Sa de binefacere. El a avut un tovarăș, un conlucrător, care putea aprecia planurile Sale și putea fi părtaș bucuriei Sale de a da fericire ființelor create de El. „La început era Cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu”. (Ioan 1, 1-2.). Hristos, Cuvântul, singurul Fiu al lui Dumnezeu era una cu veșnicul Tată - una în natură, în caracter și în scop - singura Ființă care putea intra în toate sfaturile și planurile lui Dumnezeu. „Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii”. (Isaia 9, 6.). Obârșia Lui „se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei”. (Mica 5, 2.). Fiul lui Dumnezeu, El Însuși, declară despre Sine: „Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui. Eu am fost așezată din veșnicie, ... când a pus temeliile pământului, eu eram meșterul Lui, la lucru lângă El, și în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui”. (Proverbe 8, 22-30.). Tatăl a înfăptuit prin Fiul Său aducerea la existență a tuturor ființelor cerești. „Prin El au fost făcute toate lucrurile ... fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru El”. (Coloseni 1, 16.). Îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu, strălucind de lumina ce se revarsă continuu din prezența Sa, zburând cu toată repeziciunea ca să aducă la îndeplinire voința Sa. Dar Fiul, Unsul lui Dumnezeu, „care este întipărirea Ființei Lui”, „oglindirea slavei Lui” și „care ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui”, are stăpânirea supremă peste tot și peste toate. (Evrei 1, 3.). Un „scaun de domnie plin de slavă” a fost „de la început” locul Sanctuarului Său (Ieremia 17, 12); „un toiag de dreptate/neprihănire” sceptrul Împărăției Sale. (Evrei 1, 8.). „Strălucirea și măreția sunt înaintea feței Lui, slava și podoaba sunt în locașul Lui cel sfânt”. (Psalm 96, 6 - T.M.) „Bunătatea și credincioșia sunt înaintea Feței Lui.” (Psalm 89, 14 - T.M.). Legea iubirii fiind temelia stăpânirii lui Dumnezeu, fericirea tuturor ființelor inteligente depinde de acceptarea, în mod desăvârșit, de către acestea, a marilor ei principii de neprihănire. Dumnezeu dorește de la toate ființele create de El o slujire din dragoste, slujire care izvorăște dintr-o apreciere a caracterului Său. El nu găsește nicio plăcere într-o ascultare forțată; El acordă tuturor libertatea voinței, pentru ca astfel ei să-I poată aduce o slujire liber consimțită. Atâta vreme cât toate ființele create au recunoscut ascultarea iubirii, o desăvârșită armonie a existat în tot universul lui Dumnezeu. Era bucuria oștilor cerești aceea de a aduce la îndeplinire planurile Creatorului lor. Ele își găseau plăcerea în reflectarea slavei Sale și în a-I aduce laudă. Iar în timp ce iubirea față de Dumnezeu era supremă, iubirea unuia față de celălalt era plină de încredere și neegoistă. Nu exista nicio notă de discordie care să tulbure armonia cerească. Dar o schimbare s-a produs în această fericită atmosferă. A fost unul care a pervertit libertatea pe care Dumnezeu o acordase creaturilor Sale. Păcatul a început în acela care, după Hristos, fusese foarte mult onorat de către Dumnezeu și care era, printre locuitorii cerurilor, în poziția cea mai înaltă în ceea ce privește puterea și slava. Lucifer, „fiul zorilor”, a fost întâiul între heruvimii ocrotitori, sfânt și fără prihană. El stătea în prezența marelui Creator și razele nesfârșite ale slavei ce înconjurau pe veșnicul Dumnezeu se odihneau asupra lui. „Așa vorbește Domnul, Dumnezeu: Ajunseseși la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de înțelepciune și desăvârșit în frumusețe. Stăteai în grădina Eden, grădina lui Dumnezeu, și erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe.... Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană ... până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine”. (Ezechiel 28, 12-15.).Puțin câte puțin, Lucifer a început să se hrănească cu dorința înălțării de sine. Scriptura ne spune: „Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta”. (Ezechiel 28, 17.). „Tu ziceai în inima ta ... îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu ... voi fi ca Cel Prea Înalt”. (Isaia 14, 13-14.). Deși toată slava lui era de la Dumnezeu, acest înger puternic a ajuns s-o considere ca aparținându-i. Nemulțumit cu poziția sa, deși onorat mai presus de oștile cerești, el s-a aventurat să poftească închinarea cuvenită numai Creatorului. În loc de a căuta să facă din Dumnezeu obiectul suprem al sentimentelor și ascultării tuturor ființelor create, strădania sa era aceea de a-și asigura pentru el slujirea și credincioșia lor. Și, poftind slava cu care Tatăl cel veșnic L-a învestit pe Fiul Său, acest prinț al îngerilor aspira la puterea ce constituia în exclusivitate una din prerogativele lui Hristos. În acest fel s-a frânt armonia cerului. Predispoziția lui Lucifer de a-și sluji sieși, în loc de a sluji Creatorului Său, a dat loc la un simțământ de apăsare, atunci când a fost observat de către aceia care considerau că slava lui Dumnezeu trebuie să fie supremă. În sfatul cerului, îngerii au discutat cu Lucifer. Fiul lui Dumnezeu a prezentat înaintea lui măreția, bunătatea și dreptatea Creatorului, cum și natura cea sfântă și neschimbătoare a Legii Sale. Dumnezeu Însuși a stabilit ordinea cerului și, depărtându-se de ea, Lucifer avea să dezonoreze pe Făcătorul său și să aducă ruina asupra sa. Dar avertizarea izvorâtă din iubirea și mila nesfârșită a lui Dumnezeu n-a făcut decât să dea loc la un spirit de împotrivire. Lucifer a îngăduit ca gelozia sa față de Hristos să predomine și să-l facă și mai categoric. Disputarea supremației Fiului lui Dumnezeu și, în acest fel, discreditarea înțelepciunii și iubirii Creatorului au devenit scopul acestui prinț al îngerilor. El era gata să dedice acestui plan energiile strălucitei sale minți, el, care - după Hristos - era primul între oștirile lui Dumnezeu. Dar Acela care a dorit ca toate ființele create să aibă o voință liberă n-a lăsat pe nimeni neavizat în fața înșelătoarelor sofisticării, prin care răzvrătirea avea să se justifice. Înainte ca marea confruntare să izbucnească, trebuia ca toți să aibă o clară înțelegere a voinței Sale, a cărui înțelepciune și bunătate erau izvorul tuturor bucuriilor lor. Împăratul universului a adunat toate oștile cerești înaintea Sa, pentru ca în prezența lor să poată prezenta adevărata poziție a Fiului Său și să arate relația pe care El o promovează cu toate celelalte ființe create. Fiul lui Dumnezeu S-a așezat cu Tatăl pe tronul Acestuia și slava Celui veșnic, a Aceluia ce exista prin Sine Însuși, Îi cuprinse pe amândoi. În jurul tronului s-au strâns îngerii cei sfinți, o mare și nenumărată mulțime - „de zece mii de ori zece mii și mii de mii” (Apocalipsa 5, 11), îngeri ce ocupau cele mai înalte poziții, ca și îngerii slujitori și supuși, bucurându-se în lumina ce se revărsa asupra lor din prezența Dumnezeirii. Înaintea locuitorilor cerului strânși laolaltă, Împăratul cerurilor declară că nimeni în afară de Hristos, singurul Fiu al lui Dumnezeu, nu putea pătrunde în totul în planurile Sale și Lui I-a fost încredințată aducerea la îndeplinire a planurilor mărețe ale voinței Sale. Fiul lui Dumnezeu adusese la îndeplinire voința Tatălui în crearea tuturor oștilor cerești; și Lui, Celui deopotrivă cu Dumnezeu, I se cuvenea închinarea și ascultarea lor. Hristos avea încă să exercite puterea divină în aducerea la existență a pământului și a locuitorilor lui. Dar în toate acestea, El nu va căuta pentru Sine puterea și înălțarea, contrar planului lui Dumnezeu, ci El va înălța slava Tatălui și va aduce la îndeplinire planurile Sale de binefacere și iubire. Plini de bucurie, îngerii au recunoscut supremația lui Hristos și s-au plecat înaintea Lui, manifestându-și astfel iubirea și adorarea lor. Lucifer s-a plecat împreună cu ei, dar în inima sa se dădea o luptă stranie, teribilă. Adevărul, dreptatea și credincioșia se luptau împotriva urii și geloziei. Pentru un timp, se părea că influența îngerilor buni îl câștigase de partea lor. În timp ce cântecele de laudă se înălțau în tonuri melodioase, amplificate de miile de voci cu bucurie în glas, spiritul răului părea că a dispărut; o iubire cu neputință de descris a mișcat întreaga lui ființă; sufletul său, în armonie cu închinătorii lipsiți de păcat, s-a îndreptat plin de iubire spre Tatăl și Fiul. Dar, din cauza dorinței sale de mărire, mândria a pus iarăși stăpânire pe el. Dorința lui de supremație a reapărut și ura față de Hristos a fost iarăși nutrită. Înaltele onoruri ce i-au fost conferite lui Lucifer n-au fost apreciate ca fiind darul special al lui Dumnezeu și, în consecință, nu considera că este de datoria lui să mulțumească Creatorului său. El se glorifica în strălucirea și înălțarea sa, tinzând să fie egal cu Dumnezeu. El a fost iubit și respectat de către oștile cerești, iar îngerii se delectau în executarea poruncilor lui, el fiind îmbrăcat în înțelepciune și slavă mai presus de toți ceilalți. Și totuși, Fiul lui Dumnezeu era înălțat mai presus de el, ca Unul ce era deopotrivă cu Tatăl în putere și autoritate. El era în sfatul Tatălui, în timp ce Lucifer nu lua parte la planurile lui Dumnezeu. „De ce”, întreba acest înger puternic, „să aibă Hristos supremația? De ce să fie El onorat mai presus de Lucifer?” Părăsindu-și locul din prezența nemijlocită a Tatălui, Lucifer a plecat să împrăștie spiritul nemulțumirii printre îngeri. El a lucrat înconjurat de o taină misterioasă și, pentru un timp, a reușit să ascundă scopul său real, sub un anumit respect față de Dumnezeu. El a început să semene îndoieli cu privire la legile ce guvernau ființele cerești, spunând că, în timp ce aceste legi puteau fi necesare pentru locuitorii lumilor din univers, îngerii, fiind ființe cu o poziție mai înaltă, nu au nevoie de asemenea restricții, pentru că înțelepciunea lor constituie un suficient ghid pentru ei. Ei nu erau acele ființe care să poată aduce dezonoare lui Dumnezeu; toate gândurile lor erau sfinte; nu mai era nicidecum posibil pentru ei să greșească, după cum nu era posibil acest lucru nici pentru Dumnezeu. Înălțarea Fiului lui Dumnezeu, ca fiind egal cu Tatăl, era înfățișată ca fiind o nedreptate ce i se făcea lui Lucifer care, pretindea el, era de asemenea îndreptățit la respect și onoare. Dacă acest prinț al îngerilor ar putea să-și ocupe poziția de frunte ce i se cuvenea, atunci un mare bine avea să se reverse peste toate oștile cerului; căci scopul lui era acela de a obține libertate pentru toți. Dar acum, chiar și libertatea de care ei s-au bucurat până atunci a luat sfârșit; căci un stăpân absolut fusese numit peste ei și toți trebuia să se închine autorității Sale. Acestea erau înșelăciunile subtile care, prin viclenia lui Lucifer, au fost răspândite cu repeziciune în curțile cerești. De fapt, nu avusese loc nicio schimbare în poziția și autoritatea lui Hristos. Ura și greșita prezentare a lucrurilor de către Lucifer, cum și pretențiile lui de a fi deopotrivă cu Hristos au făcut necesară declarația cu privire la adevărata poziție a Fiului lui Dumnezeu; dar ea fusese aceeași chiar de la început. Cu toate acestea, mulți îngeri au fost orbiți de către înșelăciunile lui Lucifer. Profitând de încrederea plină de iubire și loialitate pe care ființele sfinte de sub comanda sa o aveau față de el, cu atâta măiestrie le-a infiltrat în minte propria lui neîncredere și nemulțumire, încât acțiunea aceasta a lui n-a fost observată. Lucifer a prezentat planurile lui Dumnezeu într-o lumină falsă, interpretându-le greșit și răstălmăcindu-le, pentru a trezi nemulțumirea și răzvrătirea. În mod viclean, el i-a făcut pe ascultătorii săi să dea glas simțămintelor lor; apoi, aceste cuvinte ale lor aveau să fie repetate de el, atunci când ele serveau scopului său, ca mărturie a faptului că îngerii nu erau în totul de acord cu conducerea lui Dumnezeu. În timp ce pretindea că este în mod desăvârșit loial față de Dumnezeu, el susținea că sunt necesare totuși schimbări în ordinea și legile cerului, pentru stabilitatea guvernării divine. Astfel, în timp ce acționa pentru a stârni opoziție față de Legea lui Dumnezeu și pentru a imprima în mintea îngerilor de sub comanda sa propria lui nemulțumire, în mod ostentativ el căuta să înlăture nemulțumirea și să-i liniștească pe îngerii nemulțumiți cu ordinea lucrurilor din ceruri. În timp ce pe ascuns el instiga și încuraja discordia și răzvrătirea, cu o desăvârșită măiestrie el a lăsat să se înțeleagă că singurul lui scop era acela de a promova credincioșia față de Dumnezeu și de a păstra armonia și pacea. Spiritul nemulțumirii astfel aprins își făcea lucrarea sa dezastruoasă. Deși nu era nicio izbucnire pe față, o înstrăinare a simțămintelor începea - în mod imperceptibil - să se dezvolte printre îngeri. Erau unii care priveau cu simpatie insinuările lui Lucifer împotriva conducerii lui Dumnezeu. Deși până aici ei au fost într-o perfectă armonie cu ordinea pe care Dumnezeu o stabilise, acum ei erau nemulțumiți și nefericiți, pentru că nu puteau pătrunde în planurile Sale de nepătruns; ei erau nemulțumiți cu planul Său de înălțare a lui Hristos. Ei erau gata să susțină cererea lui Lucifer, de egală autoritate cu Fiul lui Dumnezeu. Dar îngerii care erau loiali și sinceri au susținut înțelepciunea și dreptatea ordinii divine, străduindu-se să împace aceste ființe nemulțumite cu voința lui Dumnezeu. Hristos era Fiul lui Dumnezeu și El fusese una cu Tatăl mai înainte ca îngerii să fie aduși la existență. El totdeauna a stat la dreapta Tatălui. Poziția Sa supremă, atât de plină de binecuvântări pentru toți cei care erau sub conducerea Sa plină de bunătate, nu fusese niciodată întreruptă; de unde venea acum discordia? Îngerii loiali lui Dumnezeu nu puteau decât să vadă consecințele teribile ale acestei discordii și, cu apeluri stăruitoare, ei îi sfătuiau pe cei nemulțumiți să renunțe la planurile lor și să demonstreze loialitatea lor față de Dumnezeu, prin credincioșia față de conducerea Lui. În marea Sa milă, în armonie cu caracterul Său divin, Dumnezeu l-a suportat mult timp pe Lucifer. Spiritul de nemulțumire și discordie n-a fost niciodată cunoscut în ceruri. El era un element nou, un element străin, misterios și inexplicabil. Nici chiar Lucifer - la început - n-a cunoscut natura reală a simțămintelor lui; căci pentru un timp el s-a temut să dea glas frământărilor și plăsmuirilor minții sale; totuși, nici nu le-a alungat. El n-a văzut încotro era tras de acest curent. Astfel de eforturi, cum numai iubirea infinită le putea concepe, au fost făcute pentru a-l convinge de rătăcirea sa. S-a demonstrat faptul că nemulțumirea lui nu avea niciun temei și i s-a arătat care avea să fie rezultatul dacă persistă în răzvrătirea sa; că rânduielile divine sunt drepte și că trebuie să le recunoască ca fiind astfel înaintea întregului cer. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, el s-ar fi salvat pe sine și pe îngerii săi. La data aceea, el nu lepădase în totul ascultarea, supunerea sa față de Dumnezeu. Deși își părăsise poziția de heruvim ocrotitor, totuși, dacă ar fi fost dispus să se întoarcă la Dumnezeu, recunoscând înțelepciunea Creatorului, și să fie mulțumit să ocupe poziția ce a fost hotărâtă pentru el în planul cel mare al lui Dumnezeu, atunci ar fi fost repus în slujba sa. Sosise timpul pentru o hotărâre finală; el trebuia să se supună în totul conducerii divine sau să se așeze într-o poziție de răzvrătire fățișă. El aproape că ajunsese la hotărârea de a se întoarce, dar mândria l-a împiedicat să facă acest pas. Era un sacrificiu prea mare pentru unul care a fost onorat atât de mult să mărturisească că a fost greșit, că tot ceea ce și-a imaginat nu erau decât falsuri și să se supună autorității pe care se străduise să o dovedească nedreaptă. Un Creator milostiv, atunci când a manifestat iubire și har pentru Lucifer și cei ce l-au urmat, a căutat să-i întoarcă de pe marginea prăpastiei și ruinei în care erau gata să se arunce. Dar mila Sa a fost greșit înțeleasă. Lucifer a arătat spre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu ca fiind o dovadă a superiorității lui, o indicație că Împăratul Universului avea să accepte condițiile sale. Dacă îngerii vor sta hotărât alături de el, spunea Lucifer, atunci vor putea să obțină tot ceea ce doresc. El și-a apărat cu înverșunare poziția și s-a lansat cu totul în lupta cea mare împotriva Făcătorului său. Așa se face că Lucifer, „purtătorul de lumină”, cel care se împărtășea de slava lui Dumnezeu, care slujea la tronul Său, prin păcat a devenit Satana, „vrăjmașul” lui Dumnezeu și al ființelor sfinte, nimicitorul acelora pe care Cerul i-a încredințat călăuzirii și protecției sale. Respingând în mod batjocoritor argumentele și apelurile îngerilor loiali lui Dumnezeu, el îi denunță ca fiind niște robi înșelați. Întâietatea și cinstea arătate față de Hristos, el le-a declarat ca fiind un act de nedreptate atât față de sine, cât și față de toate oștile cerului, declarând că nu se va supune niciodată acestei restrângeri a drepturilor lui și ale lor. El nu va mai recunoaște autoritatea supremă a lui Hristos. Era hotărât să ceară să i se dea onoarea ce i se cuvenea, luând conducerea tuturor acelora care aveau să-l urmeze; el a făgăduit o nouă guvernare celor care aveau să intre în rândurile grupei sale, o conducere mai bună, sub care toți aveau să se bucure de libertate. Un mare număr de îngeri și-au exprimat intenția de a-l accepta să fie conducătorul lor. Încurajat de modul favorabil în care au fost primite avansurile sale, spera să-i câștige de partea lui pe toți îngerii, să devină deopotrivă cu Dumnezeu și să fie ascultat de toată oastea cerului. Din nou îngerii rămași credincioși lui Dumnezeu i-au cerut cu insistență, lui și simpatizanților lui, să se supună lui Dumnezeu; arătându-le care avea să fie rezultatul inevitabil dacă vor refuza. Cel care îi crease putea să înfrângă puterea lor și să pedepsească în mod exemplar aventuroasa lor răzvrătire. Niciun înger nu putea să se opună - cu sorț de izbândă - Legii lui Dumnezeu, care era tot așa de sfântă ca și El. Ei i-au avertizat pe toți să nu asculte la argumentele înșelătoare ale lui Lucifer, somându-l, atât pe el, cât și pe cei ce l-au urmat, să caute fără întârziere prezența lui Dumnezeu, mărturisindu-și vina de a pune la îndoială înțelepciunea și autoritatea Lui. Mulți erau gata să asculte acest sfat, să se pocăiască de neascultarea lor, căutând să fie primiți iarăși în grația lui Dumnezeu și a Fiului Său. Dar Lucifer avea pregătită o altă înșelăciune. Marele răzvrătit declară acum că îngerii care s-au unit cu el au mers prea departe ca să se mai poată întoarce; că el cunoștea bine Legea divină și știa că Dumnezeu nu-i va ierta. El a spus că toți aceia care se vor supune autorității Cerului vor fi deposedați de demnitatea lor și îndepărtați din poziția lor. În ceea ce-l privea, era hotărât să nu mai recunoască vreodată autoritatea lui Hristos. Singura cale ce mai rămânea pentru el și pentru cei ce l-au urmat, spunea el, era aceea de a-și păstra libertatea și a câștiga prin forță drepturile ce nu le-au fost acordate de bună voie. În ceea ce-l privea pe Satana, era adevărat că mersese prea departe ca să se mai poată întoarce. Dar nu așa stăteau lucrurile cu aceia care au fost orbiți de înșelăciunile lui. Pentru ei, sfatul și apelurile îngerilor loiali au deschis ușa speranței; dacă ei ar fi dat ascultare avertizării, ar fi putut să se smulgă din înșelăciunile lui Satana. Dar mândria, iubirea față de conducătorul lor, cum și dorința după o libertate fără restricții i-au împiedicat să se rupă de el și astfel toate apelurile iubirii și milei divine au fost, până la urmă, respinse. 

Dumnezeu i-a îngăduit lui Satana să-și continue lucrarea până când spiritul de nemulțumire s-a copt într-o revoltă deschisă. Era necesar ca planurile sale să se dezvolte pe deplin, pentru ca adevărata lor natură și tendință să poată fi văzute de toți. Lucifer, ca heruvim ocrotitor, fusese foarte mult înălțat; el era foarte mult iubit de oștile cerești; iar influența lui asupra lor era foarte puternică. Stăpânirea lui Dumnezeu nu îi cuprindea numai pe locuitorii cerului, ci și toate lumile din univers  pe care El le-a creat; și Lucifer a ajuns la concluzia că, dacă ar putea atrage pe îngerii cerului alături de el în răzvrătire, atunci va putea avea de partea sa toate lumile. El a prezentat cu multă măiestrie poziția sa în această problemă, folosind denaturarea și minciuna pentru a-și atinge ținta. Puterea sa de a înșela era foarte mare. Ascunzându-se sub mantia minciunii, el a reușit să obțină un avantaj. Toate acțiunile sale erau așa de mult învăluite în mister, încât a fost foarte dificil pentru îngeri să descifreze adevărata natură a lucrării sale. Până când nu s-a dezvoltat pe deplin, nu era posibil ca răul să apară în adevărata lui înfățișare; nemulțumirea lui nu putea fi văzută ca răzvrătire. Chiar și îngerii loiali lui Dumnezeu nu puteau discerne pe deplin caracterul său sau să vadă unde ducea lucrarea lui. La început, Lucifer și-a dirijat în așa fel ispitele, încât el nu era cu nimic implicat. Pe îngerii pe care nu i-a putut corupe spre a fi cu totul de partea sa i-a acuzat de indiferență față de interesele ființelor cerești. Chiar lucrarea pe care el o făcea o punea pe seama îngerilor ce au rămas loiali față de Dumnezeu. Era metoda sa aceea de a produce confuzie prin întrebări subtile cu privire la planurile lui Dumnezeu. El înveșmânta în mister tot ceea ce era simplu și, printr-o măiastră pervertire, arunca îndoiala asupra celor mai clare declarații ale lui Dumnezeu. Iar poziția sa înaltă, legată așa de strâns de conducerea divină, a dat o greutate și mai mare celor spuse de el. Dumnezeu putea folosi numai acele mijloace care erau în armonie cu adevărul și neprihănirea. Satana însă putea folosi ceea ce Dumnezeu nu putea - minciuna și lingușirea. El a căutat să falsifice Cuvântul lui Dumnezeu și să prezinte greșit, tendențios, planul guvernării Sale, susținând că Dumnezeu nu a fost drept când a impus legi îngerilor; că, cerând supunere și ascultare din partea ființelor create de El, nu urmărea altceva decât înălțarea de Sine. Deci, era necesar să se demonstreze înaintea locuitorilor cerului și a tuturor lumilor din univers că guvernarea lui Dumnezeu este dreaptă, iar Legea Sa desăvârșită. Satana a făcut să se înțeleagă că nici el nu căuta altceva, decât să promoveze binele universului. Trebuia ca adevăratul caracter al uzurpatorului și scopul său real să fie înțelese de toți. Lui trebuia să i se dea timp să se manifeste prin lucrările lui rele, stricate. Satana a pus în seama guvernării lui Dumnezeu discordia pe care propria lui comportare a semănat-o în ceruri. Tot răul, a declarat el, este rezultatul guvernării divine. El pretindea că scopul său era acela de a îmbunătăți legile lui Dumnezeu. De aceea, Iehova/Yahwe i-a îngăduit să demonstreze natura pretențiilor sale, să arate rezultatele schimbărilor propuse de el în Legea divină. Propria sa lucrare trebuia să-l condamne. La început, Satana pretindea că nu este un răzvrătit. Universul întreg trebuia să-l vadă pe înșelător demascat. Chiar și atunci când a fost aruncat afară din ceruri, înțelepciunea cea veșnică nu l-a distrus. Deoarece numai slujirea din iubire putea fi primită de Dumnezeu, supunerea ființelor create de El trebuia să se bazeze pe convingerea dreptății și bunăvoinței Sale. Locuitorii cerului și ai celorlalte lumi, fiind nepregătiți să înțeleagă natura sau consecințele păcatului, nu puteau vedea atunci dreptatea lui Dumnezeu în nimicirea lui Satana. Dacă ar fi fost imediat șters din rândul celor vii, unii ar fi slujit lui Dumnezeu mai degrabă de frică decât din iubire. Influența înșelătorului nu avea să fie pe deplin nimicită și nici spiritul de răzvrătire nu ar fi fost în totul eradicat. De aceea, pentru binele întregului univers, de-a lungul veacurilor nesfârșite, el trebuia să-și dezvolte mai mult principiile, pentru ca acuzațiile aduse de el guvernării divine să poată fi văzute în adevărata lor lumină de către toate ființele create și pentru ca dreptatea și mila lui Dumnezeu, cum și neschimbabilitatea Legii Sale să poată fi - pentru totdeauna - în afară de orice îndoială. De-a lungul veacurilor viitoare, răzvrătirea lui Satana avea să fie o lecție pentru univers, o mărturie veșnică cu privire la natura păcatului și a teribilelor lui rezultate. Manifestarea acțiunii lui Satana, efectele ei atât asupra oamenilor, cât și asupra îngerilor aveau să arate care va fi rezultatul părăsirii autorității divine. Acest lucru avea să dea mărturie despre faptul că de guvernarea lui Dumnezeu se leagă binele tuturor ființelor create de El. Astfel, istoria acestui teribil experiment al răzvrătirii trebuia să fie un scut de apărare pentru toate ființele sfinte, ca să le împiedice să mai fie înșelate cu privire la natura păcatului, să le salveze de la păcătuire și de la suportarea consecințelor sale. Cel care conduce totul în ceruri este Acela care vede sfârșitul chiar de la început, Acela în fața Căruia tainele trecutului și cele ale viitorului sunt deopotrivă descifrate și care, dincolo de jalea, întunericul și ruina aduse de păcat, vede realitatea planurilor Sale de iubire și binecuvântare. Locuitorii universului, atât cei loiali față de Dumnezeu, cât și cei care s-au răzvrătit împotriva Lui, vor înțelege într-o zi că toate „lucrările Lui sunt desăvârșite, toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios și fără nedreptate”. (Deuteronom 32, 4.). 

3. Adam și Eva:

„Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului, și toată oștirea prin suflarea gurii Lui”. „Căci El zice, și se face; poruncește și ce poruncește ia ființă”. (Psalm 33, 6.9 - T.M.) „El a așezat pământul pe temeliile lui, și niciodată nu se va clătina”. (Psalm 104, 5 - T.M.). Când a ieșit din mâna Creatorului său, pământul era deosebit de frumos. Suprafața sa era variat dispusă, cu munți, dealuri și câmpii, intersectate din loc în loc de râuri mari și lacuri încântătoare; dar dealurile și munții nu erau prăpăstioși și accidentați, plini de coborâșuri amețitoare și abisuri înspăimântătoare, așa cum sunt astăzi; vârfurile ascuțite și inegale ale munților pământului erau îngropate sub pământul roditor, care făcea ca pretutindeni să crească o vegetație luxuriantă. Nu existau mlaștini nesănătoase sau pământuri aride. Boschete pline de farmec și flori delicate se înfățișau ochilor în orice parte ai fi privit. Înălțimile erau acoperite de copaci mult mai falnici decât cei care există astăzi. Aerul era curat și sănătos, nepoluat de miasme otrăvitoare. Întreaga priveliște întrecea în frumusețe chiar și grădina cea mai bogat ornamentată a celui mai de seamă palat. Oștile cerești priveau scena cu încântare și se bucurau la vederea minunatelor lucrări ale lui Dumnezeu. După ce pământul, cu bogăția vieții animale și vegetale, a fost adus la existență, omul, coroana lucrării Creatorului, pentru care a fost făcut pământul în toată frumusețea lui, a fost adus și el în prim planul acțiunii divine. Lui i-a fost dată stăpânirea peste tot ceea ce ochii săi puteau cuprinde cu privirea; căci „Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească ... peste tot pământul...”. Astfel, „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său ... parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut”. (Geneza 1, 26-27.). Aici este prezentată în mod clar originea neamului omenesc; iar raportul divin este așa de clar prezentat, încât nu lasă nicio posibilitate de a se trage concluzii greșite. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său. Nu este nicio taină în aceasta. Nu există niciun temei pentru a presupune că omul a evoluat printr-un mod lent de dezvoltare, de la formele inferioare de viață animală sau vegetală. O astfel de învățătură înjosește marea lucrare a Creatorului, coborând-o la nivelul îngust al concepțiilor omenești. Oamenii sunt atât de porniți să-L excludă pe Dumnezeu de la conducerea Universului, încât ei au înjosit omul, jefuindu-l de demnitatea originii sale. Dumnezeu, care a așezat lumile înstelate în înălțime și a colorat cu o măiestrită delicatețe florile de pe câmp, care a umplut cerul și pământul cu minunățiile puterii Sale, atunci când a sosit timpul să încoroneze glorioasa Sa lucrare, să așeze în mijlocul ei pe cineva care să stea ca un stăpân al acestui minunat pământ, n-a dat greș în a crea o ființă vrednică de mâinile care i-au dat viață. Genealogia neamului nostru omenesc, așa cum ne este dată prin inspirație, ne duce înapoi la originea sa, nu la o linie de germeni, moluște și patrupede în dezvoltare, ci la Marele Creator. Deși format din țărână, Adam a fost „fiul lui Dumnezeu”. El a fost așezat ca reprezentant al lui Dumnezeu, mai presus de ființele inferioare. Ele nu sunt capabile să înțeleagă sau să recunoască suveranitatea lui Dumnezeu, totuși au fost făcute cu capacitatea de a iubi și a sluji omului. Psalmistul spune: „I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui ... fiarele câmpului, păsările cerului ... și tot ce străbate cărările mărilor”. (Psalm 8, 6-8 - T.M.). Omul trebuia să poarte chipul lui Dumnezeu atât în înfățișarea exterioară, cât și în caracter. Numai Hristos singur este „întipărirea Ființei” (Evrei 1, 3) Tatălui; omul însă a fost făcut „după chipul” lui Dumnezeu. Natura sa era în armonie cu voința lui Dumnezeu. Mintea sa era capabilă să înțeleagă lucrurile dumnezeiești. Sentimentele sale erau curate; apetitul și pasiunile lui erau sub controlul rațiunii. El era sfânt și fericit, purtând chipul lui Dumnezeu și fiind în perfectă ascultare de voința Sa. Când a ieșit din mâna Creatorului său, omul avea o statură impozantă și o simetrie perfectă. Înfățișarea lui purta amprenta sănătății și strălucea de viață și sănătate. Înălțimea staturii lui Adam era mult mai mare decât a oamenilor care locuiesc astăzi pe pământ. Eva era puțin mai mică în statură; totuși, înfățișarea ei era plină de frumusețe. Perechea lipsită de păcat nu purta niciun veșmânt artificial; ei erau îmbrăcați cu un acoperământ de lumină și slavă, așa cum poartă îngerii. Atâta vreme cât au trăit în ascultare de Dumnezeu, acest acoperământ de lumină a continuat să-i înveșmânteze. După crearea lui Adam, fiecare ființă creată a fost adusă înaintea lui ca să-și primească numele; el a văzut că fiecăreia îi fusese dat un tovarăș, dar printre ele „nu și-a găsit niciun ajutor care să i se potrivească”. (Geneza 2, 20.). Printre toate creaturile pe care Dumnezeu le-a făcut pe pământ, nu era niciuna care să fie deopotrivă cu omul. Și Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el”. (Geneza 2, 18.). Omul n-a fost făcut să trăiască în singurătate; el trebuia să fie o ființă sociabilă. Fără un tovarăș, frumusețea peisajului și desfătarea activității din Eden nu putea să ofere adevărata fericire. Chiar comuniunea cu îngerii nu putea satisface dorința, nevoia de simpatie și tovărășie. Nu era nimeni de aceeași natură cu el, care să iubească și să fie iubit. Dumnezeu personal i-a dat lui Adam un tovarăș. El i-a făcut ajutorul „potrivit pentru el”, un ajutor care să-i corespundă, unul care era potrivit să fie tovarășul său și care putea fi una cu el în iubire și simpatie. Eva a fost creată dintr-o coastă luată de la Adam, aceasta însemnând că ea nu trebuia să-l controleze, să-l stăpânească pe el, care era capul, dar nici să fie călcată în picioare ca fiind inferioară, ci să stea lângă el ca fiind egali, să fie iubită și ocrotită de el. O parte din om, oase din oasele lui și carne din carnea lui, ea era cel de-al doilea eu al său, înfățișând strânsa unire și atașamentul plin de afecțiune ce trebuie să existe în această legătură. „Căci nimeni nu și-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrănește și îl îngrijește”. (Efeseni 5, 29.). „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa, și se va lipi de nevasta sa, și se vor face un singur trup”. (Geneza 2, 24.). Dumnezeu a fost Acela care a oficiat prima căsătorie. Astfel, această instituție Îl are ca întemeietor pe Creatorul universului. „Căsătoria să fie ținută în toată cinstea” (Evrei 13, 4); ea a fost unul dintre primele daruri pe care le-a dat Dumnezeu omului și este una dintre cele două instituții pe care, după căderea în păcat, Adam le-a luat dincolo de poarta Paradisului. Când principiile divine sunt recunoscute și urmate în această legătură, căsătoria este o binecuvântare; ea ocrotește curăția și fericirea neamului omenesc, satisface nevoile sociale ale omului și îi înalță natura fizică, intelectuală și morală. „Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden spre răsărit; și a pus acolo pe omul pe care-l întocmise”. (Geneza 2, 8.). Tot ceea ce a făcut Dumnezeu a fost de o frumusețe desăvârșită și nimic nu lipsea care ar fi putut contribui la fericirea perechii sfinte; și totuși, Dumnezeu le-a mai dat încă un semn al iubirii Sale, pregătind în mod special o grădină care să fie căminul lor. În această grădină erau toate soiurile de pomi, mulți din ei plini de parfum și fructe delicioase. Erau vii plăcute, crescând înalte, înfățișându-se totuși în modul cel mai plăcut, cu mlădițele lor încovoindu-se gata să se rupă de greutatea rodului îmbietor al celor mai variate și bogate soiuri. Munca lui Adam și a Evei era aceea de a aranja ramurile viței ca să formeze bolți, făcând astfel pentru ei o locuință din copacii plini de viață și acoperiți de frunze și fructe. Se aflau acolo flori pline de un parfum suav, de o bogată paletă coloristică. În mijlocul grădinii se afla pomul vieții, întrecând în înfățișarea lui maiestuoasă toți ceilalți pomi. Fructele lui aveau înfățișarea unor mere de aur și argint și aveau puterea de a perpetua viața. Creațiunea era acum completă. „Astfel au fost sfârșite cerurile și pământul și toată oștirea lor”. „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune.” (Geneza 1, 31.). Edenul înflorise pe pământ. Adam și Eva aveau cale liberă la pomul vieții. Nicio pată a păcatului și nicio umbră a morții nu întina minunata creațiune. „Stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie și ... toți fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie”. (Iov 38, 7.). Iehova cel mare a pus temeliile pământului; El a îmbrăcat tot pământul în veșmântul frumuseții și l-a umplut cu tot felul de lucruri folositoare omului; El a creat toate minunățiile pământului și ale mării. În șase zile, lucrarea cea mare de creațiune a fost terminată. Și „Dumnezeu.... S-a odihnit în ziua a șaptea, de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Și Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise și o făcuse”. (Geneza 2, 2-3.). Dumnezeu a privit cu satisfacție asupra lucrării mâinilor Sale. Totul era desăvârșit, vrednic de autorul divin, și El S-a odihnit, nu ca unul care era obosit, ci ca unul care era satisfăcut de roadele înțelepciunii și bunătății Sale și de manifestarea slavei Sale. După ce S-a odihnit în ziua a șaptea, Dumnezeu a sfințit-o sau a pus-o deoparte, ca o zi de odihnă pentru om. Urmând exemplul Creatorului, omul trebuie să se odihnească în această zi sfântă, pentru ca, atunci când va privi cerurile și pământul, el să poată medita asupra marii lucrări de creațiune a lui Dumnezeu și pentru ca, văzând dovezile înțelepciunii și bunătății lui Dumnezeu, inima sa să poată fi plină de iubire și respect față de Făcătorul ei. 

Primii noștri părinți, deși creați nevinovați și sfinți, nu erau în afara posibilității de a face răul. Dumnezeu i-a făcut agenți morali liberi, capabili să aprecieze înțelepciunea și bunătatea caracterului Său, cum și dreptatea cerințelor Sale, și, în deplină libertate și cunoștință de cauză, să asculte sau să nu asculte de El. Ei aveau să se bucure de comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții îngeri; dar mai înainte ca să li se acorde viața veșnică, credincioșia lor trebuia să fie pusă la probă. Chiar de la începutul existenței omului a fost pusă o interdicție asupra dorinței de satisfacere a poftei, această fatală pasiune care a stat la temelia căderii lui Satana. Pomul cunoștinței, care se afla alături de pomul vieții în mijlocul grădinii, avea să fie un mijloc de testare a ascultării, credinței și iubirii primilor noștri părinți. În timp ce li s-a permis să mănânce după plăcere din toți ceilalți pomi, din acest pom erau opriți să guste, sub amenințarea pedepsei cu moartea. De asemenea, ei aveau să fie supuși ispitirilor lui Satana; dar, dacă aveau să treacă cu bine proba, în final ei aveau să fie așezați în afara puterii lui, bucurându-se veșnic de harul lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a așezat pe om sub lege, ca o condiție indispensabilă a existenței sale. El era un supus al guvernării divine și nu poate exista guvernare fără lege. Dumnezeu putea să-l creeze pe om fără posibilitatea de a călca Legea Sa; El ar fi putut opri mâna lui Adam de a atinge fructul oprit; dar în cazul acesta omul n-ar mai fi fost un agent moral liber, ci un simplu automat. Fără libertatea de a alege, ascultarea sa nu avea să fie voluntară, ci forțată. În situația aceasta nu putea avea loc nicio dezvoltare a caracterului. O astfel de situație ar fi fost contrară planului lui Dumnezeu de a proceda cu locuitorii celorlalte lumi. Ar fi fost nedemn pentru om, ca ființă inteligentă, și acest lucru ar fi întărit acuzația lui Satana, potrivit căreia conducerea lui Dumnezeu este arbitrară. Dumnezeu l-a făcut pe om neprihănit; El i-a dat trăsături nobile de caracter, fără niciun fel de tendințe spre rău, spre păcat. El l-a înzestrat cu o deosebită putere intelectuală și i-a prezentat cele mai puternice apeluri posibile pentru a fi credincios legământului său de supunere. Ascultarea, desăvârșită și continuă, era condiția fericirii veșnice. În această condiție, el avea să aibă acces la pomul vieții. 

Căminul primilor noștri părinți avea să fie un model pentru alte cămine, pe măsură ce copiii lor aveau să plece de lângă ei și să stăpânească pământul. Căminul acela, înfrumusețat chiar de mâna lui Dumnezeu, nu era un palat magnific. Oamenii, în mândria lor, își găsesc plăcerea în ridicarea de edificii strălucitoare și costisitoare, glorificându-se prin lucrarea mâinilor lor. Dumnezeu însă l-a așezat pe Adam într-o grădină. Acesta era căminul său. Cerul albastru era acoperământul lui, pământul, cu delicatele lui flori și cu covorul ierbii de un verde viu, era podeaua căminului, iar ramurile încărcate de frunze ale pomilor deosebit de frumoși formau baldachinul lui. Pereții lui erau plini cu cele mai strălucitoare podoabe - lucrarea mâinilor Marelui Artist. De jur împrejurul perechii sfinte se găsea o lecție valabilă pentru toate timpurile, și anume că adevărata fericire nu se găsește în satisfacerea mândriei și luxului, ci în comuniunea cu Dumnezeu prin lucrările create de El. Dacă oamenii ar da mai puțină atenție la ceea ce este artificial și ar cultiva o mai mare simplitate, ar fi mult mai aproape în a corespunde scopului urmărit de Dumnezeu în crearea lor. Mândria și ambiția nu vor fi niciodată satisfăcute, dar aceia care sunt într-adevăr înțelepți vor găsi suficiente și înălțătoare plăceri în izvoarele de bucurie pe care Dumnezeu le-a așezat și le așează la îndemâna tuturor. Locuitorilor Edenului le-a fost încredințată grija grădinii, „ca s-o lucreze și s-o păzească”. (Geneza 2, 15.). Ocupația lor nu era obositoare, ci plăcută și reconfortantă. Munca a fost dată de Dumnezeu ca o binecuvântare pentru om, să-i ocupe mintea, să-i întărească corpul și să-i dezvolte capacitățile. În activitatea intelectuală și fizică, Adam a găsit una dintre cele mai înalte plăceri ale existenței sale sfinte. Și atunci când, ca urmare a neascultării sale, el a fost îndepărtat din frumosul său cămin și obligat să se lupte cu ariditatea pământului ca să-și câștige pâinea cea de toate zilele, chiar această muncă, deși cu totul diferită de ocupația plăcută din grădina Edenului, era un scut împotriva ispitei și un izvor de fericire. Cei care consideră munca un blestem, chiar dacă ea este însoțită de oboseală și durere, greșesc. Adesea, cei bogați privesc în jos cu dispreț la clasa muncitoare, dar faptul acesta este în totul în opoziție cu planul lui Dumnezeu în crearea omului. Ce sunt oare toate averile pe care cel mai avut om le are, în comparație cu moștenirea dată nobilului Adam? Și cu toate acestea, Adam nu trebuia să fie leneș. Creatorul nostru, care știe ce este spre binele și fericirea omului, i-a stabilit lui Adam lucrarea pe care o avea de făcut. Adevărata bucurie a vieții este aflată numai de bărbații și femeile care muncesc. Îngerii sunt lucrători sârguincioși; ei sunt slujitorii lui Dumnezeu în slujba fiilor oamenilor. Creatorul n-a pregătit niciun loc pentru indolenta practică a leneviei. Dacă Îi rămâneau credincioși lui Dumnezeu, Adam și tovarășa lui aveau să poarte răspunderea conducerii pământului. Lor le-a fost dat un control nelimitat asupra oricărei ființe vii. Leul și mielul se jucau împreună în pace în jurul lor și se întindeau împreună la picioarele lor; păsărelele pline de bucurie zburau fără teamă în jurul lor; și, în timp ce cântecele lor pline de bucurie se înălțau spre lauda Creatorului lor, Adam și Eva se uneau cu ele în a aduce mulțumiri Tatălui și Fiului. Cei doi care alcătuiau perechea cea sfântă nu erau numai copii sub grija părintească a lui Dumnezeu, ci și învățăcei, primind învățături din partea Atotînțeleptului Creator. Ei erau vizitați de îngeri și aveau posibilitatea comunicării cu Făcătorul lor fără nicio perdea despărțitoare între ei. Erau plini de vigoarea ce venea de la pomul vieții și puterea lor intelectuală nu era decât cu puțin mai prejos de aceea a îngerilor. Tainele universului vizibil, „minunile Aceluia a cărui știință este desăvârșită” (Iov 37, 16), le ofereau un izvor inepuizabil de învățătură și bucurie. Legile ce acționează în natură și care au constituit obiectul de studiu al oamenilor timp de șase mii de ani erau deschise înțelegerii minții lor de către Cel veșnic, Inițiatorul și Susținătorul a toate. Ei vorbeau cu frunzele, cu florile și cu pomii, culegând de la fiecare secretele vieții lor. Adam era un bun cunoscător al fiecărei creaturi, de la puternicul leviatan, ce se joacă în valurile mării, și până la insectele ce plutesc în razele de soare. Fiecăreia dintre ele Adam i-a dat un nume, el fiind cunoscător al naturii și obiceiurilor lor. Slava lui Dumnezeu din ceruri, lumile nenumărate în mișcarea lor ordonată, „plutirea norilor”, tainele luminii și ale sunetului, ale zilei și ale nopții - toate erau deschise studiului primilor noștri părinți. Pe fiecare frunză a pădurii sau pe fiecare piatră din munți, în fiecare stea strălucitoare, pe pământ, în aer și pe cer, era scris numele lui Dumnezeu. Ordinea și armonia creațiunii le vorbeau despre înțelepciunea și puterea Celui infinit. Ei descopereau totdeauna ceva atrăgător care le umplea inimile cu o mai profundă iubire, făcându-i să izbucnească în cuvinte de mulțumire și recunoștință. Atâta timp cât ei au rămas loiali legii divine, capacitatea de a cunoaște, de a se bucura și de a iubi avea să crească continuu. Ei aveau să câștige mereu noi comori de cunoștință, descoperind noi izvoare de fericire și obținând concepții din ce în ce mai clare despre iubirea nemăsurată și de nesecat a lui Dumnezeu. 

Nemaiavând posibilitatea să stârnească răscoală în ceruri, vrăjmășia lui Satana împotriva lui Dumnezeu a găsit un nou teren în a complota la ruina neamului omenesc. În fericirea și pacea perechii sfinte din Eden, el avea viziunea binecuvântării care, pentru el, era pentru totdeauna pierdută. Stăpânit de invidie, s-a hotărât să-i incite la neascultare și să aducă asupra lor vinovăția și pedeapsa păcatului. El avea să schimbe iubirea lor în neîncredere și cântecele lor de laudă în reproșuri împotriva Făcătorului lor. În felul acesta, nu numai că avea să arunce aceste ființe nevinovate în aceeași mizerie pe care el însuși o trăia, ci avea să arunce dezonoare asupra lui Dumnezeu și să producă durere în ceruri. Primii noștri părinți au fost avertizați cu privire la primejdia ce-i amenința. Mesageri cerești le-au înfățișat istoria căderii lui Satana, cum și complotul lui pentru nimicirea lor, dezvăluindu-le pe deplin natura guvernării divine pe care prințul răului căuta s-o răstoarne. Satana și oștile sale au căzut datorită neascultării de poruncile cele drepte ale lui Dumnezeu. Cât de important era, deci, ca Adam și Eva să onoreze această Lege, singura în stare să mențină ordinea și dreptatea. Legea lui Dumnezeu este tot atât de sfântă ca și Dumnezeu. Ea este o relevare a voinței Sale, o transcriere a caracterului Său, expresia iubirii și înțelepciunii divine. Armonia creațiunii depinde de o desăvârșită conformare a tuturor ființelor, a tot ce există, a ceea ce se mișcă sau nu, cu Legea Creatorului. Dumnezeu a dat legi după care să se conducă nu numai ființele existente, ci toate lucrările naturii. Totul se află sub legi fixe, legi ce nu pot fi ignorate. Dar, în timp ce în natură totul este guvernat de legi naturale, numai omul, dintre toate ființele ce populează pământul, numai el este răspunzător față de Legea morală. Omului, coroana creațiunii Sale, Dumnezeu îi dă puterea să înțeleagă cerințele Sale, să înțeleagă dreptatea și generozitatea Legii Sale, cum și pretențiile ei sfinte față de el; iar omului i se cere să răspundă prin ascultare. 

Asemenea îngerilor, locuitorii Edenului fuseseră puși la probă; fericirea lor putea fi menținută numai cu condiția credincioșiei față de Legea Creatorului. Ei puteau să asculte și să trăiască sau să nu asculte și să piară. Dumnezeu îi făcuse beneficiarii unor bogate binecuvântări; dar dacă ei aveau să nesocotească voia Sa, El, care nu i-a cruțat pe îngerii care au păcătuit, nu-i putea lăsa nici pe ei nepedepsiți; păcatul avea să ducă la pierderea darurilor Sale și să aducă asupra lor mizeria și ruina. Îngerii i-au avertizat să se păzească de înșelăciunile lui Satana, întrucât eforturile lui de a-i prinde în mrejele sale aveau să fie neobosite. Atâta vreme cât ei erau ascultători de Dumnezeu, cel rău nu le putea face niciun rău; căci, dacă era nevoie, toți îngerii cerului aveau să fie trimiși în ajutorul lor. Dacă ei respingeau cu tărie primele lui insinuări, atunci aveau să fie tot așa de în siguranță ca și mesagerii cerești. Dar, dacă o dată cedau ispitei, natura lor avea să ajungă atât de stricată, încât să nu mai aibă nicio putere și nici voință în ei înșiși ca să reziste lui Satana. Pomul cunoștinței a fost pentru ei un mijloc de testare a ascultării și iubirii lor față de Dumnezeu. Domnul a considerat că este bine să le pună înainte o singură restricție referitoare la folosirea a tot ceea ce se află în grădină; dar, dacă ei aveau să nesocotească voia Sa în legătură cu acest lucru deosebit, aveau să se facă vinovați de păcatul neascultării. Satana nu avea să-i urmărească totdeauna cu ispitele lui; el avea acces la ei numai la pomul din care le era interzis să mănânce. Dacă ei aveau să cerceteze natura lui, se expuneau înșelăciunilor lui. Erau sfătuiți să acorde o deosebită atenție avertizării pe care Dumnezeu le-a dat-o și să fie mulțumiți cu învățătura, cunoștința, pe care El a considerat de bine să le-o transmită. Pentru a aduce la îndeplinire lucrarea sa fără să fie văzut, Satana a ales să folosească șarpele - ca medium - o travestire bine adaptată pentru scopul pe care-l urmărea, și anume înșelarea lor. Șarpele a fost una dintre cele mai înțelepte și mai frumoase creaturi de pe pământ. El avea aripi și, când zbura prin aer, oferea o priveliște de o strălucire scânteietoare, având culoarea și strălucirea aurului trecut prin foc. Odihnindu-se în ramurile bogat încărcate cu roade ale pomului oprit și ospătându-se cu delicioasele lui fructe, era un lucru ce atrăgea atenția și încânta ochiul celui ce-l privea. Astfel, în grădina păcii era ascuns nimicitorul, pândindu-și prada. Îngerii o avertizaseră pe Eva să aibă grijă să nu se despartă de soțul ei în timp ce erau ocupați cu lucrul lor de fiecare zi din grădină; lângă el, ea avea să fie mai puțin în primejdia de a fi ispitită decât dacă ar fi fost singură. Dar, absorbită de îndeletnicirea ei plăcută, fără să-și dea seama, s-a îndepărtat de lângă el. Când și-a dat seama că era singură, a avut simțământul primejdiei, dar a dat la o parte teama, considerând că are suficientă înțelepciune și putere ca să discearnă răul și să i se opună. Nesocotind avertizarea îngerilor, ea s-a trezit deodată privind cu admirație și curiozitate la pomul oprit. Fructul era frumos și se întreba în sinea ei de ce oare Dumnezeu nu le-a îngăduit să aibă acces la el. Acum era ocazia ce se oferea ispititorului. Ca și când era în stare să priceapă cele ce se petreceau în mintea ei, el i s-a adresat: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: Să nu mâncați din toți pomii din grădină?” (Geneza 3, 2.). Eva a fost surprinsă și a tresărit, auzind parcă ecoul gândurilor ei. Dar șarpele a continuat cu o voce plină de muzicalitate să-i aducă laude subtile cu privire la neîntrecuta ei drăgălășenie, iar cuvintele lui nu-i displăceau. În loc să fugă din locul acela, ea a întârziat, minunându-se că aude un șarpe vorbind. Dacă i s-ar fi adresat o ființă asemenea îngerilor, temerile ei ar fi fost trezite, dar ea nu s-a gândit niciodată că șarpele cel fascinant putea deveni un medium al vrăjmașului căzut. La întrebarea ademenitoare a ispititorului, ea a răspuns: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: Să nu mâncați din el, și nici să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți. Atunci șarpele a zis femeii: Hotărât, că nu veți muri; dar Dumnezeu știe că, în ziua în care veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”. (Geneza 3, 2-5.). Înfruptându-se din acest pom, a declarat el, ei aveau să ajungă într-o sferă mult mai înaltă a existenței lor și să pătrundă într-un vast câmp al cunoștinței. Chiar el a mâncat din fructul oprit și, ca rezultat, a obținut puterea de a vorbi. El a insinuat faptul că din gelozie Dumnezeu voiește să-i împiedice să mănânce din el, ca nu cumva să ajungă și ei să fie deopotrivă cu El. Datorită proprietăților lui minunate de a da înțelepciune și putere, El le-a interzis să guste sau chiar să se atingă de el. Ispititorul lasă să se înțeleagă că, de fapt, avertizarea divină nu avea să fie realmente adusă la îndeplinire; ea era destinată numai să-i intimideze. Cum avea să fie posibil pentru ei să moară? N-au mâncat ei oare din pomul vieții? Dumnezeu nu urmărea altceva decât să-i împiedice să ajungă la o mai nobilă dezvoltare și la realizarea unei mai mari fericiri. Aceasta a fost și este lucrarea lui Satana, din zilele lui Adam și până în prezent, și el a urmărit-o cu mare succes. El îi ispitește pe oameni să nu se încreadă în iubirea lui Dumnezeu și să se îndoiască de înțelepciunea Lui. El caută continuu să trezească un spirit de curiozitate nesfântă, o dorință nepotolită și plină de curiozitate de a pătrunde în tainele înțelepciunii și puterii divine. În eforturile lor de a descoperi ceea ce Dumnezeu a binevoit să păstreze ascuns, mulți pierd din vedere adevărurile pe care el le-a descoperit și care sunt esențiale pentru mântuire. Satana îi ispitește pe oameni la neascultare, făcându-i să creadă că în acest fel ei pătrund într-un minunat câmp al cunoașterii. Dar toate acestea nu sunt decât o înșelăciune. Plini de ideile lor despre progres, călcând în picioare cerințele lui Dumnezeu, merg pe drumul ce duce la degradare și moarte. Satana a spus sfintei perechi că va avea de câștigat prin călcarea Legii lui Dumnezeu. Nu vedem noi și astăzi asemenea raționamente? Mulți vorbesc despre îngustimea acelora care ascultă de poruncile lui Dumnezeu, în timp ce ei pretind a avea idei mai largi, bucurându-se de o mai mare libertate. Ce altceva este aceasta decât un ecou al vocii din Eden care spunea: „În ziua în care veți mânca din el” - călcând preceptele divine - „veți fi ca Dumnezeu”? Satana a susținut faptul că, mâncând din fructul oprit, a beneficiat de mult bine, dar n-a lăsat să se vadă că prin neascultare el a fost aruncat din ceruri. Deși el era conștient de faptul că păcatul are ca rezultat o pierdere infinită, a ascuns propria sa stare mizerabilă, cu scopul de a atrage și pe alții în situația sa. Eva, într-adevăr, a crezut cuvintele lui Satana, dar credința ei n-a scutit-o de pedeapsa păcatului. Ea a nesocotit cuvintele lui Dumnezeu și aceasta a fost ceea ce a dus la căderea ei. În ziua judecății, oamenii nu vor fi condamnați pentru faptul că în mod cinstit ei au crezut o minciună, ci pentru că n-au crezut adevărul, pentru că au neglijat ocazia de a învăța ce este adevărul. Dimpotrivă, cu toată sofisticăria lui Satana, este totdeauna un lucru dezastruos acela de a nu asculta de Dumnezeu. Noi trebuie să ne consacrăm inimile ca să cunoaștem ce este adevărul. Toate lecțiile pe care Dumnezeu le-a lăsat să fie cuprinse în Cuvântul Său sunt pentru avertizarea și învățătura noastră. Ele nu sunt date ca să ne scape de înșelăciune. Nesocotirea lor va sfârși în ruină pentru noi. Putem fi siguri că ceea ce vine în conflict cu Cuvântul lui Dumnezeu vine de la Satana. Șarpele a rupt fructul din pomul oprit și l-a așezat în mâinile pe jumătate împotrivitoare ale Evei. Apoi el i-a amintit propriile cuvinte, că Dumnezeu le interzisese să se atingă de pom ca să nu moară. Dar șarpele a spus că ea nu avea să sufere mai mult mâncând fructul oprit decât dacă l-ar atinge. Văzând că nimic rău nu se întâmplă ca o consecință a ceea ce a făcut, Eva a devenit mai îndrăzneață. Când a văzut că „pomul era bun de mâncat și plăcut de privit, și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea”, a „luat deci din rodul lui și a mâncat”. (Geneza 3, 6.). Fructul era delicios la gust și, pe când mânca din el, a avut senzația că simte o putere reînviorătoare și s-a văzut pășind într-o poziție mai înaltă a existenței sale. Fără teamă, a luat și a mâncat. Acum, păcătuind ea însăși, Eva a devenit un agent al lui Satana în lucrarea de ruinare a soțului ei. Într-o stare de stranie și nenaturală excitare, cu mâinile pline de fructele oprite, ea l-a căutat și i-a povestit toate cele ce au avut loc. O expresie de întristare s-a întipărit pe fața lui Adam. El era uimit și alarmat. La cuvintele Evei, el a răspuns că acesta trebuie să fie vrăjmașul împotriva căruia fuseseră avertizați; și, prin hotărârea divină, ea trebuia să moară. Ca răspuns, ea l-a îmbiat să mănânce, repetând cuvintele șarpelui, că nu vor muri, cu siguranță. Ea a considerat că lucrul acesta trebuie să fie adevărat, pentru că nu simțea nicio dovadă a dizgrației lui Dumnezeu, ci din contră, trăia experiența unei plăcute și înălțătoare influențe, care umplea fiecare facultate cu un nou suflu de viață și care - gândea ea - era inspirat de mesageri cerești. Adam a înțeles că tovarășa sa a călcat porunca lui Dumnezeu, nesocotind singura opreliște ce le-a fost pusă ca test al credincioșiei și iubirii lor. În mintea sa avut loc o luptă teribilă. El deplângea faptul că îngăduise Evei să rătăcească departe de el. Dar acum fapta fusese săvârșită; el trebuia să se despartă de aceea a cărei societate fusese bucuria sa. Cum avea să suporte el lucrul acesta? Adam se bucurase în compania lui Dumnezeu și a sfinților Săi îngeri. El privise slava Creatorului. Adam înțelesese destinul măreț ce se deschidea înaintea neamului omenesc, dacă ei rămâneau credincioși lui Dumnezeu. Acum, toate aceste binecuvântări erau pierdute din vedere de teama de a nu pierde acel singur dar, care în ochii săi le întrecea pe toate celelalte. Iubirea, recunoștința și credincioșia față de Creator, toate erau subordonate iubirii lui pentru Eva. Ea era o parte din el și nu putea suporta gândul despărțirii. Nu putea pricepe că aceeași Putere Infinită, care din pulberea pământului i-a creat o ființă vie, frumoasă, și, din iubire pentru el, i-a dat un tovarăș, putea să-i dea altul în loc. De aceea, el s-a hotărât să împărtășească soarta ei; dacă ea trebuia să moară, și el avea să moară împreună cu ea. În definitiv, gândea el, nu cumva erau adevărate cuvintele șarpelui cel înțelept? Eva era în ochii lui tot așa de frumoasă și nevinovată ca și înainte de acest act de neascultare. Ea manifesta o mai mare iubire pentru el decât până atunci. Niciun semn al morții nu a apărut în ființa ei și el se hotărî repede să înfrunte consecințele. A luat fructul și l-a mâncat repede. După păcătuirea sa, Adam se vedea - la început - pășind într-o altă sferă a existenței sale. Dar, nu după mult timp, gândul păcătuirii sale l-a umplut de groază. Aerul, care până atunci fusese la o temperatură blândă și uniformă, acum părea că îngheață perechea vinovată. Iubirea și pacea care fuseseră partea lor s-au dus, iar în locul lor ei aveau simțământul păcatului, o teamă pentru viitor, o goliciune a sufletului. Veșmântul de lumină care-i acoperea acum a dispărut și, pentru a-l înlocui, ei au încercat să dea formă unui acoperământ pentru ei; căci goi, nu puteau să dea ochii cu Dumnezeu și cu sfinții îngeri. 

Acum ei începeau să vadă adevăratul caracter al păcatului lor. Adam i-a reproșat tovarășei sale actul său nebunesc de a pleca de lângă el și de a îngădui să fie înșelată de către șarpe; dar amândoi se mângâiau la gândul că Dumnezeu, care le dăduse atâtea dovezi ale iubirii Sale, avea să-i ierte pentru acest unic păcat sau că, totuși, nu aveau să fie supuși unei pedepse atât de teribile, cum se temeau că va fi. Satana triumfa pentru succesul său. El a ispitit femeia, ca aceasta să nu se mai încreadă în iubirea lui Hristos, să se îndoiască de înțelepciunea Lui, să calce Legea Sa și, prin ea, el a făcut ca Adam să fie înfrânt. Dar Marele Dătător al Legii era gata să facă cunoscut lui Adam și Evei consecințele păcatului lor. Prezența divină se manifestă în grădină. În nevinovăția și sfințenia lor, ei salutau cu bucurie apropierea Creatorului lor; dar acum ei au fugit plini de groază, căutând să se ascundă în cele mai retrase colțuri ale grădinii. Dar „Domnul Dumnezeu a chemat pe om, și i-a zis: Unde ești? El a răspuns: Ți-am auzit glasul în grădină și mi-a fost frică, pentru că eram gol, și m-am ascuns. Și Domnul a zis: Cine ți-a spus că ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îți poruncisem să nu mănânci?” (Geneza 3, 9.11.). Adam nu putea nici să nege, nici să scuze păcatul său; dar, în loc să dea pe față pocăință, el a făcut tot posibilul să arunce vina asupra soției și, în acest fel, asupra lui Dumnezeu Însuși: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom și am mâncat”. (Geneza 3, 12.). El, care din iubire pentru Eva, în mod deliberat, a ales să piardă aprobarea lui Dumnezeu, căminul său din Paradis și o viață veșnică plină de bucurie, putea acum, după căderea sa, să se străduiască să-i facă răspunzători pentru păcat pe tovarășa sa și chiar pe Creatorul său. Atât de teribilă este puterea răului! Când femeia a fost întrebată: „Ce ai făcut?”, ea a răspuns: „Șarpele m-a amăgit, și am mâncat din pom”. (Geneza 3, 13.). „De ce ai creat șarpele?” - acestea erau întrebările ce implicit se găseau în scuza ei pentru păcatul făptuit. Astfel, asemenea lui Adam, ea Îl făcea pe Dumnezeu răspunzător pentru căderea lor. Spiritul îndreptățirii de sine își are originea în tatăl minciunii; el a fost nutrit de către primii noștri părinți de îndată ce ei s-au supus influenței lui Satana și a fost manifestat de către toți fiii și fiicele lui Adam. În loc ca în umilință să-și mărturisească păcatele, ei caută să se apere aruncând vina asupra altora, asupra împrejurărilor sau asupra lui Dumnezeu, făcând chiar din binecuvântările Sale o ocazie de a murmura împotriva Lui. Domnul a pronunțat atunci sentința împotriva șarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat ești între toate vitele și între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieții tale să te târăști pe pântece, și să mănânci țărână”. (Geneza 3, 14.). Deoarece a fost folosit de Satana ca medium, șarpele avea să aibă partea sa în judecata divină. Din cea mai frumoasă și cea mai admirată dintre toate creaturile câmpului, el avea să devină cea mai respingătoare și cea mai detestată dintre toate, de temut și urâtă atât de oameni, cât și de animale. Cuvintele adresate mai departe șarpelui se aplică direct lui Satana, arătând înainte spre înfrângerea și distrugerea lui finală: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul”. (Geneza 3, 15.). Evei i s-a vorbit despre necazul și durerea care de atunci încolo trebuia să fie partea ei. Domnul spune: „Dorințele tale se vor ține după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine”. (Geneza 3, 16.). La creațiune, Dumnezeu a făcut-o să fie egală cu Adam. Dacă ei rămâneau ascultători de Dumnezeu - în armonie cu marea Sa lege a iubirii - aveau să fie totdeauna în armonie unul cu altul; păcatul însă a adus discordie, iar unirea lor putea fi acum menținută și armonia păstrată numai cu prețul supunerii din partea unuia sau altuia. Eva a fost prima care a păcătuit. Ea a căzut în ispită datorită faptului că s-a despărțit de tovarășul ei, contrar poruncii divine. Datorită cererii ei a păcătuit Adam și de aceea ea a fost pusă sub stăpânirea soțului ei. Dacă principiile cuprinse în Legea lui Dumnezeu ar fi fost urmate de către neamul omenesc căzut, această sentință, deși apărută ca un rezultat al păcatului, s-ar fi dovedit totuși o binecuvântare pentru ei; dar faptul că bărbatul a abuzat de supremația ce i-a fost dată a făcut adesea ca soarta femeii să fie foarte amară, făcându-i viața o povară. Eva fusese în mod desăvârșit fericită lângă soțul ei, în grădina Edenului; dar, asemenea neliniștitelor Eve moderne, ei îi plăcea să creadă în speranța pătrunderii într-o sferă mai înaltă decât aceea pe care i-o hotărâse Dumnezeu. În încercarea de a se ridica mai presus de poziția sa inițială, ea a căzut cu mult mai jos decât aceasta. Un rezultat asemănător va fi partea tuturor acelora care nu sunt binevoitoare să-și împlinească cu bucurie îndatoririle vieții în armonie cu planul lui Dumnezeu. În eforturile lor de a ajunge la poziții pentru care El nu le-a rânduit, multe lasă vacante locurile în care puteau fi o binecuvântare. În dorința lor pentru o sferă mai înaltă, multe sacrifică adevărata demnitate feminină, cum și noblețea caracterului și lasă nefăcută chiar lucrarea pe care Cerul le-a dat s-o facă. Lui Adam, Domnul i-a spus: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, și ai mâncat din pomul despre care îți poruncisem: Să nu mănânci deloc din el, blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ți scoți hrana din el în toate zilele vieții tale; spini și pălămidă să-ți dea, și să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci țărână ești, și în țărână te vei întoarce”. (Geneza 3, 17-19.). Nu a fost voia lui Dumnezeu ca perechea fără păcat să cunoască ceva în ceea ce privește păcatul. El le-a dat cu îmbelșugare binele și a reținut de la ei răul. Dar, împotriva poruncii Sale, ei au mâncat din pomul oprit și acum ei vor continua să mănânce din el - vor cunoaște răul - în toate zilele vieții lor. Din acel moment, neamul omenesc avea să fie chinuit, hăituit de ispitele lui Satana. În loc de munca dătătoare de fericire, ce le fusese dată până atunci, îngrijorarea și truda aveau să fie partea lor. Ei aveau să sufere dezamăgire, durere, suferință și, în cele din urmă, moartea. Sub blestemul păcatului, întreaga natură avea să dea mărturie omului despre caracterul și consecințele răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu. Când Dumnezeu l-a făcut pe om, El l-a făcut stăpân peste pământ și peste toate viețuitoarele de pe el. Atâta vreme cât Adam a rămas credincios Cerului, întreaga natură îi era supusă. Dar când s-a răzvrătit împotriva Legii divine, ființele inferioare s-au răzvrătit împotriva lui. Astfel, în marea Sa milă, Domnul avea să le arate oamenilor sfințenia Legii Sale și avea să-i facă să vadă, din propria lor experiență, primejdia înlăturării ei chiar și în măsura cea mai mică. Și viața de trudă și griji care avea să fie de acum încolo partea omului a fost dată și ea cu iubire. Datorită păcatului său, era necesară o disciplină, trebuia să pună un control asupra apetitului și pasiunii și să dezvolte obiceiul stăpânirii de sine. Era o parte a marelui plan al lui Dumnezeu pentru recuperarea omului din ruina și degradarea păcatului.  Avertizarea adresată primilor noștri părinți: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Geneza 2, 17) nu însemna că ei aveau să moară chiar în ziua în care s-au înfruptat din fructul oprit. Dar în acea zi avea să fie pronunțată irevocabila sentință. Nemurirea le-a fost făgăduită cu condiția ascultării; prin păcătuire ei aveau să piardă viața veșnică. Chiar în ziua aceea, ei aveau să fie condamnați la moarte. Pentru a avea o existență veșnică, omul trebuia să continue să se împărtășească din pomul vieții. Ne mai având această posibilitate, vitalitatea lui avea să scadă în mod treptat, până când viața avea să se termine. A fost planul lui Satana acela ca Adam și Eva, prin neascultare, să atragă dizgrația lui Dumnezeu; și apoi, dacă dădeau greș în a obține iertare, el a sperat că ei aveau să mănânce mai departe din pomul vieții, perpetuând astfel existența păcatului și a mizeriei. Dar, după căderea omului, îngerii sfinți au fost imediat însărcinați să păzească pomul vieții. În jurul pomului vieții, acești îngeri făceau să strălucească raze de lumină, dând înfățișarea unei săbii strălucitoare. Nimeni din familia lui Adam n-a avut îngăduința să treacă peste această barieră și să se înfrupte din fructele dătătoare de viață - de aceea nu există niciun păcătos nemuritor. 

Valul durerilor care au urmat după păcătuirea primilor noștri părinți este privit de mulți ca fiind o consecință prea severă pentru un păcat atât de mic și aceștia pun sub semnul întrebării înțelepciunea și dreptatea lui Dumnezeu, în comportamentul Său cu omul. Dar dacă aceștia ar privi mai profund această problemă, atunci ar putea discerne greșeala lor. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, fără păcat. Pământul trebuia să fie populat cu ființe ce aveau să fie numai cu puțin mai prejos decât îngerii; dar ascultarea lor trebuia să fie probată, căci Dumnezeu nu putea îngădui ca lumea să fie plină cu aceia care aveau să nesocotească Legea Sa. Și totuși, în marea Sa milă, El nu l-a supus pe Adam la o încercare prea severă. Iar faptul că interdicția era foarte ușoară face ca păcatul să fie nemăsurat de mare. Dacă Adam nu putea să treacă cu bine prin cea mai mică dintre probe, cum avea el să suporte o încercare mult mai mare, dacă aveau să i se încredințeze responsabilități mai înalte? Dacă Adam ar fi fost supus unor probe mult mai mari, atunci aceia a căror inimă înclină spre rău aveau să găsească scuze pentru ei, spunând: „Aceasta este o problemă neînsemnată, iar pe Dumnezeu nu Îl interesează lucrurile mici”. Și astfel, avea să fie o continuă păcătuire în lucruri considerate ca fiind fără importanță, care trec nemustrate între oameni. Dar Domnul a făcut cunoscut clar faptul că păcatul, indiferent de mărimea lui, este o ofensă la adresa Lui. Eva a considerat ca fiind un lucru mic acela de a nu asculta de Dumnezeu, mâncând din fructul oprit, ispitindu-l de asemenea și pe soțul ei ca să păcătuiască; dar păcatul lor a deschis larg porțile unui potop de vaiuri ce s-au abătut asupra lumii. Cine poate cunoaște, în momentul ispitei, urmările teribile ce vor rezulta dintr-un pas greșit? Mulți dintre aceia care învață că Legea lui Dumnezeu nu este obligatorie pentru om susțin că este imposibil pentru el să asculte preceptele ei. Dar, dacă lucrul acesta ar fi adevărat, atunci de ce a suferit Adam pedeapsa neascultării? Păcatul primilor noștri părinți a adus vina și necazul asupra lumii și, dacă n-ar fi fost bunătatea și mila lui Dumnezeu, ar fi cufundat neamul omenesc într-o disperare lipsită de speranță. Nimeni să nu se înșele singur. „Plata păcatului este moartea”. (Romani 6, 23.). Legea lui Dumnezeu nu poate fi nicidecum călcată acum, fără ca cel în cauză să nu-și primească pedeapsa, după cum a fost și atunci când sentința s-a pronunțat asupra părintelui omenirii. 

După păcatul lor, Adam și Eva nu mai puteau să locuiască în Eden. Ei au cerut cu stăruință să rămână în căminul nevinovăției și bucuriei lor. Ei au mărturisit că au pierdut orice drept la acel cămin fericit, pentru viitor angajându-se să dea pe față o strictă ascultare de Dumnezeu. Dar li s-a spus că, datorită păcatului, natura lor s-a stricat; ei și-au slăbit astfel puterea de a rezista răului și au deschis calea ca Satana să poată avea mai repede acces la ei. În nevinovăția lor, ei s-au supus ispitei; iar acum, într-o stare de conștientă vinovăție, vor avea mai puțină putere să-și mențină integritatea. În umilință și cu o amărăciune ce nu se poate descrie, ei și-au luat rămas bun de la căminul lor frumos și au plecat să locuiască pe pământul care se afla acum sub blestemul păcatului. Domnul le-a făcut o „îmbrăcăminte din piei” - posibil să fie vorba de trupul stricăcios de după cădere -, și, i-a scos afară din Eden. Este posibil ca cei doi să fi fost trecuți printr-o „poartă” din acest Eden, pentru că, în tradiția talmudică ebraică se spune că, Edenul se află în cel de-al Treilea Cer, - nu pe pământ cu alte cuvinte. Noi considerăm că Edenul se afla simultan în două dimensiuni - și pământeană, și cerească! „Îmbrăcămintea de piele” l-a făcut pe om să nu mai poată avea acces direct la Cel de-al Treilea Cer!

Edenul a rămas mult timp pe pământ, după ce omul a fost expatriat de pe plăcutele ei alei, dar oamenii nu mai putea avea acces la el! Este o taină divină aici! Edenul a continuat să fie și pământean ca un fel de pedagogie divină pentru oameni. Neamului omenesc căzut i-a fost îngăduit mult timp să privească la căminul nevinovăției, numai intrarea în grădină fiind oprită de către îngerii păzitori. La poarta Paradisului, păzită de heruvimi, se descoperea slava divină. Aici veneau Adam și fiii săi să se închine lui Dumnezeu. Aici ei și-au reînnoit legământul de ascultare față de acea Lege pe care au călcat-o, fiind astfel îndepărtați din Eden. Când valul de nelegiuire s-a întins asupra pământului și stricăciunea oamenilor a determinat nimicirea lor prin apele potopului, mâna care sădise Edenul l-a luat de pe pământ, și l-a transferat cu totul în cel de-al Treilea Cer! Dar, la reînnoirea finală, când vor fi „un cer nou și un pământ nou” (Apocalipsa 21, 1), el va fi readus pe pământ, mult mai glorios împodobit decât a fost la început. Atunci cei ce au păzit poruncile lui Dumnezeu vor respira sub pomul vieții vitalitatea aceea dătătoare de nemurire; și, de-a lungul veacurilor nesfârșite, locuitorii lumilor necăzute vor vedea în acea grădină a bucuriei o dovadă a lucrării desăvârșite a creațiunii lui Dumnezeu, neatinsă de blestemul păcatului, un exemplu de ceea ce ar fi putut deveni pământul, dacă omul ar fi adus la îndeplinire planul glorios al Creatorului. 

Notă: s-au folosit informații din Cartea lui Enoh și Cartea lui Adam și a Evei!