RĂZBOIUL DINTRE BINE ȘI
RĂU! - PARTEA A DOUA!
4 - Planul de Mântuire:
Căderea omului în păcat a umplut cerul de durere.
Lumea pe care Dumnezeu o făcuse a ajuns ruinată de blestemul păcatului și
locuită de ființe omenești sortite mizeriei și morții. Se părea că nu există
nicio scăpare pentru aceia care au călcat Legea. Îngerii și-au încetat
cântecele lor de laudă. Peste tot, în curțile cerului, era plânset din cauza
ruinei pe care o adusese păcatul. Fiului lui Dumnezeu I s-a făcut milă de
neamul omenesc căzut. Inima Sa a fost mișcată de o nețărmurită milă, atunci
când vaietele lumii s-au înălțat până la El. Dar iubirea divină concepuse un
plan prin care omul să poată fi răscumpărat. Legea lui Dumnezeu călcată cerea
viața păcătosului. În tot Universul nu se afla decât Unul singur care, în
folosul omului, putea să satisfacă cerințele ei. Deoarece Legea divină este tot
așa de sfântă ca și Dumnezeu, numai cineva deopotrivă cu Dumnezeu putea face
ispășire pentru călcarea ei. Nimeni altul, ci numai Hristos putea să răscumpere
neamul omenesc din blestemul Legii și să-l aducă iarăși în armonie cu cerul.
Hristos avea să ia asupra Sa vinovăția și rușinea păcatului - păcat ce este
atât de dezgustător pentru un Dumnezeu sfânt, încât avea să-L despartă pe Tatăl
de Fiul Său. Hristos avea să coboare până în adâncurile mizeriei, pentru a
salva neamul omenesc din ruina lui. El a pledat înaintea Tatălui în
favoarea păcătosului, în timp ce oștile cerești așteptau rezultatul cu un
interes atât de puternic, încât nu poate fi exprimat prin cuvinte. Acea tainică
convorbire - „sfatul păcii” (traducerea engleză a textului din Zaharia 6,
13) pentru fiii cei căzuți ai oamenilor - a durat destul de mult. Planul
de Mântuire fusese alcătuit mai înainte de aducerea la existență a pământului,
căci Hristos este „Mielul care a fost junghiat de la întemeierea lumii”
(Apocalipsa 13, 8); totuși, a fost o luptă chiar pentru Împăratul Universului
ca să dea pe Fiul Său să moară pentru neamul omenesc căzut. Dar „atât de mult a
iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în
El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. (Ioan 3, 16.). O, taină
a mântuirii! Iubirea lui Dumnezeu pentru o lume ce nu L-a iubit! Cine
poate pricepe adâncurile acestei iubiri care „întrece orice cunoștință”? De-a
lungul veacurilor nesfârșite, minți nemuritoare, căutând să înțeleagă taina
acelei iubiri de nepătruns, se vor uimi și-L vor adora. Dumnezeu avea să
fie manifestat în Hristos, „împăcând lumea cu Sine”. (2 Corinteni 5, 19.).
Datorită păcatului, omul a ajuns atât de decăzut, încât era imposibil ca prin
el însuși să vină în armonie cu Cel a cărui natură este bunătate și curăție.
Dar Hristos, după ce l-a răscumpărat pe om de sub condamnarea Legii, poate să
dea putere divină, care să se unească cu eforturile omenești. Astfel, prin
pocăință față de Dumnezeu și credință în Hristos, copiii lui Adam, căzuți în
păcat, pot iarăși deveni „copii ai lui Dumnezeu”. (1 Ioan 3, 2.). Singurul
plan prin care se putea realiza mântuirea omului angrena cerul întreg în
sacrificiul său infinit. Îngerii nu se puteau bucura atunci când Hristos le-a
înfățișat Planul de Mântuire, pentru că ei au înțeles că mântuirea omului
trebuia să-L coste pe iubitul lor Comandant o durere ce nu se poate exprima în
cuvinte. Cu durere și uimire ei ascultau cuvintele Lui, pe când Acesta le
povestea cum trebuie ca El să coboare din curăția, pacea, bucuria, slava și
nemurirea cerului și să vină în contact cu decăderea de pe pământ, să îndure
necazuri, rușine și moarte. El trebuia să stea între păcătos și pedeapsa
păcatului; cu toate acestea, numai puțini aveau să-L primească ca Fiu al lui
Dumnezeu. El avea să părăsească poziția Sa înaltă, ca Maiestate a cerului, să
vină pe pământ, să Se umilească ca un om și, prin experiența Sa proprie, să cunoască
durerea și ispitele pe care omul trebuie să le îndure. Toate acestea erau
necesare pentru ca El să poată fi în stare să-i ajute pe cei ispitiți. (Evrei
2, 18.). Când misiunea Sa ca Învățător avea să se sfârșească, El avea să fie
dat în mâinile celor fărădelege, să fie supus la tot felul de insulte și
torturi pe care Satana îi va inspira să le aducă asupra Lui. El avea să moară
de cea mai crudă dintre morți, să fie înălțat între cer și pământ asemenea unui
păcătos vinovat. El avea să treacă prin lungi ore de agonie, așa de teribile,
încât îngerii nu vor putea privi, ci își vor acoperi fața înaintea unei
asemenea priveliști. El avea să suporte zbuciumul sufletului, ascunderea feței
Tatălui Său, în timp ce vinovăția nelegiuirii - povara păcatelor lumii întregi
- avea să apese asupra Lui. Îngerii s-au aruncat la picioarele
Comandantului lor și s-au oferit ca sacrificiu pentru om. Dar viața unui
înger nu putea plăti datoria; pentru că numai El, care l-a creat pe om,
avea putere să-l răscumpere. Totuși, îngerii aveau să aibă o parte de
îndeplinit în cadrul Planului de Mântuire. Hristos avea să fie făcut „pentru
puțină vreme mai prejos decât îngerii”. (Evrei 2, 9.). Deoarece El avea să
îmbrace haina naturii omenești, puterea Sa nu avea să fie la fel cu a lor și de
aceea ei trebuia să-I slujească, să-L întărească și să-L mângâie în suferințele
Sale. De asemenea, ei trebuia să fie spirite slujitoare, trimise să slujească
acelora care aveau să fie moștenitori ai mântuirii. (Evrei 1, 14.). Ei aveau
să-i păzească pe beneficiarii harului de puterea îngerilor răi și de
întunericul pe care Satana îl aruncă continuu în jurul lor. Când vor fi
martori ai agoniei și umilinței Domnului lor, îngerii vor fi atunci plini de
amărăciune și indignare și vor dori să-L elibereze de ucigașii Săi; dar ei nu
vor trebui să intervină pentru a împiedica ceva din ceea ce văd. A fost o parte
a Planului de Mântuire ca Hristos să sufere batjocura și tratamentul abuziv al
oamenilor răi, iar El a consimțit la toate acestea când a devenit Răscumpărător
al omului. Hristos i-a asigurat pe îngeri că, prin moartea Sa, El va
răscumpăra pe mulți și va nimici pe acela care are puterea morții. El va
recâștiga Împărăția pierdută prin păcătuire, iar cei răscumpărați o vor moșteni
împreună cu El și vor locui pentru totdeauna acolo. Păcatul și păcătoșii nu vor
mai fi, pentru ca să nu mai tulbure niciodată pacea cerului sau a pământului.
El a cerut oștilor cerești să fie de acord cu acest plan, pe care Tatăl Său l-a
acceptat, și să se bucure că, prin moartea Sa, omul căzut poate fi reîmpăcat cu
Dumnezeu. Atunci, o bucurie, o inexprimabilă bucurie a umplut cerul. Slava
și binecuvântarea unei lumi răscumpărate au întrecut până și durerea și
sacrificiul Prințului vieții. De-a lungul curților cerești, s-au auzit primele
ecouri ale cântecului ce avea să răsune mai târziu pe câmpiile Betleemului -
„Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte și pace pe pământ între oamenii
plăcuți Lui”. (Luca 2, 14.). Cu o bucurie profundă, acum, ca și în zorii
creațiunii, „stelele dimineții izbucneau în cântări de bucurie”. (Iov 38, 7.). Prima
făgăduință cu privire la răscumpărare i-a fost comunicată omului în sentința
pronunțată asupra lui Satana în grădină. Domnul a declarat atunci: „Vrăjmășie
voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va
zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul”. (Geneza 3, 15.). Această sentință
rostită în auzul primilor noștri părinți a fost pentru ei o făgăduință. În
timp ce prevestea un război între om și Satana, declara, de asemenea, că
puterea acestui mare adversar avea să fie zdrobită în cele din urmă. Adam și
Eva stăteau ca niște nelegiuiți înaintea dreptului Judecător, așteptând
sentința pe care o cerea călcarea poruncii divine, dar, mai înainte ca ei să
audă de viața de muncă grea și de necazurile care aveau să fie partea lor sau
sentința că ei trebuiau să se întoarcă în țărână, ei au auzit cuvintele care
le-au dat speranță. Deși aveau să sufere din cauza puterii vrăjmașului lor, ei
puteau privi înainte, spre biruința finală. Când a auzit că între el și
femeie, între sămânța lui și sămânța ei va exista vrăjmășie, Satana a știut că
lucrarea lui de stricare a naturii omenești avea să fie întreruptă, că prin
unele mijloace omul avea să fie făcut în stare să reziste puterii lui. Dar, pe
măsură ce Planul de Mântuire a fost mai bine făcut cunoscut, Satana și îngerii
lui s-au bucurat pentru faptul că l-au făcut pe om să cadă în păcat și să-L
aducă aici, jos, pe Fiul lui Dumnezeu, din înalta Lui poziție. El a afirmat că
planurile sale fuseseră până aici pline de succes pe pământ și că, atunci când
Hristos avea să ia asupra Sa natura omenească, El va fi de asemenea biruit,
înfrânt, și în acest fel va putea fi anihilată răscumpărarea neamului
omenesc. Îngerii cerului au dezvăluit primilor noștri părinți planul pe
care Dumnezeu l-a făcut pentru mântuirea lor. Adam și tovarășa lui au primit
asigurarea că, în ciuda păcatului lor mare și grav, nu aveau să fie lăsați sub
controlul lui Satana. Fiul lui Dumnezeu S-a oferit să facă ispășire, cu propria
Sa viață, pentru păcatul lor. Un timp de probă avea să le fie dat și, prin
pocăință și credință în Hristos, ei vor putea să devină iarăși copii ai lui
Dumnezeu. Sacrificiul cerut pentru nelegiuirea lor le-a descoperit lui
Adam și Evei caracterul sacru al Legii lui Dumnezeu și ei au văzut, așa cum nu
văzuseră niciodată până atunci, vinovăția păcatului și rezultatele lui. În
remușcarea și durerea lor, ei au cerut ca pedeapsa să nu cadă asupra Lui, a
Aceluia a cărui dragoste fusese izvorul întregii lor bucurii, ci mai degrabă să
vină asupra lor și asupra urmașilor lor. Li s-a spus însă că, deoarece
Legea lui Iehova este temelia guvernării Sale în ceruri, ca și pe pământ, nici
chiar viața unui înger nu putea fi primită ca jertfă pentru neascultarea lor.
Niciunul dintre preceptele ei nu putea fi anulat sau schimbat pentru a putea
veni în întâmpinarea omului, în starea sa căzută; doar Fiul lui Dumnezeu, care
l-a creat pe om, numai El putea face ispășirea aceasta. După
cum neascultarea și păcatul lui Adam au adus nenorocire și moarte, tot
astfel, sacrificiul lui Hristos avea să aducă viață și nemurire. Nu numai
omul, ci și pământul - din cauza păcatului - a ajuns sub puterea celui rău și
trebuia să fie restaurat prin Planul de Mântuire. La crearea sa, Adam a fost
așezat ca stăpân peste pământ. Dar, prin cedarea în fața ispitei, el a fost
adus sub stăpânirea lui Satana. „Căci fiecare este robul lucrului de care este
biruit”. (2 Petru 2, 19.). Când omul a devenit robul lui Satana, stăpânirea pe
care o avea a trecut la învingătorul său. În acest fel, Satana a devenit
„dumnezeul veacului acestuia”. (2 Corinteni 4, 4.). El a uzurpat stăpânirea
asupra pământului, care la început i-a fost dată lui Adam. Dar Hristos, prin
sacrificiul Său, a plătit pedeapsa păcatului și nu numai că îl va răscumpăra pe
om, ci va recâștiga și stăpânirea pierdută. Tot ceea ce a fost pierdut de către
primul Adam va fi recâștigat de către al doilea Adam. Profetul spune: „La tine,
turn al turmei, deal al fiicei Sionului, la tine va veni, și la tine va ajunge
vechea stăpânire, împărăția fiicei Ierusalimului”. (Mica 4, 8.). Iar apostolul
Pavel arată spre „răscumpărarea celor câștigați de Dumnezeu”. (Efeseni 1, 14.).
Dumnezeu a creat pământul ca să fie căminul unor ființe sfinte și fericite.
Domnul „a întocmit pământul, l-a făcut și l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie
pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit”. (Isaia 45, 18.). Scopul acesta va fi
împlinit, atunci când, reînnoit prin puterea lui Dumnezeu și eliberat de păcat
și durere, el va deveni căminul celor răscumpărați. „Cei neprihăniți vor
stăpâni țara și vor locui în ea pe vecie”. (Psalmii 37, 29 - T.M.) „Nu va mai
fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al
Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji”. (Apocalipsa 22, 3.). În
nevinovăția sa, Adam se bucurase de comuniunea deschisă cu Făcătorul său; dar
păcatul a adus despărțirea între Dumnezeu și om și numai jertfa ispășitoare a
lui Hristos, numai ea putea face punte peste abis, făcând posibilă comunicarea
binecuvântării sau a mântuirii, din ceruri, pe pământ. Omul era încă lipsit de
o legătură directă cu Creatorul său, dar Dumnezeu avea să comunice cu El prin
Hristos și prin îngeri. În acest fel i-au fost descoperite lui Adam
evenimentele importante din istoria mântuirii, din momentul în care a fost
pronunțată sentința divină în Eden și până la potop, și mai departe, la prima
venire a Fiului lui Dumnezeu. Lui i-a fost arătat că, în timp ce sacrificiul
lui Hristos avea să fie suficient de valoros pentru salvarea întregii omeniri,
mulți aveau mai degrabă să aleagă o viață de păcat decât una de pocăință și
ascultare. Crimele aveau să crească în succesiunea generațiilor și
blestemul păcatului avea să apese din ce în ce mai greu asupra neamului
omenesc, asupra animalelor și asupra pământului. Zilele omului aveau să fie
scurtate, datorită blestemului păcatului; el avea să decadă în statura sa
fizică, în ceea ce privește puterea de rezistență și în puterea morală și
intelectuală, până când lumea va fi plină de tot felul de necazuri și mizerie.
Prin satisfacerea apetitului și a pasiunilor, oamenii vor ajunge incapabili să
mai aprecieze marile adevăruri ale Planului de Mântuire. Cu toate acestea,
Hristos, credincios scopului pentru care a părăsit cerul, avea să continue să se
intereseze de oameni, invitându-i să ascundă slăbiciunile și deficiențele lor
în El; avea să Se îngrijească de nevoile tuturor acelora care prin credință
aveau să vină la El. Și totdeauna vor exista unii, puțini la număr, care vor
păstra cunoașterea de Dumnezeu și vor rămâne nemânjiți, nezdruncinați în
mijlocul nelegiuirii ce abundă în jurul lor. Jertfele și sacrificiile au
fost poruncite de Dumnezeu spre a fi pentru om o continuă amintire și o
recunoaștere plină de pocăință a păcatului său, cum și o mărturisire a
credinței sale în Răscumpărătorul făgăduit. Ele aveau rolul de a imprima în
neamul omenesc căzut adevărul solemn că păcatul a fost acela care a adus
moartea. Pentru Adam, aducerea primei jertfe a fost o ceremonie dintre cele mai
dureroase. Mâna sa a trebuit să se ridice spre a lua viața, pe care numai
Dumnezeu o putea da. A fost pentru prima dată când el a fost martor al morții
și a fost conștient de faptul că, dacă ar fi fost ascultător de Dumnezeu, nu ar
fi existat moartea omului sau a animalelor. În timp ce junghia victima
nevinovată, el tremura la gândul că păcatul său era cauza vărsării sângelui
nevinovat al Mielului lui Dumnezeu. Scena aceasta i-a dat o mai profundă
înțelegere și un sens mai viu al grozăviei păcatului său, pe care nu-l putea ispăși
nimic altceva decât moartea scumpului Fiu al lui Dumnezeu. Și el s-a minunat de
bunătatea infinită care a făcut posibilă o astfel de răscumpărare, pentru a-l
salva pe cel vinovat. O stea a speranței a luminat întunericul și viitorul
teribil, eliberându-L de completa părăsire.
Dar Planul Mântuirii are un mai larg și mai profund
scop decât mântuirea omului, nu numai pentru acest lucru a venit Hristos pe
pământ; El n-a venit numai ca locuitorii acestei mici lumi să poată considera
Legea lui Dumnezeu așa cum ar trebui privită, ci lucrul acesta a fost făcut
pentru apărarea caracterului lui Dumnezeu înaintea întregului Univers. La acest
rezultat al marelui său sacrificiu - influența sa asupra inteligențelor altor
lumi, ca și asupra omului - Mântuitorul a privit chiar înaintea crucificării
Sale, când a spus: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul
lumii acesteia va fi aruncat afară. Și după ce voi fi înălțat de pe pământ, voi
atrage la Mine pe toți oamenii”. (Ioan 12, 31-32.). Jertfa lui Hristos
pentru salvarea omului nu numai că va face cerul accesibil pentru oameni, dar,
înaintea întregului Univers, va fi justificată atitudinea lui Dumnezeu și a
Fiului față de răzvrătirea lui Satana. Ea va stabili perpetuitatea Legii lui
Dumnezeu și va descoperi natura și rezultatele păcatului. La început,
marea luptă s-a dat în legătură cu Legea lui Dumnezeu. Satana a căutat să
dovedească faptul că Dumnezeu era nedrept, că Legea Sa era greșită și că binele
Universului cerea ca ea să fie schimbată. Atacând Legea, el ținea să răstoarne
autoritatea Autorului ei. În această luptă, trebuia să se vadă dacă rânduielile
divine erau necorespunzătoare, și deci era posibil să fie schimbate, sau sunt
desăvârșite și de neschimbat. Când Satana a fost aruncat din ceruri, el s-a
hotărât să facă pământul împărăția sa. Când i-a ispitit și i-a înfrânt pe Adam
și Eva, el a crezut că a câștigat stăpânirea asupra acestui pământ: „pentru
că”, spunea el, „ei m-au ales în calitate de conducător al lor”. El pretindea
că iertarea era imposibil de acordat păcătosului, și de aceea ființele ce
compuneau neamul omenesc căzut erau de drept supușii lui, iar lumea era a lui.
Dar Dumnezeu a dat pe singurul Său scump Fiu - Unul egal cu Sine - să poarte
pedeapsa nelegiuirii și să ofere o cale prin care ei să poată fi readuși în
grația Sa și în căminul lor din Eden. Hristos S-a angajat să-l răscumpere pe om
și să salveze lumea din mâna lui Satana. Marea luptă a început în ceruri și
avea să fie decisă în același loc, pe același teren pe care Satana îl pretindea
ca fiind al lui. A fost lucrul de care s-a mirat întregul Univers, și
anume ca Hristos să Se umilească spre a salva neamul omenesc. Ca Acela care a
mers din stea în stea și din planetă în planetă, supraveghind și conducând
totul, satisfăcând, în providența Sa, nevoile tuturor ființelor din vasta Sa
creațiune - ca El să consimtă să părăsească slava Sa și să ia asupra Sa natura
omenească, aceasta a fost o taină pe care inteligențele necăzute în păcat din
alte lumi doreau să o înțeleagă. Când Hristos a venit în lumea noastră în trup
omenesc, toți erau nespus de interesați să-L urmeze în timp ce parcurgea, pas
cu pas, calea însângerată de la iesle la Golgota. Cerul a reținut insultele și
batjocurile pe care El le-a primit și a știut că ele au fost rostite la
instigarea lui Satana. Ei au văzut lucrarea agenților împotrivirii mergând
înainte, pe Satana, aducând mereu întuneric, necazuri și suferință asupra
neamului omenesc, iar pe Hristos, lucrând împotriva acestora. Ei au urmărit
lupta dintre lumină și întuneric, în timp ce aceasta creștea în intensitatea
ei. Și când Hristos, în agonia Sa de pe cruce, a strigat: „S-a sfârșit”
(Ioan 19, 30), un strigăt de triumf a răsunat prin toate lumile și chiar în
cer. Finalul marii lupte ce se desfășura de atâta timp în această lume era acum
hotărât, și Hristos era biruitor. Moartea Sa a dat răspuns la întrebarea dacă
Tatăl și Fiul au suficientă dragoste pentru om, ca să dea pe față renunțare la
sine și un spirit de sacrificiu. Satana și-a descoperit adevăratul său caracter,
ca mincinos și ucigaș. S-a văzut că același spirit, cu care el i-a convins pe
fiii oamenilor ce se aflau sub puterea sa, va fi manifestat dacă i se va
permite să controleze ființele inteligente ale cerului. Într-un glas, ființele
din Universul întreg, care au rămas credincioase lui Dumnezeu, s-au unit în a
preamări conducerea divină. Dacă Legea ar fi putut fi schimbată, atunci
omul ar fi putut fi salvat și fără sacrificiul lui Hristos; dar faptul că a
trebuit ca Hristos să-și dea viața pentru neamul omenesc căzut dovedește că
Legea lui Dumnezeu nu îl va scuti pe păcătos de cerințele ei. S-a demonstrat
astfel că plata păcatului este moartea. Când Hristos a murit, nimicirea lui
Satana a devenit o certitudine. Cerințele Legii au fost împlinite la cruce prin
agonia și moartea Fiului celui scump al lui Dumnezeu.
Notă: s-au folosit unele informații
din cărțile apocrife ca de exemplu: Cartea lui Enoh, Mica Geneză etc..
5 - Cain și Abel puși la încercare:
Cain și Abel, fiii lui Adam, se deosebeau foarte mult
în caracter. Abel avea un duh de credincioșie față de Dumnezeu; el vedea
dreptate și milă în purtarea Creatorului față de neamul omenesc căzut în păcat
și, plin de recunoștință, a primit nădejdea răscumpărării. Dar Cain nutrea
sentimente de revoltă și a murmurat împotriva lui Dumnezeu pentru blestemul
rostit asupra pământului și asupra neamului omenesc, din cauza păcatului lui
Adam. El a îngăduit ca mintea lui să alerge pe aceleași căi care l-au dus pe
Satana la cădere, cultivând dorința de înălțare de sine și punând la îndoială
dreptatea și autoritatea divină. Acești frați au fost puși la încercare,
așa după cum și Adam fusese mai înaintea lor pus la încercare, pentru a se
dovedi dacă ei vor crede și vor asculta de cuvântul lui Dumnezeu. Ei cunoșteau
măsurile luate pentru mântuirea omului și înțelegeau sistemul jertfelor pe care
le rânduise Dumnezeu. Ei știau că prin aceste jertfe trebuia să-și exprime
credința în Mântuitorul pe care Îl preînchipuiau și, în același timp, să
recunoască totala lor dependență de El în ceea ce privește iertarea; ei știau
că, printr-o ascultare de planul divin pentru mântuirea lor, dădeau dovadă de
ascultare față de voința lui Dumnezeu. Fără vărsare de sânge nu putea fi
iertare de păcat; iar ei trebuia să-și demonstreze credința în sângele lui
Hristos ca fiind ispășirea făgăduită, aducând ca dar de jertfă pe întâii
născuți ai turmelor lor. În afară de aceasta, mai trebuia să fie aduse înaintea
Domnului, ca dar de mulțumire, primele roade ale pământului. Cei doi frați
au înălțat altarele lor la fel și fiecare a adus o jertfă. Abel a adus o jertfă
din turmă, așa după cum cereau învățăturile Domnului. „Domnul a privit cu
plăcere spre Abel și spre jertfa lui”. (Geneza 4, 4.). Din cer a coborât foc și
a mistuit jertfa. Dar Cain, nesocotind porunca directă și lămurită a Domnului,
a adus un dar numai din roadele pământului. Din cer n-a venit niciun semn care
să arate că ea a fost primită. Abel a stăruit pe lângă fratele său să se
apropie de Dumnezeu pe căile rânduite de sus, dar stăruințele lui n-au izbutit
decât să-l facă pe Cain să fie mai hotărât să-și urmeze propria sa cale. Fiind
mai vârstnic, gândea că este mai presus de mustrările fratelui său și i-a
disprețuit sfatul. Cain se înfățișă înaintea lui Dumnezeu având în inima sa
nemulțumire și necredință cu privire la jertfa făgăduită și la nevoia de a
aduce jertfe ca daruri. Darul său nu dovedea pocăință față de păcat. El gândea,
așa cum mulți gândesc astăzi, că ar fi o dovadă de slăbiciune a urma exact
planul rânduit de Dumnezeu, de a se încrede în totul pentru mântuire în
ispășirea Mântuitorului făgăduit. El a ales calea încrederii în sine. El avea
să se înfățișeze în virtutea propriilor sale merite. El nu a adus mielul și nu
a unit sângele mielului cu darul său, ci a adus roadele sale, produsele muncii
sale. El a adus darul său ca o favoare pe care o făcea lui Dumnezeu, prin care
nădăjduia să-și asigure binecuvântarea divină. Cain a ascultat prin faptul că a
zidit un altar, a ascultat să aducă o jertfă; dar el a dat pe față numai o ascultare
parțială. Partea esențială, recunoașterea nevoii unui Mântuitor, a fost trecută
cu vederea. În ce privește nașterea și învățătura religioasă, acești frați
erau egali. Amândoi erau păcătoși și amândoi recunoșteau cerințele lui Dumnezeu
de respect și închinare. Privită din punct de vedere al manifestării
exterioare, religia lor era aceeași până la un anumit punct, dar, dincolo de
acesta, deosebirea dintre cei doi era mare. „Prin credință a adus Abel lui
Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain”. (Evrei 11, 4.). Abel a înțeles marele
principiu al mântuirii. El s-a recunoscut păcătos, a văzut păcatul și plata
păcatului, moartea, stând între sufletul său și comuniunea cu Dumnezeu. El a
dus jertfa înjunghiată, viața sacrificată, recunoscând astfel cerința Legii
care fusese călcată. Prin sângele vărsat, a privit la jertfa viitoare, Hristos,
murind pe crucea Golgotei, și, punându-și încrederea în ispășirea ce urma să
fie adusă acolo, a primit mărturia că este îndreptățit, iar jertfa sa
primită. Cain a avut aceeași ocazie de a învăța și a primi aceste
adevăruri, cum a avut și Abel. El nu era victima unui plan arbitrar. Nu a fost
ales unul dintre frați ca să fie primit de Dumnezeu, iar celălalt să fie
lepădat. Abel a ales credința și ascultarea; Cain, necredința și răzvrătirea.
În aceasta constă întreaga problemă.
Cain și Abel reprezintă două clase de oameni, care
vor exista întotdeauna în lume până la încheierea vremurilor. Una dintre clase
se folosește de jertfa rânduită pentru păcat, în timp ce cealaltă clasă se
aventurează să depindă de propriile ei merite; jertfa lor este o jertfă lipsită
de puterea mijlocirii divine și, astfel, ea nu este în stare să-l facă pe om să
aibă iarăși parte de favoarea lui Dumnezeu. Căci numai prin meritele Domnului Iisus
păcatele noastre pot fi iertate. Aceia care nu simt nevoia de sângele lui
Hristos, care cred că prin propriile lor fapte, fără harul divin, pot să-și
asigure aprobarea lui Dumnezeu, fac aceeași greșeală pe care a făcut-o și Cain.
Dacă nu primesc sângele curățitor, ei sunt sub osândă. O altă cale prin care să
poată scăpa de sub blestemul păcatului nu există. Clasa închinătorilor
care urmează pilda lui Cain cuprinde cea mai mare parte a lumii, deoarece
aproape toate religiile false s-au bazat pe același principiu, și anume că omul
se poate sprijini pe propriile sale eforturi spre a fi mântuit. Unii susțin că
neamul omenesc nu are nevoie de mântuire, ci de progres, că omul poate să se
înnobileze, să se înalțe și să se renască de la sine. După cum Cain a socotit
că poate obține favoarea divină printr-un dar căruia îi lipsea sângele jertfei,
tot astfel și aceștia așteaptă să înalțe neamul omenesc până la înălțimea
standardului divin fără să aibă nevoie de ispășire. Istoria vieții lui Cain ne
arată care sunt în mod sigur urmările. Ea ne arată ce poate ajunge omul
despărțit de Hristos. Neamul omenesc nu are puterea să se renască singur. El nu
tinde să meargă în sus, către cele dumnezeiești, ci în jos, către cele
satanice. Unica noastră nădejde este Hristos. „Căci nu este sub cer nici un alt
nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți. Căci în nimeni altul nu
este mântuire”. (Faptele Apostolilor 4, 12.).
Când Cain a
văzut că jertfa lui a fost respinsă, s-a mâniat pe Domnul și pe Abel; el s-a
mâniat pentru că Dumnezeu n-a primit ceea ce omul pusese în locul jertfei
rânduite de Dumnezeu și s-a mâniat pe fratele său pentru că alesese să asculte
de Dumnezeu, în loc să se unească cu el în revolta împotriva Lui. Cu toată
nesocotirea de către Cain a poruncii divine, Dumnezeu nu l-a părăsit; ci S-a
plecat să stea de vorbă cu omul care se arătase așa de irațional. Și Domnul i-a
zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat, și pentru ce ți s-a posomorât fața?”
(Geneza 4, 6.7.). Printr-un sol îngeresc, i-a fost transmisă avertizarea divină:
„Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândește la
ușă”. (Geneza 4, 7.). Alegerea depindea de Cain. Dacă se încredea în meritele
Mântuitorului făgăduit și avea să asculte de cerințele lui Dumnezeu, el urma să
se bucure de favoarea Lui. Dar dacă avea să stăruie în necredință și
fărădelege, el nu avea niciun motiv să se plângă de faptul că Dumnezeu l-a
lepădat. Dar în loc să-și recunoască păcatul, Cain a continuat să se
plângă de nedreptatea lui Dumnezeu și să nutrească gelozie și ură față de Abel.
Plin de mânie, el i-a adus reproșuri fratelui său și a căutat să-l atragă
într-o ceartă cu privire la felul în care Se poartă Dumnezeu cu ei. Cu
umilință, dar fără teamă și hotărât, Abel a apărat dreptatea și bunătatea lui
Dumnezeu. El i-a arătat lui Cain greșeala și a căutat să-l convingă de faptul
că răul era în el. El l-a îndreptat spre mila lui Dumnezeu, manifestată în
cruțarea vieții părinților lor, când ar fi putut să-i pedepsească cu o moarte
instantanee, și a mai adăugat că Dumnezeu îi iubea, căci altfel n-ar fi dat pe
Fiul Său, sfânt și nevinovat, ca să sufere pedeapsa pe care ei și-o atrăseseră.
Toate acestea n-au făcut decât să aprindă și mai tare mânia lui Cain. Rațiunea
și conștiința îi spuneau că Abel avea dreptate; dar era furios pentru faptul că
acela care ar fi trebuit să asculte de sfatul lui își putea îngădui să fie de
altă părere și că nu putea câștiga nicio simpatie în răzvrătirea lui. În furia
mâniei lui, îl omorî pe fratele său. Cain l-a urât și l-a ucis pe fratele
său nu pentru că Abel săvârșise vreo faptă rea, ci „pentru că faptele lui erau
rele, iar ale fratelui său erau neprihănite”. (1 Ioan 3, 12.). La fel, în toate
veacurile, cei răi i-au urât pe cei care erau mai buni ca ei. Viața de
ascultare și de credință neșovăielnică a lui Abel era o continuă mustrare
pentru Cain. „Oricine face răul, urăște lumina și nu vine la lumină, ca să nu i
se vădească faptele”. (Ioan 3, 20.). Cu cât este mai strălucitoare lumina
cerească, reflectată de caracterul servilor credincioși ai lui Dumnezeu, cu
atât mai clar se văd păcatele celor netemători de Dumnezeu și cu atât mai
hotărâte vor fi străduințele lor de a-i nimici pe aceia care le tulbură
pacea.
Uciderea lui Abel a fost primul exemplu privitor la
vrăjmășia despre care Dumnezeu spusese că va exista între șarpe și sămânța
femeii - între Satana și supușii săi și Hristos și urmașii Lui. Prin păcatul
omului, Satana a câștigat stăpânirea asupra neamului omenesc, dar Hristos avea
să-l facă în stare să lepede jugul lui. Ori de câte ori, prin credința în
Mielul lui Dumnezeu, un suflet renunță să mai slujească păcatului, mânia lui
Satana se aprinde. Viața cea sfântă a lui Abel era o mărturie împotriva
susținerilor lui Satana că este cu neputință ca omul să țină Legea lui
Dumnezeu. Când Cain, împins de duhul cel rău, a văzut că nu îl poate stăpâni pe
Abel, s-a înfuriat așa de tare, încât i-a luat viața. Și, ori de câte ori se va
afla cineva care va sta pentru apărarea dreptății Legii lui Dumnezeu, același
spirit se va da pe față împotriva lui. Este același spirit care în decursul
tuturor veacurilor a înălțat rugurile și a aprins focul pentru a-i nimici pe
ucenicii lui Hristos. Dar cruzimile îngrămădite asupra urmașilor lui Iisus sunt
insuflate de Satana și de oastea lui, deoarece aceștia nu-i pot constrânge să
li se supună. Aceasta este furia unui vrăjmaș înfrânt. Fiecare martir al lui Iisus
a murit ca biruitor. Profetul spune: „Ei l-au biruit (pe „balaurul cel mare,
șarpele cel vechi, numit diavolul și Satana”), prin sângele Mielului și prin
cuvântul mărturisirii lor, și nu și-au iubit viața chiar până la moarte”.
(Apocalipsa 12, 11.9.). Cain, ucigașul, a fost curând chemat să răspundă
de crima lui. „Domnul a zis lui Cain: Unde este fratele tău Abel? El a răspuns:
Nu știu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Geneza 4, 9.). Cain mersese atât de
departe în păcat, încât pierduse simțul prezenței continue a lui Dumnezeu, cum
și al măreției și al atotcunoștinței Sale. De aceea, el se folosi de neadevăr
pentru a-și ascunde vina. Din nou Domnul i-a vorbit lui Cain: „Ce ai
făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine”. (Versetul 10.).
Dumnezeu i-a dat lui Cain prilejul să-și mărturisească păcatul. El avusese timp
să se gândească. Cunoștea grozăvia faptei pe care o săvârșise și a minciunii pe
care o rostise pentru a o ascunde; dar el era tot revoltat și sentința nu a mai
fost amânată. Glasul divin care fusese auzit chemând și mustrând rosti
cuvintele îngrozitoare: „Acum blestemat ești tu, izgonit din ogorul acesta,
care și-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău. Când
vei lucra pământul, să nu-ți mai dea bogăția lui. Pribeag și fugar să fii pe
pământ”. (Geneza 4, 11-12.). Cu toate că, datorită crimei sale, Cain
merita condamnarea la moarte, Creatorul milostiv i-a cruțat viața și i-a mai
dat ocazia să se pocăiască. Dar Cain a trăit numai pentru a-și împietri inima,
pentru a încuraja răzvrătirea împotriva autorității divine și pentru a ajunge
căpetenia unui șir de păcătoși îndrăzneți și decăzuți. Acest singur apostat, stăpânit
și condus de Satana, a ajuns un ispititor al altora; iar pilda și influența lui
și-au exercitat influența lor demoralizatoare, până când pământul a devenit
atât de corupt și plin de violență, încât se impunea nimicirea lui.
Cruțând viața primului ucigaș, Dumnezeu a dat
întregului univers o lecție în legătură cu marea luptă. Istoria întunecată a
vieții lui Cain și a urmașilor săi a fost o ilustrare a ceea ce s-ar fi putut
întâmpla dacă i s-ar fi îngăduit păcătosului să trăiască veșnic și să aducă la
îndeplinire revolta lui împotriva lui Dumnezeu. Îndelunga răbdare a lui
Dumnezeu nu a avut alt rezultat decât acela că păcătoșii au devenit mai
îndrăzneți și mai sfidători în nelegiuirea lor. Cincisprezece veacuri după ce
s-a rostit sentința asupra lui Cain, universul a fost martor al roadelor pe
care le-au adus influența și exemplul lui, în crimele și stricăciunea care au
inundat pământul. S-a făcut vizibil faptul că sentința de moarte rostită asupra
neamului omenesc decăzut, din cauza călcării Legii lui Dumnezeu, era atât
dreaptă, cât și plină de îndurare. Cu cât oamenii trăiau mai mult în păcat, cu
atât se ticăloșeau mai rău. Sentința divină, care a pus capăt unei vieți de
nelegiuire fără frâu și a scăpat lumea de influența acelora care se împietreau în
răzvrătirea lor, era mai mult o binecuvântare decât un blestem.
Satana este fără încetare la lucru, cu energie
neobosită și sub o mie de măști, ca să înfățișeze rău caracterul și cârmuirea
lui Dumnezeu. Cu planuri bine întocmite și larg cuprinzătoare, cu puteri
miraculoase, el a luptat ca să-i țină pe locuitorii lumii sub înșelăciunile
sale. Dumnezeu, Cel Nemărginit și Atotînțelept, vede sfârșitul de la început,
iar în tratarea răului, planurile Sale sunt întinse și mult cuprinzătoare.
Scopul Său a fost nu numai acela de a înfrânge revolta, ci și de a demonstra
înaintea întregului univers natura răzvrătirii. În desfășurarea sa, planul lui
Dumnezeu arăta atât dreptatea, cât și mila Sa, îndreptățind pe deplin
înțelepciunea și neprihănirea Sa în felul în care El tratează răul.
Locuitorii sfinți ai celorlalte lumi urmăreau cu
cel mai profund interes evenimentele ce se petreceau pe pământ. În condițiile
existente în lume înainte de potop, ei au văzut ilustrate urmările conducerii
pe care Lucifer se străduia să o întroneze în cer, înlăturând autoritatea
lui Hristos și dând la o parte Legea lui Dumnezeu. În păcătoșii încăpățânați ai
lumii de dinainte de potop, ei au văzut supușii asupra cărora domnea Satana.
Gândurile inimii oamenilor erau în fiecare zi îndreptate spre rău. (Geneza 6,
5.). Fiecare emoție, fiecare impuls al inimii și fiecare închipuire a minții
erau în luptă cu principiile dumnezeiești de curăție, pace și iubire. Toate
acestea erau un exemplu al stricăciunii îngrozitoare, rezultat al acțiunii lui
Satana de a înlătura de la făpturile lui Dumnezeu restricțiile sfintei Sale
Legi. Prin faptele ce vor fi aduse la iveală în desfășurarea marii lupte,
Dumnezeu va demonstra principiile, rânduielile guvernării Sale, care au fost
falsificate de Satana și de către toți aceia pe care el i-a înșelat. Dreptatea
Lui va fi în cele din urmă recunoscută de întreaga lume, deși această
recunoaștere va veni prea târziu pentru a-i mai putea salva pe rebeli. Dumnezeu
are simpatia și aprobarea întregului Univers când, pas cu pas, marele Său plan
înaintează către împlinirea lui deplină. El va păstra acestea și mai departe,
până la nimicirea definitivă a rebeliunii. Se va vedea deci că toți aceia care
au părăsit preceptele divine s-au așezat de partea lui Satana în lupta împotriva
lui Hristos. Când prințul lumii acesteia va fi judecat și când toți aceia care
s-au unit cu el vor împărtăși soarta lui, întregul Univers, ca martor la
rostirea sentinței, va declara: „Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate
al Neamurilor”. (Apocalipsa 15, 3.).
6 - Set și Enoh:
Lui Adam i-a fost dat un alt fiu, care să fie
moștenitorul făgăduinței divine, moștenitor al dreptului spiritual de întâi
născut. Numele Set, dat fiului său, înseamnă „rânduit” sau „în locul”, „căci”,
zicea mama, „Dumnezeu mi-a dat o altă sămânță în locul lui Abel, pe care l-a ucis
Cain”. (Geneza 4, 25.). Set avea o înfățișare mult mai nobilă decât aceea a lui
Cain și Abel și semăna mai mult cu Adam decât cu ceilalți frați ai săi. Avea un
caracter valoros, pășind pe urmele lui Abel. Cu toate acestea, el nu moștenise
o mai mare bunătate naturală decât avea Cain. Cu privire la crearea lui Adam se
spune că „l-a făcut după chipul lui Dumnezeu” (Geneza 1, 27); dar după cădere,
omul „a născut un fiu după chipul și asemănarea lui”. (Geneza 5, 3.). În timp
ce Adam a fost creat fără păcat, după chipul lui Dumnezeu, Set, ca și Cain, a
moștenit natura căzută a părinților săi. Dar el a mai primit și cunoștințe cu
privire la Răscumpărătorul, cum și învățătura îndreptățirii. Prin harul divin
el L-a servit și L-a onorat pe Dumnezeu; el a lucrat așa cum ar fi făcut și
Abel, dacă ar fi trăit, ca să întoarcă mintea celor păcătoși la respectarea și
ascultarea de Creatorul lor. „Lui Set i s-a născut și lui un fiu, și i-a
pus numele Enos. Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului”. (Geneza
4, 26.). Cei credincioși s-au închinat lui Dumnezeu și mai înainte, dar, pe
măsură ce oamenii se înmulțeau, deosebirea dintre cele două clase a devenit mai
vizibilă. Exista o mărturisire deschisă de ascultare de Dumnezeu, din partea
unora, după cum, din partea altora, se da pe față dispreț și
neascultare. După ce blestemul lui Dumnezeu a fost rostit asupra lui, Cain
s-a retras din căminul tatălui său. La început, el și-a ales ca ocupație
lucrarea pământului, iar acum a întemeiat un oraș, numindu-l după numele celui
mai vârstnic fiu al său. El părăsi prezența lui Dumnezeu, lepădă făgăduința
restaurării Edenului, spre a-și căuta stăpânirea și plăcerea pe pământul ce se
afla sub blestemul păcatului, așezându-se astfel în fruntea acelei mari clase
de oameni care se închinau dumnezeului acestei lumi. Urmașii săi s-au distins
în ceea ce aparține progresului material și pământesc. Dar ei nu țineau seama
de Dumnezeu și erau în opoziție cu planurile Sale pentru om. La crima uciderii,
al cărei drum îl deschisese Cain, Lameh, al cincilea descendent, a adăugat
poligamia și, fiind un batjocoritor trufaș, el L-a recunoscut pe Dumnezeu, dar
numai pentru ca din răzbunarea lui Cain să obțină asigurarea propriei sale
siguranțe. Abel dusese o viață de păstor, locuind în corturi sau colibe, iar
descendenții lui Set au urmat același drum, socotindu-se „străini și călători
pe pământ”, căutând „o patrie mai bună, adică o patrie cerească”. (Evrei 11,
13.16.). Pentru un timp, cele două clase au rămas separate. Neamul lui
Cain, răspândindu-se din locul primei sale așezări, s-a întins peste câmpiile
și văile unde locuiseră fiii lui Set, dar aceștia, pentru a scăpa de influența
lor molipsitoare, s-au retras spre munți și acolo și-au făcut sălașurile. Cât
timp a ținut această despărțire, ei au păstrat închinarea la Dumnezeu în toată
curăția ei. Dar cu trecerea timpului ei s-au încumetat, puțin câte puțin, să se
amestece cu locuitorii văilor. Această asociere a avut drept urmare rezultatele
cele mai rele. „Fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase”.
(Geneza 6, 2.). Fiii lui Set, atrași de frumusețea fiicelor urmașilor lui Cain,
s-au făcut urâți Domnului, căsătorindu-se cu ele. Mulți dintre închinătorii lui
Dumnezeu au fost târâți în păcat de către ispitele ce erau acum mereu înaintea
lor și și-au pierdut caracterul lor deosebit, sfânt. Amestecându-se cu cei
depravați, ei au ajuns asemenea lor în spirit și fapte. Copiii lui Set au
urmat „calea lui Cain” (Iuda 11); ei și-au fixat gândul la belșugul și
petrecerile lumești și au neglijat poruncile lui Dumnezeu. Oamenii „n-au căutat
să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor”; „ei s-au dedat la gânduri deșarte
și inima lor fără pricepere s-a întunecat”. (Romani 1, 21.). De aceea,
„Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate”. (Versetul 28.). Păcatul s-a
întins pe fața pământului asemenea unei lepre ucigătoare.
Timp de aproape o mie de ani Adam a trăit printre
oameni, ca martor al urmărilor păcatului. Cu credincioșie, el a căutat să
oprească valul păcatului. Lui i se poruncise să-i învețe pe urmașii săi calea
Domnului; el a păstrat cu grijă tot ceea ce îi descoperise Dumnezeu și le-a
repetat generațiilor următoare. Copiilor săi și copiilor copiilor săi, până la
a noua generație, el le-a descris starea de sfințenie și fericire în care se
afla omul în Paradis și le-a repetat istoria căderii sale, povestindu-le despre
suferințele prin care Dumnezeu l-a învățat necesitatea unei stricte aderări la
Legea Sa, explicându-le planurile milostive făcute pentru mântuirea lor. Cu
toate acestea, numai puțini au fost cei care au luat seama la cuvintele lui.
Adesea, el era întâmpinat cu reproșuri aspre pentru păcatul care adusese durere
asupra urmașilor săi. Viața lui Adam a fost o viață plină de durere, de
umilință și mustrare de sine. Când a părăsit Edenul, gândul că trebuie să moară
l-a zguduit cu groază. Pentru prima dată el a făcut cunoștință cu realitatea
morții în familia omenească, atunci când Cain, fiul său întâi născut, a devenit
ucigașul fratelui său. Plin de cele mai grozave remușcări pentru propriul său
păcat și de două ori îndurerat de moartea lui Abel și lepădarea lui Cain, Adam
a fost copleșit de durere. El a ajuns să fie martor al stricăciunii ce se
întindea tot mai mult și care, în cele din urmă, a fost cauza distrugerii lumii
prin potop; și, deși sentința morții pronunțată asupra sa de către Făcătorul
său i s-a părut teribilă la început, totuși, după ce timp de aproape o mie de
ani a văzut rezultatele păcatului, și-a dat seama că a fost o dovadă de milă
din partea lui Dumnezeu că a pus capăt unei vieți de suferință și
întristare.
Cu toată nelegiuirea lumii antediluviene, epoca
aceea n-a fost, așa cum s-a presupus adesea, o eră a ignoranței și sălbăticiei.
Oamenilor li s-a dat ocazia să atingă o înaltă treaptă de realizări morale și
intelectuale. Ei aveau o mare putere fizică și intelectuală și posibilitatea
lor de a obține atât cunoștințe religioase, cât și științifice era de
neîntrecut. Este greșit a crede că, datorită faptului că ei trăiau până la
o vârstă înaintată, mintea lor ajungea târziu la maturitate; puterile lor
mintale se dezvoltau de timpuriu, iar cei care se temeau de Dumnezeu și trăiau
în armonie cu voința Sa continuau să crească în cunoștință și înțelepciune în
decursul întregii lor vieți. Dacă iluștrii savanți ai timpurilor noastre ar fi
puși alături cu bărbații de aceeași vârstă care au trăit înainte de potop, ei
s-ar dovedi cu mult inferiori atât din punct de vedere intelectual, cât și
fizic. Pe măsură ce, o dată cu trecerea timpului, vârsta oamenilor a scăzut,
așa cum a scăzut și puterea lor fizică, tot astfel au slăbit și capacitățile
lor intelectuale. Sunt în prezent bărbați care se dedică studiului și
cercetărilor pe perioade lungi de timp, între douăzeci și cincizeci de ani, și
lumea este plină de admirație pentru realizările lor. Dar cât de limitate sunt
aceste realizări ale lor, în comparație cu acelea ale bărbaților ale căror
puteri fizice și intelectuale s-au dezvoltat în decurs de secole! Este
adevărat faptul că oamenii din timpurile moderne au beneficiat de realizările
înaintașilor lor. Oamenii cu capacități intelectuale foarte pătrunzătoare, care
au gândit, au studiat și au scris, au lăsat operele lor celor ce au venit după
ei. Dar chiar și în cazul acesta și dacă ne limităm numai la cunoștințele
omenești, cu cât mai mari au fost avantajele pe care le-au avut oamenii din vechime!
Ei au avut printre ei - timp de sute de ani - pe acela care a fost modelat după
chipul lui Dumnezeu și în dreptul căruia chiar Creatorul personal s-a pronunțat
că este „bun” - omul pe care Dumnezeu l-a instruit în toată înțelepciunea lumii
materiale. Adam a învățat de la Dumnezeu istoria creațiunii; el personal a fost
martorul evenimentelor petrecute pe parcursul a nouă secole; și el a transmis
mai departe - urmașilor săi - cunoștința sa. Oamenii dinainte de potop nu aveau
cărți, nu aveau reținute în scris rapoartele celor întâmplate; dar, cu marea
lor vigoare fizică și intelectuală, ei aveau o memorie puternică și au fost în
stare să priceapă și să rețină cele ce le-au fost transmise și, la rândul lor,
să le transmită nemodificate urmașilor lor. Și timp de sute de ani, șapte
generații de oameni au ajuns să trăiască concomitent, având astfel ocazia să se
sfătuiască laolaltă și să se folosească fiecare de cunoștințele și experiența
celorlalți. Ocaziile de care s-au bucurat oamenii acelor timpuri, de a
obține cunoașterea de Dumnezeu prin lucrările Sale, n-au mai fost niciodată
egalate de atunci. Și, departe de a fi un timp de întunecime religioasă, timpul
acela a fost un timp de mare lumină. Lumea întreagă a avut ocazia să primească
învățături și cunoștință de la Adam, iar cei care s-au temut de Dumnezeu au
avut de asemenea pe Hristos și pe îngerii Săi ca profesori. Și grădina lui
Dumnezeu a fost pentru ei un martor mut al adevărului, care timp de multe
veacuri a rămas în mijlocul oamenilor. La poarta Paradisului păzită de un
heruvim, se descoperea slava lui Dumnezeu și aici veneau primii
închinători. Aici și-au ridicat și primele altare și aici au fost aduse primele
jertfe. Aici și-au adus Cain și Abel jertfele lor și aici a binevoit Dumnezeu
să comunice cu ei. Scepticii acelor timpuri nu puteau nega existența
Edenului deoarece el era acolo, înaintea ochilor lor, intrarea în grădină fiind
închisă de către îngerii păzitori. Lucrarea și ordinea creațiunii, grădina
Edenului, istoria celor doi pomi ai ei, atât de strâns legați de destinul
omului, erau fapte ce nu puteau fi negate. Iar existența și suprema autoritate
a lui Dumnezeu, obligativitatea Legii Sale erau adevăruri pe care oamenii nu se
grăbeau să le pună sub semnul întrebării, atâta vreme cât Adam era printre
ei. Cu toată dezvoltarea nelegiuirii, a existat totuși un șir de bărbați
sfinți care, înălțați și înnobilați prin comuniunea lor cu Dumnezeu, au trăit
ca în compania cerului. Ei au fost oameni de o impresionantă putere
intelectuală și ai unor minunate realizări. Ei au avut o misiune mare și sfântă
- aceea de a dezvolta un caracter neprihănit, de a-i învăța pe ceilalți lecția
sfințeniei, și aceasta nu numai pe cei din timpul lor, dar și din generațiile
ce aveau să vină după ei. Dintre aceștia, numai puțini dintre cei mai
proeminenți sunt menționați în Sfintele Scripturi; dar, în decursul tuturor
veacurilor, Dumnezeu a avut martori credincioși și închinători cu inima
curată. Despre Enoh este scris că a trăit șaizeci și cinci de ani și a
avut un fiu. După aceea el a umblat cu Dumnezeu încă trei sute de ani. În
timpul acestor primi ani, Enoh Îl iubise pe Dumnezeu și avusese temere de El,
păzind poruncile Lui. El a fost unul din șirul de bărbați sfinți, păstrători ai
adevăratei credințe, strămoși ai seminței promise. De pe buzele lui Adam el a
învățat istoria cea întunecată a căderii și bucuria harului lui Dumnezeu, așa
cum era văzută în făgăduința făcută, și el s-a încrezut în Răscumpărătorul ce
avea să vină. Dar, după nașterea primului său fiu, Enoh a ajuns la o experiență
mai înaltă; el a fost atras într-o mai strânsă legătură cu Dumnezeu. El și-a
dat seama mult mai bine de obligațiile și răspunderea sa ca fiu al lui
Dumnezeu. Iar când a văzut iubirea copilului pentru tatăl său, încrederea sa
simplă în grija și ocrotirea sa, când a simțit profunda afecțiune a inimii sale
pentru fiul său întâi născut, el a învățat atunci lecția prețioasă a iubirii
minunate a lui Dumnezeu față de oameni, manifestată în dăruirea Fiului Său, cum
și încrederea pe care copiii lui Dumnezeu pot s-o aibă în cerescul lor Tată.
Dragostea infinită și insondabilă a lui Dumnezeu prin Hristos a devenit zi și
noapte subiectul meditației sale; și, cu toată căldura sufletului său, el a
căutat să descopere această dragoste acelora în mijlocul cărora el
trăia. Umblarea lui Enoh cu Dumnezeu n-a fost în transă sau în viziune, ci
în toate îndatoririle zilnice ale vieții sale. El n-a devenit un pustnic,
izolându-se complet de lume, căci el avea o lucrare de făcut pentru Dumnezeu în
această lume. În familie și în legăturile sale cu oamenii, ca soț și tată, ca
prieten și ca cetățean, el a fost slujitorul dârz și de neclintit al lui
Dumnezeu. Inima sa era în armonie cu voința lui Dumnezeu; căci „merg oare
doi oameni împreună, fără să fie învoiți?” (Amos 3, 3.). Și această umblare
sfântă cu Dumnezeu a fost o umblare continuă timp de trei sute de ani. Puțini
ar fi creștinii aceia care n-ar fi mai zeloși și mai devotați dacă ar ști că
mai au numai puțin timp de trăit sau că venirea lui Hristos este gata să aibă
loc. Dar credința lui Enoh devenea mai puternică și dragostea sa mai vie, pe
măsură ce veacurile se scurgeau. Enoh a fost un om al unei minți puternice
și foarte cultivate, cum și al unor vaste cunoștințe; el a fost onorat cu
descoperiri speciale din partea lui Dumnezeu; și totuși, aflându-se într-o
continuă comuniune cu cerul, având totdeauna înaintea sa simțământul măreției
și desăvârșirii divine, el a fost unul dintre cei mai umili oameni. Cu cât era
mai strânsă legătura lui cu Dumnezeu, cu atât mai profund era simțământul
slăbiciunii și nedesăvârșirii sale. Chinuit de creșterea stricăciunii celor
nelegiuiți și temându-se ca nu cumva necredința lor să slăbească respectul lui
față de Dumnezeu, Enoh a evitat continua legătură cu ei și a petrecut mai mult
timp în singurătate, consacrându-se meditației și rugăciunii. Astfel, el
zăbovea înaintea lui Dumnezeu, căutând o mai clară cunoaștere a voii Sale,
pentru ca s-o poată împlini. Pentru el, rugăciunea era respirația sufletului;
el trăia chiar în atmosfera cerului.
Prin îngerii Săi cei sfinți, Dumnezeu i-a
descoperit lui Enoh planul Său de a nimici lumea printr-un potop și El i-a
descoperit mai pe deplin Planul de Mântuire. Prin spiritul profeției, El l-a
transportat prin toate generațiile ce aveau să trăiască după potop și i-a
arătat marile evenimente legate de a doua venire a lui Hristos și sfârșitul
lumii. Enoh a devenit un predicator al neprihănirii, făcând cunoscut
oamenilor ceea ce-i descoperise Dumnezeu. Aceia care s-au temut de Dumnezeu
l-au căutat pe acest om sfânt, pentru a se împărtăși de sfaturile și
rugăciunile sale. El a lucrat de asemenea în mod public, ducând solia lui
Dumnezeu tuturor acelora care doreau să audă cuvintele sale de avertizare.
Lucrarea lui nu se limita la urmașii lui Set. În locul în care Cain a căutat să
fugă de prezența divină, profetul lui Dumnezeu a făcut cunoscute scenele cele
minunate ce i-au fost trecute pe dinainte în viziune. „Iată”, a declarat el,
„că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi, ca să facă o judecată
împotriva tuturor, și să încredințeze pe toți cei nelegiuiți, de toate faptele
lor nelegiuite”. (Iuda 14, 15.). El a fost un neînfricat mustrător al
păcatului. În timp ce vorbea despre iubirea lui Dumnezeu în Hristos față de
oamenii din timpul său și insista pe lângă ei să-și părăsească căile lor rele,
în același timp, mustra nelegiuirea mereu crescândă și îi avertiza pe oamenii
generației sale despre judecata ce cu siguranță avea să vină asupra
călcătorilor Legii. Duhul lui Hristos era acela care vorbea prin Enoh; căci
Duhul Lui nu se manifestă numai prin cuvinte de iubire, compasiune și chemare
la pocăință; oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu nu rostesc numai lucruri
liniștitoare. Ci Dumnezeu pune în inima și pe buzele solilor Săi adevăruri pe
care aceștia trebuie să le rostească și care sunt pătrunzătoare și tăioase ca o
sabie cu două tăișuri. Puterea lui Dumnezeu, care a fost la lucru împreună
cu slujitorul Său, a fost simțită și de aceia care au auzit. Unii și-au plecat
urechea, ascultând și trăind avertizarea, părăsindu-și păcatele; dar marea
mulțime și-a bătut joc de această solemnă solie și a mers mai departe, cu mai
multă îndrăzneală în căile sale rele. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să ducă
lumii din zilele din urmă o solie asemănătoare și ei vor fi primiți tot la fel,
cu necredință și batjocură. Oamenii dinainte de potop au respins cuvintele de
avertizare ale celui ce umbla cu Dumnezeu. Tot așa va proceda și ultima
generație care va lua cu ușurință avertizările solilor lui Dumnezeu.
În mijlocul unei vieți de muncă activă, Ehoh a
menținut cu stăruință comuniunea sa cu Dumnezeu. Cu cât era mai mare și mai
presantă lucrarea, cu atât mai continue și mai fierbinți erau
rugăciunile. La anumite intervale de timp, el continua să se retragă din
societate. După ce rămânea un timp între oameni, în mijlocul societății,
lucrând în favoarea lor prin sfat și exemplu, el se retrăgea, pentru a petrece
un timp în singurătate, flămânzind și însetând după cunoștința divină pe care
numai singur Dumnezeu o poate da. Având o astfel de comuniune cu Dumnezeu, Enoh
a ajuns să reflecte din ce în ce mai mult chipul divin. Fața sa strălucea de o
lumină sfântă, chiar de lumina ce strălucea pe fața lui Iisus. Venind în
mijlocul oamenilor de la aceste comuniuni sfinte, chiar cei nelegiuiți priveau
cu teamă manifestarea cerului pe chipul său. Nelegiuirea oamenilor
ajunsese așa de mare, încât nimicirea a fost rostită împotriva lor. Pe măsură
ce anii treceau unul după altul, mai mare și tot mai adânc creștea curentul
vinovăției umane și întunecați și tot mai negri se strângeau norii judecății
divine. Cu toate acestea, Enoh, martorul credinței, își urma drumul și lucrarea
sa, avertizând, pledând pentru Dumnezeu înaintea oamenilor, chemându-i,
străduindu-se să dea înapoi curentul vinovăției și să oprească fulgerele
răzbunării. Deși avertizările sale au fost nesocotite de către cei păcătoși și
iubitori de plăceri, el a avut mărturia faptului că Dumnezeu i-a aprobat lucrarea
și astfel a continuat să se lupte cu credincioșie împotriva răului ce lua
proporții, până când Dumnezeu l-a luat dintr-o lume a păcatului, în bucuria cea
curată a cerului. Oamenii acelei generații și-au bătut joc de el,
batjocorind pe acela care n-a căutat să strângă aur sau argint sau să-și
agonisească aici averi. Inima lui Enoh însă era la comorile cerești. El a
privit la orașul de sus, din cer. El L-a văzut pe Împărat în slava Sa, în
mijlocul Sionului. Inima, mintea și conversația sa se aflau în ceruri. Cu cât
nelegiuirea se întindea mai mult, cu atât mai fierbinte era dorința sa după
căminul lui Dumnezeu; în timp ce se afla încă pe pământ, prin credință, el
locuia în împărăția luminii. „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor
vedea pe Dumnezeu”. (Matei 5, 8.). Timp de trei sute de ani, Enoh a căutat
curăția sufletului pentru ca să poată fi în armonie cu Cerul. Timp de trei
veacuri el a umblat cu Dumnezeu. Zi de zi el a tânjit după o mai strânsă
legătură cu El; mai aproape și tot mai strânsă a devenit comuniunea cu El, până
când Dumnezeu l-a luat la Sine. El a stat pe pragul lumii veșnice și între el
și țara celor fericiți nu mai era decât un singur pas; acum porțile s-au
deschis și umblarea lui cu Dumnezeu, atât de mult practicată pe pământ, a
continuat și el a trecut prin porți în cetatea cea sfântă - primul dintre
oameni care a intrat aici.
Lipsa lui a fost simțită pe pământ. Vocea ce fusese
auzită zi de zi, avertizând și învățând, lipsea. Au fost unii, atât dintre cei
neprihăniți, cât și dintre cei nelegiuiți, care au fost martori ai luării sale
la cer, dar, sperând că fusese dus la unul din locurile în care el se retrăgea,
cei care l-au iubit l-au căutat cu sârguință, așa după cum mai târziu fiii
profeților l-au căutat pe Ilie; dar fără niciun rezultat. Ei au raportat că nu
l-au găsit, pentru că Dumnezeu îl luase la El. Prin luarea lui Enoh la
cer, Dumnezeu dorea să-i învețe pe oameni o lecție importantă. Era primejdia ca
oamenii să cadă pradă descurajării, datorită rezultatelor dezastruoase ale păcatului
lui Adam. Mulți erau gata să spună: „Ce câștigăm dacă ne temem de Dumnezeu și
păzim poruncile Lui, atâta vreme cât un blestem greu zace asupra neamului
omenesc și moartea este partea noastră a tuturor?” Dar instrucțiunile pe care
Dumnezeu le-a dat lui Adam, care au fost repetate lui Set și exemplificate de
către Enoh, au măturat amărăciunea și întunericul și au dat speranță omului,
astfel încât, dacă prin Adam a venit moartea, tot astfel prin Răscumpărătorul
făgăduit avea să vină viața și nemurirea. Satana prezenta cu insistență oamenilor
credința că nu există nicio răsplată pentru cei neprihăniți și nicio pedeapsă
pentru cei nelegiuiți și, de asemenea, că este imposibil pentru oameni să
păzească rânduielile divine. Dar în cazul lui Enoh, Dumnezeu declară că „El
este, și că răsplătește pe cei ce-L caută”. (Evrei 11, 6.). Arată ce va face El
pentru aceia care păzesc poruncile Lui. Oamenii au fost învățați că este
posibil să păzească Legea lui Dumnezeu și că, în timp ce trăiesc în mijlocul
celor păcătoși și corupți, prin harul lui Dumnezeu ei pot să reziste ispitei și
să devină curați și sfinți. În exemplul său ei au văzut binecuvântarea unei
astfel de vieți; iar luarea sa la cer a fost o dovadă a adevărului prorociei
sale cu privire la cele ce aveau să aibă loc mai târziu, cu răsplata bucuriei,
a slavei și a vieții veșnice dată celui ascultător și a condamnării, a durerii
și morții celui nelegiuit. „Prin credință a fost mutat Enoh de pe pământ,
ca să nu vadă moartea căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este
plăcut lui Dumnezeu”. (Evrei 11, 5.). În mijlocul unei lumi care prin
nelegiuirea ei a fost condamnată la nimicire, Enoh a trăit o viață de o așa
strânsă comuniune cu Dumnezeu, încât n-a fost îngăduit ca el să cadă sub
puterea morții. Caracterul sfânt al acestui profet reprezintă starea de
sfințenie ce trebuie să fie atinsă de cei care vor fi „răscumpărați de pe
pământ” (Apocalipsa 14, 3) la revenirea lui Iisus Hristos. Atunci, așa cum a
fost și în lumea dinainte de potop, nelegiuirea va crește. Dând frâu liber
pornirilor inimilor lor stricate, cum și învățăturilor unei filozofii
înșelătoare, oamenii se vor răscula împotriva autorității cerului. Dar,
asemenea lui Enoh, asevărații creștini vor căuta curățirea inimii și
conformarea față de voia Sa, până când ei vor reflecta chipul lui Hristos.
Asemenea lui Hristos, ei vor avertiza lumea despre revenirea lui Hristos și
despre judecata ce va veni asupra celor nelegiuiți și, prin purtarea, vorbirea
și exemplul lor sfânt, ei vor condamna păcatele celor nelegiuiți. După cum Enoh
a fost luat la cer mai înainte de nimicirea pământului prin apă, tot astfel cei
neprihăniți ce vor fi în viață vor fi luați la cer de pe pământ, mai înainte de
Marele Necaz, alături de cei morți în Hristos care vor fi înviați și luați la
cer. Apostolul spune: „Nu vom adormi toți, dar toți vom fi schimbați, într-o
clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiță”. „Căci Însuși
Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu Se
va coborî din cer Trâmbița va suna, morții vor învia nesupuși putrezirii, și
noi vom fi schimbați. Întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii,
care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm
pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul”. (1 Corinteni 15,
51-52; 1 Tesaloniceni 4, 16-18.).
Notă: în privința expresiei „fiii lui
Dumnezeu” există controverse teologice mari! Cei mai mulți Părinți ai Bisericii
au considerat că aceștia erau urmașii lui Set. Alții consideră că erau
Veghetorii din Cartea lui Enoh, adică îngerii căzuți. În studiul nostru
acceptăm punctual de vedere al Părinților Bisericii, dar nu excludem
validitatea informațiilor din Cartea lui Enoh. Nu putem stabili cu certitudine
care este adevărul!
7 - Potopul:
În zilele lui Noe, pământul se afla sub un îndoit
blestem, ca urmare a păcatului neascultării lui Adam și a crimei comise de
Cain. Totuși, acest fapt n-a schimbat prea mult fața naturii. Existau semne
evidente ale stricăciunii, dar pământul era încă bogat și frumos din pricina
darurilor providenței divine. Dealurile erau încoronate cu pomi maiestuoși, pe
care se sprijineau coardele încărcate cu rod ale viței de vie. Câmpiile
întinse, asemenea unor grădini, erau înveșmântate cu verdeață și plăcut
îmbălsămate de parfumul miilor de flori. De toate felurile și aproape fără
limită erau roadele pământului. Copacii întreceau cu mult în mărime, frumusețe
și într-o perfectă simetrie orice copac de astăzi; lemnul lor era dintr-un
țesut fin de fibre, dar foarte tare, foarte asemănător pietrei și aproape la
fel de rezistent. Aurul, argintul și pietrele prețioase se aflau din
belșug. Neamul omenesc mai păstra încă mult din vigoarea lui de la
început. Numai câteva generații trecuseră de când Adam avusese acces la pomul
vieții, care era făcut să prelungească viața; iar existența omului încă se măsura
cu secolele. Dacă acești oameni, cu viață lungă, cu puterile lor rare de a
chibzui și realiza, s-ar fi devotat slujirii lui Dumnezeu, atunci ei ar fi
făcut ca numele Creatorului lor să fie proslăvit pe pământ și ar fi răspuns
scopului pentru care El le-a dat viață. Dar ei au dat greș în a face lucrul
acesta. Erau pe atunci mulți uriași, bărbați de o statură și putere mare,
renumiți pentru înțelepciunea lor, pricepuți în născocirea celor mai iscusite
și mai minunate lucruri; dar vinovăția lor - că lăsau frâu liber nelegiuirii -
era într-un raport direct proporțional cu iscusința și înțelepciunea
lor. Dumnezeu a revărsat asupra oamenilor care au trăit înainte de potop
multe și bogate daruri; dar ei au folosit aceste binecuvântări ca să se
slăvească pe ei înșiși și le-au transformat într-un blestem, datorită faptului
că și-au legat inima de aceste daruri, în loc să o lege de Cel care le-a dat.
Ei au folosit aurul și argintul, pietrele prețioase și lemnul cel mai ales la
construirea de case pentru ei, întrecându-se unul pe celălalt în înfrumusețarea
locuințelor lor, împodobindu-le cu lucrările cele mai iscusite. Ei căutau
să-și satisfacă numai poftele inimii lor mândre și se desfătau în orgii și
ticăloșii. Pentru că nu doreau să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, au
ajuns în curând să nege existența Lui. Se închinau naturii, în loc să se
închine Dumnezeului naturii. Glorificau geniul uman și se închinau la lucrarea
mâinilor lor și îi învățau pe copii să se plece în fața chipurilor
cioplite. Pe câmpii verzi și la umbra unor copaci frumoși, ei și-au așezat
altarele idolilor lor. Dumbrăvi întinse, al căror frunziș rămânea verde în tot
cursul anului, erau dedicate închinării la zeii lor falși. De aceste dumbrăvi
erau legate grădini frumoase, cu alei lungi și șerpuitoare, peste care se
întindeau ramurile încărcate de fructe ale diferitelor soiuri de pomi, grădini
împodobite cu statui și tot felul de lucruri care puteau să încânte simțurile
sau să slujească dorințelor voluptoase ale oamenilor, atrăgându-i astfel să ia
parte la închinarea idolatră. Oamenii L-au scos pe Dumnezeu din
cunoașterea lor și s-au închinat făpturilor propriei lor imaginații și, ca
urmare, au decăzut din ce în ce mai mult. Psalmistul descrie efectul produs de
închinarea la idoli asupra adoratorilor lor. El spune: „Ca ei sunt cei ce-i
fac; toți cei ce se încred în ei”. (Psalmii 115, 8 - T.M.). Este o lege a
sufletului omenesc, și anume că privind suntem schimbați. Omul nu se va ridica
niciodată mai sus decât concepția lui despre adevăr, curăție și sfințenie. Dacă
mintea, ființa lui, nu se înalță mai presus de nivelul firii pământești, dacă
nu se ridică prin credință să contemple înțelepciunea și iubirea infinită a lui
Dumnezeu, atunci omul se va cufunda mereu mai jos și tot mai jos. Închinătorii
falșilor dumnezei au înveșmântat zeitățile lor cu atribute și pasiuni omenești
și astfel standardul caracterului lor a fost coborât la asemănarea cu firea
pământească păcătoasă. Ca urmare a acestui fapt, ei s-au stricat. „Domnul a
văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor
din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. Pământul era
stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie”. (Geneza 6,
5.11.). Dumnezeu le dăduse oamenilor poruncile Sale ca o regulă de viețuire,
dar Legea Sa a fost călcată, și urmarea a fost săvârșirea a tot felul de păcate
ce s-au putut închipui. Nelegiuirea oamenilor era fățișă și sfidătoare,
dreptatea era călcată în picioare și strigătele celor oprimați au ajuns până la
cer. Poligamia fusese de timpuriu introdusă, și aceasta contrar
rânduielilor divine de la început. Dumnezeu i-a dat lui Adam o singură
nevastă, arătând astfel care este rânduiala Sa în această privință. Dar,
după cădere, oamenii au ales să-și satisfacă dorințele lor păcătoase; iar ca
rezultat, crima și ticăloșia au crescut cu o mare rapiditate. Nu erau
respectate nici legăturile de căsătorie și nici drepturile de proprietate.
Oricine poftea nevasta sau averea aproapelui său le lua prin forță și oamenii se
făleau cu faptele lor de violență. Se complăceau în nimicirea vieții
animalelor, și folosirea ca hrană a cărnii îi făcea mai cruzi și mai setoși de
sânge, până când au ajuns să privească viața omului cu o înspăimântătoare
indiferență. Lumea era în copilăria ei și, cu toate acestea, nelegiuirea a
ajuns așa de adâncă și atât de întinsă, încât Dumnezeu nu o mai putea nicidecum
suporta. El a zis: „Am să șterg de pe fața pământului pe omul pe care l-am
făcut”. (Geneza 6, 7.). El a declarat că Duhul Său nu se va lupta totdeauna cu
neamul omenesc vinovat. Dacă oamenii nu încetau să polueze cu păcatele lor
lumea și bogățiile ei cele mari, atunci El avea să-i șteargă din lumea creată
de El și să distrugă lucrurile cu care El Își găsea plăcerea să-i
binecuvânteze; El avea să șteargă de pe fața pământului fiarele de pe câmp și
vegetația care dădea o așa abundență de hrană și avea să transforme pământul
cel frumos într-o vastă pustietate și ruină.
În mijlocul decăderii ce se întindea tot mai mult,
Metusala, Noe și mulți alții s-au străduit să păstreze vie cunoașterea
adevăratului Dumnezeu și să pună stavilă puhoiului de decădere morală. Cu o
sută douăzeci de ani înainte de potop, Domnul i-a făcut cunoscut lui Noe,
printr-un înger, planul Său și l-a îndrumat să construiască o corabie. În timp
ce lucra la corabie, el trebuia să vestească faptul că Dumnezeu avea să aducă
un potop de ape pe pământ, spre a nimici pe cei nelegiuiți. Aceia, însă, care
aveau să primească, să creadă această solie și care aveau să se pregătească pentru
acest eveniment, prin pocăință și schimbarea vieții lor, vor găsi iertare și
vor fi salvați. Enoh le-a repetat copiilor săi cele ce Dumnezeu i-a arătat în
legătură cu potopul, iar Metusala și fiii săi, care au trăit să audă
propovăduirea lui Noe, au dat ajutor la construirea corăbiei. Dumnezeu i-a
dat lui Noe dimensiunile exacte ale corăbiei, cum și îndrumări amănunțite cu
privire la construirea ei. Inteligența omenească n-ar fi putut proiecta o
construcție atât de rezistentă și de durabilă. Dumnezeu a fost proiectantul,
iar Noe, constructorul. Vasul a fost construit - asemenea corpului unei corăbii
- ca să poată pluti pe apă, dar în unele privințe semăna mai mult cu o casă. El
avea înălțimea unei case cu trei etaje, dar cu o singură ușă, care era
așezată pe una din laturi. Lumina venea de sus și diferitele încăperi erau
dispuse în așa fel, încât toate erau luminate. Materialul folosit la
construcția corăbiei era lemnul de chiparos sau gofer, care rezista sute de ani
fără să putrezească. Clădirea acestei imense construcții era o lucrare înceată
și migăloasă. Datorită mărimii considerabile a copacilor și naturii lemnului,
se cerea mai multă muncă atunci pentru pregătirea scândurilor decât este
necesară astăzi, în ciuda puterii mari pe care o aveau atunci oamenii. Tot ceea
ce putea face omul s-a făcut, pentru ca lucrarea să fie desăvârșită. Dar, cu
toate acestea, corabia nu putea în propria ei putere să reziste furtunii ce
avea să se abată asupra pământului. Numai singur Dumnezeu putea să-i apere pe
slujitorii Săi pe apele înfuriate. „Prin credință Noe, când a fost
înștiințat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau, și plin de o
teamă sfântă a făcut un chivot ca să-și scape casa; prin ea, el a osândit lumea
și a ajuns moștenitor al neprihănirii care se capătă prin credință”. (Evrei 11,
7.). În timp ce Noe adresa lumii soliile sale de avertizare, faptele sale
mărturiseau despre sinceritatea lui. Așa se face că credința lui a fost adusă
la desăvârșire și pusă în evidență. El a dat lumii un exemplu, crezând exact
ceea ce spune Dumnezeu. El a investit în corabie tot ce avea. În timp ce a
început să construiască acea corabie imensă pe uscat, mulțimile au venit din
toate părțile să vadă priveliștea aceea curioasă și să asculte cuvintele
călduroase și stăruitoare ale neobișnuitului predicator. Fiecare lovitură dată
pentru construcția corăbiei era o mărturie pentru popor.
La început se părea că mulți primesc avertizarea;
și totuși ei nu s-au întors la Dumnezeu cu o adevărată pocăință. Nu erau
dispuși să renunțe la păcatele lor. În decursul timpului ce a trecut până la
venirea potopului, credința lor a fost pusă la probă și ei au dat greș în a
suporta încercarea. Copleșiți de necredința ce se întindea tot mai mult, în
cele din urmă s-au alăturat vechilor lor prieteni în respingerea solemnei
avertizări. Unii erau pe deplin convinși și ar fi dat ascultare cuvintelor de
avertizare; dar au fost atât de mulți aceia care luau lucrurile în râs și în
bătaie de joc, încât ei s-au molipsit de același spirit, rezistând invitațiilor
milei și, în curând, au fost printre cei mai îndrăzneți și cei mai obraznici
batjocoritori; căci nimeni nu este atât de dârz și nu se afundă mai adânc în
păcat, ca aceia care au avut odată lumina, dar care au rezistat convingerilor
date de Duhul lui Dumnezeu.
Nu toți oamenii din generația aceea au fost
idolatri, în deplinul înțeles al cuvântului. Mulți mărturiseau a fi închinători
ai lui Dumnezeu. Ei pretindeau că idolii lor erau reprezentări ale
Divinității și că prin ei poporul putea ajunge la o mai clară înțelegere a
Ființei divine. Această clasă de oameni era în fruntea celor care respingeau
propovăduirea lui Noe. În străduința de a-L înfățișa pe Dumnezeu prin lucruri
materiale, mintea lor a ajuns oarbă față de maiestatea și puterea Lui; ei au
încetat să-și mai dea seama de sfințenia caracterului Său sau de natura sfântă
și neschimbătoare a cerințelor Lui. Cum păcatul s-a generalizat, el a ajuns să
li se pară din ce în ce mai puțin păcătos, iar în cele din urmă au declarat că
Legea divină nu mai era în vigoare nicidecum; că era contrar caracterului lui
Dumnezeu să pedepsească fărădelegea; ei au negat faptul că judecățile Lui aveau
să cadă asupra pământului. Dacă oamenii din generația aceea ar fi ascultat de
Legea divină, ei ar fi recunoscut vocea lui Dumnezeu în avertizările
slujitorului Său; dar mintea lor a fost așa de orbită de respingerea luminii,
încât au ajuns să creadă că în adevăr solia lui Noe era o înșelăciune. De
partea adevărului nu se găsea mulțimea sau majoritatea. Lumea se aliase contra
dreptății și Legii lui Dumnezeu, iar Noe era privit ca fanatic. Când a
ispitit-o pe Eva ca să nu asculte de Dumnezeu, Satana i-a zis: „Hotărât, că nu
veți muri”. (Geneza 3, 4.). Bărbați de seamă, oameni onorați și înțelepți ai
lumii au repetat același lucru. „Amenințările lui Dumnezeu”, au spus ei, „au ca
scop numai să vă intimideze și nu se vor împlini niciodată. Nu trebuie să vă
speriați. Un asemenea eveniment, cum este nimicirea lumii de către Dumnezeu,
care a făcut-o, și pedepsirea ființelor pe care El le-a creat, nu se va
întâmpla niciodată. Fiți liniștiți și nu vă temeți. Noe este un mare fanatic.”
Lumea petrecea pe seama nebuniei bătrânului fără minte. În loc să-și umilească
inima înaintea lui Dumnezeu, ei au stăruit în neascultarea și nelegiuirea lor,
ca și când Dumnezeu nu le-ar fi vorbit prin servul Său. Dar Noe a stat ca
o stâncă în mijlocul furtunii. Înconjurat de batjocura și râsul poporului, el
s-a distins prin integritatea lui sfântă și prin credincioșia lui
nezdruncinată. Cuvintele sale erau însoțite de putere, căci vocea lui Dumnezeu
era cea care se adresa omului prin servul Său. Legătura cu Dumnezeu l-a făcut
puternic în tăria puterii infinite, în timp ce, pentru o sută douăzeci de ani,
glasul lui solemn a sunat la urechile acelei generații, vorbindu-le despre
evenimente care, atât cât putea judeca înțelepciunea omenească, erau
imposibile. Lumea dinainte de potop gândea că, timp de secole, legile
naturii fuseseră stabile. Ciclul anotimpurilor se desfășura după rânduiala lor.
Până la data aceea nu căzuse niciodată ploaie pe pământ; acesta era
udat de către o ceață sau de rouă. Râurile nu ieșiseră niciodată din matca
lor, ci își purtau în siguranță apele spre mare. Legi fixe țineau apele ca să
nu se reverse peste malurile lor. Dar acești gânditori nu recunoșteau mâna lui
Dumnezeu, care a oprit apele zicând: „Până aici să vii, să nu treci mai departe”.
(Iov 38, 11.). Pe măsură ce timpul trecea, fără ca în natură să se vadă
vreo schimbare, oamenii, a căror inimă a tremurat cândva de frică, au început
să se liniștească. Ei au început să argumenteze, așa cum mulți susțin astăzi,
că natura este mai presus de Dumnezeul naturii și că legile ei sunt așa de
trainic stabilite, încât nici chiar Dumnezeu în persoană nu le poate schimba.
Considerând că, dacă solia lui Noe este corectă, atunci natura și-ar fi ieșit
din făgașul ei, aceștia au făcut ca solia aceea să fie socotită - de mințile
lumii - o înșelătorie, o mare înșelătorie. Ei și-au manifestat disprețul față
de avertizările lui Dumnezeu, făcând exact ce făcuseră și mai înainte ca solia
de avertizare să fie transmisă. Au continuat petrecerile și mesele lor pline de
îmbuibare; au mâncat și au băut, au sădit și au construit, făcând planuri cu
privire la câștigurile pe care nădăjduiau să le aibă în viitor. S-au dedat la
nelegiuiri și mai mari, fiind mai disprețuitori în neascultarea lor față de
cerințele lui Dumnezeu, pentru a demonstra că nu au nici o teamă de Cel veșnic.
Ei ziceau că, dacă era ceva adevărat în cele spuse de Noe, atunci bărbații de
seamă, înțelepții, pricepuții, oamenii mari ar fi înțeles lucrul
acesta. Dacă oamenii dinainte de potop ar fi dat crezare avertizării și
s-ar fi pocăit de faptele lor rele, atunci Dumnezeu S-ar fi întors din mânia
Sa, așa cum avea să facă mai târziu cu Ninive. Dar datorită împotrivirii
încăpățânate față de mustrările de conștiință și avertizările profetului lui Dumnezeu,
generația aceea a umplut măsura nelegiuirii și s-a copt pentru nimicire.
Timpul pentru punerea lor la probă era aproape să
se încheie. Noe a urmat cu credincioșie instrucțiunile pe care le-a primit de
la Dumnezeu. Corabia a fost terminată din toate punctele de vedere, așa după
cum dăduse Domnul îndrumările, și era încărcată cu hrană pentru oameni și
animale. Acum solul lui Dumnezeu adresă ultimul său apel solemn oamenilor. Cu o
dorință până la agonie, pe care cuvintele nu o pot exprima, el i-a chemat să
caute un adăpost cât timp acesta se mai putea găsi. Ei au respins din nou
cuvintele lui și și-au ridicat vocea rostind cuvinte de ocară și de batjocură.
Deodată, o tăcere cuprinse mulțimea batjocoritoare. Fiare de tot soiul, de la
cele mai fioroase și până la cele mai blânde, au fost văzute venind din munți
și păduri, croindu-și liniștit drumul spre corabie. S-a auzit un zgomot ca
vântul ce suflă și iată că din toate părțile păsările au venit în
zbor, întunecând cerul cu mulțimea lor, și într-o ordine perfectă au
intrat în corabie. Animalele au ascultat de porunca lui Dumnezeu, în timp ce
oamenii s-au dovedit a fi neascultători. Conduse de îngerii cei sfinți, ele „au
intrat două câte două la Noe în corabie”, iar dintre animalele curate, câte
șapte perechi. Unii priveau cu uimire, alții cu teamă. Au fost chemați filozofi
să dea explicații cu privire la întâmplarea aceasta unică, dar zadarnic. Era o
taină pe care ei n-o puteau descifra. Dar oamenii se împietriseră așa de mult,
datorită lepădării luminii, încât și această scenă n-a produs decât o impresie
de moment. Când neamul omenesc sortit pieirii a văzut soarele strălucind în
toată splendoarea lui și pământul înveșmântat într-o frumusețe aproape edenică,
atunci ei au alungat temerile, tot ce se furișase în suflet, dedându-se la
petreceri zgomotoase, iar prin faptele lor de silnicie ei păreau că invită
asupra lor mânia, și așa trezită, a lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a poruncit
lui Noe: „Intră în corabie, tu și toată casa ta; căci te-am văzut fără prihană
înaintea Mea în neamul acesta de oameni”. (Geneza 7, 1.). Avertizările lui Noe
fuseseră lepădate de lume, dar influența și exemplul său au fost o
binecuvântare pentru familia sa. Ca răsplată a credincioșiei și integrității
sale, Dumnezeu i-a salvat pe toți membrii familiei împreună cu el. Ce
îmbărbătare pentru părinți ca să fie credincioși!
Mila încetase să mai mijlocească pentru neamul
omenesc vinovat. Fiarele câmpului și păsările cerului intraseră în locul
refugiului lor. Noe și familia sa se aflau în corabie și „Domnul a închis ușa
după el” (Geneza 7, 16.). A fost văzută licărirea unei lumini orbitoare și un
nor de lumină mult mai puternică decât fulgerul a coborât din ceruri și s-a
așezat înaintea intrării în corabie. Ușa masivă, pe care cei dinăuntru nu ar fi
fost în stare s-o închidă, a fost împinsă încet la locul ei de către mâini
nevăzute. Noe a fost închis înăuntru, iar cei care lepădaseră mila lui Dumnezeu
au fost lăsați afară. Sigiliul Cerului era pe ușa aceea: Dumnezeu a închis-o și
numai Dumnezeu o putea deschide.
Timp de șapte zile după ce Noe și familia sa au
intrat în corabie, nu s-a ivit niciun semn al furtunii ce trebuia să vină. În
decursul acestui timp, credința lor a fost încercată. A fost un timp de triumf
pentru cei din afara corăbiei. Întârzierea aparentă a întărit în ei credința că
solia lui Noe era o înșelăciune și că potopul nu va veni niciodată. În
ciuda scenelor solemne la care fuseseră martori - fiarele și păsările intrând
în corabie, îngerul Domnului închizând ușa - ei continuau încă batjocurile și
petrecerile lor, luând chiar în râs aceste semne vădite ale puterii lui
Dumnezeu. S-au adunat grămadă în jurul corăbiei, batjocorind pe cei dinăuntru
cu o violentă îndrăzneală, cum nu mai făcuseră niciodată până atunci. Dar
în a opta zi, nori întunecoși au acoperit cerul. Apoi, bubuiturile tunetelor și
fulgerelor sfâșiară cerul. Nu peste mult timp, stropi mari de ploaie au început
să cadă. Lumea nu mai văzuse niciodată așa ceva și inimile oamenilor s-au
umplut de groază. Toți se întrebau pe ascuns: „Nu cumva Noe a avut dreptate,
iar lumea este sortită pieirii?” Cerul devenea mai întunecat și tot mai
întunecat, iar ploaia cădea din ce în ce mai repede. Animalele, cuprinse de o
groază sălbatică, mugeau alergând în toate părțile, iar strigătele lor fioroase
păreau că prevestesc destinul lor și soarta oamenilor. Apoi „s-au rupt toate
izvoarele adâncului celui mare și s-au deschis stăvilarele cerurilor”. (Geneza
7, 11.). Apa părea că se revarsă din nori, în puternice cataracte. Râurile au
ieșit din matca lor, revărsându-se în văi. Coloane de apă izbucneau din pământ
cu o forță ce nu se poate descrie, aruncând stânci uriașe la zeci de metri
înălțime, iar acestea, căzând, se îngropau adânc în pământ. Oamenii au
văzut mai întâi nimicirea lucrărilor mâinilor lor. Clădirile splendide,
grădinile și dumbrăvile lor frumoase, în care ei și-au înălțat altare pentru
idolii lor, au fost distruse de fulgerele cerului, iar ruinele lor au fost
împrăștiate în toate părțile. Altarele pe care se aduseseră până atunci sacrificii
umane au fost distruse, iar închinătorii, făcuți să tremure în fața puterii
viului Dumnezeu și să știe că stricăciunea și idolatria lor au fost acelea care
i-au dus la nimicire. Cum furtuna se dezlănțuia din ce în ce mai sălbatic,
copacii, clădirile, stâncile și pământul erau azvârlite în toate părțile.
Groaza oamenilor și a animalelor nu putea fi descrisă. Mai presus de mugetul
furtunii dezlănțuite, se auzeau vaietele oamenilor care disprețuiseră
autoritatea lui Dumnezeu. Satana însuși, care a fost obligat să rămână în
mijlocul elementelor naturii dezlănțuite, se temea că va pieri. Se simțise
foarte fericit că are sub stăpânirea sa un neam de oameni așa de puternici și
dorea ca ei să trăiască și să săvârșească mai departe urâciunea lor și să continue
răzvrătirea împotriva Conducătorului cerului. Acum, el rostea cuvinte de hulă
la adresa lui Dumnezeu, acuzându-L de nedreptate și cruzime. O mare parte
dintre oameni, asemenea lui Satana, Îl blestemau pe Dumnezeu și, dacă ar fi
fost în stare, L-ar fi dat jos de pe tronul puterii. Alții, îndemnați de
groază, își întindeau mâinile spre corabie, stăruind să fie primiți. Dar
rugămințile lor erau zadarnice. În sfârșit, li se trezise conștiința, ca să
știe că există un Dumnezeu care domnește în ceruri. Ei Îl implorau cu
stăruință, dar urechea Lui nu mai era deschisă la strigătele lor. În clipele
acelea teribile, ei au înțeles că ceea ce a adus nenorocirea lor a fost
călcarea Legii lui Dumnezeu. Cu toate acestea, deși de frica pedepsei ei și-au
recunoscut păcatul, totuși nu simțeau nicio reală mustrare de cuget, nici
scârbă față de rău. Dacă judecata s-ar fi abătut de la ei, atunci s-ar fi
întors la disprețul lor față de Cer. Unii, în disperarea lor, au încercat să
spargă corabia și să intre înăuntru, dar construcția solidă a rezistat
eforturilor lor. Unii s-au agățat de corabie și au rămas astfel până când au
fost măturați de apele învolburate sau până când, loviți de stânci și copaci,
au fost luați de ape. Corabia cea masivă trosnea din toate încheieturile sub
tăria nemiloasă a vântului, săltând de pe creasta unui val pe alta. Răgetele
animalelor dinăuntru erau expresia groazei și durerilor lor. Dar, în mijlocul
elementelor naturii dezlănțuite, ea continua să plutească mai departe în
siguranță. Îngeri puternici au fost însărcinați s-o păzească. Pradă
furtunii, animalele alergau spre oameni, ca și când ar fi așteptat ajutor de la
ei. Unii s-au legat pe ei și copiii lor de animale puternice, știind că acestea
erau rezistente în ceea ce privește viața și se vor cățăra până pe cele mai
mari înălțimi ca să scape de apele ce creșteau. Alții se legau de copacii cei
mai înalți de pe vârfurile dealurilor sau munților; dar copacii au fost scoși
din rădăcini și împreună cu povara lor de ființe vii au fost prăvăliți în apele
spumegânde din văi. Unul după altul, au fost părăsite locurile ce promiteau
siguranță. Cum apele se urcau mai sus și tot mai sus, oamenii căutau scăpare la
munții cei mai înalți. Adesea, oameni și fiare se luptau pentru un locșor unde
să pună piciorul, până când și unii, și ceilalți erau înghițiți de ape.
De pe vârfurile cele mai înalte, oamenii vedeau în
jurul lor un ocean fără margine. Avertizările solemne ale slujitorului lui
Dumnezeu nu mai erau subiect de batjocură și luare în râs. Cum mai tânjeau acum
acești păcătoși sortiți pierzării, după ocaziile pe care le pierduseră!
Cum se mai rugau ei acum pentru a mai avea o oră de probă, încă o ocazie a
cerului, o chemare de pe buzele lui Noe! Dar glasul cel dulce al milei nu mai
avea să fie auzit de ei. Iubirea, nu mai puțin decât dreptatea, cerea ca
judecățile lui Dumnezeu să pună capăt păcatului. Apele răzbunătoare s-au
revărsat peste ultimele locuri de scăpare, măturând totul, și batjocoritorii
lui Dumnezeu au pierit în hăurile întunecoase. „Prin Cuvântul lui Dumnezeu
lumea de atunci a pierit înecată de apă. Iar cerurile și pământul de acum sunt
păzite și păstrate prin același Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată și de
pieire a oamenilor nelegiuiți”. (2 Petru 3, 5-7.). O altă furtună stă să vină.
Pământul va fi din nou nimicit de mânia pustiitoare a lui Dumnezeu, iar păcatul
și păcătoșii vor fi nimiciți.
Păcatele care au adus pedeapsa asupra lumii
dinainte de potop se făptuiesc și astăzi; temerea de Dumnezeu este alungată din
inimile oamenilor, stricăciunea morală ce nu cunoștea opreliști a acelei
generații de oameni este egalată de aceea a neamului de oameni ce trăiesc
astăzi. Hristos spune: „Cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau și
beau, se însurau și se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, și
n-au știut nimic, până când a venit potopul și i-a luat pe toți, tot așa va fi
și la venirea Fiului omului”. (Matei 24, 38-39.). Dumnezeu nu i-a condamnat pe
oamenii dinainte de potop pentru că mâncau și beau; El le dăduse în mod îmbelșugat
roadele pământului pentru a le împlini nevoile fizice. Păcatul lor consta însă
în faptul că se înfruptau din aceste daruri fără să fie mulțumitori Dătătorului
și, în ticăloșia lor, se lăsau în voia unui apetit fără frâu. Era normal,
legal, ca ei să se căsătorească. Căsătoria făcea parte din legile stabilite de
Dumnezeu; a fost una dintre primele instituții pe care El le-a stabilit. El a
dat îndrumări speciale în legătură cu această orânduire și a îmbrăcat-o cu
sfințenie și frumusețe; dar aceste îndrumări au fost date uitării, și căsătoria
a fost pervertită și făcută să slujească la satisfacerea pasiunilor. O
stare de lucruri asemănătoare există și astăzi. Ceea ce în sine este drept,
îngăduit, este dus la exces. Apetitul este satisfăcut fără niciun fel de
reținere. Așa-zișii urmași de astăzi ai lui Hristos mănâncă și beau împreună cu
bețivii, în timp ce numele lor stau în mare cinste în registrele bisericii.
Necumpătarea slăbește puterile morale și spirituale și pregătește calea pentru
pasiunile josnice. Mulțimile nu se mai simt sub obligația morală de a pune frâu
dorințelor lor senzuale și devin robii poftelor. Oamenii trăiesc pentru
satisfacerea plăcerilor senzuale; ei trăiesc numai pentru lumea și viața
aceasta. Extravaganța a pus stăpânire pe toate clasele sociale. Integritatea
este sacrificată pentru lux și manifestări de paradă. Cei care sunt nerăbdători
să ajungă bogați pervertesc dreptatea și oprimă pe cel sărac și „sclavii și
sufletele oamenilor” încă se mai vând și cumpără. Înșelăciunea, mita și jaful
se lăfăiesc necondamnate atât în locurile de sus, cât și în cele de jos.
Ziarele abundă de relatări ale crimelor - crime săvârșite cu atâta sânge rece
și pentru motive atât de neînsemnate, încât se pare că s-a stins orice
simțământ umanitar. Iar aceste atrocități au devenit atât de obișnuite, încât
abia dacă mai dau loc la un comentariu sau dacă mai surprind pe cineva.
Spiritul anarhiei pătrunde la toate popoarele și izbucniri care din timp în
timp constituie groaza lumii nu sunt decât indicii ale faptului că dedesubt
arde focul pasiunilor și nelegiuirilor care, o dată scăpat de sub control, va
umple pământul cu vaiet și mizerie. Tabloul pe care inspirația ni l-a înfățișat
cu privire la lumea dinainte de potop reprezintă prea fidel starea de lucruri
către care societatea modernă aleargă foarte repede. Chiar acum, în veacul
acesta, și în țările pretins creștine, se săvârșesc zilnic crime tot așa de
negre și de înfiorătoare ca acelea din pricina cărora au fost nimiciți
păcătoșii lumii de atunci.
Mai înainte de potop, Dumnezeu l-a trimis pe Noe să
avertizeze lumea, ca oamenii să fie aduși la pocăință și să scape astfel de
amenințarea distrugerii. Pe măsură ce timpul revenirii lui Hristos se apropie,
Domnul îi trimite pe slujitorii Săi spre a avertiza lumea cum să se pregătească
pentru evenimentul cel mare. Mulțimea a fost într-o fățișă neascultare față de Dumnezeu,
iar acum, în mila Sa, El îi cheamă la ascultare de preceptele ei sfinte.
Tuturor acelora care vor îndepărta păcatele din viața lor prin pocăință față de
Dumnezeu și credința în Hristos li se va oferi iertare. Dar multora li se pare
că li se cere un sacrificiu prea mare, atunci când li se cere să-și părăsească
păcatele. Pentru că viața lor nu se armonizează cu principiile curate ale
cârmuirii morale a lui Dumnezeu, ei resping avertizările și tăgăduiesc
autoritatea normelor Sale. Din marea mulțime a oamenilor de pe pământ,
dinainte de potop, numai opt suflete au crezut și au ascultat Cuvântul lui
Dumnezeu transmis prin Noe. Timp de o sută douăzeci de ani, predicatorul
dreptății a avertizat lumea de nimicirea ce avea să vină, dar solia lui a fost
lepădată și disprețuită. Tot astfel este și astăzi. Mai înainte ca Dătătorul
Legii să vină ca să-i pedepsească pe cei neascultători, călcătorii de lege sunt
avertizați să se pocăiască și să se întoarcă la ascultare; dar pentru cei mai
mulți, aceste avertizări vor fi zadarnice. Apostolul Petru spune: „Înainte de
toate, să știți că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de
batjocuri, care vor trăi după poftele lor, și vor zice: Unde este
făgăduința venirii Lui? Căci de când au adormit părinții noștri, toate rămân
așa cum erau la începutul zidirii!”. (2 Petru 3, 3-4.). Nu auzim noi oare chiar
aceste cuvinte repetate astăzi, nu numai de către cei temători de Dumnezeu, ci
de către mulți dintre cei care ocupă amvoanele bisericilor? „Nu avem niciun
motiv să ne alarmăm”, strigă aceștia. „Nimeni să nu se neliniștească din cauza
veștilor transmise de acești alarmiști”. Iisus a pus următoarea întrebare plină
de însemnătate: „Când va veni Fiul omului, va găsi El credință pe pământ?”
(Luca 18, 8.). Și, așa după cum am văzut, El declară că starea omenirii va fi
ca în zilele lui Noe. Pavel ne avertizează că ne putem aștepta ca nelegiuirea
să crească pe măsură ce sfârșitul se apropie: „Duhul spune lămurit că în
vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de
duhurile înșelătoare și de învățăturile dracilor”. (1 Timotei 4, 1.). Apostolul
spune, de asemenea, „că în zilele din urmă vor fi vremuri grele”. (2 Timotei 3,
1.) Și el prezintă o uluitoare listă a păcatelor ce se vor afla printre aceia
care au o formă de evlavie.
Pe măsură ce timpul încercării lor se apropia de
încheiere, oamenii dinainte de potop se dedau mai mult la distracții și petreceri
triviale. Cei ce aveau influență și putere se străduiau să țină mintea
oamenilor preocupată de jocuri și plăceri, ca nimeni și nimic să nu fie cumva
mișcat de ultima avertizare solemnă. Nu vedem noi oare repetându-se aceleași
lucruri și astăzi? În timp ce slujitorii lui Dumnezeu vestesc solia care face
cunoscut că „sfârșitul lucrurilor este aproape”, lumea este absorbită în
distracții și căutarea de plăceri. Există un șir nesfârșit de petreceri ce au
ca rezultat nepăsare față de Dumnezeu și îi împiedică pe oameni să fie
impresionați de adevărul care este singurul ce-i poate salva de la nimicirea ce
vine. În timpul lui Noe, filozofii declarau că este imposibil ca lumea să
fie nimicită de apă; tot astfel se găsesc și astăzi oameni de știință care se
străduiesc să demonstreze că lumea nu poate fi nimicită prin foc - că acest
lucru este în dezacord cu legile naturii. Dar Dumnezeul naturii, Făcătorul și
Diriguitorul legilor ei, poate folosi lucrarea mâinilor Lui ca aceasta să
slujească împlinirii planurilor Sale. Când oamenii cei mari și înțelepți
au dovedit, spre satisfacția lor, că era imposibil ca lumea să fie nimicită
prin apă, când temerile oamenilor au fost potolite, când toți considerau
profeția lui Noe ca o înșelăciune - iar el era privit ca un fanatic - atunci a
fost timpul ca Dumnezeu să intervină. „Izvoarele Adâncului celui mare s-au rupt
și s-au deschis stăvilarele cerului” (Geneza 7, 11), iar batjocoritorii au fost
aduși la tăcere de apele potopului. Cu toată filozofia lor cu care se mândreau,
oamenii și-au dat prea târziu seama că înțelepciunea lor a fost o nebunie, că
Dătătorul Legii este mai mare decât legile naturii și că Cel Atotputernic nu
este lipsit de mijloace pentru a-și îndeplini planurile. „Ce s-a întâmplat în
zilele lui Noe tot așa va fi și în ziua în care se va arăta Fiul omului”. (Luca
17, 26.30.). „Ziua Domnului însă va veni ca un hoț. În ziua aceea, cerurile vor
trece cu trosnet, trupurile cerești se vor topi de mare căldură, și pământul cu
tot ce este pe el, va arde”. (2 Petru 3, 10.). Când raționamentul filozofiei a
îndepărtat teama de judecățile lui Dumnezeu, când învățătorii religioși
îndreaptă atenția spre lungi veacuri de prosperitate și pace, iar lumea este
absorbită într-un șir nesfârșit de afaceri și plăceri, sădind și clădind,
petrecând și veselindu-se, lepădând avertizările lui Dumnezeu și bătându-și joc
de slujitorii Lui - „atunci o prăpădenie neașteptată va veni peste ei, și nu
vor scăpa”. (1 Tesaloniceni 5, 3.).
Notă: s-au fofosit informații și din cărți apocrife cum ar fi: Mica Geneză, Cartea Jubileelor, Cartea Lui Enoh.
