O
ISTORIE A BISERICII - PARTEA A TREIA
11.
Petru la Ierusalim - întemniţarea si eliberarea sa:
Petru a mai rămas câteva zile în Cezareea cu
cei întorşi la Dumnezeu de curând, de bună seamă ca să-i înveţe şi să-i
întărcască în credinţă. Apoi s-a întors la Ierusalim, unde şi ajunsese vestea
primirii Cuvântului lui Dumnezeu de către păgâni. Cât ar fi trebuit să se
bucure de aceasta iudeii credincioşi! Dar nenorocita inimă omenească este
totdeauna aceeaşi: iubitoare de sine, chiar şi în lucrurile lui Dumnezeu. Îi
pare rău că Dumnezeu Se arată bun, aşa cum spunea Domnul în pilda lucrătorilor
tocmiţi la diferitele ceasuri ale zilei (Matei 20.15). Iudeii deveniţi
creştini, însă ţinând încă la tradiţia lor, în loc să ceară lui Petru lămuriri
în privinţa celor ce s-au întâmplat la Cezareea, au început să-l învinuiască
pentru că a intrat la cei netăiaţi împrejur şi că a mâncat cu ei. Ce va face
Petru, el care avea o fire aşa de iute? Prin harul lui Dumnezeu, el nu se
supără; rămâne liniştit şi plin de răbdare, lăsând pe seama lui Dumnezeu grija
de a-l dezvinovăţi. Pentru aceasta, istoriseşte cele ce s-au întâmplat. El era
la rugăciune; era înaintea lui Dumnezeu, când Dumnezeu îi arată printr-o
viziune însemnată, venind din cer şi repetată de trei ori, că deosebirea dintre
iudei şi păgâni era desfiinţată şi că Evanghelia era pentru toţi. Apoi, Duhul
Sfânt, această călăuză ce nu dă greş, care conducea pe apostoli, i-a spus să
meargă, fără şovăire, cu oamenii trimişi de Corneliu; iar Dumnezeu, prin
îngerul Său, spusese lui Corneliu să trimită după Petru. Şi când Petru a făcut
cunoscută vestea bună lui Corneliu şi prietenilor săi, şi când aceştia au
crezut, iată că Se coboară Duhul Sfânt şi asupra acestor păgâni întorşi la
Dumnezeu, aşa cum a venit şi asupra iudeilor credincioşi în ziua Cincizecimii. Deci
totul venea de la Dumnezeu în această lucrare. Ce putea face Petru în faţa
acestei arătări a harului lui Dumnezeu, trimis păgânilor? El a fost un slujitor
ascultător. „Dumnezeu”, zice el, „le-a dat acelaşi dar ca şi nouă. Cine eram eu
să mă împotrivesc lui Dumnezeu?” (Faptele Apostolilor 11.17). „Răspunsul blând
potoleşte mânia” (Proverbe 15.1). Istorisirea simplă a lui Petru, care arăta
lucrarea minunată a lui Dumnezeu întinsă şi asupra celor ce erau departe (neamurile),
cade asupra inimilor iudeilor credincioşi ca o rouă binefăcătoare. S-au potolit
şi au slăvit pe Dumnezeu, care a dat şi păgânilor pocăinţa şi viaţa. A fost o
zi de fericire pentru adunarea/biserica din Ierusalim, dar trebuia să vină şi
încercarea. Vrăjmaşul, Satan, nu doarme niciodată. Mai stârnise el prigoniri
împotriva sfinţilor. Petru şi Ioan fuseseră duşi la închisoare şi bătuţi, iar
Ştefan fusese omorât cu pietre. Din nou Satan, văzând înaintarea Evangheliei,
caută să se împotrivească şi-şi îndreaptă furia mai ales împotriva lui Petru. Un
împărat rău domnea pe atunci în Iudeea. El se numea Irod; dar nu trebuie să
credem că este vorba de crudul Irod, care a făcut să fie omorâţi copilaşii din
Betleem, nici de Irod, nelegiuitul, care a făcut să se taie capul lui Ioan
Botezătorul şi care a trimis pe Iisus lui Pilat, după ce şi-a bătut joc de El.
Cel de-al doilea Irod era fiul celui dintâi, iar cel din timpul lui Petru îi
era nepot. Prin cruzimea şi răutatea lor, toţi trei se asemănau destul de bine.
Împăratul Irod voia să facă pe placul iudeilor. El ştia că nimic nu le plăcea
mai mult decât să vadă pe creştini prigoniţi; a aruncat astfel în temniţă pe
câţiva creştini şi a ucis cu sabia pe Iacov, fratele lui Ioan. Erau zilele
sărbătorii Azimilor (Paştile). Cum trebuie să-şi fi adus aminte Petru de alt
Paşti, care a avut loc cu câţiva ani mai înainte, când s-a lepădat de Domnul Iisus!
Dar Domnul Iisus îl iertase şi acum era bucuros să sufere pentru numele
Mântuitorului său iubit. El trebuia să moară după sărbătoarea Paștilor; aşa
poruncise Irod. Pentru ca să nu scape, patru cete de câte patru ostaşi îl
păzeau cu schimbul zi şi noapte şi Petru, chiar când dormea, era totdeauna
legat cu două lanţuri între doi soldaţi. Mai mult, nişte păzitori erau aşezaţi
la uşă, de altfel şi aceasta destul de bine întărită. Ce măsuri straşnice! Irod
îşi aducea aminte, fără îndoială, că altădată apostolii au fost scoşi din
temniţă printr-un mijloc neînţeles de mintea lui. De data aceasta, credea că
Petru, fiind legat de soldaţi, nu putea să scape fără să-i trezească. Nu
tremura Petru? Nu era tulburat? Nu; el era liniştit: în noaptea dinaintea zilei
când avea să fie omorât, el dormea liniştit între doi soldaţi. Nu era sub paza
Dumnezeului Celui Atotputernic, care era în stare să-l scape, dacă voia? Şi
dacă oamenii ar fi omorât trupul său, puteau ei să-i împiedice duhul de a merge
la iubitul său Mântuitor? Numai prin mijloace omeneşti, Petru nu putea să
scape. Toată înţelepciunea şi puterea oamenilor erau unite ca să-l păzească bine.
Este însă o putere care-şi bate joc de lanţuri, de gărzi şi de uşile de fier.
Este puterea lui Dumnezeu, căreia nimic nu-i stă în cale. Şi cine face să
lucreze această putere? Rugăciunea. Domnul Iisus, care a zis: „Toate lucrurile
sunt cu putinţă la Dumnezeu”, a mai spus: „Orice veţi cere în numele Meu, voi
face” (Marcu 10.27; 11.24; Ioan 14.13,14). Sfinţii din Ierusalim ştiau aceasta
şi adunarea nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru Petru. Uşile
erau închise, gărzile îşi făceau datoria, Petru dormea, iar adunarea se ruga.
Dumnezeu era la lucru. El trimite pe îngerul Său. Închisoarea era în
întunecimea nopţii, dar lumina lui Dumnezeu a strălucit în ea. Petru dormea:
îngerul l-a deşteptat. Petru era legat; lanţurile îi cad de pe mâini. Îngerul
i-a zis: „Încinge-te, leagă-ţi sandalele, pune-ţi haina pe tine şi vino după
mine” (Faptele Apostolilor 12.7,8). Dar ostaşii? Dumnezeu îi ţine adormiţi. Dar
gărzile? Dumnezeu le loveşte cu orbire. Dar porţile? Porţile de fier se deschid
singure în faţa puterii dumnezeieşti. Cine poate să i se împotrivească? Îngerul
conduce pe Petru până în capul unei uliţe şi apoi pleacă. îşi împlinise slujba
faţă de unul din cei ce moştenesc mântuirea. Şi Petru ce gândea? Până atunci
crezuse că tot ce i s-a întâmplat era o viziune. Dar, după ce şi-a dat bine
seama, a recunoscut că iubitul său Învăţător, Domnul Iisus, a trimis pe îngerul
Său ca să-l scape şi numaidecât se duce acolo unde ştia că se găsesc fraţii. S-a
îndreptat spre casa unei femei cu numele Maria, mama lui Marcu, cel care a
scris Evanghelia ce-i poartă numele. La această femeie evlavioasă, chiar în
noaptea aceea se adunaseră mai mulţi credincioşi, şi se rugau. Petru bătea la
uşă, ca să i se deschidă. Atunci o slujnică numită Roda, care fără îndoială că
luase parte la rugăciune, a venit să vadă cine a sosit la ora aceea din noapte.
Petru şi-a spus numele. Roda, care cunoştea şi iubea pe apostol, cunoscându-i
glasul, s-a umplut de-o aşa mare bucurie încât a uitat să deschidă uşa şi a
alergat înăuntru să spună şi celorlalţi vestea bună a sosirii lui Petru. Cât de
fericiţi trebuie să se fi simţit sfinţii adunaţi la Maria, când au văzut că
rugăciunile lor au fost ascultate! Dar bietele noastre inimi sunt aşa de încete
când este vorba să se încreadă în bunătatea Sa, încât aceşti sfinţi se îndoiau
că Dumnezeu i-a ascultat! Ei au zis către Roda: „Eşti nebună!” Ea ştia ce
auzise şi le spune că nu s-a înşelat; atunci ei îşi închipuie că este îngerul
lui Petru. Totuşi, când în sfârşit i-au deschis, iar Petru a intrat înăuntru,
ei nu s-au mai putut îndoi. Erau în culmea bucuriei şi a uimirii şi, fără
îndoială, au mulţumit Domnului. Petru le-a istorisit cum l-a scos Domnul din
temniţă; le-a spus să povestească aceste lucruri şi fraţilor, apoi a ieşit şi
s-a dus într-alt loc. Cu aceasta se termină istoria pe care ne-a dat-o Duhul
Sfânt cu privire la slujba lui Petru, deşi mai găsim vorbindu-se despre el
odată. Acum, un alt slujitor al lui Dumnezeu, Pavel, a cărui întoarcere la
Dumnezeu am văzut-o mai înainte, se arată în faţa ochilor noştri în lucrarea sa
de a duce Evanghelia la neamuri.
12.
Cei dintâi misionari printre păgâni - Antiohia:
În timp ce în Cezareea Petru primea neamurile
în Adunarea lui Dumnezeu, Domnul, care întrebuinţează vasele pe care le vrea,
călăuzea nişte smeriţi misionari, ale căror nume nu ne sunt cunoscute, ca să
vestească Evanghelia păgânilor din marele oraş Antiohia. Această cetate vestită
în vechime, al treilea oraş din Imperiul Roman şi poreclit „Regina
Răsăritului”, era aşezată într-o câmpie roditoare, pe malul fluviului Aronte,
la 27 Km. de mare. Se zice că ar fi avut vreo 700.000 locuitori, toţi păgâni,
afară de un mic număr de iudei, care se statorniciseră acolo. Azi este un oraş
decăzut faţă de strălucirea de odinioară. În timp ce oraşele mari se năruie,
iar slava lumii dispare, ceea ce vine din partea lui Dumnezeu rămâne pentru
totdeauna. O amintire nepieritoare se leagă de acest oraş. Aici, pentru întâia
dată, ucenicilor Domnului li s-a dat numele de „creştini” (Faptele Apostolilor
11.26). Am văzut că, după moartea lui Ştefan, s-a dezlănţuit o mare prigoană
împotriva Adunării din Ierusalim, aşa că un mare număr de ucenici au părăsit
acest oraş şi s-au împrăştiat mai întâi în Iudeea şi Samaria şi apoi mai
departe. Au fost unii care, mergând pe ţărmul Mediteranei, au trecut în Fenicia
şi au ajuns în cele din urmă în Antiohia. Însă, părăsind Ierusalimul, aceşti
ucenici ai Domnului duceau în inima lor o comoară, pe care nu le-o puteau răpi
oamenii. Era cunoştinţa Domnului Iisus ca Mântuitor al lor, viaţa lui Dumnezeu
în sufletele lor, bucuria dragostei lui Dumnezeu în inima lor şi, prin urmare,
pacea şi fericirea. Acestea erau gândurile ucenicilor împrăştiaţi, care fugeau
de prigoană. Viaţa şi vorbele lor dădeau mărturie despre Domnul Iisus. Pe oriunde
mergeau, răspândeau mirosul de bună mireasmă a Domnului Hristos: vesteau
Cuvântul lui Dumnezeu. Nu erau apostoli, ci simpli credincioşi, plini de
dragostea Domnului Hristos. Totuşi, prinşi încă în gândurile tradiţiei lor
religioase, cei mai mulţi din cei împrăştiaţi vesteau pe Domnul Hristos numai iudeilor.
Însă Duhul lui Dumnezeu, care călăuzise pe Petru la Cezareea, a lucrat în inima
câtorva din cei care au venit la Antiohia, şi mişcaţi de starea tristă a
închinării la idoli şi totodată mânaţi de dragostea Mântuitorului care a murit
pentru toţi, au căutat să vorbească şi păgânilor şi să le vestească pe Domnul Iisus.
Aceasta este Evanghelia. Domnul ne-a arătat că ucenicii Săi, vestind numele Său
la păgâni, pătrunseseră bine în gândurile inimii Sale. Mâna Sa, adică puterea
Sa era cu ei; a lucrat prin Duhul Său în inimile celor ce ascultau Cuvântul lui
Dumnezeu în aşa fel că un mare număr s-a întors la Domnul, lăsând la o parte
idolii lor urâcioşi şi părăsind viaţa păgână. Aceste veşti bune au ajuns la Ierusalim.
Adunarea le-a înţeles şi putem fi siguri că, pregătiţi cum erau prin
întoarcerea lui Corneliu, această arătare nouă a harului lui Dumnezeu faţă de
păgâni a bucurat nespus de mult inima celor credincioşi. Ei vedeau în chip
lămurit că Dumnezeu a dat şi neamurilor pocăinţa, ca să aibă viaţa. Însă era
nevoie ca Adunarea din Ierusalim, unde locuiau apostolii, să-şi arate interesul
ei faţă de aceşti credincioşi de curând, care făceau parte acum din Adunarea
lui Dumnezeu. Domnul vrea să ne înveţe şi pe noi că, deşi sunt adunări în
diferite locuri, ele sunt în legătură unele cu altele. Aşadar, Adunarea din
Ierusalim a trimis pe Barnaba la Antiohia. Barnaba era acel levit din insula
Cipru, care şi-a vândut un ogor, al cărui preţ l-a pus la picioarele apostolilor,
ca să fie împărţit săracilor Adunării. Era o inimă predată în totul Domnului.
Mai mult, el ştia să cunoască sufletele, să le sprijine şi să le întărească în
încercare. Este aşa cum îl arată numele său, când i se spune „fiul mângâierii”
(Faptele Apostolilor 4.36); faptul următor ni-l arată ca atare. Când Saul, după
întoarcerea sa la Dumnezeu, a fost silit să părăsească Damascul, pentru că
iudeii voiau să-l omoare, a venit la Ierusalim. Însă acolo nimeni nu voia să-l
primească; se temeau de el; nu credeau că a ajuns ucenic. Atunci Barnaba,
văzând în el lucrarea lui Dumnezeu, l-a luat cu el şi l-a dus la apostoli,
cărora le-a istorisit cum Domnul a întors la El pe cel ce-i prigonea. Vedem în
această purtare a lui o frumoasă trăsătură a firii lui Barnaba. Sfântul Duh
întăreşte, prin mărturia pe care o dă despre Barnaba, ceea ce se vede din
faptele lui, căci găsim scris: „Barnaba era un om bun, plin de Duh Sfânt şi de
credinţă” (Faptele Apostolilor 11.24). Era un om de bine, bun şi cinstit în
firea lui ca om, dar la aceasta se adăuga ceea ce este de mai mare preţ şi fără
care cea mai frumoasă fire n-ar face nimic în slujba lui Dumnezeu: darul ceresc
al Sfântului Duh umplea pe Barnaba cu viaţa lui Dumnezeu, şi credinţa, prin
care aştepta totul de la Dumnezeu şi-şi punea în El toată încrederea. Acest om
de bine, care iubea pe Domnul Iisus, s-a bucurat mult când a văzut că harul lui
Dumnezeu s-a întins şi în Antiohia şi i-a îndemnat pe toţi să rămână cu inima
hotărâtă, alipiţi de Domnul. Lucrarea lui Barnaba la Antiohia a fost
binecuvântată: o mare mulţime de oameni s-a adăugat la Domnul. Luaţi seama la
aceste cuvinte: „s-a adăugat la Domnul.” Cei care sunt mântuiţi nu sunt
adăugaţi unei adunări omeneşti, ci Domnului, ca unii care fac parte din poporul
Său ceresc, ca mădulare ale Trupului Său. Totul era numai spre slava Domnului. Lucrarea
harului întinzându-se astfel, Barnaba a simţit nevoia unuia cu care să lucreze
împreună, ca să-l ajute în slujba sa. S-a gândit la Saul, care de bună seamă
că-i istorisise cum Domnul, atunci când i S-a arătat, l-a hotărât să ducă
Evanghelia la neamuri. Saul dăduse prin sinagogi şi printre iudei o bună
mărturie despre credinţa sa în Domnul Iisus; el aştepta însă chemarea Domnului,
pentru a-şi începe slujba printre păgâni. Unde se afla Saul atunci? Nu mai era
în Ierusalim; predicase acolo pe Domnul Hristos, dar iudeii, plini de ură
împotriva celui ce fusese unul din sprijinitorii lor cei mai de seamă, dar care
se întorsese la Domnul, au voit să-l omoare. Atunci fraţii l-au dus la Cezareea,
de unde a plecat la Tars, oraşul său de naştere. Acolo s-a dus Barnaba să-l
caute. Saul a venit astfel cu el la Antiohia şi timp de un an întreg au luat
parte la adunările Bisericii şi au învăţat pe mulţi oameni, întărind pe cei
întorşi de curând la Domnul şi vestind Evanghelia. Această lucrare minunată a
Duhului lui Dumnezeu, care făcea ca păgânii să se întoarcă de la idoli la
Dumnezeul cel viu şi adevărat, a mişcat mult pe locuitorii din Antiohia.
Aceştia vedeau pe noii născuţi vorbind despre Domnul Hristos, de care se
alipiseră, şi i-au numit creştini, adică cei care sunt ai lui Hristos. În gura
păgânilor, aceasta era o vorbă de batjocură. Dar ce nume frumos! Creştinii din
Antiohia înţelegeau bine ce însemna a fi al Domnului Hristos. Ei îşi dădeau
seama că erau strâns uniţi cu ceilalţi ucenici ai Domnului din orice neam şi că
aveau să le dea mărturie prin dragostea lor. Nişte proroci, adică nişte
credincioşi având darul prorociei, venind din Ierusalim la Antiohia (unul din
ei se chema Agab), au vestit prin Duhul că va fi o foamete mare peste tot
pământul. Numaidecât ucenicii, având inima mişcată de dragoste pentru fraţii
lor din Iudeea, rămaşi săraci din cauza persecuţiei, le-au trimis, prin Barnaba
şi Saul, un ajutor, după puterea lor. Astfel, aceşti păgâni, întorşi la
Dumnezeu, arătau prin viaţa de toate zilele că erau mădulare ale trupului
Domnului Hristos şi ale familiei lui Dumnezeu, întocmai ca şi creştinii dintre
iudei.
13.
Cea dintâi călătorie misionară a apostolului Pavel:
a.
Pavel în Cipru: Barnaba şi Saul, după ce au dat bătrânilor
adunării din Ierusalim banii adunaţi de la creştinii din Antiohia, s-au întors
în acest oraş. Dar nu erau singuri. Îi însoţea un tânăr creştin din Ierusalim:
era Ioan zis şi Marcu, fiul Mariei, la care s-a dus Petru când a ieşit din
temniţă şi care era totodată nepotul lui Barnaba. Adunarea din Antiohia, alcătuită în cea mai mare parte din păgâni
întorşi la Dumnezeu, era bogată în lucrători ai Domnului. Erau acolo nişte
proroci şi învăţători: unii descopereau gândurile lui Dumnezeu, ceilalţi
învăţau pe cei credincioşi. Domnul
Hristos înălţat în cer este Acela care Îşi pregăteşte oameni în stare să aducă
la cunoştinţă şi altora lucrarea Sa de har. El a început prin a Se da pe Sine
ca jertfă pentru păcătoşi; a câştigat biruinţa asupra Diavolului, păcatului,
morţii şi lumii, apoi, după ce a înviat, S-a înălţat la cer. Şi acum, pentru a
vesti mântuirea păcătoşilor pierduţi, El dă evanghelişti; pentru a învăţa şi a
zidi pe cei care au crezut, care fac parte din Adunarea Sa, El dă păstori şi
învăţători. Un om nu poate să-şi ia
singur slujba de evanghelist, de păstor sau de învăţător. Trebuie ca Domnul
Hristos să-l înzestreze cu dar pentru aceasta. Nu pot să-l numească alţi
oameni. Totul trebuie să vină numai de la Domnul Hristos, Capul Bisericii; apoi
Duhul Sfânt este acela care lucrează să pregătească, să trimită şi să
călăuzească pe slujitorii Domnului Hristos.
Printre prorocii şi învăţătorii din Antiohia se găseau Barnaba şi Saul. „Pe
când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe
Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat” (Faptele Apostolilor
13.2). Cum le-a vorbit Duhul Sfânt? Fără îndoială că prin gura unuia din
proroci. Să băgăm bine de seamă însă că Barnaba şi Saul nu lucrează dintr-o
pornire a lor înşile, ci Duhul Sfânt, Dumnezeu Însuşi este Cel care i-a chemat
la lucru. Şi care era această lucrare? Era aceea de a merge să vestească
Evanghelia neamurilor păgâne. Barnaba şi Saul erau misionari chemaţi de
Dumnezeu. Le venea greu să
părăsească pe fraţii lor din Antiohia şi acea adunare atât de înfloritoare, ca
să meargă unde nici ei nu ştiau. Oricum, mergeau în mijlocul unor străini, unde
aveau să întâmpine împotrivirea ridicată de Satan şi de vrăjmăşia firească a
inimii omului. Trebuiau să meargă singuri, fără sprijin omenesc, ca oile în
mijlocul lupilor. Însă îi trimitea Domnul, ei mergeau pentru numele Său şi
astfel ei puteau să se bizuie pe credincioşia Lui. De altfel, pentru El, care-i
iubise şi-i mântuise, pentru dragostea faţă de sufletele la care mergeau să le
ducă Evanghelia, ei erau gata să întâmpine toate primejdiile, să sufere toate
lipsurile, să-şi dea chiar viaţa. Acesta este duhul care a însufleţit totdeauna
pe adevăraţii slujitori ai Domnului. Înainte
de plecarea lor, fraţii care rămâneau în Antiohia s-au unit cu ei în post şi
rugăciune. Toţi îşi dădeau seama de însemnătatea acestei slujbe şi de nevoia
ajutorului Domnului; şi ca să le dea dovadă că şi ei sunt una cu cei care
plecau, şi-au pus mâinile peste ei. N-au făcut aceasta ca să-i sfinţească;
Barnaba şi Saul aveau sfinţirea prin chemarea Domnului; punerea mâinilor era ca
şi cum le-ar fi zis: „Cu inima, noi suntem împreună cu voi în această lucrare.” Ei au plecat trimişi nu de om, ci de
Duhul Sfânt. Ioan, zis şi Marcu, i-a însoţit ca slujitor, adică pentru a le
face unele servicii, ca ei să fie mai liberi pentru vestirea Cuvântului. S-au
coborât la Seleucia, un port al Antiohiei, şi de acolo au plecat cu corabia la
Cipru. Ciprul este o insulă mare,
aşezată în unghiul dinspre miazănoapte-răsărit al Mării Mediterane, având în
faţă Siria la răsărit, şi Asia Mică la miazănoapte. E vestită prin bogăţia şi
frumuseţea sa. Două lanţuri de munţi o străbat de la răsărit la apus, închizând
între ele o frumoasă câmpie numită Massaria. O udă râuri, ale căror ape sunt
îmbogăţite de pâraiele ce coboară din munţi. Munţii sunt bogaţi în mine de
aramă. Insula avea mai multe oraşe,
printre care şi Salamina, port la mare, în partea de răsărit, în faţa Siriei.
Aici s-au oprit apostolii mai întâi şi au vestit Cuvântul lui Dumnezeu în
sinagogile iudeilor. Aveau pe inimă acest biet popor, căruia Dumnezeu îi dăduse
făgăduinţele Sale şi din mijlocul căruia Domnul chema încă suflete la mântuire.
Nu ni se spune nimic despre urmarea predicii lui Barnaba şi Saul printre iudei.
Nu ştim nici dacă ei s-au adresat şi păgânilor; poate că au făcut aceasta şi,
fără îndoială, Cuvântul lui Dumnezeu n-a rămas fără rod. Din Salamina s-au dus la Pafos, alt port al mării, la apus, în
faţa Asiei Mici. Ca să ajungă acolo, au străbătut toată insula, trecând prin
câmpia Massaria. Nu ne este spus dacă au vestit Evanghelia în timpul trecerii
prin insulă. Dar cum să nu fi vorbit despre ceea ce le umplea inima? Pafos, care acum este un biet sat
numit Bafo, pe atunci era reşedinţa guvernatorului roman, un proconsul. Acolo
se înălţa un templu măreţ nelegiuitei zeiţe Venus. Cât de dorit era ca
Evanghelia să fie vestită acestor bieţi păgâni, pe care Diavolul îi făcuse să
se închine unor idoli urâcioşi! În
insula Cipru locuiau şi iudei, cum am văzut când am vorbit despre Salamina.
Printre ei, se găsea în Pafos un om cu numele Bar-Iisus, care se afla într-o
stare sufletească rea. Nu era un adevărat iudeu, care să aibă teamă de Dumnezeu
în inima sa şi să fie supus Scripturilor. Dacă ar fi fost aşa, ar fi putut să
facă un lucru bun, luminând pe păgâni cu privire la adevăratul Dumnezeu, şi
i-ar fi pregătit astfel ca să primească Evanghelia. El însă era un vrăjitor,
cum de altfel erau mulţi pe vremea aceea, adică un om care se ocupa cu unele
lucruri prin care zicea că are legături cu lumea nevăzută, ca să cheme morţii
şi să scoată demoni. Dar Scripturile Vechiului Testament condamnă făţiş pe
astfel de oameni. Mai mult, Bar-Iisus era un proroc mincinos, pretinzând pe
nedrept că este trimis de Dumnezeu şi că vorbeşte în numele Lui. Acest om, prin ce mijloc nu ştim, se
afla pe lângă proconsulul sau guvernatorul roman, numit Sergius Paulus.
Însuşirea acestuia ne este arătată într-un singur cuvânt: era un om înţelept.
Adevărata înţelepciune nu se arată numai în a pricepe repede şi bine ceea ce ni
se spune. Ea se arată, înainte de toate, în căutarea adevărului şi a ceea ce
este bun în faţa lui Dumnezeu. în înţelesul acesta era înţelept guvernatorul
Sergius Paulus. De bună seamă că
religia păgână dezgustase pe Sergius Paulus; învăţăturile filozofilor nu
mulţumiseră înţelepciunea sa, iar pretenţiile lui Bar-Iisus cu privire la
darurile sale suprafireşti nu răspunseseră la trebuinţele sufletului său. Când a auzit vorbindu-se despre
Barnaba şi Saul, a voit să-i asculte. El i-a chemat şi aceştia au lămurit
înaintea lui adevărurile sfinte şi folositoare ale Cuvântului lui Dumnezeu. Se
înţelege că aceştia i-au vorbit despre dragostea lui Dumnezeu şi a Domnului Iisus,
pe care L-a trimis ca să mântuiască pe păcătoşi atât iudei cât şi neamuri, căci
în aceasta este cuprins pe scurt Cuvântul lui Dumnezeu. Acolo era şi Bar-Iisus, care asculta pe apostoli. Dar, ca şi iudeii
care s-au împotrivit Domnului şi L-au dat la moarte, apoi au omorât pe Ştefan
şi au prigonit Adunarea, Bar-Iisus, în loc să primească adevărul, se împotrivea
cuvântului lui Barnaba şi Saul, care venea de la Dumnezeu, căutând să abată pe
guvernator de la credinţă. Nu voia să primească mântuirea, ba căuta să
împiedice şi pe alţii care voiau s-o primească. Atunci Saul, cuprins nu de o supărare firească, ci plin de Duh
Sfânt, şi-a îndreptat vorbirea spre el. Era glasul lui Dumnezeu chiar, rostind
judecata asupra acestei unelte nenorocite a Satanei. Saul îi zice: „Om plin de
toată viclenia şi de toată răutatea, fiul Diavolului, vrăjmaş al oricărei
dreptăţi, nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului?” (Faptele
Apostolilor 13.10). Ce cuvinte aspre! Dar îi erau foarte potrivite, căci în
timp ce Domnul, în căile Sale drepte, potrivit cu dragostea Sa, voia să
mântuiască pe Sergius Paulus, Bar-Iisus căuta să-l ţină în pierzare. Totodată,
Dumnezeu nu Se mărgineşte la aceste cuvinte, ci rosteşte împotriva prorocului
mincinos, prin gura lui Saul, o pedeapsă care-l loveşte îndată: „Acum, iată,
mâna Domnului este împotriva ta: vei fi orb şi nu vei vedea soarele până la o
vreme” (Faptele Apostolilor 13.11). Mâna Domnului, care se întinde ca să
binecuvânteze pe cei care se tem de El, loveşte pe cei care I se împotrivesc.
Bietul Bar-Iisus, imagine a neamului evreiesc care a lepădat pe Domnul Iisus,
ajunge imediat orb; ceaţa şi întunericul cad asupra celui ce avea pretenţia că
era gura lui Dumnezeu; cel care voia să conducă pe alţii, caută încoace şi
încolo pe cineva care să-l ducă de mână. Cum am spus, el este imaginea neamului
evreiesc, care, lepădând pe Domnul Iisus, este acum împrăştiat, rătăcind în
întuneric, cum zice prorocul Isaia: „El va pribegi prin ţară, apăsat şi flămând
şi, când îi va fi foame, se va mânia şi va huli pe împăratul şi Dumnezeul lui,
apoi fie că va ridica ochii, fie că se va uita spre pământ, iată, nu va fi
decât necaz şi întunecime, mâhnirea suferinţei; şi se va vedea izgonit în
întunericul gros” (Isaia 8.21-22). Dar,
ca şi pentru Bar-Iisus, aceasta este numai pentru o vreme, în curând se va
arăta îndurarea lui Dumnezeu faţă de acest sărman popor. De aceea prorocul
adaugă: „Poporul care umbla în întuneric a văzut o mare lumină; peste cei care
locuiau în ţara umbrei morţii a strălucit lumina” (Isaia 9.2). Când va fi aceasta?
Când va veni Domnul Iisus, iar rămăşiţa evreiască îl va recunoaşte ca Mesia şi
împărat al ei. Şi ce-a zis
guvernatorul în faţa acestei arătări a puterii lui Dumnezeu? A crezut, însă nu
din cauza minunii, deşi a fost izbit de ea; a crezut, fiind uimit de învăţătura
Domnului. Această învăţătură, Evanghelia mântuirii, a răspuns din plin la
nevoile sufletului său. Numai ea poate răspunde şi la ale noastre. Iată cel dintâi rod al misiunii lui
Saul. Din această clipă, el îşi părăseşte numele iudeu şi-şi ia numele roman:
Pavel. Nu ni se spune din ce pricină, dar acest nume se potrivea bine, pentru
că el era mai ales apostolul neamurilor. Această istorie a lui Sergius Paulus
şi a lui Bar-Iisus ne înfăţişează trăsătura de pretutindeni a lucrării lui
Pavel. Vedem aici pe apostolul care aduce adevărul lui Dumnezeu cu privire la
Domnul Iisus, neamurile dornice să-l asculte, şi iudeii împotrivindu-se
lucrării harului. Cei care au fost poporul lui Dumnezeu ajung cei mai mari
împotrivitori. Cât de trist!
b.
Vestirea evangheliei în Antiohia din Pisidia: după ce
şi-au împlinit lucrarea pe care le-o dăduse Domnul s-o facă în insula Cipru,
apostolii împreună cu Marcu au plecat din Pafos, ca să se ducă în Asia. S-au
dat jos din corabie în ţinutul Pamfiliei, la miazănoapte-apus de Cipru, şi s-au
dus la Perga, oraş însemnat al acestui ţinut. Acest oraş există şi azi şi
poartă numele Karahisar sau Castelul Negru.
Acolo Ioan, numit şi Marcu, a părăsit pe Pavel şi Barnaba şi s-a întors la
Ierusalim. Cauza nu ne este dată aici, dar putem s-o pricepem din ce ni se
spune mai departe: s-a înspăimântat şi s-a descurajat, văzând de aproape
greutăţile lucrării. Credinţa şi încrederea lui în Domnul nu erau destul de
tari ca să înfrunte greutăţile şi luptele pentru Evanghelie. Însă este mângâietor când ne gândim că aceasta a fost
doar pentru o vreme. Domnul, în harul Său, l-a învăţat şi l-a întărit pentru
slujba Sa. După câtva timp îl vedem iarăşi pe lângă Pavel, în închisoare la
Cezareea; iar apostolul, în Epistola către Coloseni, spune credincioşilor să-l
primească dacă vine la ei (Coloseni 4.10). Era socotit de Pavel în numărul
tovarăşilor săi de lucru: scriind lui Timotei, îi spune să i-l aducă, fiindcă
îi este de folos pentru slujbă (2 Timotei 4.11). Apostolul Petru, cu care se
afla în Babilon, îl numeşte fiul său (1 Petru 5.13). În cele din urmă, Domnul
l-a ales ca să scrie Evanghelia ce-i poartă numele, dându-i astfel o slujbă de
preţ. Aşa lucrează puterea şi harul Domnului. El nu frânge o trestie ruptă, ci
Se slăveşte în slăbiciuni (Matei 12.20; Isaia 42.3; 2 Corinteni 12.9). Aşadar, Pavel şi Barnaba, singuri,
s-au dus să vesteasca Evanghelia într-un ţinut pe care nu-l cunoşteau. Ei
întâlneau pretutindeni sinagogi evreieşti, dar peste tot iudeii necredincioşi
se arătau vrăjmaşi de moarte ai apostolilor, ai învăţăturii lor şi ai numelui
Domnului Iisus. Nu ştim dacă, în
trecere prin Perga, ei au vestit Evanghelia. Au străbătut ţara şi au ajuns
într-un oraş cu numele Antiohia, ca şi cel de unde plecaseră, dar aşezat în
ţinutul Pisidiei, la miazănoapte de Pamfilia. Acest oraş, din care n-au mai
rămas decât nişte măreţe ruine, ce vorbesc de vechea strălucire, era aşezat pe
coasta muntelui Taurus, nu departe de un loc frumos. Dar dacă oraşul cu
strălucirea lui a pierit de pe faţa pământului, au rămas din el, în cer, urme
nepieritoare: suflete mântuite, rod al lucrării celor trimişi de Domnul. Pavel
şi Barnaba, potrivit obiceiului lor, s-au dus mai întâi, în ziua sabatului, în
sinagoga în care se adunau iudeii, ca să se roage şi să audă citirea Legii şi a
prorocilor. Întrucât erau străini, intrarea lor a fost băgată de seamă
numaidecât şi fruntaşii sinagogii care conduceau slujba religioasă, bănuind că
simt nişte iudei învăţaţi, le-a trimis vorbă, dacă vor, să spună un cuvânt de
îndemn pentru popor, într-adevăr, apostolii aveau un cuvânt, un cuvânt de preţ
pentru cei care se găseau adunaţi în sinagogă. Care era acest cuvânt? Acela al
mântuirii prin Domnul Hristos, cuvântul împăcării. Duhul Sfânt Şi-a îndreptat cuvântul, prin Pavel, către iudeii din
Antiohia, în această zi de sabat. Era o zi destul de însemnată aceea când,
pentru întâia oară, le era vestită Evanghelia. Cei care îl ascultau aveau să
creadă şi să fie mântuiţi sau să rămână necredincioşi şi în păcatele lor, şi
astfel să fie în primejdia de a pieri pentru totdeauna. Aşadar, Pavel s-a
sculat ca să vestească pe Domnul Iisus. Cu ce bucurie făcea aceasta! El, care
fusese un iudeu prigonitor şi hulitor, dar care căpătase îndurare şi învăţase
să cunoască dragostea Domnului Hristos, cât de fierbinte dorea ca cei din
neamul său, poporul pe care Dumnezeu îl binecuvântase atât şi care avea
făgăduinţele (Romani 9.3-5), să creadă în Acela în care se împlineau toate
făgăduinţele. Printre ascultători
erau nu numai iudei, ci şi prozeliţi, care se temeau de Dumnezeu. Pavel îşi
îndreaptă vorbirea către toţi: le aminteşte îndurarea cu care copleşise
Dumnezeu pe poporul lui Israel, alegându-l, scoţându-l din Egipt şi ducându-l
în Canaan. Apoi ajunge repede la alegerea pe care o făcuse Dumnezeu punând
împărat pe David, despre care a zis: „Am găsit pe David, fiul lui Iese, om după
inima Mea, care va împlini toate voile Mele” (Faptele Apostolilor 13.22). Dar
dacă Pavel vorbeşte despre David, face aceasta ca să vestească ascultătorilor
săi pe Acela pe care Dumnezeu L-a născut din sămânţa lui David ca să fie
Mântuitorul lui Israel, adică pe Domnul Iisus. El mai zice: „Fraţilor, fii ai
neamului lui Avraam şi cei ce vă temeţi de Dumnezeu, vouă v-a fost trimis
Cuvântul acestei mântuiri” (versetul 26). Apoi arată cum locuitorii din
Ierusalim, cetatea mult iubită de Dumnezeu, şi mai marii poporului,
nerecunoscând pe Domnul Iisus ca Hristos şi neînţelegând pe prorocii care
vorbesc despre El şi pe care-i citeau totuşi în fiecare zi de sabat, fără să
ştie, împliniseră cuvintele lor, judecând şi condamnând pe Domnul Iisus şi
cerând lui Pilat să-L omoare, măcar că nu găsiseră în El nicio vină de moarte. „Şi după ce au împlinit tot ce este
scris despre El” - urmează Pavel, lucruri cu privire la suferinţele şi moartea
Sa, pe care le putem citi îndeosebi în Psalmul 22 (T.M.) şi în capitolul 53 din
prorocul Isaia - când Domnul Iisus a fost mort pe cruce, „L-au dat jos de pe
lemn şi L-au pus într-un mormânt”. Putea
El să rămână însă în mormânt? Nu. „Dumnezeu L-a înviat din morţi”, zice Pavel.
Timp de mai multe zile, a fost văzut de ucenicii Săi, de aceia „care acum sunt
martorii Lui înaintea poporului” în Iudeea. Dumnezeu voia ca Evanghelia să fie
vestită şi mai departe, nu numai acolo unde Domnul Iisus a trăit, a suferit, a
murit şi a înviat. Apostolul zice mai departe: „Şi noi vă aducem vestea aceasta
bună, că făgăduinţa făcută părinţilor noştri, Dumnezeu a împlinit-o pentru noi,
copiii lor, înviind pe Iisus; după cum este scris în psalmul al doilea: „Tu
eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut”. Acest Iisus, dat la moarte pe o cruce
blestemată, era Fiul lui Dumnezeu. Şi cum s-a arătat aceasta? Şi Pavel adaugă,
aducând ca sprijin Scripturile: „Că L-a înviat din morţi, aşa că nu Se va mai
întoarce în putrezire … De aceea mai zice … Nu vei îngădui ca Sfântul Tău să
vadă putrezirea.” Acestea sunt cuvintele lui David din Psalmul 16 (T.M.); însă David nu vorbea despre el însuşi, pentru
că el a văzut putrezirea, „dar Acela pe care L-a înviat Dumnezeu, n-a văzut
putrezirea.” Vorbind astfel despre
moartea şi învierea Domnului Iisus, Pavel arată ascultătorilor săi urmarea
slăvită a lucrării Domnului Hristos: „Să ştiţi, dar, fraţilor, că prin El vi se
vesteşte iertarea păcatelor; şi oricine crede, este îndreptăţit prin El de toate
lucrurile de care n-aţi putut fi îndreptăţiţi prin Legea lui Moise” (Faptele
Apostolilor 13.38-39). Aşa cum Petru
spusese lui Corneliu, tot astfel şi Pavel vesteşte iertarea păcatelor prin
Domnul Iisus, Mântuitorul, pentru oricine crede. Acesta era cuvântul mântuirii,
vestea bună a împlinirii făgăduinţelor de îndurare. Pavel îşi încheie cuvântarea printr-un îndemn stăruitor ca
ascultătorii săi să nu dispreţuiască o mântuire aşa de mare. Care a fost urmarea acestei cuvântări
aşa de puternice? De bună seamă că ea a lovit pe toţi ascultătorii, pentru că
ei au cerut apostolilor să le vorbească din nou despre aceste adevăruri şi în
sabatul următor. Ba mai mult; mulţi din iudei şi din prozeliţii evlavioşi, care
slujeau lui Dumnezeu, au fost mişcaţi prin harul Domnului şi au urmat pe Pavel
şi pe Barnaba, care-i îndemnau să stăruiască în cele ce au primit. A venit sabatul următor. Vestea despre
cuvântarea apostolilor se răspândise şi aproape toată cetatea s-a adunat ca să
audă Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta ar fi trebuit să umple de bucurie pe iudei,
dacă ar fi avut cu adevărat pe inimă binele sufletelor şi slava lui Dumnezeu;
ei însă s-au umplut de invidie. În loc să cerceteze şi să vadă dacă e adevărat,
după Scripturi, ceea ce Pavel şi Barnaba vesteau, ei s-au împotrivit şi au
batjocorit sfântul nume al Domnului. Ce stare tristă! Ei şi-au închis pentru ei
calea mânturii; şi nu numai atât: voiau să împiedice şi pe neamuri (Faptele
Apostolilor 13.4-6). Însă harul pe
care iudeii nu-l primesc se îndreaptă spre neamurile dispreţuite de poporul
iudeu. Pavel şi Barnaba amintesc Iudeilor cuvintele din Isaia: „Te-am pus ca să
fii Lumina Neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului”
(Isaia 49.6). Harul lepădat de iudei
se îndreaptă spre neamuri, care se bucurau când au înţeles că sunt obiectul
dragostei lui Dumnezeu. Au fost mulţi în Antiohia în care sămânţa aruncată a
adus rod: au crezut şi au fost mântuiţi. Dar Cuvântul Domnului n-a dus rod
numai în Antiohia, ci s-a răspândit şi în ţinuturile din împrejurimi. Însă Vrăjmaşul nu dormea. El s-a slujit
de invidia şi de răutatea iudeilor, care au întărâtat împotriva apostolilor pe
femeile cucernice cu renume, care erau prozelite şi a căror stare le făcea să
aibă oarecare trecere. Fără îndoială, ei le-au înfăţişat pe Pavel şi pe Barnaba
ca pe nişte înşelători religioşi care aduc învăţături primejdioase. S-au
îndreptat şi către fruntaşii cetăţii, cărora le vor fi spus, poate, că
apostolii sunt nişte tulburători ai ordinii obşteşti. Astfel au stârnit o
prigonire împotriva lui Pavel şi Barnaba, care au fost izgoniţi de acolo. S-a nimicit însă prin aceasta lucrarea
săvârşită prin harul lui Dumnezeu? Nicidecum. Au fost smulse suflete de sub
stăpânirea Satanei, mântuite pentru veşnicie şi adăugate Adunării. Cu toată
prigonirea „ucenicii erau plini de bucurie şi de Duh Sfânt”, comoara de preţ,
pe care nimeni n-o poate smulge din inima celui ce o are.
c.
Vestirea evangheliei în Iconia, Listra şi Derbe: apostolii,
izgoniţi din Antiohia, s-au dus în Iconia, capitala ţinutului Licaonia. Iconia
era un oraş vestit, cu mulţi locuitori, cam la 100 km. spre miazăzi-răsărit de
Antiohia şi care dăinuieşte şi azi sub numele de Konieh. Ajunşi acolo, Pavel şi
Barnaba au intrat în sinagogă, ca să vestească Evanghelia. Vedem că aceşti credincioşi slujitori ai lui Dumnezeu nu se lăsau
descurajaţi de prigonitori. Ei iubeau pe Domnul Iisus, scumpul lor Învăţător,
care-i trimisese, şi nu se temeau să sufere pentru numele Său. Ei iubeau şi pe
bieţii păcătoşi pentru care a murit Domnul Iisus. Erau bucuroşi să vestească
mântuirea tuturor oamenilor, iudei şi greci, cu toate suferinţele pe care le
îndurau din pricina aceasta. De aceea zicea Pavel: „Rabd totul pentru cei
aleşi, pentru ca şi ei să aibă parte de mântuirea care este în Hristos Iisus,
împreună cu slava veşnică” (2 Timotei 2.10). Cu toată răutatea iudeilor, Pavel
şi Barnaba se îndreptau tot spre ei în primul rând. De ce? Trebuie să ne
amintim că iudeii erau poporul ales al lui Dumnezeu, iubit de El din pricina
părinţilor lor, Avraam, Isaac şi Iacov, şi astfel ei aveau dreptul, cei dintâi,
să se bucure de împlinirea făgăduinţelor lui Dum-nezeu în Domnul Hristos.
Apostolii ştiau aceasta destul de bine şi, ei înşişi israeliţi, erau bucuroşi
să vestească Evanghelia fraţilor după trup, în nădejdea că vor crede şi astfel
vor fi mântuiţi. Au intrat în
sinagoga din Iconia şi, plini de îndrăzneală în Domnul, au vorbit către o mare
mulţime de iudei şi de greci, care dobândiseră, prin mijlocirea iudeilor, o
oarecare cunoştinţă despre adevăratul Dumnezeu. Astfel, ei erau pregătiţi să
primească Evanghelia. Aceasta ne mai arată o pricină pentru care apostolii
începeau totdeauna să vestească Evanghelia în sinagogi. Astfel Duhul Sfânt dădea putere cuvântului acestor trimişi ai
Domnului. Dar şi aici, iudeii necredincioşi nu puteau suferi să vadă Evanghelia
vestită şi primită în inimi. În răutatea lor, au căutat nu numai să împiedice
pe păgâni de a crede, dar i-au şi întărâtat împotriva fraţilor. „Fraţi”, era
numele plăcut pe care şi-l dădeau creştinii între ei, ca mădulare ale familiei
lui Dumnezeu. Însă apostolii nu s-au
lăsat înfricoşaţi. Ei au rămas acolo destul de multă vreme, vorbind cu
îndrăzneală sufletelor. De unde le venea curajul? De la Domnul, pe care se
sprijineau; de la Domnul, care are toată puterea în cer şi pe pământ şi care a
făgăduit ucenicilor Săi că este cu ei până la sfârşit. Domnul era cu Pavel şi
Bamaba şi întărea cuvântul harului Său prin minunile ce le făcea prin mâinile
lor. Să luăm seama la spusele Scripturii: „Cuvântul privitor la harul Său”.
Prin urmare, ceea ce vesteau apostolii era harul lui Dumnezeu, care aduce
mântuirea şi care s-a arătat tuturor oamenilor în persoana Fiului Său
preaiubit, ca să fie mântuiţi (Tit 2.11).
Dar Satan nu poate suferi vestirea harului mântuitor, care smulge de sub
stăpânirea sa pe sărmanii păcătoşi. A stârnit o împotrivire mai mare faţă de
apostoli. Oraşul s-a împărţit în două tabere: unii erau cu iudeii, alţii cu
apostolii. Şi cum cei răi nu se tem să întrebuinţeze bătaia şi uciderea, mai marii
oraşului, fie păgâni, fie iudei, s-au pus în mişcare ca să batjocorească pe
apostoli şi să-i omoare cu pietre. Pavel şi Barnaba, înţelegând lucrul acesta,
au ascultat de Cuvântul Domnului, care le spusese: „Când vă vor prigoni într-o
cetate, să fugiţi într-alta” (Matei 10.23) şi au fugit din Iconia. Trebuie să
fi îndurat multe aici, căci mai târziu Pavel scria lui Timotei: „Tu însă ai
urmărit de aproape … prigonirile şi suferinţele care au venit peste mine în
Antiohia, în Iconia şi în Listra. Ştii ce prigoniri am răbdat.” Dar - adaugă el
cu un adânc simţământ de recunoştinţă - „Domnul m-a scăpat din toate” (2
Timotei 3.10-11). Apostolii n-au
fugit din Iconia ca să părăsească lucrul Domnului. Ei erau bucuroşi să sufere
pentru numele Domnului Isus. Ei erau trimişi împuterniciţi ai Domnului Hristos
şi nu le păsa de viaţa lor. Au înţeles că rostul lor este să ducă oamenilor, cu
orice preţ, solia împăcării cu Dumnezeu prin sângele Domnului Hristos. Au
pornit mai departe într-alte oraşe ale Licaoniei: la Listra, la Derbe şi în
împrejurimi, ducând pretutindeni vestea bună a mântuirii. Apostolii se găseau într-o ţară cu totul păgână, unde domnea cea
mai grozavă idolatrie. Pavel zice în epistola către Romani 1.23: Oamenii „au
schimbat slava Dumnezeului nepieritor, într-o icoană care seamănă cu omul supus
putrezirii …” Nenumăraţi erau zeii şi zeiţele cu care oamenii umpluseră cerul,
pământul şi marea, pe care-i înfăţişau sub chipuri de oameni şi de femei, şi pe
socoteala cărora puneau toate patimile cele mai josnice ale inimii omeneşti,
găsind astfel dezvinovăţire pentru patimile de care erau şi ei cuprinşi. După
cum spune Apostolul Pavel, păgânii aceia slujeau demonilor când se închinau
zeilor şi zeiţelor, aducându-le jertfe idoleşti. Zeul mai de seamă din Listra era Jupiter, pe care păgânii şi-l
închipuiau că este stăpânul cerului şi acela care, de sus din cer, trimitea
trăsnetul. Un alt zeu era Mercur, numit zeul vorbirii frumoase. Se povestea că
în vremurile de demult, Jupiter, însoţit de Mercur, care mânuia cuvântul,
venise în acest ţinut al Licaoniei, ca să pedepsească pe oamenii răi. Ceea ce
spunem acum ne va ajuta să înţelegem mai bine urmarea istorisirii noastre. Aşadar, Pavel vestea Evanghelia
locuitorilor din Listra. Printre ascultătorii săi se găsea un om neputincios,
olog din naştere, care nu umblase niciodată. El a ascultat pe apostol, când a
vorbit despre un Dumnezeu puternic şi plin de îndurare, şi inima lui a primit
Cuvântul, căci „credinţa vine din cele auzite, iar cele auzite prin Cuvântul
lui Hristos” (Romani 10.17). Pavel a văzut lucrarea lui Dumnezeu în inima
acestui om, care avea credinţă că va fi vindecat în trupul său şi mântuit în
sufletul său. De aceea i-a spus cu glas tare: „Scoală-te drept în picioare!”
(Faptele Apostolilor 14.10). Ce ciudată vorbă, îndreptată către un olog din
naştere! Însă ologul credea în puterea lui Dumnezeu. S-a sculat dintr-o
săritură şi a început să umble. Vindecarea se făcuse deplin într-o clipă. Putem să ne închipuim ce înrâurire
trebuie să fie avut asupra acelor păgâni o astfel de arătare a puterii lui
Dumnezeu. Istorisirile închipuite de altădată, cu care fuseseră hrăniţi din
copilărie, le-au venit în minte şi au strigat în limba licaoneană, graiul lor
vechi - poate - în care li s-au păstrat tradiţiile religioase: „Zeii s-au
coborât la noi în chip omenesc”. Pe Barnaba îl numeau Jupiter, iar pe Pavel,
Mercur, pentru că mânuia Cuvântul (Faptele Apostolilor 14.11,12). Un templu al
lui Jupiter se afla la intrarea cetăţii; preotul acestui zeu a adus tauri
împodobiţi cu coroane, după obicei, ca să jertfească lui Pavel şi Barnaba, pe
care-i credeau zei. Văzând orbirea
acestor păgâni, apostolii au fost cuprinşi de o mare durere, pe care au
arătat-o rupându-şi hainele. Cum ar fi putut ei să primească o închinare ce se
cuvenea numai lui Dumnezeu? Ca să scoată mulţimea din amăgire şi ca să le arate
adevărul, au sărit în mijlocul poporului şi au strigat: „Oamenilor, de ce
faceţi lucrul acesta? Şi noi suntem oameni de aceeaşi fire cu voi” (Faptele
Apostolilor 14.15). Apoi i-au îndemnat să se întoarcă de la idolii lor morţi la
„Dumnezeul cel viu”, Creatorul tuturor lucrurilor, care, în marea Sa
înţelepciune, putere şi iubire, stăpâneşte toate, are grijă de toţi oamenii
şi-Şi găseşte plăcerea să le facă bine. Abia
au putut să împiedice mulţimea să le aducă jertfă. Multe suflete au fost
trezite, o dovadă lămurită despre puterea adevăratului Dumnezeu care a fost
dată locuitorilor din Listra cu privire la Dumnezeul Cel viu şi i-au înştiinţat
că, în dragostea Sa, El a trimis pe Fiul Său preaiubit, ca să mântuiască pe
oamenii pierduţi. Duhul Sfânt a
lucrat în Listra, făcând să pătrundă Cuvântul harului în multe inimi. Şi aici
au fost mântuite suflete şi adăugate Adunării. Printre cei care au crezut se
găsea un tânăr, al cărui nume ne este bine cunoscut şi pe care-l regăsim mai
târziu. Este Timotei, pe care Pavel îl numeşte „copilul lui preaiubit”. Astfel a lucrat Domnul în Listra. Dar
Satan, vrăjmaşul, veghea. Văzând că sufletele sunt abătute de la închinarea la
idoli, a stârnit şi aici o cumplită împotrivire. Aceasta tot prin mijlocirea iudeilor,
celor ce pretindeau că sunt poporul lui Dumnezeu. Ei urâseră pe Domnul Iisus
şi-L prigoniseră, iar acum urau şi prigoneau şi pe ucenicii Săi. Le plăcea mai
bine să lase pe bieţii păgâni să se închine la zeii lor morţi, decât să-i vadă
că se fac creştini. Cât de stricată şi ticăloasă este inima omului! Se pare că în Listra nu locuiau iudei;
însă au venit unii din Antiohia şi Iconia, poate pentru afacerile lor.
Recunoscând pe apostoli, văzând influenţa pe care au câştigat-o, cum şi
lucrarea harului lui Dumnezeu, li s-a trezit vrăjmăşia împotriva Evangheliei.
Ei au ştiut, prin minciuni defăimătoare, să abată de la apostoli duhurile
oamenilor din Listra şi, trăgându-i de partea lor, să-i instige împotriva
acelora pe care-i slăviseră cu puţin mai înainte. Cât de schimbătoare este
inima noastră firească şi ce gata este să primească tot felul de influenţe!
Oamenii din Listra văzuseră puterea şi harul lui Dumnezeu şi voiseră să aducă
jertfă apostolilor ca unor zei; nu trece mult însă şi îi părăsesc, socotindu-i
vrăjmaşi. Prigonirea a mers mult mai
departe. Iudeii, văzând că sunt sprijiniţi de oamenii din Listra, au pus mâna
pe Pavel, l-au împroşcat cu pietre şi, crezând că a murit, l-au târât afară din
cetate. Credeau astfel că au scăpat de acela care, după ce prigonise Adunarea,
ajunsese un vestitor plin de râvnă al credinţei în Domnul Hristos. Ce gânduri
va fi avut acest scump, slujitor al lui Dumnezeu, când pietrele aruncate de
vrăjmaşii săi înverşunaţi îi loveau trupul? Altădată, fusese de faţă la
omorârea cu pietre a lui Ştefan, martorul credincios al Domnului Hristos, şi se
învoise la uciderea acestuia. Iată-l acum suferind la fel şi pentru acelaşi
Stăpân. Cum trebuie să-şi fi amintit el de acea întâmplare! Dar Pavel acum nu mai
găsea greutate în nimic; viaţa nu-i mai era scumpă; şi-o dădea acum de bunăvoie
pentru Domnul Iisus, care-l iubise şi-l mântuise. Privirea sa se îndrepta în
sus, unde Ştefan văzuse pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui
Dumnezeu şi de unde el însuşi, Pavel, pe drumul Damascului, auzise glasul
Domnului Iisus şi, privind acolo pe Mântuitorul său, sufletul îi era sprijinit
în suferinţe. Însă viaţa lui Pavel
era de preţ pentru Domnul său, care voia să Se slujească mai departe de el, ca
să vestească Evanghelia. Ucenicii, roade ale lucrului apostolilor în Listra,
urmăriseră pe iudei când târau afară din oraş trupul lui Pavel, pe care credeau
că l-au omorât. După ce prigonitorii s-au îndepărtat, ucenicii au înconjurat pe
Pavel şi fără îndoială că au plâns pe scumpul slujitor al lui Dumnezeu, care le
vestise mântuirea. Însă puterea lui Dumnezeu, putere de viaţă, păzise pe Pavel
de moarte, chiar sub lovituri. Întărit de această putere, cu toate rănile sale,
apostolul se scoală, intră în cetate şi a doua zi, împreună cu Barnaba, îşi
continuă lucrarea de vestire a Evangheliei. Se pare că ura iudeilor s-a
îndreptat mai ales împotriva lui Pavel, de bună seamă, din pricina prea marei
lui hărnicii. Părăsirea iudaismului, după ce arătase o arzătoare râvnă pentru
el, făcea să fie urât nespus de mult de aceia din neamul lui care erau vrăjmaşi
ai Domnului Iisus. Apostolii, după
ce au părăsit Listra, au plecat la Derbe, cetate aşezată la o mică depărtare.
Şi acolo au vestit Evanghelia şi o mare mulţime de oameni au crezut şi au fost
adăugaţi Adunării. Astfel, prigonirea care alunga pe apostoli din oraş ajungea
un mijloc de a răspândi vestea cea bună. Numele unuia din cei care au crezut în
Derbe ne-a fost păstrat: este Gaius, care mai târziu a ajuns unul din
însoţitorii lui Pavel şi care este, poate, acela căruia îi scrie Ioan epistola
a treia (Faptele Apostolilor 20.4). Cetatea Derbe a fost sfârşitul călătoriei
celor doi slujitori ai lui Dumnezeu în vederea vestirii Evangheliei. De acolo
ar fi putut să se ducă la Tars, locul de naştere al lui Pavel şi nu tocmai
departe de Derbe, ca apoi să se întoarcă în Antiohia; dar au simţit nevoia să
vadă din nou pe aceia care, prin mijlocirea lor, fuseseră aduşi la Domnul. Ei
au trecut iarăşi prin acele locuri în care suferiseră pentru Domnul Hristos:
prin Listra, Iconia şi Antiohia. Pretutindeni întăreau sufletele ucenicilor
prin învăţăturile lor: îi îndemnau să stăruiască în credinţa care ne arată pe
Domnul Hristos, Mântuitorul în slavă şi ca Unul care va veni iarăşi ca să ia pe
ai Săi cu El. Şi, aşa cum a făcut şi Domnul, înştiinţa pe credincioşi că
singura cale pentru a merge în slavă unde este Domnul Hristos este suferinţa. În acele localităţi, cei credincioşi
întemeiaseră adunări. Cu alte cuvinte, ştiind că erau toţi mădulare ale marei
Adunări, care este trupul Domnului Hristos şi care cuprinde pe toţi
credincioşii, ucenicii din fiecare localitate se adunau ca unii care înfăţişau
Adunarea întreagă a lui Dumnezeu. Erau acum în Derbe, Listra, Iconia şi alte
localităţi, adunări ale lui Dumnezeu, spre deosebire de adunările iudeilor de o
parte şi ale păgânilor de altă parte. Şi pentru a conduce aceste adunări, a
veghea asupra lor şi a le păstori, apostolii, în puterea autorităţii pe care o
aveau, ca fiindu-le dată de-a dreptul de la Domnul, au rânduit bătrâni/prezbiteri
în fiecare din ele. Apoi, după ce s-au rugat şi au postit, înainte de a părăsi
pe creştinii întorşi de curând la Dumnezeu, i-au încre-dinţat în mâna Domnului. Pavel şi Barnaba au venit iarăşi, prin
Pisidia şi Pamfilia, la Perga, unde au vestit Evanghelia. De acolo s-au coborât
la Atalia, port la mare, spre miazăzi-apus de Perga, şi care acum se numeşte
Satalieh. Acolo s-au urcat în corabie şi s-au întors la Antiohia, de unde
plecaseră. Ei au făcut această
călătorie, aleşi şi trimişi de Duhul lui Dumnezeu. Adunarea îi sprijinise în
rugăciune, pentru lucrarea pe care aveau s-o facă. Puterea şi harul Domnului
fusese cu ei şi astfel au împlinit lucrarea pentru preaiubitul lor Stăpân. După
multe osteneli şi suferinţe, Dumnezeu i-a adus iarăşi în scumpa adunare care,
cu inima, fusese tot timpul cu ei. Ei au istorisit adunării tot ce făcuse
Dumnezeu prin ei în mijlocul bieţilor păgâni.
14.
Credincioşii dintre neamuri nu sunt siliţi să ţină Legea lui Moise:
Adunarea din Antiohia se bucurase mult văzând
că Dumnezeu a fost cu Pavel şi cu Barnaba şi, prin ei, deschisese neamurilor
uşa credinţei. Credinţa este aceea care ne dă cunoaşterea lui Dumnezeu şi a
Domnului Iisus, în bucuria mântuirii şi în nădejdea cerului, când Domnul Iisus
va veni să ne ia ca să fim cu El. Iată pentru ce credinţa este asemănată cu o
uşă. Biserica creştea, sufletele erau mântuite şi numele Domnului era slăvit.
Atunci Vrăjmaşul, văzând înaintarea Evangheliei printre neamuri, în ciuda
prigonirilor pe care le ridicase împotriva apostolilor, s-a îndreptat în altă
parte, ca să pună piedică lucrării lui Dumnezeu. Iudeii din partida fariseilor,
care crezuseră şi intraseră în Biserică, aduseseră cu ei toate gândurile
iudaice pe care le avuseseră mai înainte. Ei vedeau drept lucru bun că
neamurile pot fi mântuite - Dumnezeu le arătase aceasta prin întoarcerea lui
Corneliu - dar voiau să pună jugul Legii pe grumazul celor întorşi la Dumnezeu
dintre neamuri. Aceşti iudei credincioşi, venind la Antiohia, învăţau pe fraţi
şi le spuneau că, dacă nu sunt tăiaţi împrejur şi nu păzesc Legea lui Moise, nu
pot fi mântuiţi. Nu Duhul Sfânt îi trimisese, căci aceasta nu era învăţătura
lui Dumnezeu şi apostolii din Ierusalim nu le dăduseră nicio poruncă în această
privinţă. Ei aduceau în Antiohia gândurile lor şi tulburau astfel sufletele
celor credincioşi. În toate timpurile, omul a voit să adauge gândurile sale la
gândurile lui Dumnezeu, care sunt desăvârşite, şi lucrările sale pentru
mântuire la singura lucrare, pe deplin împlinită, a Domnului Hristos. Dacă toţi
credincioşii dintre păgâni, pentru a fi mântuiţi, trebuiau să fie tăiaţi
împrejur şi să păzească Legea lui Moise, atunci lucrarea Domnului Iisus pe
cruce n-ar fi fost deplină. Dacă, precum se spune adesea şi în zilele noastre,
trebuie să facem fapte pentru a fi siguri de mântuire, credinţa şi nădejdea
noastră nu se întemeiază numai pe Domnul Hristos, ci în parte şi pe lucrarea
noastră şi, prin urmare, pe noi înşine. Dar aceasta nu este învăţătura lui
Dumnezeu: Domnul Iisus este singurul nume dat oamenilor, prin care am fost
mântuiţi. Apostolul zice: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi
aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte …”
(Efeseni 2.8-9). Aşadar, cei ce voiau să pună jugul Legii pe grumazul fraţilor
din Antiohia se înşelau mult; ei puneau la îndoială desăvârşirea şi plinătatea
lucrării Domnului Hristos. Fără să-şi dea seama, erau unelte ale Satanei, care
a căutat totdeauna să înjosească persoana sau lucrarea Domnului Hristos. Să ne
întipărim acest adevăr de preţ şi anume: Domnul Iisus, prin jertfa Sa făcută
odată pentru totdeauna, mântuieşte deplin pe cei care cred în El. Pavel şi
Barnaba, care erau învăţaţi de Duhul Sfânt şi aveau pe inimă slava Domnului Iisus,
s-au împotrivit acestor învăţături primejdioase. Însă deoarece aceşti
învăţători veneau din Iudeea şi susţineau poate că se sprijinesc pe autoritatea
apostolilor care erau în Ierusalim, adunarea din Antiohia a hotărât să trimită
la Ierusalim pe Pavel şi pe Barnaba, însoţiţi de alţi câţiva fraţi, ca să întrebe
pe apostoli şi bătrâni asupra acestei neînţelegeri. Era neapărată nevoie ca să
fie acelaşi gând în toată Biserica. Creştinii din Ierusalim şi cei din Antiohia
nu alcătuiau două adunări independente una de alta. Toţi făceau parte din
singura Adunare a Domnului Hristos, care este trupul Său; şi cum nu este decât
un singur Duh care alcătuieşte şi însufleţeşte acest trup, trebuia să se
păstreze unitatea Duhului. Una din silinţele Satanei a fost să facă pe creştini
să uite că sunt un singur trup; şi a reuşit foarte bine ca să-i dezbine. Pavel,
Barnaba şi ceilalţi fraţi, însoţiţi cu inima de adunare, s-au dus la Ierusalim.
În drumul lor, în toate adunările din Fenicia şi din Samaria au istorisit harul
minunat al lui Dumnezeu, arătat în întoarcerea la El a neamurilor. Fraţii s-au
bucurat foarte mult. Dragostea lui Dumnezeu, turnată în inimile lor, le lărgea
tot mai mult inima: au înţeles că slava Domnului Hristos nu era ca să fie
mântuiţi numai iudeii, ci toţi, neamuri şi iudei, să aibă parte de
binecuvântările cereşti, pe care Domnul Iisus le-a dobândit prin moartea Sa. Ajunşi
la Ierusalim, cei trimişi din Antiohia au fost primiţi de adunare, de apostoli
şi de bătrâni şi au istorisit ce s-a petrecut la Antiohia. La început, s-a
făcut multă vorbă. Fără îndoială că unii, mai puţin luminaţi, credeau că
învăţătorii farisei aveau dreptate, în vreme ce alţii, ca Pavel şi Barnaba,
socoteau că Domnul Hristos, prin venirea, moartea şi învierea Sa, pusese
deoparte Legea: că astfel totul era înlocuit prin persoana şi prin lucrarea Sa.
Dar Duhul Sfânt, după făgăduinţa Domnului, era în mijlocul adunării ca s-o
călăuzească în tot adevărul. Petru, care deschisese neamurilor din Cezareea
Împărăţia cerurilor, s-a sculat şi a amintit că Dumnezeu l-a ales anume pentru
aceasta, fără să-i poruncească să le pună pe grumaz jugul Legii. Nici iudeii,
nici părinţii lor nu-l putuseră purta: ei au călcat totdeauna Legea şi, ca să
fie mântuiţi, au avut nevoie, întocmai ca şi neamurile, de harul Domnului Iisus
Hristos. Le-a mai amintit că, fără tăierea împrejur şi fără Lege, Duhul Sfânt
S-a coborât ca să locuiască în aceşti credincioşi, a căror inimă a fost
curăţită prin credinţă. Legea nu era deci de neapărată nevoie pentru mântuire. Când
Petru a terminat vorbirea, Pavel şi Barnaba, ca să sprijinească vorbirea lui,
au început să istorisească ce a făcut Dumnezeu, prin ei, în mijlocul
neamurilor. Ei nu vestiseră Legea, ci pe Domnul Hristos, şi sufletele fuseseră
mântuite. Atunci Iacov, unul din stâlpii adunării din Ierusalim, a arătat că
vorbele prorocilor din vechime se potrivesc cu cele ce li se spunea acum, că
Dumnezeu a avut totdeauna în gândul Său să întindă mântuirea peste toate
neamurile şi că a împlinit aceasta, trimiţând pe Domnul Hristos, adevăratul
Fiul al lui David. Părerea lui era să nu silească pe cei întorşi la Dumnezeu
dintre neamuri să se supună Legii lui Moise, ci să li se scrie să se ferească
să nu mănânce din lucrurile jertfite idolilor, pentru că ar fi însemnat să ia
parte la închinarea la idoli; să fugă de păcatul desfrânării, aşa de întâlnit
printre neamurile păgâne; şi, în cele din urmă, să nu mănânce nici din
animalele pe care le înăbuşeau ca să le omoare, al căror sânge era în ele, nici
din sângele lor. Acesta era, de altfel, un lucru pe care-l oprise Dumnezeu nu
numai sub Lege, dar chiar îndată după potop (Geneza 9.4). Dumnezeu ne arată
pricina acestei opriri în cuvintele: „Căci (sufletul) viaţa trupului este în
sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru
sufletele voastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire” (Leviticul
17.11). Şi noi ştim că suntem răscumpăraţi prin sângele de preţ al Domnului
Hristos, ca al unui miel fără cusur şi fără pată. Apostolii, bătrânii şi
întreaga Adunare au primit cuvintele lui Petru şi ale lui Iacov. Au ales doi
dintre fraţii mai cunoscuţi ai adunării din Ierusalim - pe Iuda, zis şi
Barsaba, şi pe Sila - şi i-au trimis la Antiohia împreună cu Pavel şi cu
Barnaba, ca să aducă adunării o scrisoare care răspundea celor ce încercaseră
să tulbure adunarea din Antiohia şi toate adunările din mijlocul neamurilor.
Iată-i cuprinsul: „Apostolii, bătrânii şi fraţii: către fraţii dintre neamuri,
care sunt în Antiohia, în Siria şi în Cilicia (pretutindeni unde Pavel şi
Barnaba vestiseră Evanghelia), sănătate! Fiindcă am auzit că unii plecaţi
dintre noi, fără vreo însărcinare din partea noastră, v-au tulburat prin
cuvintele lor şi v-au zdruncinat sufletele, zicând să vă tăiaţi împrejur şi să
păziţi Legea; noi, după ce ne-am adunat cu toţii, cu un gând am găsit de cuviinţă
să alegem nişte oameni şi să-i trimitem la voi, împreună cu iubiţii noştri
Bamaba şi Pavel, bărbaţi care şi-au pus în joc viaţa pentru numele Domnului
nostru Iisus Hristos. Am trimis deci pe Iuda şi pe Sila, care vă vor spune prin
viu grai aceleaşi lucruri. Căci s-a părut bine Duhului Sfânt şi nouă să nu mai
punem peste voi nicio greutate, decât aceste lucruri necesare, să vă feriţi de
lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de animale sugrumate şi de desfrânare,
de care, dacă vă veţi păzi, bine veţi face. Fiţi sănătoşi” (Faptele Apostolilor
15.23-29). Vedem din această scrisoare că toţi creştinii din Ierusalim, şi cu
ei toţi creştinii dintre Iudei, recunoşteau ca fraţi, copii ai lui Dumnezeu, ca
şi ei, pe creştinii dintre neamuri. În această privinţă toţi erau deplin
înţeleşi: nu mai era nici iudeu, nici păgân, ci o singură familie. Apostolii,
bătrânii şi fraţii din Ierusalim recunoşteau pe Barnaba şi pe Pavel ca
adevăraţi slujitori ai Domnului Hristos în lucrarea Evangheliei şi-i înconjurau
cu dragostea lor; iar neamurile întoarse la Dumnezeu nu erau ţinute în niciun
fel să păzească Legea lui Moise. Domnul Hristos, nădejdea slavei, era de ajuns
pentru ei, ca şi pentru iudei. Să luăm seama că toţi creştinii din Adunarea de
la Ierusalim erau sub călăuzirea Duhului Sfânt când susţineau acest adevăr de
preţ, care dezrobea de jugul Legii. Să înţelegem bine că totuşi, dacă cineva
este dezrobit de Lege, este ca să fie în totul al Domnului Hristos, care este
viaţa noastră - o viaţă sfântă şi curată. Şiretlicurile Satanei prin care a
voit să arunce tulburare şi dezbinare în Adunare au fost date astfel la o
parte. Pavel, Barnaba, Sila şi Iuda au adus în Antiohia scrisoarea din
Ierusalim; ea a fost citită în adunare: neînţelegerile au fost date la o parte,
inimile au fost mângâiate, tulburarea a încetat, iar Iuda şi Sila, care erau şi
ei proroci, au întărit pe fraţi prin îndemnurile lor. Legătura care unea pe
toţi creştinii, Iudei sau neamuri, din toate adunările, a fost astfel întărită,
după cum este scris: În Hristos „nu mai este nici Grec, nici Iudeu … ci Hristos
este totul şi în toţi” (Coloseni 3.11). Toţi creştinii „au fost botezaţi
printr-un singur Duh, ca să alcătuiască un singur trup” (1 Corinteni 12.13).
Din încercarea Satanei de a face rău Adunării, Dumnezeu a scos o binecuvântare
de preţ. Sila şi Iuda, după ce au stat câtva timp în Antiohia, au fost lăsaţi
să se întoarcă în pace la aceia de care fuseseră trimişi. Dar se vede că Sila a
rămas la Antiohia, căci îl găsim în curând după aceea ca însoţitor al lui Pavel.
15.
A doua călătorie a lui Pavel - Evanghelia adusă în Europa:
După ce a stat câtva timp la Antiohia, Pavel,
întruna ocupat cu Domnul şi cu harul Său, a zis lui Barnaba: „Să ne întoarcem
acum şi să mergem pe la fraţii din toate cetăţile în care am vestit Cuvântul
Domnului, ca să vedem ce mai fac” (Faptele Apostolilor 15.36). Întotdeauna
acest credincios slujitor al Domnului Iisus a avut pe inimă binele adunărilor.
El nu se mulţumea numai cu vestirea Evangheliei şi cu aducerea sufletelor la
Domnul Hristos, ci dorinţa sa arzătoare şi scopul rugăciunilor sale era ca
sfinţii să fie învăţaţi şi întăriţi, ca să trăiască într-un chip vrednic de
Domnul. Barnaba era hotărât să primească invitaţia lui Pavel, dar voia să-i
însoţească şi nepotul său Ioan, numit şi Marcu. Ne aducem aminte că Marcu
plecase cu cei doi apostoli în prima lor călătorie, dar, descurajat de la
început, se întorsese la Ierusalim. El pusese mâna pe plug şi se uitase înapoi;
Pavel gândea că un astfel de om nu era în stare să întâmpine biruitor
greutăţile înaintea cărora dăduse înapoi în cea dintâi călătorie. Între cei doi
apostoli s-a iscat deci o neînţelegere, ceea ce n-ar fi trebuit să fie, pentru
că aceasta este un rod al firii păcătoase, nu al Duhului. Urmarea a fost că
s-au despărţit. Barnaba a luat cu el pe Marcu şi a plecat în insula Cipru,
patria sa. Fără îndoială, Barnaba a continuat să fie întrebuinţat în lucrul
Domnului; tot aşa, Marcu a fost format, prin har, pentru slujbă, cum ne face
cunoscut Pavel într-una din epistolele sale (2 Timotei 4.11); dar Duhul Sfânt
nu ne mai vorbeşte de ei în istoria pentru întemeierea Bisericii. Pavel,
părăsit de vechiul său tovarăş, şi-a ales pe Sila ca să meargă cu el, deoarece
văzuse că are râvnă pentru Domnul; de atunci Sila nu l-a mai părăsit. Ei au
plecat, încredinţaţi de fraţi, ca şi întâia dată, în grija harului lui
Dumnezeu. Acest lucru nu ne mai este spus şi despre Barnaba; de aici putem să
tragem concluzia că adunarea din Antiohia a încuviinţat pe Pavel în hotărârea
sa cu privire la Marcu. În loc să meargă pe acelaşi drum pe care mersese în
prima sa călătorie cu Barnaba şi ca să nu se ducă unde lucra acesta, Pavel a
plecat pe uscat în cele din urmă oraşe în care vestise Evanghelia, adică la
Derbe şi la Listra. Pentru aceasta a trebuit să străbată o parte din Siria şi
din Cilicia. Pretutindeni întâlnea adunări, pe care le întemeiase harul lui
Dumnezeu. Cât de mult trebuie să se fi bucurat inima apostolului! Nu avea să
mai vestească Evanghelia înaintea iudeilor vrăjmaşi sau a păgânilor orbiţi, ci
avea să întărească, prin îndemnurile şi învăţăturile sale, sufletele care
cunoşteau pe Domnul Iisus. Putea să arate înaintea lor toate bogăţiile
dragostei Domnului Hristos, capul Adunării, ca să-i întemeieze şi să-i
înrădăcineze în această dragoste. Sosit la Derbe şi la Listra, şi-a mai luat un
tovarăş de lucru: pe Timotei, care se întorsese la Dumnezeu în prima călătorie
a lui Pavel; de aceea îl numeşte „adevăratul său copil în credinţă” şi „copilul
său preaiubit” (1 Timotei 1.2; 2 Timotei 1.2). De atunci, acest tânăr creştin
mersese cu credincioşie; fraţii din Listra şi din Iconia îl vorbeau de bine. Prin
gura unui proroc, Timotei fusese ales de Dumnezeu pentru lucrul Lui; toţi au
dat mărturie bună despre el şi bătrânii au încuviinţat aceasta prin punerea
mâinilor; apoi Pavel l-a făcut tovarăş de lucru, tot prin punerea mâinilor (1
Timotei 4.14; 2 Timotei 1.6). Însă Timotei era fiul unei iudeice credincioase
şi al unui tată grec. O astfel de căsătorie nu era potrivită cu legea iudaică.
Pentru iudei, ar fi fost o pricină de scandal ca Pavel să ia pe Timotei cu el,
ca să vestească Evanghelia. Din cauza iudeilor, Pavel a tăiat împrejur pe
Timotei. Pavel nu privea aceasta ca o condiţie de mântuire pentru Timotei, aşa
cum gândeau cei care voiau să silească pe creştini să se supună Legii iudaice,
ci voia doar ca să nu fie un motiv pentru iudei, ca să refuze ceea ce vestea
el. Pavel cu cei doi tovarăşi şi-a continuat călătoria. Pe când trecea prin
cetăţile în care erau adunări creştine, învăţa pe fraţi să păzească hotărârile
apostolilor şi bătrânilor din Ierusalim, şi astfel să fie întărită şi păstrată
legătura dintre toate adunările. În acelaşi timp, aceste hotărâri erau o
stavilă pusă în faţa creştinilor iudei, care ar fi voit să supună pe neamuri
Legii lui Moise. Adunările pe care le vizitau trimişii Domnului Hristos erau astfel
întărite în credinţă şi creşteau în număr din zi în zi. Însă Dumnezeu voia să
ducă pe slujitorul Său într-alt câmp. Pavel trecuse prin Frigia şi marele ţinut
al Galatiei, vestind Evanghelia. Duhul Sfânt lucrase cu putere printre
Galateni: un mare număr se întorseseră la Dumnezeu şi se alcătuiseră mai multe
adunări. Creştinii din Galatia arătaseră o mare dragoste faţă de apostol, care
se alipise mult de ei. Dar nişte învăţători iudei s-au strecurat mai târziu în
mijlocul lor şi, cu toate hotărârile apostolilor, au reuşit să le strecoare
învăţătura că ei trebuie să păzească Legea lui Moise. În acelaşi timp, căuatau
să pună la îndoială apostolia lui Pavel. Acesta a trebuit să le scrie o
epistolă foarte serioasă, pentru că, voind să unească Legea cu Evanghelia,
însemna s-o răstoarne pe aceasta din urmă. Pavel şi însoţitorii săi, plecând
din Galatia, voiau să vestească Evanghelia în această parte a Asiei Mici,
numită mai ales Asia, dar Duhul Sfânt, care-i călăuzea, i-a oprit. Au vrut
atunci să meargă mai spre miazănoapte, în Bitinia, însă călăuza lor sfântă,
Duhul Domnului Iisus, nu le-a dat voie. Cât de bucuroşi erau să meargă astfel
sub călăuzirea lui Dumnezeu! S-au îndreptat spre Troa, ţinut aşezat pe malul
acelei părţi a Mării Mediterane numită şi azi Arhipelag, în faţa Macedoniei,
provincie aşezată la miazănoapte de Grecia, vestită în istoria veche şi care
acum face parte din Grecia. Pavel, totdeauna ocupat cu lucrul Domnului, a
vestit Evanghelia. Mai târziu s-a alcătuit acolo o adunare, în care găsim pe
Pavel într-altă împrejurare. Dar şi de data aceasta slujitorii Domnului au
priceput pentru ce i-a călăuzit Dumnezeu în această parte. Într-o noapte, Pavel
a avut o viziune trimisă de Dumnezeu. A văzut un om din Macedonia, pe care l-a
cunoscut poate după hainele şi după vorbirea lui. Acest om, stând în picioare
înaintea apostolului, i-a zis: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!” (Faptele
Apostolilor 16.9). Pavel, plin de gândurile lui Dumnezeu şi ştiind că are
însărcinarea să vestească Evanghelia neamurilor, a înţeles numaidecât, împreună
cu însoţitorii săi, că Domnul îi chema să ducă numele Domnului Iisus în aceste
ţinuturi noi şi că Adunarea trebuia să se întindă şi acolo, şi chiar mai
departe. Ei au părăsit Troa, au trecut noaptea în insula Samotracia şi, plecând
a doua zi, s-au îndreptat spre oraşul Neapole, pe malul mării, unde s-au dat
jos din corabie. Acest oraş, care acum se numeşte Cavala, are un port însemnat;
dar trimişii Domnului nu s-au oprit acolo: ei s-au îndreptat spre oraşul
Filipi, unde Domnul avea de îndeplinit o lucrare minunată. Vom vorbi despre
aceasta. Deocamdată să nu trecem peste un fapt însemnat. În Troa, s-a adăugat
însoţitorilor lui Pavel un nou şi credincios tovarăş. Acesta este Luca, pe care
Pavel, într-una din epistolele sale, îl numeşte „doctorul preaiubit” (Coloseni
4.14); el este acela care a scris Evanghelia ce-i poartă numele, cum şi
minunata istorisire a Faptelor Apostolilor, care ne face cunoscută întemeiera
Bisericii Creştine pe pământ. Luca a rămas însoţitorul credincios al lui Pavel,
în lucrarea plina de greutăţi, suferinţe şi primejdii. Cea din urmă dată când
se mai pomeneşte despre el, este când Pavel era în închisoare la Roma în
suferinţă şi părăsit de toţi. Atunci preafericitul apostol scrie: „Numai Luca
este cu mine” (2 Timotei 4.11). Fericit loc pentru Luca! Mărturia aceasta,
rămasă de veacuri, îi face cinste înaintea Domnului, care n-o va uita
niciodată.
