DESPRE ... INTELECTUALII POSTDECEMBRIȘTI!

 

DESPRE … INTELECTUALII POSTDECEMBRIȘTI!

 De peste treizeci de ani, așa-numita intelectualitate românească nu a produs nimic. Niciun proiect viabil, nicio lumină pentru societate, nicio speranță pentru nimeni. Intelectualul român are un singur vis: să-i pice și lui ceva. Lista intelectualilor care au pupat în dos personaje publice detestabile și au ridicat osanale deșănțate puternicilor zilei ca să aibă și gura lor ce mânca nu este depășită, numeric vorbind, decât de lista intelectualilor care, în toți anii ăștia, și-au schimbat opiniile și convingerile mai des decât și-au schimbat șosetele. Intelectualii români majoritari nu sunt decât a cincea roată la toate căruțele propagandistice înnămolite în marasmul societății românești. Dar tu, cetățean român, pari a fi surd, orb și prost. Ei, intelectualii „societății civile”, nu au nicio responsabilitate în privința faptului că ești mințit, furat și batjocorit? Ei, care au lins clanțele tuturor puterilor și dosurile tuturor puternicilor zilei, pentru privilegiile și buzunarele lor și niciodată pentru demnitatea ta chiar nu au nimic a face cu mizeria societății în care trăiești? La adresa lor, care, în cârdășie cu tâlharii, manipulatorii și demagogii, au ucis orice conștiință și au exilat orice adevăr, nu ai nicio plângere? Ei au fost consilierii și intimii tuturor ticăloșilor care te-au scuipat în gură și invitați îmbuibați în toate conclavurile trădării din ultimii treizeci și trei de ani. Ei au fost prostituatele ieftine ale tuturor mafioților care te buzunăresc. La chiolhanurile lor, pe care tu le-ai plătit, nu ai participat niciodată! La discuțiile lor private, în care tu, care achiți nota de plată, ești încadrat la categoria „prostime”, n-ai fost invitat vreodată! Poate că nu știi, dar pe vașnicii intelectuali ai perioadei postdecembriste îi plătești tot tu și, dacă ai îndrăzni să fii curios, ai afla că ei costă mult mai mult decât majoritatea politicienilor pe care (cel mai adesea, pe bună dreptate) îi ocărăști și îi iei la rost. Ei n-au fost niciodată alături de tine. Ei știu că tu nici măcar nu înțelegi că intelectualii au o responsabilitate colosală pentru mizeria morală și spirituală din România. Ei știu că tu îi vei plăti în continuare regește ca să își bată joc de tine și să te înjure pe banii tăi! Atunci când vei afla adevărul că intelectualii trebuie să fie conștiințe ale națiunii din care fac parte și nu lingăi ai puterilor trecătoare, există o șansă ca și politica să se însănătoșească! Atunci când nu vom mai avea intelectuali cumpărați de putere cu bani publici, sau când aceștia vor fi priviți de popor drept ceea ce sunt, adică mercenari ai propriilor interese, vom avea și o șansă la normalitate. Ori de cîte ori vei acorda credit unui intelectual legat la vreo căruță propagandistică, indiferent în ce direcție merge căruța aia, ești un prost care își merită soarta! Intelectualul este o conștiință și nu un vasal! Intelectualul este un ferment al (r)evoluției și nu un linge-blide! Intelectualul este un om liber și nu animalul de companie pe bani publici al puternicilor zilei! Dacă nu deschizi ochii, tu, cetățeanul, reprezentantul prostimii, vei continua să fii amăgit cu vorbe meșteșugite și mărgele colorate. Vei continua să plătești din greu pentru privilegiile despre care nici măcar nu știi ale unor intelectuali care nu dau doi bani pe tine și pe soarta ta. Pentru că ei nu fac altceva, pe banii tăi, decât să se întâlnească în conclavuri ale încântării de sine regizate de păpușarii puterii, conclavuri în care însăși existența ta le pute. Ei, care n-au nicio vocație și niciun scop mai important decât burdihanele lor, se consideră o elită și te disprețuiesc. Pe bună dreptate, de-altminteri. Ei te păcălesc de peste treizeci de ani și tu mai vrei! Niciodată nu a fost intelectualitatea românească mai stearpă și mai anacronică decât în epoca postdecembristă! Niciodată nu a fost mai mare golul acesteia și nici mai adâncă prăpastia dintre ea și România! Mi-e silă de intelectualii nației! Și mi-e silă de mine însumi pentru că, multă vreme, m-am lăsat și eu prostit! Mă consolez cu faptul că am aflat, măcar târziu, că înțelepciunea este în altă parte! Ca să fiu mai clar, mi-e silă de: Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu - lingăi oribili ai lui Băsescu; Răzvan Theodorescu, Dan Berindei, - care au distrus ideea de doctorat -, sub patronajul lor Academia Română „închizând ochii” la „industria” doctoratelor; Ana Blandiana - mare „anticomunistă”, dar care, de fapt, are la activ „importante” ode aduse regimului communist; Lucian Boia -  „demitizatorul de serviciu”, în fapt cel mai mare denigrator al istoriei naționale, comparabil cu Mihai Roller, etc.. Mulți se întreabă de ce „intelectualii” tac în fața ultimilor evoluții ale domnului Klaus Johannis, - mai recent, numit Ceaușennis! Păi cum să nu tacă - doar au fost lăudăroșii de serviciu și ai acestuia! Ce să mai vorbesc despre … Horia Roman Patapievici?

ANUL 1848.

 

ANUL 1848

1. Prezentare generală/de ansamblu:

 „Primăvara popoarelor” a reprezentat un moment istoric excepțional în cursul istoriei umanității. Ca o uriașă reacție în lanț, de la Oceanul Atlantic la Marea Nordului, de la Marea Mediterană la Marea Neagră, fluxul revoluționar a cuprins succesiv națiunile, care s-au ridicat la luptă, răsturnând sechelele Vechiului Regim restaurat și punând definitiv capăt erei Sfintei Alianțe. Întreaga Europă a fost direct sau indirect sub semnul revoluției. Cronologic, cu caracteristici proprii, marile răsturnări au început să se manifeste în Elveția și în sudul Italiei, încă de la sfârșitul anului 1847. Dar, așa cum se întâmplase și în cele două mari izbucniri anterioare, în 1789 și în 1830, începutul real al procesului continental s-a desfășurat în Franța. Încheierea acestui mare proces revoluționar a avut loc, la sfârșitul verii și la începutul toamnei anului 1849, în Ungaria și la Veneția.

Motivațiile revoluțiilor europene:

 Motivații social-politice dar și motivații naționale, deseori împletite, au stat la temeiul ridicării popoarelor. Ridicându-se împotriva sechelelor Vechiului Regim, revoluționarii au urmărit aproape pretutindeni o restatornicire a relațiilor sociale, în sensul acceptării tuturor categoriilor la masa comună a fiecărei societăți, respingându-se discriminările și privilegiile. Națiunile s-au afirmat deosebit de puternic; revoluția din 1848 a reprezentat, de fapt, un moment culminant în secolul naționalităților! În realitate, era vorba cu prioritate de naționalitățile oprimate. Revoluționarii au urmărit obținerea de drepturi naționale, realizarea unificării ori dobândirea independenței. Dar a fost și un moment în care, în cursul proceselor revoluționare, națiunile moderne și-au găsit și și-au definit mai pregnant identitatea. Pentru unele, revoluția a deschis drum către unificarea lor statală. Bastide, succesor al lui Lamartine, și-a exprimat neliniștea, în vara anului 1848, față de constituirea unei „puteri de temut” prin probabilitatea strângerii laloaltă a 40 de milioane de germani! De la lupta de eliberare la un naționalism agresiv nu era pentru unii decât un pas și revoluția ungară a demonstrat acest lucru prin neînțelegerea și neacceptarea revendicărilor naționale ale celorlalți, decât atunci când sentința ei de moarte fusese dată!

Solidaritatea inter-revoluționară:

 Solidaritatea între națiuni s-a manifestat cu putere. S-a asistat la o luare de conștiință colectivă. Această solidaritate a fost manifestată, încă din zilele următoare izbânzii revoluției pariziene din februarie, atunci când delegați ai diferitelor națiuni s-au înfățișat noilor autorități republicane exprimându-le solidaritate și adeziune. La rândul său, Lamartine, ministrul afacerilor externe, a evidențiat funcțiile internaționale ale Republicii Franceze și la 5 martie 1848 el va declara țara sa drept „aliata intelectuală și cordială a națiunilor care doresc să trăiască după aceleași principii ca ale sale”. Parlamentul de la Frankfurt strângând la un loc pe germani s-a arătat totodată și el deschis și interesat de celelalte națiuni și a avut într-un fel un caracter european, dacă nu și universal. Trimiși ai diferitelor națiuni au luat parte la lucrările sale, de la un reprezentant diplomatic al Statelor Unite la Ioan Maiorescu, trimis al regimului revoluționar din Țara Românească, care și-a asumat sarcina reprezentării românității în integralitatea ei. Legăturile inter-revoluționare s-au manifestat și au asigurat interconexiuni, dar și transferul de experiență în luptele ce erau în curs de desfășurare. Pornind de la starea obiectivă a națiunii în cauză, de la exemplele altora, dar și de la prezența în zonă a unor puteri represive, desfășurarea proceselor revoluționare a luat un curs sau altul. Interesant a fost și cazul polonezilor. Înzestrați cu experiență revoluționară, încă de la sfârșitul veacului al XVIII-lea, ei au fost în slujba revoluției în multe locuri, în Italia și în Ungaria și de asemenea și în Principatele Române Intensitățile proceselor revoluționare au fost diferite, impuse ca atare de cauzalități proprii, dar și de intervenții ale forțelor represive externe. Oricum, a fost vorba de un fenomen european, mai ales că influența sa a fost exercitată și în spații unde n-au avut loc evenimente revoluționare ori, în perioade ulterioare, contribuind la radicalizări politice. Unele revoluții au fost de durată mai lungă, altele au fost efemere. În ceea ce privește revoluția română, ea s-a desfășurat un an și jumătate în Transilvania, ceva peste trei luni în Țara Românească și câteva zile în Moldova, datorită acțiunii represive a domnitorului Sturdza și apoi a proximității și intervenției Rusiei.

1848 - un nou model revoluționar:

 Ideologic, pe plan european, revoluția din 1848 a luat locul celei din 1789, marcând pe deoparte succesiunea celei din urmă, pe de alta însă modernitatea ei a impus-o, pentru cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și chiar pentru secolul XX, ca noul model, care reflecta mersul înainte al omenirii între 1789 și 1848. Va fi noul model care va schimba sensul evoluțiilor istorice. Libertățile omului au fost din nou proclamate și s-au impus ca principii fundamentale ale vieții politice a continentului, deși deplina lor răsfrângere asupra vieții curente a oamenilor avea să mai întârzie. Proclamarea repetată a libertăților (individuală, de întrunire, de asociere, a presei etc.), a egalității în fața legii, măsurile destinate remedierii unor probleme sociale (mai ales, când a fost cazul, abolirea privilegiilor feudale), înlesnind o mai bună cuprindere în viața publică - din păcate încă neîndestulătoare - a categoriilor muncitoare, constituirea și afirmarea gărzii naționale ca apărătoare a poporului și a intereselor sale, instituirea juriului, organizarea modernă a statului, independența justiției, autonomia comunală, iată cele mai importante dintre aceste prevederi comune social-politice ale programelor revoluționare. În Occident a existat cu acuitate o problemă muncitorească, muncitorii participând la revoluții, dar apoi, față doar de o parțială împlinire a aspirațiilor lor, nemulțumiți, s-au manifestat ca atare, insurecția muncitorilor parizieni din iunie 1848 schimbând chiar sensul evolutiv al regimului instaurat în februarie și indirect deschizând drum ascensiunii prințului Ludovic Napoleon Bonaparte, viitorul Napoleon al III-lea. În Europa de Est și de Sud-Est problema agrară s-a impus cu stringență, iar țăranii au reprezentat una din forțele de șoc principale în procesele revoluționare. Eliberarea țăranilor și chiar înzestrarea lor cu pământ a fost la ordinea zilei. Prevederile programelor au circulat printr-un proces de osmoză ideologică pe vasele comunicante ale revoluției, contribuind la evidențierea trăsăturilor comune pe plan continental ale momentului istoric evocat.

Bonjuriștii și revoluțiile din Țările Române:

 Revoluția din februarie a fost punctul de interferență, exemplul ce se cerea urmat! Evenimentele de la Paris au fost totodată declanșatorul reacției în lanț mai înainte amintite, la scară europeană. Viena, Praga, Berlinul, Pesta au marcat apoi, succesiv, la scurte intervale, propagarea incendiului revoluționar pe continent. El n-a fost stăvilit decât la hotarele Rusiei autocrate, unde sistemul represiv puternic a putut exercita această funcție de „extinctor”, pentru ca apoi tot țarul să-și trimită armatele pentru a înăbuși revoluția în Principatele Române, în Transilvania și mai ales în Ungaria. Modelul „revoluției din februarie” din Franța a avut un deosebit impact asupra a ceea ce a avut loc în Țara Românească. Au contribuit la acest lucru bonjuriștii formați social-politic în Franța, în timpul anilor pe care-i petrecuseră acolo, unii dintre ei fiind și participanți la răsturnarea regelui Ludovic Filip. Exceptând nobilimea conservatoare, toate celelalte categorii sociale au fost cuprinse în vârtejul marei răsturnări. De la nobilii liberali, - foarte prezenți mai ales în Europa centrală și de sud-est -, la orășenime, - direct interesată -, la muncitori și la țărani, puțini au fost cei ce au stat deoparte. Intelectualii s-au implicat și ei, ocupând deseori și poziții-cheie în sânul guvernelor provizorii impuse în procesul revoluționar. O categorie aparte au reprezentat-o și studenții, prezenți mai ales în marile centre ale continentului, în primele rânduri, constituind - ca la Viena - unități de luptă revoluționară și situându-se, de obicei, pe poziții radicale. Neîndoielnic, valul revoluționar a cuprins toate categoriile societății, dar motivațiile și obiectivele acestora nu erau totdeauna similare, uneori chiar contrazicându-se în domeniul social-politic, întâlnindu-se însă în cel național.

Modernizarea Europei:

 Revoluția a contestat pretutindeni monarhia absolută, urmărindu-se transformarea acesteia în monarhie constituțională sau republică - unii radicali aveau în vedere și republica socială, inclusiv dintre fruntașii revoluționari români. Unii monarhi au fost înlăturați, în alte părți au fost alungați miniștri de tipul lui Metternich. Importanța Constituției, - garanta schimbărilor! -, ca și a Parlamentului s-au vădit pretutindeni. Un singur monarh, țarul Nicolae I a rămas intransigent pe pozițiile sale, adevărat „jandarm al Europei”, pe care nu avea să-l înfrângă decât moartea, șapte ani mai târziu. Scenariile revoluției au fost asemănătoare, găsindu-se în general, în această privință, sub impactul revoluțiilor franceze din 1789, 1830 și 1848. Ridicări populare, manifestații, cortegii, explozia publicațiilor periodice și a broșurilor politice se reîntâlnesc pretutindeni, orașul - și mai ales capitala - afirmându-se puternic ca scenă de desfășurare a marilor momente. Garda națională, legiunile de studenți sau cele ale ostașilor țărani din Munții Apuseni, generali din rândul celor ridicați la luptă - un Garibaldi, generalii polonezi de la Bem la Dembinski sau Mieroslawski, dar și un Avram Iancu ori un Magheru - se afirmă cu putere intrând în legendă. An al marilor speranțe, anul 1848 n-a adus imediat împlinirile așteptate decât în puține locuri. Represiunea a acționat succesiv, înăbușind procesele revoluționare. Dar, de fapt, revoluția era marea biruitoare. Au urmat, în deceniul următor, acțiunile contrarevoluționare, „liniștea” părea a fi restatornicită, dar, în realitate zăgazurile fuseseră rupte. Europa Sfintei Alianțe fusese definitiv îngropată. Nici cancelarul Metternich nu a fost rechemat să-și reia funcțiile! În anii 6o ai secolului al XIX-lea în marile imperii ale Franței și Austriei aveau să se instaureze regimuri liberale și chiar și în Rusia avea să se efectueze reforma agrară și să se instituie zemstvele. A doua jumătate a secolului naționalităților a avut cu totul altă înfățișare decât cea dintâi. Românii, italienii și germanii și-au realizat succesiv unitățile statale și modernizarea și liberalizarea s-au afirmat aproape pretutindeni. În perspectiva istoriei umanității și mai ales a proceselor de devenire ale continentului european anul 1848 rămâne o piatră de hotar și un moment inaugural al unei noi etape istorice.

2. Cauzele și desfășurarea revoluțiilor de la 1848 din Europa:

 Putem vorbi de mai multe categorii de cauze, diferite de la regiune la regiune. Totuși, putem nota că au fost cinci cauze principale: naționale, politice, economice, apariția societăților secrete de tip masonic, modelele parlamentar britanic și republican american.

 În statele germane, elita  dorea să realizeze unificarea acestora (numărul lor scăzuse de la 380 la 38, prin implicarea lui Napoleon) în jurul Prusiei, dar Imperiul Habsburgic dorea să le păstreze sub influența Vienei. În statele italiene, dorința de unificare, de eliberare a teritoriilor italiene ocupate de habsburgi a predominat. În Franța,  monarhia revenise la absolutismul care fusese înlăturat de Revoluția Franceză urmărindu-se instaurarea unei republici democratice. În Imperiul Habsburgic, desființarea Imperiului Romano-German în 1809 și decăderea puterii de la Viena fuseseră pretextul pentru cancelarul Klemmens von Metternich („stâlpul reacțiunii europene”) de a introduce măsuri dure care au afectat societatea austriacă, drepturile politice, depărtându-se de viziunea liberală de conducere politică. În Ungaria, parte a Imperiului Habsburgic, se dorea autodeterminare și acapararea Transilvaniei, prin nerecunoașterea drepturilor  naționale al românilor. În Țara Românească și Moldova după Tratatul de la Adrianopol din 1829, Imperiul Otoman era putere suzerană iar Imperiul Rus era putere protectoare. Rușii introduseseră  Regulamentele Organice care în ciuda unor reforme, - reînființarea Armatei naționale, reglementarea educației naționale, organizarea administrativ-judiciară, economic -, frânau progresul, pregătind Principatele pentru o  anexiune (vor fi sub ocupație militară rusă între 1829 și 1834). Elita românească formată în Iași, București, sub influența unor profesori francezi (Victor Cuenim, J.A. Vaillant), dar și la Paris, Viena, Berlin a pregătit revoluția, în scopul autodeterminării naționale, al obținerii independenței politice și economice. În Banat, Transilvania, Bucovina, înglobate în Imperiul Habsburgic, revoluțiile de la 1848 au avut o importantă componentă națională.

 Anii 1846, 1847 fuseseră ani secetoși, o mare foamete a cuprins Irlanda (recolte slabe de cartofi) precum și Marea Britanie (penurie de grâu). Britanicii au importat masiv grâu din Imperiul Otoman (grâu din Principate tranzacționat în porturile Brăila, Galați prin cumpărarea la prețuri mici de către negustorii otomani), ceea ce a dus la nemulțumiri în spațiul românesc și în statele care au exportat grâu în Marea Britanie în defavoarea cetățenilor. Societățile cu profil masonic, societăți secrete cu origini în Marea Britanie, Franța au atras elita intelectuală din statele italiene, Franța, Austria, Principate, ducând și la crearea de societăți secrete naționale, precum „Frăția”, în Țara Românească formată de Ion Ghica, Christian Tell și Nicolae Bălcescu. Reformele fundamentale care au perfecționat sistemul parlamentar britanic dar și sistemul republican american nu au rămas fără urmări nici pe continetnul european. Un rol esențial l-a avut lucarea lui Alexis de Tocqueville, „Despre democrație în America”. Revoluțiile de la 1848-1849 s-au desfășurat din 12 ianuarie 1848 (Palermo, Sicilia) până la 31 august 1849 (Șiria, lângă Arad). Au avut aspecte diverse de la adunări naționale plebiscitare (Palamentul de la Frankfurt, Adunarea de la Islaz, Adunarea de la Blaj), la ciocniri cu armata trimisă împotriva revoluționarilor (intervenția generalului Windsichgratz în Viena), la confruntări între trupe revoluționare din cauza scopurilor diferite (lupta dintre Avram Iancu și Iosef Bem, Lajos Csany, Lajos Kossuth), lupte contra armatelor de ocupație (lupta dintre revoluționarii maghiari și trupele ruse la Șiria, lupta dintre români și otomani pe Dealul Spirii). Revoluțiile de la 1848 au fost înfrânte din cauza insuficienței resurselor revoluționare, a neînțelegerilor dintre grupările revoluționare, a intervenției Rusiei în sprijinul Austriei. Totuși, momentul 1848 marchează demisia lui Klemmens von Metternich și finalul aranjamentelor politice ale Congresului de la Viena din 1814.

Însemnătatea anului revoluționar din 1848 în Europa:

 Spre deosebire de alte revoluții europene, revoluțiile de la 1848-1849 au avut avantajul că a existat o unitate de vederi, o camaraderie între revoluționari. Cele mai cunoscute figuri ale anilor 1848-1849 au fost: Louis Blanc, Alphonse de Lamartine, Louis Napoleon Bonaparte, Friedrich Wilhelm IV, Giuseppe Mazzini, Giuseppe Garibaldi, Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Avram Iancu, Eftimie Murgu, Lajos Kossuth etc.. Momentul 1848-1849 a reprezentat crearea elitei care până la 1878, a reușit să realizeze unificarea Italiei, Germaniei, României,  dualismul austro-ungar, dar și independența României. Momentul 1848 a influențat și dezvoltarea unor mișcări naționale în spațiul polonez, în Serbia sau Bulgaria, chiar și în Rusia (anarhiștii, narodniciștii, socialiștii), Imperiul Otoman (Tanzimatul, Junii Turci).

3. Suplimentar: 1848 - anul revoluțiilor din Europa:

 Secolul al XIX-lea este caracterizat de istorici și economiști drept una dintre cele mai agitate perioade istorice ale Europei. Revoluțiile de la 1848 o afectează aproape în întregime, cu excepția Rusiei, Marii Britanii, Spaniei și țărilor scandinave. După cum declara un istoric din acel timp, aceste revoluții au constituit o „surpriză minunată a vremurilor”, o primăvară a popoarelor europene. Și totuși, acumulările unor dezechilibre și tensiuni între generații, între păturile sociale, prevesteau aceste mari mișcări cu caracter revoluționar: mutațiile populațiilor, care deveneau din ce în ce mai urbane, conservatorismul majiorității guvernelor, nerecunoașterea aspirațiilor naționale ale popoarelor, duritatea condițiilor sociale, subestimarea gravității crizei economice care se manifesta încă din anul 1845. Europa de vest se găsea în plin proces de industrializare și căuta noi căi de descătușare a barierelor vechi, pentru extinderea piețelor de desfacere și găsirea de noi resurse pentru dezvoltare. Economia medievală dădea semne de slăbiciune, curentul liberalismului se manifesta cu putere în unele țări din vestul Europei, astfel încât apar primele tentative de reorganizare a autorității statale pe principii democratice și naționale. Se înființează partide politice, liberale și conservatoare care, prin alternanța la putere, vor încerca să mențină pacea socială în statele respective. Rolul conducător în cadrul Revoluţiei de la 1848 a fost atribuit burgheziei care a ridicat popoarele la luptă. Statele care au acceptat reformarea pe  principiile liberale constituiau un nucleu de mică întindere în vestul Europei, având în frunte Franța. Regimurile Europei Centrale și de Est erau mai autoritariste. Confederația Germanică avea un simulacru de organizare politică. Italia părea și mai puțin avansată decât Germania, pe calea unității și liberalismului. În Austria exista o monarhie după modelul unui stat multinațional, intersecție a raselor germanice, latine, slave și maghiare, însă primatul germanilor din Austria era cert, supunând după această caracteristică, cu legile ei, celelalte popoare pe care le stăpânea. Austria încerca să păstreze Ungaria ca pe o provincie cu caracteristica dominantă agrară, cu un regim conservatorist, de tip medieval. Puterea autorității feudale se întindea și asupra țăranilor din Slovacia și din Transilvania. În aceste condiții, o reformă politică a statului austriac era greu de conceput, care era o monarhie în care aristocrația își conservase toate privilegiile. În Est, Rusia a introdus măsuri protecționiste pentru limitarea curentului liberalist, izolându-se de lumea occidentală. Țara Românească și Moldova erau țări autonome și se aflau sub protecția Rusiei, având regimuri autoritare, cu caracteristici preponderent feudale, conservatoriste. Ideile revoluționare pătrund tot mai adânc în Franța, determinând intensificarea miscărilor revoluționare pentru înfăptuirea unor reforme de reorganizare politică cu caracteristici liberale. Parisul a devenit capitala liberalismului european, refugiul persecutaților politici polonezi, germani, italieni, români, școala unde se formează o trupă de profesori și studenți străini; franceza, încă limba lumii bune, vehiculează până în Țările Române ideile liberale. În Europa Centrală mișcarea revoluționară tinde către o revoluție națională și liberală, mai mult decât republicană și socială. Criza de natură agricolă, financiară și industrială, care se manifesta în preajma anului 1848, a provocat grave dezordini sociale în Europa și punea imperios în fața guvernelor chestiunea unor reforme în sectorul vamal, pentru crearea unui cadru de liber schimb între state. Era o dovadă că regimul economic nu răspundea condițiilor noi ale industriei. Această criză a contribuit puternic la explozia revoluției din anul 1848. Sub integritatea ei aparentă, Europa veche era condamnată în instituțiile ei politice și în ierarhia ei socială, ca și în structura ei economică: la cel mai mic șoc ea se va prăbuși. Italia este țara în care debutează mișcarea revoluționară, dar se amplifică foarte mult la Paris. Aceste mișcări au la bază idei liberale, naționaliste și socialiste, însă cu ideologii diferite. Conducătorii naționali ai mișcărilor revoluționare nu au înțeles sensul unei asocieri pentru a obține efectul scontat la nivel global. Conducătorul revoluției din Italia urmărea constituirea unei națiuni italiene puternice, dar îndemna și la o solidaritate a revoluțiilor la nivel global. Până la urmă acestea s-au limitat la orizontul lor inițial. Franța a refuzat să joase rolul de organizatoare a unei cruciade în Europa contra guvernelor conservatoriste. Începând din 14 februarie 1848, Parisul intră în efervescența revoluționară, antrenând atât masele populare cât și instituțiile statului. Masele s-au organizat împotriva regelui Ludovic Filip şi a ministrului său, Guizot. Opoziţia cerea reforme economice, votul universal şi înlocuirea monarhiei cu republica. Situația se radicalizează după 22 februarie, datorită exceselor exercitate de regimul monarhic, când se înregistrează și primele victime, în urma mișcărilor de stradă. Guvernul a încercat să împrăştie cu armata mulţimea adunată la protest. Dar revoluţionarii s-au baricadat pe străzi, au cerut abdicarea regelui, au ocupat Palatul regal şi au incendiat tronul. Regele Ludovic Filip, după încercări eșuate de a salva vechea orânduială statală, părăsește tronul în grabă, în ziua de 24 februarie, lăsând terenul liber pentru instaurarea republicii, eveniment petrecut în următoarea zi, 25 februarie 1848. Tot în această zi s-a format guvernul provizoriu, care avea în componență printre alții și pe poetul Alphonse de Lamartine, socialistul Louis Blanc, muncitorul Albert. A fost aleasă o Adunare Constituantă în martie 1848, care a emis constituția republicii. Puterea executivă era exercitată de guvernul provizoriu, iar puterea legislativă de adunarea națională. Se introducea votul universal pentru bărbați și drepturile și libertățile cetățenești. Atunci când adunarea națională a hotărât desființarea atelierelor naționale create cu scopul asigurării de locuri de muncă pentru muncitorime, s-a ajuns la confruntări de stradă între muncitori și burghezie. Acestea au fost câștigate de burghezie. Președinte al Franței a fost ales Louis-Napoléon Bonaparte, care va profita de situația politică și, în decembrie 1852, se va proclama împărat sub numele de Napoleon al III-lea, iar Franța va intra în al doilea imperiu. În Țările Germane curentul revoluționar avea la bază cerințe progresiste: libertăţi economice, sociale, politice, dar şi din dorinţa de a participa la conducerea ţării şi unificarea Germaniei. Faţa de Franţa, apare pentru prima dată scopul naţional. Revoluţia a pornit din statele din sud şi a ajuns în 15 martie la Berlin, capitala Prusiei. Pe fondul demonstraţiilor populare regele Frederic Wilhelm al IV-lea aduce armata, dar masele se apără pe baricade. După 3 zile de lupte grele, regele cedează. Se formează o Adunare Naţională Constituantă. În aceeaşi perioadă are loc şi revoluţia polonezilor din regiunea Poznan, care se afla sub stăpânirea Prusiei. Pentru a se înfăptui unificarea Germaniei, se constituie o adunare a reprezentanţilor poporului german, care a fost denumită Parlamentul de la Frankfurt, după oraşul unde şi-a desfăşurat lucrările. Acesta votează Constituţia pentru întreaga Germanie şi oferă coroana regelui Prusiei, care o refuză, pentru că nu vrea să domnească conform unor principii democratice. Muncitorii din Berlin nemulţumiţi la aflarea veștii că burghezia începuse să se înţeleagă cu monarhia şi aristocraţia, încep din nou lupta în iunie 1848. Guvernul burghez, împreună cu regele aduc trupe care înăbuşesc sângeros insurecţia. Este dizolvată Adunarea Naţională Constituantă. Regele Frederic Wilhelm al IV-lea trimite trupe şi spre alte zone din Prusia cu populaţie răsculată. Polonezii sunt înfrânţi de trupele prusace cu ajutorul trupelor ţariste. În primăvara lui 1849 o serie de revoluţionari au încercat să reaprindă scânteia revoluţiei. După lupte anevoioase pe baricade, în mai multe oraşe, şi acestă încercare este înfrântă. Parlamentarii de la Frankfurt sunt împrăştiaţi cu forţa şi burghezia se mulţumeşte cu dreptul de a participa la formarea guvernului şi cu unele avantaje economice. În Imperiul Habsburgic mișcarea revoluționară a avut un caracter mult mai complicat, deoarece cuprindea popoare și naționalități diverse: italieni, cehi, polonezi, slovaci, unguri, sârbi, croaţi, ucrainieni şi români, care se simţeau asuprite naţional de habsburgi şi de nobilimea austriacă sau maghiară şi suportau tot mai greu greutăţile economice şi sociale. Revoluţia izbucneşte pentru prima dată la Viena în 13 martie 1848, când  populațiile cereau cu prioritate înlăturarea dominaţiei absolutiste. Cancelarul Metternich este nevoit să fugă din faţa revoluţionarilor. În alte părţi din imperiu se înregistrează răzvrătiri şi împăratul este nevoit să promită libertăţi şi o Constituţie. Se retrage la Innsbruck, unde pregăteşte cu pricepere o contrarevoluţie. Ca un prim pas aţâtă naţiunile, una împotriva alteia, pentru a le slăbi forţa revoluţionară, apoi trimite trupe împotriva lor. În iunie 1848 armata imperială a bombardat Praga şi a înfrânt revoluţia cehilor. În octombrie 1848 trupele asediază Viena şi pentru că sunt mai bine dotate reuşesc să câştige. În Ungaria, mişcarea revoluţionară cuprindea în rândurile sale nobilimea mijlocie şi intelectualii patrioţi, iar printre conducători se număra și Ludovic Kossuth. Revoluţionarii desfiinţează iobăgia atrăgând astfel de partea lor și pătura ţărănimii. Cu ajutorul acesteia crează o armată revoluţionară care va îndepărta stăpânirea habsburgică. Se formează un stat independent maghiar, Republica liberală. Însă conducătorii maghiari ai revoluției au acționat unilateral, fără a ține seama și de revendicările celorlalte popoare: români, sârbi și slovaci. Disensiunile majore dintre conducătorul maghiar Kossuth și ceilalți lideri revoluționari ai acestor popoare au permis împăratului Franz Iosef să înfrângă mișcările lor. Când maghiarii au trebuit să ţină piept trupelor ţariste şi habsburgice, Kossuth a realizat că greşise şi a aceptat să se înţeleagă cu revoluţionarii români. Dar era prea târziu, pentru că, atacată din toate părţile, armata maghiară a capitulat la Şiria în 13 august 1849 şi Ungaria a căzut din nou sub stăpânirea Habsburgilor. În Italia, scânteia care a aprins revoluția se producea la Milano şi la Veneţia, de unde sunt alungate trupele imperiale. Revoluţionarii au creat Republica de la Roma, al cărui conducător desemnat a fost Giuseppe Mazzini, care avea puternice idealuri democratice. Programul revoluției italiene cuprindea ca doleanțe: libertăţile economice şi sociale, drepturile politice, înlăturarea asupririi străine şi unitatea naţională. Curentul de unificare a Italiei era predominant. Regele din statul Piemon, dorea acest lucru şi a pornit un război împotriva habsburgilor, cu teama că revoluţionarii puteau să facă din Italia o Republică. Nesigur şi lipsit de ajutorul populaţiei, regele este învins. Preferă să facă o înţelegere cu împăratul Franz Iosif, gest care a avut drept urmări, cucerirea Veneției de către trupele austriece. Împotriva Republicii romane sunt trimise trupe habsburgice, franceze şi ale regelui din Sudul Italiei. Deşi au apărat eroic Roma, revoluţionarii lui Garibaldi sunt înfrânţi. În Țările Române și în provinciile românesti aflate sub stăpânire habsburgică, spiritul revoluționar se manifestă sub impresia evenimentelor revoluționare europene, începând din luna martie 1848. Evenimentele revoluționare s-au declanșat succesiv în Ţarile Române, începând cu mișcarea din Moldova, de la sfârsitul lunii martie 1848. Revoluțiile din provinciile românești aveau cauze profund interne, revoluția europeană, cum aprecia N.Bălcescu, fiind numai „ocazia, iar nu cauza revoluției române”. Mânați de dorința schimbărilor din propria lor patrie, tinerii români, moldoveni și munteni, aflați la Paris la începutul anului 1848, au aderat la spiritul revoluției franceze, participând la luptă pe baricadele Parisului, așa cum relata N.Bălcescu. La Paris, în cercul  tinerilor organizați  în „Societatea studenților români”, s-a pus la punct primul proiect de declanșare a unei revoluții comune moldo-muntene. Printre tinerii revoluționari și patrioți români, aflați la Paris s-au remarcat Nicolae Bălcescu, frații Ion și Dumitru Brătianu, C.Negri, V.Mălinescu ș.a. Nicolae Bălcescu considera că revoluția română putea fi realizabilă doar printr-o solidaritate și conlucrare desăvârșite, mai întâi la nivelul Principatelor dunărene, iar apoi se avea în vedere și o solidarizare cu românii din celelalte provincii românesti - aflate în cu totul alte situații politice. La Paris, după izbucnirea revoluției din Viena, la 20 martie, N.Bălcescu a convocat o întrunire, la locuința sa, cu fruntașii revoluționari munteni și moldoveni, schițând un program minimal de revendicări și hotărând declanșarea simultană a revoluției în Ţara Românească și Moldova, în acest scop stabilindu-se reîntoarcerea imediată în țară. Proiectul unei revoluții românești unitare nu s-a putut realiza, deoarece, între timp, liderii moldoveni aflați în țară declanșaseră deja mișcarea, 27 martie 1848. Patrioții moldoveni de la Iași procedau la acțiune în raport cu situația specifică din țară, cunoscând-o mai bine decât cei aflați în străinătate. Între fruntașii revoluției din Moldova se disting: Gh.Cuza, Lascăr Rosetti, C. Rolla, Al.I. Cuza, Vasile Ghica, frații Moruzzi, poetul Vasile Alescsandri, cel care a avut un rol principal în redactarea programului de revendicări, denumit „Petiție-proclamațiune”, care cuprindea 35 de articole si avea un evident caracter moderat. În Țara Românească frământările de tip revoluționar se resimțeau încă din luna martie 1848. S-a format un Comitet revoluționar, compus din primii români întorși în țară de la Paris: N.Bălcescu, Al.G.Golescu-Negru, frații Dumitru și Ion Brătianu, la care s-au alăturat C.A.Rosetti, I.Ghica, I.Heliade Rădulescu, dar și Nicolae Kretzulescu, frații Golești, Christian Tell, Gh. Magheru. O Comisie executivă formată pentru conducerea revoluției, constituită din: N.Bălcescu,Al.G.Golescu-Negru,C.A.Rosetti,a procedat la definitivarea programului revoluției, care avea să fie încorporat ulterior de Ion Heliade Rădulescu  în binecunoscuta Proclamație de la Islaz. În răstimpul acestor pregătiri, evenimentele din Transilvania sunt urmărite cu un viu interes, cu atât mai mult cu cât autoritățile, mai ales după Adunarea de la Blaj din 3-5 mai, intensifica măsurile de izolare a Ţarii Românești. Înainte de Adunarea de la Blaj, cu prilejul plecării lui August Tr. Laurian în Transilvania, acesta primea „instrucțiuni” din partea lui I.Ghica și N.Bălcescu, mai exact recomandări, privind comportarea românilor din Transilvania, în sensul unei coordonări cu românii de la sud, pe de alta, în vederea realizării unei alianțe cu revoluționarii maghiari („să nu rupă cu ungurii, țiind însă pentru drepturile românilor și să caute a aduce pe unguri să înțeleagă că în unirea lor cu românii este salvarea amândurora naționalităților de către nemți și de către slavi, oprindu-i d-a se uni”). Autoritățile de la București au refuzat lui N.Bălcescu pașaportul pentru Transilvania, precum și dascălilor ardeleni - Laurian și Axente Sever. În Transilvania mișcarea românească a avut un caracter preponderent național. O parte din români au aderat la revoluția burgheză maghiară. S-a constituit Dieta de la Cluj, dominată de maghiari. Burgezia maghiară revoluționară, care a pus pe picioare o armată bine organizată, a căutat să-și impună controlul asupra întregului Ardeal. În acest context au fost reprimate toate mișcările de împotrivire ale românilor, sașilor și ungurilor rămași fideli Casei de Habsburg. La 29 mai 1848 Dieta de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care a nemulțumit deopotrivă pe românii transilvani, dar și pe sași. Ideea de libertate și de unitate națională era înțeleasă de burghezia maghiară în sensul formării unei națiuni civice maghiare după modelul preconizat de Revoluția franceză, adică neținând seama de componența etnică eterogenă a țării, ba tocmai prin asimilarea etniilor diferite de cea maghiară și omogenizarea forțată a specificului diferitelor regiuni și prin impunerea unei singure limbi oficiale, adică maghiarizare. Liderii românilor din Transilvania nu au împărtășit ideea creării unui stat național maghiar de acest tip unde românii ardeleni, majoritari în Ardeal, ar fi urmat să rămână mai departe fără drepturi politice egale cu ale maghiarilor, minoritari în Transilvania și au convocat o adunare proprie în care să discute problemele care îi preocupau. Adunarea românilor transilvăneni a avut loc la Blaj pe 15 mai 1848, fiind cunoscută istoriografic, ca Adunarea de la Blaj. Printre fruntașii revoluției românilor din Transilvania se disting: Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Axente Sever, Simion Bărnuțiu, Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Eftimie Murgu, Andrei Șaguna, Simion Balint, Ioan Buteanu, Petru Dobra, Ioan Dragoș, Ioan Sterca-Șuluțiu, David Urs de Margina. Se formează în Munții Apuseni o armată de voluntari români condusă de avocatul Avram Iancu. Aceștia reușesc două victorii importante împotriva armatelor revoluționare maghiare, la Abrud și Mărișel. Nicolae Bălcescu a fost desemnat drept mediator între revoluționarii români conduși de Avram Iancu și cei maghiari, conduși de  Kossuth. Acesta s-a deplasat  la Budapesta pentru a încerca aplanarea conflictului revoluționar româno-maghiar, dar Kossuth și membrii nobilimii maghiare au refuzat în context să acorde drepturi egale românilor  transilvani, încercând doar să câștige timp trimițându-l pe Bălcescu să negocieze pacea cu moții lui Avram Iancu, în numele revoluționarilor unguri și încercând să-l convingă pe acesta din urmă să se alăture defensivei maghiare împotriva forțelor austro-ruse. În lupta de la Șiria lângă Arad, armatele revoluționare ungurești au fost cu totul zdrobite de ruși, iar Ungaria și Transilvania vor fi predate de ruși austriecilor potrivit prevederilor Sfintei Alianțe. Declanșarea separată a revoluției, în Moldova și Ţara Românească, precum și în provinciile românești aflate sub stăpânire habsburgică, nu anulează semnificația proiectului de solidaritate moldo-muntean gândit de patrioții români la Paris, ca și semnificația altor proiecte sau idei de solidaritate românească existente la acea dată, unele dintre ele vizând chiar unitatea națională deplină. În martie 1848 se discuta un proiect politic patronat de domnitorul Gh.Bibescu, vizând constituirea unui stat românesc, încorporând nu numai Principatele dunărene, ci și provinciile românești aflate sub stăpânire habsburgică și țaristă. Real sau nu, acest proiect se facea, în orice caz, ecoul unei anumite stări de spirit. Situația specifică din provinciile românești nu a permis desfășurarea simultană a mișcărilor revoluționare, Ţara Românească și Moldova se aflau sub suzeranitatea Porții Otomane și protectoratul Rusiei, acesta din urmă fiind obstacolul principal în calea emancipării românilor, inclusiv, în calea revoluției. Transilvania, Banatul și Bucovina, în modalități diferite, se aflau sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, și în lupta lor pentru libertate socială și națională românii din aceste provincii urmau să acționeze în raport de această situație specifică. În ceea ce privește Basarabia, încorporată de Imperiul Rus, nici măcar nu putea fi vorba de posibilitatea unei mișcări revoluționare. Pe de altă parte, desfășurarea separată, în linii generale, a revoluției în Ţarile Române, nu a exclus, în același timp, existența acțiunilor de solidaritate, de colaborare și într-ajutorare între revoluționarii români, de o parte și de alta a Carpaților, pe linia obiectivelor finale, în anumite momente, în raport de evoluția concretă a situațiilor, asemenea acțiuni putând să ia aspectul unor tentative de transformare într-o revoluție unitară. În acest context s-au desfășurat numeroase acțiuni: participarea unor fruntași revoluționari moldoveni la Adunarea de la Blaj din mai 1848; solidarizarea revoluționarilor moldoveni cu lupta revoluționarilor munteni, în faza triumfului acesteia din urmă; participarea unor revoluționari munteni, după reprimarea revoluției din Ţara Românească, la lupta românilor transilvăneni ș.a.. Dacă se ține seama de aceste acțiuni, ca și de dezideratele fundamentale comune, se poate considera că a avut loc o revoluție unitară în spirite, care prevestea înfăptuirea, mai devreme sau mai târziu, a statului național român. În ciuda unor desfășurări separate a evenimentelor revoluționare, existau aspirații generale comune pe linie națională și a libertăților epocii, care se exprimau în diferite programe de la 1848, elaborate într-o provincie sau alta. Popoarele europene au încercat între 1848 şi 1849 să îşi dobândească libertatea sau unitatea naţională. Deşi nu au reuşit, a fost un prim strigăt pentru ceea ce a urmat.

RĂZBOAIE ȘI VEȘTI DE RĂZBOAIE.

RĂZBOAIE ȘI VEȘTI DE RĂZBOAIE

 Una dintre cele mai cunoscute profeții din Biblie este cea din Matei 24, când Iisus spune: „Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii şi, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.” (Matei 24.6-8). Prin urmare, Iisus ne înştiinţează că atunci când vom auzi despre războaie și  zvonuri de războaie, aceaste evenimente nu sunt încă sfârșitul, ci doar pregătesc calea pentru sfârșit. El continuă spunând că înmulțirea războaielor, a foametei, a molimelor și a cutremurelor marchează „începutul durerilor”. Expresia folosită pentru dureri se referă la chinurile nașterii, prin care trece o femeie în travaliu - imagine folosită frecvent în scripturile profetice. Atunci când o femeie intră în travaliu, ea experimentează o serie de șocuri, contracții. Odată pornite, durerile nașterii vor continua și vor deveni mai intense, cu cât se apropie momentul nașterii copilului. La fel se va întâmpla și când vor începe aceste evenimente: ele se vor perpetua într-o formă sau alta și vor conduce la o ultimă perioadă de necazuri, înainte de sfârșitul acestui veac și de a doua venire a lui Iisus. În ultimii o sută de ani sau mai mult, am văzut acest proces desfășurându-se înaintea ochilor noştri: un eveniment duce la altul și tot aşa mai departe, împingând lumea în direcția ultimului război, care îl va aduce înapoi pe Mesia. În perioada Primului Război Mondial, din 1914 până în 1918, aproximativ 10  milioane de oameni au murit pe câmpul de luptă. Din acest război a luat naştere Revoluția rusă (1917), care a adus comunismul la putere în Uniunea Sovietică, lucru care urma să aibă o influență uriașă asupra evenimentelor din întregul secol XX.  Bazat pe învățătura ateistă a lui Marx și Lenin, comunismul a devenit o sursă majoră de persecuție a creștinilor în Uniunea Sovietică și în China, împlinind cuvântul lui Iisus despre zilele din urmă: „Dar înainte de toate acestea, vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni … vă vor târî înaintea împăraţilor şi înaintea dregătorilor din pricina Numelui Meu.” Teroarea Roșie a lui Stalin a fost responsabilă pentru moartea a aproximativ 20  milioane de oameni în Uniunea Sovietică, inclusiv de Holodomor, când milioane de ucrainieni au murit în timpul foametei de care se face responsabil guvernul sovietic. Pe parcursul Primului Război Mondial, în 1917, britanicii au preluat controlul asupra Ierusalimului și Palestinei de la turci, iar guvernul britanic a proclamat Declarația Balfour (1917). Aceasta prevedea următoarele: „Guvernul Maiestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu și își va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înțeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților neevreiești existente în Palestina, sau drepturile și statutul politic obținut de evrei în alte țări.” Declarația Balfour a fost aprobată de Consiliul Ligii Națiunilor în 1922, fapt care a avut o influență majoră asupra deciziei ulterioare a ONU de împărțire a Palestinei în 1947, ceea ce a dus la crearea statului Israel în 1948. Lordul Balfour, care a redactat această declarație, fusese învățat în tinerețe de mătușa sa, doamna Rose Dugdale, o creștină ce credea neclintit în învățăturile Bibliei, că va avea loc o întoarcere a evreilor în Israel, pe baza unor versete precum Ezechiel 36: „Căci vă voi scoate (pe voi, casa lui Israel) dintre neamuri, vă voi strânge din toate ţările şi vă voi aduce iarăşi în ţara voastră.”Astfel, un alt semn major al zilelor din urmă a fost pus în mișcare în perioada Primului Război Mondial. Acest război a fost urmat de epidemia mondială de gripă spaniolă care a dus la moartea a 60 până la 100 de milioane de oameni.  Molimele la nivel mondial reprezintă un alt semn al zilelor de pe urmă. Condițiile de pace impuse Germaniei după război i-au făcut pe germani să se simtă umiliți și au contribuit la criza financiară din 1929, când inflația cronică și șomajul au afundat oamenii în sărăcie. Acest lucru a creat condițiile care l-au adus pe Hitler la putere în Germania în 1933 și a creat premisele pentru cel de-al Doilea Război Mondial, din 1939 până în 1945. Hitler a fost un lider influențat de puterea demonilor, fiind inițiat în ocultism de către Dieter Eckhart în cadrul societății Thule, cu sediul la München, în 1922. Eckhart credea că Hitler era Anticristul și chiar a vorbit despre spiritul său călăuzitor care a avut privilegiul de a-l pregăti pe cel măreț care va veni, Anticristul. Hitler a fost un tip de Anticrist, inițiat în tainele lumii demonice care, puse în practică, au dus la atrocitățile regimului nazist în Europa. Ura lui Hitler față de evrei a condus la Holocaust și la uciderea a 6 milioane de evrei. Mai puțin cunoscută este ura lui Hitler și a naziștilor față de creștinismul real și intenția de a înlocui creștinismul cu o nouă formă de păgânism, dacă ar fi câștigat războiul. Hitler a aruncat  omenirea în cel mai cumplit război de până atunci, aproximativ 60 de milioane de oameni fiind uciși în mod direct, ca urmare a acestui război. Războiul s-a răspândit în toată Europa, în Marea Britanie și Rusia, iar când Japonia a intrat în confruntarea armată, a atras China, Asia de Sud-Est și Statele Unite. Țările Imperiului Britanic din întreaga lume au fost implicate, astfel încât conflagrația aceasta poate fi realmente catalogată drept un război mondial. Masacrul teribil al celor 6 milioane de evrei de către naziști a provocat semnarea acordului ONU pentru împărțirea Palestinei în 1947, ceea ce a dus la crearea statului Israel în 1948. Evenimentul acesta reprezintă o împlinire remarcabilă a profețiilor străvechi referitoare la restaurarea Israelului pentru poporul evreu, în zilele din urmă (Isaia 11.12, Ieremia 31.10, Ezechiel 36-37, plus multe alte pasaje din Biblie). Acest eveniment a generat o succesiune de războaie în 1948, 1967, 1973, din pricină că țările arabe din jur încercau să elimine Israelul. Psalmul 83 - T.M. vorbește despre națiunile care înconjoară Israelul, spunând: „Veniți să-i nimicim din mijlocul neamurilor, ca să nu se mai pomenească numele lui Israel.” De fiecare dată când au încercat să facă acest lucru, Israelul a ieșit victorios.  În 1967, Israelul a preluat controlul asupra Ierusalimului, pregătind terenul pentru conflictul final din istorie, pe marginea statutului Ierusalimului (Zaharia 12-14, Luca 21). Biblia arată că acest lucru va determina revenirea lui Mesia Yeshua/Iisus. În urma celui de-al Doilea Război Mondial a luat naștere Războiul Rece și divizarea est-vest a Europei între țările NATO aliniate cu SUA și țările Pactului de la Varșovia aliniate Moscovei și Uniunii Sovietice. Comunismul s-a răspândit, preluând controlul asupra Chinei în 1949  generând o serie de revoluții și războaie în locuri precum Coreea, Vietnam, Etiopia, Cuba. În acest timp, atât estul, cât și vestul și-au construit un arsenal uriaș de arme nucleare, capabil să distrugă lumea de mai multe ori dacă ar fi fost folosite în război. Războiul Rece a fost aproape de a deveni fierbinte în momentul crizei rachetelor cubaneze din 1962, când lumea a fost la un pas de un schimb nuclear între SUA și Uniunea Sovietică, care ar fi putut distruge civilizația. În anii 1980, comunismul din Europa a început să se destrame, iar în 1991 Uniunea Sovietică a fost dizolvată. Acest lucru a însemnat sfârșitul Războiului Rece, dar următorul conflict aștepta chiar după colț. În 1991, primul Război din Golf, cauzat de invazia Kuweitului de către Irak, a adus coaliția condusă de SUA în Orientul Mijlociu. Ostilitatea față de America în lumea musulmană a dat naștere la Al Qaeda și la atacul de la 11 septembrie 2001 de la New York. Răspunzând cu „Războiul împotriva terorismului”, coaliția condusă de americani a purtat războaie în Afganistan și Irak. Am asistat astfel la apariția unei alte forțe anticreștine, pe măsură ce islamiștii jihadiști au încercat să-și impună religia în lume. Unii cred că actualele conflicte pregătesc calea pentru venirea lui Mahdi, liderul musulman de la sfârșitul veacurilor ce va anunța apocalipsa și revenirea lui Isa (Iisus islamic), care va impune dominația lumii musulmane. Acest Iisus islamic este produsul unei profeții false, care îl neagă pe adevăratul Iisus. Aceasta spune că Iisus este un profet, dar nu și Fiul lui Dumnezeu și că El nu a murit pe cruce și nici nu a înviat din morți. Ca atare, profeția amintită smulge inima mesajului creștin autentic al Evangheliei și se pliază pe trăsăturile Anticristului, așa cum sunt acestea consemnate în 1Ioan 2: „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul (Mesia)? Acela este Antihristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Oricine tăgăduieşte pe Fiul n-are pe Tatăl. Oricine mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl.”Aceasta înseamnă că forțele anticreștine vor nega faptul că Iisus este singurul Mântuitor, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, egal cu Tatăl, care a murit pentru păcatele noastre și a înviat din morți. Oriunde s-a întins, jihadul a vărsat râuri de sânge și a adus război, teroare și persecuții împotriva creștinilor. Un alt semn al zilelor din urmă. În 2011, Primăvara arabă a iscat o serie de revolte în țările arabe împotriva dictatorilor lor. Cea mai gravă, în Siria, a dus la războiul civil sirian, care s-a soldat cu sute de mii de morți și milioane de refugiați dar, de asemenea, și la intrarea Rusiei, Iranului și Turciei în această țară strategică, situată la nord de Israel și la posibilitatea ca de acolo, conflictul să se extindă în Israel.

Ce se întâmplă acum?

Rusia și Ucraina: După căderea comunismului în 1989 și 1991, toate țările care se aflau sub dominația Moscovei ca urmare a Pactului de la Varșovia, precum și statele baltice s-au alăturat UE și NATO.  În 2014, Ucraina, fostă parte a Uniunii Sovietice, a dat semne că dorește să adere la NATO și la UE. Pentru președintele Rusiei, Putin, aceasta a fost picătura care a umplut paharul și acum a invadat Ucraina, dorind să restabilească puterea Rusiei și să recupereze teritoriile controlate de Moscova în perioada Uniunii Sovietice. Războiul lui Putin a mers prost pentru Rusia, cu peste 150.000 de soldați uciși, o cantitate mare de echipamente distruse și Rusia sancționată ca stat paria de către lumea occidentală. Afirmația sa propagandistică, conform căreia Ucraina a fost preluată de „neo-naziști” care vor să distrugă Rusia cu ajutorul NATO, pare ridicolă, deoarece tocmai Rusia se comportă ca naziștii. Președintele american Biden a acuzat Rusia de crime de război, inclusiv violuri, atacuri asupra civililor, răpirea copiilor ucrainieni. Atacurile cu rachete ale Rusiei asupra orașelor ucrainiene au provocat distrugeri oribile și au amenințat siguranța întregii regiuni, mai ales când centrala nucleară de la Zaporijie a fost pusă în pericol. În același timp, există un punct de vedere cu privire la faptul că Occidentul folosește Ucraina pentru a dezmembra Rusia. A existat un plan prezentat în 1997 într-o carte numită „Marea tablă de șah” de Zbigniew Brzezinski, fost consilier pentru securitate națională al SUA, fondator al Comisiei Trilaterale globaliste și al Consiliului pentru Relații Externe. Planul prevedea în mod specific aducerea Ucrainei mai întâi în orbita occidentală/NATO/UE, apoi folosirea acesteia ca bază pentru a destabiliza și a doborî Rusia și a o absorbi în ordinea globalistă occidentală. În septembrie 2022, când Ucraina a început să respingă Rusia din zonele pe care le ocupase, generalul în retragere Ben Hodges, fost comandant al forțelor NATO în Europa, a declarat că o înfrângere în Ucraina ar putea avea implicații grave pentru Rusia însăși: „Nu am fost pregătiți pentru prăbușirea Uniunii Sovietice. Trebuie să fim pregătiți pentru prăbușirea Rusiei”. Rușii au amenințat cu un conflict nuclear din moment ce Occidentul folosește conflictul din Ucraina ca mijloc de a doborî Rusia. Acum, consideră  regiunea Donbas, precum și Crimeea ca aparținând teritoriului său. Zelensky a declarat că vrea să împingă Rusia afară din toate fostele teritorii ucrainiene, inclusiv Crimeea, iar puterile NATO îl încurajează în acest sens. Putin a avertizat că nu blufează cu privire la amenințarea nucleară și a ordonat demonstrații ale capacității sale nucleare pentru a intimida Occidentul. El a anunțat că se retrage din START, tratatul de reducere a armelor nucleare semnat între Rusia și SUA în 2010 și a semnat un decret prin care „a pus în stare de luptă noile sisteme strategice terestre”. Pentru prima dată în aproape 30 de ani, Rusia a desfășurat nave dotate cu arme nucleare tactice.

China și Rusia: Aceste țări se apropie tot mai mult, în timp ce opun „programului de ordine mondială” occidental propria lor viziune pentru o nouă ordine mondială. Atunci când s-au întâlnit la Jocurile Olimpice de iarnă de la Beijing, Putin și Xi Jinping au făcut o declarație comună în care au afirmat că „lumea trece prin schimbări epocale”, remarcând „transformarea arhitecturii guvernării globale și a ordinii mondiale”. China este principala putere în acest parteneriat și nu face niciun secret din obiectivul său de a deveni putere mondială.  Se vorbește despre faptul că China va furniza Rusiei mai multe arme pentru războiul din Ucraina. În acest caz, decizia ar aduce China în conflict cu SUA și Europa. China se pregătește  pentru război și își dezvoltă toate departamentele de luptă ale armatei, pregătind economia pentru un conflict de amploare. Conducerea vorbește deschis despre necesitatea de a „întări pregătirea pentru război” și de a pune bazele unei „mobilizări masive a tinerilor la nivel național”. Mulți analiști consideră că se pregătește pentru un asalt asupra Taiwanului, pentru a aduce insula sub controlul propriu și pentru a „reunifica” China - un element central al strategiei lui Xi Jinping de a face din nou China măreață. Din cauza angajamentelor SUA de a apăra Taiwanul, acest lucru ar aduce Statele Unite și China într-o stare de război. Ministrul chinez al apărării, Wei Fenghe, a declarat: „China își va realiza cu siguranță reunificarea. Dacă cineva îi stă în cale, nu vom ezita să luptăm”. În afară de pericolele uriașe ale unui astfel de război, acest lucru ar provoca, de asemenea, o criză masivă în sistemul economic mondial, deoarece fluxul de bunuri fabricate în China s-ar opri imediat. Pe lângă elementele tehnice necesare sistemului industrial, aceasta ar include și produsele farmaceutice fabricate în China, un furnizor important pentru SUA și Europa. Odată ce Taiwanul ar fi atacat, fabricile situate acolo nu ar mai putea furniza semiconductori, ceea ce ar afecta industria din întreaga lume. Dacă Taiwanul este invadat, va rezulta un scenariu de coșmar pentru întregul glob. Coreea de Nord a lansat o serie de teste cu rachete balistice în largul coastei sale estice, dintre care unele au aterizat în apele teritoriale ale Japoniei.  Kim Yo Jong, sora liderului Kim Jong Un, a vorbit despre utilizarea Pacificului ca „poligon de tragere”. Acest lucru a determinat Statele Unite să organizeze exerciții militare comune cu Coreea de Sud și Japonia și să condamne lansările de rachete ca fiind o „provocare gravă” care ar trebui să înceteze imediat. Kim a răspuns amenințând cu războiul dacă cineva încearcă să oprească programul lor de rachete. Coreea de Nord a lansat anul trecut un număr fără precedent de rachete, inclusiv unele balistice intercontinentale, capabile să lovească oriunde în Statele Unite. 

Iran și Israel: Iranul a îmbogățit uraniul la un nivel de 84%, cu doar 6% mai puțin decât nivelul de îmbogățire necesar pentru producerea bombelor nucleare, a cărei producție ar putea dura încă un an. Premierul israelian Netanyahu consideră acest fapt drept o amenințare existențială venită din partea unei națiuni ostile care nu și-a ascuns intenția de a nimici Israelul. El a purtat discuții la nivel înalt cu ofițerii din fruntea armatei, ridicând nivelul de pregătire israeliană pentru un atac asupra instalațiilor nucleare din Republica Islamică. Israelul a organizat deja exerciții de antrenament pentru atacarea Iranului și se crede că este responsabil pentru un atac cu dronă asupra unei instalații militare din Iran. Iranul a avertizat cu privire la consecințe grave, inclusiv distrugerea orașelor Tel Aviv, Haifa, Dimona, dacă Israelul atacă. Și-a înarmat aliații Hezbollah din Liban cu rachete gata să tragă asupra Israelului. De asemenea, avertizează cu privire la un atac asupra evreilor din diaspora. The Jewish Chronicle (17 februarie) a publicat un articol cu titlul „Iranul cartografiază evreii din diaspora, în vederea trimiterii unor echipe de asasini”, oferind informații despre o campanie planificată de asasinate care va fi declanșată dacă Israelul îi atacă instalațiile nucleare. Raportul a fost scris de o evreică franceză, Perez Shakdam, care a reușit să se infiltreze și să obțină interviuri cu lideri de nivel înalt din Iran. Ea l-a întâlnit pe Ayatollahul Khameini și a scris despre această întâlnire: „A început să vorbească despre sfârșitul zilelor, despre cum el va fi cel care va grăbi revenirea lui Mahdi (figura islamică a lui Mesia din vremurile de pe urmă, care, potrivit musulmanilor șiiți, va anunța apocalipsa). A vorbit despre acest mare război care va avea loc și despre faptul că al-Aqsa (moscheea de pe Muntele Templului din Ierusalim) trebuie să fie eliberată pentru ca Mahdi să se întoarcă spre a salva omenirea. El a vorbit și despre războaiele pe care Iranul le purta în Yemen și Siria și despre cum el personal avea o misiune divină. A spus că nu-l deranjează dacă Iranul arde, atâta timp cât Islamul va triumfa”.

Războiul lui Gog și Magog: Iranul (Persia) este menționat printre țările care ies la luptă împotriva Israelului în războiul din zilele din urmă al lui Gog și Magog (Ezechiel 38-39). Ea este în alianță cu o mare putere din nord care conduce invazia. Această putere a fost identificată din punct de vedere istoric cu Rusia. După pierderile pe care le-a suferit în Ucraina, este greu de închipuit cum ar putea Rusia să se implice într-un alt război în Orientul Mijlociu, în viitorul apropiat. Cu toate acestea, Rusia a intrat într-o alianță mai puternică cu Iranul, deoarece acesta din urmă a ajutat efortul său de război în Ucraina, furnizându-i drone, așa că ar putea avea o anumită obligație de a ajuta Iranul în cazul în care țara este atacată de Israel. The Jerusalem Post (11/12/22) a relatat că Rusia oferă acum un sprijin „fără precedent” Iranului. Acest lucru ar putea crește riscul pentru partenerii SUA din Orientul Mijlociu, în special pentru Israel, care este ținta evidentă în vizorul Iranului. Mai devreme sau mai târziu, aceste evoluții ar putea precipita Războiul lui Gog și Magog, în care o alianță de națiuni vine împotriva Israelului dinspre nord și este distrusă în mod supranatural prin intervenția lui Dumnezeu în favoarea Israelului. Profețiile din cărțile biblice Ioel și Ezechiel vorbesc despre această întâmplare ca despre un semn al ultimelor zile. Ioel 2.20 pomenește de armata din miazănoapte, care va fi alungată într-un pământ sterp și pustiu, iar Ezechiel 38.21-2 vorbește despre această armată care va fi distrusă de Domnul: „Atunci voi chema groaza împotriva lui pe toţi munţii Mei, zice Domnul Dumnezeu; sabia fiecăruia se va întoarce împotriva fratelui său. Îl voi judeca prin ciumă şi sânge, printr-o ploaie năprasnică şi prin pietre de grindină; voi ploua foc şi pucioasă peste el, peste oştile lui şi peste popoarele cele multe care vor fi cu el.” Profeția vorbește, de asemenea, despre focul care va cădea peste Magog (Rusia) și peste cei care locuiesc liniștiți în ostroave. Ostroave este un cuvânt folosit pentru ținuturi îndepărtate ale căror nume erau necunoscute profeților din vremea Bibliei. (Marea Britanie și America, probabil). 

Distrugere reciprocă asigurată: Dacă oricare dintre aceste conflicte devine „fierbinte”, atunci suntem pe cale să ajungem la o criză majoră pe plan mondial. Putem spera și ne putem ruga ca doctrina MAD (Mutually Assured Destruction), care a menținut pacea în perioada Războiului Rece, să prevaleze, pe măsură ce conducătorii iau în considerare potențialul de autodistrugere pe care îl are declanșarea armelor de distrugere în masă. Din păcate, există pasaje din Biblie care indică evenimente de distrugere în masă care vor avea loc în ultimele zile.  În Ieremia 25.32-33 citim: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Iată, nenorocirea merge din popor în popor şi o mare furtună se ridică de la marginile pământului. Cei pe care-i va ucide Domnul în ziua aceea vor fi întinşi de la un capăt al pământului până la celălalt; nu vor fi nici jeliţi, nici adunaţi, nici îngropaţi, ci vor fi un gunoi de pământ.” Profeția lui Zaharia despre ultima bătălie a fost interpretată de unii ca fiind o descriere a rezultatului unui tip de explozie nucleară: „Dar iată urgia cu care va lovi Domnul pe toate popoarele care vor lupta împotriva Ierusalimului. Le va putrezi carnea stând încă în picioare, le vor putrezi ochii în găurile lor şi le va putrezi limba în gură.” (Zaharia 14.12). Cea mai faimoasă profeție privind vremurile de pe urmă face referire la cei Patru Călăreți ai Apocalipsei din Apocalipsa 6.1-8: „Când a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruiască. Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: „Vino şi vezi!” Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare. Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o cumpănă. Şi, în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: „O măsură de grâu pentru un leu! Trei măsuri de orz pentru un dinar! Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul!” Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea Moartea şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului.” Capitolul 6 din Apocalipsa începe cu Domnul din ceruri deschizând pecețile și cu ieșirea călărețului pe calul alb. Unii au spus că acest călăreț este Iisus Însuși care vine să cucerească cu Evanghelia, călare pe un cal alb. Însă această interpretare nu prea se potrivește, deoarece Iisus este în cer deschizând pecețile, când Ioan vede această viziune.  De asemenea, rezultatul ieșirii călărețului de pe calul alb sunt evenimente nefaste pe pământ: război, foamete și moarte în masă. Prin urmare, este mult mai probabil ca amintitul cavaler pe calul alb să fie Anticristul, falsul Mesia, care iese să cucerească și să învingă națiunile, cu un program de pace contrafăcut (calul alb).  El are un arc, dar nu și săgeți, ceea ce poate indica faptul că vine cu un plan de pace și nu cu un război de cucerire. Poate că unul dintre scenariile de război, pe care le menționam mai sus, va degenera într‑un război cu mulți morți și cu oameni care se tem de ceea ce va urma.  Apoi, Antihristul vine în mod pașnic cu un plan de rezolvare a situației. Acesta poate cere un fel de program de dezarmare, susținut de un guvern mondial unit sub egida ONU. Dacă acesta este un program de „pace”, ei bine, el nu va dăinui. Cel de-al doilea călăreț apare în curând, luând pacea de pe pământ și determinând oamenii să se omoare între ei. Falsa pace se transformă în război, urmat de cel de-al treilea călăreț, calul negru cu o pereche de solzi în mână. Expresia folosită apoi, „o măsură de grâu pentru un dinar” implică foametea. Un dinar era salariul pe o zi în Imperiul Roman la acea vreme, deci implicația este că salariul pe o zi îți va ajunge să cumperi doar o cantitate mică de hrană. Cel de-al patrulea călăreț este calul gălbui care aduce moartea în masă, peste un sfert din populația pământului pierzându-și viața. Cuvântul folosit aici pentru gălbui este „chloros”, o culoare verde bolnăvicios, astfel încât acesta a fost asociat cu molima care aduce moartea în masă. Secvența de evenimente: război, foamete, ciumă și moarte în masă s-a derulat deja parțial prin războiul din Ucraina. Înainte de război, Rusia și Ucraina produceau aproximativ 25% din grâul și porumbul din lume. Țările din Africa de Nord și Orientul Mijlociu depindeau de acest grâu pentru aprovizionarea cu pâine. Rusia și energia de proveniență rusă pentru fabricile occidentale produceau aproximativ două treimi din totalul îngrășămintelor din lume, care acum se află în criză, afectând agricultura în multe părți ale globului. ONU este îngrijorată de faptul că până la un miliard de oameni ar putea ajunge la foamete acută din cauza penuriei de alimente din întreaga lume. Ar trebui să ne rugăm și să-i ajutăm pe cei care sunt victimele acestei foamete, așa cum citim în Psalmul 33.18-19 - T.M.: „Iată, ochiul Domnului este peste cei ce se tem de El, peste cei ce nădăjduiesc în bunătatea Lui, ca să le scape sufletul de moarte și să-i țină cu viață în mijlocul foametei.”

Bătălia de pe urmă și Israelul: Până acum, în istoria sa, Israelul a supraviețuit mai multor încercări de nimicire, în războaiele purtate în 1948, 1967 și 1973. În Biblie există un cuvânt al Domnului pentru popoare, cu privire la Israelul din ultimele zile: „Ascultați cuvântul Domnului, neamuri, vestiți-l în ostroave îndepărtate. Spuneți: Cel care a risipit pe Israel îl va aduna și-l va păzi cum își păzește păstorul turma”. (Ieremia 31.10). Dumnezeu, care a permis ca poporul evreu să fie literalmente împrăștiat printre națiunile lumii, l-a adunat în țara lui Israel și îl va păstra acolo până la venirea lui Mesia, în ciuda problemelor prin care trece. Cu toate acestea, profețiile vorbesc despre o perioadă de necazuri nemaivăzute în țară, care vor duce la distrugerea ei, în absența intervenției lui Dumnezeu (Ieremia 30, Matei 24.15-20). Dumnezeu va păstra Israelul ca națiune, în ciuda puterii dușmanilor, dar numai revenirea lui Mesia va aduce pacea și siguranța la care ei tânjesc. Mesia a mai fost o dată pe pământ, în persoana lui Yeshua/Iisus. El va veni din nou, de data aceasta ca Rege al regilor și Domn al domnilor, cu toată puterea, pentru a doborî forțele lui Anticrist și a instaura împărăția Sa mesianică. În cartea Zaharia, capitolul 14, citim despre națiunile care se adună pentru un atac asupra Ierusalimului: „Și Domnul Se va arăta şi va lupta împotriva acestor neamuri, cum S-a luptat în ziua bătăliei. Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe MunteleMăslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit … Şi atunci va veni Domnul Dumnezeul meu şi toţi sfinţii mpreună cu El! … Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn şi Numele Lui va fi singurul Nume.” Vom vedea atunci împlinirea profeției lui Isaia, când Mesia va domni pe pământ, punând capăt războiului și instaurând pacea și dreptatea pretutindeni (Isaia 2.1-4). În Noul Testament, acest eveniment este revelat ca fiind a doua venire a lui Iisus Mesia, care va sosi de data aceasta ca Rege al regilor și Domn al domnilor în momentul ultimei bătălii de la Armaghedon. Atunci El va distruge puterile lui Anticrist și îl va înlănțui pe diavol în abis. Apoi va domni pe pământ pentru perioada milenară de 1 000 de ani, înainte de sfârșitul lumii și de crearea unor ceruri noi și a unui pământ nou, în care va exista pace și bucurie veșnică pentru toți credincioșii. Asigură-te că ești acolo, pocăindu-te de păcat și punându‑ți încrederea în Iisus Mesia. 

„BAROCUS ALEXANDRINUS” ÎN CĂRȚILE MACABEILOR.

 

„BAROCUS ALEXANDRINUS” ÎN CĂRȚILE MACABEILOR

 Între anii 167 şi 160 î.H. se produce în istoria evreilor un eveniment politico-religios cu totul deosebit: războiul sfânt al macabeilor hasidini (credincioşi evlavioşi ai Torei) împotriva regimului de ocupaţie a Palestinei. Mişcările de gherilă ale hasidinilor ascunşi în munţi se amplifică şi se unesc sub comanda unui preot din orăşelul Madein, Matatia pe numele său, din familia Hasmoneilor. Matatia împreună cu fiii săi Iohanas, Simon, Iuda numit şi Macabeul, Eleazar, Ionatan vor muri în acest război care, până la urmă, exprima revolta unor evrei ortodocşi faţă de noua civilizaţie ce pătrundea dinspre marile centre elenistice (Alexandria, Antiohia, Roma, Pergam, Atena) în Iudeea cucerită de Alexandru Macedon. Acest război a fost consemnat în diverse variante în cele trei Cărţi ale Macabeilor ce nu figurează în varianta ebraică a Sfintei Scripturi din motive greu de înţeles. Evreii şi faptele de arme ale hasmoneilor, manevrele politice, diplomaţia ultimilor Macabei - Simon şi Ionatan - pentru a se impune ca mari Preoţi şi prinţi ai iudeilor apar consemnate cu mai mult respect pentru adevăr decât în Cronicile biblice anterioare, dar totodată se observă influenţa stilului epocii, a retoricii de tip alexandrin, adică baroc. De ce n-au mai scris „cronicarii” războaielor Macabeilor în stilul tradiţional? Deoarece contextul cultural şi de civilizaţie al micului stat Iudeea era unul elenistic. În cetăţile iudeilor, eterogene ca naţii şi religii, marcate de modul de viaţă uşor decadent al Greciei, Egiptului şi al Romei din epoca elenistică, pătrunseseră cultura şi literatura nouă. Preoţii înşişi practicau jocurile sportive, asistau la spectacole de teatru, iudeii bogaţi încercau să imite luxul de la Roma, ideea naţională nesusţinută de credinţa religioasă căzuse în desuetudine, în sfârşit evreii voiau să trăiască frumos şi bine, indiferenţi faţă de Lege. Dacă războaiele Macabeilor nu vizau teritoriul, ci redobândirea respectului faţă de religia tradiţională, consemnarea lor, în mod paradoxal, se realizează în stilul dominant al epocii elenistice. Între 168 şi 167, regele seleucid al Siriei, Antioh al IV-lea Epifanes, a impus poporului iudeu legi care profanau religia lor, culminând cu deznaţionalizarea prin discreditarea religiei, cu transformarea Templului din Ierusalim în lăcaş de cult păgân. Elenizarea Iudeii şi a Samariei a fost una firească, iudeii, oricât de conservatori s-au dovedit de-a lungul istoriei lor, au avut şi momente de relaxare religioasă şi etnică şi au achiziţionat bunuri culturale şi de civilizaţie de la popoarele din jur. Antioh al IV-lea a ocupat Iudeea cu 20.000 de soldaţi sirieni edumeeni, cu scopul de a o anexa regatului său şi de a forţa elenizarea. La început, s-a procedat prin jafuri, masacre, după ce, în 169 î.H., se furase tezaurul Templului; apoi a fost aşezat în Templu un altar păgân pe care se sacrificau porcii. Blasfemia i-a revoltat pe iudei şi i-a împins la revoltă. Ideea de a consemna faptele de arme şi relaţiile cu regii seleucizi, apoi cu împăraţii romani, dar şi de a impune un erou iudeu poate să fi venit autorilor şi din cultura elenistică dezvoltată în centrele evreieşti din Alexandria şi Antiohia, după modelul scrierilor despre viaţa şi războaiele lui Alexandru Macedon, cărţi redactate în stiluri diverse, unele mai aproape de consemnarea obiectivă, altele în genul poemelor eroice greceşti şi latine care circulau în variante populare sau filologice, culte aşadar. Căci iată cum începe Cartea I Macabei ce aparţine unui autor anonim: „După ce Alexandru, fiul lui Filip Macedoneanul, care plecase din ţara Chitim, a bătut pe Dariu, împăratul perşilor şi al mezilor, a împărăţit în locul lui, şi el a fost cel dintâi împărat de neam grecesc. Şi el a făcut multe războaie, a cucerit multe cetăţi şi a răpus împăraţi ai pământului. Şi el a ajuns până la capătul pământului şi a luat prăzi de la mulţime de pooare. Şi după ce pămîntul i s-a fost supus, el s-a trufit şi inima lui s-a sumeţit. Şi a adunat o oaste foarte puternică şi a supus ţări, popoare şi voevodate, care ajunseseră să-i plătească tribut. Şi după aceea a căzut la pat şi, când a simţit că i se apropie sfârşitul, a chemat pe doi dintre cei mai de seamă dregători ai săi, care din tinereţe crescuseră cu el şi, încă fiind în viaţă, le-a împărţit împărăţia. Şi Alexandru a murit după o domnie de doisprezece ani. Apoi au început să domnească dregătorii lui, fiecare la locul lui. Şi după moartea lui toţi s-au încoronat şi tot aşa şi feciorii lor mulţi ani de-a rândul, şi ei făcură multe răutăţi pe pământ. Şi a ieşit dintr-înşii un vlăstar nelegiuit, Antiohi Epifaniu, feciorul împăratului Antioh, care fusese ostatic la Roma, şi el a ajuns împărat în anul o sută treizeci şi şapte al împărăţiei greceşti. În zilele acelea s-au ivit în Israel oameni fără căpătâi care îmbiau pe mulţi şi le ziceau: „Haidem să ne înfrăţim cu popoarele care se megiesc cu noi, căci, de când stăm răzbiţi de ele, multe nenorociri au dat peste noi!” şi acest îndemn a fost plăcut în ochii lor. Şi câţiva din popor s-au înflăcărat şi s-au dus la împărat, care le-a dat lor deplină putere ca să trăiască după datina păgânilor. Şi ei au zidit în Ierusalim un gimnaziu după datina păgânilor.” Iar primul capitol al cărţii întâi continuă, verset cu verset, prezentarea nenorocirilor care s-au abătut asupra evreilor ce nu au cedat curentului asimilaţionist, dirijat politic şi religios de urmaşii lui Antioh. Despre I Macabei s-a spus că, din punct de vedere istoric, este cea mai valoroasă carte a Vechiului Testament. Adică un tratat de istorie ce cuprinde evenimentele dintre 175 şi 135 î.H. Autorul a urmărit să redea cât mai amănunţit date despre locuri, oameni şi fapte, având o vădită intenţie ştiinţifică. Totuşi, acest tratat istoric este scris într-o epocă în care istoria este literatură, astfel că relatarea evenimentelor şi mai ales prezentarea personajelor joacă un rol important în această perioadă, iar discursul, oricât de obiectiv s-ar fi dorit, se înscrie în tendinţele literare ale epocii, este tributar elenismului din Orientul Mijlociu. Epica elenistică, genul care putea influenţa istoria, supusă sincretismului, este în acelaşi timp literatură, legendă, teologie. Alexandrinismul, un „genus barocus”, cum l-a numit Eugenio d’Ors în celebrul său eseu „Barocul”, este un stil naturist, patetic, cu o pronunţată tendinţă estetizantă. Realitatea istorică se conjugă astfel cu arta literară, înţeleasă ca meşteşug pentru a crea o nouă realitate, una estetică, emoţională. Se observă, de la o carte la alta, procesul de elenizare, de barochizare a textului care devine, în cartea a doua, chiar o variaţiune pe o temă dată, dar o variaţiune estetizantă, scrisă cu rafinament. În general, tonul autorului din I Macabei aparţine unui istoric; el nu este un pasional, păstrează obiectivitatea ştiinţifică, rămâne imparţial, astfel că nu se găsesc invectivele dictate de ura naţională ce-i cuprinsese pe evrei în războiul cu ocupantul grec; autorul anonim realizează doar o prezentare în paralel a negativităţii păgânilor şi a pozitivităţii iudeilor dintr-o perspectivă personală, în spatele căreia se presimte doar patriotismul său şi ataşamentul religios. Eroii rostesc discursuri patriotice şi rugăciuni în care se recunoaşte melosul psalmistului ce se integrează în armonia globală vetero-testamentară: „Şi a fost plângere mare în Israel şi în tot locul. Şi au suspinat căpeteniile şi bătrânii, fecioarele şi tinerii au slăbit şi frumuseţea femeilor s-a schimbat. Tot mirele a izbucnit în plâns şi mireasa care şedea în cămară, a fost jale. Şi s-a cutremurat pământul din pricina celor care locuiau pe el şi toată casa lui Iacov s-a îmbrăcat de ocară” (I Macabei, I, 26-29) sau plângerea lui Matatia: „A zis: Vai mie! Pentru ce m-am născut a vedea zdrobirea poporului meu şi zdrobirea cetăţii celei sfinte şi a şedea acolo, când s-a dat în mâinile vrăjmaşilor? Cele sfinte sunt în mâinile străinilor, iar templul Domnului a ajuns ca un bărbat fără de cinste.” (I Macabei, I, 8, 9) sau prezentarea lui Iuda Macabeul: „Şi a răspândit faima poporului său şi s-a îmbrăcat cu zaua ca un uriaş, şi s-a încins cu armele cele de război (...). Şi s-a asemănat leului în lucrurile sale, ca un pui de leu râcâind la vânat” (I Macabei, III, 3, 4). Revin frecvent astfel de fraze izolate, purtând aceeaşi notă caracteristică, lirismul: contrastul între aceste pasaje şi restul compoziţiei este frapant; ele se detaşează evident de contextul general. Acest lirism patetic trebuie să fi fost împumutat. Ne-am putea gândi la un scriitor obişnuit cu lectura cărţilor sfinte ce a vrut să-şi facă scrierea mai pitorească împodobind-o cu înflorituri retorice pe care le-a cules din profeţii, din alte scrieri sau din fapte analoage celor povestite de el, rezultatul unei contaminări cu texte poetice ale epocii, poate chiar folclorice. În sprijinul acestei ipoteze vine şi lipsa cu desăvârşire a numelui din poezia populară care se referă la Yahwe, în spiritul Targumenelor şi al Talmudului întrebuinţându-se termenul „cer”. Discursurile inserate în text, puţin întinse, trebuie să fie apreciate din punctual de vedere al istoriografiei antice. Acestea nu sunt documente oficiale, dar servesc pentru a prezenta într-o manieră cât mai autentică situaţia dată. Ele trădează, din partea autorului, nevoia de a face să strălucească retorica sa ca la alţi istorici greci şi romani: „Şi a zis Iuda: lesne este să închizi pe mulţi în mâinile celor puţini şi nu este osebire înaintea Dumnezeului cerului dacă mântuirea vine prin mulţi sau prin puţini. Că nu în mulţimea oştirii stă biruinţa războiului, ci din cer este puterea. Aceia vin asupra noastră cu semeţie multă şi cu fărădelege, ca să ne piardă pe noi şi pe femeile noastre şi pe fiii noştri, ca să ne prade; iar noi ne războim pentru sufletele noastre şi pentru legile noastre. Însuşi Domnul îi va zdrobi sub ochii noştri; voi să nu vă temeţi de ei.” Sau: „Şi a zis Iuda bărbaţilor care erau cu el: Nu vă temeţi de mulţimea lor şi de năvălirea lor nu vă înfricoşaţi. Aduceţi-vă aminte cum au fost izbăviţi părinţii noştri la Marea Roşie, când i-a izgonit faraon cu putere multă. Şi acum strigăm la cer, că doar se va milostivi spre noi, îşi va aduce aminte de legătura părinţilor noştri şi va zdrobi oştirea aceasta astăzi înaintea noastră.” Nu se poate reproşa autorului că a făcut erori istorice grave nici din punctul de vedere al istoriilor străine; circumstanţele pentru care au fost introduce documentele (scrisorile) au existat. Deşi scrisorile sunt povestite, nu reproduse în original, el nu poate fi acuzat de falsificarea istoriei. Cartea II Macabei se urmăreşte mai greu decât I Macabei pentru că este foarte erudită şi pentru că autorul se exprimă de foarte multe ori metaforic. În plus, în spiritul alexandrinismului elenistic de care am amintit, cartea a doua diminuează dimeniunile eroicului în favoarea martirajului, pentru că martirajul este mai expresiv, mai şocant, mai senzorial decât eroicul. Faptul că autorul acestei cărţi are conştiinţa artistică foarte clară şi puternică este încă o marcă a epocii elenistice în care se înscriu şi alte cărţi din Cartea Sfântă (Cântarea Cântărilor, Eclesiastul, Proverbele lui Solomon). În II Macabei începe deja autoreflexivitatea asupra textului. Autorul afirmă în capitolul doi că această carte este o prescurtare a lucrării lui Iason din Cirene, iar cel care face prescurtarea (şi prelucrarea, - n.n. B.M.) arată ce scop urmăreşte şi cum se face o prescurtare: „Aceste toate de către Iason Cirineanul istorisite în cinci cărţi vom încerca într-o carte a le scrie. Că socotind mulţimea numerelor şi greutatea care este celor care vor să pătrundă cu de-amănuntul povestirile istoriei, din pricina mulţimii materiei, am avut grijă ca, celor care vor vrea să citească, să le fie mângâiere sufletească; iar celor care se vor nevoi a le ţine minte, uşurare, şi tuturor celor care vor citi, folos. Iar noi, care ne-am apucat a scurta acest lucru, nu de mică osteneală, ci de lucru plin ne-am apucat, lucru nu de mai puţină îndemânare decât a celui care găteşte ospăţi şi caută folosul altora. Deşi lucrul nu este uşor, pentru mulţumirea celor mulţi vom suferi bucuroşi pătimirea acestora. A alege cu amănuntul adevărul fiecărui lucru, lăsăm celui care a scris; iar aici mai mult ne ostenim, ca să ne ţinem de regulile prescurtării.” Tot în acest prolog autorul face o foarte scurtă trecere în revistă a faptelor, ne familiarizează cu ele şi dialoghează cu prezumtivul cititor avertizându-l asupra intenţiilor sale: „Că a căuta şi a culege multe cu amănuntul, şi a vorbi despre toate este de datoria celui care scrie istoria; iar a urmări scurtarea povestirii şi a lăsa cercetarea lucrării este în voia celui care face prescurtarea. De aici dar vom începe istorisirea, la cele de mai sus atâta adăugând, că neînţelept lucru ar fi în precuvântare a înmulţi cuvintele şi istoria a o scurta.” Cu totul deosebită de prima carte a Macabeilor, cea de a doua ne introduce în atmosfera poveştii. Eroii capătă conotaţii de legendă şi faptele par a fi povestite în jurul focului de noapte în deşert, ca în vremurile străvechi. Este foarte vizibilă intenţia autorului, povestitor şi nu istoric, de a capta atenţia cititorului, de a-l cuceri prin strategii narative, prin artificii retorice şi exotice. Remarcabil ne apare modul gradat în care este construit episodul ce relatează atentatul la visteria templului. Întâi aflăm despre intenţia duşmanului, apoi ni se relatează reacţia arhiereului şi a preoţilor: „Preoţii îmbrăcaţi în veşmintele cele sfinţite, căzând înaintea altarului, chemau din cer pe Cel care a dat legea pentru punerile acestea, ca să păzească întregi banii celor care îi încredinţaseră acolo. Şi orice vedea faţa arhiereului nu putea să nu se mâhnească adânc în inima lui, că vederea lui şi schimbarea feţei arăta necazul cel dinăuntru al sufletului său. Că se revărsase peste omul acela oarecare temere şi groază a trupului, din care cei care vedeau cunoşteau durerea din inima lui.” În scurtă vreme intră în alertă întreaga cetate: „Iar alţii din case alergau cu grămada spre rugăciunea obştească, ca să nu ajungă locul cel sfânt spre defăimare” (II Macabei, III, 18). Când toţi sunt adunaţi în rugăciune în jurul templului, cititorul plin de emoţie asistă uluit la miracol. Dumnezeu a ascultat cererea iudeilor descoperiţi în faţa duşmanului, aflaţi în imposibilitatea apărării, şi intervine în chip minunat îndepărtând pericolul, spulberând tensiunea: „Şi fără de veste, căzând Eliodor pe pământ şi cu mult întuneric împresurându-se, l-au apucat şi l-au pus într-o lectică” (II Macabei, III, 27). Minunea are chipul unei apariţii nepământeşti care, dincolo de bucuria salvării, umple întreaga asistenţă de spaimă: „Că li s-a arătat un cal care avea pe el un călăreţ groaznic şi era acoperit cu foarte frumos acoperământ şi, pornindu-se iute, a lovit pe Eliodor cu copitele cele dinainte; iar cel care şedea pe cal se vedea având arme de aur. Şi încă alţi doi tineri s-au arătat înaintea lui, puternici foarte, strălucind de mărire şi cu îmbrăcăminte luminoasă care, stând de amândouă părţile, neîncetat îl băteau cu multe lovituri, copleşindu-l.” Imagine tipică barochismului elenistic, minunea este agentul unei spectaculoase răsturnări de situaţie, specifică barocului teatral sau romanesc. Vieţile sfinţilor şi martirilor vor cultiva miraculosul, iar minunea ca element de structură dramatic sau epică o regăsim apoi în teatrul medieval baroc. Autorul, sfătos povestitor, încheie capitolul trei din II Macabei intrând cu cititorul în dialog: „ - Şi aşa s-a întâmplat cu Eliodor şi cu paza visteriei. Iar Simon, de care am vorbit mai înainte, care a fost vânzătorul banilor şi al patriei, grăia de rău de Onia”. Firul povestirii continuă şi autorul îl întrerupe deseori, adresându-se cititorului: „Rog dar pe cei care vor citi această carte să nu se îngrozească din cauza acestor suferinţe; ci să socotească că aceste munci, nu spre pieire, ci spre învăţătură au fost neamului nostru”. Ni se descoperă intenţia autorului de a sensibiliza, a educa, a stârni interes prin prezentarea unor fapte pilduitoare. Astfel, cu bogăţie de amănunte ni se relatează martiriul lui Eleazar şi al celor şapte fraţi iudei cu mama lor. Vorbele şi faptele au o vădită tentă hiperbolică, epitetele dau atmosferei o culoare menită să impresioneze puternic. Spectaculosul elenistic se realizează tot prin minune, a martirajului care treptat ia locul eroicului. Moartea lui Antioh este menţionată în primele două cărţi ale Macabeilor, dar, dacă în prima este prezentată ca eveniment istoric, în cea de a doua evenimentul este dantelat de epitete, multiplicat în stilul barochismului elenistic, impresia fiind mult mai sugestivă: „Căci din trupul acestui păgân izvorau viermi vii şi, trăind în chinuri şi în dureri, cădea de pe el carnea, şi de mirosul lui greu toată tabăra se îngreuia, neputând suferi duhoarea” (II Macabei, IX, 9). Se observă că tonul istoricului nepărtinitor, lipsit de ură din I Macabei, este înlocuit de unul ce-şi face din imagine sabie împotriva duşmanului. Scopul vădit moralizator al autorului ce doreşte să trezească conştiinţa evreului rătăcit de neam şi de credinţă, să prezinte străinului dovada existenţei adevăratului Dumnezeu este subliniat prin capitularea lui Antioh în faţa suferinţei: „Şi nici el singur nemaiputând a-şi suferi greul miros, acesta a zis: Drept este a se supune lui Dumnezeu, şi cel care este pământean să nu se asemene Lui”. Pentru a fi cât mai convingător, autorul recurge la diverse structuri ce se înglobează în desfăşurarea firului narativ, realizând o vastă paletă stilistică, o alambicare a naraţiunii tipică epicului baroc prin: a) descriere: „şi încă alţi doi tineri s-au arătat înaintea lui, puternici foarte, strălucind de mărire şi cu îmbrăcăminte luminoasă, care, stând de amândouă părţile, neîncetat îl băteau, cu multe lovituri copleşindu-l” (II Macabei, III, 26) sau „Căci din trupul acestui păgân izvorau viermi vii şi, trăind în chinuri şi în dureri, cădea de pe el carnea, şi de mirosul lui greu toată tabăra se îngreuia, neputând suferi duhoarea” (II Macabei, IX, 9); b) epistolă: „Iar epistola regelui cuprindea acestea: Regele Antioh fratelui Lisiah bucurie. După ce tatăl nostru s-a mutat între zei, noi vrem ca acei de sub cârmuirea noastră să fie netulburaţi într-o a lor purtare de grijă.” (II Macabei, XI, 22, 23) sau „Iar Epistola pe care a scris-o regele către neamul Iudeilor era astfel: Regele Antioh, marelui sfat al iudeilor şi celorlalţi iudei, bucurie. De sunteţi sănătoşi, sunteţi precum voim, şi noi suntem sănătoşi.” (II Macabei, XI, 27, 28) sau „Trimis-au şi Romanii la ei carte aşa scrisă: Quintus Memius şi Titus Manlius, împuterniciţii Romanilor, poporului Iudeilor, bucurie!” (II Macabei, XI, 34); c) rugăciune: „Şi rugăciune făceau toţi preoţii când se mistuia jertfa, preoţii toţi începând cu Ionatan; iar ceilalţi răspundeau împreună cu Neemia. Iar rugăciunea era într-acest chip: Doamne! Doamne Dumnezeule! Făcătorul tuturor, Cel înfricoşător şi tare şi drept şi milostiv. Cel care unul este împărat şi bun şi dătător de bunătăţi şi singur drept şi atotștiitor şi veşnic, Cel care mântuieşti pe Israel din tot răul, Cel care ai ales pe părinţi şi i-ai sfinţit. Primeşte jertfa aceasta, pentru tot poporul Tău Israel şi păzeşte partea Ta şi sfinţeşte.” (II Macabei, I, 23-26); d) rezumare: „Că a căuta şi a culege multe cu amănuntul, şi a vorbi despre toate este de datoria celui care scrie istoria. Iar a urmări scurtarea povestirii şi a lăsa cercetarea lucrării este în voia celui care face prescurtarea” (II Macabei, II, 31, 32). Strategia narativă este măiestrit condusă, depăşind cu mult stilul ştiinţific, imparţial al tratatului de istorie din I Macabei. Autorul se lasă purtat de sentimente şi de crezul său politico-religios. Tonul naraţiunii este, în general, vioi şi pasionant, deoarece autorul adresează adversarilor evreilor invectivele cele mai vehemente şi epitetele cele mai injurioase: nedemn, insolent, nelegiuit, tiran, fiară sălbatică şi, în acelaşi timp, cele mai splendide elogii patrioţilor, căpeteniilor, martirilor. Retorica ce caracterizează această compoziţie, departe de stilul ebraic, îl reproduce pe „cel înflorit” de la sfârşitul epocii macedoniene, epocă în care discursul public, supus regulilor retoricii învăţate în şcoli, era modelul tuturor scriitorilor din Grecia, Atena sau Alexandria. Opera care se găseşte în unele versiuni ale Bibliei la sfârşitul Vechiului Testament sub numele de Cartea a III-a a Macabeilor nu poartă acest nume fără motivaţie, căci ea povesteşte o istorie care trebuie să se fi petrecut cu cincizeci de ani înaintea insurecţiei patrioţilor palestinieni împotriva tiraniei lui Antiochus IV. Acest titlu, care foarte sigur nu vine de la autor, n-a putut fi dat decât într-o epocă în care numele Macabeilor îşi pierduse semnificaţia primară care îi amintea pe eroii războiului de independenţă şi îi desemna pe iudeii martiri, ataşamentul lor faţă de Lege. Această carte este încă o istorie a martirilor care, fără îndoială, a fost transformată, prin scris, într-un scop practic, acela de a exalta fidelitatea religioasă a copiilor lui Avraam şi pentru a glorifica protecţia miraculoasă pe care adevăratul Dumnezeu o acordă adoratorilor săi pioşi. Deşi cartea relatează evenimente care sunt verificabile din punct de vedere istoric, ea este mai mult legendă decât istorie. Aşadar, din perspectivă elenistică, I Macabei este tratat istoric, II Macabei este literatură, III Macabei este legendă. Această ultimă carte are un fir narativ continuu care poate fi urmărit cu uşurinţă. Lipsesc digresiunile din II Macabei, intervenţiile autorului, scrisorile, documentele, cartea păstrând constant tonalitatea unui poem biblic încărcat de spectaculosul intervenţiei divine şi dramatismul întâmplărilor. Textul nu impresionează doar prin neobişnuitul situaţiilor, ci şi prin arta autorului care însoţeşte evenimentul şi personajul cu rugăciuni, poeme de o mare bogăţie artistic şi teologică. Cele două rugăciuni, a arhiereului Simon şi a preotului Eliazar, reprezintă o „cronică” de istorie religioasă şi descoperire sufletească de mare profunzime teologică. Arhiereul Simon se roagă pentru apărarea templului aflat în pericol de a fi profanat de Ptolemeu. În primele două versete ni se prezintă Dumnezeul căruia I se adresează Simon: „Doamne! Doamne, împăratul cerurilor şi Stăpânul a toată făptura, Cel Sfânt între sfinţi, singur stăpânitor, atotștiitor, caută spre noi, cei care suntem asupriţi de păgânul cel nelegiuit care este înfierbântat de îndrăzneală şi de putere, Că Tu eşti Cel care ai făcut toate şi toate le stăpâneşti; Doamne, drept eşti, Cel care judeci pe cei care cu semeţie şi trufie se poartă”. Apoi face el o incursiune în istoria iudaică, care este şi cea a mântuirii omenirii, evocând momente ce relevă puterea dumnezeiască: potopul lui Noe, distrugerea Sodomei, a oştilor lui Faraon în Marea Roşie. În final, rugătorul cere ajutor de la Dumnezeu, nu înainte de a aminti ajutorul pe care l-au primit înaintaşii din casa lui Israel, temeiul îndrăznelii sale, şi de a se prezenta împreună cu întreg poporul în smerenia specifică rugăciunii: „Iar acum, împărate sfinte, pentru păcatele noastre cele multe şi mari, ne asupresc şi suntem supuşi vrăjmaşilor noştri şi părăsiţi întru neputinţe. Şi într-această cădere a noastră, îndrăzneţul şi nelegiuitul acesta se nevoieşte ca să ocărască locul cel sfânt, pe care l-ai ales pe pământul acesta numelui Tău cel slăvit” (III Macabei, II, 11, 12). Întreaga carte este o concentrare de figuri de stil, dantelărie scriitoricească prin care se redă atmosfera exotică specifică alexandrinismului. Suspansul situaţiei, intervenţia divină, personalitatea eroilor, descrierile cu multitudine de amănunte ne arată intenţia autorului de a impresiona: „Iar când au văzut Iudeii pe la poartă praful elefanţilor care ieşeau şi al oştirii celei înarmate, care venea pe urmă şi al picioarelor mulţimii şi au auzit larma cea cu groaznic sunet, socotind că aceea este clipa cea mai de pe urmă a vieţii şi sfârşitul chinuitei aşteptări, spre jale şi plângere întorcându-se, se sărutau unul pe altul şi, îmbrăţişându-se, cădeau pe grumajii rudelor, părinţii peste fii şi maicile peste fiice şi unele, având la sâni pruncii de curând născuţi, îi aplecau să sugă laptele cel de pe urmă” (III Macabei, V, 48, 49). Sau: „Atunci Marele, Slăvitul, Atotștiitorul şi Adevăratul Dumnezeu, arătând Sfânta Sa Faţă, a deschis porţile cele cereşti, din care doi slăviţi îngeri înfricoşaţi la chip s-au pogorât văzuţi de toţi, afară de Iudei. Şi s-au aşezat în faţa oştirii vrăjmaşilor şi puterea vrăjmaşilor au umplut-o de zbucium şi de frică şi cu obezi au legat-o, din care nu s-au putut mişca. Şi sub frică a fost şi trupul regelui, îndrăznirea lui cea cu grea mânie uitând-o, şi s-au întors fiarele asupra puterii celei înarmate, care venea dinapoi, şi-i călcau pe aceia şi-i pierdeau” (III Macabei, VI, 18-21). Adunate la un loc, aceste referinţe s-ar putea constitui într-un capitol al unei „arte poetice” biblice, care s-ar adăuga unor aprecieri asupra ontologiei artei existentă în cărţile profeţilor, ca şi în Înţelepciunea lui Solomon (cartea prezentă în Septuaginta, nu în Textul Masoretic); aici se încearcă o discreditare a teoriei mimesisului. Motivarea acestei teorii se află în lupta împotriva idolatriei, întrucât idolul nu era altceva decât o încercare de a reda, în forme reprezentative, transcendenţa, o consecinţă a legii iudaice după care omul nu are voie să reproducă nici pe Dumnezeu şi nici creaţia lui. Însă această tensiune între mimesis şi phantasis în Biblie ar putea constitui obiectul altui studiu. Ceea ce ne-a interesat pe noi a fost doar evidenţierea procedeelor de literaturizare ale unui text care, la origine, s-a vrut a fi o cronică. Mentalitatea elenistică, stilul baroc caracteristic epocii îşi pune amprenta asupra istoriei revoltei Macabeilor. Aici, în această istorie scrisă în trei versiuni, un exerciţiu de stil ce dovedeşte o conştiinţă artistică puternică şi o înclinare alexandrină spre meşteşug mai curând, decât spre mesajul transmis, apare ultimul erou al Antichităţii Iudaice, Iuda Macabeul, ca un simbol parcă al unei epoci în care la Atena, Roma, Alexandria nu mai era la modă eroismul. Iuda este un „cavaler” al onoarei evreilor, dar unul anacronic. Puţine au fost legendele populare despre acest mare om şi o explicaţie trebuie căutată în tocmai anacronismul lui. În Evul Mediu a circulat un poem despre Iuda Macabeul, dar a rămas fără ecou, deşi, ca un apărător al credinţei protocreştine, ar fi putut trezi interes. Iuda Macabeul a fost un erou atipic chiar în ţara lui şi nu a intrat în panteonul acelora care au reprezentat modelele cavalerilor medievali, alături de Cid, Roland, Siegfried. Uitarea lui Iuda Macabeul îşi are o explicaţie şi în faptul că apăra iudaismul în Evul Mediu creştin.