UN TEST PENTRU PSD - REFERENDUMUL PENTRU DEMITEREA CLOTILDEI!

UN TEST PENTRU PSD - REFERENDUMUL PENTRU DEMITEREA CLOTILDEI!

 Preşedintele PSD, Marcel Ciolacu, suficient de discret de la o vreme, a lansat o acţiune „de amploare”, luna trecută, pentru strângerea de semnături în vederea demiterii primarului Sectorului 1 din Capitală, mult discutata Clotilde Armand. De la demararea acţiunii s-au strâns circa 20.000 de semnături şi nevoie ar fi de cel puţin 50.000, pentru solicitarea organizării de către Guvern a unui referendum local de demitere. Cum gestionează actualul primar al Sectorului 1 din Capitală marile probleme gospodăreşti, şi nu numai, este o treabă a celor care au domiciliul în acest sector şi numai ei pot decide. Cum s-au desfăşurat însă alegerile pentru funcţia de primar, probându-se cu argumente concrete, indubitabile, fraudarea lor, este o chestiune care nu poate fi indiferentă nici celor străini de acest loc. Din motive care nu mai trebuie demonstrate. Scenele cu „reziştii” care îşi băgau mâinile în sacii cu buletine de vot şi procese-verbale, după încheierea procesului de votare, este halucinantă. Abia luna viitoare, după vreo două amânări, dacă nu trei, suntem înştiinţaţi că vom avea rezultatul renumărării buletinelor de vot. Până atunci procurorul de caz, din cadrul Secţiei Speciale, Sorin Iaşinovschi, într-un interviu pentru Kanal D, pomenea de faptul că există fraude „la nivelul secţiilor” de votare. Misiunea sa nu este deloc uşoară, fiindcă speţa în sine e una complexă şi are zonele ei de mare sensibilitate. Sorin Iaşinovschi nu a exclus o eventuală răsturnare de situaţie cu privire la câştigătorul alegerilor din Sectorul 1. Ce se va întâmpla la marginea acestei acţiuni prelungite de renumărare a buletinelor de vot rămâne de văzut. Aşteptarea verdictului a devenit de acum obositoare. La intervale de timp, cazul în sine este reluat de televiziunile de ştiri. La cât de sigură pe sine şi ofensivă, în declaraţii, se arată Clotilde Armand n-ar fi de mirare să rămânem cu gura căscată, cum se spune, fiindcă nici domnia sa nu este lipsită de susţinere politică, şi încă ce susţinere. Mai nou, primarul Clotilde Armand a cerut prelungirea stării de alertă, la nivelul Sectorului 1 din capitală, pentru că cele trei firme de salubritate pe care le-a angajat, nu au reuşit să strângă tot gunoiul. Hotărârea Consiliului Local pentru situaţii de urgenţă urmează să primească validarea sau nonvalidarea Prefecturii Bucureşti. Alt motiv de scandal. În schimb, Marcel Ciolacu s-a lansat într-un demers riscant: dacă nu se strâng cele 50.000 de semnături valide, înseamnă că nu stă deloc confortabil în sondaje, aşa cum atestă acestea. Un fiasco al demersului ar fi o lovitură devastatoare pentru social-democraţi, excesiv de taciturni în această vară caniculară. Ceea ce uimeşte însă, de-a dreptul, este expectativa leşinată a numeroase ONG-uri - vocea societăţii civile - atât de vocale în alte împrejurări, convinse parcă de faptul că se dă prea mult importanţă scandalului cu pricina. Atitudinea lor vehementă, în exces, la Ordonanţa 13 din ianuarie 2017, a rămas de domeniul amintirii. Nemulţumirea lor este una - bănuim - cu faţă umană, cordială chiar, dacă nu o toropeală pitorească. Din rigoare morală, probabil. Mai este îndeplinită principala misiune de educaţie civică în spiritul democraţiei, a drepturilor omului etc.? Sau readucem în discuţie o temă delicată, aceea că principiul democratic al libertăţii de exprimare nu poate funcţiona echitabil decât armonizat cu principiul democratic al transparenţei financiare. Şi ceea ce s-a întâmplat la Sectorul 1 din Capitală nu se circumscrie criteriilor ideale de a declanşa proteste. Prin intermediul ONG-urilor, potenţate economic, corporaţiile globaliste suflă unde doresc. Este fireşte o părere, dar tăcerea prelungită, pe o chestiune extrem de serioasă, lasă loc de discuţii nefireşti.

DESPRE ANA ASLAN ȘI GEROVITAL!

DESPRE ANA ASLAN ȘI GEROVITAL!

 La o simplă căutare pe Google, Gerovitalul generează aproximativ 230.000 de rezultate şi ocupă locul 4 în „Topul celor mai puternice 50 de branduri româneşti”, ediţia 2019, un studiu realizat de „Unlock Market Research” pentru revista „Biz”. Primul din lume, Institutul de Gerontologie și Geriatrie a fost fondat în anul 1952. În 1974, a devenit Institut Naţional, extinzându-se cu o secţie clinică nouă, remarcabilă prin confortul interior și spaţiile largi, situată într-un decor natural, pe o suprafaţă de 34 de hectare de pădure, la Otopeni. Clădirea face parte din patrimoniul arhitectural, fiind o creaţie a lui Ion Mincu, cu decoraţiuni de ceramică în stil românesc. În anul 1992, i s-a atribuit numele de Ana Aslan. De altfel, încă de la înfiinţare și până în anul 1988, institutul a fost condus de acad. prof. dr. Ana Aslan, având ca obiect de activitate asistenţa medicală geriatrică, cercetarea și gerontologia socială. În 1964, președintele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii l-a propus ca model de institut de geriatrie tuturor ţărilor dezvoltate. Gerovital H3, produs biotrofic original românesc și, în același timp, primul medicament creat anume să întârzie procesul de îmbătrânire, a fost elaborat între anii 1946 și 1956, de către prof. dr. Ana Aslan și școala sa, după numeroase cercetări clinice și experimentale. Rezultatele acestui studiu fac obiectul lucrării „Novocaina - factor eutrofic și întineritor”, publicată împreună cu prof. C. I. Parhon în 1955. Deși întâmpinat cu scepticism, acest medicament gerontologic, prin intervenţia sa în mecanismele de îmbătrânire la nivel molecular și geriatric, își va dovedi peste ani eficienţa. Un an mai târziu, în 1956, Gerovital H3 este prezentat pentru prima dată lumii medicale internaţionale la Congresul Therapiewoche de la Karlsruhe și apoi la Congresul European de Gerontologie de la Basel. Din acest moment, cercetările românești în domeniu se impun pe plan internaţional și generează o serie de cercetări de testare și comparaţie cu produse similare din farmacopeea mondială. Imensa muncă de medic și cercetător a Anei Aslan și a întregului grup aflat sub conducerea sa a fost unanim apreciată pe plan internaţional și recunoscută ca o prioritate românească incontestabilă. Ca dovadă a rezultatelor semnificative înregistrate în lupta împotriva îmbătrânirii, la poarta Institutului de la Otopeni au început să se înghesuie vedete de prim-rang ale mapamondului, de la preşedinţi de stat până la șefi de servicii secrete și mari artişti ai timpurilor. Rând pe rând, Pablo Neruda, Salvador Dali, Nikita Hrușciov, Charles de Gaulle, Somerset Maugham, Indira Ghandi, generalul Francisco Franco, Miguel Asturias, Konrad Adenauer, Mao Zedong, Ho Și Min, Leonid Brejnev, Iosip Broz Tito, Augusto Pinochet, Marlene Dietrich, Charlie Chaplin, Kirk Douglas, Claudia Cardinale, Aristotel Onassis, dar și contesa Swarowsky au venit în România şi au urmat tratamentul-minune, bazat pe pastile sau fiole și prescris de Ana Aslan. Până și John Fitzgerald Kennedy, preşedintele SUA între 1961 şi 1963, a purtat o corespondenţă directă cu Ana Aslan, achiziţionând şi el, ca şi succesorul său, Lyndon Johnson, cel mai cunoscut medicament românesc. Gerovitalul a fost brevetat în peste 30 de ţări, fiind considerat un medicament miraculos cu o acţiune de echilibrare a sistemului nervos vegetativ și efecte vizibile de ameliorare a diverselor afecţiuni psihice. În anul 1977, o comisie federală de aprobare a utilizării medicamentelor din SUA a reglementat comercializarea lui şi pe piaţa americană, dar numai în statul Nevada. Cine cumpăra sau administra medicamentul în afara graniţelor acestui stat era pasibil de o amendă uriaşă şi chiar de condamnarea la închisoare. Americanii se temeau că apariţia unui medicament-minune străin le va strica piaţa locală, şi aşa aglomerată cu o mulţime de produse care promiteau un ten mai ferm, o piele mai suplă şi o viaţă mai lungă. Ca să revenim la începuturile Gerovitalului, la vârsta de 52 de ani, Ana Aslan preda la Facultatea de Medicină din Timişoara şi era preocupată de studierea procainei, un cunoscut anestezic local. De-a lungul anilor, mai mulţi medici evidenţiaseră câteva efecte surprinzătoare ale întrebuinţării lui, și anume faptul că, uneori, durerile articulare cedau, părul alb se recolora, iar calitatea tegumentului se îmbunătăţea. Erau însă doar observaţii disparate, venite în special din partea chirurgilor. În premieră, Ana Aslan a luat în calcul potenţialul procainei de a fi utilizată în lupta împotriva îmbătrânirii. Ocazia s-a ivit în primăvara anului 1949. „Pe 15 aprilie, am cunoscut un tânăr student la medicină, care suferea de artroză acută,” povestea ea. „Genunchiul îi era imobilizat şi fiecare mişcare îi provoca dureri atroce. Medicaţia care-i fusese administrată nu-i uşurase suferinţa decât pe termen scurt.” Doamna Aslan i-a administrat o soluţie cu procaină în artera femurală. După câteva minute, tânărul a ridicat piciorul şi l-a îndoit de mai multe ori, apoi a părăsit spitalul la scurt timp. „Şocul şi interesul au fost atât de mari, încât am renunţat la cariera universitară, căreia mă dedicasem trup şi suflet, pentru a mă consacra studiului acestei substanţe.” După doi ani, Ana Aslan a început un experiment de lungă durată pe animale, asociat cu un studiu clinic pe pacienţi vârstnici, bazat pe procaină injectabilă, constatând îmbunătăţirea stării lor generale. Printre exemplele care au demonstrat ulterior eficienţa tratamentului se află şi cel al unui pacient în vârstă de 110 ani. După patru ani de tratament, tremuratul mâinilor şi al capului aproape încetaseră, pacientul putea să meargă singur, avea poftă de mâncare, părul alb se repigmenta, iar depresia fusese înlocuită de o stare psihică bună. Evaluarea clinică a Gerovitalului pe 7.600 de pacienţi a determinat omologarea sa în anul 1957 şi trecerea la producţia de serie sub formă de fiole, iar cinci ani mai târziu sub formă de drajeuri, cremă terapeutică şi loţiune capilară. Apoi, lucrurile s-au înrăutăţit. Ana Aslan şi-a atras antipatia Elenei Ceauşescu, motivul fiind invidia acesteia pe titlul de academician al Profesoarei, iar lipsa apei calde și a alimentelor, plus condiţiile proaste de trai cu care se confrunta întreaga ţară au început să afecteze imaginea institutului. În 1978, colegiul de partid i-a cerut Anei Aslan să plătească 1,5 milioane de lei, bani care reprezentau contravaloarea unor taxe de spitalizare pe care nu le percepuse bătrânilor săraci. După şapte ani de procese, demarate în 1981, şi cu numai cinci luni înainte de a înceta din viaţă, Ana Aslan a avut câştig de cauză. La acea oră, metoda ei de tratament aducea anual peste 17 milioane de dolari statului român. Dar cine a fost Ana Aslan? S-a născut pe 1 ianuarie 1897, la Brăila, într-o familie de intelectuali. La 16 ani visa să devină pilot, iar la absolvirea liceului, datorită opoziţiei mamei de a deveni medic, a trecut la soluţii extreme, intrând în greva foamei. În cele din urmă, în 1922 a absolvit Facultatea de Medicină şi apoi şi-a desfăşurat activitatea la mai multe spitale, până în 1952, când a fost numită, cu susţinerea unuia dintre mentorii ei, doctorul C. I. Parhon, director al Institutului de Geriatrie din Bucureşti, funcţie pe care a deţinut-o până în luna mai a anului 1988, când a încetat din viaţă. Apropiaţii Anei Aslan susţin că era o femeie deosebită, care vorbea perfect franceza, germana, italiana, dar putea conversa foarte ușor și în engleză, greacă, spaniolă și poloneză. A rămas fidelă toată viaţa pasiunilor și tabieturilor ei: citea Balzac, Dostoievski, Marguerite Yourcenar, iubea anemonele lui Luchian, operele lui Van Gogh și Masa Tăcerii a lui Brâncuși. Îi plăceau materialele fine, mobilele de calitate, muzica bună și oamenii frumoși. „Urâţenia mă crispează, mă blochează și mă anihilează. Nu aș ști cum să trăiesc într-o ambianţă respingătoare. Detest bătrâneţea, urâţenia și minciuna,” i se confesa lui Dinu Lipatti. Renumele ei s-a răspândit în lume, iar colecţia de scrisori pe care le primea la institut conţine 130.000 de piese din 123 de ţări, scrisorile ajungând la destinaţie chiar şi atunci când pe plic scria doar „Prof. Ana Aslan, România”. „Marea majoritate a pacienţilor institutului erau din străinătate. Toată lumea vorbea cel puţin o limbă străină. Aveam un bagajist care vorbea la perfecţie franceza și italiana,” își amintește Georgeta Popescu, medic primar la Secţia clinică a institutului de la Otopeni. „Doamna Aslan era foarte exigentă, rafinată și foarte umblată. A trăit ca o prinţesă.” Doctoriţa Monica Bârsan face parte din vechea gardă a Institutului și se numără printre persoanele care au lucrat alături de Ana Aslan. Vorbește despre ea cu respect, utilizând tot timpul apelativul „Profesoara”. „Profesoara era foarte drăguţă. În primul rând, avea umor. În al doilea rând, știa să fie foarte dură când trebuia și-ţi era apropiată când erai numai cu ea. Trebuia să menţii totuși o distanţă, altfel te domina și ajungea să te anihileze cu totul. Pe de altă parte, Profesoarei nu-i plăcea să fie lingușită.” Doctoriţa este nostalgică după anii respectivi: „Marea majoritate a pacienţilor se întorceau anual pentru cure, tratamente și investigaţii. Totul era combinat cu fizioterapie și gimnastică. Existau programe sociale, cu plimbări la Sinaia și vizite la mânăstiri. Era altfel decât acum. Și, desigur, la mijloc era mâna Profesoarei, care proteja toată această atmosferă de lucru. O mână de fier, dar, în același timp, protectoare.” Elegantă, cu maniere ireproșabile și o ţinută distinsă, în ciuda vârstei înaintate, Ana Aslan era un exemplu pentru pacienţi, își amintește doctoriţa Bârsan. „Purta mereu tocuri înalte, savura o cupă de șampanie în fiecare dimineaţă și făcea vizite în saloane de trei ori pe săptămână.” Hectarele de pădure pe care se întinde Secţia clinică Otopeni alcătuiesc un decor pitoresc și o surprinzătoare oază de liniște aflată în imediata vecinătate a Capitalei. Pe cărările care se afundă printre copaci se plimbă agale oameni vârstnici. Treptat, mitul miraculosului leac împotriva îmbătrânirii s-a transformat într-o afacere, iar locurile în care se ofereau tratamente revoluţionare au devenit secţii clinice obișnuite, care nu se mai adresează exclusiv cetăţenilor străini. Motivul este simplu, aceștia renunţând să mai vină în România, când în alte părţi există oferte mai atractive și condiţii mai bune. Partea bună a lucrurilor este că, în prezent, terapia cu Gerovital, combinată cu fizioterapie, hidroterapie, masaj și kinetoterapie, atrage numeroși pacienţi români, care sunt nevoiţi să-și facă programări cu cinci luni în avans. Dar chiar și așa, prezentul este prea puţin strălucitor la Otopeni, de aceea legătura cu trecutul este păstrată cu sfinţenie. Albumele cu poze care o înfăţișează pe Ana Aslan și articolele din publicaţiile vremii alcătuiesc o colecţie impresionantă. În corpul principal, la parter, se află apartamentul patru, care i-a aparţinut Profesoarei. Așa i-a și rămas numele „Apartamentul Profesoarei.” Ana Aslan și Gerovitalul sunt nume care aduc în continuare mulţi bani, mai puţin statului român și mai mult companiilor, firmelor și centrelor de tratament private, cum ar fi un centru de spa și tratament situat la Eforie-Nord, plasat pe poziţii de concurenţă cu INGG, care a preluat numele Ana Aslan ca parte a strategiei de marketing. Doamna Aslan a încredinţat producţia produselor cosmetice pe care le-a brevetat firmelor Farmec din Cluj-Napoca și Miraj, acum Gerovital Cosmetics din București, iar drepturile pentru fabricarea produselor farmaceutice marca Gerovital i-au revenit puternicului grup farmaceutic Zentiva. Gerovital H3 s-a produs prima oară la Farmec. De atunci, producţia nu a fost întreruptă niciodată, iar produsul a evoluat faţă de cum arăta în 1967. Doamna Mariana Schenker, cercetător principal la Farmec, declară: „Gerovital H3 este o invenţie extraordinară în domeniul cremelor anti-rid. În același timp nu putem să ignorăm faptul că, între timp au apărut ingrediente mai eficiente, care pot să ducă mai departe performanţa GH3-ului original. De aceea, am considerat de datoria noastră să nu lăsăm GH3-ul prizonier al timpului în care a fost inventat.” Odată cu dezvoltarea pieţei de cosmetice și diversificarea gamelor de produse, brandul Gerovital a evoluat, sub umbrela lui aflându-se astăzi numeroase produse noi care se adresează unor consumatori foarte diferiţi atât din punct de vedere al vârstei, cât și ca nevoi. Atuul lor pe piaţa autohtonă este cu siguranţă tradiţia, Gerovitalul fiind un brand autentic românesc, care a reușit să intre în graţiile românilor prin confirmarea calităţii promise. „Consumatorii produselor de îngrijire, fie că vorbim despre îngrijirea feţei, a corpului sau a părului, sunt din ce în ce mai informaţi, mai educaţi și mai selectivi atunci când achiziţionează un produs”, observă Ioana Borza, Marketing Manager la Farmec. „Pe de altă parte, dincolo de cifre și de bugete, produsele noastre sunt create special pentru persoanele care trăiesc, consumă și au un stil de viaţă specific României, trăsături care determină și anumite caracteristici aparte ale pielii, părului și unghiilor.” Mai mult, Gerovitalul profită de avantajul de a-și cunoaște foarte bine consumatorii, înţelegându-le cerinţele și necesităţile, întâmpinându-i astfel în mod constant cu produse inovatoare.

TEMPLELE MEGALITICE DIN MALTA.

TEMPLELE MEGALITICE DIN MALTA

 Templele megalitice din Malta sunt considerate de arheologi drept unele din cele mai impresionante și misterioase construcții neolitice din lume, datând încă din mileniul IV î.H.. Acestea sunt considerate printre primele clădiri construite în piatră (roci masive), de altfel, șase astfel de ansambluri apartinând Patrimoniului Mondial UNESCO. Cinci dintre siturile arheologice celebre (Hagar Qim, Mnajdra, Skorba, Ta’Hagrat și Tarxien) se regăsesc în diferite zone ale insulei Malta, în timp ce complexul Ggantija se află pe insula alăturată, Gozo. Toate cele șase complexe se află într-o stare de conservare rezonabilă, o bună parte dintre structuri fiind însă mai vechi decât primele piramide construite de egipteni sau chiar decât ansamblul Stonehenge, ceea ce le confirmă relevanța istorică excepțională. Siturile au fost excavate în cursul secolelor XIX și XX, rămânând din păcate mult timp expuse eroziunii naturale sau umane. Adăposturile de protecție sunt în prezent cele mai eficiente mijloace disponibile pentru a încetini procesele de deteriorare, turiștii intrând într-un fel de „corturi” uriașe pentru a putea admira edificiile.

 Despre oamenii care au dat naștere acestei culturi preistorice, precum și despre modul în care aceștia au reușit să construiască templele monumentale, nu se cunosc foarte multe lucruri, însă complexitatea structurilor descoperite indică faptul că locuitorii proveniți cel mai probabil din Sicilia și Sudul Italiei pe la sfârșitul mileniului VI î.H., au acumulat o serie de cunoștințe tehnologice deosebit de avansate. De asemenea, religiozitatea acestor oameni se pare că a fost una cu totul deosebită, aceștia fiind dispuși să aloce extrem de mult timp, efort, dar și resurse prețioase pentru construirea și întreținerea edificiilor. Initial, primii locuitori ai Maltei au trăit în peșteri, ridicând ulterior colibe de lemn și mici sate. După aproximativ 1600 de ani de la venirea lor pe insulă, aceștia au început să construiască uriașele temple. Din păcate, ruinele templelor din Malta sunt doar umbre ale structurilor inițiale, ce prezentau inclusiv acoperișuri impetuoase, pavaje complexe, porți și cortine migălos decorate, precum și multe statui sau picturi care nu au putut face față trecerii timpului.

 Fiecare monument este diferit proiectat, iar tehnica de construcție diferă de la un ansamblu la altul, aspect ce i-a fascinat pe arheologi, aceștia constatând faptul că nu există cu adevărat un „standard” arhitectonic urmărit de constructori. Totuși, majoritatea templelor sunt prevazute cu o curte eliptică în fața unei fațade concave. Fațada și pereții interiori constau în genere din plăci verticale de piatră, ortostatice, acoperite de blocuri orizontale. Segmentele din zidăria orizontală care a supraviețuit trecerii mileniilor, indică faptul că monumentele aveau acoperișuri corelate, probabil acoperite de grinzi orizontale. Aceasta metodă de construcție este considerată de către specialiști, deosebit de ingenioasa pentru acea perioadă. Pereții exteriori sunt de obicei construiți din blocuri mai mari, așezate alternativ cu fața și marginile în afară, legând astfel peretele în siguranță de restul clădirii. Spațiul dintre peretele exterior si pereții camerelor interioare este umplut cu pietre si pământ, oferind stabilitate întregii structuri. De obicei, intrarea în clădire se regasește în centrul fațadei, ducând printr-un pasaj monumental către o curte pavată. Interiorul clădirilor este format din camere semi-circulare denumite abside, dispuse simetric de ambele părți ale axei principale. Numărul absidelor variază de la clădire la clădire; unele au trei abside care se deschid în afara curții centrale, în timp ce altele au curți succesive cu patru, cinci sau chiar șase abside. Constructorii de temple au folosit doar piatră din arealul maltez, neimportând materiale din exterior. Cunoștințele lor privind prelucrarea rocilor și proprietățile acestora, erau deosebit de vaste, aceștia folosind calcar dur coralin pentru pereții exteriori și calcarul mai moale, cu globigerină (cu materie foraminiferă/organisme unicelulare marine învelite cu cochilie calcaroasă), pentru interiorul clădirii, mai protejat, destinat decorațiunilor. Elementele decorative găsite în interior sunt mărturia unui nivel înalt de măiestrie. Acestea constau în principal din panouri decorate cu găuri forate și panouri cu basorelief care prezintă motive spiralate, copaci, plante și diverse animale. Forma și dispunerea acestor clădiri, precum și artefactele găsite în interiorul lor, sugerează clar faptul că acestea constituiau epicentrul unor procesiuni ritualice complexe, caracteristice societăților bine definite din punct de vedere cultural și temeinic organizate.

 Arheologii presupun că perioada de glorie a acestei civilizații insulare s-a desfășurat între 3800 și 2400 î.H., însă din pricina lipsei de material compatibil cu tehnologia datării pe baza de carbon, nu se pot determina cu exactitate anii construirii lor sau perioadele în care activitatea din jurul templelor și-a atins apogeul. „Oamenii templului”, cum mai sunt numiti fosții locuitori ai arhipelagului maltez, și-au perfecționat treptat tehnica tăierii rocilor masive, ajungând cei mai avansați la nivel mondial pentru o anumită perioadă, fiind întrecuți doar de către egipteni la mijlocul mileniului III î.H.. Din pacate, în jurul anului 2300 î.H., această spectaculoasă și misterioasă civilizație și-a cunoscut declinul, cauzele fiind multiple: defrișările masive, exploatarea în exces a resurselor existente, foametea rezultată, tensiunile sociale născute pe fondul autorității manifestate de clasa preoțimii, precum și diverse invazii. Arhipelagul maltez a fost părăsit complet pentru o perioadă, până la sosirea oamenilor din Epoca Bronzului (aprox. 2000 î.H.), care însă nu au îmbrățișat cultul templelor monumentale, spre deosebire de arheologii care îl studiază cu interes de peste 180 de ani.

DE CE SE PRĂBUȘESC PNL ȘI USRPLUS?

 

DE CE SE PRĂBUȘESC PNL ȘI USRPLUS?

 PNL și USRPLUS se prăbușesc fiindcă și-au bătut joc de oamenii care au ieșit în stradă pentru ei! În cei peste 30 de ani de la revoluție, nu s-a văzut niciodată o prăbușire atât de spectaculoasă. Dar PNL și USRPLUS își merită soarta: și-au bătut joc de oamenii care i-au dus în spinare la putere, în timp ce ei se jucau pe la Parlament. Între 2017 și 2019 au fost câteva sute de mii de alegători care au stat în stradă, vară sau iarnă, care au fost bătuți de jandarmi sau au fost gazați. Chiar și cei care au stat acasă și au făcut parte din guerilla de pe Facebook au contribuit substanțial la degradarea puterii pesediste. Și, cum le-a răspuns PNL și USRPLUS după ce au preluat puterea? I-au abandonat din prima secundă.  Dosarul 10 august, îngropat. De ce? Fiindcă toți cei care sunt azi la Palatul Victoria se tem să se pună rău cu jandarmii care-i păzesc de Șoșoacă et. co.  Pensii speciale: aproape neatinse, au căzut cele ale parlamentarilor, o picătură într-un ocean.  Renate Weber și Raed Arafat, netulburați.  Ca să nu mă lungesc, de când au ajuns la putere, tot efortul liderilor liberali și din USRPLUS a fost să se pună bine cu aparatul bugetar din subordine și să înființeze noi sinecuri pentru propria clientelă. Vă plictisesc cu câteva date, evoluția cheltuielilor de personal, adică salariile bugetarilor: Iunie 2018: 41 de miliarde de lei; Iunie 2019: 51 de miliarde de lei; Iunie 2020: 53,3 miliarde de lei; Iunie 2021 (data ultimei raportări): 55,7 miliarde de lei! Creștere de 30% în trei ani! Niciun efort de a opri aceste cheltuieli absurd de mari. Și, ce a primit în schimb sectorul privat de la așa-zisul guvern de dreapta? Nimic. Desigur, funcționează încă subvențiile destul de prost gândite de PSD pentru propria clientelă, dar nu asta aștepta sectorul privat. Reformă în sănătate: zero. Guvernul a promis că va oferi cetățenilor dreptul de să își aleagă asiguratorul de sănătate: nu a făcut nimic. Legile Dragnea ale Justiției, plus celebra SIIJ: nicio schimbare față de 2019. Digitalizare: numai vorbe goale, cetățenii sunt îngropați în copii Xerox când ajung la eternul ghișeu. Serios, mai știe cineva cum îl cheamă pe tipul care cică e ministru la Comunicații/ Digitalizare?  Desigur, sunt nuanțe: unii demnitari sunt complet nesimțiți, alții ceva mai puțin nesimțiți, iar unii chiar mai produc câte o mărgică, după care se suie pe vraf să-și cotcodăcească victoria. Însă rețeta succesului în această guvernare pare a fi să nu faci nimic și să stai bine ascuns. Minsterul Energiei: 28% execuție bugetară la șase luni. Și? Virgil Popescu va fi, foarte probabil, unul din liderii de vârf ai PNL, după congresul din septembrie. A mai zis cineva „gaze offshore”? Nu am auzit așa ceva. Dan Barna e vicepremierul lui Drulă, care, din când în când, îl plimbă prin țară, să se laude cu autostrăzile, de parcă le-ar fi construit cu banii strânși de USRPLUS. Una din cele mai cumplite prostii pe care le fac liderii coaliției majoritare este să creadă că, dacă fug la Antena 3 et. co, să-i spele, îi ajută la ceva. În primul rând, electoratul lor nu este acolo. Cine se uită constant la Antena 3 nu va vota niciodată cu dreapta! Iar puținii alegători de dreapta care aruncă o privire la postul lui Dan Voiculescu pricep că acolo este un blat, când văd demnitari din PNL sau USRPLUS recitând lozinici fără să fie deranjați de moderator, exact ca Dragnea sau Dăncilă.  O altă prostie este că oamenii din PNL și USRPLUS nu înțeleg că sunt în aceeași barcă și se scufundă (sau se salvează) împreună. Lumea pur și simplu este sătulă să vadă zilnic același circ, fie că-i vorba de Câțu, de Orban sau de Barna. Atunci când Câțu promovează la Finanțe nulitatea cu care este prieten sau când Barna își plasează ex-șefa de cabinet în CA-ul unei companii strategice decontează și USR, și PNL.  Nu cred că, după congresele PNL și USRPLUS, se va schimba ceva. Dimpotrivă, vor veni noi sondaje care arată că sunt în picaj, se vor panica și vor reacționa ca niște găini speriate: vor arunca vina de la unul la altul (sportul nr.1 în această guvernare), se vor insulta în public cu și mai multă forță (în loc să se adune și să coopereze), și-și vor căuta exit-uri pe cont propriu, inclusiv dezertări la PSD și AUR.  PSD pur și simplu nu trebuie să facă nimic, nimic. Nu i-aș deranja. Eu, în locul lor, mi-aș lua concediu până cu un an înainte de alegeri. 

JW.ORG, MARELE „LICURICI” RELIGIOS!

 

JW.ORG, MARELE „LICURICI” RELIGIOS!

 În loc de motto: „Dacă un cult religios a promovat de-a lungul timpului multe reguli, doctrine și învățături greșite, poate fi o credință adevărată? Răspunsul este doar unul singur: acea credință promovată de el nu este adevărată! Să analizăm împreună un set de șapte învățături false, dintre cele care au fost predate de Wachtower Society în decursul timpului susținând că sunt adevărate, dar pe care această organizație a fost obligată sa le schimbe, deoarece nu au trecut proba timpului, dovedindu-se false. Iată câteva exemple de învățături și doctrine ale organizației care s-au dovedit a fi eronate:

1. „Generația” anului 1914: a disparut într-adevăr fără urmă, ca și un abur care piere, iar învățătura falsă cu privire la ea a fost abandonată și ea demult! A fost în realitate o învățătură mincinoasă! Este greu să recunoști asta, nu-i așa? Este mai corect să spunem că a fost una dintre „strălucirile de lumină” așa cum își numea Wachtower/Jw.org învățăturile sale atunci când folosea foarte des această lozincă de manipulare? Domnul Iisus Hristos le-a spus celor din timpul său care se credeau luminați, următoarele cuvinte: „Dacă lumina care este în voi ESTE ÎNTUNERIC, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!” Fraților martori, cum ați putut să numiți  întunericul o „strălucire de lumină”? Acuzați alte culte că spun numai minciuni, în timp ce învățăturile voastre false, le numiți „străluciri de lumină”? De ce aveți două standarde? Ce fel de conștiință aveți voi dacă gândiți așa? Ce fel de interese lumești pot avea cei care numesc întunericul lumină, iar lumina o numesc întuneric? Iată un exemplu în acest sens: care era scopul declarat al revistei Treziți-vă, considerată o „strălucire de lumină”, dar care s-a dovedit a fi de un întuneric beznă? Iată ce era scris pe pagina interioară a publicației, editata în milioane de exemplare: „Această revistă întăreşte încrederea în promisiunea Creatorului, referitoare la instaurarea unei lumi noi, paşnice şi sigure, înainte ca generaţia care a văzut evenimentele din 1914 să dispară!” S-a întâmplat așa după cum a susținut aceasta revista Treziți-vă? Nu! Generația care a vâzut evenimentele anului 1914 a disparut demult, iar învățătura mincinoasă cu privire la ea, a fost și ea abandonată de Wachtower! A fost o explicație falsă, sau nu? A fost o „strălucire de lumină” într-o lume întunecată, așa cum susținea organizația? Nu a fost deloc o „strălucire” de lumină și putem susține cu probe că explicația aceea s-a dovedit a fi falsă! Organizația a mai dat între timp alte patru explicații false cu privire la „această generație”, și este aproape sigur că va mai da și altele, deoarece își schimbă foarte des doctrinele, iar explicația trebuie revizuită obligatoriu din când în când!

2. Învățătura despre oi și capre, care susținea că acestea sunt alese și separate începând din anul 1914, o dată care a fost schimbată și mutată ulterior în anul 1935, care la rândul ei a fost abandonată de organizație începând cu anul 1995! Evenimentul separării oilor de capre va avea loc, conform noii interpretări, în viitor! Iată ce recunoștea Corpul de Guvernare în Turnul de Veghe despre acest eveniment: „Dar timpul când Isus va pronunţa judecata finală asupra oilor şi caprelor din parabolă este încă de domeniul viitorului. Când Fiul omului va veni în calitate de Judecător, el va constata că mulţi creştini adevăraţi - de fapt „o mare mulţime” de oi dedicate - întrunesc cerinţele pentru a supravieţui părţii finale a „necazului celui mare” şi pentru a intra în lumea nouă”! W 95/15/10, paragr.21! Da, alegerea oilor de capre nu se mai face începând din anul 1914, 1918, sau din anul 1935 comform învățăturii predate de Rutherford, ci va avea loc în viitor, atunci când va veni Domnul Hristos! Conform noii învățături elaborata de Wachtower în anul 1995, separarea oilor de capre este așadar de domeniul viitorului! Asta ne arată foarte clar că organizația s-a trezit deodată că are în staulul său atât oi, cât și capre! Este foarte amuzant, nu-i așa? Problema și mai amuzantă, este aceea că până ce nu vor fi separate în viitor la venirea Domnului, ea nu poate ști exact care dintre membrii săi sunt oi, și care sunt capre! Poate face doar simple presupuneri! Ce ne-am mai amuza, dacă ea ar trage într-adevăr concluzii greșite cu privire la oile ei! Adică, să creadă că oile sunt capre, iar caprele din staul oi! Regatul Domnului nostru Iisus Hristos, nu poate fi nicidecum numit „lumea nouă”, - sau „Noua Ordine Mondială”, expresii care sunt niște denumiri omenești false care nu se regăsesc deloc în Biblie! Termenul scriptural corect este Regatul/Împărăția sau Paradisul lui Hristos! El nu este nicidecum o construcție de natură omenească, trecătoare!

3. Învățătura conform căreia în anul 1935, s-a închis „chemarea cerească”, adică speranța oferită de evanghelia secolului întâi! În Turnul de Veghe din 1/5 2007 p.30,31, Organizația revine asupra explicației false din trecut, și ne spune foarte clar că: „În anul 1935 nu s-a închis deloc uşa pentru speranţă cerească” asa cum au crezut zeci de ani TOȚI Martorii lui Iehova după învățătura falsă dată de Rutherford! Martorii lui Iehova au predicat-o însă zeci de ani în congregații și în public! Au predicat încă o învățătura falsă dupa aceea cu „Generația” anului 1914 și aceea cu „separarea oilor de capre”! Da, ați citit bine: Organizația a susținut că în 1935 s-a închis ușa pentru chemarea cerească, dupa cum au și trâmbițat în mod fals ani de zile în publicațiile organizației! Ce a făcut în realitate organizația conform explicației eretice date în anul 1935? A închis ușa în nas oamenilor cu privire la speranța cerească, o ușă care a fost lăsată deschisă de însuși Domnul nostru Iisus Hristos și care trebuia să rămână așa, până la a doua Sa venire! Realizează Corpul de Guvernare acest păcat uriaș pe care l-a comis? Da de unde! A realizat organizația că prin învățătura dată a împiedicat zeci de ani predicarea chemării cerești? De ce nu a reparat deloc această eroare începând cu anul noii explicații, adică din anul 2007, ca să se predice iar chemarea cerească de vreme ce ea nu este încheiată? De ce se predică în continuare oamenilor tot o chemare pământească ca fiind speranța scripturală pentru creștini? Când au schimbat oare Iisus Hristos și apostolii săi evanghelia originală a chemării cerești? Vă convine s-au nu martori ai lui Iehova, evanghelia predicată astăzi de Jw.org este eretică, mincinoasă și complet în afara învățăturilor lui Iisus și ale apostolilor săi! Conform Bibliei, toți creștinii au o singură speranță: una cerească! Niciun reformator religios nu avea voie să schimbe speranța originală a discipolilor, nici macar un înger, ne spune apostolul Pavel: „Mă mir că, de la Cel care v-a chemat cu bunătatea nemeritată a lui Cristos, treceţi atât de repede la o altă veste bună! Dar nu este alta. Sunt însă unii care vă tulbură şi vor să denatureze vestea bună despre Cristos. Dar, chiar dacă vreunul dintre noi sau un înger din cer v-ar anunţa o altă veste bună decât aceea pe care v-am anunţat-o noi, să fie blestemat! Aşa cum am spus noi deja, aşa spun şi eu acum din nou: Cine vă anunţă o altă veste bună decât aceea pe care aţi primit-o, să fie blestemat!” Galateni 1:6-9! Nici măcar apostolii sau apostolul Pavel nu mai puteau să revină ca să schimbe evanghelia și speranța inițială a discipolilor! Apostolul Iuda este și el categoric : „Iubiţii mei fraţi, dându-mi toată silinţa să vă scriu despre salvarea noastră comună, am găsit că este necesar să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi din greu pentru credinţa care le-a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna”! Arogața, încăpățânarea și mândria i-au împiedicat mereu pe conducătorii organizației să-și recunoasca erorile grave făcute în doctrinele și învățăturile lor în decursul timpului!

4. Apare încă o învățătura falsă cu „generația”, dar Wachtower își ia măsuri de siguranță; foloseste expresia în coadă de pește, „după cât se pare”! Nici da, nici nu! Adică, este posibil să fie așa, cum este posibil și să nu fie! În Turnul de Veghe din anul 2010, 15/4 pag. 10, parg. 14, se publica o nouă explicație în legatura cu subiectul „Generația”: „Deşi nu putem stabili cu exactitate durata „acestei generaţii”, este esenţial să păstram în minte câteva aspecte referitoare la termenul „generaţie”. De obicei, acest termen se referă la oameni de diferite vârste, care sunt contemporani o anumită perioadă din viaţa lor. În plus, o generaţie nu durează foarte mult şi are un sfarşit. Exod 1:6. Aşadar cum ar trebui SĂ ÎNȚELEGEM expresia, „această generaţie”? După CÂT SE PARE Isus a vrut să spună că cei care traiau atunci cand semnul începea să se împlinească erau „generația”. Oh, Iehova! Cât le mai permiți acestor oameni să ne mintă în Numele Tău? De ce oare le-ai permis să schimbe evanghelia Fiului Tău, cu una falsă? Ce vor face oare la urmă, în fața judecătorului tău, Iisus Hristos? Cine mai poate înghiți încă o explicație despre „Generație”, după atâtea erori grave făcute? Doar Corpul de Guvernare și conducerea Wachtower! Mulți Martori sinceri nu mai pot crede așa ceva, dar de frica excluderii și a politicilor dure de evitare promovate de organizație, se fac că plouă! Nimeni nu mai este dispus să riște ruperea relațiilor sale cu famila, prietenii și alții după ce văd riscurile la care s-au expus mulți „apostați” dar și dezasociați! Într-adevăr, organizația folosește din plin această capcană uriașă și mizerabilă în care a prins captivi milioane de oameni sinceri! După ce s-a fript de nenumarate ori cu explicațiile sale „exacte”, organizația folosește acum cu prudență expresia, „după cât se pare”! Da, dupa cât se pare, organizația suflă acum și în iaurt, după ce mai înainte s-a ars de atâtea ori cu „explicații” false referitoare la termenul „Generație”!

5. Învățătura despre „sclavul fidel”, a fost schimbată din nou! Iată cum suna înainte explicația, dată în cartea „Să depunem o mărturie temeinică despre Regarul lui Dumnezeu”, o carte ce a fost editata în 2009, - în capitolul 14, la paragr.14 se spunea astfel: „În prezent, cei aproximativ 7 000 000 de Martori ai lui Iehova din cele peste 100 000 de congregaţii de pe tot pământul, acţionează în unitate şi împărtăşesc aceleaşi convingeri. Cum este posibil acest lucru într-o lume plină de conflicte şi de concepţii dezbinatoare? Unitatea lor este în primul rând rezultatul îndrumărilor ferme şi clare pe care Isus Cristos, Capul congregaţiei, le oferă prin „sclavul fidel ...”, reprezentat de Corpul de Guvernare Matei 24:45–47. Totodată, este rezultatul faptului că familia mondială de fraţi se conformează de bunăvoie îndrumărilor din partea Corpului de Guvernare!” Iată acum care este noul „sclav fidel si prevăzător”, conform schimbării explicației : Este chiar Corpul de Guvernare, care în 2009 se intitula a fi doar reprezentantul vechiului „sclav fidel și prevăzător”, care atunci era format din circa 13.000 de membrii unși care se împărtășeau din simboluri la cina comemorativă an de an, iar numarul lor era în ultimul timp în creștere continuă! Însă, iată că după aproximativ 3 ani, în anul 2012, Wachtower schimbă brusc explicația: „Sclavul fidel și prevăzător” este de data aceasta însuși Corpul de Guvernare! Evident că a avut loc o răscoala, adică în termeni politici o lovitură de palat, dată la sediul mondial : „Vechiul sclav” a fost răsturnat de la putere! Cine a decis asta? Nu se știe! Nu este oare aceasta o răscoală de tip „Core, Datan și Abiram”? Când rascoala este făcută la sediul mondial nu se pune, nu-i așa fraților martori? Iată ce spune organizația în Turnul de Veghe din 15/7, 2013, cu privire la „sclavul fidel și prevăzător”: Atunci, cine este sclavul fidel şi prevăzător? Nu este Russell asa cum s-a spus la început, înainte de anul 1914! Sclavul fidel nu mai este reprezentat nici de cei care se împărtășesc la cina comemorativă, așa-zisa clasă unsă așa cum s-a susținut până în anul 2012, toamna, când a fost lansată prima dată noua explicație la întrunirea anuală din 6 octombrie! Oricum, vechiul scalv nu a protestat deloc, pentru că era doar un paravan! Sau o fi protestat, dar nu știm noi! Sau poate că a tăcut și el, tot de frica excluderii! De data aceasta, din anul 2012/2013, „sclavul fidel” este chiar Corpul de Guvernare! Deși explicația le-a căzut foarte greu la stomac, ca un pietroi, Martorii lui Iehova au înghițit și de data aceasta „explicația”, ca pe o gălușcă! De frica excluderii lor ca „apostați”, desigur! Oricum, stați liniștiți, pentru că nici măcar copiii Martorilor lui Iehova nu mai pot crede așa ceva! Iată ce se spune în Turnul din anul 2013, 15/7, pag.22, paragraful 10: „Cine este deci sclavul fidel şi prevăzător? În armonie cu modelul lui Isus, care a hrănit mulţi oameni prin intermediul câtorva, acest sclav este alcătuit dintr-un mic grup de fraţi unşi care sunt direct implicaţi în pregătirea şi furnizarea hranei spirituale în timpul prezenţei lui Cristos. Pe parcursul zilelor din urmă, fraţii unşi care alcătuiesc sclavul fidel au slujit împreună la sediul mondial. În ultimii ani, acest sclav a fost Corpul de Guvernare al Martorilor lui Iehova. Să remarcăm totuşi că termenul „sclav” din ilustrarea lui Isus apare la singular, indicând că este vorba despre un sclav colectiv. Aşadar, membrii Corpului de Guvernare iau decizii împreună, ca grup.”

6. Din 2012/2013/ s-a schimbat și învățătura despre clasa „sclavului rău”! Surpriză: după ce zeci de ani organizația a susținut că „apostații” sunt „clasa sclavului rău” și i-a batjocorit în fel și chip lipindu-le o groază de etichete false, explicația se întoarce acum cu 180 de grade: apostații nu mai sunt numiți în noua explicație „clasa sclavului rău”! Există „apostați” spune organizația, dar nu mai sunt o clasă! În schimb, „sclavul rău” ar putea fi chiar „sclavul fidel” adică Corpul de Guvernare, dacă va prigoni  pe tovarășii săi de slujbă! Asta chiar că-i bună!! Iată ce scrie organizația în chenarul de la pagina 24/25: „Isus a vorbit despre un sclav rău care se gândeşte în inima lui că stăpânul întârzie şi care începe să-şi bată tovarăşii de sclavie. Isus a spus că, la venire, stăpânul îl va pedepsi pe acel sclav rău „cu toată asprimea”. Citeşte Matei 24:48-51.” De zeci de ani această organizație își bate tovarășii de slujbă, și-i exclude, spunând că sunt „apostați”! Chiar și pe cei care s-au dezasociat de buna voie, îi declară excluși! „A prezis Isus Hristos ca în zilele din urmă va exista o clasă a sclavului rău? Nu. Este adevărat că unii au manifestat un spirit asemănător cu cel al sclavului rău descris de Isus. Pe aceştia îi numim apostaţi, indiferent că au făcut parte dintre cei unşi sau din „marea mulţime.” Rev. 7:9. Însă aceştia nu alcătuiesc o clasă a sclavului rău. Isus nu a spus că va numi un sclav rău. In realitate cuvintele sunt un avertisment adresat sclavului fidel şi prevăzător!”

7. Învățătura cu privire la, - „CINE ESTE ÎN REALITATE GOG din Magog”: Nu mai este Satan Diavolul, CA MAI ÎNAINTE, CI UN GRUP DE NAȚIUNI! Iată ce spunea ÎNAINTE organizația în Turnul de Veghe din 15/3/2009, pag. 28: „Ura lor va ajunge la apogeu când Gog din Magog, Satan Diavolul, va declanşa un atac împotriva slujitorilor lui Dumnezeu de pe tot pământul. În cele din urmă, „vom privi triumfători” înfrângerea umilitoare a vrăjmaşilor. Ce extraordinar va fi să vedem sfinţirea deplină a numelui lui Iehova! Ezec.38:18,22,23.” Iată însă că, în anul 2015, în Turnul de Veghe din 15/7/pag.17, paragr. 10, Wachtower își schimbă explicația despre Gog din Magog: Gog nu mai este Satan Diavolul, Gog este doar „un grup de națiuni”: „Sub inspiraţie divină, profetul Ezechiel a arătat CE VA FACE GOG din Magog, CARE REPREZINTĂ O coaliţie de naţiuni!”

 Am prezentat doar sapte dintre învățăturile fundamentale crezute și predicate de Martorii lui Iehova zeci de ani, atât în congregații, cât și în public! Deoarece ele au fost clădite pe nisip, s-au prabușit! Dacă ar fi fost clădite însă pe stanca Hristos, adică pe învățăturile sale, cu siguranță învățăturile ar fi rămas în picioare! Ar fi bine ca Jw.org să nu mai ofere niciodată învățături false și minciuni în Numele lui Iehova și al Fiului Său Domnul Iisus Hristos, ca venind de la ei! Iehova și Iisus nu ne transmit NICIODATĂ învățături false! Daca Iehova i-ar fi folosit ca prooroci ai săi, EI ar fi transmis numai Adevărul! Este foarte adevarată această concluzie, nu-i așa? Iată unul dintre argumentele scripturale cu privire la MINCIUNI: „Şi dacă vei zice în inima ta: Cum vom recunoaşte cuvântul pe care nu l-a spus Iehova? Când profetul vorbeşte în Numele lui Iehova şi cuvântul nu se adevereşte sau nu se împlineşte, atunci cuvântul acesta nu l-a spus Iehova. Profetul l-a spus din înfumurare. Să nu te temi de el.” Deutronomul 18: 21,22! CONCLUZIA? MARELE „LICURICI” - CORPUL DE GUVERNARE NE OFERĂ „STRĂLUCIRI DE LUMINĂ” CARE SUNT DE FAPT ÎNTUNERIC!  IISUS A AVUT DREPTATE: Domnul Iisus Hristos le-a spus celor din timpul sau care se credeau luminați, cuvintele: „CĂCI DACĂ LUMINA CARE ESTE ÎN VOI ESTE ÎNTUNERIC, CÂT DE MARE TREBUIE SĂ FIE ÎNTUNERICUL ACESTA!” DA, „strălucirile de lumină” Jw.org, sunt ASEMANĂTOARE CU „LUMINA” CARE ERA ȘI ÎN INIMA CONDUCĂTORILOR IUDEI! LUMINA LOR ERA DE FAPT UN ÎNTUNERIC DENS!

CÂȚU - PREA PROST CA SĂ FIE OMUL SERVICIILOR!

CÂȚU - PREA PROST CA SĂ FIE OMUL SERVICIILOR!

 Clasa politică de la noi, România în ansamblu, încasează o nouă lovitură usturătoare după ce s-a aflat oficial, în direct la TV, din gura unui lider al intelligence-ului autohton, că avem un prim-ministru prea prost ca să fi fost de interes, într-o formă sau alta, pentru un serviciu secret. Dincolo de anecdotă rămâne, am spune, un substrat amar. Practic, nu prea a existat premier post-decembrist care să nu fi fost suspectat de relații ori cu fosta Securitate, ori cu serviciile de după căderea comunismului. Despre Petre Roman, Adrian Năstase, Mugur Isărescu, Radu Vasile, Călin Popescu Tăriceanu s-a vehiculat de nenumărate ori că ar fi fost pregătiți de fosta Securitate pentru perioada de după căderea comunismului. Despre Theodor Stolojan nu a fost nevoie de insinuări pentru că el a lucrat oficial în Securitate. Nu a scăpat nici Emil Boc, deși mai tânăr, mai ales că făcuse armata la Miliție/Securitate, la fel și Dacian Cioloș, iar Mihai Răzvan Ungureanu a venit la Victoria direct de la SIE. De unde se spunea că ar fi venit și Victor Ponta, Sorin Grindeanu sau Mihai Tudose. Au „scăpat” ceva mai puțin tăvăliți Nicolae Văcăroiu, care venea din structuri importante ale PCR, Victor Ciorbea, Viorica Dăncilă sau Ludovic Orban, deși ultimul este fiu de securist. Una peste alta, despre majoritatea zdrobitoare a șefilor de guvern de la noi s-a spus că au avut legături cu serviciile, noi sau vechi. Din România ori din alte țări. A fi suspectat că ești premier anexat serviciilor de intelligence este, în egală măsură, tinichea de coadă și aureolă în jurul capului. Este  pentru prima oară, însă, când România este condusă de un prim-ministru despre care un șef de mare serviciu secret, SIE, poate cel mai influent după Revoluție, spune că este  prea prost ca să fi fost agent secret ori demn de a fi filat. Generalul Silviu Predoiu a vorbit, de curând, la emisiunea „Sinteza Zilei” de la Antena 3, despre ipoteza că SIE ar fi trimis premierul la studii în SUA, în anii 90, dezmințind categoric: „Instituţiile statului român, dacă trimiteau, trimiteau pe cineva care nu a picat examenul de treaptă şi care nu a picat la facultate. Alegeau pe cineva capabil, care trecuse prin niște olimpiade, că aveam pe atunci în continuare olimpici, cineva care chiar promitea ceva”. Fostul șef al spionajului românesc a dezmințit și interesul pentru Câțu ca obiectiv: „Cu toată deferența pentru funcția ocupată de dl. Câțu, cu tot respectul pentru funcţia pe care o ocupă, dumnealui nu prezenta niciun fel de interes pentru nimeni atunci când era un student … hai să spunem un student mediu în SUA. Nu interesa pe absolut nimeni. Cine să stea din servicii, după el? Dacă cineva îşi propunea să urmărească pe cineva, alegeau nişte ţinte serioase, care puteau să prezinte interes pentru România”. 

MANIPULAREA OAMENILOR PRIN ... HARTA GEOGRAFICĂ A LUMII!

MANIPULAREA OAMENILOR PRIN … HARTA GEOGRAFICĂ A LUMII!

 Faimoasa proiecție a lui Mercator realizată în secolul al XVI-lea este utilizată și astăzi, însă multe voci susțin că aceasta ar fi profund greșită. Dacă privim harta lumii vom observa că America de Nord este mai mare ca Africa, Groenlanda mai mare decât China, iar exemplele pot continua. Harta lui Mecator a fost desenată pentru orientarea navigatorilor. Aceasta redă în detaliu forma coastelor însă nu și dimensiunile continentelor. Cât de mare este Africa, în comparație cu Statele Unite ale Americii, sau Europa? Puțini au măcar o idee despre amploarea diferenței. Orientându-se după proiecţia Gall-Peters, hartă pe care UNESCO încearcă de mai mulți ani să o promoveze ca fiind harta reală a continentelor, graficianul de origine germană Kai Krause, a realizat o comparație computerizată a continentelor în raport cu cel african. Hărțile Gall-Peters sunt utilizate pe scară largă doar în școlile din Marea Britanie. „Africa este atât de mare încât depășește ca și suprafață Statele Unite Ale Americii, China, India, Japonia și Europa, la un loc!!! Unii au susținut că oamenii asociază dimensiunea cu importanța, valoarea, ceea ce a condus ca națiunile puternice și bogate ale lumii să nu țină seama de cei ce trăiesc la tropice”, a declarat Krause. Jerry Brotton, specialist în istoria cartografiei şi autor al cărţii A History of the World in Twelve Maps, a declarat: „Nu există o hartă care să reprezinte perfect lumea în care trăim. Fiecare hartă reprezintă o negociere continuă între cei ce au întocmit-o şi cei ce o folosesc, în funcţie de interese și modul în care văd lumea dezvoltatorii acesteia”.

Dimensiunea reală a țărilor și a continentelor:

 Care este dimensiunea reală a țărilor și a continentelor? De mult timp doream să abordez acest subiect, de când am aflat prima oară că, de fapt, harta actuală a lumii nu reflectă dimensiunea reală a unor locuri. Avem o imagine total eronată: cu cât destinațiile sunt mai îndepărtate de ecuator cu atât sunt mai distorsionate. Așa se explică faptul că unele locuri care apar destul de mici pe hartă sunt uriașe la sol și în primul rând mă gândesc la insula Java, din Indonezia, care nu se mai termină. Și pe hartă nu pare atât de întinsă. Așadar, harta Mercator 2D existentă nu este reală. De curând un nou infografic, realizat de Expedia, arată dimensiunea exactă a locurilor. SUA și Africa arată destul de apropiate ca dimensiune: în realitate, SUA este de aproape trei ori mai mică decât Africa, conform datelor furnizate de Expedia. Rusia, deși are 11 fusuri orare și este cea mai mare țară din lume, nu este atât de mare precum apare pe hartă - este de „numai” 1,8 ori mai mare decât SUA. În majoritatea hărților, Marea Britanie apare cu mult mai mare decât este în realitate. Deși apare egală cu o țară precum Columbia, în realitate este de 4,3 ori mai mică decât țara sud americană. Totodată, deși conform hărții 2D Marea Britanie pare să fie mai mare decât Madagascar, în realitate superba insulă este de 2,4 ori mai mare decât Marea Britanie. Indonezia este de 4,9 ori mai mare decât Japonia! Germania și Tanzania apar egale, când de fapt Tanzania este de 2,5 ori mai mare. Continental african este de fapt de trei ori mai mare decât China! Groenlanda, care pare o țară destul de întinsă, aproape la fel de mare ca America de Sud, este, de fapt, o mică parte din acest continent, care este de 8,2 ori mai mare decât Groenlanda! Nu ai spune pe hartă!

Harta Peters, mai bună, dar nu exactă:

 Doctorul Arno Peters, istoric şi cartograf de origine germană, a introdus în 1974 harta ce-i poartă numele. Desigur, aceasta nu a fost primită cu braţele deschise, deoarece arată clar faptul că Africa este al doilea cel mai mare continent de pe faţa Pământului. Au luat naştere diferite tensiuni politice şi dispute, ca în cele din urmă să se folosească tot harta din 1569 pentru a preda geografia copiiilor din toată lumea. Din fericire, în ultimele două decenii s-au făcut mari eforturi de a interzice dezinformarea populaţiei prin harta Mercator. Culmea este că s-a dovedit că nici harta lui Peters nu este destul de precisă încât să fie numită drept cea mai bună hartă a lumii. Adevărul este că absolut toată hărţile distorsionează în oarecare măsură suprafaţa reprezentată pentru că este imposibil să transformi o sferă în suprafaţă plană.

Adevărata dimensiune a „continentului negru”:

 Cel mai mare continent de pe suprafaţa Pământului este Asia, cu o suprafaţă de aproximativ 44,4 milioane de kilometri pătraţi. Pe locul doi se află Africa având o suprafaţă de 30,2 milioane de kilometri pătraţi, în timp ce Europa ocupă doar 10,3 milioane de kilometri pătraţi. Pentru a înţelege mai uşor ce reprezintă aceste dimensiuni, un specialist în grafică computerizată, Kai Krause, a lansat recent o campanie împotriva lipsei de cunoaştere în domeniul geografiei, prin care vrea să atragă atenţia lumii că ceea ce s-a învăţat în şcoală este eronat. Cel mai relevant aspect al acestei campanii este reprezentarea continentului Africa, prin care se arată dimensiunea adevărată a acestuia. Continentul este atât de mare încât îl el încap următoarele state: SUA, China, India, Germania, Italia, Franţa, Spania, Portugalia, Japonia, Marea Britanie şi toată Europa de Est!! 

CÂTE CEVA DESPRE ... TITO!

CÂTE CEVA DESPRE … TITO!

 La câteva decenii după moartea sa din 1980, căreia i-a urmat atunci rapid falimentul Iugoslaviei, altfel, o țară care a fost în mare parte și creația sa, Josip Broz Tito este și astăzi perceput ca o figură charismatică, aparținând unei sfere a extraordinarului. Legenda îl descrie ca pe un faimos lider militar și luptător de gherilă antifascist care i-a ținut în șah pe naziști și l-a sfidat pe Stalin. Apoi, a devenit un campion al păcii care a luat apărarea națiunilor mici. Se simțea acasă pe moșiile imperiale și mai ales în reședința sa de lux retrasă de pe insula Brioni, unde primea omagiul regilor, împăraților și liderilor comuniști.  Armata sa de partizani a ajuns să fie tratată ca o forță aliată egală de către Churchill și trimisul său special pentru războiul iugoslav, Fitzroy Maclean. O imagine benignă a persistat în ciuda faptului că Tito poartă responsabilitatea pentru mai multe acte de cruzime în masă decât orice alt lider comunist european, cu excepția sovieticilor. A fost considerat un negociator abil în afacerile internaționale, de la tranzacții obscure la cea mai fină diplomație. El a fost un fel de maharajah cu adâncimi machiavelice.  În tinerețe, Tito fusese cât pe ce să emigreze în Statele Unite și s-a lăudat că, dacă ar fi făcut-o, ar fi devenit cu siguranță milionar. În schimb, a fost înrolat în armata austro-ungară și ulterior capturat pe frontul de Est în Primul Război Mondial. În timpul prizonieratului din Rusia, aderă la Partidul Comunist, iar la începutul anilor ’20 devine un agitator comunist în Zagreb. Lăcătuș fără educație formală, a devenit cadru revoluționar, pregătindu-se să devină agent al Cominternului în anii 1930. Temperamentul său îl predispunea pentru munca de informații. Încrezător în sine, ager și secretos, era un supraviețuitor înnăscut, dar și un individualist natural. Capacitatea de a organiza o rezistență formidabilă împotriva forțelor Axei după ce Hitler a invadat Iugoslavia în aprilie 1941 l-a transformat într-o importantă personalitate europeană. Germanii l-au luat în serios și, la un moment dat, au negociat cu el, permițând trimișilor săi de încredere să fie scoși din zonele sălbatice din Bosnia și conduși la Zagreb pentru discuții. A fost lipsit de orice fel de complexe în aș trăda foști camarazi - de exemplu, în 1936, pe când se afla la Moscova, nu a avut o problemă cu denunțarea tovarășilor care nu inspirau încredere și contestau linia partidului. Erau văzuți drept „facționiști” și mai târziu avea să-i epureze pe cei ca Milovan Djilas, camaradul său de război, dacă ideile lor se îndepărtau de ale sale. Și nici nu a ridicat un deget pentru a salva intelectualitatea și pe activiștii partidului comunist croat aflați în închisoare, înainte ca ustașii să ajungă la ei în 1941.

Naivitatea lui Churchill:

 Și totuși ceea ce a contat cel mai mult pentru Winston Churchill a fost stăpânirea tehnicilor de război atipic pe care le dobândiseră partizanii săi. Maclean, trimisul său la firul ierbii, era fascinat de Tito. L-a văzut în luptă; i-a înțeles natura dominantă, i-a înțeles energia și încrederea totală în sine. Știa deja că Tito nu se afla în buzunarul lui Stalin. Presupoziția era că o Iugoslavie sudată într-o entitate creată de această figură cameleonică ar fi fost o forță de echilibru în Europa postbelică. A fost o judecată naivă, pe care puțini dintre istoricii occidental  specializați în Tito și Iugoslavia au recunoscut-o. Tito avea planuri nu doar pentru propria țară, ci și pentru o mare parte din litoralul nord-mediteraneean, planuri care au intrat în coliziune cu Marea Britanie. În schimbul faptului că și-a folosit soldații pentru a lupta împotriva germanilor în Tirol, a cerut propriul său centru de ocupație în Viena. Totodată, într-un episod cu adevărat rușinos, 4.000 de ruși albi și 11.000 dintre membrii familiilor lor au fost livrați comuniștilor dispărând fără urmă. Aceștia nu fuseseră niciodată cetățeni sovietici și predarea lor nu era nici măcar în conformitate cu Acordul de la Yalta. O parte din operațiunea Keelhaul a implicat, totodată, oferirea „pe tavă” a aproximativ 70.000 de colaboraționiști care se predaseră aliaților occidentali în Austria. Mai mult, Tito a fost necruțător față de grupurile a căror etnie nu se potrivea planurilor sale pentru o Iugoslavie aparent construită pe „frăție și unitate”. De exemplu, în 1936, în Rijeka trăiau aproximativ 54.000 de italieni. Până în 1948, mai rămăseseră doar câteva mii, ceilalți fiind expulzați sau uciși. Nu este deloc exagerat să spunem că Tito a stabilit parametrii morali în cadrul cărora Slobodan Miloșevici a funcționat ulterior pe măsură ce Iugoslavia comunistă s-a dezintegrat într-o harababură de crime motivate politic. În 1945, britanicii fuseseră impresionați în principal de capacitatea lui Tito de a folosi forțele aflate sub comanda sa pentru a răspândi rezistența împotriva Wehrmacht-ului în sudul Franței și pentru a prelua controlul unei mari părți din nordul Italiei. După război, armata secretă a lui Tito controla regiunea dintre Muntele Olimp și Pirinei. Pe plan intern, Tito a renunțat la Acordul de la Yalta, care îl obliga să împartă puterea cu non-comuniștii. Văzând direcția în care bătea vântul, Churchill l-a consultat pe Maclean în 1944: „Ai de gând să faci din Iugoslavia casa ta după război?”. Maclean a spus că nu. La care, Churchill a răspuns: „Nici eu. Și (...) cu cât ne îngrijorăm mai puțin de forma de guvernare pe care o instaurează, cu atât mai bine”.

Ruptura de Stalin:

 Tito a optat imediat pentru comunismul deplin, renunțând la etapa intermediară a frontului național. A fost cel mai fidel discipol al lui Stalin în ceea ce privește implementarea democrației populare. Eliminarea inamicilor etnici, colectivizarea și o economie planificată de la centru erau reperele noii ordini. Dar Stalin devine tot mai exasperat de proiectele independente ale lui Tito, care încuraja separatismul în Italia și planifica schimbări de regim în Grecia. Sovieticii ar fi vrut ca orașul Trieste să fie un port liber internațional, o zonă tampon între Iugoslavia și Occident, lucru pe care Tito nu l-a acceptat niciodată. Ruptura a survenit în 1948, când Tito a respins cererea Moscovei de a forma o uniune bulgaro-iugoslavă. O astfel de formulă ar fi făcut mai ușoară o posibilă îndepărtare a sa de la putere. Excomunicarea sa din blocul comunist nu avea nimic de-a face cu doctrina comunistă, ci avea legătură cu strategia de răspândire a puterii comuniste în Europa. Potrivit autorilor, Tito a visat la un imperiu est-mediteraneean și a disprețuit ideea de a conduce o provincie dependentă într-un monolit condus de la Moscova. Vizita făcută în 1954 în Grecia regalistă, un regim pe care ani buni a încercat să-l răstoarne, a fost un indiciu inconfundabil al jocului său dublu. Ministrul de externe al Marii Britanii, Anthony Eden, îl vizitase deja și a cerut Statelor Unite să-l susțină financiar pe Tito. Dar Marea Britanie fusese păcălită; la fel și SUA.

Liderul mișcării de nealiniere:

 Tito a jucat un rol major în încurajarea Egiptului de a naționaliza Canalul Suez. El l-a văzut pe președintele Nasser ca pe un spirit înrudit, un populist neîngrădit de ideologie. Mai mult, Tito a căutat să pună capăt stăpânirii franceze în Algeria, înarmând rebelii și oferindu-le susținere diplomatică. El a reușit să-și asume acest rol disruptiv pe fondul apariției mișcării de nealiniere al cărei lider a devenit ulterior. Timp de câteva luni în 1961 a condus un escadron naval pe coasta de vest a Africii, vizitând câteva dintre statele care-și câștigaseră independența. Era însoțit nu doar de Rolls Royce-ul său, dar și de ținute de seară pe măsură. În luna septembrie a aceluiași an, Tito avea să întâmpine la Belgrad zeci de lideri ai noului bloc neutralist. Un an mai târziu, China invada India și sufletul său pereche Nehru cerea ajutor Occidentului. Ulterior, influența lui Tito, inclusiv a mișcării de nealiniere, aveau să se diminueze. A devenit tot mai mult un asistat al URSS. Entuziasmul american avea să se domolească pe măsură ce a devenit clar cât de mult se bizuia pe armele și licențele industriale sovietice, care i-au permis acestui presupus ambasador al păcii să exporte cantități uriașe de armament în lumea a treia. Pe plan intern, el nu a găsit un răspuns adecvat la incapacitatea marxismului de a face față problemelor economice înrădăcinate ale Iugoslaviei.  În memoria istorică, Tito va rămâne ca un personaj care a oferit un interludiu de unitate unui spațiu balcanic dominat de fracturi genetice. Însă formula sa a fost construită pe iluzii care nu puteau supraviețui după moartea sa.

SERBAREA DE LA PUTNA ÎNTRU MEMORIA LUI ȘTEFAN CEL MARE - de Mihai Eminescu (august 1871).

SERBAREA DE LA PUTNA ÎNTRU MEMORIA LUI ȘTEFAN CEL MARE - de Mihai Eminescu (august 1871)

 „Orice popor, pentru a se putea întări ș-a pune baza unei esistențe durabile, mai nainte de toate are trebuință neaparată de-o patrie, de un pământ de care să se lege cu sângele și viața sa, la care să țină din toată puterea și dragostea inimei sale. Istoria veacurilor trecute ne arată că neamurile cari nu s-au lipit de o asemenea patrie, a cărora țel și tendințe au fost numai cuceriri și năvăliri deprădătoare, fără a găsi un colț în lume în sânul căruia să plânteze sâmburele fecund al unei vieți strălucite în viitor, zicem toate acele neamuri s-au șters de pe fața pământului ca colbul suflat de vânt. Dar dacă prima condițiune a constituirei și consolidărei unui popor este patria, nu mai puțin important pentru dânsul și pentru traiul său sunt luptele și frământările ce trebuie să susție în fața sămânțiilor străine cari îl încungiură și-i amenință pe tot momentul cu pieire clădirea ce și-a făcut. Aceste lupte și frământări se conduc și se operează de oameni mari, cari la romanii si grecii antici se numeau semizei, iar la noi viteji și voinici. Mai târziu brațul începe să obosească, dușmanii amenințători, de asemenea slăbiți, contenesc agresiunile lor; puterea vitală din popor trebuie consumată într-alt chip; atunci începe mai cu mare vigoare agitarea inteligenței. Acesta este momentul cel mai solemn. Acest stadiu se numește - deșteptarea poporului. Atunci te întrebi: Cine sunt? Unde mă găsesc? Ce trebuie să fac? Fericita nația care prin faptele și lucrările sale răspunde nimerit la aceste vitale întrebări. De la începutul secolului nostru mai ales, românii încă au simțit trezindu-se în sufletul lor nedumeritul dor de regenerare și renaștere. Popor tânăr și plin de viață, oțelit în cumplitele suferințe ale timpurilor, aprins de emulație în fața celorlalte popoare, el s-a aruncat c-un entuziasm nespus pe calea propășirei, a alergat ars de setea cea mai crudă - la izvoarele dorite ale culturei. Dar nenumărate și grele sunt lucrurile ce trebuie împlinite pentru a face fericirea unei nații. Chiar un individ, până s-ajungă binecrescut, asigurat în esistența sa, luminat la minte, c-un cuvânt bine preparat pentru a aduce o viață demnă și folositoare, de câte ajutoare nu are trebuință?! Dar încă o nație întreagă, și mai ales o nație ca a noastră! La lucru dar barbați și femei, tineri și bătrâni, ne strigă puternica voce a secolului al nouăsprezecelea. Departe de noi odihna zădarnică! Departe de noi îndeletnicirile frivole și stricăcioase intereselor noastre naționale! Să lucrăm, dar să lucrăm inspirați de sântul glas al patriei, să asudăm dar sudoarea noastră să se scurgă pentru interesele neamului românesc. Un model de lucrare pentru binele poporului nostru este Serbarea de la Putna, care a reîmprospătat în mintea fiecăruia român memoria sfântului erou Ștefan cel Mare și groaznicului trăznet al dușmanilor doritori de viața și leagănul nostru. Iată serbarea, iată mărețul spectacol despre a căruia însemnătate și curs ne-am propus a prezenta lectorilor noștri o scurtă dare de samă. Dar înainte de a face istoricul serbărei ș-a solemnităților ei, credem de interesul publicului ce n-a avut norocirea să călătorească la mănăstirea Putna a-i face încâtva cunoscută poziția topografică a acestui lăcaș sfânt, mândră și doioasă suvenire a timpului îndepărtat. Tot aci va fi locul nimerit pentru descrierea acelor podoabe și pregătiri artificiale pe cari comitetul aranjatoriu le-a făptuit spre trebuințele oaspeților și spre mărirea sărbătoarei. Când pleci de la Hadikfalva cătră Putna, pe un drum a căruia împrejurime, dotată de natură și de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îți răpește vederile și-ți dezmiardă sufletul: zicem, când pleci spre Putna, zărești în depărtare înălțându-se cătră ceri falnicile coame și spete a munților Carpați. Pe de o parte ț-ar plăcea să ajungi cât de curând la țelul călătoriei, pe de altă parte ai dori să treci perpetuu printre aceste holde înflorite, printre aceste dumbrăvi răcoroase, unde ochii nu se satură de privirea impozantelor aleie de plopi ș-a mănoaselor țarini din Bucovina cea drăgălașă. În fine, regiunea vegetațiunei bogate dispare, poalele munților se arată, un vânt rece te aburește, o tăcere sfântă te împresoară, și puțin câte puțin te trezești adâncindu-te în criierii munților. Aici la capătul satului, pe genunchii unei grupe de munți acoperiți cu brazi seculari, se rădică mănăstirea cu turnurile ei măiestoase. De toate părțile împresurată cu munți sfâșieți de crăpături și văi adânci și înguste; în apropierea unor mici plaiuri de verdeață încântătoare, cu drept cuvânt a fost aleasă de locașul etern a celui ce n-a avut răgaz să se odihnească toată viața sa cum se cuvine. Mănăstirea se compune dintr-o biserică destul de spațioasă, care într-una din despărțiturele sale cuprinde mormintele domnilor Ștefan cel Mare, Bogdan și Rareș ș-a mai multor doamne din epocele gloriei noastre militare. În jurul bisericei sunt rădicate în formă pătrată odăile destinate pentru călugări, odăi dintre cari cele mai multe sunt adevărate saloane. La intrare deasupra zidului este așezată clopotnița c-un turn înalt, înlăuntru din partea dreaptă o altă clopotniță mai mică, ce conține clopotul lui Ștefan cel Mare numit Bugea. Spațiul dintre biserică și edificiul cu chiliile este acoperit de verdeață și de-o grădină plină de flori, organizată după gustul cel mai bun.

 Lucrările făcute de comitetul aranjator întru scopul serbărei au fost următoarele: Din sat până la mănăstire de - amândouă părțile șoselei, pe lângă arborii naturali erau împlântate în pământ cetine de brad în două șiruri paralele. Ici și cole în direcția acestor aleie artificiale erau așezate lampioane mari și mici pentru luminație. La mijlocul drumului, considerat din sat până la mănăstire, se înălța un impozant arc de triumf, construit din crengi de brad și decorat cu o mulțime de flamuri. Pe frontispiciul arcului se cetea cuvintele: Memoriei lui Ștefan cel Mare, mântuitorul neamului. De partea dreaptă a acestui arc, pe un plai ce nu se rădică mult peste nivela drumului, era situat colosalul portic, o construcție într-adevăr minunată, încăpătoare de persoane. Înlăuntrul acestei clădiri erau așezate de-a lungul mese și lavițe de brad. Pe stâlpii din mijloc atârnau marcele țărilor române ș-o sumă de flamure mici. În fine aranjamentul dinaintea porticului, stătători din mai multe șiruri de cetine împlântate în pământ, împodobite cu drapele, era de-o frumuseță rară. Acum, după ce-am dat lectorilor noștri o ideie palidă despre situația maiestoasă a mănăstirei și despre aranjamentele comitetului, rămâne să facem tabloul măreței festivități. Sâmbătă sara, un imens număr de oaspeți se îndrepta cătră biserică. Era momentul începerii serbărei. De-abia preoții intrase în altar, de-abia se începuse sfintele ceremonii, când la pomenirea numelui neuitatului erou clopetele se clatină, salvele de tunuri vuiesc de două părți de pe vârfurile munților. Atunci: Mușchiul zidului se mișcă, pintre iarbă se strecoară/ O suflare care trece ca prin vine un fior…/Este ora nălucirei: Un mormânt se dezvălește,/O fantomă ‘ncoronată din el iese… o zăresc…/Iese… vine cătră țărmuri… stă… în preajma sa privește./Râul înapoi se trage, munții vârful își clătesc./Ascultați!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…/Oștiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez;/Glasul ei se ‘ntinde, crește, repețit din stâncă’n stâncă,/Transilvania ‘l-aude: Ungurii se înarmez./Salutare, umbră veche! primește închinăciune/De la fiii României, pe care tu o ai mărit:/Noi venim mirarea noastră la mormântu ‘ți a depune,/Veacurile ce ‘nghit neamuri al tău nume l-au răpit.

 Este imposibil de esprimat bine prin cuvinte acea impresiune înălțătoare ce te pătrundea la auzirea acelor vuiete. Sunetele clopotelor împreunate cu trăzniturile bubuitoare ale săcălușelor parcurau munții departe - departe, și mult în urmă auzeai clocotind ecourile repețite. Mai adauge la aceste splendida luminație din mănăstire și strălucitoarele focuri aprinse pe piscurile de primprejur: ș-o fericită iluzie te răpește și te transpoartă în timpurile când viteazul pe care-l celebrăm după patru secole sta cu fierul în mână, ca un zid de apărare al creștinătăței contra furiei musulmane. Târziu noaptea oaspeții se retrag, reprezentanții și damele în odăile din mănăstire, iar ceialaltă parte a publicului pe la casele țăranilor. Duminica dimineața câteva rânduri de salve anunță adunarea publicului în porticul festiv. Președintele comitetului arată în puține cuvinte energice scopul ce-a adunat atâți români la mormântul preamăritului erou al națiunei și esprimă mulțumirea cea mare de care se simte pătruns comitetul și întreaga junime academică, în fața concursului ce i-a dat națiunea întru realizarea măreței idei. Apoi publicul intră în biserică, pentru a asculta sfânta liturgie. Aici în tot decursul sfântului serviciu divin patru tineri academici stau lângă mormântul lui Ștefan. Pe la preceasnă părintele egumen al mănăstirei, d. Arcadiu Ciupercovici, ține o predică corespunzătoare hramului, prin care eminentul preot știu atât de bine să vorbească la sufletele auditoriului, sub formă religioasă, încât dacă ni s-a încălzit sufletul de sentimente religioase, nu mai puțin am simțit inima noastră mișcîndu-se de patriotism și însuflețire. Săvârșindu-se liturgia, publicul cu preoții în frunte se aranjază într-o procesiune maiestoasă care se oprește la portic. La mijlocul porticului pe o masă se vedeau urna consacrativă, epitaful lucrat pe catifea albastră închisă a d-nei Maria Rosetti, epitaful pe catifea roșie a d-nelor din Bucovina; iar lângă masă răzemate de stâlpi străluceau în toată pompa lor frumosul stăndard al d-nelor din Iași și mărețele flamure a doamnei Haralambie ș-a școalei de belle arte din Iași, provezute cu portretul lui Ștefan cel Mare, ornate cu diferite simboluri de aspirație și glorii în viitor și înzestrate cu inscripții nimerite și demne de memoria marelui domn român. Toate aceste odoare se sfințesc de cătră clerul oficiant, în urmă lumea să stropește cu aghiasmă ș-apoi în mijlocul unei tăceri adânci d. Xenopol rostește cuvântarea festivă. Acest cuvânt întrunește în sine toate elementele ce constituie un adevărat esemplu de elocință, și nu-i mirare dacă mintea fiecăruia era fixată cu toată puterea asupra pasagelor instructive ce se desfășurau într-însul, asupra învățăturilor potrivite ce oratorul făcea să se reflecteze din faptele lui Ștefan cel Mare asupra stărei noastre de față. După aceasta veni corul compus din teologi bucovineni și intonă în cuartet imnul religios a lui Alecsandri, compus anume pentru serbare. În fine lumea se înturnă în ordinea de mai nainte la biserică pentru a se continua și sfârși sfânta liturgie, și astfel se fini serbarea hramului și festivitatea zilei dintâi întru amintirea domnului Ștefan. A doua zi luni dimineața publicul iarăși se adună în portic și plecă ca în ziua procedentă la biserică pentru ascultarea sfintei liturghii. După liturghie procesiunea cu preoții oficianți reîntorcându-se la portic, ieu darurile: adică urna, epitafurile și standardele și le transportă în biserică, unde se depun pe mormântul aceluia pentru care le destinară dăruitorii lor. Dar înainte de a rădica darurile din portic, Prea Cuvioșia Sa părintele egumen al mănăstirei se suie la tribună și dă cetire „Cuvântului de îngropăciune la moartea lui Ștefan cel Mare”. Această orațiune funebră este un monument literar găsit în Besarabia de Hurmuzachi. Când și de cine s-a compus, nu se știe, dar că nu s-a rostit la îngroparea lui Ștefan cel Mare, cum ne spune titlul, este constatat. Fie însă compus de oricine, acest cuvânt cu drept se potrivește aproape de un model de elocință română și până și azi el te pătrunde până în adâncul sufletului și te farmecă prin stilul său plăcut și energie. Bună ideie a avut dar comitetul a-l pune în programă, căci cel ce l-a ascultat a trebuit să mărturisească că rostirea lui a fost unul din momentele cele mai însemnate ale serbărei. Unde se descrie mai bine eroismul lui Ștefan decât în acest necrolog eminent: „Ca fulgerul de la răsărit la apus a străluminat: marturi sunt leșii, cari cu sângele lor au roșit pământul nostru; marturi ungurii, cari-și văzură satele și cetățile potopite de foc; marturi tătarii, cari cu iuțimea fugei n-au scăpat de fierul lui; marturi, turcii, cari nici în fugă nu-și putură afla mântuirea … marturi sunt toate neamurile de pe-mprejur, care au cercat ascuțitul sabiei lui!…” Unde se face mai drept și mai deplin panegiricul iubitului erou, ca-n aceste cuvinte: „Dar ce minte e atât de bogată în gândiri, ce limbă e așa de îndestulată în vorbe, ce meșteșug așa de iscusit la împlinirea cuvântului, ca să poată împodobi atâtea risipe ale vrăjmașilor, atâtea sfărmări de cetăți, atâtea zidiri de locașuri sfinte și atâta înțelepciune, și în cât au trăit, au înflorit și voinicia și fericirea noastră, și care toate lucrările sale și le-a pecetluit cu credința în Iisus Hristos: în războaie biruitor smerit, în pace domn drept și bun, iar în viața sa în parte credincios adevărat”. În fine iată ce spune necrologistul despre Ștefan pe când se afla țara în zile de pace: „Departe de curtea lui toată minciuna, zavistia legată, pizma ferecată, înșelăciumea izgonită, strâmbătatea împilată de tot: dreptatea împărățea pe scaun; și nu ea lui, ci el era supusul ei și șerbitoriu! De apuca armele, de ea se sfătuia; de judeca, pe dânsa o asculta; de cinstea, ei-i urma și toate le făcea ca un șerb din porunca ei! Cei vechi băznuia, că dreptatea a fugit dintre oameni; iar noi putem adeveri, că la noi stăpânea. O, viață fericită! O, obiceie de aur! O, dulce stăpânire întru carea au petrecut străbunii noștri! Oare-ți mai veni vrodată? Oare ne vom învrednici și noi a vă avea? Oare ați fost numai și ați trecut, lăsându-ne nouă numai o amară aducere aminte de voi? Atâta-i de dulce dreptatea la o stăpânire și atâta-i strâmbătatea de amară, încât noi după atâtea veacuri plângem pe un domn drept atunci când pe cei strâmbi sau îi uităm sau mi ne aducem aminte de ei fără nu să-i hulim”. Tot înainte de a depune darurile prețioase pe mormânt se ține parastas de pomenire și se cântă frumosul imn a lui Ștefan cel Mare esecutat de corul teologic. Cu ocaziunea așăzărei darurilor se cetesc cu glas tare toate inscripțiunile de pe ele. În fine trebuie să amintim că la toate momentele mai solemne din cursul serbărei se trăgeau clopotele dimpreună cu Bugea și se dau mai multe rânduri de salve, care toate împreună împrumutau serbărei o față mai solemnă și mai maiestoasă. Pân-aici ne-am încercat a schița partea festivă și partea religioasă a serbărei, rămâne să informăm publicul despre partea veselă, despre petrecerile și îndeletnicirile ce au urmat în ambele zile festive cu ocaziunea meselor comune în portic și începând de sara până adânc în noapte. La ospățul comun de duminică după amiazi cel dântâi toast l-a ținut președintele comitetului în sănătatea și lunga viață a Imperatorului Austriei. După aceasta au urmat o serie de toasturi întovărășite de discursuri patriotice și naționale, în cari se revela sentimentele aprinse și entuziasmul viu al vorbitorilor, cari nu puteau înăduși în sufletul lor nobila pornire a focului patriotic, pe lângă toată privegherea riguroasă a comisarului rânduit din partea guvernului. Cele mai mari emoțiuni au produs discursurile înfocate și adânc simțite ale d-lor Silași, prefect la seminariul gr. cat. din Viena, Sbiera, redactorul foiei Societății pentru cultura poporului român din Bucovina, Mureșanu, reprezentant din Transilvania și Procopeanu, preot din Dorna. Nu mai puțin au fost aplaudate toasturile d-lor Costinescu, Stănescu, reprezentant din Arad, a preasfinției sale episcopului Filaret Scriban ș-a venerabilului egumen al mănăstirei, Ciupercovici. După scularea de la masă, atât duminică cât și luni se începură improvizările adevăratei petreceri comune. La sunetul armonios a unei escelente orchestre din Suceava în mai multe părți ale porticului se încinseră danțurile cele mai aprinse, atât naționale, cât și străine. Era frumos a privi hora jucată de juni și de domnișoare române din diferitele provincii. Pentru variație, în intervalele danțurilor câțiva tineri cu vocea melodioasă intonau solo cântece naționale, ce erau ascultate și aplăudate de publicul, obosit de danț, cu mare frenezie. Nu trebuie să uităm a mai aminti că luni de cătră sară toți oaspeții au ieșit afară din portic ș-au improvizat pe plaiul umed de ploaie un șir de danțuri. Într-o parte danțau grupele oaspeților, în ceialaltă poporul. Așa erau de înveseliți cu toții încât nici ploaia ce picura din când în când nu putea să întrerupă cursul danțurilor. Pentru ca și poporul adunat la serbare, atât din satul Putna, cât și din câteva sate din apropiere, să ducă o amintire vie în inima sa, n-au lipsit măsurile cuvenite pentru a-i inspira și lui interes cătră însemnătatea sărbătoarei. Astfel câțiva din inteligență au adunat pe țărani în sat, de acolo punându-se în fruntea lor i-au condus în sunetul marșului în monastire, unde au îngenuncheat de mai multe ori ș-au făcut închinăciuni înaintea arcului de triumf ș-a fațadei monastirei, pomenind numele marelui Ștefan. Apoi intrând în curtea bisericei au fost întâmpinați de venerabilul egumen, care și de astă dată le-a adresat cuvinte pline de învățătură și de sfătuiri adevărat părintești. Încât pentru ospăț pentru popor comitetul s-a îngrijit de un bou, care s-a fript întreg și s-a împărțit pe movila de lîngă portic în regula cea mai bună. Astfel se fini acea serbare, a căreia amintire va rămânea neștearsă din inimile române și de la care, credem, fiecare s-a întors cu mai multă tărie în suflet, cu mai mult respect pentru eroii trecutului nostru și cu mai multă abnegare în ceea ce privește interesele noastre comune. Oricine ce va zice, această serbare a ieșit pe cât se poate de bine, mulțămită energiei și zelului comitetului aranjator, mulțămită acelora cari prin concursul material au făcut posibilă ținerea ei. Să deie ceriul ca să ajungem asemine momente mai adeseori, să ne întâlnim pe mormintele strămoșilor noștri plini de virtute, și să ne legăm de suvenirea lor cu credința și aspirațiile vieței noastre. Numai cu chipul acesta vom putea conserva patria ce avem; numai cu chipul acesta neamul românesc poate spera slavă și pomenire în viitor!” (august 1871).

ORIGINEA VIEȚII! - studiu; partea a patra!

 

ORIGINEA VIEȚII! - studiu; partea a patra!

 

Abisuri enorme - poate arunca evoluţia poduri peste ele?

 

 Fosilele furnizează dovezi concrete ale existenţei unor forme de viaţă foarte variate cu mult timp înainte de apariţia omului. În schimb‚ contrar speranţelor evoluţioniştilor‚ ele nu au confirmat teoria lor privitoare la originea vieţii şi la apariţia noilor specii. În legătură cu absenţa fosilelor de tranziţie‚ a căror existenţă ar fi permis să se arunce poduri peste abisurile biologice‚ Francis Hitching face această remarcă: „Curios este faptul că acestea sunt lacune repetate în documentele fosile: fosilele lipsesc în toate stadiile importante.” Stadiile importante la care se referă Hitching sunt abisurile dintre marile diviziuni ale regnului animal. De exemplu‚ se credea că peştii au evoluat din nevertebrate‚ animale fără coloană vertebrală. Or‚ Hitching spune că „peştii apar brusc în documentele fosile‚ părând că vin de nicăieri‚ în mod misterios‚ subit şi pe deplin dezvoltaţi.” Iar zoologul N.J. Berrill‚ comentând propria sa explicaţie evoluţionistă a apariţiei peştilor‚ scrie: „Într-un anumit sens‚ această relatare este ficţiune ştiinţifică.” Potrivit teoriei evoluţioniste‚ peştii ar fi devenit amfibieni‚ amfibienii s-ar fi transformat în reptile‚ iar reptilele‚ la rândul lor‚ ar fi evoluat pentru a deveni mamifere sau păsări. În final‚ anumite mamifere ar fi dat naştere omului. În partea a treia a acestui studiu am  arătat însă că documentele fosile nu confirmă asemenea afirmaţii. În această parte a patra vom trata mai amănunţit amploarea pretinselor etape de tranziţie. În timp ce citiţi‚ întrebaţi-vă ce şanse ar fi putut exista de a se produce asemenea schimbări în mod spontan şi accidental‚ în virtutea întâmplării?

 

Prăpastia dintre peşti şi amfibieni:

 

 Peştii se deosebesc de nevertebrate prin scheletul lor. Acesta ar fi trebuit să sufere importante modificări‚ pentru ca peştii să devină amfibieni sau batracieni‚ adică animale capabile să trăiască atât în apă cât şi pe uscat. Ei aveau neapărată nevoie de un pelvis sau bazin. Dar niciun peşte fosil nu arată cum s-a dezvoltat bazinul amfibienilor. Pentru unii dintre ei‚ cum este broasca sau broasca-râioasă‚ scheletul ar fi trebuit să fie complet transformat‚ până la punctul de a nu mai putea fi recunoscut. Oasele craniului sunt şi ele diferite. În plus‚ pentru ca procesul evolutiv să ducă la formarea batracienilor‚ ar fi trebuit ca înotătoarele peştilor să se transforme în membre prevăzute cu articulaţii şi degete‚ fapt care presupune modificări importante la nivelul muşchilor şi nervilor. Branhiile trebuiau să evolueze şi ele‚ pentru a deveni plămâni. În plus‚ la peşti sângele este pompat de o inimă cu două cavităţi‚ pe când amfibienii au o inimă cu trei cavităţi. Pentru a trece prăpastia care desparte peştii de amfibieni ar fi trebuit‚ pe de altă parte‚ ca simţul auzului celor dintâi să evolueze în mod considerabil. În general‚ peştii percep sunetele cu ajutorul întregului corp‚ pe când cele mai multe broaşte dispun de timpane. Limba ar fi trebuit să li se transforme şi ea. Spre deosebire de amfibienii de felul broaştei‚ niciun peşte nu are limbă protractilă. Batracienii se mai deosebesc de peşti prin faptul că pot clipi‚ întrucât ei au o membrană care se închide peste globul ocular‚ pentru a-l menţine curat. S-au făcut enorme eforturi de a stabili o filiaţie între amfibieni şi vreun peşte de la care să fi putut descinde aceştia‚ dar fără rezultat. Printre candidaţii favoriţi a fost peştele cu plămâni (dipnoi)‚ deoarece‚ în afară de branhii‚ el dispune de o băşică înotătoare care îi permite să respire când se află temporar afară din apă. Iată ce se poate citi despre peştele cu plămâni‚ în lucrarea The Fishes (Peştii): „Am fi ispitiţi să credem că ar putea avea o legătură directă cu amfibienii care au condus la vertebratele terestre. Dar nu aşa stau lucrurile; ei constituie un grup absolut independent.” David Attenborough elimină atât dipneumonidele cât şi coelacantidele din discuţie „deoarece oasele lor craniene sunt atât de diferite de cele ale primilor amfibieni fosili‚ încât nu pot proveni unii din ceilalţi.”

 

Prăpastia dintre amfibieni şi reptile:

 

 Pentru a arunca un pod peste abisul care desparte amfibienii de reptile‚ trebuie soluţionate alte probleme foarte serioase. Una dintre cele mai complicate este aceea a originii oului cu coajă. Creaturile anterioare reptilelor depuneau în apă ouă moi‚ gelatinoase‚ iar fecundarea lor era externă. Reptilele‚ animale de uscat‚ îşi depun ouăle pe sol. Embrionii care se dezvoltă în interiorul ouălor trebuie să fie în continuu într-un mediu acvatic‚ lichid. Soluţia a fost deci oul cu coajă‚ dar faptul acesta necesita şi el o schimbare considerabilă în modul de fecundare. Aceasta trebuia să fie de aici înainte internă şi să aibă loc înainte ca oul să fie închis în coaja sa. Pentru aceasta era nevoie de noi organe sexuale‚ de o nouă formă de copulaţie şi de noi instincte‚ - atâtea lucruri care constituie o enormă prăpastie între amfibieni şi reptile. Faptul ca oul să fie învelit într-o coajă făcea necesare şi alte schimbări remarcabile‚ îndeosebi pentru a permite dezvoltarea embrionară a reptilei şi‚ în final‚ ieşirea ei din coajă. De exemplu‚ în interiorul acesteia este nevoie de mai multe membrane şi saci‚ aşa cum este‚ bunăoară‚ amniosul care conţine fluidul în care se dezvoltă embrionul. Lucrarea The Reptiles vorbeşte despre o altă membrană‚ numită membrana alantoidă: „Alantoida primeşte şi înmagazinează reziduurile embrionului‚ îndeplinind astfel funcţia de vezică. Ea este prevăzută şi cu vase de sânge care absorb oxigenul care străbate coaja şi îl conduc până la embrion.” Teoria evoluţionistă nu explică mai bine nici alte deosebiri foarte complexe dintre reptile şi amfibieni. Spre exemplu‚ embrionii la peşti şi ouăle la batracieni îşi elimină reziduurile sub formă de uree solubilă în apa din jur. Dar în interiorul ouălor cu coajă ale reptilelor‚ ureea ar ucide embrionii. Aşadar‚ s-a produs în interiorul oului cu coajă o capitală transformare chimică: deşeurile‚ acidul uric insolubil s-au înmagazinat în alantoidă. Mai reţineţi şi următorul fapt: embrionii de reptile se hrănesc cu gălbenuşul oului‚ astfel că sunt pe deplin dezvoltaţi încă înainte de a ieşi din ou‚ spre deosebire de amfibieni care‚ la ieşirea din ou‚ - încă nu ating acest stadiu. În plus‚ la ieşirea sa din ou‚ tânăra reptilă dispune de un dinte al oului‚ care o va ajuta să scape din captivitate.  Multe alte lucruri sunt necesare pentru a arunca o punte peste abisul care separă amfibienii de reptile‚ dar aceste exemple sunt suficiente pentru a arăta că nu-i pot fi atribuite simplei întâmplări toate modificările complicate indispensabile pentru a depăşi această enormă prăpastie. Nu este surprinzător faptul că evoluţionistul Archie Carr se plângea în aceşti termeni: „Unul dintre aspectele cele mai deziluzionante din documentele fosile ale istoriei vertebratelor este acela că ele dezvăluie prea puţine lucruri asupra evoluţiei reptilelor de la începutul existenţei lor‚ atunci când s-a dezvoltat oul cu coajă.”

 

Abisul dintre reptile şi păsări:

 Reptilele sunt animale cu sânge rece‚ ceea ce înseamnă că temperatura lor internă va creşte sau descreşte în funcţie de temperatura mediului exterior. Păsările‚ dimpotrivă‚ sunt animale cu sânge cald; corpul lor păstrează o temperatură internă relativ constantă‚ indiferent de temperatura mediului exterior. Pentru a dezlega enigma descinderii păsărilor cu sânge cald din reptilele cu sânge rece‚ anumiţi evoluţionişti spun astăzi că unii dinozauri (care erau reptile) erau animale cu sânge cald. Totuşi‚ opinia generală este încă aceea exprimată de Robert Jastrow‚ şi anume: „Dinozaurii erau animale cu sânge rece‚ ca toate reptilele.” Cu privire la transformarea evolutivă a reptilelor cu sânge rece în păsări cu sânge cald‚ Lecomte du Noüy‚ evoluţionist francez‚ a declarat: „În aceasta rezidă astăzi una dintre cele mai mari enigme ale evoluţiei.” Apoi‚ vorbind despre homeotermia păsărilor‚ capacitatea lor de a-şi menţine corpul la o temperatură constantă‚ „prezintă” - recunoaşte Lecomte du Noüy - „toate caracteristicile nesatisfăcătoare ale unei creaţii absolute”. Nesatisfăcătoare pentru evoluţionişti! Deşi atât reptilele cât şi păsările depun ouă‚ totuşi numai păsările îşi clocesc ouăle. Ele sunt concepute în felul acesta. Numeroase păsări au o zonă incubatoare în regiunea pectorală. Această zonă este lipsită de pene‚ dar este irigată de o foarte deasă reţea de vase sanguine‚ fapt care le permite păsărilor să-şi menţină ouăle la căldură. Altele‚ care nu au această particularitate‚ îşi smulg penele din această regiune a corpului. De asemenea‚ pentru ca păsările să-şi clocească ouăle ar fi necesar ca evoluţia să le doteze cu noi instincte - acela de a-şi construi un cuib‚ de a cloci ouăle şi de a-şi hrăni puii - o atitudine generoasă şi altruistă care pretindea îndemânare şi multă muncă‚ precum şi o expunere voluntară la primejdii. Toate acestea constituie o enormă prăpastie între reptile şi păsări. Dar asta nu este totul. Penele sunt o caracteristică proprie păsărilor. Evoluţioniştii afirmă că solzii reptilelor s-au transformat pur şi simplu în pene‚ în această extraordinară structură. Pe rahisul unei pene se inserează şiruri de barbe şi fiecare barbă poartă numeroase barbule. De fiecare din aceste barbule sunt legate sute de barbicele şi de croşete. Examenul microscopic al unei pene de porumbel dezvăluie că aceasta este prevăzută cu mai multe sute de mii de barbule şi milioane de barbicele şi de croşete. Aceste croşete leagă între ele toate elementele penei‚ în aşa fel încât ele formează suprafeţe plane. Nu poate fi concepută o mai bună suprafaţă portantă decât aceea pe care o constituie penele unei păsări‚ şi puţine substanţe sunt atât de bune izolatoare ca o pană. O pasăre de talia lebedei are circa 25.000 de pene. Când barbele penelor sale se desfac unele de altele‚ pasărea şi le piaptănă cu ciocul. Pe măsură ce barbele trec prin ciocul ei‚ cu care ea exercită o anumită presiune asupra lor‚ croşetele barbulelor se prind unele de altele ca dinţii unui fermoar. Cele mai multe păsări au la baza cozii o glandă care secretă o substanţă uleioasă cu care îşi ung penele. Cele care nu au această glandă dispun în schimb de pene speciale care se fărâmiţează la vârfuri‚ producând un praf fin‚ asemănător pudrei de talc‚ cu care îşi menţin penele în bună stare. În plus‚ penele lor se reînnoiesc în fiecare an prin năpârlire. Cunoscând acum toate aceste uimitoare detalii asupra penelor‚ urmăriţi în ce mod mai degrabă surprinzător decât merituos se străduieşte un evoluţionist să explice apariţia lor: „Cum s-a dezvoltat această minune? Nu este necesar să faci un prea mare efort de imaginaţie pentru a concepe că o pană este un solz modificat‚ un solz în esenţă asemănător celui al unei reptile - un solz destul de lung‚ dispunând de un punct de legătură suplă‚ care s-a ramificat la infinit până a devenit structura atât de complexă care este (pana) astăzi.” - Robert Davids. Ce credeţi? Vi se pare cu adevărat ştiinţifică această explicaţie? Nu este aceasta mai curând ficţiune ştiinţifică? Dar să vedem acum modul în care este concepută pasărea pentru zbor. Oasele ei sunt uşoare şi goale în interior‚ spre deosebire de ale reptilelor‚ care sunt pline. Însă pentru zbor pasărea are nevoie de oase robuste. De aceea‚ în interiorul oaselor ei‚ ea are un fel de longeroane cam ca acelea din interiorul aripilor avioanelor. Dar această structură particulară a oaselor serveşte unui alt scop: ea permite să explicăm o altă caracteristică minunată‚ proprie păsărilor - sistemul lor respirator. Efortul muscular continuu pretins de bătaia aripilor timp de ore sau chiar zile întregi de zbor produce o considerabilă încălzire a corpului păsării. Şi totuşi‚ cu toate că nu dispun de glande sudoripare pentru răcire‚ păsările rezolvă problema: „motorul” lor are răcire cu aer. Ele sunt dotate cu saci aerieni care permit aerului să pătrundă la aproape toate părţile importante ale corpului lor‚ chiar şi în interiorul oaselor. Această circulaţie internă de aer reduce căldura corpului lor. În plus‚ graţie acestor saci aerieni păsările absorb oxigenul din aer cu mult mai multă eficienţă decât oricare alt animal vertebrat. Cum procedează ele? La reptile şi la mamifere plămânii sunt aceia care‚ ca nişte foale‚ inspiră şi expiră alternativ aerul. Dar la păsări‚ un curent de aer proaspăt le traversează încontinuu plămânii‚ atât în timpul inspiraţiei cât şi în timpul expiraţiei. Rezumat în termeni simpli‚ sistemul funcţionează astfel: Când pasărea inspiră aer‚ acesta pătrunde în anumiţi saci aerieni care‚ ca nişte foale‚ îl împing în plămâni. Din plămâni‚ aerul este trimis în alţi saci aerieni şi‚ în final‚ aceştia îl expulzează. Aceasta înseamnă că un curent de aer proaspăt trece încontinuu prin plămânii păsării‚ întotdeauna în acelaşi sens‚ asemănător apei care trece printr-un burete. Sângele circulă prin capilarele plămânilor‚ dar în direcţie opusă. Această circulaţie a aerului în sens invers faţă de circulaţia sângelui face ca sistemul respirator al păsărilor să fie ieşit din comun. Datorită lui‚ păsările pot respira aerul rarefiat de la marile altitudini ale atmosferei şi pot zbura la înălţimea de circa 6.000 de metri timp de zile întregi‚ în cursul migraţiei anuale în care parcurg mii de kilometri. Alte deosebiri adâncesc şi mai mult prăpastia care separă păsările de reptile. Una dintre ele este vederea. De la vultur la pitulice‚ păsările au ochi care funcţionează în felul unui telescop sau al unei lupe. Ochii păsărilor au mai multe celule senzitive decât oricare altă creatură vie. Şi picioarele păsărilor sunt caracteristice. Când se prind de o ramură‚ tendoanele blochează automat degetele în jurul ei. Şi ele nu au decât patru degete‚ pe când reptilele au cinci. Pe de altă parte‚ păsările nu au coarde vocale‚ ci dispun de un syrinx (laringe inferior) cu ajutorul căruia pot să emită sunete melodioase ca acelea ale privighetorii sau ale sturzului zeflemitor. Reţineţi de asemenea că inima reptilelor are trei cavităţi‚ pe când a păsărilor are patru cavităţi. Acestea din urmă se mai deosebesc de reptile şi prin cioc. Ciocul le serveşte să spargă nuci‚ să filtreze hrana din apa murdară‚ să facă găuri în trunchiul arborilor‚ iar ciocul încrucişat al unor păsări este deosebit de potrivit pentru a desface conurile de pin. Varietatea ciocurilor păsărilor pare infinită. Şi cu toate că ciocul păsărilor a fost conceput cu un scop atât de precis‚ evoluţioniştii pretind că el a evoluat din întâmplare din gura unei reptile. Vă pare credibilă o asemenea explicaţie? Cu nu prea mult timp în urmă‚ evoluţioniştii credeau că arheopterix‚ al cărei nume înseamnă „aripă străveche” sau „pasăre străveche” era o verigă intermediară între reptile şi păsări. Dar astăzi mulţi nu mai împărtăşesc această părere. Resturile ei fosilizate permit să se observe că ea avea aripi aerodinamice capabile de zbor şi prevăzute cu pene‚ - toate pe deplin dezvoltate. Oasele aripilor şi ale picioarelor sale sunt uşoare şi goale în interior. Unele dintre caracteristicile sale‚ care se pretindea că sunt proprii reptilelor‚ pot fi recunoscute la păsări care trăiesc astăzi. Şi arheopterixul nici nu a fost un animal anterior păsărilor‚ deoarece în roci care datează din aceeaşi epocă în care a trăit arheopterixul s-au găsit resturi fosile ale altor păsări.⁠

 

Prăpastia dintre reptile şi mamifere:

 

 Deosebiri foarte importante între reptile şi mamifere crează o adâncă prăpastie între ele. Numele de „mamifere” subliniază una dintre aceste mari deosebiri: existenţa‚ la mamifere‚ a glandelor mamare‚ pentru a-şi putea hrăni cu lapte puii care‚ de la naşterea lor‚ duc o viaţă autonomă. Theodosius Dobzhansky a dat de înţeles că glandele mamare „ar putea fi glande sudoripare modificate”.⁠ Dar reptilele nu posedă câtuşi de puţin glande sudoripare. În plus‚ glandele sudoripare secretă deşeuri‚ nu hrană. În sfârşit‚ spre deosebire de nou-născuţii reptilelor‚ micile mamifere sunt dotate atât cu instinctul cât şi cu muşchii necesari suptului de la mama lor. Mamiferele prezintă şi alte caracteristici care nu se găsesc la reptile. Astfel‚ mamiferele femele au o placentă cu o alcătuire foarte complexă‚ ea fiind necesară hrănirii şi dezvoltării fetusului. Reptilele nu au aşa ceva. Reptilele nu au nici diafragmă‚ cum au mamiferele‚ şi care separă toracele de abdomen. Organul lui Corti‚ prezent în urechea mamiferelor‚ de asemenea nu se găseşte la reptile. Acest organ minuscul şi foarte complex are 20.000 de celule acustice şi 30.000 de terminaţii nervoase. Pe de altă parte‚ mamiferele îşi păstrează o temperatură constantă a corpului‚ pe când reptilele nu au această particularitate. Urechea mamiferelor are trei oase‚ pe când a reptilelor nu are decât unul. De unde au apărut aceste două oase „suplimentare”? Evoluţioniştii sunt tentaţi să explice astfel acest fapt: maxilarul inferior al reptilelor este format din cel puţin patru oase‚ pe când al mamiferelor nu are decât unul singur; astfel‚ atunci când reptilele au devenit mamifere‚ a existat o presupusă reorganizare a oaselor: cele care aparţineau maxilarului reptilelor s-ar fi deplasat‚ afară de unul‚ şi ar fi format cele trei oase ale urechii medii. Dar oricât de abil ar fi acest raţionament‚ el se izbeşte de dificultatea că nimic din documentele fosile nu vine să confirme această ipoteză. Nu este decât o simplă presupunere de dorit. O altă problemă o reprezintă scheletul acestor animale. Picioarele reptilelor sunt fixate pe părţile laterale ale corpului lor‚ în aşa fel încât abdomenul lor atinge solul sau este foarte aproape de sol. La mamifere însă picioarele sunt situate sub corp‚ care‚ astfel‚ este ridicat de la sol. Vorbind despre această deosebire‚ Dobzhansky spune: „Oricât de neînsemnată ar putea să pară‚ această schimbare a necesitat importante modificări ale scheletului şi muşchilor.” Acest evoluţionist recunoaşte apoi o altă deosebire foarte importantă dintre reptile şi mamifere: „Mamiferele au o dentiţie foarte elaborată. În locul dinţilor conici‚ foarte simpli‚ ai reptilelor‚ mamiferele dispun de o mare varietate de dinţi pentru a putea ciupi‚ apuca‚ străpunge‚ tăia‚ fărâmiţa şi sfărâma hrana.” Un ultim punct: atunci când s-a produs presupusa transformare a amfibienilor în reptile‚ reziduurile acestor animale n-aveau să mai fie eliminate sub formă de uree‚ ci sub formă de acid uric. În schimb‚ o dată ce reptilele au devenit mamifere‚ a avut loc o evoluţie în sens invers. Astfel mamiferele‚ ca şi amfibienii‚ îşi elimină reziduurile sub formă de uree. Aceasta ar fi de fapt o întoarcere înapoi a procesului evolutiv‚ ceea ce‚ teoretic‚ nu ar trebui să se producă.

 

Abisul cel mai adânc dintre toate:

 

 Referindu-ne la fizicul său‚ omul poate fi definit în general drept un mamifer. Însă un evoluţionist a declarat: „Nu s-ar putea comite o eroare mai tragică decât aceea de a-l considera pe om drept un simplu animal. Omul este unic; el diferă de toate celelalte animale prin numeroasele lui însuşiri cum sunt limbajul‚ tradiţiile‚ cultura şi o perioadă enorm de lungă de creştere şi de grijă părintească.” - Joseph Oswald Louis. Ceea ce îl deosebeşte radical pe om de toate celelalte creaturi de pe pământ este creierul său. Informaţiile înregistrate de către cei circa 100 de miliarde de neuroni pe care îi conţine creierul uman ar umple paginile a circa 20 de milioane de volume! Limbajul său‚ ca şi capacitatea sa de a raţiona‚ de a dispune de gândire abstractă‚ îl face cu totul deosebit de animale. În plus‚ facultatea de a înmagazina cunoştinţe este una dintre caracteristicile sale cele mai remarcabile. Utilizarea acestor cunoştinţe i-a permis să depăşească toate celelalte forme de viaţă terestră‚ până acolo încât să ajungă pe Lună şi să se întoarcă înapoi. Da‚ într-adevăr‚ creierul uman este deosebit şi infinit mai complex decât orice alt lucru din Universul cunoscut.⁠ O altă trăsătură care face ca prăpastia dintre om şi animal să fie cea mai adâncă dintre toate este faptul că omul are capacităţi morale şi spirituale care rezultă din calităţi ca iubirea‚ dreptatea‚ înţelepciunea‚ puterea şi mila. La aceasta face aluzie Geneza atunci când spune că omul este făcut „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Această prăpastie dintre om şi animal este un adevărat abis‚ cel mai adânc dintre toate. - Geneza 1:26.

 Există deci enorme deosebiri între principalele grupuri de forme de viaţă‚ care se disting între ele prin structurile‚ instinctele şi însuşirile proprii. Este rezonabil oare să credem că ele au putut veni în existenţă în urma unor accidente‚ prin forţa întâmplării? După cum am văzut‚ mărturia fosilelor nu sprijină deloc această teorie. Nu a fost găsită nicio fosilă care să permită aruncarea de punţi peste aceste abisuri. Lucrurile stau aşa cum au spus Hoyle şi Wickramasinghe: „Formele intermediare lipsesc din documentele fosile. Noi ştim acum de ce. Înainte de toate‚ deoarece nu au existat forme intermediare.”  Tuturor acelora care au urechi de auzit‚ documentele fosile le spun: „Creaţie specială.”