ORAȘE DISPĂRUTE - MOHENJO-DARO - INDIA!

 

ORAȘE DISPĂRUTE - MOHENJO-DARO - INDIA!

  La trecerea pragului din preistorie în epoca istorică, consemnată prin izvoare materiale sau scrise, umanitatea şi-a conturat trei mari areale geografice de salt. Acele areale au fost martorele apariţiei şi a dezvoltării unor civilizaţii de avangardă, care au depăşit cu mult nivelurile atinse de om pe restul întinderilor continentale. Popoarele ce au apărut sau au migrat în principalele areale de salt al civilizaţiei, au purtat, la rândul lor, o multitudine de aptitudini specifice, ce au conturat civilizaţii deosebite. Totuşi, împletirea, convieţuirea sau suprapunerea componentelor a dat naştere unei civilizaţii generale, de sinteză, pentru fiecare mare areal. Cele trei mari zone ale civilizaţiei umane de la începuturile istoriei au fost: cel mediteranean şi al Asiei Anterioare, cel indian şi cel est - asiatic (chinez). Imensul bloc continental format din Europa, Asia şi Africa a constituit leagănul genezei biologice umane dar şi tărâmul primelor salturi de la primitivism la umanitate.

  Cel mai studiat şi mai apreciat centru de civilizaţie a fost cel mediteranean, cel care a părut posterităţii ca esenţial şi primordial. Prin supraaprecierea lui a luat naştere tendinţa de centrare a istoriei omenirii în Europa şi pe ţărmurile scăldate de Marea Mediterană. Celelalte centre de civilizaţie depărtate de istoricii europeni, au intrat în penumbră, rămânând mult timp necunoscute la adevărata lor valoare. Studiile arheologice şi arhivistice asupra centrelor robuste de civilizaţie indiană şi chineză sunt de dată recentă sau foarte recentă. Concluziile au stupefiat uneori lumea ştiinţifică europeană zguduind din temelii unele concepţii şi convingeri ce păreau imuabile. S-a văzut, cu fiecare etapă, că nu numai rasele europene sau mediteraneene au purtat scânteia autodepăşirii şi a înălţării pe scara ascendentă a civilizaţiei. Dimpotrivă, s-a constatat că în multe etape şi în multe domenii zonele asiatice, indiană sau chineză, au devansat lumea mediteraneană şi că au influenţat-o chiar pe căile necunoscute ale unei antichităţi îndepărtate. În decada a treia a secolului al XX-lea rezultatele săpăturile arheologice de pe malurile Indusului au emoţionat lumea ştiinţifică. Atunci s-au scos la iveală vestigiile impresionante ale unei civilizaţii indiene antice. O salbă de aşezări urbane de pe malurile Indusului dovedeau existenţa unei civilizaţii foarte înaintate ce se conturase cu cinci mii de ani înainte, înflorise aproape un mileniu şi se stinsese după anul 2000 î.H.. O populaţie misterioasă, cu origini necunoscute a lăsat posterităţii mărturii aproape incredibile despre gradul înalt al organizării vieţii ei, al deprinderilor, al posibilităţilor materiale şi de îndemânare aplicativă.

 Hipnotizaţi de prioritatea şi centrismul istoric al arealului de evoluţie mediteranean şi european, istoricii nu au putut imagina existenţa unor civilizaţii sau populaţii egale pe scara dezvoltării, cu o piele nu totdeauna foarte albă şi pe tărâmuri îndepărtate. Multe secole, infatuarea europeană, mai ales occidentală, nu a putut accepta că şi alte populaţii de pe alte continente, au avut contribuţii remarcabile şi uneori superioare în creaţia materială şi spirituală în raport cu lumea omului mediteranean. Principiile de viaţă şi de dezvoltare europeană au fost considerate şi sunt încă considerate drept etalon, drept cele care trebuiesc impuse în cântărirea tuturor fenomenelor şi a evoluţiilor umane, de pe întreg globul. De pe această platformă ideatică, europenii au ignorat civilizaţiile superioare ale populaţiilor de pe alte continente, le-au distrus fizic şi spiritual, le-au şters mărturiile arheologice sau consemnările scrise şi orale. Au trecut pe lângă ele cu ignoranţă şi dispreţ, apreciindu-le în cel mai bun caz ca pe nişte curiozităţi exotice. În foarte multe cazuri au devastat monumentele inestimabile, prelevând din ele părţile cele mai valoroase şi înghesuindu-le în muzee despersonalizate. Imense cantităţi de mărturii materiale arheologice sau scrise s-au pierdut pe timpul transporturilor, zăcând acum pe fundul mărilor sau al fluviilor. Altele au fost distruse de războaie, de greşeli în manipulare, de încercări nedibace de recondiţionare, prin furturi sau vandalism. În ultimul secol şi jumătate o pleiadă de oameni de ştiinţă remarcabili şi chiar de arheologi amatori oneşti au făcut dezvăluiri neplăcute egocentrismului european, contribuind cu onestitate la dezvoltarea cadrelor indigene de arheologi şi de specialişti din marile areale de civilizaţie. Furtul de obiecte de artă cu caracter istoric a fost interzis de ţările deţinătoare ale vestigiilor sau beneficiare ale cercetărilor arheologice. Contribuţia oamenilor de ştiinţă locali la dezvăluirea vestigiilor şi a evoluţiilor istorice a crescut. Cu încetul, istoria omenirii a îmbrăcat o haină mult mai adevărată, neconformă cu vederile rasiste ale cercurilor din fostele ţări coloniale sau superdezvoltate. Chiar la mijlocul secolului XX, în condiţiile unei arheologii ştiinţifice, bazate pe aportul multor altor ştiinţe, s-au elaborat teorii istorice care tindeau să demonstreze că deţin adevărul absolut asupra evoluţiei civilizaţiei umane în general, sau asupra unor zone restrânse în particular. Una din aceste teorii formulată categoric şi absolutist s-a dovedit cea intitulată şi mediatizată sub deviza „Istoria începe la Sumer”. Mulţi istorici şi multe lucrări au preluat teoria lansată de sumerologi, în frunte cu remarcabilul S.N. Kramer, deşi toate descoperirile spectaculoase din fostul Sumer nu puteau fi datate anterior unora mult mai remarcabile din Egipt, sau erau egale ca vechime cu altele din areale arheologice mai puţin mediatizate. De altfel, analiza amănunţită a mărturiilor scoase la lumină din vieţuirea Sumerului, dezvăluie o artă minoră şi perisabilă, o cultură a lutului nears şi ars, cu orizonturi limitate în raport cele ale popoarelor ce lucrau în piatră sau marmură. Am amintit, în acest context, de civilizaţia aproape legendară a Sumerului deoarece se pare că a avut legături neaşteptat de strânse cu civilizaţia cea mai veche de pe pământul indian, cu oraşele dispărute de pa valea Indusului, despre care se va aminti, în cele ce urmează. Văile rodnice ale apelor au fost de la începuturi zone populate dens. Acolo se întruneau cele mai prielnice condiţii pentru practicarea agriculturii, pentru creşterea vitelor, pentru pescuit şi vânătoare. Văile râurilor au asigurat o mai abundentă şi mai lesnicioasă procurare a hranei, eliberând individul şi societatea de problema cea mai acută a subzistenţei. Uşurarea procurării hranei a eliberat energiile şi disponibilităţile umane spre alte îndeletniciri concrete şi creative. Asigurarea hranei a atras creşterea populaţiei în acele zonă şi ca efect apariţia treptată a aşezărilor cu caracter sătesc şi apoi a celor cu caracter urban. Între zidurile oraşelor s-au dezvoltat comerţul, meşteşugurile, arta şi ştiinţa.Văile apelor din zonele calde ale pământului au devenit leagănul unor culturi înfloritoare, de avangardă. Aşa s-a întâmplat pe văile fluviilor Nil, Tigru, Eufrat, Indus, Gange, Yangtze şi pe multe alte cursuri de ape mai mici. Destul de târziu, pe scara evoluţiei arheologiei, India antică a intrat în sfera preocupărilor. Destul de târziu s-a descoperit că pe valea Indusului au existat aşezările unei civilizaţii superioare şi străvechi. Această împărăţie civilizată fusese complect dată uitării până acum mai bine de un  veac şi jumătate, adică până în anul 1856 când colonialiştii englezi au dezvăluit-o cu totul întâmplător şi fără a o aprecia. Ocupanţii englezi ai subcontinentului indian au început în acel an construirea liniei ferate est - indiene. Linia parcurge 1.500 de kilometri de la Karaci (actualul Pakistan) pe lângă Indus, pătrunde în provincia Punjab şi atinge Lahore. La construirea talazului necesar terasamentului, s-a resimţit lipsa pietrei pentru consolidare şi a pietrişului. Lucrătorii indieni au desconspirat inginerilor englezi existenţa unei coline cu ruine, sub care zăcea un imens depozit de cărămizi. Constructorii au fost astfel scutiţi de grija de a-şi mai procura piatra necesară lucrărilor de consolidare. Dealurile înconjurătoare şantierului au fost exploatate ca nişte adevărate cariere. Principala victimă a constituit-o aşezarea antică de lângă localitatea Harappa, situată pe cursul mijlociu al fluviului. De acolo s-au extras sute de mii de cărămizi fără a se manifesta nicio preocupare pentru originea sau vechimea lor, pentru întocmirea unor schiţe de amplasare a ruinelor, sau pentru colectarea unor resturi sau mărturii de altă natură (unelte, figurine, vase, arme, bijuterii etc.). Totul s-a lăsat la voia întâmplării şi a iniţiativei salahorilor.  Lumea ştiinţifică avea să-şi manifeste interesul, faţă de acele ruine, mult mai târziu, în deceniile al treilea şi al patrulea al secolului XX. Descoperirile arheologice au fost considerate curând drept cele mai de seamă ale secolului al XX-lea. S-au scos la lumina zilei câteva aşezări de tip urban, locuite de un popor stabilit pe valea Indusului încă de la începuturile mileniului al III-lea î.H.. Oraşele protejau aceeaşi cultură, o civilizaţie înfloritoare şi întinsă peste 800.000 de hectare. Datorită trăsăturilor comune, cultura nou descoperită a fost denumită „cultura Harappa”, amintind de localitatea contemporană unde constructorii feroviari distruseseră cu răceală prima localitate descoperită în adâncurile pământului. La Harappa pagubele produse prin scoaterea cărămizilor erau atât de mari încât nici fundaţiile caselor nu s-au mai distins. S-a pornit atunci la cercetarea celorlalte coline cu ruine, înşiruite pe valea Indusului, între Hyderabad şi Yacobabad, mergându-se pe urmele unor aşezări preistorice.

 Savantul indian R.D. Banerjia a descoperit în 1922, pe malul apusean al Indusului, vestigiile unei mânăstiri budiste - „stupa” - veche de peste două mii de ani. Acele ruine au fost dezvelite, dar sub fundaţiile lor s-a constatat prezenţa unor zidării mult mai vechi. Acelea erau ruinele anticului oraş Mohenjo-Daro - ,„Lăcaşul morţilor” (Provincia Sindh). O mare parte din oraşul dispărut s-a scos la lumina zilei. Străzile lui pustii şi labirintul numeroaselor fundaţii de clădiri amintesc de imaginea unui oraş distrus de un cataclism apocaliptic. Se remarcă în mod evident că oraşul de la Mohenjo-Daro, datând de la începutul mileniului al III-lea î.H. (aproximativ din jurul anului 2700 î.H.) s-a ridicat după un plan precis. Faptul dovedeşte vechimea mult mai adâncă în timp a civilizaţiei pe care o reprezenta, dominată de o experienţă urbanistică bine conturată, cu elemente înaintate şi sedimentate prin practică. Este cel mai vechi oraş apărut sub ochii oamenilor din secolul al XX-lea, care dezvăluie printre altele existenţa unei administraţii urbane, cea mai veche cunoscută până acum. Acea administraţie a fost capabilă să dirijeze înălţarea şi organizarea oraşului după principii bine respectate.  În Mohenjo-Daro ca şi în celelalte oraşe ale culturii Harappa, arta construcţiilor atinsese un nivel ridicat, fiind înconjurat de ziduri groase din cărămidă şi întinzându-se pe sute de hectare (încă departe de a fi decopertate în întregime). Străzile, triste astăzi, sunt bine aliniate, întretăindu-se în unghiuri drepte (asemănător sistemului urbanistic hipodamic imaginat după două milenii şi jumătate de Hippodamos din Milet şi aplicat de civilizaţie elenistică). Toate arterele principale, dintre care una lungă de 800 de metri sunt orientate est-vest sau nord-sud, pentru ca vântul predominant de pa valea Indusului să poată pătrundă nestăvilit. Curentul de aer provocat de curgerea fluviului aducea răcoarea atât de necesară locuitorilor, în anotimpurile cu soare dogoritor. Străzile din Mohenjo-Daro erau destul de largi în comparaţie cu cele din alte aşezări ale antichităţii sau ale epocii medievale. Cele principale permiteau o circulaţie intensă şi lesnicioasă pentru carele trase de animale în ambele sensuri. Alinierea caselor pe aceste artere era perfectă.Foarte multe case, deşi executate numai din cărămidă, prezintă temelii neobişnuit de puternice. Faptul demonstrează că aveau mai multe etaje, probabil două sau trei. Acoperişurile caselor erau plate şi înconjurate cu un fel de balustradă din zidărie. Pe acele acoperişuri terasă locatarii puteau savura răcoarea serilor şi poate chiar dormeau în nopţile liniştite de vară, aşa cum se mai obişnuieşte şi astăzi în Orient. Zidurile exterioare ale caselor erau oarbe, sistem devenit clasic în lumea urbană orientală. În acest fel încăperile casei erau ferite de razele soarelui, de privirile curioase sau de atacatori nedoriţi. Cea mai mare parte din locuinţele, pentru o singură familie, din Mohenjo-Daro se dovedesc destul de încăpătoare chiar în raport cu pretenţiile moderate, lăsând să se presupună nu numai o tradiţie dar şi o bogăţie relativă a locuitorilor. Ulterior, o parte a caselor au fost amenajate pentru uzul mai multor familii, prin ridicarea unor ziduri despărţitoare. Pe aceeaşi suprafaţă s-au amenajat mai multe locuinţe în condiţiile suprapopulării oraşului încorsetat de ziduri. Unele locuinţe aveau suprafeţe foarte mari ce atingeau sute de metri pătraţi. Ele reprezentau nivelul de trai al clasei conducătoare şi avute. Toate casele, indiferent de mărime sau de poziţionare faţă de zona centrală a aşezării, erau lipsite de podoabe arhitectonice şi chiar de ornamentări din cărămidă. Interioarele se bucurau de o atenţie specială a proprietarilor. Erau relativ confortabile, cu camere pentru băi, cu fântâni individuale şi cu instalaţii de canalizare. Camera de baie se regăseşte aproape în fiecare locuinţă. Podeaua ei era placată cu cărămizi alăturate strâns. Rigole de cărămidă şi ţevi de argilă colectau apele reziduale, care apoi se scurgeau în canale colectoare, tot îngrijit zidite din cărămidă. Acestea erau atât de încăpătoare şi prevăzute cu atât de multe orificii de acces, încât puteau absorbi apa celor mai puternice averse. Chiar furtuna cea mai puternică nu putea provoca inundarea străzilor sau caselor. O parte din sistemul de canalizare a dăinuit, bine conservat, timp de cinci mii de ani. Canalele mari şi mici puteau fi uşor curăţite deoarece erau prevăzute cu capace detaşabile de cărămidă sau piatră. Se poate aprecia că la Mohenjo-Daro s-a descoperit un sistem de canalizare unitar pentru întreaga aşezare, cel mai perfecţionat dintre sistemele de canalizare, cunoscut pentru acea vreme, din tot Orientul antic. El cuprindea canale principale, bazine de decantare şi scurgeri adiacente pentru apa de ploaie. Cu prilejul săpăturilor s-au găsit numeroase fântâni construite cu iscusinţă şi căptuşite cu cărămidă. Fântânile publice sau individuale, numărul şi amenajarea lor, denotă că alimentarea cu apă era bine organizată.

 La Mohenjo-Daro s-a descoperit un bazin public pentru băi rituale, bine păstrat. Construcţia lui desăvârşită permite să se presupună că acei ce l-au construit aveau o mare experienţă în executarea unor asemenea construcţii. Bazinul avea dimensiunile de 7 x 12 metri şi era prevăzut cu trepte de acces spre adâncimea sa şi cu o bordură lată pe margine. Alături de bazin există opt camere de baie legate prin câte o scară de etajul superior, astăzi dispărut. În acel bazin şi în băile adiacente locuitorii se îmbăiau şi se purificau de păcate înainte de a pătrunde în templu şi de a se înfăţişa zeului. Astăzi obiceiul este păstrat în unele zone ale Indiei, fiind impus de preoţi.

  Întreaga organizare a oraşului Mohenjo-Daro subliniază în mod evident stadiul incomparabil de civilizaţie la care a ajuns acea cultură de pe valea Indusului între sfârşitul mileniului al IV-lea şi începutul mileniului al III-lea î.H.. Cultura străvechiului oraş era o cultură mixtă, o îmbinare a ruralului cu urbanul. Trăsăturile urbane ale civilizaţiei Harappa sunt însă predominante. Acest lucru demonstrează paleta şi nivelul meşteşugurilor practicate dar mai ales nivelul relativ înalt al artelor plastice, toate demonstrate de obiectele găsite prin săpături. Pe lângă obiectele de bronz de cea mai largă folosinţă, pe lângă bijuterii, olărie, ţesături unice de bumbac, statuete de lut, obiecte de piatră şi arme, locuitorii din Mohenjo-Daro au lăsat numeroase sigilii amulete şi sigilii cilindrice, făcute din steatită sau din alte materiale. Acestea redau în relief imaginea artistic lucrată a unor animale ca: tauri, bivoli, tigri, elefanţi şi crocodili, vădind un rafinament ce nu poate fi decât rezultatul unei arte foarte evoluate. Multe din aceste obiecte mici, de tip amuletă sau sigiliu poartă unele inscripţii într-o scriere criptică ce aminteşte de hieroglife. Scrierea n-a putut fi încă descifrată în întregime.  Obiectele amuletă şi sigiliu sunt asemănătoare cu cele din civilizaţia sumeriană contemporană şi nu este exclusă o legătură strânsă între cele două lumi, de pe Indus şi din sudul Mesopotamiei. Acest fapt ar explica şi marea asemănare dintre vechea scriere sumeriană şi cea hindustană. S-au constatat de asemenea mari asemănări antropomorfe între rămăşiţele de oseminte provenite de la cele două populaţii îndepărtate. Există o asemănare atât de mare între craniile descoperite încât unii savanţi au împins ipotezele lor până la a presupune că ambele popoare se trag din strămoşi comuni şi că sumerienii ar fi trăit cândva pe valea Indusului, de unde au emigrat mai târziu în Mesopotamia. Aceste teorii fac să cadă părerea clamată de S.N. Kramer că „Istoria începe la Sumer”.

  Arta civilizaţiei Harappa, marcată cel mai puternic prin vestigiile de la Mohenjo-Daro, este o artă miniaturală, chiar o artă a jucăriilor, foarte asemănătoare creatorilor în lut din Sumer. Toate obiectele mărunte, dar întregi, creează impresia dezvoltării unei industrii a jucăriilor, ceea ce nu este de acceptat. Miniaturizarea este o caracteristică a civilizaţiei de pe Indus şi nu numai a ei. Printre „jucăriile” descoperite se află numeroase care pe două roţi. Reprezentarea lor atestă nivelul ridicat al civilizaţiei care ştia de folosirea roţii şi probabil încântarea ei faţă de tracţiunea pe roţi. Epoca de înflorire a aşezării de la Mohenjo-Daro se plasează între anii 2700 şi 1700 î.H.. Se presupune că invazia unor popoare cu un stadiu de evoluţie inferior a pus capăt civilizaţiei Harappa. Cu toate că săpăturile au dezvelit nişte schelete fără cap, totuşi oraşele acelei civilizaţii nu au fost distruse de invazii. Ele au fost pur şi simplu păstrate, iar paragina le-a cuprins treptat. Motivul părăsirii unui oraş organizat şi înfloritor ca cel de la Mohenjo-Daro pot fi multiple: vecini periculoşi şi spoliatori, schimbarea climei, epidemii devastatoare etc.. Populaţia a migrat pur şi simplu. Nu se ştie încotro a plecat aşa cum nu se cunoaşte de unde a venit şi unde şi-a mai lăsat urmele. Unele indicii şi unele obiceiuri duc la presupunerea disipării locuitorilor elevaţi ai văii Indusului, în mijlocul populaţiilor subcontinentului indian. Sunt savanţi care susţin că scrierea sanscrită ar proveni din pictogramele de la Mohenjo-Daro, dar numai viitorul va putea confirma sau infirma supoziţia. Cert este că valea Indusului, încă foarte puţin cercetată, mai ascunde încă surprize iar arheologia ne-a avertizat de foarte multe ori să ne ferim de anticipaţii fanteziste.

 Cu mai mult de cinci mii de ani în urmă a existat la Mohenjo-Daro o civilizaţie cu un standard surprinzător de ridicat. Ca orice civilizaţie înaltă, cea de pe Indusul mileniului al III-lea î.H. a fost rezultatul unui proces lung de dezvoltare, proces ce nu s-a desfăşurat numai pe acele locuri. Nu se cunosc etapele anterioare ale dezvoltării ei şi nici teritoriile unde au evoluat. Oraşul de la Mohenjo-Daro pare a fi fost clădit de la început sub forma în care l-a conservat linţoliul de praf terestru şi cosmic depus deasupra sa. Misterioasa lui populaţie avea deja o experienţă avansată când s-a aşezat pe malurile mănoase al fluviului. Mărturiile ei materiale au şocat şi au născut complicate întrebări. Oare dacă s-ar fi găsit mărturii şi asupra spiritualităţii ei, asupra cunoştinţelor medicale, astronomice, geografice etc., întrebările epocii noastre şi-ar fi găsit o parte din răspunsuri sau s-ar fi complicat şi mai mult ? Sub soarele arzător al zilelor indiene şi sub bolţile înstelate al nopţilor de la Mohenjo-Daro se transmite umanităţii un mesaj enigmatic, mesaj ce vizează rădăcinile civilizaţiei umane globale şi probează că ne aflăm încă departe de adevărul despre acele rădăcini.

POVESTE RELIGIOS-S.F. - O VIZIUNE NOUĂ DESPRE DUMNEZEU ÎN CONTEXTUL VIEȚII INTELIGENTE DIN UNIVERS.

 

POVESTE RELIGIOS-S.F. - O VIZIUNE NOUĂ DESPRE DUMNEZEU ÎN CONTEXTUL VIEȚII INTELIGENTE DIN UNIVERS

 Există o Nouă Revelație despre Dumnezeu, o Revelație care îl scoate pe Dumnezeu în afara istoriei antice a omenirii, în afara conflictelor și fanteziilor și neînțelegerilor omenirii. Această Revelație îl duce pe Dumnezeu în panorama mărită a vieții în Univers numită Mai Marea Comunitate.Voi aveți nevoie acum de această nouă înțelegere a lui Dumnezeu pentru că Dumnezeul anticilor a fost un Dumnezeu mic - un Dumnezeu al lumii voastre și al timpului vostru, un Dumnezeu al culturilor voastre, un Dumnezeu al popoarelor voastre în vremuri străvechi. Dar omenirea a depășit acest Dumnezeu, acest Dumnezeu uman, acest Dumnezeu mânios, acest Dumnezeu răzbunător, acest Dumnezeu care pare că este proiecția personalității și a tendințelor voastre. Nu este vorba că anticii au greșit. Doar că înțelegerea lor era limitată. Nu este vorba că au creat un Dumnezeu după propria lor asemănare; numai că ei chiar nu puteau înțelege un Dumnezeu care să fie dincolo de asemănarea lor. Noua Revelație îl prezintă pe Dumnezeu într-un context mai mare, în contextul vieții inteligente din Univers. Acesta nu este un context uman, căci Universul cu care vă confruntați nu este unul exclusiv uman.Nu este un Dumnezeu preocupat numai de lumea aceasta. Nu este un Dumnezeu care judecă în modul în care ați judeca voi sau să condamne în modul în care ați condamna voi. Nu este un Dumnezeu care are nevoie de slavă și venerație, care trebuie să aibă supunere și lingușire. Acela este vechiul Dumnezeu al tribului. Acela este vechiul Dumnezeu care favorizează o națiune în fața alteia, un popor în fața altuia. Aceea este o idee veche despre Dumnezeu.Dar, vedeti voi, Dumnezeu nu a fost niciodată așa. Căci Dumnezeul pe care oamenii l-au privit și pe care l-au venerat, Dumnezeul pe care oamenii l-au înțeles și nu l-au înțeles, a fost mereu Dumnezeul Mai Marii Comunități - vastele întinderi ale spațiului, alte dimensiuni ale realității și nenumărate rase de ființe, atât de diferite de familia umană. Acesta este singurul Dumnezeu al Universului. Nu un Dumnezeu al unei lumi, al unui popor sau al unui trib. Nu un Dumnezeu care gândește, acționează și se comportă în modul în care ființele umane gândesc, acționează și se comportă. Acest Dumnezeu nu este limitat la o singură Revelație pentru omenire, căci au fost Revelații succesive pentru omenire. Acum există o Nouă Revelație pentru omenire care să pregătească familia umană pentru marea schimbare care vine în lume și să pregătească omenirea pentru viitorul său, destinul său și întâlnirea sa cu Mai Marea Comunitate de viață inteligentă din univers. Nu va fi posibil pentru tine să te gândești la Dumnezeu în vechile moduri dacă vrei să înțelegi Noua Revelație a lui Dumnezeu pentru lume. Nu vei fi capabil să înțelegi realitatea și înțelesul vieții inteligente din Univers dacă te gândești la Dumnezeu în vechile moduri. Căci vechiul Dumnezeu a fost exclusiv pentru omenire - un Dumnezeu al unei națiuni, un Dumnezeu al unui popor, un Dumnezeu al unei rase, un Dumnezeu al unei singure lumi. De aceea vechiul Dumnezeu a fost prea limitat și zărit prea mult numai în asemănarea omenirii (pentru oameni]) fără ca omenirea să poată să înțeleagă natura reală și scopul lui Dumnezeu, chiar și aici în această lume.

 Vechiul Dumnezeu ducea oamenii la război. Vechiul Dumnezeu părea să nu aibă nicio preocupare pentru bunăstarea oamenilor și națiunilor pe care Dumnezeu nu le favoriza. Vechiul Dumnezeu a fost folosit de regi, monarhi și națiuni pentru a justifica și a amplifica nemulțumirile și ambițiile națiunilor lor. Vechiul Dumnezeu părea să se bucure prin pedepsirea omenirii pentru inevitabilele erori pe care omenirea le-ar face în starea sa de separație/despărțire de Dumnezeu trăind în această lume. Întreaga noțiune despre Rai și Iad este construită în jurul convingerilor și presupunerilor despre vechiul Dumnezeu. Noul Dumnezeu, Dumnezeul Mai Marii Comunități, Dumnezeul unei realități mai mari față de a voastră necesită o redefinire a tuturor acestor lucruri. Căci realitatea lui Dumnezeu este atât de diferită față de cum a fost considerat și cum s-a crezut în Dumnezeu, în trecut.Dumnezeu nu favorizează o națiune în fața alteia. Dumnezeu nu conduce popoare la război. Dumnezeu nu voiește victoria unei națiuni în fața alteia sau cucerirea unui popor de către alt popor. Dumnezeu nu voiește dezastre naturale, plăgi, boli sau catastrofe.Puteți da vina pentru aceste lucruri pe vechiul Dumnezeu, dar nu pe noul/adevăratul Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu a pus în mișcare forțele naturii, evoluția, și schimbările geologice încă de la începuturile timpurilor, și acelea merg toate singure acum.Dumnezeu este inteligent. Dumnezeu nu trebuie să conducă orice lucru minor. Dumnezeu nu are nevoie să vă miște sângele prin vene sau să vă opereze milioane de celule. Dumnezeu nu trebuie să conducă vremea din lume. Dumnezeu nu trebuie să conducă națiunile lumii sau economiile lumii. Este totul pus în mișcare. Este pus în mișcare de la începuturile timpurilor.Dumnezeu privește asupra lumii și asupra tuturor lumilor, chemându-i pe cei separați să se întoarcă, chemându-i prin căile religiei, chemând prin căile conștiinței, chemând prin căile iubirii și a recunoașterii adevărate. Pe Dumnezeul Universului nu-l interesează care sunt convingerile tale religioase atâta timp cât ele te pot sprijini în a te aduce la Cunoașterea mai adâncă pe care Dumnezeu a pus-o în interiorul tău - o inteligență adâncă pe care Dumnezeu a pus-o în tine să te îndrume, să te protejeze și să te ducă într-un mai mare serviciu și contribuție în lume.

 Vechiul Dumnezeu a fost dominat de instituții religioase. Dacă n-ai fi susținut acele instituții și nu ai fi crezut în ideologia lor, era considerat că vei fi bun de trimis în Iad, că tu l-ai ofensat pe Dumnezeu.Dumnezeu nu ține cont de aceste lucruri. Convingerile și fascinațiile, obsesiile și fanteziile omenirii nu sunt ceea ce îl mișcă pe Dumnezeu. Ci mișcarea mai adâncă a inimii și a conștiinței. Actul de dăruire altruistă. Actul de iertare și dorința de a contribui dincolo de nevoile și preferințele personale ale omului. Recunoașterea unuia de către altul. Un dușman care devine prieten. Vindecarea lumii naturale care a fost prădată. Acestea sunt lucrurile care îl mișcă pe Stăpânul Universului.Dacă este să înțelegeți destinul si viitorul omenirii în cadrul Mai Marii Comunități a vieții din Univers, dacă este să înțelegeți cum să vă pregătiți pentru Marile Valuri ale schimbării care sosesc în lume, atunci trebuie să aveți o nouă experiență și înțelegere a Divinului. Dacă rămâneți agățați de ideile vechi și de definițiile vechi, nu veți înțelege cu ce se confruntă omenirea și cum se poate pregăti. Veți crede că este sfârșitul timpurilor. Veți crede că este marea pedeapsă. Veți crede că este bătălia finală - toate aceste genuri de lucruri care par să indice un final grandios al experienței umane.

 Omenirea doar părăsește un stadiu al dezvoltării sale și intră într-altul. Este o măreață tranziție de la o lume a societăților tribale și facțiunilor războinice către o omenire mai unită și mai puternică - o omenire care poate trăi, funcționa și rămâne liberă într-o Mai Mare Comunitate a vieții, o omenire care poate înfrunta intervenția din partea altor rase din Univers și care-și poate stabili propriile reguli de angajare aici, o omenire unită care poate învăța să locuiască în cadrul granițelor și a resurselor limitate din această lume fără a le conduce în uitare și declin.O omenire unită va avea nevoie de o nouă experiență și înțelegere a Divinului dacă este pe cale să facă această măreață tranziție și să evite creșterea nesfârșită a tentației către conflict, competiție și război. Confruntându-vă cu o lume a resurselor în scădere, o lume a distrugerii mediului, o lume a climei violente și a instabilității economice în creștere, veți avea nevoie de o mai mare experiență a Divinului și în mod particular a puterii Cunoașterii din interiorul vostru. La acest nivel mai adânc sub suprafața intelectului vostru este locul în care Dumnezeu vă va atinge si vă va mișca prin însăși forța de atracție a Divinului. Nu îl poți înțelege pe Dumnezeu cu intelectul tău. Tu nu îl poți reduce pe Dumnezeu la un principiu rațional. Trebuie să vezi că Dumnezeu nu operează toate funcțiile lumii, căci acestea au fost puse în mișcare la începuturile timpurilor. Nu este niciun conflict aici între creație și evoluție. Chiar nu există niciun conflict între religie și știință. Ele sunt toate născute din aceeași realitate, aceeași nevoie de a înțelege viața, aceeași nevoie de a corecta eroarea umană și de a stabili un viitor sigur și protejat pentru familia umană.Religia și știința sunt corupte de aceleași forțe - dorința de putere individuală, dominarea unui grup peste altul, instituții luptând pentru supremație. Ele sunt amândouă ortodoxe în în propriile drepturi, și amândouă tind să fie limitate și auto-defensive.În locul încercării de a lega trecutul de prezent și viitor, este cel mai bine să fie lăsat trecutul, pentru a vedea că înțelegerea omenirii a Divinului este un proces evoluționar în sinea lui. Dacă încercați să legați viitorul de trecut, fie veți nega viitorul, fie va trebui să vă schimbați înțelegerea în privința trecutului. Niciun mare lider nu va veni să ducă omenirea într-un viitor glorios. Niciun individ nu va veni să rezolve toate scorurile și să obțină răzbunare asupra sceleraților. Aceea este vechea idee despre Dumnezeu. Nu mai este relevantă și, în primul rând, nu a fost niciodată adevărată. Este dorința oamenilor pentru o rezolvare finală a enigmelor vieții, a întrebărilor vieții și a problemelor vieții. Nu te gândi că prin a crede într-o ideologie religioasă, vei fi salvat. Pentru a te reuni cu Dumnezeu, tu trebuie să devii mai mult precum ceea ce Dumnezeu a creat într-adevăr în tine. Dumnezeu a pus Cunoașterea în interiorul tău să te îndrume și să te mântuiască. Credințele sunt secundare și adesea stau în calea acestei salvări.Gândindu-te că religia ta este singura religie adevărată, acest fapt va sta în calea salvării tale. Condamnând alte națiuni, popoare și religii, te vei împiedica de la primirea acestei salvări. Fiind fariseic și apărătorul credinței tale, te vei orbi și îți vei întoarce spatele la Dumnezeu. Trebuie să ai curajul și credința în Divin să te gândești la Dumnezeu din nou, să realizezi responsabilitățile tale aici și să recunoști că ai fost trimis în lume pentru a fi un contribuitor, nu un judecător sau un critic. Aici tu trebuie să realizezi că Dumnezeu a inițiat toate religiile lumii, și că ele toate au fost schimbate de oameni, chiar schimbate radical. Pentru a corecta erorile trecutului, pentru a reînnoi credința adevărată, și pentru a evoca marele adevăr al religiilor antice în forma lor pură, Dumnezeu a trimis o Nouă Revelație în lume, nu pentru a înlocui religiile lumii, ci pentru a le clarifica și a le da o nouă tărie și putere și o mai mare unitate între ele. Nu este doar o corecție, însă. Este o pregătire pentru un viitor care va fi diferit de trecut. Voi vă confruntați cu un Univers non-uman. Vă confruntați cu distrugerea mediului și o tot mai mare instabilitate si nesiguranță în lume. Vă confruntați cu o lume a resurselor în scădere, o lume în care o populație tot mai mare va trebui să bea dintr-o fântână în scădere ușoară.

 Te poți ruga la Dumnezeu să te salveze, dar Dumnezeu te-a trimis pe tine aici să salvezi lumea, să-ți joci mica dar esențiala parte în asta. Nu este sfârșitul timpului. Este o mare tranziție. Nu este sfârșitul lumii. Este o recunoaștere măreață și un nou timp al Revelației. Multe lucruri se vor sfârși. Multe moduri de viață vor trebui să fie modificate. Înțelegerea umană va trebui să se schimbe. Responsabilitatea umană va trebui să crească. Compasiunea umană va trebui să crească. Iertarea umană va trebui să crească. Va părea precum sfârșitul timpurilor, ca și cum întreaga lume cade pe tine, un timp cataclismic al schimbării și perturbării. Dar este într-adevăr un timp pentru omenire să se maturizeze, să devină înțeleaptă și să se pregătească pentru viitorul său.Doar Dumnezeu știe ce vine la orizont, și doar Dumnezeu vă poate pregăti pentru asta în întregime. Poate veți recunoaște anumite soluții pentru aspecte ale problemelor lumii, dar nu vă puteți pregăti singuri pentru Marile Valuri ale schimbării sau pentru întâlnirea voastră cu viața inteligentă din Univers.

  Dumnezeu a trimis o Nouă Revelație în lume pentru a pregăti omenirea pentru viitorul său, pentru a avertiza omenirea de marile pericole din cadrul lumii și de dincolo de lume și pentru a binecuvânta omenirea cu puterea și prezența Cunoașterii care a fost plasată ca o tărie mai adâncă înăuntrul fiecărei persoane, pentru ca omenirea să aleagă pace peste război, cooperare peste diviziune, libertate peste capitulare și responsabilitate peste slăbiciune. Aceasta nu este providența câtorva indivizi inspirați sau a unor puține mici grupuri care lucrează în sprijinul familiei umane. Ea va trebui să fie ceva care va trebui să ajungă pretutindeni. Nu toată lumea va trebui să primească și să creadă în Noul Mesaj de la Dumnezeu, dar el trebuie să ajungă la destui oameni pentru a avea impactul său aici, pentru a furniza o nouă conștientizare și experiență a Divinului în viața voastră și a mișcării profunde a vieții voastre. Aici va trebui să lăsați în urmă noțiunile voastre despre Rai și Iad și credința voastră într-o zi finală a judecății și toate aceste lucruri, căci ele nu se vor potrivi cu realitatea mai mare în care voi intrați. Dacă tu urmărești Cunoașterea, vei deveni mai apropiat de Dumnezeu. Dacă negi Cunoașterea și îți urmărești fricile și ambițiile, vei deveni mai îndepărtat de Dumnezeu. Dacă tu contribui cu darurile tale în lume, nu vei mai avea nevoie să te întorci iar aici. Vei fi finalizat acest ciclu al evoluției și dezvoltării tale. Dumnezeu nu are de gând să te aducă pur si simplu înapoi în Rai. Dumnezeu te va pune la muncă în Univers, în realitatea celor separați. Tu ai multe sarcini actuale și multe sarcini viitoare. Nu fugi de acestea în Rai căci, vezi tu, este multă muncă de făcut. Dumnezeu nu irosește această oportunitate. Izbăvirea ta trebuie să fie o sursă de inspirație pentru alții și trebuie să continue să aibă un efect rezonant și pozitiv asupra vieții în Univers. În final, Dumnezeu îi va recâștiga pe toți înapoi, până și pe cei mai scelerați. Ei doar vor trebui să muncească mai mult pentru a se izbăvi. Ei vor trebui să ofere mai mult să contracareze impactele nocive asupra altora. Aici regii vor trebui să fie cărăuși de apă și să lucreze câmpurile. Aici tiranii vor trebui să măture străzile. Oamenii sunt nerăbdători. Ei vor o zi a judecății. Ei vor ca totul să fie terminat. Ei nu vor să trebuiască să trăiască cu mari întrebări, mari întrebări nerezolvate. Ei vor ca Dumnezeu să îi pedepsească pe alții pe care ei nu pot sau nu vor să-i pedepsească. Ei cred că știu ce este justiția. De aceea vechiul Dumnezeu este plin de răzbunare și furie și renegare în care oamenii sunt forțați să creadă cu amenințarea morții și Iadului. Acesta este un mod primitiv de a privi viața. Este un mod ignorant de a privi viața. El nu ține cont de realitatea Divinului sau de realitatea naturii și destinului vostru Divin. Dumnezeu îi va chema pe toți înapoi în cele din urmă, dar în cele din urmă poate fi peste mult timp de acum. Între timp, tu suferi; trăiești în întuneric și confuzie. Nu îți realizezi puterea, valoarea sau mai marea tărie a Cunoașterii din interiorul tău. Ea (Cunoașterea) așteaptă să fie descoperită, și încearcă să te salveze chiar și în acest moment. Dacă omenirea are să scape de un colaps major în viitor, dacă aveți să scăpați de dominația altor rase din Univers, trebuie să ascultați acum și să dobândiți o nouă și o mai mare înțelegere a prezenței și puterii Divine în viața voastră, natura reală a destinului uman și ceea ce va fi necesar de la popoare, grupuri și națiuni pentru a alege înțelept în fața unei lumi în schimbare. Aici vechile tale credințe sunt clarificate și purificate. Aici tu nu abandonezi marile tradiții. În schimb, tu vezi legătura dintre ele și marea valoare și înțelepciune care se află chiar în inima învățăturilor lor. Însă cosmologia voastră se va schimba pentru că voi intrați în Mai Marea Comunitate. Religia voastră acum nu poate fi o religie doar a unei singure lumi sau doar a unui singur popor. Va trebui să fie o religie a Mai Marii Comunități - un Dumnezeu al Universului, o spiritualitate a Universului, acel lucru care vă unește și vă leagă unul de altul în ciuda perspectivelor și interpretărilor voastre diferite. Luptați împotriva acestui lucru și luptați împotriva voinței și scopului lui Dumnezeu pentru omenire. Respingeți acest lucru și respingeți viitorul vostru, evoluția voastră și educația primară pe care trebuie să o primiți în aceste vremuri. Dezlănțuiți-vă împotriva Noii Revelații a lui Dumnezeu și vă veți distanța mai departe de puterea și prezența lui Dumnezeu în viața voastră. Ele sunt toate conectate, aceste Revelații, dar voi trebuie să vedeți firul și conținutul lor pur pentru a înțelege acest lucru.

 O mare parte din ceea ce cred oamenii este o pură creație umană - poveștile, miracolele, tradițiile poveștilor și miracolelor - o creație umană. Că Dumnezeu a creat lumea în câteva zile - o creație umană, o încercare a înțelegerii limitate de a pricepe realitatea și misterul Creației. Este ca și cum ai întreba un copil de 5 ani să vorbească despre evoluția lumii. El poate face asta doar într-un limbaj atât de simplu, simple povești și un simplu interval de timp. El nu poate înțelege momentan întinderea, imensitatea și complexitatea a ceea ce privește.

 Pe măsură ce îți extinzi conștientizarea și înțelegerea, tu dobândești o mai mare înțelegere a Divinului, miracolul Creației și chiar mai marele miracol al izbăvirii. Aici noul Dumnezeu este vechiul Dumnezeu, dezvăluit și clarificat, nu îmbracat în înțelegeri antice sau mitologii antice. Căci există doar un singur Dumnezeu și acela este Dumnezeul tuturor Universurilor și Dumnezeul tuturor raselor. Dumnezeu are un Plan de mântuire pentru fiecare, și fiecare este revendicat prin Cunoaștere, căci Dumnezeu a pus Cunoașterea în fiecare. Există un Plan de izbăvire pentru ei toți. Dar poți spune tu care este acesta? Desigur că nu. Poți defini tu Voința și Planul lui Dumnezeu pentru Univers? Sigur că nu. Poți tu măcar cuprinde o Mai Mare Comunitate a vieții inteligente - un miliard de miliarde de miliarde de rase, și mult mai multe dincolo de asta? Aici, în locul încercării de a face viața să se potrivească în ideologia ta, a face totul înghesuit în înțelegerea ta limitată, tu începi să urmezi puterea și prezența Cunoașterii din interiorul tău. Aceasta dezvăluie Prezența și Planul lui Dumnezeu pentru viața ta, și tu realizezi că dincolo de intelect, există o mai mare dimensiune a existenței tale și că intelectul trebuie să o servească pe aceasta. Aici tu încetezi să proclami că știi care este Voința lui Dumnezeu, și devii umil, și îi permiți Voinței lui Dumnezeu pentru tine și pentru aceste timpuri să fie dezvăluită. Dacă intenția ta este pură, vei urma ceva fără a ajunge la mari concluzii, fără a te proclama și fără a formula o nouă idologie care este într-adevăr o creație umană. Omenirea nu se poate salva singură acum. Nu poate veni cu o singură soluție la Marile Valuri ale schimbării. Ea nu știe cum să se pregătească singură pentru un Univers al vieții inteligente - un mediu competitiv la o scară pe care nici nu ți-o poți imagina. De aceea există un Nou Mesaj de la Dumnezeu în lume, pentru a oferi Revelația, pentru a oferi avertizarea, pentru a oferi încurajarea și pentru a oferi pregătirea. Aici tu trebuie să devii o persoană care poate funcționa în Mai Marea Comunitate, o persoană care poate gândi în termeni ai întregii lumi, o persoană care nu este limitată și constrânsă de o înțelegere anterioară care este mult prea limitată și insuficientă pentru a-ți permite să percepi circumstanțele tale în schimbare și marile provocări care sosesc. Aici Noua Revelație deschide uși, extinde conștientizarea și percepția ta, te eliberează de idei vechi care nu ți-ar permite niciodată să vezi prezentul și viitorul, te eliberează de condamnare și te aduce înapoi la misterul și la puterea vieții tale și a mai marelui scop al tău în lume. Dumnezeu are un Plan mai mare pentru familia umană, dar acest Plan poate fi urmărit doar individual prin Cunoaștere, prin cooperare și recunoaștere între oameni, prin responsabilitatea față de mediu, prin răspunderea pentru familia umană și prin smerenie și simplitate - fără aroganță, fără condamnare și fără auto-îndreptățire. Acestea sunt toate o invenție umană, și ele nu sunt limitate numai omenirii. Astfel de tendințe există prin tot Universul. Este rezultatul separației, a marii separări de Dumnezeu care a pus în mișcare creația și expansiunea Universului fizic.

 Universul fizic este doar o mică parte din Creația lui Dumnezeu. Dar asta rămâne pentru tine să înveți, și ai o mai mare călătorie și un mai mare destin aici. Dar trebuie să îi permiți minții să se extindă, ochilor să se deschidă și urechilor să audă dacă ai să dobândești această mai mare pregătire și înțelegere. Religiile vechi, dacă sunt ținute în dispreț una față de alta, au devenit cu adevărat învechite și vor deveni din ce în ce mai mult așa în viitor. Acum tu trebuie să-l vezi pe Iisus în cadrul Mai Marii Comunități și toți marii sfinți și emisari într-un context lărgit, într-o mai mare serie de Revelații - fiecare aducând omenirea mai aproape de civilizație globală și de o mai mare cooperare și o experiență mai adâncă a conștiinței pe care Dumnezeu a plasat-o înăuntrul tău. În acest sens, toate religiile sunt ecumenice. Ele sunt toate menite să se susțină una pe alta în loc să concureze și să se denunțe una pe alta. Voința lui Dumnezeu este ca omenirea să se unească, să păstreze planeta și să se pregătească pentru viitorul său în Mai Marea Comunitate - un viitor în care libertatea umană va fi provocată în mod repetat, un viitor în care omenirea va fi sedusă de ofertele tehnologiei extraterestre, un viitor cu multe hazarduri, dar un viitor în care omenirea trebuie să mențină libertatea umană și suveranitatea în interiorul acestei lumi. Pierdeți asta și pierdeți totul - toate realizările omenirii. Doar Noua Revelație a lui Dumnezeu îți poate arăta aceste lucruri, pentru că ele nu au făcut parte din Revelațiile anterioare ale lui Dumnezeu. Omenirea nu avea nevoie să știe despre Mai Marea Comunitate, și omenirea nu se confrunta cu o lume în declin în erele anterioare. Dar acum voi vă confruntați cu aceste lucruri, și trebuie să vă pregătiți, și din acest motiv au fost trimiși emisari în lume aducând un Nou Mesaj de la Dumnezeu. Ei nu sunt noi salvatori. Ei sunt simpli și umili. Ei sunt Mesagerii adevăratului Dumnezeu.

 Încă o dată, omenirea este provocată cu o Nouă Revelație. O poate ea primi? O poate ea înțelege? Va crește religia și se va extinde, sau se va contracta și va deveni auto-defensivă? Vor fi oamenii capabili să se schimbe, să aibă o schimbare reală de atitudine pentru a-i pregăti pentru viitor și a le asigura o viață mai mare și o securitate mai mare în lume? Acestea sunt întrebări la care doar oamenii pot răspunde. Revelația este asupra voastră pentru că marile nevoi sunt asupra voastră. Dumnezeu are mai multe de spus familiei umane și a furnizat o Nouă Revelație și o nouă cale înainte. Aceasta a venit de la un nou Dumnezeu - nou doar pentru înțelegerea voastră, pentru că există doar un Dumnezeu și acel Dumnezeu nu este nici nou nici vechi, dar a fost întotdeauna. Înțelegerea omenirii este cea care trebuie să evolueze acum și o Nouă Revelație a fost dată să facă acest lucru posibil. Revelația a fost dată în fața unei mari necesități, pentru că omenirea nu recunoaște Marile Valuri ale Schimbării și nu răspunde la prezența forțelor din Mai Marea Comunitate care sunt în lume pentru a profita de o omenire slabă și divizată. Omenirea nu răspunde și nu se poate pregăti singură la timp și de aceea Revelația a fost dată. Fii cu voie bună căci un Mesaj măreț este trimis în lume de la Creatorul întregii vieți din Univers. Ai mare siguranță că puterea și prezența Cunoașterii divine se află în tine, și pe măsură ce înveți să urmezi Pașii către Cunoaștere, vei găsi puterea, grația și îndrumarea sa pentru tine și pentru alții. Vei vedea că tu ai fost cu adevărat creat de Dumnezeu și trimis în lume cu un scop mai mare și că ai un destin mai mare dincolo de această lume și un viitor mai mare în interiorul și dincolo de frontierele timpului.

Notă: articolul este unul religios-S.F., dar rămâne problema: cum îl vom înțelege pe Dumnezeu în contextul contactelor cu alte civilizații? Vom accepta faptul că Dumnezeu nu s-a limitat la o singură lume sau vom continua să considerăm oamenii ca fiind creația cea mai special a lui Dumnezeu?

MĂRIREA ȘI DECĂDEREA SLAVILOR ÎN ARHEOLOGIA DIN RSS MOLDOVENEASCĂ.

 

MĂRIREA ȘI DECĂDEREA SLAVILOR ÎN ARHEOLOGIA DIN RSS MOLDOVENEASCĂ

  Publicată în seria „East Central and Eastern Europe in the Middle Ages, 450‑1450”, a Editurii Brill, cartea lui Iurie Stamati „The Slavic Dossier. Medieval Archeology in the Soviet Republic of Moldova” nu este o lucrare de arheologie, nici măcar de istorie medievală, ci este despre arheologi, despre competiția lor pentru poziții și resurse, despre politruci, propagandiști, despre felul în care puterea politică utilizează arheologia în scopuri ideologice și despre felul în care arheologii manipulează lumea politică în scopuri personale. Cartea lui Stamati este un veritabil thriller care se citește pe nerăsuflate. În rolul victimei este arheologia. Locul acțiunii este Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Principalele personaje: arheologii care au săpat în RSSM, după 1946, în căutarea slavilor și apoi pentru a explica etnogeneza moldovenilor. Două portrete sunt bine desenate de autor și domină povestea spusă de Iurie Stamati: Gheorghii Fedorov (1917-1993) și Ion Hîncu (1931-2003). Ei sunt liderii celor două „școli”, curente în arheologia de la Chișinău. Primul scoate în evidență rolul slavilor, al doilea, rolul populației băștinașe, neo-latine în formarea populației care locuiește între Prut și Nistru. Personajele secundare sunt distribuite pe trei scene, departe una de alta geografic (Moscova, Chișinău și București), dar care comunică între ele. În anumite perioade, ele comunică surprinzător de intens. Printre personajele secundare de la Chișinău, amintesc Gheorghii Smirnov, Gheorghe Cebotarenco, Pavel Bîrnea, Lazar Polevoi, Isak Rafalovici, Emmanuil Rikman, Boris Vizer, Artiom Lazarev. De la București și Iași: Ion Nestor, Maria Comșa, Constantin Daicoviciu, Dan Gh. Teodor, Radu Vulpe. De la Moscova: Boris Rîbakov, Artemi Arțihovksi și însuși Leonid Brejnev. Cartea este o variantă extinsă, tradusă din franceză în engleză, a tezei de doctorat susținute în 2015 de autor la Universitatea Laval sub coordonarea profesorilor Laurier Turgeon și Allison Bain. Iurie Stamati s-a născut în URSS, a studiat istorie la Chișinău și Cluj, apoi studii aprofundate la École doctorale en sciences sociales (2004) din cadrul Universității din București. A emigrat peste Atlantic, împreună cu familia. Astăzi predă cursuri de istoria Rusiei și a URSS la Université Laurentienne, Sudbury, Canada. În cercetarea doctorală, Iurie Stamati și-a propus să explice miza „dosarului slav” din arheologia din RSS Moldovenească. Același material arheologic, aceleași vestigii erau interpretate diferit.

Slavii la Chișinău:

 La întrebarea care este locul slavilor în istoria RSSM, rolul slavilor în geneza moldovenilor și culturii lor - subiect central pentru istoricii de la Chișinău - s-au formulat două răspunsuri. Primul discurs, dominant, afirmă că din secolul al IV-lea până în secolul al XIV-lea, teritoriul a fost locuit de slavi, care au venit în câteva valuri și sub diverse nume. Populația neo-latină a venit mai târziu, din Transilvania, și a pătruns pe teritoriul RSSM în secolele al XIII-lea și al XIV-lea. Grupul etnic moldovenesc este rezultatul coabitării celor două grupuri. Acest discurs a fost șlefuit de arheologul Gheorghii Fedorov. Al doilea discurs apare la sfârșitul anilor 1950, principalul reprezentant este Ion Hîncu, care, fără să nege rolul slavilor, privilegiază aportul vlahilor la formarea poporului moldovenesc. Autorul acestui discurs subliniază că neo-latinii sunt autohtoni, nu au venit din alte părți. Această teorie devine pentru scurt timp dominantă, în a doua parte a anilor 1970, odată cu ocuparea postului de șef al Secției Arheologie a Academiei de Științe de la Chișinău de către Hîncu. Această dispută apare pe fondul afirmării ideii existenței unui grup etnic moldovenesc, diferit de cel românesc prin istorie, cultură și limbă și legat strâns de lumea slavilor de Est. Conceptul de limbă moldovenească, apărut în anii 1920, a fost acceptat fără rezerve la nivel oficial. S-a încercat construirea unei limbi diferite de cea română, prin alfabet chirilic, promovarea unor cuvinte slave, regionalisme și arhaisme sau chiar prin introducerea directă a unor cuvinte rusești sau ucrainene. Odată cu reformele lui Mihail Gorbaciov, s-a revenit la alfabetul latin și s-a adoptat norma limbii române standardizate (1989). După război, arheologia și-a asumat sarcina de a oferi noi argumente teoriei moldovenismului. Cine se așteaptă să găsească aici un plan dibaci construit la CC al PCUS sau în sediul central al KGB din Piața Lubianka o să fie dezamăgit. Este mai mult o competiție între arheologii de la Chișinău și Moscova pentru resurse și poziții decât un scenariu croit la Kremlin. Capitolul I („The Birth of a Paradigm: Moldovan Archaeology and the Slavic Problem”) prezintă începuturile arheologiei moldovenești de la Dimitrie Cantemir la Pan Halippa, trecând prin celebra Societate de Istorie și Antichități de la Odessa. Cel mai important centru de cercetare din perioada postbelică era Secția de Arheologie a Academiei de Științe a RSSM. În 1964, aceasta număra 9 angajați. După destrămarea Uniunii Sovietice s-a transformat într-un Institut de Arheologie și Istorie Veche, cu 30 de oameni. Până la sfârșitul anilor 1960, arheologia moldovenească era controlată de Institutul de Arheologie de la Moscova. De fapt, începuturile arheologiei în RSSM se leagă de numele lui Gh. Fedorov, reprezentantul institutului moscovit la Chișinău. Ultimul cuvânt în alegerea șefului Secției arheologice de la Chișinău l-a avut mereu directorul Institutului de Arheologie din capitala URSS. După 1970, arheologii de la Chișinău s-au bucurat de o mai mare autonomie în raport cu Moscova. Cu toate acestea, rapoartele de săpături, studiile și cercetările erau scrise și publicate în limba rusă, ceea ce deosebea arheologii moldoveni de colegii lor ucraineni, baltici sau caucazieni. Potrivit autorului, asta se explică prin faptul că școala de arheologie de la Chișinău era în limba rusă, pentru că nu exista o tradiție locală. Un alt detaliu important subliniat de autor merită reținut: arheologia sovietică moldovenească nu a fost niciodată marxistă. Arheologii de la Chișinău nu au dezvoltat și nici nu au utilizat vreo metodologie marxistă.

 Un rol important în apariția arheologiei moldovenești l-a jucat Gh. Fedorov, figură controversată, care până astăzi stârnește pasiuni (cap. 2, „Georgii Fedorov and the Building of Slavic Archaeology in the MSSR”). Adversarii l-au acuzat că ar fi fost un șarlatan care a falsificat urmele arheologice, că a fost un agent al panslavismului, al KGB-ului, reprezentant oficial la Chișinău al stăpânilor de la Moscova. Fedorov a făcut studii (chiar în anii Marii Terori) la Universitatea din Moscova, unde a fost format de cunoscuții arheologi Arțihovksi și Rîbakov. Antistalinist declarat ce a frecventat cercurile disidenților sovietici, Fedorov aducea pe șantierele pe care le conducea în RSSM oameni trecuți prin Gulag, aflați pe lista neagră a regimului, care găseau foarte greu de lucru. În vremea lui Nikita Hrușciov, Fedorov a semnat mai multe petiții de protest în sprijinul unor intelectuali persecutați. A fost urmărit de KGB; el și discipolii săi moldoveni au fost de mai multe ori anchetați de poliția politică; în cele din urmă, în 1975, KGB a pus capăt cercetărilor lui arheologice din RSSM. Până la destrămarea URSS n-a mai reușit să publice nimic din cercetările sale. În 1990 s-a mutat la Londra, unde a murit în 1993. Cel descris în amintirile unor contemporani drept „unealtă a KGB”, „agent al Moscovei”, conformist și acuzat că ar fi falsificat grav istoria moldovenilor a avut mai multe dosare de urmărire, primul fiind deschis în 1947, când, pe fondul campaniei antisemite, a fost arestat un prieten de-al său, poet evreu condamnat ca „element social periculos”. KGB l-a supravegheat îndeaproape și anchetat de mai multe ori pe fiul arheologului, pictorul Mihail Fedorov-Roșal. Poziția sa de autoritate se explică prin faptul că a lucrat împreună cu Rîbakov, șeful arheologiei sovietice, vreme de decenii (a condus Institutul de Arheologie din Moscova între 1956 și 1987). Vanitos, cu uriașe pretenții intelectuale, autorul unor lucrări tipărite în sute de mii de exemplare, talentat, dar total diletant, mai mult folclorist și etnograf decât arheolog, Rîbakov a încetat să mai fie luat în serios ca savant încă din timpul vieții. Analiza probelor strânse l-a determinat pe Stamati să ajungă la concluzia că Fedorov n-a fost un proiect al Kremlinului sau al KGB. Cele mai veridice surse indică faptul că a convins conducerea institutului de la Moscova să-l trimită la Chișinău ca să caute urmele vechilor triburi slave. În climatul slavofil din URSS, proiectul a fost îmbrățișat cu entuziasm. În plus, a vrut susținerea autorităților din RSSM.

  Celălalt personaj important al poveștii spuse de Stamati este Ion Hîncu, singurul arheolog basarabean care a îndrăznit să susțină o teorie în care moldovenii erau elementul autohton, găsit de slavi la sosirea pe teritoriul RSSM (cap. 3, „The Indigenous Character of the Moldovans, a Singural View”). Concepția lui Hîncu este explicată de autor prin contaminarea acestuia cu ideile arheologilor de la București. Pretext pentru un excelent capitol privind relațiile dintre arheologia sovietică și cea românească. Chiar dacă nu sunt lucruri fundamental noi, introducerea Chișinăului în ecuația București-Moscova oferă o perspectivă nouă. Contactele dintre arheologii români și cei sovietici au început abia la mijlocul anilor 1950. Între 1956 și 1958, intensitatea schimbului de cercetători între București și Chișinău, expoziții de pictură și sculptură, prezentări de filme românești în RSSM, este fără precedent. La Chișinău se organizează cu mare pompă Zilele Culturii Române și mai multe delegații din RSSM vizitează România. Arheologii și istoricii au beneficiat și ei de deschiderea politică fără precedent.

La București și la Iași, slavii au ghinion. Ceva mai mult noroc au la Cluj:

  În viziunea oficială a istoriografiei române, slavii joacă un rol important. Triburile slave au ajuns pe teritoriul actual al României în sec. al IV-lea și au avut o contribuție politică, economică, socială și culturală decisivă. Principalul oficial al istoriografiei române, Mihail Roller, considera că teritoriul dintre Carpații Orientali și Nistru făcuse parte din statul kievean. Arheologii nu au dezamăgit puterea comunistă. Din 1949, aria „siturilor slave” creștea într-un ritm accelerat. De astfel de argumente avea Roller nevoie. Dacă la Cluj, Constantin Daicoviciu era campion la descoperit slavi, pe care atunci când au venit ungurii în Transilvania i-au găsit amestecați cu populație locală, vlahă, la București, arheologi din generația mai veche, Ion Nestor și Vladimir Dumitrescu, au opus rezistență. Nici la Iași, slavilor nu le-a fost mai bine, rapoartele arheologilor moldoveni înregistrând situri ale populației localnice și abia în câteva găsindu-se urme slave. În vreme ce câteva sute de metri mai încolo peste Prut, siturile arheologiilor sovietice erau exclusiv slave. Abia cu Maria Comșa, specialista incontestabilă în slavi a arheologiei românești, cercetătorii sovietici au găsit un interlocutor la București. Numai că poziția ei de putere și prestigiul său nu erau pe măsura celor ale prof. Nestor, cu care s-a aflat în conflict. Dacă influența Mariei Comșa asupra arheologiei românești este discutabilă, în schimb, influența studiilor ei asupra arheologiei sovietice se poate observa până astăzi. De pildă, faptul că istoricii ruși acceptă existența unei componente neo-latine în cultura Dridu, pe care Comșa a numit-o Cultura Balcano-Danubiană, denumire preluată și de arheologii sovietici. Dacă paginile redactate de Maria Comșa în tratatul Academiei RPR de Istoria României surprind rolul slavilor în accelerarea relațiilor feudale (deci rol pozitiv), câțiva ani mai târziu, în sinteza de Istoria românilor, coordonată de Andrei Oțetea, slavii sunt un factor de destabilizare. Programul PCR (1975) i-a scos cu totul pe slavi din etnogeneza românilor, care rămâne rezultatul fuziunii dintre daci și români.

 Ion Hîncu s-a inspirat din arheologii români, cel mai probabil din Maria Comșa. Au fost tentative de a-l zugrăvi pe Hîncu drept naționalist român, chiar șovin. Nimic mai puțin adevărat. În memoriile sale, Scara vieții (2016), nu este nimic antirusesc. Soția sa era rusoaică, venită de la Moscova. Reducerea importanței slavilor și accentul pe populația autohtonă, care vorbea o limbă neo-latină, au fost o teorie tolerată printre arheologii moldoveni. Schimbările din Academia de Științe de la Chișinău au făcut ca această teorie tolerată inițial, care reducea rolul slavilor și-l creștea pe cel al populației locale, să devină oficială. Este drept, pentru scurt timp. Asta se întâmplă în contextul reluării procesului de korenizațiia (indigenizare), adică de scoatere în față a reprezentanților „naționalității titulare”, în cazul RSSM, a moldovenilor. Procesul s-a desfășurat în anii 1930. Acest puseu târziu de la Chișinău s-ar putea explica prin promovarea în funcții administrative a unor transnistreni care aveau în memorie acea perioadă și încercau s-o repete, de astă dată la Chișinău. Iurie Stamati identifică personajele-cheie: Boris Vizer și Artiom Lazarev. Cel mai important este cel din urmă. Lazarev a avut o carieră spectaculoasă, care s-a întrerupt brusc în 1963, pe motiv de naționalism moldovenesc. Câțiva ani mai târziu, în 1966, după vizita la București, în drum spre Moscova, Leonid Brejnev a trecut prin Chișinău. Acolo ar fi cerut să se vadă cu Lazarev, alături de care lucrase la începutul anilor 1950, când Brejnev fusese numit prim-secretar la Chișinău. În discuțiile dintre cei doi a apărut probabil ideea cărții „Problema basarabeană”, publicată în 1974. Lazarev oferea un răspuns cu aspect academic „pretențiilor” românești asupra Basarabiei, în condițiile în care Ceaușescu ridicase chestiunea în fața lui Brejnev. Lazarev era naționalist moldovean, dedicat construirii unei „adevărate republici moldovenești”. El a scris o istorie care să pună accentul pe „vechimea” moldovenilor pe teritoriul RSSM. Numit în 1968 rector al Universității din Chișinău, din 1970 membru corespondent și din 1976 membru plin al academiei, al cărei vicepreședinte a fost, Lazarev i-a cerut lui Vizer să inițieze korenizațiia, adică promovarea moldovenilor, deci moldovenizarea Institutului de istorie al Academiei. În procesul de promovare a „cadrelor naționale”, Lazarev a sprijinit candidatura lui Hîncu la șefia Secției de Arheologie de la Chișinău. Esența politicii de moldovenizare este explicată de Lazarev într-o discuție cu Nicolae Chetraru, din care Stamati publică un fragment (pp. 222-223). Importantă de reținut este concluzia autorului: „The campaign for an indigenous history of the Moldovans was a private initiative of Lazarev”. Academicianul Rîbakov, care avea ultimul cuvânt în numirea șefului arheologilor din RSSM, nu aprobase viziunea lui Hîncu asupra etnogenezei. Dorința lui Hîncu de a arăta că moldovenii sunt autohtoni (iar rușii venetici, se subînțelegea!) nu era importantă pentru nomenclatura de partid, ci era o inițiativă a lui Lazarev și Vizer. A reușit pe moment doar pentru că Lazarev avea sprijinul personal al lui Brejnev. Atât Vizer, în fruntea Institutului de Istorie, cât și Hîncu, în cea a Secției de Arheologie, au sfârșit prin a provoca nemulțumirea subordonaților, care s-au plâns la Moscova. În cazul lui Hîncu, scrisorile și memoriile au mers la Rîbakov și în ele se încerca demascarea unui „grup naționalist”. Câtă vreme Lazarev le asigura protecție, politica de moldovenizare continua. La rândul lui, Lazarev era susținut de președintele Academiei, Iakim Grosu. Acesta însă moare în 1976; candidatura lui Lazarev a fost respinsă, este preferat un biolog. Relația personală a lui Lazarev cu Brejnev nu l-a mai ajutat. Probabil că Lazarev era perceput la Moscova ca un naționalist periculos. Supărat că n-a fost ales președinte, Lazarev și-a dat demisia din funcția de vicepreședinte. Lipsiți de protecția acestuia, Vizer și Hîncu au fost schimbați din funcție. Hîncu, care stârnise mari dușmănii în Secția de Arheologie, a fost transferat la Sectorul Monumente Istorice, ce ținea de Secția de Etnografie și Artă a Academiei. Va rămâne foarte activ în următoarele decenii și va face mult pentru prezervarea moștenirii arheologice și protejarea patrimoniului arhitectural. Mutarea lui la altă secție a evitat un scandal, într-un moment tensionat. Noua conducere a academiei nu avea nevoie de scandal. KGB-ul local a închis repede ancheta, nu avea nevoie de un martir. Abia în vremea reformelor lui Gorbaciov, Ion Hîncu s-a putut întoarce la arheologie.

  Am relatat aici povestea principalelor personaje ale acestei teze de doctorat, veritabil roman de aventuri. Foarte minuțios și scrupulos documentată, cercetarea se bazează pe mult material inedit, din Arhiva Academiei de la Chișinău, dar și pe interviuri de istorie orală. Este un travaliu enorm, pe durata multor ani. Cartea de față este o remarcabilă contribuție la istoria intelectuală nu doar a RSSM, ci și a României Populare. Cei care se vor ocupa de istoria arheologiei și de istoriografia românească în vremea comunismului vor trebui să poposească pe paginile acestei cărți pentru a înțelege resorturile conflictului dintre istoricii români și cei sovietici. Și rolul neașteptat de important pe care-l joacă aici Chișinăul. Un prim pas ar fi traducerea acestei cărți și publicarea ei în România.

PENTRU O „RO-MÂ-NI-E E-DU-CA-TĂ”!

PENTRU O „RO-MÂ-NI-E E-DU-CA-TĂ”!

 Fix la câteva ore după declarațiile pompoase ale președintelui Johannis legate de nevoile școlii și de finanțarea României educate, guvernul a scremut un șoricel. În fața căruia s-a extaziat în primul rând ministrul Câmpeanu. „Sunt fericit”, a spus el la vederea celor 0,8% în plus din PIB. Are și de ce. Nu mai trebuie să-și dea demisia, așa cum anunțase țanțoș că va face în cazul în care Educația nu va avea un buget mai mare decât anul trecut. Și are, este drept, dar asta pentru că a dispărut din peisaj Cercetarea, de care în vremuri de pandemie România nu mai are nevoie pentru că oricum nu ținea pasul. Cu cei 0,8% suplimentari, șoricelul educației a ajuns de-a dreptul supraponderal: 2,5% din PIB. În loc de cei 6% prevăzuți de lege. Degeaba se încăpățânează ministrul Câmpeanu, cum o dai, cum o întorci, Educației i s-a aruncat în anul de grație 2021 cea mai mică alocație bugetară din 1995 încoace.Oricum nu contează, ne liniștește prezidentul, România educată va scăpa de toaletele din curtea școlii, profesorii incompetenți, handicapul testelor PISA și se va digitaliza mai ceva ca Statele Unite cu ajutorul banilor europeni. Ce vis frumos! Cele 30 de miliarde de euro din cornul abundenței „Planului de reziliență” se vor revărsa pentru a umple hăurile autohtone cu o condiție: să avem proiecte viabile, cu cap și coadă. Or, până acum n-a prea fost așa. Planul de reziliență a fost criticat dur de Comisia Europeană tocmai pentru că nu prevede nicio reformă serioasă, inclusiv în domeniul educației, fiind aruncate acolo, de-a valma, sute de proiecte și proiecțele. Inconfundabilul stil românesc, de parcă UE dă banii pentru baronii și clientela noastră politică. Dar să zicem că guvernul Câțu va fi mai destupat la cap și va face proiectele așa cum ni se cer. Întrebarea este când vor fi acestea gata? Mai exact, peste câți ani se va vedea măcar și o fărâmă din ele în Educație? Nu știm, așa cum nu știm, în afară de generalități și gargară pentru conferințele de presă, care este reforma preconizată pentru Educație, pe ce direcții merge ea. De la Iohannis se înțelege că e ceva de genul de toate pentru toți. Iar de la Câmpeanu nu se înțelege nimic. Asta, pentru că nu are de-a face cu vreo reformă, el este pus acolo pe post de țuțăr cu jumătate de normă. Așa se face că la redeschiderea școlilor nu s-a încropit nici măcar un plan de recuperare a materiei pierdute anul trecut. Totul se face din mers, pe genunchi, fiecare profesor după cum îl taie pe el capul. Și ca să nu fie probleme cu promovabilitatea la hectar, au fost scoase și anul acesta hălci din materia de la examenele de Capacitate și Bacalaureat. Judecând după dimensiunea incompetenței de la minister, este clar că nu rămâne decât providența: situația epidemiologică nu se va înrăutăți și nu vor fi tot mai multe școli care să intre în scenariul roșu. Așa s-a sperat și anul trecut în toamnă, când la o lună după începerea anului școlar s-a pus lacătul peste tot sistemul. Acum, deja au fost depistați peste 670 de elevi și profesori cu Covid în prima săptămână. E un început bun, ne liniștește Câmpeanu, doar 1 la mie. Ce este mai rău de abia urmează - noua tulpină are transmitere comunitară, spun specialiștii. Și ce dacă? Țara nu va prinde de veste din moment ce nu se fac secvențializări de genom. Sunt scumpe, ni se spune, de ce să dăm banii pe ceva ce oricum știm? În plus, de unde? Că Sănătatea a primit, în pline pandemie și campanie de vaccinare, cu 11% mai puțin decât anul trecut. Probabil că va primi mai mult la rectificare, dacă până atunci are careva curajul să taie sporurile și pensiile nesimțite. Puțin probabil însă dacă ne uităm la ce se întâmplă pe frontul luptelor interne din partide și între partidele din coaliție. Florin Câțu a anunțat că ar vrea să se înscrie în competiția pentru scaunul lui Orban, deci se va gândi de două ori înainte să insiste cu restructurările, tăierile de sporuri și proiectele de reformă cerute companiilor de stat și ministerelor. Nu poți să superi baza partidului și clientela ei, că nu te mai votează la congres! Cum să le iei sporul de calculator, pe ce mai joacă funcționărimea Solitaire? Împărțeala posturilor și funcțiilor cu lipici la bani a durat peste o lună și jumătate. Normal, la câte guri hămesite sunt de îndestulat și închis. A fost doar primul eșalon, celelalte de abia urmează. Cum Câțu îl mai are și pe Orban în coaste, va trebui să facă echilibristică între interesele bugetare și cele de partid, altfel nu va ajunge nici șef la PNL și va zbura și de la palatul Victoria. Ca și PSD, PNL se pricepe la tăiatul picioarelor de la scaun, mai ales când dă și Cotroceniul o mână de ajutor. Nici în tabăra USRPLUS nu este liniște. Dar când a fost? Tot tineri și neliniștiți sunt chiar și după ce s-au dedulcit și ei la putere și bani. Plecările din partid sunt împănate cu principii înalte. Florina Presadă, de exemplu, a vrut să fie secretar de stat la Ministerul Dezvoltării, dar partidul l-a pus pe Cătălin Badiu. Un pilangiu și un incompetent, a strigat doamna, care se declară pasionată de politică. Drept care, precum Șoșoacă, amenință că își face propriul partid. Nu-i bai, căci la ce să te aștepți într-o țară în care până și maestrul Bolborea dă țepe de alamă. După ce lupoaica rămasă fără coadă s-a dovedit un fake fără urmă de bronz, au fost luate la întrebări paiațele din fața Teatrului Național și alte opere care au umplut Bucureștiul pe bani publici. Norocul lui Borbolea că trăiește în secolul al XXI-lea în România și nu în alte timpuri și pe alte meleaguri, că altfel cine știe ce pățea.

CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE APOSTOLILOR” - COMENTARIU. Partea a opta.

 

CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE APOSTOLILOR” - COMENTARIU. Partea a opta.

„Treci în Macedonia”: Faptele 16: 6-40:

  Pe malurile micului râu Gangites din Macedonia, un grup de femei se roagă. Ele au obiceiul să vină aici, în afara orașului Filipi, pentru a i se închina Dumnezeului lui Israel. Domnul le vede (2 Cron. 16:9; Ps. 65:2 - T.M.). La mai bine de 800 de kilometri est de Filipi, un grup de bărbați părăsește orașul Listra, din sudul Galatiei, și pornește într-o călătorie. După câteva zile, ei ajung la un drum roman pavat, care duce spre vest, spre cea mai populată regiune a provinciei Asiei. Călătorii - Pavel, Sila și Timotei - se pregătesc s-o ia pe acest drum, dornici să viziteze Efesul și alte orașe, unde mii de oameni trebuie să audă vestea bună despre Hristos. Totuși, chiar înainte să pornească, Duhul Sfânt îi oprește - într-un mod care nu ne este dezvăluit în Biblie - și le interzice să predice în Asia. De ce? Deoarece Iisus, prin intermediul Duhului Sfânt,vrea să-i îndrume în altă parte. El vrea ca Pavel și tovarășii săi să străbată Asia Mică, să traverseze Marea Egee și, în cele din urmă, să ajungă în Macedonia, pe malurile râului Gangites.  Din această călătorie neobișnuită putem desprinde multe învățături valoroase cu privire la modul în care ne îndrumă Iisus. Să analizăm, așadar, câteva evenimente ce s-au petrecut pe parcursul celei de-a doua călătorii misionare a lui Pavel, călătorie care a început în jurul anului 49 d.H..

„Dumnezeu ne chemase” (Faptele 16:6-15):

  Întrucât nu li s-a permis să predice în Asia, Pavel și tovarășii săi de călătorie s-au îndreptat spre nord cu intenția să predice în orașele Bitiniei. Ca să ajungă în această regiune, ei trebuie să fi mers pe jos câteva zile pe drumurile nepavate dintre Frigia și Galatia, două regiuni slab populate. Însă, când s-au apropiat de Bitinia, Iisus i-a oprit din nou prin Duhul Sfânt (Fap. 16:6, 7). Cei trei bărbați trebuie să fi fost foarte nedumeriți. Știau ce să predice, cum să predice, dar nu și unde să predice. Bătuseră, ca să spunem așa, la ușa care dădea spre Asia, dar în zadar. Bătuseră la ușa care dădea spre Bitinia, și tot în zadar! Pavel însă era hotărât să persevereze până când avea să găsească „o ușă” care să li se deschidă. Discipolii au luat apoi o decizie aparent lipsită de logică: s-au îndreptat spre vest și au mers pe jos 550 de kilometri, lăsând în urmă oraș după oraș, până au ajuns în portul Troa, de unde se puteau îmbarca spre Macedonia (Fap. 16:8). Aici, pentru a treia oară, Pavel a bătut la o ușă, care, în sfârșit, s-a deschis larg!Evanghelistul Luca, ce s-a alăturat grupului de misionari la Troa, relatează ce s-a întâmplat: „În timpul nopții, Pavel a avut o viziune: un om, un macedonean, stătea acolo și-l implora, zicând: Treci în Macedonia și ajută-ne! De îndată ce a avut viziunea, am încercat să plecăm în Macedonia, înțelegând că Dumnezeu ne chemase să le anunțăm vestea bună celor de acolo”(Fap. 16:9, 10). În sfârșit, Pavel știa unde să predice! Cât de fericit trebuie să fi fost el că nu s-a oprit la jumătatea drumului! Astfel, cei patru bărbați s-au îmbarcat fără întârziere spre Macedonia. 

„Din Troa am ieșit în larg” (Faptele 16:11):

 Ce învățăm din această relatare? Să remarcăm că Duhul Sfânt a intervenit numai după ce Pavel a pornit spre Asia, Iisus l-a îndrumat pe apostol numai după ce acesta s-a apropiat de Bitinia și i-a spus să treacă în Macedonia numai după ce a ajuns la Troa. Iisus, Capul Bisericii, ne poate îndruma și pe noi în mod asemănător (Col. 1:18). De pildă, poate că ne gândim de o vreme să începem serviciul de misionar sau să ne mutăm într-o zonă unde este mai mare nevoie de vestitori. Dar s-ar putea ca Iisus să ne îndrume prin Duhul Sfânt numai după ce facem pași concreți ca să ne atingem obiectivul. Să ne gândim la următorul exemplu: Un șofer își poate direcționa mașina spre stânga sau spre dreapta numai dacă mașina este în mișcare. La fel, când dorim să ne extindem serviciul, Iisus ne „direcționează” numai dacă „suntem în mișcare”, adică depunem eforturi pentru a ne atinge obiectivul.Dar ce putem face dacă eforturile noastre nu dau rezultate imediat? Ar trebui să renunțăm, considerând că Duhul Sfânt nu ne îndrumă? Nicidecum. Să remarcăm că nici în cazul lui Pavel lucrurile n-au mers prea ușor. Totuși, el a perseverat până a găsit o ușă care s-a deschis. Putem fi siguri că și perseverența noastră în a căuta „o ușă largă care duce la activitate” va fi răsplătită (1 Cor. 16:9). După ce au ajuns în provincia Macedoniei, Pavel și însoțitorii săi au mers la Filipi, un oraș ai cărui locuitori erau mândri că sunt cetățeni romani. Pentru soldații romani care se stabiliseră aici după încheierea serviciului militar, colonia Filipi era ca o Italie în miniatură, o mică Romă a Macedoniei. În afara orașului, pe malul unui râu, exista un loc care, așa cum s-au gândit misionarii, era „un loc de rugăciune”. În ziua de sabat, ei s-au dus acolo și au găsit un grup de femei ce se adunaseră să i se închine lui Dumnezeu. Ei s-au așezat și au început să le vorbească. O femeie pe nume Lidia „asculta, iar Domnul i-a deschis larg inima”. Lidia a fost atât de impresionată de ceea ce a auzit, încât ea și casa ei s-au botezat. Apoi a insistat ca Pavel și însoțitorii lui să accepte să stea în casa ei (Fap. 16:13-15). Imaginați-vă bucuria misionarilor când Lidia s-a botezat! Cât de fericit trebuie să fi fost Pavel că a acceptat invitația de „a trece în Macedonia” și că Domnul i-a folosit pe el și pe tovarășii săi ca să răspundă la rugăciunile acestor femei temătoare de Dumnezeu!

„Mulțimea s-a ridicat ... împotriva lor” (Faptele 16:16-24): 

  Cât de furios trebuie să fi fost Satan că vestea bună a prins rădăcini într-o parte a lumii unde el și demonii lui acționau în voie! Nu este de mirare că situația lui Pavel și a însoțitorilor lui s-a schimbat în urma unei acțiuni demonice. În Filipi exista o fată posedată de un demon de ghicire, care le aducea mulți bani stăpânilor ei prin prezicerile pe care le făcea. Ori de câte ori Pavel și tovarășii săi mergeau să depună mărturie la locul de rugăciune, ea se ținea după ei și striga: „Oamenii aceștia sunt robi ai Dumnezeului Preaînalt și vă vestesc calea salvării!”. Probabil că demonul o făcea să strige aceste cuvinte pentru a da impresia că prezicerile ei și învățăturile lui Pavel proveneau din aceeași sursă. În acest fel, încerca să abată atenția oamenilor de la adevărații continuatori ai lui Hristos. Însă Pavel a redus-o pe fată la tăcere expulzând demonul din ea (Fap. 16:16-18). Aflând că și-au pierdut sursa de câștig, stăpânii slujitoarei s-au mâniat foarte tare. Ei i-au târât pe Pavel și pe Sila în piață, unde magistrații, care reprezentau Roma, făceau judecată. Când și-au formulat acuzațiile, stăpânii fetei au profitat de prejudecățile și de sentimentele patriotice ale judecătorilor. În esență, ei au spus: Acești iudei creează tulburare învățând obiceiuri pe care noi, romanii, nu le putem accepta. Cuvintele lor au avut efectul scontat. „Mulțimea (adunată în piață) s-a ridicat împreună împotriva lor (a lui Pavel și a lui Sila)”, iar magistrații au poruncit „să fie bătuți cu nuiele”. Plini de răni, Pavel și Sila au fost duși apoi în închisoare. Temnicerul i-a aruncat în „închisoarea dinăuntru” și le-a strâns picioarele în butuci (Fap. 16:19-24). Probabil că, după ce temnicerul a închis ușa, în celulă era atât de întuneric, încât Pavel și Sila abia se mai puteau vedea unul pe altul. Însă Domnul îi vedea (Ps. 139:12 - T.M.). Cu mai mult timp în urmă, Iisus le spusese continuatorilor săi: „Vă vor persecuta” (Ioan 15:20). Astfel, când au trecut în Macedonia, Pavel și însoțitorii lui se așteptau la opoziție. Iar când s-a stârnit persecuția împotriva lor, ei nu au privit-o ca pe un semn al dezaprobării Domnului, ci ca pe o expresie a mâniei lui Satan.

„S-au botezat ... fără întârziere” (Faptele 16:25-34):

 Probabil că lui Pavel și lui Sila le-a trebuit ceva timp ca să-și revină după evenimentele tumultoase din acea zi. Pe la miezul nopții însă, când mai prinseseră puteri, „se rugau și îi cântau laude lui Dumnezeu”. Deodată, un cutremur a zguduit închisoarea. Temnicerul s-a trezit și, văzând ușile deschise, s-a înspăimântat la gândul că deținuții fugiseră. Știind că va fi pedepsit fiindcă îi lăsase să scape, „și-a scos sabia și . . . a vrut să se omoare”. Dar Pavel a strigat: „Să nu-ți faci vreun rău, căci suntem cu toții aici!”. Atunci temnicerul a întrebat tremurând: „Domnilor, ce trebuie să fac pentru a fi salvat?”. Însă nu Pavel și Sila îl puteau salva, ci Iisus. Ei au răspuns: „Crede în Domnul Iisus și vei fi salvat” (Fap. 16:25-31).Era sincer acel temnicer? Pavel n-a avut nicio îndoială. Însă, fiind neevreu, temnicerul nu avea cunoștințe din Scripturi. Astfel, înainte de a deveni creștin, trebuia să învețe și să accepte adevărurile fundamentale din Scripturi. De aceea, Pavel și Sila i-au vorbit din „cuvântul Domnului”. Absorbiți de discuție, cei doi probabil că uitaseră de durerile cauzate de loviturile primite. Temnicerul însă le-a văzut rănile adânci de pe spate și le-a acordat îngrijire. Apoi el și casa lui „s-au botezat . . . fără întârziere”. Ce răsplată minunată pentru Pavel și Sila, care au îndurat persecuția cu bucurie! (Fap. 16:32-34).

„Acum ne scot afară pe ascuns?” (Faptele 16:35-40): 

  În dimineața următoare, magistrații au poruncit ca Pavel și Sila să fie eliberați. Dar Pavel a zis: „Ne-au bătut în public fără să fi fost condamnați, pe noi, care suntem bărbați romani, și ne-au aruncat în închisoare, iar acum ne scot afară pe ascuns? Ei bine, nu! Să vină ei să ne scoată!”. Când au auzit că cei doi bărbați erau cetățeni romani, magistrații „s-au înfricoșat” întrucât le încălcaseră drepturile. Situația se schimbase. Misionarii fuseseră bătuți în public, iar acum magistrații trebuiau să-și ceară scuze în public. Ei i-au implorat însă pe Pavel și pe Sila să plece din Filipi. Cei doi s-au supus cererii lor, dar mai întâi s-au oprit să-i încurajeze pe noii discipoli, tot mai mulți la număr. Abia apoi au părăsit orașul. Dacă li s-ar fi respectat de la început drepturile pe care le aveau în calitate de cetățeni romani, Pavel și Sila probabil că n-ar fi fost bătuți (Fap. 22:25, 26). Însă acest lucru le-ar fi putut lăsa discipolilor din Filipi impresia că cei doi se foloseau de statutul lor ca să scape de persecuție, cu alte cuvinte să nu sufere pentru Hristos. Ce efect ar fi avut lucrul acesta asupra credinței discipolilor care nu erau cetățeni romani? Pe ei legea nu i-ar fi apărat de bătăi. Astfel, suportând pedeapsa, Pavel și tovarășul său le-au arătat prin propriul exemplu că un continuator al lui Hristos poate rămâne ferm în fața persecuțiilor. În plus, cerând să le fie recunoscute drepturile, Pavel și Sila i-au obligat pe magistrați să arate public că au încălcat legea. Acest fapt avea să le asigure într-o anumită măsură discipolilor din Filipi protecție juridică împotriva unor eventuale atacuri similare. Probabil că magistrații aveau să se gândească de două ori înainte de a-i trata în mod abuziv. 

SUPLIMENTAR: 1. LUCA, SCRIITORUL CĂRȚII FAPTELE:

 Până la capitolul 16, versetul 9, cartea Faptele este scrisă numai la persoana a III-a, fapt ce arată că naratorul a relatat doar ce au spus și au făcut alții. Însă în Faptele 16:10, 11 se observă o schimbare. În versetul 11, de pildă, se spune: „Din Troa am ieșit în larg și, mergând drept înainte, am ajuns la Samotrace”. Începând de aici, Luca, scriitorul cărții, participă la acțiunile pe care le relatează. Însă de unde știm că Luca este scriitorul cărții Faptele apostolilor de vreme ce numele lui nu apare nicăieri în această carte biblică? Acest lucru se deduce din cuvintele introductive ale cărții Faptele și ale Evangheliei după Luca. Ambele cărți sunt adresate unui anume Teofil (Luca 1:1, 3; Fap. 1:1). Cartea Faptele începe astfel: „Am alcătuit prima relatare, Teofil, despre toate lucrurile pe care Iisus a început să le facă și să le predice”. Mai mulți scriitori din vechime cu autoritate au considerat că „prima relatare”, adică Evanghelia, a fost scrisă de Luca. Prin urmare, tot el trebuie să fi scris și Faptele. Despre Luca nu se cunosc prea multe. Numele lui este menționat doar de trei ori în Biblie, de exemplu când apostolul Pavel îl numește „Luca, doctorul iubit” și când îl menționează printre „colaboratorii (săi)” (Col. 4:14; Filim. 24). Fragmentele din cartea Faptele scrise la persoana I plural, în care Luca se include în narațiune, arată că el i s-a alăturat prima oară lui Pavel în călătoria de la Troa la Filipi, în aproximativ 50 d.H.. Totuși, Luca nu mai era cu Pavel când acesta a plecat din Filipi. Cei doi bărbați s-au reîntâlnit în acest oraș în jurul anului 56 și, împreună cu alți șapte frați, au mers la Ierusalim, unde Pavel a fost arestat. Doi ani mai târziu, Luca l-a însoțit pe Pavel, care era încă în lanțuri, de la Cezareea la Roma (Fap. 16:10-17, 40; 20:5-21:17; 24:27; 27:1-28:16). Când Pavel, întemnițat a doua oară la Roma, se aștepta ca în scurtă vreme să fie executat, „numai Luca” era cu el (2 Tim. 4:6, 11). Din toate acestea reiese clar că Luca a fost dispus să călătorească distanțe mari și să îndure greutăți pentru vestea bună. Luca nu a fost de față la evenimentele din viața lui Iisus pe care le-a consemnat în Evanghelia sa. El spune că s-a hotărât „să întocmească o relatare a faptelor” pe baza spuselor „martorilor ocular”. Mai mult, el „a cercetat cu atenție toate lucrurile de la începuturi, ca să le scrie în ordine” (Luca 1:1-3). Rezultatul muncii sale dovedește că a fost cu adevărat un cercetător minuțios. Luca a obținut probabil informațiile de la Elisabeta, de la Maria, mama lui Iisus, și de la alții. Multe dintre lucrurile relatate de el nu apar în celelalte evanghelii (Luca 1:5-80). Pavel ne dezvăluie că Luca a fost medic, iar interesul său ca medic față de cei suferinzi se observă clar în cele scrise de el. De exemplu, Luca a consemnat că Iisus a vindecat un om posedat, dar a menționat că demonul a ieșit afară din om „fără să-i facă vreun rău” acestuia. De asemenea, a specificat că soacra lui Petru era chinuită de „febră mare”, precum și că o femeie pe care a ajutat-o Iisus suferea „de optsprezece ani” din cauza „unui spirit de slăbiciune, fiind gârbovă și neputându-se îndrepta deloc” (Luca 4:35, 38; 13:11). În mod clar, Luca a pus „lucrarea Domnului” pe primul plan în viață (1 Cor. 15:58). El nu a urmărit o carieră laică sau o poziție socială înaltă, ci a dorit să-i ajute pe oameni să-l cunoască pe Domnul și să-i slujească.

SUPLIMENTAR: 2. LIDIA, VÂNZĂTOAREA DE PURPURĂ:

 Lidia locuia în Filipi, un important oraș al Macedoniei. Ea era din Tiatira, un oraș din regiunea Lidia, aflată în vestul Asiei Mici. Lidia s-a mutat de cealaltă parte a Mării Egee datorită îndeletnicirii ei. Probabil că făcea comerț cu purpură și cu diferite mărfuri vopsite cu purpură: covoare, tapiserii și țesături. O inscripție descoperită în Filipi atestă existența în acest oraș a unei bresle a vânzătorilor de purpură. Lidia este descrisă drept o „închinătoare a lui Dumnezeu”, probabil în sensul că se convertise la iudaism și era prozelită (Fap. 16:14). Ea trebuie să fi învățat despre închinarea la Dumnezeu în orașul ei natal, unde, spre deosebire de Filipi, exista un loc de întrunire al evreilor. Unii consideră că „Lidia” era un supranume pe care i-l dăduseră filipenii și care însemna „femeie lidiană”. Totuși, există documente potrivit cărora, la acea vreme, „Lidia” era și un nume propriu.Lidienii și cei din regiunile învecinate erau cunoscuți pentru meșteșugul vopsirii cu purpură încă de pe vremea lui Homer (sec. al IX-lea sau al VIII-lea î.H.). Într-adevăr, Tiatira era renumită pentru cele mai strălucitoare și mai rezistente culori, și aceasta datorită apei de aici. Materialele vopsite cu purpură erau articole de lux, pe care și le permiteau numai cei bogați. Deși purpura se putea extrage din diferite surse, substanța cea mai bună și cea mai scumpă, folosită la colorarea inului fin, se extrăgea dintr-o specie de moluște din Marea Mediterană. Dintr-o moluscă se putea obține o singură picătură de colorant, iar un gram din prețiosul lichid se obținea din aproximativ 8 000 de moluște. Din acest motiv, țesăturile vopsite cu purpură erau foarte scumpe. Așadar, afacerea cu purpură presupunea un capital substanțial. Prin urmare, se pare că Lidia era o femeie bogată și avea o afacere prosperă. Probabil că avea și o casă mare, deoarece a putut găzdui patru bărbați: pe Pavel, pe Sila, pe Timotei și pe Luca. Faptul că Biblia vorbește despre cei din „casa” ei ar putea însemna că Lidia locuia cu unele rude, dar și că avea sclavi și slujitori (Fap. 16:15). Totodată, Biblia arată că, înainte de a pleca din Filipi, Pavel și Sila s-au întâlnit cu mai mulți frați în casa acestei femei ospitaliere, fapt ce sugerează că ea și-a pus casa la dispoziție pentru întrunirile primilor creștini din Filipi (Fap. 16:40).În scrisoarea pe care Pavel a trimis-o aproximativ zece ani mai târziu bisericii din Filipi nu se face nicio referire la Lidia. Prin urmare, singurele informații pe care le avem despre această creștină sunt cele din capitolul 16 al cărții Faptele.

„A discutat cu ei din Scripturi”: (Faptele 17:1-15):

 

 Pe acest drum, pe care iscusiții ingineri romani l-au croit printre munții stâncoși, este un permanent du-te-vino. Uneori este un adevărat vacarm: se aude huruitul roților de care pe lespezile groase, răgetele măgarilor și zarva călătorilor de tot felul, soldați, negustori și meșteșugari deopotrivă. Trei călători, Pavel, Sila și Timotei, au de parcurs o distanță de peste 130 de kilometri, de la Filipi până la Tesalonic. Nu le este deloc ușor să facă această călătorie, mai ales lui Pavel și lui Sila, care încă nu s-au refăcut după bătaia cu nuiele pe care au primit-o în Filipi (Fap. 16:22, 23). Este adevărat, drumul e lung, însă conversațiile fac călătoria mai plăcută. Experiența emoționantă cu temnicerul din Filipi și familia lui, care au devenit credincioși, le este încă proaspătă în minte. Această experiență le-a întărit hotărârea de a continua să anunțe cuvântul lui Dumnezeu. Totuși, pe măsură ce se apropie de orașul de coastă Tesalonic, probabil că se întreabă cum îi vor primi evreii de aici. Vor fi și aceștia ostili, chiar violenți, asemenea celor din Filipi? Pavel avea să vorbească despre sentimentele pe care le încerca în drum spre Tesalonic într-o scrisoare/epistolă pe care avea să le-o trimită mai târziu creștinilor din acest oraș. El le-a scris: „După ce mai întâi am suferit și am fost batjocoriți (așa cum știți) în Filipi, am prins curaj cu ajutorul Dumnezeului nostru să vă spunem vestea bună a lui Dumnezeu în mijlocul multor lupte” (1 Tes. 2:2). Aceste cuvinte lasă să se înțeleagă că Pavel a simțit o oarecare teamă, mai ales după cele întâmplate în Filipi.

 

„A discutat ... din Scripturi” (Faptele 17:1-3):

 

 Potrivit relatării, Pavel a predicat în sinagoga din Tesalonic pe parcursul a trei sabate. Înseamnă aceasta că el a stat în Tesalonic doar trei săptămâni? Nu neapărat. De pildă, nu știm după cât timp de la sosirea sa în oraș a mers prima oară la sinagogă. În plus, din scrisorile sale reiese că, în perioada șederii aici, el și tovarășii săi de drum au lucrat pentru a se întreține (1 Tes. 2:9; 2 Tes. 3:7, 8). De asemenea, mai știm că în această perioadă Pavel a primit de două ori ajutor material de la frații din Filipi (Filip. 4:16). Prin urmare, se pare că Pavel a stat în Tesalonic mai mult de trei săptămâni.Prinzând curaj să predice, Pavel a mers la sinagogă și a vorbit în fața celor întruniți acolo. Potrivit obiceiului său, „a discutat cu ei din Scripturi. El a explicat și a dovedit cu citate că Hristosul trebuia să sufere și să se scoale din morți. Și a zis: Acesta este Hristosul, acest Iisus pe care vi-l vestesc.” (Fap. 17:2, 3). Să remarcăm că Pavel nu a făcut apel la sentimente, ci la rațiune. El știa că aceia care participau la întrunirile de la sinagogă cunoșteau și respectau Scripturile, doar că nu le înțelegeau pe deplin. De aceea, Pavel a discutat cu ei logic, le-a explicat și le-a dovedit cu citate din Scripturi că Iisus din Nazaret era promisul Mesia, sau Hristosul. Pavel a urmat modelul lăsat de Iisus, care a folosit Scripturile ca bază pentru învățăturile sale. De pildă, Iisus le-a spus continuatorilor săi că, potrivit Scripturilor, Fiul omului trebuia să sufere, să moară și să fie înviat din morți (Mat. 16:21). După înviere, El li s-a arătat discipolilor. Desigur, acest lucru ar fi fost suficient pentru a dovedi că spusese adevărul. Însă Iisus a făcut mai mult. Iată ce citim în acest sens: „Începând de la Moise și de la toți Profeții, le-a explicat lucrurile privitoare la El din întreaga Scriptură”. Care a fost rezultatul? Discipolii cu care a discutat cu acea ocazie au zis unul către altul: „Nu ne ardea inima în timp ce ne vorbea pe drum, când ne deschidea Scripturile?” (Luca 24:13, 27, 32). Cuvântul lui Dumnezeu are mare putere (Evr. 4:12). Astfel, creștinii adevărați de astăzi își bazează învățăturile pe el, așa cum au făcut Iisus, Pavel și ceilalți apostoli. Într-adevăr, și noi discutăm logic cu oamenii, le explicăm sensul Scripturilor și le aducem dovezi citindu-le direct din Biblie. La urma urmei, mesajul pe care îl predicăm nu este al nostru. Folosind des Biblia, îi ajutăm pe oameni să înțeleagă că nu predăm ideile noastre, ci învățăturile lui Dumnezeu. Totodată, fiind convinși că mesajul pe care îl anunțăm este ferm întemeiat pe Cuvântul lui Dumnezeu și este demn de încredere, predicăm cu și mai mult curaj, la fel ca Pavel.

 

„Unii ... au devenit credincioși” (Faptele 17:4-9):

 

  Pavel știa din proprie experiență cât de adevărate sunt cuvintele lui Iisus: „Robul nu este mai mare decât stăpânul lui. Dacă m-au persecutat pe Mine, vă vor persecuta și pe voi; dacă au respectat cuvântul Meu, îl vor respecta și pe al vostru” (Ioan 15:20). În Tesalonic, Pavel a întâlnit ambele reacții: unii oameni au fost dornici să respecte cuvântul, în timp ce alții s-au împotrivit. Despre cei care au reacționat favorabil, Luca scrie: „Unii dintre ei (dintre evrei) au devenit credincioși (creștini) și li s-au alăturat lui Pavel și lui Sila și, la fel, o mare mulțime de greci care se închinau lui Dumnezeu și multe dintre femeile de seamă” (Fap. 17:4). Cu siguranță, acești noi discipoli s-au bucurat că au fost ajutați să înțeleagă corect Scripturile.Însă alții s-au înfuriat pe Pavel. Unii evrei din Tesalonic erau invidioși pe el deoarece „o mare mulțime de greci” acceptaseră mesajul. Ei le predaseră acestor greci unele învățături din Scripturile ebraice cu intenția de a-i face prozeliți și, de aceea, îi considerau discipolii lor. Din punctul lor de vedere, Pavel le „fura” discipolii, și asta chiar în sinagogă! Nu este de mirare că acei evrei clocoteau de furie. Luca relatează ce s-a întâmplat apoi: „Dar iudeii, plini de gelozie, au luat cu ei câțiva oameni răi dintre cei ce-și pierdeau vremea prin piață, au format o gloată și au provocat zarvă în oraș. Au dat năvală în casa lui Iason și i-au căutat (pe Pavel și pe Sila) ca să-i scoată înaintea poporului. Și, pentru că nu i-au găsit, i-au târât pe Iason și pe câțiva frați la conducătorii orașului, strigând: Oamenii aceștia care au răscolit pământul locuit sunt și aici, iar Iason i-a primit cu ospitalitate. Toți oamenii aceștia se împotrivesc decretelor Cezarului, spunând că există un alt împărat, Iisus.” (Fap. 17:5-7). Avea această gloată să-i reducă la tăcere pe Pavel și pe colaboratorii săi? O gloată înfuriată este ca un râu ieșit din matcă: violentă și de nestăpânit. Aceasta este metoda la care au recurs acei evrei plini de gelozie pentru a scăpa de Pavel și de Sila. Iar, după ce au stârnit „zarvă în oraș”, au încercat să convingă autoritățile că Pavel și colaboratorii săi, care predicau Evanghelia/vestea bună, se făceau vinovați de încălcări grave. Prima acuzație era că „au răscolit pământul locuit”, deși nu Pavel și însoțitorii săi provocaseră tulburare în oraș. A doua acuzație, mult mai gravă, era că misionarii vesteau un alt împărat, pe Iisus, încălcând astfel decretele împăratului. Să nu uităm că acuzații similare îi fuseseră aduse și lui Iisus. Conducătorii religioși i-au zis lui Pilat: „L-am găsit pe omul acesta instigând neamul nostru . . . și spunând că el este Hristos, un împărat.” (Luca 23:2). Pilat l-a dat atunci pe Iisus la moarte, temându-se, probabil, să nu fie suspectat de împărat că tolerează acte de înaltă trădare. Înțelegem, așadar, că acuzațiile aduse creștinilor din Tesalonic puteau avea consecințe grave. Într-o lucrare de referință se spune: „Cât despre pericolul la care erau expuși, nu poate fi vorba de exagerare, întrucât, în multe cazuri, simpla insinuare că o persoană se făcea vinovată de un act de trădare împotriva împăratului îi aducea acesteia moartea.” (The Spirit, The Church, and The World - The Message of Acts, de John Scott). Însă a reușit acest atac plin de ură? Gloata nu a reușit să oprească lucrarea de predicare în Tesalonic. De ce? În primul rând, deoarece Pavel și Sila n-au putut fi găsiți. Iar în al doilea rând, deoarece conducătorii orașului probabil n-au fost convinși că acuzațiile erau întemeiate. De aceea, după ce au cerut „suficientă garanție”, probabil sub formă de cauțiune, i-au lăsat să plece pe Iason și pe ceilalți frați ce fuseseră aduși înaintea lor (Fap. 17:8, 9). Pavel a urmat sfatul dat de Iisus continuatorilor săi de a fi „prudenți ca șerpii, dar inocenți ca porumbeii” și a evitat pericolul pentru a-și putea continua misiunea de predicare în altă parte (Mat. 10:16). El a fost curajos, dar nu imprudent.

 

SUPLIMENTAR: CEZARII ȘI CARTEA FAPTELE:

  Toate evenimentele consemnate în cartea Faptele, ca de altfel toate evenimentele consemnate în Scripturile grecești creștine/Noul Testament, au avut loc pe teritoriul Imperiului Roman. Astfel, cea mai înaltă autoritate laică era împăratul roman. La acesta s-au referit evreii din Tesalonic când au vorbit despre „decretele Cezarului” (Fap. 17:7). În perioada în care s-au petrecut evenimentele relatate în cartea Faptele au domnit patru împărați: Tiberiu, Gaius, Claudiu I și Nero.

·Tiberiu (14-37) a fost împărat în toată perioada activității lui Iisus și în primii ani de existență a Bisericii creștine. Acesta era cezarul la care s-au referit evreii când au strigat către Pilat la procesul lui Iisus: „Dacă-l eliberezi pe omul acesta, nu ești prieten al Cezarului. . . . N-avem alt împărat decât pe Cezar” (Ioan 19:12, 15).

· Gaius, cunoscut și sub numele de Caligula (37-41), nu este menționat în Scripturile grecești creștine.

· Claudiu I (41-54) este menționat de două ori în cartea Faptele. Profetul creștin Agab a prezis că „o mare foamete se va abate asupra întregului pământ locuit”, lucru care s-a întâmplat „pe vremea lui Claudiu”, în jurul anului 46. De asemenea, în 49 sau la începutul anului 50, Claudiu a poruncit ca „toți iudeii să plece din Roma”, ceea ce i-a determinat pe Aquila și Priscila să se mute în Corint, unde l-au întâlnit pe apostolul Pavel (Fap. 11:28; 18:1, 2).

· Nero (54-68) a fost cezarul la care a făcut apel apostolul Pavel (Fap. 25:11). Se spune că, mai târziu, Nero a dat vina pe creștini pentru incendiul care a distrus o mare parte a Romei, în aproximativ 64 d.H.. La scurtă vreme după aceea, în jurul anului 65, apostolul Pavel a fost întemnițat a doua oară la Roma și executat.

 

„Aveau un caracter mai nobil” (Faptele 17:10-15):

 

 Pentru a fi în siguranță, Pavel și Sila au fost trimiși la Bereea, un oraș aflat la aproximativ 65 de kilometri distanță de Tesalonic. Când au ajuns aici, Pavel a mers la sinagogă și le-a vorbit tuturor celor prezenți. Cât de plăcut a fost să se adreseze unui auditoriu receptiv! Luca a scris despre evreii din Bereea că „aveau un caracter mai nobil decât cei din Tesalonic, căci au primit cuvântul cu cea mai mare însuflețire, cercetând cu atenție Scripturile în fiecare zi ca să vadă dacă lucrurile erau așa” (Fap. 17:10, 11). Îi pun aceste cuvinte într-o lumină nefavorabilă pe evreii din Tesalonic care îmbrățișaseră adevărul? Nicidecum. Pavel le-a scris ulterior acestora: „Îi și mulțumim neîncetat lui Dumnezeu, deoarece, când ați primit cuvântul lui Dumnezeu, pe care l-ați auzit de la noi, l-ați primit nu ca pe cuvântul oamenilor, ci, așa cum este într-adevăr, ca pe cuvântul lui Dumnezeu, care și lucrează în voi, credincioșii” (1 Tes. 2:13). Atunci de ce a scris Luca despre evreii din Bereea că aveau un caracter mai nobil? Deși auzeau un lucru nou, bereenii n-au fost suspicioși sau critici. Însă n-au fost nici creduli. Mai întâi, ei au ascultat cu atenție ce a avut Pavel de spus. Apoi au verificat informațiile în Scripturi, pe care acum, cu ajutorul lui Pavel, le înțelegeau mai bine. În plus, ei studiau cu sârguință Cuvântul lui Dumnezeu nu doar în sabat, ci în fiecare zi. Și făceau aceasta cu mare „însuflețire”, căutând să afle ce dezvăluie Scripturile în lumina noii învățături. De asemenea, bereenii s-au dovedit suficient de umili ca să facă schimbări, întrucât Biblia spune că „mulți dintre ei au devenit credincioși” (Fap. 17:12). Așadar, este lesne de înțeles de ce Luca i-a descris drept oameni cu „un caracter mai nobil”! Acei bereeni nici nu se gândeau că modul în care au reacționat la vestea bună va rămâne consemnat în Cuvântul lui Dumnezeu ca exemplu pentru generațiile următoare. Ei au acționat exact așa cum spera Pavel și, de fapt, așa cum dorea Dumnezeu. Și noi astăzi îi încurajăm pe oameni să acționeze la fel: să studieze Biblia cu atenție pentru a dobândi o credință ferm întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu. Dar oare noi, care am dobândit deja credință și suntem slujitori ai Domnului, mai trebuie să fim asemenea bereenilor? Categoric, da. Acum este chiar mai important ca înainte să studiem cu însuflețire ceea ce ne transmite Domnul și să punem cu promptitudine în practică învățăturile Sale. Astfel, îi permitem lui Dumnezeu să ne instruiască și să ne modeleze (Is. 64:8). În felul acesta, îi vom fi pe deplin plăcuți Tatălui nostru ceresc, care ne va putea folosi în continuare în lucrarea Sa.

 Pavel nu a rămas mult timp în Bereea. Biblia spune: „Când iudeii din Tesalonic au aflat că Pavel vestea cuvântul lui Dumnezeu și în Bereea, au venit și acolo să instige și să tulbure masele. Atunci frații l-au trimis imediat pe Pavel să se ducă până la mare, dar Sila și Timotei au rămas acolo. Însă cei care-l conduceau pe Pavel l-au dus la Atena. Și, după ce au primit poruncă pentru Sila și Timotei ca să vină cât mai repede la el, au plecat” (Fap. 17:13-15). Cât de înverșunați au fost acei dușmani ai veștii bune! Ei nu s-au mulțumit să-l alunge pe Pavel din Tesalonic, ci au venit să-i facă necazuri și la Bereea. Însă planurile nu le-au reușit. Pavel știa că avea un teritoriu de predicare vast, așa că a mers să predice în altă parte. Pavel le-a depus o mărturie temeinică evreilor din Tesalonic și din Bereea. El a înțeles cât este de important să predice plin de curaj și să discute pe baza Scripturilor. Cu siguranță că și noi am învățat multe în acest sens. Acum însă, Pavel urma să întâlnească un alt tip de auditoriu, neevreii din Atena. Cum avea să procedeze în acest oraș? Vom vedea în partea a noua a comentariului nostru!