vineri, 30 noiembrie 2018

SCURTĂ ISTORIE VECHE A BOLOHOVENILOR ȘI BRODNICILOR!

SCURTĂ ISTORIE VECHE A BOLOHOVENILOR ȘI BRODNICILOR!

          După prăbuşirea Imperiului Roman de Apus şi retragerea periodică a influenţei bizantine de la nord de Dunăre, teritoriile mai ales de la est de Carpaţi, Moldova de astăzi în special, au căzut pradă populaţiilor de stepă, care le-au inclus în stăpânirile lor vremelnice şi de multe ori formale.
           Astfel, Moldova înaintea lui Dragoş, Bogdan şi a Muşatinilor a fost rând pe rând stăpânită de bulgari, pecenegi, cumani sau tătari.
               Cu toatea acestea, vechile izvoare istorice, prezintă şi altă realitate. În acest teritoriu dominat de războinicii stepelor, se ridicau şi comunităţi de vlahi care se dezvoltau independent şi ţineau piept invaziilor. Totodată, în vechile cronici apar şi o serie de populaţii misterioase, războinice, cu apucături de mercenari, care se implică în conflictele din aceea zonă.
               Istoricii, dar si dovezile arheologice atesta ca teritoriul de la est de Carpaţi, Moldova de astăzi, a fost populat, neîncetat timp de câteva milenii. Populaţia dacică amestecată în cadrul diverselor comunităţi şi culturi cu cea germanică, slavă şi pe alocuri sarmatică a continuat să locuiască teritoriul chiar şi în timpul marilor invazii ale călăreţilor de stepă.
            După cum arată istorici reputaţi, precum Eugen Zaharia sau Ion Nistor, populaţia stră-românească era în principal ruralizată, locuind în mici comunităţi săteşti.
         Prin români transnistrieni înţelegem pe toţi cei de dincolo de Nistru,cuprinzând Podolia şi mergând până la Nipru ba chiar Don, în Crimeea, Caucaz şi Siberia.
           Începuturile întinderii marginii estice a românităţii la est de Nistru se regăsesc în simbioza dintre tyrageţi (geţii de la Tyras sau Nistru), deci între supuşii lui Burebista care la gurile Bugului stăpânea Olbia şi romanii ale căror urme se găsesc la tot pasul.
          Transnistria în sens geografic este delimitată de malul de 800 km al Nistrului, de malul de 600 km al Bugului şi litoralul de 150 km al Mării Negre.
           Din vremuri foarte vechi a început între români şi ruteni sau ucraineni un vădit proces de interpenetraţie etnografică şi demografică continuat în decursul veacurilor prin colonizări şi emigrări ale acestor două rase.
             Despre ei s-a spus că sunt la origine vlahii, bolohovean venind de la voloh, valah. Ei ar fi locuit pe un teritoriu întins, vorbindu-se în vechile cronici ruseşti de o adevărată ”Ţară a bolohovenilor”, cu oraşe înfloritoare şi care se întindea din zona de nord a Moldovei până către râul Dniepr. Bolohovenii apar în letopiseţul Ipatievskaia din secolul al XII lea. Mai precis, se povesteşte că la 1150, ”Vladimir a trecut Bolohovo”.
              Stăpânirea cnejilor bolohoveni se afla pe cursul râului Sluci şi pe Bugul superior care sunt şi cei care îi vor preceda pe cazaci
             Istoricul ucrainean V.B.Antonovici scria în 1885 că nici dreapta nici stânga Nistrului ,,nu a aparţinut nici principilor halicieni nici altor principi ruşi”.
           Lupta corp la corp cu triburile slave şi turaniene nu va împiedica realizarea statului moldovean în sec.XIV, principatul de la Baia alăturându-se altor aşezări româneşti mai vechi, unele răspândite până în Polonia şi Volhinia.
         Între voievozii bolohovenilor mai cunoscuţi sunt Alexandru din Bălţi şi Gleb al lui Ieremia.
            Încă la debutul mileniului al II-lea, această romanitate era destul de puternică, surse scandinave din veacul XI semnalând prezenţa ,,blakumenilor” dincolo de Nistru, iar o cronică veche rusească menţionează pe aceiaşi ,,volohove” în zonă.
           În Crimeea ne întâmpină la 1287 un Crăciun, la 1280 o ,,unguroaică Mărioara” de la Caffa, iar în sec.XV ,,ungurii” Radu, Stanciu, Stoica în aceeaşi colonie.

        Prima mențiune rusească clară a „Țării Bolohovenilor” datează de la 1150.În jurul acestui an, cnezii bolohoveni - adică români - se luptau contra voievodului de la Kiev. De fapt voievodatele bolohovene apar înaintea anului 900 și dispar ca organizații politice, după anul 1257, când le ia locul voievodatul rutean de la Halici.
            Parte din elementele vlahoromâne ce formau voievodatele bolohovene, strâmtorate de slavii ruteni, s-au coborât mai spre sud, adică în Transnistria de. Pe la 900 aceste voievodate bolohovene se întindeau până la Nipru, cum reiese din harta maiorului german Wedell. Din aceste voivodate face parte și voievodatul din sudul Transnistriei, cu capitala la Perișani.
          Boholoveni stăpâneau provinciile Podolia, Volânia, Kiev şi partea nordică a Basarabiei, pe când partea sudică a Basarabiei şi zona transnistreană limitrofă era sub stăpânirea vlahilor numiţi brodnici.
         La 1231 cnezii bolohoveni ajută pe regele ungur, Andrei II, împotriva princepelui Daniil Romanovici al Volhiniei, iar la 1235 iau parte la războiul dintre principele Cernigov și Volhinieni, fiind aliați cu primul.
        Principatele slave din vecinătate nu aveau nicio putere să ocupe aceste voievodate. Nu numai că nu puteau face asta, dar în luptele dintre acești principi slavi, bolohovenii joacă un rol important, pentru că la năvălirea tatarilor (1241), ei s-au supus de la început, cu obligația de a le da grâu și mei, în timp ce cnezii și populația slavă fugeau în fața năvălitorilor.
      Tătarii vor mătura barbarii din Moldova şi vor crea condiţii ca românii din ţara brodnicilor şi bolohovenilor să se întoarcă la leagănul naţional completând şi de la nord de Nistru descălecatul maramureşenilor.Mulţi vor fi rămas sau vor fi apucat a se stabili în Polonia unde satele de drept românesc sunt pomenite din sec. XII până în sec. XV.
           Învăţatul rus Emil Kaluzniacki a dovedit că bolohovenii erau români care locuiau de la poalele Carpaţilor nordici, Colomeea, până la Lwow.Între 1205-1241, Pocuţia a aparţinut Ungariei iar după 1241, Poloniei.În istoriografie e cunoscut cazul lui Otto de Bavaria care la 1308 nimerind în captivitate la voievodul Transilvaniei, L.Kan a fost trecut la un voievod român ,,de peste munti“ de unde a reuşit să fugă la ruda sa, cneazul rus al Haliciului.
        Amănuntele permit să se admită că ţara voievodului român de peste munţi se afla în apropierea Haliciului la est de Carpaţi.Puterea principatului de la Kiev s-a manifestat târziu, când a primit creștinismul. Cronica lui Ipatie scrie că principele Daniil Romanovici al Volhiniei, și el supus al tătarilor, profitând de un moment când tătarii erau ocupați în alte lupte, a atacat la 1257 pe bolohovenii dintre Kiev - Halici - Volhinia, însă nu i-a putut supune.
        Cu această ocazie, li s-au luat bolohovenilor mai multe orașe, până la orașul Jedacev, cetatea de judecată a Vlahilor. Despre acest oraș scrie A.S. Petrușevici, într-o carte apărută în 1899 la Liov, că este o localitate veche de judecată a localnicilor de acolo, a bolohovenilor, adică a românilor, de unde și denumirea de Jidacev (în sec. XIII se numea Judacev). Numele este latin și vine din “judicium”, adică scaun de judecată, ceea ce înseamnă că românii erau organizați pe scaune de judecată.Voievodul bolohovean a avut capitala la Bolechov, în Galiția, ce apare cu mențiunea “Villa Valahorum”, oraș cu 100.000 de locuitori, pe lângă alte 7 orașe bolohovene.
       Pentru bisericile lor, bolohovenii primeau ajutor de la domnii și boierii moldoveni. Episcopia Hotinului exercita puterea bisericească și asupra teritoriului din “Terra Blahorum”, Țara Românilor.Voievodatele dispar ca organizație politică, după anul 1257, când le ia locul voievodatul rutean de la Haliciu.În situația aceasta vor rămâne bolohovenii, până ce pământurile Podoliei și Kievului intră sub stăpânirea statului lituanian. Cronicarul polonez Dlugosz aminteşte că la 1325, polonezii au primit ajutor de la popoarele vecine ,,ruteni, valahi şi lituanieni“ împotriva comitelui de Brandenburg.
       Între cele mai vechi atestări ale românilor la răsărit de Carpaţi este cea prezentă în cronica lui Nicetas Choniates din secolul al XIII-lea. În această cronică este prezentată evadarea in 1164 a lui Andronic Comnenul, varul imparatului Manuil Comnenul, din temniţa unde stătea închis şi încercarea sa de a ajunge în principatul rusesc de Halici. Aventura prinţului bizantin avea loc în 1164 şi cronica arată că „a fost prins la hotarele Galiției de către Vlahi”, care locuiau în zona de astăzi a Moldovei. Dar „Vlahii” lui Choniates nu sunt altceva decât Români din „Țara Bolohovenilor”, în care cade regiunea de la “hotarele Galiției”, așa cum tot români sunt și “Blakumenii” din inscripția de la Sjonhem, pentru că numele de „Blakumen” nu este decât forma germană a numelui de „Blah” / „Vlah”, adică de Români, iar drumul de la “Vistula spre Bug” cade în „Țara Bolohovenilor”, adică în Transnistria nordică de azi.

         Din literatura medievală scandinavă timpurie aflam ca vikingii au ajuns să-i cunoască pe românii din Moldova. In cronica scandinavului Snorri Sturnlluson, numită „Saga Sfântului Olaf”, este pomenita o tara a vlahilor la est de Carpati. Menţionată apare ”ţara vlahilor”de la est de Carpaţi şi în scrierea scandinava „Cercul lumii” din secolul al XIII-lea.
       În localitatea Sjonhem din Gotland, o insulă a Suediei, în Marea Baltică, s-a găsit o inscripție cu rune (litere ale alfabetului vechi germanic), în care se spune că un tânăr nordic (adică din Nordul Europei) a fost ucis, în drumul său de la Vistula spre Bug, de „BLACUMENI” - ( pe la finele sec. al XI-lea - sec. al XII-lea).
        Despre bolohoveni s-a spus că sunt vlahi, bolohovean venind de la voloh, valah. Ei au locuit pe un teritoriu întins, vorbindu-se în vechile cronici ruseşti de o adevărată ”Ţară a bolohovenilor”, cu oraşe înfloritoare şi care se întindea din zona de nord a Moldovei până către râul Dniepr/Nipru.
         Istoricul Victor Spinei, specialist al Evului Mediu, scrie ca că teritoriul brodnicilor, vecin cu cel al bolohovenilor acoperea spaţiile aflate astăzi în sud-vestul Buceagului, teritoriul de azi al Ucrainei, dar şi judeţele Vrancea şi Galaţi. Aceste cronici îi menţionează pe aceştia pe ambele maluri ale Nistrului. Ei apar până la Bug şi chiar dincolo de el, aşa cum ne pot dovedi denumiri geografice şi chiar multe sate rămase ca prin minune româneşti în ciuda eforturilor de deznaţionalizare şi exterminare, aşa cum arată şi Vasile Şoimaru în cartea sa „Românii din jurul României”Este vorba de o populaţie atestată în sudul Moldovei, de mai multe documente medievale.
          La începutul secolului al XIII-lea, mai multe diplome papale le semalează prezenţa. Se adaugă şi un document al regelul maghiar Andrei al II-lea emis la 1222, care arăta că teritoriile date teutonilor se întindeau până la est de Carpaţi în teritoriile brodnicilor.
      Despre ocupaţiile lor vorbesc cronicile ruseşti care îi arată a fi fost populaţii de mercenari care intrau în slujba cnezilor ruşi. La 1216 se aflau, de exemplu, în serviciul prinţului de Suzdal, iar mai apoi, la 1223, trec de partea mongolilor. Bineînţeles, numeroşi învăţaţi români interbelici, printre care amintim pe Popa-Liiseanu, au susţinut ca şi în cazul brodnicilor şi bolohovenilor, originea românească a acestora.
        Ulterior, spre sfarsitul sec. al XIII-lea, cronicile nu-i mai menţionează pe brodnici şi bolohoveni, ci doar pe vlahi sau valahi, un etnonim similar cu românii .

miercuri, 28 noiembrie 2018

TREBUIE ȚINUT SABATUL DE CĂTRE CREȘTINI?


TREBUIE ȚINUT SABATUL DE CĂTRE CREȘTINI?
         La sfârșitul anilor ’90 ai secolului trecut, mici grupuri de metodişti au organizat o manifestaţie în Suva, capitala Insulelor Fiji. Bărbaţi, femei şi copii, toţi îmbrăcaţi ca pentru biserică, au organizat 70 de blocaje rutiere. Ei au oprit tot traficul comercial şi zborurile interne şi internaţionale. De ce au organizat ei această manifestaţie? Deoarece voiau să determine întreaga naţiune să respecte din nou cu stricteţe sabatul.
        În Israel, începând din 2001, toate clădirile noi cu mai multe niveluri trebuie să aibă cel puţin un ascensor care să se oprească automat la fiecare etaj. De ce? Pentru ca evreii pioşi, care ţin sabatul de vineri seara până sâmbătă seara, să nu fie nevoiţi „să muncească“ apăsând pe butoane.
      În Tonga, un regat din Pacificul de Sud, duminica este interzisă orice fel de muncă. Traficul aerian şi maritim este întrerupt. Contractele semnate în această zi sunt considerate nule. Constituţia ţării prevede ca toţi cetăţenii, indiferent de convingerile lor religioase, „să considere sfântă“ ziua de duminică. Prin această prevedere se urmăreşte respectarea sabatului la nivel naţional.
  Aşa cum arată exemplele de mai sus, mulţi oameni cred că Dumnezeu le cere să ţină sabatul săptămânal. De fapt, unii susţin că respectarea sabatului este esenţială pentru salvarea noastră eternă. Alţii consideră că este cea mai importantă poruncă dată de Dumnezeu. Dar ce este sabatul? Îi îndeamnă Biblia pe creştini să respecte un sabat săptămânal?
Ce este sabatul?
     Termenul „sabat“ provine dintr-un verb ebraic care înseamnă „a se odihni, a înceta, a se opri“. Deşi relatarea din Geneza spune că în ziua a şaptea Dumnezeu s-a odihnit de lucrările sale de creaţie, abia în timpul lui Moise i-a poruncit El poporului său să respecte o zi de odihnă de 24 de ore, adică sabatul (Geneza 2:2). Pe la 1513 î.H., după ieşirea israeliţilor din Egipt, Dumnezeu le-a dat în mod miraculos mană în pustiu. El le-a poruncit: „Şase zile să o strângeţi, dar a şaptea zi este un sabat. Atunci nu va fi mană.“ (Exodul 16:26). În continuare, relatarea biblică spune că „poporul a început să ţină sabatul în a şaptea zi“, de vineri seara, de la apusul soarelui, până sâmbătă seara, la apusul soarelui (Exodul 16:30).
    La scurt timp după ce a dat aceste instrucţiuni, Dumnezeu a enunţat o lege referitoare la respectarea sabatului, pe care a inclus-o între Cele zece porunci, transmise prin Moise (Exodul 19:1). A patra dintre aceste porunci prevedea printre altele: „Aminteşte-ţi de ziua sabatului ca s-o sfinţeşti: şase zile să lucrezi şi să-ţi faci toată munca, dar a şaptea zi este un sabat pentru Domnul, Dumnezeul tău“ (Exodul 20:8 -10). Astfel, respectarea sabatului a devenit o parte integrantă a vieţii israeliţilor (Deuteronomul 5:12).
A ţinut Iisus sabatul?
      Da, Iisus a ţinut sabatul. Iată ce spune Biblia despre Iisus: „Când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, născut sub lege“ (Galateni 4:4). Iisus s-a născut în Israel şi, prin urmare, era sub Lege, inclusiv sub legea sabatului. Abia după moartea sa a fost desfiinţat legământul Legii (Coloseni 2:13, 14). Este adevărat că Iisus a spus: „Să nu credeţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii. N-am venit să desfiinţez, ci să împlinesc“ (Matei 5:17). Dar ce a vrut el să spună prin cuvintele „să împlinesc“? Pentru a înţelege, să ne gândim la următoarea ilustrare: Un constructor încheie un contract prin care se angajează să construiască o clădire. El îşi împlineşte obligaţiile nu rupând contractul, ci finalizând lucrarea. Când clădirea este terminată şi clientul este mulţumit, obligaţiile contractuale au fost împlinite, iar constructorul nu mai trebuie să respecte acel contract. În mod asemănător, Iisus nu a desfiinţat Legea, cu alte cuvinte nu a rupt contractul, ci a împlinit Legea, respectând-o în mod perfect. Întrucât Legea a fost împlinită, creștinii nu mai au obligaţia de a o respecta.
Este sabatul o cerinţă pentru creştini?
       Din moment ce Iisus a împlinit Legea, trebuie creştinii să ţină sabatul săptămânal? Iată ce spune apostolul Pavel sub inspiraţie divină: „Nimeni deci să nu vă judece cu privire la mâncare şi la băutură sau cu privire la vreo sărbătoare, la ţinerea lunii noi sau a unui sabat, fiindcă acestea sunt o umbră a lucrurilor viitoare, dar realitatea este a lui Hristos“ (Coloseni 2:16, 17).
       Aceste cuvinte inspirate arată că Dumnezeu a stabilit alte cerinţe pentru slujitorii săi. De ce a fost necesară această schimbare? Deoarece creştinii sunt sub o nouă lege, „legea lui Hristos“ (Galateni 6:2). Legământul Legii, pe care Dumnezeu îl încheiase cu poporul Israel prin Moise, s-a sfârşit odată cu moartea lui Iisus. Prin moartea lui Iisus, acest legământ a fost împlinit (Romani 10:4; Efeseni 2:15). Atunci mai este în vigoare porunca referitoare la sabat? Nu. După ce a spus că „am fost eliberaţi de sub Lege“, apostolul Pavel a dat ca exemplu una dintre Cele zece porunci (Romani 7:6, 7). Aşadar, Cele zece porunci, inclusiv legea sabatului, fac parte din Legea care nu mai este în vigoare. De aceea, slujitorii lui Dumnezeu nu mai trebuie să respecte sabatul săptămânal.
     Trecerea de la sistemul de închinare israelit la cel creştin poate fi ilustrată astfel: Să presupunem că o naţiune îşi schimbă constituţia. Când noua constituţie este adoptată, cea veche nu mai trebuie respectată. Chiar dacă unele legi au rămas neschimbate, altele sunt complet diferite. De aceea, cetăţenii trebuie să studieze cu atenţie noua constituţie pentru a afla ce legi se aplică. În plus, un bun cetăţean trebuie să se informeze cu privire la data când intră în vigoare noua constituţie.
   În mod asemănător, Dumnezeu i-a dat naţiunii Israel peste 600 de legi, printre care zece principale. Ele includeau legi referitoare la moralitate, jertfe, îngrijirea sănătăţii şi respectarea sabatului. Însă Iisus a spus despre continuatorii săi că vor alcătui un nou „neam” (Matei 21:43). Începând din anul 33, acest „neam” (creștinii) are o nouă „constituţie“, bazată pe două legi fundamentale: iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele (Matei 22:36-40). Deşi multe dintre legile ce constituie „legea lui Hristos“ sunt asemănătoare cu cele date Israelului, nu trebuie să fim surprinşi că anumite legi sunt foarte diferite. Totodată, unele dintre legile date Israelului nu mai trebuie respectate, printre acestea numărându-se şi legea referitoare la sabatul săptămânal.
Şi-a schimbat Dumnezeu normele?
   Este această trecere de la Legea lui Moise la „legea lui Hristos“ o dovadă că Dumnezeu şi-a schimbat normele? Nu. Aşa cum un părinte adaptează regulile pe care le stabileşte pentru copiii săi în funcţie de vârsta lor şi de împrejurări, tot aşa şi Dumnezeu a adaptat legile pe care poporul său trebuia să le respecte. Apostolul Pavel explică aceasta în felul următor: „Înainte de a veni credinţa, eram închişi sub paza legii, aşteptând credinţa care trebuia să fie dezvăluită. Astfel, Legea a devenit tutorele nostru care ne conduce la Hristos, ca să fim declaraţi drepţi datorită credinţei. Dar acum, după ce a venit credinţa, nu mai suntem sub tutore“ (Galateni 3:23-25).
     Dar cum se aplică raţionamentul lui Pavel la sabat? Să ne gândim la următoarea ilustrare: Cât timp este la şcoală, un elev studiază o materie - cum ar fi prelucrarea lemnului - într-o anumită zi din săptămână. După ce se angajează, el va pune în practică ce a învăţat, însă nu doar în acea zi din săptămână, ci în fiecare zi. În mod asemănător, cât timp au fost sub Lege, israeliţii trebuiau să-şi rezerve o zi pe săptămână pentru odihnă şi închinare. Creştinii însă trebuie să i se închine lui Dumnezeu nu doar o dată pe săptămână, ci în fiecare zi.
      Este greşit atunci să-ţi rezervi o zi în fiecare săptămână pentru odihnă şi închinare? Nu. Cuvântul lui Dumnezeu lasă această decizie la latitudinea fiecăruia, spunând: „Unul consideră o zi mai presus decât alta, altul consideră o zi la fel ca toate celelalte. Fiecare să fie pe deplin convins în mintea lui“ (Romani 14:5). Unii ar putea considera o zi mai sfântă decât celelalte. Însă Biblia arată clar că Dumnezeu nu le cere creştinilor să respecte un sabat săptămânal. Totuși, majoritatea creștinilor aleg să țină duminica drept zi de odihnă și închinare, pentru că este ziua învierii Domnului. Dar, creștinii se pot închina Domnului în oricare zi a săptămânii!

SUPLIMENTAR:
       Israel a beneficiat de măsurile luate de Dumnezeu cu privire la muncă şi odihnă. Chiar înainte de a le da israeliţilor Legea la muntele Sinai, Dumnezeu le-a spus prin Moise: „Vedeţi că Domnul v-a dat sabatul; de aceea vă dă în ziua a şasea pâine pentru două zile. Fiecare să rămână la locul lui şi, în ziua a şaptea, nimeni să nu iasă din locul în care se găseşte“. Drept urmare, „poporul s-a odihnit în ziua a şaptea“. - Exodul 16:22-30. Această măsură era ceva nou pentru israeliţi, care fuseseră eliberaţi de puţin timp din sclavia egipteană. Deşi egiptenii şi alte naţiuni măsurau timpul în intervale de cinci până la zece zile, este puţin probabil ca israeliţilor să li se fi acordat vreo zi de odihnă (compară cu Exodul 5:1-9). Prin urmare, este logic să tragem concluzia că israeliţii au primit cu bucurie această schimbare. Ei nu au considerat cerinţa privitoare la Sabat drept o povară sau o restricţie, ci, cu siguranţă, au fost bucuroşi să o respecte. De fapt, Dumnezeu le-a spus mai târziu că Sabatul trebuia să le servească drept aducere-aminte a sclaviei lor în Egipt şi a faptului că el îi eliberase. - Deuteronomul 5:15. Dacă israeliţii care au ieşit din Egipt cu Moise ar fi fost ascultători, ei ar fi avut privilegiul de a intra în Ţara Promisă, „unde curgea lapte şi miere“ (Exodul 3:8). Acolo ei s-ar fi bucurat cu adevărat de odihnă, nu numai cu ocazia Sabatului, ci toată viaţa lor (Deuteronomul 12:9, 10). Însă nu aşa au stat lucrurile. Apostolul Pavel a scris cu privire la ei: „Cine au fost cei care s-au răzvrătit după ce auziseră? N-au fost oare toţi aceia care ieşiseră din Egipt prin Moise? Şi cine au fost aceia pe care S-a mâniat El patruzeci de ani? N-au fost oare cei care păcătuiseră şi ale căror trupuri moarte au căzut în pustie? Şi cui S-a jurat El că nu vor intra în odihna Lui? Nu S-a jurat oare celor care nu au ascultat? Vedem deci că n-au putut să intre din cauza necredinţei“. - Evrei 3:16 -19.
      Ce lecţie semnificativă pentru noi! Deoarece i-a lipsit credinţa în Dumnezeu, acea generaţie de israeliţi nu a primit odihna pe care le-o promisese el. În loc de aceasta, ei au pierit în deşert. Ei nu au înţeles că, în calitate de descendenţi ai lui Avraam, erau asociaţi cu voinţa lui Dumnezeu de a binecuvânta toate popoarele pământului (Geneza 17:7, 8; 22:18). În loc să acţioneze în armonie cu voinţa divină, ei s-au lăsat complet distraşi de dorinţele lor egoiste şi lumeşti. Să nu adoptăm niciodată o asemenea atitudine! - 1 Corinteni 10:6, 10.
Rămâne o odihnă:
      După ce a arătat că israeliţii nu au intrat în odihna lui Dumnezeu din cauza lipsei de credinţă, Pavel şi-a îndreptat atenţia spre colaboratorii săi de credinţă. Aşa cum se menţionează în Evrei 4:1-5, el i-a asigurat din nou că „rămâne o promisiune de a intra în odihna lui Dumnezeu“. Pavel i-a îndemnat să aibă credinţă în „vestea bună“, pentru că „noi, care avem credinţă, intrăm în odihnă“. Având în vedere că Legea fusese deja abrogată prin jertfa de răscumpărare a lui Iisus, Pavel nu se referă aici la odihna fizică oferită de sabat (Coloseni 2:13, 14). Citând din Geneza 2:2 şi din Psalmul 95:11 (Textul Masoretic), Pavel i-a îndemnat pe creştinii evrei să intre în odihna lui Dumnezeu.
      Posibilitatea de a intra în odihna lui Dumnezeu trebuie să fi fost o „veste bună“ pentru creştinii evrei, aşa cum odihna de Sabat trebuie să fi fost o „veste bună“ pentru strămoşii lor israeliţi. De aceea, Pavel i-a îndemnat pe colaboratorii săi în credinţă să nu facă aceeaşi greşeală pe care o făcuseră israeliţii în deşert. Citând din Psalmul 95:7, 8, el îndreaptă atenţia asupra cuvântului „astăzi“, deşi trecuse foarte mult timp de când Dumnezeu se odihnea de lucrările sale de creaţie (Evrei 4:6, 7). La ce se referea Pavel? La faptul că „ziua a şaptea“, pe care Dumnezeu o rezervase pentru realizarea deplină a scopului său cu privire la pământ şi omenire, îşi urma încă cursul. Prin urmare, în ce-i privea pe colaboratorii săi creştini, era necesar ca ei să acţioneze în armonie cu acest scop şi să nu se lase absorbiţi de scopuri egoiste. Pavel face să răsune încă o dată avertismentul: „Nu vă împietriţi inimile!“ În plus, Pavel a arătat că promisa „odihnă“ nu însemna numai stabilirea în Ţara Promisă sub conducerea lui Iosua (Iosua 21:44). „Căci, dacă Iosua le-ar fi dat odihna, - spune Pavel -, Dumnezeu n-ar mai vorbi după aceea de o altă zi.“ Având în vedere lucrul acesta, Pavel adaugă: „Rămâne o odihnă ca de sabat pentru poporul lui Dumnezeu“ (Evrei 4:8, 9). Ce este această „odihnă ca de sabat“?
Intraţi în odihna lui Dumnezeu!
    Expresia „odihnă ca de sabat“ este traducerea unui cuvânt grecesc care înseamnă „sabatizare“. Profesorul William Lane afirmă: „Termenul a căpătat o nuanţă specifică de la instrucţiunile privitoare la Sabat care au fost elaborate în iudaism pe baza Exodului 20:8-10, unde se sublinia faptul că odihna şi lauda merg mână-n mână. Termenul subliniază caracterul deosebit al sărbătorii şi bucuriei, exprimat prin adorarea şi lăudarea lui Dumnezeu“. Aşadar, odihna promisă nu este o scutire de muncă, ci schimbarea de la o muncă obositoare şi inutilă la un serviciu plin de bucurie, care îl onorează pe Dumnezeu. Lucrul acesta este confirmat de ceea ce spune Pavel în continuare: „Fiindcă cine a intrat în odihna Lui, s-a odihnit şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de ale Sale“ (Evrei 4:10). Dumnezeu nu s-a odihnit în a şaptea zi de creare pentru că era obosit, ci El şi-a încetat lucrarea de creare cu privire la pământ pentru ca opera lui să progreseze şi să ajungă la glorie deplină, spre lauda şi onoarea sa. Dat fiind că facem parte din creaţia lui Dumnezeu, şi noi trebuie să ne încadrăm în acest proces. Trebuie să ne „odihnim de lucrările noastre“, adică nu trebuie să mai încercăm să ne justificăm înaintea lui Dumnezeu, în încercarea de a obţine salvarea, ci trebuie să avem credinţă că salvarea noastră depinde de jertfa de răscumpărare a lui Iisus Hristos, prin intermediul căruia toate lucrurile vor fi aduse din nou în armonie cu scopul lui Dumnezeu. - Efeseni 1:8-14;Coloseni 1:19, 20.

Notă: pe acest blog mai sunt alte două articole despre Sabat. Dacă doriți, puteți să le consultați.

duminică, 25 noiembrie 2018

DESPRE REGINA MARIA.

DESPRE REGINA MARIA

           Alteţa Sa Regală Principesa Maria Alexandra Victoria s-a născut la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park, în comitatul Kent din Anglia.  Principesa Maria a fost fiica lui Alfred al Marii Britanii şi IrlandeiPrincipe de Saxa-Coburg-GothaDuce de Edinburgh (1844–1900), care refuzase, în 1863, Tronul Greciei, şi a Marii Ducese Maria Alexandrovna a Rusiei (1853–1920). Astfel, Principesa Maria era nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii (1819–1901) şi a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei (1818–1881). La 10 ianuarie 1893 s-a măritat cu Principele Moştenitor al României, Ferdinand, cu care a avut şase copii. La nunta lor a fost prezent şi Împăratul Germaniei. Prin căsătoria cu catolicul Ferdinand, Maria a pierdut locul din Linia de Succesiune la Coroana Marii Britanii.
       După o copilărie petrecută în în Anglia, în mijlocul naturii din comitatul Kent, după vizite la Curtea ţarului, bunicul său, dar şi în Malta, unde a petrecut clipe frumoase împreună cu Principele George, viitorul Rege George al V-lea al Marii Britanii şi Irlandei, Maria a venit în ţara ei de adopţie în 1893, ca soţie a Principelui Moştenitor Ferdinand. Calităţile ei remarcabile au transformat-o repede într-o figură publică de primă mărime, iar naturaleţea sa i-a cucerit pe români. La venirea în ţară, George Coşbuc îi închina o poezie în care îi ura să devină un „al doilea soare“ pentru România. Inteligentă, frumoasă, plină de curaj şi de hotărâre, viitoarea regină participă de la început la viaţa culturală românească şi îşi leagă numele de multe proiecte sociale și culturale.
        În anul venirii sale, 1893, a luat fiinţă Societatea „Domniţa Maria“, care avea să cultive arta populară. Un deceniu mai târziu, în anul 1904, Principesa Maria a organizat, în parcul Cotroceni, spectacole de caritate, în beneficiul unui orfelinat. Unul dintre spectacole, „Visul unei domniţe”, a fost regizat de Alexandru Davila, actori amatori fiind Maria şi copiii ei, Carol şi Elisabeta.
       Maria devine regină în 1914. Unită prin legături de sânge cu Anglia şi Rusia şi convinsă că Anglia nu va fi învinsă niciodată, a susţinut necesitatea alierii României cu Antanta, în vederea recuperării provinciilor româneşti aflate sub stăpânire austro-ungară. Rolul său de sfătuitor al Regelui Ferdinand a atârnat greu în decizia acestuia de a intra în război împotriva patriei sale de origine, iar Regina a pledat cauza României în corespondenţa cu verii ei primari, Regele George al V-lea al Marii Britanii şi Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei.
       Primul Război Mondial o transformă în erou naţional. Participă activ pe front, încurajează răniţii şi soldaţii din cele mai fierbinţi puncte de luptă, nu se teme de gloanţe, nici de epidemii, de tifosul exantematic sau gripa spaniolă, de răni sau de sărăcie. Maria sfârşeşte prin a fi supranumită „Mama Regina“, „Mama răniţilor“ şi „Regina-soldat“ (ea a şi fost comandant onorific al Regimentului 4 Roşiori, care i-a purtat numele şi a cărui uniformă a îmbrăcat-o, fiind şi o iscusită călăreaţă). A înfiinţat  organizaţia „Regina Maria“, care a dezvoltat o reţea de spitale în Moldova şi serviciul de ambulanţă. Nu numai că nu s-a temut, dar a privit apropierea de poporul său ca pe un privilegiu pe care alte capete încoronate nu îl aveau. Nicolae Iorga scria:
       „Numai din adâncul disperării era menit acest neam românesc să se ridice la culmile spre care râvnise, şi zilnica împărtăşire a Regelui şi Reginei cu imensa durere a unei naţiuni zdrobite punea temelia morală a Dinastiei, o prefăcea dintr-un respectat factor constituţional într-un element esenţial al vieţii naţionale însăşi”.
         După război, Regina vizitează Franţa şi Marea Britanie, fiind trimisă de Rege şi susţinută de clasa politică, pentru a pleda cauza ţării la Conferinţa de Pace de la Paris. Oricărui om politic român i-ar fi fost imposibil să egaleze bunul nume al Reginei în lume şi puterea ei de convingere. Iar România avea nevoie de cei mai buni emisari pe lângă puterile victorioase, spre a obţine recunoaşterea visului istoric al românilor: România Mare. Deşi neoficiale, vizitele Reginei aduc multă simpatie cauzei româneşti. La Paris, la 8 martie 1919, după dejunul cu Raymond Poincaré, Preşedintele Franţei, este invitată să treacă în revistă garda de onoare de la Palatul Elysée, o onoare ce nu i se mai făcuse niciodată până atunci unei regine prin căsătorie. În aceeaşi zi este primită oficial ca membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Paris, singura femeie printre bărbaţii acestei instituţii. Vizita sa la Prim-ministrul francez Clemenceau (7 martie 1919), a devenit legendară. Într-o epocă în care implicarea femeilor în politică sau societate nu prea era preţuită, Regina Maria a cutezat să îi ceară omului de stat francez ajutorul pentru revenirea la România, după Primul Război Mondial, a Transilvaniei până la Tisa şi a Banatului, în întregimea lui. Este evocat un schimb de replici, pe care nimeni nu-l poate totuşi confirma. Clémenceau, supranumit „Tigrul“, i-ar fi spus:  „Madame, ceea ce cereţi este partea leului!“ La care Regina Maria ar fi răspuns, fără ezitare: „Este ceea ce leoaica cere tigrului!“ Alte personalităţi pe care Regina Maria le-a întâlnit la Paris au fost Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson (10-11 aprilie 1919), Herbert HooverLloyd George (Prim-ministrul Marii Britanii), Mareşalul Foch, Aristide BriandEleftherios Venizelos, Arthur BalfourSir Robert CecilAnne de Noailles. La Londra s-a întâlnit cu vărul său, Regele George al V-lea.
     Talentul Reginei Maria în politica externă nu a fost folosit însă numai la reprezentarea ţării, ci şi în încercarea consolidării statutului de putere regională al României, prin facilitarea construirii unei reţele de alianţe dinastice: Principele Moştenitor Carol s-a căsătorit cu Principesa Elena a Greciei, Principesa Elisabeta s-a măritat cu Regele George al II-lea al Greciei, Principesa Maria, cu Regele Alexandru I al Iugoslaviei, iar Principesa Ileana, cu Arhiducele Anton al Austriei (după ce se încercase căsătoria ei cu ţarul Boris al III-lea al Bulgariei și cu moştenitorul Tronului Spaniei). Regina şi-a dorit şi o căsătorie a Principelui Nicolae cu fiica Regelui Italiei, dar proiectul nu s-a realizat. În urma acestor alianţe matrimoniale ale Casei Regale a României, Regina Maria a fost supranumită „Soacra Balcanilor“. Regina s-a confruntat însă şi cu soarta tragică a rudelor ei din dinastiile rusă, austriacă şi germană, care şi-au pierdut tronurile, statele şi uneori chiar vieţile.
          Farmecul şi distincţia înnăscute o transformă pe Regină într-o stea mondială. Prin celebritatea ei, Regina Maria face cunoscută România în întreaga lume. Vizita în Statele Unite ale Americii, din 18 octombrie – 24 noiembrie 1926, în compania copiilor ei, Ileana şi Nicolae, reprezintă apogeul popularităţii sale și, de fapt, apogeul popularităţii unui reprezentant al Statului român în lume. Peste tot în Statele Unite, Regina şi suita au fost primite de oficialităţi, dar şi de mulţimi entuziaste. Ne e aproape imposibil să ne imaginăm astăzi cât de iubită era Regina Maria şi cât de mult bine făcea ea României, prin chipul strălucitor pe care i-l oferea. Pentru mulţi americani, evenimentul vizitei Reginei României a fost unul care i-a marcat pentru totdeauna. S-a scris mult despre acea vizită, chiar după ce trecuseră ani buni. Regina Maria a vizitat, printre altele: New York (unde a fost întâmpinată, pe 18 octombrie 1926, la Primări Orașului New York de primarul James J. Walker care i-a oferit cheia oraşului, de notabili şi de o mulţime entuziastă), Washington, DC (la 19 octombrie 1926, Preşedintele Statelor Unite ale Americii a primit-o pe Regină la Casa Albă şi i-a întors vizita, mergând la Legaţia României; seara, Preşedintele a oferit o recepţie în cinstea Reginei Maria), Philadelphia (unde a participat la Expoziţia Internaţională, la 21 octombrie 1926), Brooklyn (în 23 octombrie a fost primită de preşedintele Camerei de Comerţ), Buffalo (25 octombrie; aici i se închină o odă, care conţine versuri precum „From coast to coast and sea to sea/ Our Country welcomes Queen Marie/ The flags of nation, city, state/ Salute the noble, true and great (…) We give our hearts to Queen Marie“), Portland – Oregon (3 noiembrie 1926), Denver (10 noiembrie), Indianapolis (17 noiembrie), Chicago, Ohio, Minneapolis, Seattle, Kansas City, Maryhill (unde a inaugurat un muzeu care păstrează şi acum obiecte ce i-au aparţinut Reginei) etc. Unii comentatori au vorbit de „frisonul regalist“ pe care vizita Reginei Maria l-a provocat în Statele Unite. Regina însăși a considerat că uneori pompa a fost exagerată. Poate tocmai de aceea a declarat că şi-ar fi dorit ca, la o viitoare vizită în America, să reuşească şi ea să vadă America şi nu doar să fie văzută de către aceasta. În cadrul călătoriei peste Ocean, Regina a vizitat şi Canada. A trebuit să-şi scurteze călătoria şi să se întoarcă în ţară, din cauza înrăutăţirii stării de sănătate a Regelui Ferdinand. Vizita în America a Reginei Maria rămâne un exemplu de diplomaţie regală şi poate sluji de încurajare sau model ori de câte ori ne simţim marginali ori provinciali. Pentru americanii din 1926, Regina Maria a României venea dintr-un „centru“ simbolic, din care americanii îşi doreau să facă parte.
        După moartea lui Ferdinand I, în 1927, Maria a României îşi consacră toată energia bunului mers al ţării, sub domnia nepotului său, Regele-copil Mihai. Alături de Principesa-mamă Elena, ea îl însoţeşte pe noul Rege în toate împrejurările, ocrotind copilăria celui chemat prea devreme să ia locul bunicului. Este profund rănită de atitudinea fiului său celui mare, Carol, care prin excesele din viaţa personală pune în pericol dinastia şi ţara.
          Regina Maria a fost mamă a şase copii: Principele Carol, Principesele Elisabeta şi Mărioara, Principele Nicolae, Principesa Ileana şi Principele Mircea. În memoriile ei, mărturisea:
        „Copiii mei erau punctul central al vieţii mele. Femeile din rasa mea sunt mame pătimaşe şi nu ne putem închipui lumea fără copii. Toată munca, toată străduinţa şi năzuinţa noastră n-au alt ţel decât de a-i modela potrivit idealului nostru, de a-i face fericiţi şi de a le pregăti un viitor frumos”.
        Regina a fost foarte legată sufleteşte de două locuri: Castelul Bran şi Domeniul Balcic, de pe malul Mării Negre. Pe amândouă le-a decorat după gustul ei şi le-a dat ceva din personalitatea sa. Această amprentă dăinuieşte în timp. Castelul Bran, construit la sfârșitul secolului al XIV-lea, a fost dăruit de primarul dr. Karl Ernst Schnell şi de Consiliul orășenesc Braşov, la 1 decembrie 1920, Reginei Maria, care l-a restaurat și reamenajat, între anii 1921 şi 1932, beneficiind în primul rând de serviciile arhitectului Karel Liman; castelul a devenit reşedinţă de vară a Reginei Maria şi a fiicei ei, Principesa Ileana. Reședința de la Balcic, amenajată începând din anul 1925, este împlinirea unui vis de pace al Reginei. De asemenea, Palatul Cotroceni din Bucureşti, destinat de Carol I drept reşedinţă principilor moştenitori, fusese transformat de către tânărul cuplu Ferdinand şi Maria, în timp, într-o reşedinţă spaţioasă şi plină de farmec. Regina a creat în România un stil specific de Art Nouveau, îmbinând, într-o manieră personală, elemente celtice, bizantine şi româneşti.
         Maria a României a fost, în multe privinţe, un exemplu. Împreună cu Ferdinand, a continuat modelul ecumenic inaugurat de perechea Carol I – Elisabeta: nunta Mariei cu Ferdinand s-a ţinut atât în ritul catolic şi în cel anglican, dar copiii lor aveau să fie ortodocşi. Regina Maria avea să se lase sedusă şi de alte credinţe, precum cultul Bahai. Prin frumuseţea şi eleganţa ei, prin inteligenţă şi cultură, prin farmecul şi forţa prezenţei sale, prin devotamentul faţă de ţară şi faţă de familie, prin talentul de „ambasador irezistibil“, ea a fost subiectul a mii de pagini scrise în literatura română şi mondială. A corespondat cu poetul Khalil GibranVirginia Woolf i-a comentat memoriile, în 1934, spunând că Regina Maria a României era primul cap încoronat care ştia să scrie şi care a făcut ceva ce nimeni nu mai făcuse înaintea ei: a „deschis cuşca“ aurită în care erau închise capetele încoronate şi a coborât în stradă. Este sugestivă comparaţia pe care Virginia Woolf o face între felul în care Regina Victoria a Marii Britanii scrisese despre Regina Elisabeta a României şi felul în care Regina Maria o descria pe Elisabeta; din comparaţie, Maria ieşea, de departe, câştigătoare şi reuşise să se elibereze, prin cuvânt. Maria a atras admiraţia (aşa cum făcuse cândva şi mama ei, Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei, când îl impresionase, copilă fiind, pe Mark Twain) şi a născut pasiuni, i s-au dedicat un parfum și o gamă de produse cosmetice, iar o fabrică de ciocolată i-a purtat numele.
       A fost autoarea multor cărţi, unele de literatură pentru copii, altele cu caracter autobiografic sau de prezentare a României, a scris poezii, povestiri sau romane publicate în România, Marea Britanie, Statele Unite sau Franţa. „ Povestea vieţii mele”, cartea de memorii, a avut un mare succes în Marea Britanie, în perioada 1934–1936, iar Regina a fost prima femeie invitată să prezideze un dineu al Fondului Literar Regal. „Povestea vieții mele” s-a publicat din nou în zilele noastre, în România și în Franța.
         Pe lângă volumele publicate, Regina Maria a fost în permanenţă prezentă în presa românească şi internaţională, cu articole scrise de sau despre ea, cu interviuri sau montaje fotografice. Multe dintre nuvele i-au fost adaptate pentru teatru, balet, film, radio şi televiziune. A ţinut şi un jurnal, care însumează aproximativ 100 de caiete, şi a lăsat numeroase manuscrise.
         Regina Maria s-a îmbolnăvit în 1936. Nu se cunosc cu exactitate detaliile bolii, dar se vorbeşte de violente hemoragii interne. A plecat la tratament în străinătate, dar era prea târziu. În iulie 1938 se afla încă la sanatoriul de la Weisser Hirsch, aproape de Dresda. A plecat spre ţară la 14 iulie şi a murit la Sinaia, la 18 iulie 1938, în vârstă de şaizeci şi doi de ani, după o suferinţă teribilă, accentuată de izolarea la care o obligase fiul său, Carol al II-lea, şi de indiferenţa acestuia faţă de degradarea ei fizică. Înmormântarea Reginei Maria a fost una fastuoasă, pe măsura dragostei pe care i-o purtase poporul său. Pe drumul de la Sinaia la Bucureşti, în Capitală şi la Curtea de Argeş, uriaşe mulţimi au prezentat onorul Reginei plecate.
        Se prea poate ca, dintre figurile istoriei româneşti, Regina Maria să rămână cea mai cunoscută în afara ţării, prin exemplaritatea destinului ei, prin felul în care a întruchipat un adevărat mit feminin. Actele sale de curaj public s-au manifestat în multe privințe. Cercurilor de afaceri new-yorkeze Regina li se adresa, în anul 1926, cu avangardistele cuvinte: „Oameni de afaceri americani, veniți și investiți în țara mea”! Împreună cu doi dintre copii ei, Nicolae și Ileana, ea a vizitat Republica Turcia de trei ori, pentru câteva săptămâni, la finalul anilor 1920 și începutul anilor 1930, într-o țară musulmană, republicană și nu foarte deschisă rolului femeii în viața publică. La câțiva ani distanță, Regina Maria uimea societatea contemporană vizitând Sultanatul Marocului.
       La începutul cărţii sale autobiografice, „Povestea vieţii mele”, Regina a ales, ca motto, o sintagmă a lui Nietzsche: „Caracterul este destin.“ În „Capitole târzii din viaţa mea”, nota:
         „Este un sentiment măreţ acela de a fi copleşitor de viu şi de a fi purtat mai departe pe aripile entuziasmului tău, iar ceilalţi să fie traşi după tine.
         Regina Maria îşi încheia memoriile relatând momentul depunerii jurământului de către Ferdinand I, care devenise Rege în urma morţii unchiului său, Carol I. După jurământ, Regele a fost aclamat, apoi a fost aclamată şi Regina:
         „Şi ne privirăm faţă în faţă, poporul meu şi eu. Acesta a fost ceasul meu, un ceas ce n-a fost dat multor fiinţe pe lume, căci în acel ceas, scumpii mei români nu aclamau numai o idee, o tradiţie sau un simbol, ci aclamau şi o fiinţă pe care ajunseseră s-o înţeleagă. Străina venită de peste mări nu mai era străină. Era a lor.”

sâmbătă, 24 noiembrie 2018

MARTIN LUTHER ȘI ÎNVĂȚĂTURA SA. PROBLEMA ÎNDREPTĂȚIRII OMULUI ÎN FAȚA LUI DUMNEZEU.


MARTIN LUTHER ȘI ÎNVĂȚĂTURA SA. PROBLEMA ÎNDREPTĂȚIRII OMULUI ÎN FAȚA LUI DUMNEZEU
       „Se spune că, despre Martin Luther s-au scris mai multe cărţi decât despre oricare alt om din istorie, cu excepţia stăpânului său, Iisus Hristos“, nota revista Time. Prin cuvintele şi acţiunile lui, Luther a contribuit la declanşarea Reformei - mişcare religioasă considerată a fi „cea mai importantă revoluţie din istoria omenirii“. Prin urmare, activitatea sa a dus la schimbarea climatului religios din Europa şi la încheierea epocii medievale pe acest continent. De asemenea, Luther a pus bazele formei standard a limbii germane scrise. Traducerea Bibliei realizată de el este, cu certitudine, cea mai răspândită traducere în germană.
       Ce fel de persoană a fost Martin Luther? Cum a reuşit el să aibă o influenţă atât de mare asupra lumii europene?

Luther devine un erudit:

       Martin Luther s-a născut în noiembrie 1483 la Eisleben (Germania). Tatăl său, deşi lucra într-o mină de cupru, a reuşit să câştige suficient pentru a-i asigura lui Martin o bună instruire. În 1501, acesta şi-a început studiile la Universitatea din Erfurt. În biblioteca de aici a citit pentru prima oară Biblia. „Această carte m-a încântat nespus şi nădăjduiam să fiu atât de norocos încât să am într-o bună zi o asemenea carte“, a spus el.
       La 22 de ani, Luther a intrat la mănăstirea Ordinului Augustinian din Erfurt. Mai târziu, a frecventat cursurile Universităţii din Wittenberg unde şi-a luat doctoratul în teologie. Luther nu se considera demn de favoarea divină, iar mustrările de conştiinţă îl aduceau uneori în pragul disperării. Însă cercetând Biblia, rugându-se şi meditând, el a reuşit să înţeleagă mai bine cum îi priveşte Dumnezeu pe păcătoşi. A realizat că favoarea divină nu poate fi câştigată, ci le este acordată prin bunătate nemeritată/har celor ce au credinţă. 
       Cum s-a convins Luther că noua sa înţelegere era corectă? Kurt Aland, profesor de istorie a bisericii primare şi de cercetare textuală a Noului Testament, a scris: „El a meditat la tot ce era scris în Biblie pentru a vedea dacă această nouă înţelegere rămânea în picioare la o confruntare cu alte declaraţii biblice; şi peste tot a găsit dovezi în favoarea ei“. Doctrina justificării, sau doctrina salvării, prin credinţă şi nu prin fapte ori acte de penitenţă a rămas un element central al învăţăturilor lui Luther.
Indignat din cauza indulgenţelor:

       Înţelegând modul în care îi priveşte Dumnezeu pe păcătoşi, Luther a intrat în conflict cu Biserica Romano-Catolică. În acea vreme era foarte răspândită credinţa că după moarte păcătoşii trebuiau să îndure pentru o perioadă de timp anumite pedepse. Însă se spunea că timpul de pedeapsă putea fi scurtat prin cumpărarea de indulgenţe care erau acordate sub autoritatea papală în schimbul unei anumite sume de bani. Vânzătorii de indulgenţe, precum Johann Tetzel, ce acţiona ca reprezentat al arhiepiscopului Albert de Mainz, obţineau profituri considerabile vânzând indulgenţe oamenilor de rând. Mulţi considerau indulgenţele un fel de asigurare pentru păcatele viitoare.
       Luther era indignat de vânzarea de indulgenţe. El ştia că omul nu se poate târgui cu Dumnezeu. În toamna anului 1517, el a scris cele 95 de teze celebre în care acuza Biserica de abuz financiar, doctrinar şi religios. Deoarece dorea să încurajeze o reformă, nu o revoltă, Luther a trimis copii ale tezelor sale arhiepiscopului Albert de Mainz şi câtorva erudiţi. Mulţi istorici consideră că anul 1517 sau acea perioadă a marcat începutul Reformei.
       Luther nu a fost singurul care şi-a exprimat dezaprobarea faţă de faptele reprobabile ale Bisericii. Cu un secol înainte, reformatorul religios ceh Jan Hus condamnase vânzarea de indulgenţe. Înaintea lui, John Wycliffe din Anglia arătase că unele tradiţii ale Bisericii erau nebiblice. Erasmus din Rotterdam şi Tyndale din Anglia, contemporani cu Luther, susţineau şi ei necesitatea unei reforme. Însă graţie inventării tiparului cu litere mobile de către Johann Gutenberg, vocea lui Luther s-a făcut auzită mai puternic şi mai departe decât a altor reformatori.
        În 1455, presa lui Gutenberg funcţiona la Mainz. La începutul secolului următor, existau prese în 60 de oraşe germane şi în alte 12 ţări din Europa. Pentru prima dată în istorie, opinia publică putea fi repede informată despre unele chestiuni de larg interes. Probabil fără consimţământul lui Luther, cele 95 de teze ale sale au fost tipărite şi distribuite. Necesitatea unei reforme a Bisericii nu mai era o problemă locală, ci o controversă larg răspândită, iar Martin Luther a ajuns peste noapte cel mai celebru om din Germania.

„Soarele şi luna“ ripostează:

        Secole la rând, Europa fusese în mâinile a două instituţii puternice: Sfântul Imperiu Roman şi Biserica Romano-Catolică. „Împăratul şi papa erau într-o strânsă legătură, ca Soarele şi Luna“, declară Hanns Lilje, fost preşedinte al Federaţiei Luterane Mondiale. Totuşi, existau mari îndoieli cu privire la cine era Soarele şi cine era Luna. Până la începutul secolului al XVI-lea, ambele instituţii trecuseră de apogeul puterii. Se simţea iminenţa unei schimbări.
        Ca ripostă la cele 95 de teze, papa Leon X l-a ameninţat pe Luther cu excomunicarea dacă nu retracta cele scrise. Ca o sfidare, Luther a ars în public bula papală prin care era informat cu privire la excomunicare şi a publicat alte lucrări încurajând principatele să efectueze o reformă a Bisericii chiar şi fără consimţământul papei. În 1521 papa Leon X l-a excomunicat pe Luther. Când acesta a obiectat spunând că fusese condamnat fără să fie audiat, aşa cum ar fi trebuit, împăratul Carol al V-lea l-a convocat în faţa unei diete imperiale la Worms. Călătoria de 15 zile pe care a făcut-o Luther în aprilie 1521, de la Wittenberg la Worms, a fost o adevărată o procesiune triumfală. Masele erau de partea lui, iar oamenii de pretutindeni voiau să-l vadă.
         La Worms, Luther a compărut în faţa împăratului, a prinţilor şi a nunţiului papal. Jan Hus avusese parte de o audiere asemănătoare la Konstanz în 1415, iar apoi fusese ars pe rug. Sub privirile scrutătoare ale autorităţilor ecleziastice şi laice, Luther a declarat că nu avea să retracteze cele scrise decât dacă opozanţii săi îi demonstrau cu Biblia că greşeşte. Nimeni nu a putut să-l egaleze în ce priveşte redarea din memorie a versetelor biblice. În urma audierii, a fost emis Edictul de la Worms, prin care Luther era declarat proscris, iar scrierile sale erau interzise. Excomunicat de papă şi declarat proscris de împărat, el se afla în pericol de moarte.
        Apoi lucrurile au luat o întorsătură pe cât de spectaculoasă, pe atât de neaşteptată. La întoarcere la Wittenberg, Luther a fost „răpit“ după un plan pus la cale de binevoitorul Frederic al Saxoniei. Ca să-l scape de duşmani, el l-a dus pe Luther la castelul îndepărtat din Wartburg. Aici Luther şi-a lăsat barbă şi şi-a schimbat identitatea devenind cavalerul Junker Jörg.
Biblia „Septembrie” are o mare căutare:

        Pentru a nu fi prins de împărat sau de papă, Luther a stat în următoarele 10 luni în castelul din Wartburg. În cartea „Welterbe Wartburg” se spune: „Perioada petrecută la Wartburg a fost una dintre cele mai prolifice şi mai creative perioade din viaţa sa“. Aici el a tradus în germană ediţia Scripturilor greceşti/Noului Testament realizată de Erasmus, această traducere fiind una dintre cele mai de seamă lucrări ale sale. Întrucât această traducere a fost publicată în septembrie 1522 fără să fie menţionat numele traducătorului, ea a fost cunoscută sub numele de „Biblia Septembrie”. Deşi preţul ei era un gulden şi jumătate - echivalentul simbriei unei slujnice pe un an - Biblia Septembrie avea o foarte mare căutare. În decurs de un an au fost tipărite 6 000 de exemplare în 2 ediţii, ajungându-se la 69 de ediţii în următorii 12 ani.
        În 1525, Martin Luther s-a căsătorit cu Katherine von Bora, o fostă călugăriţă. Katherine ştia să administreze bine treburile casei şi reuşea să se descurce în orice situaţie în care o punea soţul ei prin generozitatea lui. În casa lui Luther îşi găseau locul, pe lângă soţia şi cei şase copii ai săi, prieteni, erudiţi şi refugiaţi. Spre sfârşitul vieţii, Luther se bucura de un asemenea prestigiu de sfătuitor, încât erudiţii care erau găzduiţi în casa lui veneau cu hârtie şi condeie pentru a nota remarcele sale. Aceste notiţe au fost compilate în culegerea intitulată Luthers Tischreden (Cuvântările lui Luther la masă). Într-o vreme, între toate publicaţiile în limba germană, tirajul acestei cărţi era întrecut numai de cel al Bibliei.

Traducător talentat şi scriitor prolific:

        În 1534, Luther a terminat de tradus Scripturile ebraice/Vechiul Testament. El a avut talentul de a folosi un stil, un ritm şi un vocabular echilibrat, realizând o Biblie care putea fi înţeleasă de oamenii de rând. Iată ce a spus Luther referitor la metoda sa de traducere: „Ar trebui mai întâi să stăm de vorbă cu mama de acasă, cu copilul de pe stradă şi cu omul de la piaţă, să le sorbim cuvintele de pe buze pentru a vedea cum vorbesc, şi atunci vom putea face o traducere potrivită“. Biblia lui Luther a contribuit la stabilirea formei standard a limbii germane scrise, care a fost acceptată în toată Germania.
       Talentul de traducător al lui Luther s-a împletit cu talentul său de scriitor. Se spune că de-a lungul activităţii sale, ar fi scris câte un tratat la două săptămâni. Unele dintre ele erau tot atât de vehemente ca autorul lor. Stilul aspru cu care şi-a scris primele lucrări nu s-a înmuiat deloc odată cu înaintarea sa în vârstă. Condeiul său a rămas neînduplecat, eseurile sale de mai târziu având un ton tot mai sever. Potrivit lucrării „Lexikon für Theologie und Kirche”scrierile lui Luther reflectă „mânia sa exagerată“ şi „lipsa umilinţei şi a iubirii“, precum şi „sentimentul exacerbat că avea o chemare specială“.
       Când a izbucnit războiul ţărănesc şi principatele au fost scăldate în sânge, Luther a fost rugat să-şi exprime părerea referitor la revoltă. Erau îndreptăţite nemulţumirile ţăranilor cu privire la lorzii feudali? Luther nu a încercat să-şi asigure sprijinul maselor spunând ceva care să fie pe placul lor. Era convins că slujitorii lui Dumnezeu trebuiau să se supună celor aflaţi la putere (Romani 13:1). El a fost foarte direct şi a declarat că revolta trebuia reprimată cu violenţă. „Oricine poate să înjunghie, să lovească şi să ucidă“, a spus el. Aşa cum arată Hanns Lilje, acest răspuns l-a costat pe Luther „popularitatea unică de care se bucurase în rândul maselor“. Mai mult decât atât, eseurile scrise de Luther mai târziu cu referire la evreii care refuzaseră să se convertească la creştinism, mai ales cel intitulat „Despre evrei şi minciunile lor”i-au făcut pe unii să-l eticheteze drept antisemit.

Moştenirea lui Luther:

        Reforma, iniţiată de oameni ca Luther, Calvin şi Zwingli, a dus la apariţia unei noi forme religioase numite protestantism. Principala moştenire lăsată de Luther protestantismului a fost învăţătura sa centrală despre justificarea prin credinţă. Toate principatele germane au luat poziţie fie de partea protestanţilor, fie de partea catolicilor. Protestantismul a cunoscut o mare răspândire şi s-a bucurat de un sprijin larg în Scandinavia, Elveţia, Anglia şi Olanda. El are în prezent sute de milioane de adepţi.
       Mulţi dintre cei ce nu împărtăşesc toate convingerile lui Luther, au totuşi o mare consideraţie faţă de el. Fosta Republică Democrată Germană, pe teritoriul căreia se aflau oraşele Eisleben, Erfurt, Wittenberg şi Wartburg, a sărbătorit în 1983 cinci secole de la naşterea lui Luther. Acest stat socialist i-a acordat un loc de seamă în istoria şi cultura Germaniei. În plus, un teolog catolic din anii ’80 a conchis referitor la marea influenţă a lui Luther: „Niciunul dintre cei care au venit după Luther nu l-a putut egala“. Profesorul Aland a scris: „Anual apar cel puţin 500 de publicaţii despre Martin Luther şi Reformă - şi asta în aproape toate limbile principale de pe glob“.
       Martin Luther a avut o minte ascuţită şi o memorie remarcabilă, a fost un maestru al cuvintelor şi a lucrat cu multă conştiinciozitate. A fost însă o fire impulsivă şi sarcastică şi a reacţionat cu vehemenţă împotriva a ceea ce considera el ipocrizie. Pe patul de moarte în Eisleben, în februarie 1546, Luther a fost întrebat de prietenii săi dacă îşi susţinea în continuare convingerile pe care le-a predat altora. „Bineînţeles“, a răspuns el. Luther a murit, dar mulţi sunt şi acum ataşaţi de convingerile sale.

Cum poate fi cineva drept în ochii lui Dumnezeu? Concepţia protestantă:
         Ce înţelegea în mod exact Luther prin „justificarea numai prin credinţă”? În calitate de catolic‚ Luther învăţase că, actul de a declara drept un om pretinde botezul‚ meritul personal şi faptele bune‚ precum şi sacramentul penitenţei‚ administrat de un preot care ascultă mărturisirea păcatelor‚ acordă iertarea şi impune penitenţele‚ printre care se pot include şi pedepsele pe care şi le impune persoana însăşi.
         În eforturile sale de a afla pace cu Dumnezeu‚ Luther epuizase toate resursele dogmei catolice referitoare la justificare‚ inclusiv posturi‚ rugăciuni şi penitenţe. Negăsind pace cu Dumnezeu‚ el a citit şi recitit Psalmii precum şi Epistolele lui Pavel. El a găsit în sfârşit pacea sufletului când a ajuns la concluzia că Dumnezeu îi declară drepţi pe oameni nu în virtutea meritelor lor‚ a faptelor lor bune sau a actelor lor de penitenţă‚ ci numai în virtutea credinţei lor. El a fost atât de exaltat de această idee a „justificării numai prin credinţă“ încât‚ în traducerea pe care a dat-o el în germană textului din Romani 3:28‚ a adăugat cuvântului „credinţă“ termenul „numai“.
         Majoritatea Bisericilor protestante au adoptat în esenţă concepţia lui Luther despre „justificare prin har‚ prin intermediul credinţei“. În realitate‚ această idee fusese emisă deja de către un înaintaş francez al reformei‚ Jacques Lefèvre d’Étaples. Rezumând deosebirea dintre concepţia catolică şi cea protestantă cu privire la justificarea unei persoane‚ „ A Catholic Dictionary” spune: „Pentru catolici‚ justificarea reprezintă un act prin care un om este realmente făcut drept; pentru protestanţi‚ reprezintă actul prin care omul este doar declarat drept şi considerat ca atare‚ întrucât sunt puse în seama sa meritele unei alte persoane‚ - şi anume Hristos.“

Nici concepţia catolică/ortodoxă‚ nici cea protestantă:

         Pretinzând că „un om este realmente făcut drept“ prin darul harului divin‚ cu ocazia botezului‚ doctrina catolică/ortodoxă se abate de la ceea ce învaţă Biblia. Nu botezul este cel care şterge păcatul originar‚ ci sângele vărsat al lui Hristos (Romani 5:8‚ 9). Este o mare diferenţă între a fi realmente făcut drept de către Dumnezeu şi a fi socotit sau considerat drept (Romani 4:7‚ 8). Orice catholic/orthodox  sincer‚ care luptă viguros împotriva păcatului‚ ştie bine că nu a fost făcut realmente drept (Romani 7:14-19). Dacă el ar fi realmente drept‚ n-ar avea de mărturisit în faţa unui preot niciun păcat.
         Pe lângă acest fapt‚ dacă dogma catolică/ortodoxă  ar urma Biblia‚ atunci un catholic/ortodox conştient de păcatele sale le-ar mărturisi lui Dumnezeu‚ cerându-i lui iertare‚ prin intermediul lui Iisus Hristos (1 Ioan 1:9-2:2). Intervenţia unui preot uman într-un stadiu oarecare al „justificării“ n-are niciun fundament biblic‚ aşa cum nu are‚ de altfel‚ nici ideea acumulării de merite pe care se întemeiază doctrina indulgenţelor. - Evrei 7:26-28.
        Concepţia protestantă despre justificare‚ potrivit căreia creştinul este declarat drept în virtutea meritelor jertfei lui Hristos‚ este‚ fără îndoială‚ mult mai aproape de învăţătura Bibliei. Totuşi‚ Bisericile protestante învaţă despre „justificare numai prin credinţă“‚ învăţătură care‚ aşa cum vom vedea în continuare‚ nu ţine seama de argumentele foarte explicite ale apostolului Pavel şi ale lui Iacob. Acest punct de vedere‚ care trădează o anumită încredere de sine exagerată pe plan spiritual‚ se rezumă prin această frază: „Odată salvat‚ salvat pentru totdeauna.“ Unii protestanţi consideră‚ prin urmare‚ că este suficient „să crezi în Iisus pentru a fi salvat“ şi‚ în consecinţă‚ că actul justificării precede botezul.
       Alte Biserici protestante‚ care aderă‚ de asemenea‚ la doctrina justificării prin credinţă‚ îl urmează însă pe reformatorul francez Jean Calvin‚ cu învăţătura despre predestinarea fiecărui individ‚ respingând astfel doctrina biblică a liberului arbitru (Deuteronom 30:19‚ 20). Se poate spune deci că‚ în ceea ce priveşte actul justificării‚ prin care cineva este declarat drept‚ nici concepţia catolică nici cea a Bisericilor protestante nu se află în armonie completă cu Biblia.

Analiză personală strictă: Ce ne învaţă Biblia despre neprihănirea/îndreptățirea omului?*

       Biblia ne învaţă însă cât se poate de clar‚ doctrina despre „justificare“‚ adică modul în care omul poate ajunge să fie considerat drept de către Dumnezeu. Avem nevoie să ne împăcăm cu Dumnezeu‚ deoarece ne-am născut cu toţii nu ca fii ai lui Dumnezeu‚ ci ca „fii ai mâniei“ (Efeseni 2:1-3). Mânia lui Dumnezeu va rămâne asupra noastră dacă refuzăm măsura îndurătoare pe care a luat-o Dumnezeul sfânt şi drept‚ pentru a ne permite să ne împăcăm cu el (Ioan 3:36). Această măsură plină de iubire este „preţul de răscumpărare plătit de Hristos Iisus“. - Romani 3:23 24.
       Apostolul Pavel a scris: „Dumnezeu a considerat că este bine ca toată plenitudinea dumnezeirii să locuiască în El (Hristos) şi‚ prin intermediul Său‚ să împace din nou cu El toate celelalte lucruri‚ făcând pace prin sângele său pe care l-a vărsat Cruce‚ - indiferent că sunt lucrurile de pe Pământ sau lucrurile din Ceruri.“ - Coloseni 1:19‚ 20.

Un sistem de credit plin de îndurare:

         În Scripturi‚ păcatele sunt comparate cu nişte datorii. (Vezi Matei 6:12 14; 18:21-35; Luca 11:4.) Întrucât toţi oamenii sunt păcătoşi‚ ei au datorii mari faţă Dumnezeu. „Plata păcatului  este moartea“ (Romani 6:23). Fiind vânduţi sub păcat de către strămoşul lor Adam‚ oamenii erau absolut incapabili să se elibereze singuri de această datorie zdrobitoare (Romani 7:14). Faptele bune pe care un păcătos le putea face în decursul vieţii sale nu-i puteau permite să răscumpere ceea ce pierduse Adam‚ nici nu puteau face să fie drept în faţa lui Dumneze.  Aşadar‚ cum avea să elibereze Dumnezeu omenirea decăzută fără să încalce prin aceasta normele drepte pe care le stabilise El Însuşi? Răspunsul la această întrebare scoate în evidenţă în mod splendid înţelepciunea şi harul a lui Dumnezeu. Apostolul Pavel explică foarte frumos acest fapt în Epistola sa către Romani. Aici citim: „Şi ca dar gratuit sunt ei (cei păcătoşi) declaraţi drepţi prin harul Său‚ datorită eliberării prin preţul de răscumpărare plătit de Hristos Iisus. Pe El‚ Dumnezeu l-a prezentat ca ofrandă pentru ispăşirea prin credinţa în sângele lui (…). - Romani 3:24-26.
     Tatăl Ceresc a acceptat jertfa lui Iisus în folosul descendenţilor lui Adam (1 Petru 2:24). Aceasta era o jertfă echivalentă sau corespunzătoare deoarece‚ în calitate de Om perfect‚ Iisus a răscumpărat ceea ce pierduse Omul perfect Adam. (Vezi Exod 21:23; 1 Timotei 2:6.) Astfel‚ fiind satisfăcute cerinţele dreptăţii‚ Tatăl este dispus să dea dovadă de iubire şi să „şteargă” păcatele care sunt trecute în contul omului „care are credinţă în Iisus“ (Isaia 44:22; Fapte 3:19). Dacă un astfel de om rămâne fidel‚ Tatăl nu numai că „nu îi ia în considerare greşelile”‚ dar chiar îi atribuie realmente dreptatea (subl. Noastră)- (2 Corinteni 5:19). Prin intermediul acestei măsuri pline de îndurare‚ care constă în a le atribui dreptatea‚ „mulţi au fost constituiţi drepţi/neprihăniți”- (Romani 5:19). Actul prin care Dumnezeu consideră un om ca fiind nevinovat constituie‚ aşadar‚ unul dintre cele două aspecte ale justificării (Fapte 13:38‚ 39).

          Punctul fundamental al argumentării pe care o susţine Pavel în Epistola către Romani este că nici iudeii‚ nici păgânii‚ sau neiudeii nu pot fi consideraţi drepţi în faţa lui Dumnezeu prin lucrările sau faptele lor‚ indiferent că aceste lucrări ar fi efectuate în scopul respectării Legii lui Moise sau din respect pentru vreo lege morală instinctivă (Romani 2:14‚ 15; 3:9‚ 10‚ 19‚ 20). Atât iudeii cât şi păgânii nu pot fi declaraţi drepţi decât în virtutea credinţei pe care o au în preţul de răscumpărare pe care l-a oferit Hristos prin jertfa sa (Romani 3:22-24‚ 29‚ 30). Cu toate acestea‚ sfaturile pe care le oferă Pavel în ultimele capitole ale epistolei sale (de la 12 la 15) denotă că o astfel de credinţă trebuie să fie sprijinită de fapte de devoţiune sfîntă‚ lucru pe care îl explică şi Iacob (Iacob 2:14-17). Aceste fapte nu fac altceva decât să dovedească faptul că, creştinul justificat în acest mod, are credinţă‚ care este o condiţie prealabilă a justificării care vine de la Dumnezeu.
       Așadar, neprihănirea omului în fața lui Dumnezeu este rezultatul credinței sale în harul/grația divin, în jertfa răscumpărătoare oferită de Fiul Său Iisus, dar, credința trebuie să fie lucrătoare - să rodească fapte bune! Faptele bune nu ajută la mântuire, dar ele confirmă credința adevărată a unui creștin!

*Notă: acestă parte a articolului este o analiză personală strictă și va trebui considerată ca atare. Versetele biblice sunt preluate dintr-o versiune biblică italiană.

DIVERSE - Partea a noua.

  DIVERSE - Partea a noua 36. Etapele războiului de 30 de ani: 1. Revolta din Boemia şi războiul german (1618-1625):   Această revoltă...