REPREZENTĂRI ALE FEMEII ROMANE ÎN ANALELE LUI TACITUS.

 

REPREZENTĂRI ALE FEMEII ROMANE ÎN ANALELE LUI TACITUS

 Dintre subiectele abordate de Tacitus, în cea mai importantă operă a sa, unul dintre cele mai discutate şi controversate a fost cel al femeilor romane. Deşi studiată încă din secolul trecut, încă se mai pot spune lucruri noi. În acest scurt studiu vom încerca să identificăm categoriile sociale şi morale ale femeilor din operele taciteene, precum şi atitudinea şi obiectivitatea scriitorului în ceea ce le priveşte. Vom începe prin a observa stilul naraţiunii, obiectivitatea lui Tacitus, părerea lui despre societatea şi implicit femeia romană şi scopul în care el descrie şi expune faptele acestora. Toate operele taciteene sunt pline de îndoieli, insinuări, sinuozităţi şi aluzii care arată complicitatea dintre scriitor, personaje şi fapte şi trădează o puternică implicare afectivă. Are tendinţa de a analiza personalităţi de prim rang atât din punct de vedere pozitiv, dar mai ales negativ. Toate scrierile sale au un rol moralizator, reamintind de virtuţile uitate. Tot în scop moralizator el ne oferă o galerie de portrete de împăraţi, împărătese, generali, soţii şi amante şi multe alte personaje.

 Datorită vieţii fluctuante a Cetăţii Eterne, o dată cu extinderea sa şi primirea înăuntrul ei a mai multor populaţii, statutul femeii începe să se schimbe. În epoca imperială, femeia venea deja după două secole de emancipare sub Republică în care din categoriile de femei cunoscute în mod tradiţional (matroana şi sclava) se formează mai multe grupuri care vor influenţa atât viaţa religioasă cât și pe cea politică. Faptul că femeia dobândeşte o nouă autoritate se observă chiar şi în scrierile autorilor antici, care încep să le menţioneze la aproape fiecare pagină, cu toate că istoria romană de la începuturile formării statului este o istorie a bărbaţilor. Despre toate aceste ne vorbeşte şi Tacitus: împărătese mai puternice decât împăraţii, femei străine războinice, sclave cu onoare, femei romane ce exercită funcţia de general, soţii, amante, prietene, prostituate, vrăjitoare, femei creştine şi alte reprezentări. În toate operele lui Tacitus, nume şi personaje feminine sunt menţionate de 429 de ori. Preferatele sale sunt cele din familia imperială Iulio-Claudiană, urmând femeile străine şi alte femei romane care sunt caracteristice stilului moralizator şi alegoric al lui Tacitus. Dintre toate aceste femei, doar 15 beneficiază de un portret complet care consta în: filiaţia parentală sau maritală, caracterul şi obiceiurile ei, fapte importante, moartea sau exilul. Vom vorbi mai întâi despre împărătese, apoi despre câteva dintre personajele feminine principale din anumite episoade ale Analelor şi despre femeile străine, rezumându-ne doar la cele mai importante şi la cele care aduc un aport studiului nostru.

 Prima imperatrix din Analele taciteene, este Livia. Ea apare sub numele de novercae Liviae (Livia, mamă vitregă), fiindu-i alăturate cuvintele dolus abstulit. Atribuirea substantivului noverca, mamă vitregă, cu toate că aceasta nu era mama vitregă a nepoţilor principelui Augustus ar fi peiorativă, la fel ca şi dolus abstulit, prin aceste expresii Tacitus insinuând cititorului atitudinea negativă pe care să o adopte faţă de Livia, încă de la începutul naraţiunii. Un alt adjectiv folosit de Tacitus în descrierea Liviei este gravis, care în română s-ar traduce prin piază-rea: „Livia gravis in rem publicam mater, gravis domui Caesarum noverca.” În timp ce Ovidiu o numeşte pe Livia, femina princeps, formula preferată a lui Tacitus şi fraza cheie în descrierea Liviei este muliebris impotentia. Această formulă apare foarte des, chiar şi în necrologul din Cartea V, făcut acesteia (mater impotens), aluzie la faptul că nu i-a dăruit lui Augustus niciun urmaş. Se arată şi implicarea politică a Liviei prin care statul devine supus unei femei: accedere matrem muliebri inpotentia: seruiendum feminae. Povestea răpirii Liviei este inclusă de un autor contemporan ca poveste anti-lucretiană, contrar tradiţiei liviene dintre răpire şi evoluţia statului. Folosind cuvântul abducere care înseamnă viol sau răpire în loc de vocabularul de nuntă tradiţional: nubere, ducere etc.. I se atribuie lui Augustus răpirea, act specific tiranilor. Acceptarea răpirii arată lipsa de masculinitate a poporului Romei şi o clasă politică emasculată. Alţi autori dau ca şi cauză a răpirii Liviei, dragostea dintre cei doi, iar Gugliemo Ferrero dă o explicaţie care are la bază originea nobilă a Liviei, făcând parte din familia Claudiilor, în timp ce Octavian fusese doar nepotul unui cămătar. O altă analiză, mai detaliată a femeilor din operele lui Tacitus, o plasează pe Livia printre romanele care aveau atât caracteristici pozitive cât şi negative, deci o femeie complexă.

 A doua imperatrix  prezentată de Tacitus este Valeria Messalina, a treia soţie a împăratului Claudius. Gugliemo Ferrero spune că multe dintre lucrurile atribuite Messalinei sunt născociri ale lui Suetonius şi Tacitus, dar că era o femeie necinstită şi neserioasă. Caracteristicile date de Tacitus pentru ea o atribuie atât tipului împărătesei, cât şi femeii uşoare sau tiranei. În descrierea dragostei ei pentru Silius este folosit cuvântul furor-nebunie - „furore proximo amore distinebatur”, nebunie cu care Ferrero nu este de acord. Căsătoria ei ilegitimă, obiceiurile sale sexuale şi influenţa pe care o avea în domus Caesaris îl fac pe Tacitus să îi atribuie substantive tipic masculine, care alăturate unui personaj feminin au un sens licenţios, precum potentia, libido, dar şi infamia, specific femeii adultere. Prin discursul unuia dintre slujitorii Messalinei, autorul Analelor îl va numi „vocea târfei sălbatice” - „saevienti impudicae”, Messalina arătând atât saevitia, cât şi imoralitate, avaritia, iniuria, vis, dar mai ales dominatio - specifică bărbaţilor. Angela Costello are o altă părere referitoare la descrierea Messalinei şi îl consideră pe Tacitus drept cel mai imparţial dintre scriitori antici, în timp ce Cassius Dio şi Iuvenal o descriu în mod calomnios ca promiscuă şi adulteră. J. L. Posadas o include atât în grupa femeilor cu caracteristici exclusiv negative, precum şi în categoria soţiilor rele, alături de Agrippina Minor.

 Agrippina Minor, viitoarea soţie a lui Claudius şi cea de-a treia imperatrix. Şi la ea, Tacitus vede tendinţa spre dominatio, prefigurându-i în doar două capitole ascensiunea. El o vede pe Agrippina Minor ca pe o femeie predispusă la adulter, pentru a-şi atinge scopurile, acuzându-l indirect pe Claudius (bărbatul era şi el acuzat de devierile sexuale ale rudelor feminine care stăteau în aceeaşi casă pe motiv că nu-şi poate ţine în frâu femeile domusului). O va acuza de asemenea şi de încercarea de control a armatei. Cu toate că în general, această căsătorie dintre unchi şi fiică produce dezgust în majoritatea surselor antice, acelaşi Ferrero afirmă că ea ar fi putut fi rezultatul devotamentului unei femei, care se jertfea pentru cariera familiei sale. Ca mamă a caracterizat-o ca severă, „trux et minax”, iar conducerea statului de către ea a fost numită de scriitor „adductum et quasivirile servitium”. În timp ce unii autori consideră această alăturare de cuvinte peiorativă şi dispreţuitoare fiind alăturaţi termeni masculini unei femei, alţii consideră că Agrippina Minor aduce o anumită ordine şi disciplină. Masculinitatea ei este ilustrată şi de apelativul dux femina, un stereotip retoric. Acelaşi stereotip este folosit pentru a critica în mod diferit doi împăraţi: Claudius şi Nero, la fel cum stereotipul sexual alături de cel politic este folosit pentru a arăta ameninţarea reprezentată de Agrippina pentru statul roman. În analele neroniene, apare menţionată de 31 de ori fiind considerată personajul feminin principal.Istoricul roman ne arată cum ea conduce alături de unul din liberţii ei preferaţi Pallas, replica lui Nero în momentul demiterii lui fiind foarte ilustrativă pentru aceasta: „se duce să abdice”, fiind şi momentul în care Agrippina pierde controlul asupra statului. Este inclusă în grupa soţiilor rele, dar şi în cea a femeilor care au atât aspecte pozitive, cât şi negative.

 În ceea ce o priveşte pe Poppaea Sabina, Tacitus este destul de zgârcit în informaţii. Ne spune că avea toate calităţile, mai puţin cinste şi că în afară era plină de cuviinţă, dar de fapt era o desfrânată. Toate scrierile anticilor, chiar şi Istoriile lui Tacitus, dau altă versiune decât cea cunoscută în Anale. Otho s-ar fi căsătorit cu Poppaea, doar pentru a o aduce mai aproape de Nero, nefiind deja căsătorit cu ea. O putem considera o imperatrix activă, influenţând uneori viaţa politică a Romei. Se pare că Poppaea a suferit un fel de damnatio memoriae după moartea sa. Puţina simpatie de care se bucura Poppaea se observă şi din faptul că monedele cu ea apar foarte rar şi doar în provincii. Zeificarea ei a fost pentru Nero mai mult o armă politică, decât manifestare a respectului pentru fosta sa soţie. Acţiunile ei sunt considerate de Tacitus ambivalente (pozitive şi negative). Poppaea şi Agrippina au vicii similare, astfel că şi stereotipurile retorice folosite sunt aceleaşi, lăsând la o parte deja cunoscuta asemănare dintre ea şi Sempronia lui Sallustius, care ne arată o popularitate destul de veche privind stereotipurile feminine negative, dar şi faptul că Tacitus dorea ca portretul soţiei lui Nero să fie recognoscibil pentru publicul larg.

 Alte două femei puse cumva în contrast de Tacitus, dar care într-o oarecare măsură pot fi considerate asemănătoare sunt Agrippina Maior şi Munatia Plancina. În timp ce unii cercetători consideră că Agrippina Maior beneficiază de o caracterizare pozitivă în Anale, alţii consideră că de fapt Tacitus foloseşte şi aici stereotipul tiranului. Principalul argument este limbajul tacitean, prin asocierea de cuvinte tipic masculine, personajelor feminine. Tacitus o descrie pe Agrippina prin cuvintele atrox - neînfricare în luptă şi ferocia - ferocitate. Prin acelaşi stereotip folosit pentru fiica ei, dux femina, arată că ea avea momente în care conducea armata şi că şi-a abandonat proprietăţile feminine, neavând un comportament adecvat, dezvoltând ambiţii bărbăteşti. Probabil că Tacitus a încetat să o mai considere o matrona sapientissima, atunci când în ciuda avertismentului soţului ei Germanicus, de a nu se răzbuna, ea va porni un întreg război împotriva lui Tiberius. Cererea unui soţ, aproape că o scoate din rândul femeilor foarte bine văzute la Roma, femeile univira, dar o şi fac să pară complice sau chiar lider al unei facţiuni într-un presupus complot împotriva conducerii statului, deoarece a-i da un soţ însemna a pune un şef partidei politice adversare împăratului. Tacitus insinuează acestea prin folosirea cuvântului partes, acesta apărând de 3 ori în Anale, de fiecare dată în legătură cu Agrippina Maior sau Minor, fiind şi singura dată când partes apare asociat unei femei. Evidenţierea descendenţei sale nu o fac mai plăcută în ochii istoricului, convingerea superiorităţii ei indicând superbia. Oprirea unei rebeliuni a soldaţilor datorită ei, arată că avea mai multă putere decât împăratul şi dorinţa de imperium, de care o va acuza Tiberius, cu ale cărui idei, Tacitus pare a fi uneori de acord. Deşi aceste descrieri sunt în mare parte negative, un studiu mai amănunțit o arată ca eroină, dar având atât calităţi, cât şi defecte. Este la fel de posibil ca ea, de fapt, să fi acţionat în favoarea soţului ei şi că stătea doar alături de el ca o matrona însărcinată, dar care nu s-a comportat ca un bărbat. Am putea adăuga la descrierile pozitive şi unele îmbinări de cuvinte excepţionale precum: „sed femina ingens animi munia” - „această femeie cu suflet mare” şi descrierea ei făcută de popor la ajungerea în Roma: „cum decus patriae, solum Augusti sanguinem, unicum antiquitatis specimen” - „onoarea patriei, adevăratul sânge al lui Augustus şi unica întruchipare a vechilor virtuţi”, care luată ca atare nu pare să ascundă niciun fel de ironie, ci doar aceea referire la descendenţă de care Agrippina Maior se foloseşte în toate cărţile Analelor în care apare ca protagonistă.

 Munatia Plancina are atât caracteristici asemănătoare Agrippinei, cât şi foarte diferite, unii autori considerând că ea este pusă în contrast cu aceasta. Ambele sunt considerate duces feminae, conducând la un moment dat şi pentru scurt timp armatele romane. Tot aici este acuzată că îi lipseşte decora feminis (nec Plancina se intra decora feminis tenebat) - purtarea feminină şi de defectele deja populare pentru femei: infirmitas animi şi impotentia muliebris. S-ar putea spune că în timp ce Agrippina îşi completa soţul favorabil, Plancina o făcea în mod opus. Confruntarea dintre cele două femei a dus la o luptă care a implicat rebeliuni, otrăviri, vrăjitorie şi insubordonare, multe dintre ele considerate de Tacitus drept vicii feminine. Totuşi acest conflict a fost purtat şi în numele soţilor lor, nu doar pentru ele, implicând aşa-numita muliebri aemulatione - gelozia femeiască. Nici ironia nu lipseşte din tehnicile narative ale lui Tacitus, arătând cum tatăl adoptiv al lui Germanicus, Tiberius şi bunica sa îi apărau pe Piso şi pe Plancina, vinovaţi de moartea acestuia, Plancina obţinând iertarea, dar sinucigându-se după moartea Liviei. Atât ea şi Agrippina, cât şi Agrippina Minor şi Poppaea folosesc în conflictul lor aşa numitele muliebris inlecebrae - trucuri femeieşti, care conform lui Seneca nu cunosc altă rezolvare decât viclenia unei alte femei. Şi ea apare ca o femeie complexă, fiind prezentată de scriitor atât în manieră pozitivă, cât şi negativă.

 Octavia, Acte şi Epicharis au fost trei femei de condiţie diferită, dar pe care le vom compara pentru a arăta concepţia taciteană privind împărăteasa şi soţia bună, concubina şi sclava. Octavia alături de alte femei este folosită de Tacitus pentru a arăta slăbiciunile lui Nero, cum ar fi lipsa de moderatio şi prudentia şi pentru a crea exempla.Tehnic, înainte de căsătorie cei doi erau fraţi, astfel că Octavia a trebuit să fie adoptată de o altă familie, făcând ca Nero să fie un moştenitor şi mai sigur la tron. Cu toate acestea se pare că mariajul nu s-a consumat, Nero spunând despre Octavia că trebuie să se mulţumească cu statutul de uxoria ornamenta, probabil soţie legală, dar fără a avea practic acest statut. Diferenţa dintre ea şi Agrippina Minor se observă încă de la începutul naraţiunii, aceasta neprimind niciodată titlul de Augusta şi fiind destul de rar reprezentată pe monezi. În ciuda acestui fapt, monedele din Perinthus cu reprezentarea ei au legenda Octavia Sebaste, echivalentul grec al Octaviei Augusta, cele din Teos o reprezintă cu diademă, iar cele din Sardis au legenda Octavian Theon - Octavia Zeiţa, titlul thea fiind purtat în general de femei din familia imperială care au născut. Celelalte monede o prezintă fie simplu ca Octavia, fie ca soţia lui Augustus sau fiica lui Claudius. Puţinele sale reprezentări sunt datorate preocupării lui Nero de a-i distruge statuile după ce a ucis-o, ea suferind, la fel ca Poppaea, un fel de damnatio memoriae. Arătând lipsa de control a lui Nero se arată şi cum el elimină legitimitatea puterii sale asupra statului prin uciderea sau exilarea persoanelor influente de pe lângă el, printre care şi Octavia, care, fiind fiica lui Claudius, îi oferea validitatea conducerii (cu toate că descendenţa filială nu era o condiţie sine qua non pentru a conduce statul roman) şi mai mult prestigiu. Octavia este inclusă alături de celelalte 26 de femei complexe, având ambele caracteristici, dar caracteristici complexe pozitive. Este posibil ca lui Tacitus să-i fi fost cunoscută tragedia lui Seneca, Octavia Praetexta, din care să se fi inspirat. Acte a fost o libertă greacă a lui Claudius, care a devenit amanta lui Nero la începutul anilor săi ca împărat şi i-a fost credincioasă până la moarte. La fel ca şi Agrippina şi Poppaea şi ea este folosită de Tacitus pentru a arăta laşitatea lui Nero şi manipularea sa de către femeile curţii, deci la fel ca şi Claudius, o emasculare a imaginii imperiale. Luând în considerare naraţiunea propriu-zisă, Acte devine o unealtă a lui Seneca şi o piedică în calea dorinţelor libidinoase ale Agrippinei. Atât Seneca, cât şi Acte sunt portretizaţi în episodul presupusului incest dintre împărat şi mama sa, în mod ironic, Tacitus adăugând scrierii drammatis personae, ambilor fiindu-le frică să nu-şi piardă funcţia. Acte a reprezentat pentru Agrippina Minor o ameninţare, considerând-o rivală (libertam aemulam), declanşându-i-se acel muliebriter fremere. Acte, liberta sau sclava (ancilla), apelativ pe care-l foloseşte Tacitus este simbolul inversiunii ierarhice şi a degenerării lui Nero şi denotă preferinţa lui pentru relaţii servile. Este pusă în contrast cu alte femei de 4 ori: de două ori se arată superioritatea ei asupra Octaviei („tum ancilla domina validior”) şi a Agrippinei Minor şi aşa-zisa inferioritate în faţa Poppaeei. Pe lângă ancilla, un alt apelativ peiorativ tacitean folosit la adresa Actei este muliercula- femeiuşcă. Acte este considerată a avea exclusiv trăsături negative, cu toate că Tacitus spune că ea nu făcea niciun rău îndeplinind doar dorinţele stăpânului ei. Deşi nu avem foarte multe informaţii referitoare la ea, o vom menţiona şi pe sclava Epicharis. Datorită lipsei filiaţiei parentale, Epicharis taciteană nu poate fi considerată un portret complet. A fost o femeie cu caracteristici exclusiv pozitive. După unii autori antici, ea ar fi fost amanta unui frate de-al lui Seneca, astfel aflând de conjuraţia pisoniană împotriva lui Nero. Şi ea arată o inversare a ordinii ierarhice fiind pusă în contrast cu clasa conducătoare. Sclavă care îşi depăşeşte condiţia prin virtuţi, în timp ce populaţia aparţinătoare claselor sociale privilegiate nu îşi atinge condiţia din cauza viciilor: „clariore exemplo libertina mulier”.

 Înainte de a prezenta femeile străine, din pleiada de personaje feminine taciteene, am ales să mai menţionăm două dintre ele, care reprezintă o pătură mai întunecată a societăţii romane şi care aveau activităţi foarte apropiate de vrăjitorie, veneficii fiind chiar formula prin care le descrie Tacitus. Cele două veneficae din Anale sunt otrăvitoarele Martina şi Locusta. Martina este cea care îl otrăveşte pe Germanicus, în aceste pasaje din operă, sinonimia cuvântului venenum pentru otravă şi vrajă fiind evidentă, alături de devotiones - blesteme. În procesul care a urmat a fost inclusă şi acuzaţie de artes magicae. Tacitus o descrie ca o femeie din Syria faimoasă pentru otrăvirile sale (infamus veneficiis). Ea moare la Brundissium în condiţii suspecte, găsindu-i-se venin în păr. Se pare că ar fi existat schimburi de cunoştinţe privind artes magicae între Plancina, Martina şi Livia. Locusta, otrăvitoarea angajată de Agrippina Minor, se pare că se afla de mult în slujba lui Nero şi a mamei sale. Angajarea Locustei de către Agrippina arată că până şi femeile care erau acuzate de asemenea acte, puteau angaja alte femei pentru exact aceleaşi fapte. Descrierea lui Tacitus o arată ca fiind recent condamnată pentru otrăvire (nuper veneficii damnata). Se pare că a fost ucisă de Galba. Există nouă femei acuzate de vrăjitorie în Anale, din care 7 sunt condamnate. Acuzaţiile de utilizare a magiei sunt mereu combinate cu cele de indecenţă sexuală şi încercări ilegitime de a obţine mai multă putere socială. Surprinzător, cele două „vrăjitoare” nu au fost condamnate niciodată, sau cel puţin Martina, care a fost găsită decedată, povestea Locustei continuând şi după faptele din Anale. Înţelegem de aici că Tacitus nu vede cu ochi buni folosirea magiei, în schimb utilizează acuzaţiile de magie ale femeilor din clasele inferioare pentru a prezenta femeile din clasele sociale înalte în ce lumină doreşte. Se mai poate observa şi că întotdeauna femeile sunt cele care acuză alte femei de magie, dovedind un misoginism tacitean şi chiar, mai larg, roman.

 Tacitus menţionează în toate operele sale 15 femei străine, dintre care credem noi că cele mai importante ar fi Boudicca, Cartimandua şi Zenobia. Ele sunt fie femei britone sau germane, fie orientale. Şi femeile străine au parte de caracterizări pozitive sau negative, fiind folosite pentru a da exempla virtutis sau exempla viciorum. Chiar şi aici Tacitus pune în oglindă două femei străine opuse ca şi caracter una alteia. Ele nu sunt în niciun caz puse deasupra romanelor, uneori chiar aceleaşi defecte fiindu-le reproşate ambelor categorii. În general, nu apar descrise ca şi grup, doar atunci când se disting prin fapte excepţionale, fiind femei care se ocupă cu toate treburile casei, în contradicţie cu noul stil de viaţă al matroanei romane, străinele aderând la ideea „bunului sălbatic”. Armeana Zenobia apare menţionată de două ori, atât cu numele propriu, cât şi ca soţia lui Radamistus, fiind unul dintre cele mai bune exemple de caracterizare exclusiv pozitivă a unei femei străine în Anale şi singura femeie orientală asupra căruia Tacitus insistă în descriere, numind-o chiar regină - cultu regio habita est. Boudicca a fost soţia lui Prasutagus şi regină a tribului briton icean, având două fiice. În urma biciuirii ei şi a violului celor două fiice, ea se revoltă împotriva Romei, chiar şi alte triburi alăturându-i-se. Alăturarea altor triburi unei femei conducătoare, s-ar putea explica şi printr-o autoritate religioasă a Boudiccăi, pregătirea ei în ştiinţa druizilor nefiind exclusă. Cu toate că a pierdut lupta cu romanii, datorită dezorganizării trupelor şi s-a sinucis, ea a rămas un simbol al britonilor chiar până în ziua de astăzi. Analele sunt singura scriere care o prezintă ca mamă, dar de asemenea confirmă o teamă a britonilor privind femeile conducătoare. Este notabilă şi diferenţa dintre percepţia taciteană favorabilă conducătoarei britone şi percepţia negativă a lui Cassius Dio. De data aceasta, se evită apelativul de regină, el numind-o doar uxor sau mulier. Se pare că el vedea în ea răzbunătoarea propriei pudicitia, criticând totuşi acţiunile ei împotriva Romei. Este considerată o femeie complexă. Femeia pusă în opoziţie cu Boudicca este o conducătoare a tribului briganţilor denumită Cartimandua, nume ce se pare că însemna căluţ lucios. Aliată a romanilor (fapt prin care se explică neintervenţia ei în revolta Boudiccăi, fiind contemporane), divorţul ei de Venutius, aduce şi conflictul cu armatele romane, ea rămânând totuşi fidelă Imperiului Roman, deşi armatele sale nu vor reuşi să-i aducă tronul înapoi. Referirile la Venutius nu includ nicio dată cuvântul rege, în timp ce Cartimandua este denumită regină în două pasaje separate - reginae brigantae şi Cartimanduam reginam, fapt ce ne arată că populaţia celtică putea fi condusă de femei, fiind mai importantă descendenţa, decât sexul. Tot în Anale, ea este arătată ca oferind protecţie şi înşelându-l apoi pe căpetenia britonă Caratacus. Chiar şi dovezile arheologice ne-o arată ca o persoană importantă, în 1839, la Honley, fiind găsite mai multe monede brigante printre care şi una cu reprezentarea ei. Se pare că ar fi moştenit titlul regal de la tatăl ei Volisius. Unii autori au fost de părere că Tacitus ar fi greşit sau omis perioada corectă a conflictului dintre Cartimandua şi Venutius, aceasta luându-l ca soţ apoi pe Vellocatus. Cu toate că Tacitus a fost criticat pentru comprimarea acestor date, trebuie să luăm în considerare şi faptul că interesul său era mai scăzut în ceea ce priveşte faptele briganţilor. Deşi în cele câteva pasaje în care vorbeşte despre ea, uneori îi critică acţiunile, mai mult din cauza neîncrederii ascensiunii unei femei în politică, Cartimandua este la fel ca şi Boudicca, o femeie având ambele caracteristici.

 Personajele feminine taciteene sunt mult mai numeroase şi chiar mai complexe decât ceea ce am prezentat noi în acest scurt studiu. Pe lângă atribuţiile lor evidente, subliniate aici, precum cea de imperatrix, dux, uxor, ancilla, regina sau venefica mai sunt acele femei, care fie demonstrează anumite alegorii, fie o neatenţie a autorului. Cel mai bun exemplu ar fi Domitia Lepida, care apare prima dată ca matrona, apoi ca rivală în vicii cu Agrippina Minor. Alte reprezentări feminine sunt ocazionalele zeiţe invocate de acesta (Venus Genetrix, Diana etc.), prietenele influente (Urgulania) sau a soţiilor supuse (Vipsania, Pomponia Graecina, Pomponia Paulina). Trebuie să ţinem cont că nu doar femeile sunt prezentate negativ, ci şi bărbaţii, iar o caracterizare duală bine-rău, nu este de ajuns pentru complexitatea personajelor taciteene. Într-o clasificare mai simplistă numărul femeilor cu virtuţi este egal cu cel al celor cu vicii, dacă excludem femeile foarte complexe sau cele necunoscute. Există 105 femei care nu beneficiază de portrete individuale, dar acţiunile lor nu produc niciun efect în faptele istorice. Împărătesele sunt prezentate în trei ipostaze: severe, dar colege la guvernare (Livia), crude şi adultere (Messalina), dominatoare, dar onorabile (Agrippina Minor), dar toate trei masculinizate. Unii autori considerau că foloseşte o tehnică prin care laudă sau critică mama unui personaj ce trebuie stigmatizat sau pus pe plan secund. Se poate ca Tacitus să fi suferit şi de un anumit tip de complex psihologic, similar cu cel atribuit lui Titus Livius (complexul lui Iuda), conştientizând că deşi el era senator, împărătesele iulio-claudiene au deţinut mai multă putere. Masculinizarea femeilor ca Agrippina Maior şi Munatia Plancina şi vocabularul folosit de Tacitus duc la ideea de tiranie, în timp ce descrierea Octaviei şi a sclavei Epicharis amintesc de calităţile impuse de societatea romană matroanei republicane. Cu toate că străinele sunt arătate ca exempla vitrus sau vitiorum, autonomia acestora îl speria pe Tacitus, credincios valorilor tradiţionale romane. Femeile servile îi foloseau istoricului pentru a critica femeile Caesarilor, în timp ce femeile Caesarilor ajutau la criticarea imaginii imperiale. Putem spune că majoritatea reprezentantelor romane analizate erau folosite ca unelte politice. Nu-i putem atribui scriitorului latin un misoginism total, acesta recunoscând şi calităţi ale femeilor, precum şi vicii ale bărbaţilor, dar utilizându-le pentru a-şi argumenta opiniile. Deşi arată sexul feminin ca lipsit de importanţă, cum în mare parte şi era în Roma republicană, misoginismul său se extinde la întreaga societate şi nu este un caz particular. Din punct de vedere istoric, se poate ca unele pasaje să fie comparaţii cu regimul actual în care trăia autorul, fie pentru a-l critica, fie pentru a arăta diferenţele, perioadele fiind diferite atât politic, cât şi social. Femeile romane din Analele lui Tacitus sunt foarte variate, oferind atât istoricilor, cât şi cercetătorilor literari, ocazia analizării unei opere complexe, în care, deşi nu sunt o preocupare principală, reuşesc să fie un element de legătură între autor, celelalte personaje şi evenimentele istorice.

OPINII DESPRE CHESTIUNI LA ORDINEA ZILEI.

 

OPINII DESPRE CHESTIUNI LA ORDINEA ZILEI

1. Partida Străinătății domină România:

 Numai proștii și nepăsătorii nu văd cum un front politic puternic și agresiv se consolidează între liberali, useriști, udmeriști, ong-uri tutelate de rețeaua Soros, gen Freedom House, GDS, Declic, Funky Citizens etc. alături de care „combat” trompetele și amplificatorii de mesaj în frunte cu Digi24 și G4Media, plus alte câteva voci mai mărunte. Orice demers, poziție și exprimare a acestora arată cam același lucru. Adică o supunere imediată și fără crâcneală la comenzile venite de la Bruxelles, și, tot mai rar, de la Washington. De îndată, chiar fără să ajungi la sfârșitul unui enunț al acestora, poți să-ți dai seama de unde vine și, adeseori, ce ascunde. Vrem să aflăm ce urmăresc marile puteri în România? Vrem să știm ce nu le convine? Este suficient să urmărim pozițiile USR și PNL și ce zic invitații la Digi24 și cam ce scrie G4Media sau PressHub. Ei sunt agenți de influență, instrumente și portavoce a intereselor acestor forțe importante. Prin intermediul lor se aduc critici, cu ajutorul lor se lansează proiecte și personalități (nu neapărat) politice convenabile. Și tot prin diversiunile acestora sunt minimalizate personaje pe cale de  afirmare, posibili viitori lideri incomozi, și tot prin pozițiile acestor forțe sunt îngropate proiecte sau sunt cucerite valori românești necesare altora. Ce-i reprezintă și ce-i mână în luptă? Pe baza unor finanțări mai mari sau mai mici, a burselor și a promovărilor, a unor susțineri de grupuri minoritare, ei sunt adepții gălăgioși ai integrării necondiționate în Europa condusă de un guvern de la Bruxelles, mai nou cu Parchet și înarmare proprie. Adică a federalizării europene,cu posibile suspendări temporare (zic ei) de drepturi sau facilități, dar fără o atingere a drepturilor fundamentale (zic tot ei). Ce s-a ales de resursele României în schimbul dreptului de circulație liberă, inclusiv la muncă?Pro-europenismul lor (dublat și de prostia și frica de decont a PSD-ului) a ușurat o preluare totală a pieței, a resurselor și materiilor prime și a creierelor cu potențial performant. Operațiunea de trei decenii și jumătate a dus România la o îndatorare egală cu o subjugare economico-financiară și la o dependență totală de Uniunea Europeană și de Occident. Cum să nu vedem că orice vânt bate dinspre Vest, orice recomandare sau regulă este amplificată de aceștia, că este importată mot à mot și susținută cu insistență în instituții și în modul de viață? Cei din Partida Străinătății sunt agenții de influență ai Vestului și alcătuiesc o veritabilă orientare politică și informativă, cu forță de grupare, chiar dacă disputele privitoare la conducerea ei sunt adeseori și transoceanice. Ba vor americanii să controleze totul (mai ales că Traian Băsescu s-a oferit pe gratis la „marele licurici”), ba Bruxelles-ul sau Berlinul ori Parisul vor să își instaleze Omul în fruntea României. Numai patronii oarecum diferiți și vanitatea oarbă îi împiedică să se unească într-o forță și mai distrugătoare. Cei care colaborează în orientarea botezată Partida Străinătății au la bază stăpâni comuni și alianțe tacite, cu ajutorul cărora domină și acum România în instituții, în politică, în mass-media, în economie. Și când n-o domină o influențează major. Mai că putem zice că România este doar locul în care aceștia își desfășoară activitatea și își exercită puterea. Partida Străinătății din politică și disputele românești nu este un fenomen de dată recentă. A început cu hâra și mâncătoria între facțiunile boierești prin secolul XVIII și a continuat cu disputele între diverse grupuri la Revoluția de la 1848 și la Unirea din 1859. Unii țineau cu țara, alții cu diverse țări străine. De aici și vine numele. În accepțiunea istoricilor, Partida Străinătății desemna gruparea celor care nu aveau atașamentul și simțul realității locale și care se închinau orbește intereselor străinătății. Exact precum cea de azi. Partida Străinătății era cea mai importantă adversară a Partidei Naționale, cea bazată pe istorie și trecutul glorios al României, pe tradiție și spiritul poporului român, dar mai ales pe interesele presante ale acestuia! Cam la fel a funcționat împărțirea în două tabere mari și în anii comunismului. În primii ani, Partida Națională era aproape dispărută. Majoritatea patrioților români au fost arestați sau cenzurați, în vreme ce Partida Străinătății era alcătuită din cominterniștii veniți de la Moscova cu tancurile sovietice. Chiar și în vremea lui Nicolae Ceaușescu a funcționat o asemenea separare marcată de tensiuni. Partida Străinătății în literatura română funcționa sub aripa protectoare a lui Gogu Rădulescu (CPEX al PCR) și sub verdictul critic al lui Nicolae Manolescu, în timp ce Partida Națională însemna curentul care îi includea pe Ioan Lăncrănjan, Mihai Ungheanu, Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Dan Zamfirescu, Ion Coja etc.. În ce tabără l-ar încadra românii pe Traian Băsescu după a sa aplecare necondiționată în fața „marelui licurici”? Dar pe Klaus Iohannis, la ce partidă l-am putea socoti? Poate fi considerat Nicușor Dan un om legat și devotat unui spirit românesc? Sau Ilie Bolojan? Or fi mari patrioți Dan Tăpălagă și Cristian Pantazi? Sau Cristina Guseth și Monica Macovei? Sau dirijorul internaționalismului românesc de peste Ocean, Vladimir Tismăneanu, fiul cominternistului Leonid Tismenetzky? Nu cumva toată lupta disperată a tandemului PNL-USR de a-l albi pe agresivul trumpetist german al democrației (importat inexplicabil de România), adică pe Dominic Fritz, nu are o valoare patriotică, ci este un efort disperat de a salva unul dintre pionii importanți ai Bruxelles-ului și ai Germaniei în România? Are demersul lor o legătură cu îndoielile publice privitoare la contractual guvernului cu Rheinmetall? Oare Dominic Fritz, Ilie Bolojan și Oana Gheorghiu reprezintă interese românești care se cuvin unei Partide Naționale sau sunt vârfuri de lance în Partida Străinătății? Nu cumva tot demersul lor se potrivește cu al altora și mai puțin cu al nostru?

2. Demișii bat tot ce mișcă!

 Una dintre ciudățeniile cele mai dureroase ale vremurilor cu multiple crize pe care le trăim este că cei demiși prin puterea Parlamentului au rămas bine mersi la butoane, au invadat și ministerele părăsite de PSD și toate secretariatele de stat și, deși nu mai au atribuții în acest sens, își exercită din plin puterea, chiar dacă, rând pe rând, justiția desființează toate hotărârile de guvern. România nu este în picaj, ci este gata picată, în timp ce unul dintre cele mai mici partide din Parlament, susținut astăzi electoral doar de 8% dintre cetățeni, se lăfăie la conducerea celor mai importante ministere din stat. Doi dintre reprezentantenții acestui partid conduc chiar unele dintre cele mai importante departamente pe care și le tot dorește pentru a face el însuși numiri, Nicușor Dan. Ambii au studii precare, niciun fel de pregătire în domeniu și adună bube în cap pe lângă alte bube aparținând trecutului lor. Oana Țoiu conduce nici mai mult, nici mai puțin decât Ministerul Afacerilor Externe și se screme să învețe din mers care sunt regulile care guvernează diplomația românească. La Apărare, de mai multe ori și-a dat în petic Radu Miruță, care, în plus, a pus mâna și pe departamentul Transporturilor și e extrem de bine finanțat. La Mediu tronează Diana Buzoianu, dată de două ori de pământ și pe bună dreptate de către Parlament.O dată prin moțiune simplă, a doua oară prin moțiune de cenzură, la pachet cu ceilalți membri ai guvernului. Și, în fine, Irinel Darău, un demnitar a cărui imagine este destul de opacă, conduce ditamai Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului. În total, pe lângă cei 52 de secretari de stat, cei rămași în guvern după demiterea acestuia de către Parlament, în urmă cu mai bine de 120 de zile, conduc 16 ministere, dintre care „crema cremelor” este adjudecată de USR. Veșnicul „învârtit” în executiv, Cătălin Predoiu, omul de bază al lui Ilie Bolojan, deși demis împreună cu întregul executiv, conduce acum prin redistribuire nu numai Internele, ci și Justiția, unde, în total, dacă nu mă înșel, a fost de opt ori ministru plin sau interimar. Iar la Investiții, ce să vezi, îl avem pe faimosul Dragoș Pâslaru, care, de câte ori deschide gura, spune numai prostii, dar în pixul căruia se află sume uriașe de bani pe care le împarte cum îl taie capul. Maghiarii beneficiază și ei de două ministere - Agricultură și Dezvoltare - care, împreună, în mod evident, nu valorează cât Ministerul Finanțelor, deținut de Alexandru Nazare de la PNL. În materie de secretari de stat, demișii beneficiază de 23 din partea PNL, de 17 din partea USR și de 12 din partea UDMR. Au și minoritățile un post din totalul de 52. Dincolo de aceste cifre statistice, în definitiv reci, sunt tot atâtea aparate de conducere la dispoziția fiecărui demnitar, alcătuite din directori, subdirectori, șefi de cabinet, secretare și secretari și dotate cu șoferi, femei de serviciu și ospătari. Toți aceștia beneficiază de bani publici în plină curbă de sacrificiu, de autoturisme de serviciu, mulți dintre ei și de autoturisme SPP care le asigură protecția. O uriașă risipă de fonduri pentru nimic. Pentru că acest guvern, după atât de multe zile de la demitere, nu mai are nici măcar dreptul constituțional de a emite hotărâri cu caracter executiv. Toate, fără excepție, până în prezent, au fost anulate de justiție, consecințele acestei stări de lucruri fiind că întreaga activitate a statului este paralizată, instituțiile vitale pentru funcționarea societății, cum sunt spitalele, educația și transporturile, nemaifiind în stare să aibă minimul de fonduri pentru a supraviețui. După atât de multe zile de la căderea în Parlament a guvernului, haosul este total, cu observația însă că cei demiși pe bună dreptate pentru că au administrat prost țara își exercită mai mult sau mai puțin în secret și mai multe atribuții, împart în continuare sinecuri și încheie contracte pe ultima sută de metri, extrem de păguboase pentru statul român, declanșând inclusiv proceduri de înstrăinare a celor mai importante active de care încă mai dispunem. Fie mergem de urgență la anticipate, ceea ce presupune însă dizolvarea Parlamentului de către Nicușor Dan, ceea ce președintele numit (pentru cunoscători), de teama suspendării sale, nu acceptă în ruptul capului, fie va fi alcătuită conjunctural o nouă majoritate PSD+AUR, care să îl pună pe Nicușor Dan în fața faptului împlinit. Cele două partide, și nu președintele demis, urmând să-l desemneze pe noul candidat de premier.

3. Despre alte chestiuni:

Nicușor Dan ne bagă într-un pericol uriaș, invers proporțional cu numărul mic de soldați români trimiși contra Rusiei. Foarte recent a explodat această știre din interiorul Parlamentului, acolo de unde Nicușor Dan cere acordul pentru ca un număr de 20 de militari români să facă parte dintr-un stat major care coordonează loviturile contra Rusiei date din Ucraina. Deci nu vorbim de 2.000 de soldați trimiși la luptă, cu curaj, împotriva Rusiei, nici măcar de 200, vorbim doar despre 20. Și se specifică în document că ei nu vor lupta contra Rusiei, ci vor coordona aceste acțiuni din Ucraina, dar de departe, din Franța sau Marea Britanie. De ce facem asta? Există un singur răspuns: pentru ca să devenim țintă oficială pentru posibilele bombardamente rusești. Adică n-a mers treaba cu dronele, n-au putut să sugereze că rușii ne atacă direct și noi să mergem la luptă cu pieptul de aramă, și atunci l-au forțat pe Nicușor Dan să vină cu această inițiativă, să apărem în poză oficială de inimici militari ai Rusiei, cu ăștia 20 de ofițeri probabil pe care îi trimitem undeva. În ce perioadă se întâmplă asta? Într-o perioadă în care Serghei Lavrov, ministru de externe, chiar în aceste zile sugerează războiul de facto între NATO și Rusia, mai degrabă între Occidentul aparținând Uniunii Europene și Rusia, pentru că Statele Unite nu participă, în condițiile în care sute de generali ruși cer acțiuni militare imediate împotriva celor care sprijină Ucraina, iar Putin e din ce în ce mai presat să lovească aceste infrastructuri din țările respective, bineînțeles și România, așa cum de altfel ne-a avertizat cel mai important consilier geomilitar al lui Putin în această perioadă, celebrul profesor Karaganov. Concluzia? Cu o astfel de implicare, chiar minimă fiind, suntem în mult mai multă nesiguranță decât cum am fost.

AUR a dat o mare lovitură prin impunerea Sorinei Matei la conducerea TVR. De fapt, lovitura este multiplă, pe care a reușit-o AUR în Parlament. A dat la o parte conducerile de la TVR și Radio România, care erau impuse de către Ilie Bolojan și Dominic Fritz, anume Adriana Săftoiu la TVR, respectiv Schwartz la Radio România. Asemenea, punerea la pământ a celor doi inimici publici ai românilor și ai momentului, Bolojan și Fritz, este o mare victorie politică pentru AUR și, de fapt, pentru spectrul politic, dar nu se putea fără AUR. A reușit să impună un om serios, o jurnalistă foarte bună, la conducerea TVR: Sorina Matei. Faptul că a reușit să impună un jurnalist atât de serios la conducerea TVR, este foarte important pentru prestigiul public al partidului, deoarece arată că nu cultivă sinecurismul. În fine, al treilea nivel al loviturii pe care eu îl disting, în urma acestui eveniment: AUR se recomandă public ca partener instituțional pentru proiecte de stat. Neîndoielnic, TVR și Radio România sunt entități de stat importante, iar una dintre ele se află acum sub conducerea executivă a celor de la AUR, iar cealaltă nu putea să intre sub conducerea reprezentantului PSD, Răzvan Dincă, decât tot cu sprijinul AUR. Asta mie îmi pare că este primul pas din cei de parcurs de către AUR pentru spargerea blocadei referitoare la prezența la putere pentru acest partid suveranist.

Lavrov îl vehiculează pe Călin Georgescu în circuitul public internațional. Asta e o treabă serioasă și cu valoare de test. Desigur că în Rusia este campanie electorală acum, care, ca peste toate în lume, chiar dacă rezultatele sunt mai previzibile, e un prilej de mesaje mai bombastice, mai înflorate, ca să zic așa. Ei bine, a profitat și Serghei Lavrov, și într-un discurs la universitate, nu oriunde, deci în fața universitarilor, a proiectat că inclusiv în această campanie Rusia se luptă cu Occidentul Colectiv, care încearcă pe toate canalele să creeze probleme alegerilor în Europa, dar și în Rusia, și în general să le decredibilizeze. Și pentru că a vorbit despre asta, a discutat despre problemele Occidentului Colectiv, despre cât de decăzut este, și este greu să-l contrazici, pentru că asta este realitatea, dar în cuprinsul acestei descrieri negative a Occidentului Colectiv, Lavrov a făcut loc și pentru România. Bineînțeles că în mod rușinos, adică s-a referit la alegerile anulate în 2024, în decembrie, dar cu asta ne-am obișnuit să fim pomeniți rușinos. Chiar o glumă circula dăunezi pe internet, în care se întreba lumea când vor fi anulate alegerile în Germania, pentru că a câștigat AFD-ul, bineînțeles după modelul românesc. Este glumă europeană. Ce-a fost neobișnuit în referirea lui Lavrov la România a fost evocarea lui Călin Georgescu, descris ca „un om ce se opunea dictatelor Bruxelles-ului și din acest motiv nu a fost lăsat să meargă în finala prezidențială”, pe care ar fi câștigat-o probabil împotriva Elenei Lasconi. Asta n-a mai zis Lavrov. Asta spun eu. Ce-a reușit Serghei Lavrov? Ca rezultat, a reușit introducerea, pe această cale, a lui Călin Georgescu în circuitul public internațional, pentru că vocea lui Lavrov se aude și se reține, deoarece vine din partea, incontestabil, a celui mai prestigios diplomat internațional al momentului. Un Kissinger după 50 de ani. Cam acum 50 de ani Kissinger era la fel de prestigios cum este Lavrov astăzi. Ei bine, această pomenire, introducerea lui Georgescu în circuitul public internațional, poate însemna ceva bun sau foarte bun, poate însemna și ceva rău sau poate fi mai nimic. Depinde de continuarea jocului. Mai precis, depinde de felul în care Georgescu reacționează. Tic-tac. Ori aici este marea problemă. De altfel, dacă vreți mai precis, Lavrov l-a ajutat pe Georgescu de două ori: o dată marketându-l pe piața politică internațională, prin această evocare a lui, dar și sugerând în același timp cunoscătorilor că Georgescu nu e vreun om al rușilor, nu e vreun agent acoperit al rușilor, pentru că agenții acoperiți nu sunt pomeniți public de către șefii lor în mod avantajos. Deci Georgescu, din punctul meu de vedere, nu e omul rușilor. Desigur că, tot la fel, în logica presei occidentale, îi produce și un dezavantaj lui Georgescu, pentru că va fi etichetat cu atât mai mult de acum înainte, pentru prostovani, ca fiind omul rușilor. Am zis în subtitlu că ăsta este și un test - știind că nici regimul Trump nu-l girează pe Călin Georgescu (și vă reamintesc că niciodată Donald Trump sau altcineva, deși referindu-se la România și la anularea alegerilor, nu l-au pomenit pe Călin Georgescu) ei bine, Lavrov nu s-a reținut în a-l identifica după nume și CV pe Călin Georgescu, deci îi reduce astfel marja de manevră la răspuns. În același timp, este limpede că îi așteaptă reacția, pe care bineînțeles că oamenii lui o vor monitoriza, o vor clasa și o vor instrumentaliza în viitor, probabil cu prilejul altei referiri publice sau poate că nici nu va fi vreo referire, ci doar niște acțiuni subterane. Ei bine, tocmai din acest test pe care, evident, Lavrov i-l dă lui Georgescu, se iscă marea problemă pentru securisto-masonii ce-l coordonează din umbră pe Călin Georgescu (după opinia mea), deoarece nu știu cum să reacționeze. Altfel spus, le e frică să se servească din cadoul primit de la Lavrov.

RĂZBOIUL DINTRE BINE ȘI RĂU! PARTEA A PAISPREZECEA.

 

RĂZBOIUL DINTRE BINE ȘI RĂU! PARTEA A PAISPREZECEA

51. TRECEREA IORDANULUI:

 Israeliții au plâns mult după conducătorul luat de la ei și, în cinstea lui, s-au ținut treizeci de zile de ceremonii speciale. Niciodată înainte de plecarea lui nu recunoscuseră valoarea sfaturilor lui înțelepte, simțămintele lui părintești, pline de gingășie, și credința lui neclintită. Cu o nouă și profundă apreciere, ei și-au amintit de lecțiile prețioase pe care el li le dăduse pe când încă erau cu ei. Moise era mort, dar influența lui n-a murit odată cu el. Aceasta avea să trăiască mai departe și să renască în inima poporului său. Multă vreme urma ca amintirea acestei vieți altruiste și sfinte să rămână scumpă pentru ei; cu putere liniștită și convingătoare, ea avea să influențeze însăși viața acelora care, în timpul vieții lui, nu luaseră seama la cuvintele sale dătătoare de viață. După cum strălucirea soarelui care apune luminează vârfurile munților chiar și după ce soarele a apus de mult dincolo de înălțimi, la fel faptele celor buni, curați și sfinți împrăștie lumină după ce ei de multă vreme au plecat. Faptele, cuvintele și exemplul lor trăiesc veșnic. „Pomenirea celui neprihănit ține în veci” (Ps. 112,6 - T.M.). Deși erau plini de durere pentru această pierdere mare, ei înțelegeau totuși că nu erau părăsiți. Ziua, stâlpul de nor stătea deasupra cortului întâlnirii, iar noaptea, stâlpul de foc, ca asigurare că Dumnezeu continua să fie Sprijinitorul și Conducătorul lor, dacă ei aveau să umble pe calea poruncilor Lui. Iosua era acum conducătorul recunoscut al lui Israel. El fusese cunoscut mai ales ca războinic, iar darurile și virtuțile lui aveau o deosebită valoare, îndeosebi în acest timp al istoriei lui Israel. El era curajos, hotărât și stăruitor, grabnic, incoruptibil, negândindu-se să tragă vreun folos în timp ce se îngrijea de cei dați în atenția lui și, mai presus de toate, însuflețit de o vie credință în Dumnezeu - așa era caracterul bărbatului ales de Dumnezeu să conducă oastea lui Israel, cu prilejul trecerii în pământul făgăduit. În timpul rămânerii în pustie, el lucrase ca prim-sfetnic al lui Moise și, prin credincioșia lui nepretențioasă și liniștită, prin statornicia lui când alții se clătinau, prin hotărârea lui de a susține adevărul în timp de primejdie, dovedise, cu mult timp înainte de a fi chemat prin glasul lui Dumnezeu în acest post, că era vrednic să fie urmașul lui Moise. Iosua privise cu mare îngrijorare și cu multă neîncredere în sine la datoria care-i stătea înainte; dar spaima lui a fost înlăturată prin asigurarea de la Dumnezeu: „Eu voi fi cu tine, cum am fost cu Moise; nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi … căci tu vei da în stăpânire poporului acestuia țara pe care am jurat părinților lor că le-o voi da” (Iosua 1,5.6). Din munții Libanului până departe, la țărmurile mării, și până la malul Eufratului, la răsărit, totul trebuia să fie al lor. La făgăduința aceasta s-a adăugat porunca: „Întărește-te numai și îmbărbătează-te, lucrând cu credincioșie după toată legea pe care ți-a dat-o robul Meu Moise.” Îndrumarea Domnului spunea: „Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi și noapte; nu te abate de la ea nici la dreapta, nici la stânga, ca să izbutești în tot ce vei face.” Israeliții își aveau încă tabăra pe partea răsăriteană a Iordanului, care era cea dintâi piedică în ce privește luarea în stăpânire a Canaanului. „Acum, scoală-te”, a fost cea dintâi însărcinare dată de Dumnezeu lui Iosua, „treci Iordanul acesta, tu și tot poporul acesta, și intrați în țara pe care o dau copiilor lui Israel.” Nu i s-a dat însă nicio îndrumare cu privire la drumul pe care trebuiau să treacă. Iosua știa totuși că, atunci când Domnul poruncea ceva, pregătea pentru popor și o cale ca să poată împlini cele poruncite; și, în credința aceasta, neînfricatul conducător a luat măsuri pentru înaintare. La oarecare depărtare, dincolo de fluviu, în dreptul locului unde era tabăra israeliților, se afla cetatea Ierihonului, puternic întărită. De fapt, cetatea aceasta era cheia întregului ținut și trebuia să stea ca o piedică grozavă în calea izbânzii lui Israel. De aceea, Iosua trimise doi tineri ca iscoade, ca să cerceteze cetatea și să aducă informații despre numărul locuitorilor, resursele lor și rezistența fortărețelor. Locuitorii cetății, înspăimântați și neîncrezători, vegheau fără răgaz, iar iscoadele au fost în mare pericol. Dar ei au fost găzduiți, cu riscul vieții, de Rahav, o femeie din Ierihon. Ca răsplată pentru bunătatea ei, i-au făgăduit să o protejeze când vor cuceri cetatea. Iscoadele s-au înapoiat cu vestea: „Cu adevărat, Domnul a dat toată țara în mâinile noastre, și toți locuitorii țării tremură înaintea noastră.” În Ierihon li se spusese: „Am auzit cum, la ieșirea voastră din Egipt, Domnul a secat înaintea voastră apele Mării Roșii și am auzit ce ați făcut celor doi împărați ai amoriților dincolo de Iordan, lui Sihon și Og, pe care i-ați nimicit cu desăvârșire. De când am auzit lucrul acesta, ni s-a tăiat inima și toți ne-am pierdut nădejdea înaintea voastră; căci Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeu sus în ceruri și jos pe pământ.” În sfârșit, s-au dat ordine ca toți să se pregătească de înaintare. Poporul trebuia să aibă hrană pregătită pentru trei zile, iar oastea trebuia să fie gata de luptă. Toți s-au decis bucuroși să urmeze planurile conducătorului și l-au asigurat de încredere și susținere din partea lor: „Vom face tot ce ne-ai poruncit și ne vom duce oriunde ne vei trimite. Te vom asculta în totul, cum am ascultat pe Moise. Numai Domnul, Dumnezeul tău, să fie cu tine, cum a fost cu Moise!” La plecarea din tabără, din dumbrăvile cu salcâmi de la Sitim, oastea a pornit spre țărmul Iordanului. Știau totuși că, fără ajutor de la Dumnezeu, nu puteau nădăjdui să treacă de cealaltă parte. În acel timp al anului, primăvara, zăpada care se topea umflase atât de mult apele Iordanului, încât se revărsaseră peste maluri. Era cu neputință să se treacă dincolo prin vadurile obișnuite. Dumnezeu voia ca trecerea lui Israel peste Iordan să fie făcută printr-o minune. La porunca lui Dumnezeu, Iosua dădu ordin poporului să se sfințească; trebuia să renunțe la orice păcat și să se curățească de orice întinăciune din afară, „căci mâine”, a zis el, „Domnul va face lucruri minunate în mijlocul vostru”. „Chivotul legământului Domnului” trebuia să meargă înaintea oastei. Când dovada prezenței Domnului, purtată de preoți, avea să fie văzută plecând din mijlocul taberei și pornind spre râu, „să plecați din locul în care sunteți și să porniți după el”. Li s-a spus amănunțit cum urma să aibă loc trecerea, iar Iosua a zis: „Prin aceasta veți cunoaște că Dumnezeul cel viu este în mijlocul vostru și că va izgoni dinaintea voastră pe canaaniți … Iată, chivotul legământului Domnului întregului pământ va trece înaintea voastră în Iordan.” La timpul hotărât, a început plecarea, iar chivotul purtat pe umerii preoților a deschis convoiul. Poporului i se poruncise să rămână mai în urmă, astfel încât între el și chivot să fie o depărtare cam de un kilometru și mai bine. Toți au privit cu cel mai mare interes cum preoții au coborât la țărmul Iordanului. Au văzut cum înaintează mereu cu chivotul cel sfânt spre fluvial înfuriat și înspumat, până când picioarele purtătorilor au intrat în apele lui. Deodată, apele care veneau de sus s-au oprit din curgere, în timp ce apele de mai jos au curs mai departe, lăsând albia fluviului curată. La porunca divină, preoții au înaintat până în mijlocul fluviului și au rămas acolo, până când toată oastea a coborât și a trecut pe celălalt țărm. În felul acesta, s-a întipărit în mintea tuturor israeliților faptul că puterea care ținea pe loc apele Iordanului era aceeași care deschisese pentru părinții lor, cu patruzeci de ani în urmă, un drum prin Marea Roșie. După ce a trecut tot poporul, a fost dus pe țărmul apusean și chivotul. Abia apucaseră să se așeze într-un loc sigur când, îndată ce preoții au pășit pe uscat, apa zăgăzuită a fost iarăși liberă să curgă la vale, ca un potop căruia nimic nu-i putea sta în cale, pe vechea matcă a fluviului. Nu trebuia ca generațiile viitoare să rămână fără o amintire a acestei mari minuni. În timp ce preoții care purtau chivotul stăteau încă în mijlocul Iordanului, doisprezece bărbați aleși mai înainte, câte unul de fiecare seminție, au luat fiecare câte o piatră mare din albia fluviului, din locul unde stăteau preoții, și au dus-o dincolo, pe țărmul apusean. Pietrele acestea trebuiau să fie așezate, ca un monument de aducere-aminte, pe locul celei dintâi tabere a lor. S-a dat poruncă poporului să le povestească copiilor și copiilor copiilor lor despre minunata eliberare pe care Dumnezeu o făcuse pentru ei, cum spunea Iosua: „Pentru ca toate popoarele pământului să știe că mâna Domnului este puternică și să vă temeți totdeauna de Domnul, Dumnezeul vostru.” Influența pe care minunea aceasta a avut-o atât asupra evreilor, cât și asupra vrăjmașilor lor a fost de cea mai mare însemnătate. Aceasta a fost pentru Israel o încurajare că Dumnezeu era cu ei fără încetare și-i adăpostea - o dovadă că va face pentru ei, prin Iosua, ce făcuse prin Moise. Le era necesară o dovadă de felul acesta pentru a le îmbărbăta inima când au pornit la cucerirea țării - la împlinirea marii însărcinări în fața căreia credința părinților lor se clătinase cu patruzeci de ani mai înainte. Domnul îi spusese lui Iosua înainte de a-i trece pe partea cealaltă: „Astăzi, voi începe să te înalț înaintea întregului Israel; ca să știe că voi fi cu tine cum am fost cu Moise.” Iar succesul a îndeplinit făgăduința. „În ziua aceea, Domnul a înălțat pe Iosua înaintea întregului Israel și s-au temut de el cum se temuseră de Moise, în toate zilele vieții lui.” Această faptă a puterii dumnezeiești mai avea ca scop să sporească teama cu care erau priviți de neamurile din împrejurimi și, în felul acesta, să pregătească drumul pentru o biruință mai ușoară și deplină. Când a sosit vestea la regii amoriților și ai cananiților că Dumnezeu oprise pe loc apele Iordanului în fața copiilor lui Israel, inima lor a început să tremure de spaimă. Mai înainte, evreii bătuseră cinci regi ai madianiților, pe puternicul Sihon, regele amoriților, și pe Og din Basan, iar acum trecerea peste Iordanul revărsat și năvalnic a umplut de groază neamurile înconjurătoare. Atât canaaniților, cât și lui Israel și chiar lui Iosua li se dăduse o dovadă de netăgăduit că viul Dumnezeu, Împăratul cerului și al pământului, era în mijlocul poporului Său și că El nu avea să-i părăsească, nici să Se depărteze de ei. La mică depărtare de Iordan, evreii și-au așezat cea dintâi tabără a lor în Canaan. Aici „Iosua ... i-a tăiat împrejur”; „copiii lui Israel au tăbărât la Ghilgal și au prăznuit Paștile” (Iosua 5,3.10). Suprimarea circumciziei, de la data revoltei din Cades, fusese pentru Israel un semn statornic că legământul lor cu Dumnezeu, al cărui semn vizibil era circumcizia, fusese rupt. Iar suspendarea sărbătorii Paștilor, ziua de amintire a eliberării din Egipt, fusese o dovadă care arăta cât de neplăcută a fost pentru Domnul dorința lor de a se întoarce în pământul robiei. Timpul lepădării lor însă trecuse. Din nou, Dumnezeu l-a recunoscut pe Israel ca popor al Său și semnul legământului a fost restabilit. Toți cei născuți în pustietate au fost tăiați împrejur. Domnul i-a spus lui Iosua: „Astăzi am ridicat ocara Egiptului de deasupra voastră” (Iosua 5,9). Ca aluzie la aceasta, locul taberei lor din Ghilgal a fost numit „Prăvălire”. Popoarele păgâne aruncaseră ocară asupra Domnului și asupra poporului Său, pentru că evreii nu fuseseră în stare să ia în stăpânire Canaanul când se așteptaseră să-l primească, îndată după ieșirea lor din Egipt. Vrăjmașii lor triumfaseră, pentru că Israel pribegise atâta timp prin pustie, și spuseseră batjocoritor că Dumnezeul evreilor nu a fost în stare să-i ducă în Țara Făgăduită. Acum, Domnul Își dovedise vizibil puterea, prin faptul că despicase Iordanul în fața poporului Său, iar vrăjmașii lor nu-i mai puteau ocărî. „În a paisprezecea zi a lunii” a fost sărbătorit Paștile pe câmpia Ierihonului. „A doua zi de Paști au mâncat din grâul țării, azimi și boabe prăjite; chiar în ziua aceea au mâncat. Mana a încetat a doua zi de Paști, când au mâncat din grâul țării. Copiii lui Israel n-au mai avut mană, ci au mâncat din roadele țării Canaanului, în anul acela.” (Iosua 5,10-12). Se sfârșiseră anii peregrinajului lor prin pustie. Picioarele israeliților au călcat în sfârșit pe pământul Țării Făgăduite.

52. CĂDEREA IERIHONULUI:

 Evreii intraseră în Canaan, dar nu-l supuseseră; iar după cât se părea, din punct de vedere omenesc, lupta pentru stăpânirea țării urma să fie lungă și grea. Canaanul era locuit de oameni puternici, gata să se împotrivească invaziei care le amenința teritoriul. Multe dintre neamuri se uniseră de teama unei primejdii comune. Caii și puternicele lor care de luptă, cunoașterea ținutului și iscusința lor în luptă - toate constituiau un mare avantaj. În afară de aceasta, țara era apărată de fortărețe, „cetăți mari și întărite până la cer” (Deut. 9,1). Numai bazându-se pe o putere cu totul deosebită de a vrăjmașilor lor puteau spera israeliții să iasă cu bine din lupta care le stătea în față. Una dintre cele mai puternice fortărețe din țară - marea și bogata cetate a Ierihonului - se afla chiar în fața lor, la mică distanță de tabăra din Ghilgal. Așezată la marginea unui podiș roditor, plină peste măsură de produsele bogate și diverse ale tropicelor, cetatea aceasta trufașă, cu palatele și templele ei - locuri de desfășurare a luxului și a viciilor -, Îl înfrunta pe Dumnezeul lui Israel din spatele întăriturilor ei masive. Ierihonul era unul dintre principalele centre ale închinării idolatre, fiind în mod special consacrat Astarteii, zeița Lunii. Aici se concentra tot ce era mai decăzut și mai degradant în religia canaaniților. Poporul Israel, în a cărui minte mai stăruiau încă urmările îngrozitoare ale păcatului său de la Bet-Peor, nu putea să privească decât cu scârbă și cutremur această cetate păgână. Iosua a înțeles că pasul cel dintâi în cucerirea Canaanului era luarea Ierihonului. Înainte de toate însă, el căută să se asigure că Dumnezeu îl călăuzește; și asigurarea aceasta i-a fost dată. Când s-a retras din tabără ca să fie singur și să se roage ca Dumnezeul lui Israel să meargă înaintea poporului Său, a văzut un războinic înarmat, de statură înaltă și cu înfățișare impunătoare, „cu sabia scoasă din teacă”. La somația lui Iosua: „Ești dintre ai noștri sau dintre vrăjmașii noștri?”, El a răspuns: „Nu, ci Eu sunt Căpetenia oștirii Domnului și acum am venit.” Aceeași poruncă pe care o primise Moise la Horeb - „Scoate-ți încălțămintea din picioare, căci locul pe care stai este sfânt” - i-a descoperit lui Iosua caracterul Străinului misterios (Iosua 5,13-15). Cel care stătea înaintea conducătorului lui Israel era Domnul Hristos, Cel Preaînalt. Copleșit de teamă sfântă, Iosua s-a aruncat cu fața la pământ, s-a rugat și a auzit asigurarea: „Iată dau în mâinile tale Ierihonul și pe împăratul lui, pe vitejii lui ostași.” Apoi a primit instrucțiuni cu privire la cucerirea cetății. Ascultând porunca divină, Iosua a pus în mișcare oștirea lui Israel. Nu trebuia să se dea niciun atac. Nu aveau altceva de făcut decât să înconjoare cetatea, având în frunte chivotul legământului, iar trâmbițele trebuiau să sune. Întâi veneau luptătorii, un corp de bărbați aleși pentru a cuceri cetatea nu prin iscusința și vitejia lor, ci prin ascultarea de instrucțiunile date de Dumnezeu. Veneau apoi șapte preoți cu trâmbițe. După aceștia urma chivotul legământului, îmbrăcat în lumina măririi divine și purtat de preoți înveșmântați în hainele care arătau sfânta lor slujbă. La urmă venea oastea lui Israel, fiecare seminție sub steagul ei. Astfel era alcătuită procesiunea care înconjura cetatea osândită. În afară de zgomotul pașilor acelei mulțimi numeroase și de sunetul solemn al trâmbițelor, care răsuna printre coline și se revărsa pe ulițele Ierihonului, nu se mai auzea niciun sunet. După terminarea înconjurării, oastea se înapoia în tăcere la corturile ei, iar chivotul legământului era așezat din nou la locul lui, în cortul întâlnirii. Cu uimire și neliniște crescândă, santinelele cetății observau orice mișcare și le raportau celor ce purtau răspunderea. Nu înțelegeau nimic din însemnătatea scenei aceleia; dar, pe măsură ce oastea aceea numeroasă era văzută în fiecare zi cu chivotul sfânt al legământului și cu preoții însoțitori mărșăluind, scena aceasta plină de mister umplea de groază inima poporului și a preoților care se aflau în cetatea asediată. Ei au cercetat din nou fortificațiile cele puternice și s-au asigurat că puteau rezista cu bine și celui mai puternic atac. Mulți râdeau la gândul că procesiunile acestea ciudate le-ar putea face vreun rău. Alții erau cuprinși de frică privind mulțimea aceea care înconjura cetatea în fiecare zi. Își aminteau că, pe vremuri, Marea Roșie fusese despicată în două înaintea acestui popor și că, pentru el, se făcuse drum chiar prin Iordan. Nu știau ce alte minuni ar mai putea face Dumnezeu pentru ei. Timp de șase zile oastea lui Israel a făcut înconjurul cetății. Când a venit ziua a șaptea, în revărsatul zorilor, Iosua a pus în mișcare armatele Domnului. Li s-au dat instrucțiuni ca, de data aceasta, să înconjoare Ierihonul de șapte ori și, când trâmbițele vor suna, să strige cu putere, căci Domnul le-a dat cetatea în mână. Într-o solemnitate adâncă, oștirea cea mare porni să înconjoare zidurile sortite prăbușirii. Nu se auzea nicio șoaptă, afară de sunetul cadențat al pașilor în mare număr și de răsunetul trâmbițelor care, din când în când, rupea liniștea zorilor dimineții. Zidurile masive din piatră rezistentă păreau că sfidează asediul oamenilor. Santinelele de pe ziduri au văzut cu spaimă crescândă că, după întâiul înconjur, au urmat al doilea, al treilea, al patrulea, al cincilea și al șaselea. Care putea fi scopul acestor mișcări misterioase? Ce eveniment nemaipomenit le stătea în față? Nu aveau mult de așteptat. În timp ce se încheia cel de-al șaptelea înconjur, lunga procesiune s-a oprit. Trâmbițele, care, pentru un moment, tăcuseră, făcură deodată un zgomot ca un trăsnet, care a făcut să se cutremure chiar pământul. Zidurile solide de piatră, cu turnurile și crenelurile lor puternice, se clătinară și se zguduiră din temelii și căzură cu trosnet la pământ, în ruine. Locuitorii Ierihonului erau paralizați de groază, iar cetele lui Israel au intrat și au luat cetatea în stăpânire. Israeliții nu câștigaseră biruința prin propria putere; biruința fusese cu totul a Domnului; de aceea, ca prime roade ale țării, cetatea, cu tot ce era în ea, trebuia consacrată ca jertfă lui Dumnezeu. În mintea israeliților trebuia să se întipărească faptul că la cucerirea Canaanului nu era necesar să lupte pentru ei înșiși, ci, ca unelte, doar să execute voia lui Dumnezeu și să nu urmărească proslăvirea și îmbogățirea lor, ci sporirea onoarei lui Iehova, Împăratul lor. Înainte de cucerire, li se dăduse porunca: „Cetatea să fie dată Domnului spre nimicire, ea și tot ce se află în ea ... Feriți-vă numai de ceea ce va fi dat spre nimicire; căci, dacă veți lua ceva din ceea ce va fi dat spre nimicire, veți face ca tabăra lui Israel să fie dată spre nimicire și o veți nenoroci.” Toți locuitorii cetății, cu tot ce era viu acolo, „bărbați și femei, copii și bătrâni, până la boi, oi și măgari”, trebuiau să fie trecuți prin ascuțișul sabiei. N-au fost cruțate decât credincioasa Rahav și familia ei, ca urmare a făgăduinței date de iscoade. Cetatea întreagă a fost arsă; palatele și templele ei, clădirile ei mărețe, cu draperii bogate și ziduri frumos sculptate, au fost date pradă focului. Tot ce nu putea fi nimicit prin foc, „tot argintul și tot aurul, toate lucrurile de aramă și de fier”, trebuiau închinate slujbei de la sanctuar. Până și pământul pe care stătea cetatea a fost blestemat. Ierihonul nu mai trebuia să fie rezidit ca fortăreață; asupra oricui ar fi încercat să clădească din nou zidurile pe care le doborâse la pământ puterea divină s-au rostit judecăți de pedepsire. Înaintea întregului Israel s-a spus cu solemnitate: „Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va scula să zidească din nou cetatea aceasta a Ierihonului! Cu prețul întâiului său născut îi va pune temeliile și cu prețul celui mai tânăr fiu al lui îi va așeza porțile.” Nimicirea deplină a celor din Ierihon era numai o împlinire a poruncii date mai înainte prin Moise cu privire la locuitorii Canaanului: „Când … le vei bate, să le nimicești cu desăvârșire.” „Dar în cetățile popoarelor acestora, a căror țară ți-o dă ca moștenire Domnul, Dumnezeul tău, să nu lași cu viață nimic care suflă” (Deut. 7,2; 20,16). Multora li se pare că poruncile acestea sunt potrivnice spiritului de milă și de iubire descoperit în alte părți ale Bibliei; dar, în realitate, nu este altceva decât ceea ce cerea dreptatea și înțelepciunea infinită. Dumnezeu Se pregătea să îi așeze pe israeliți în Canaan și să dezvolte între ei o cârmuire și un neam care să fie manifestarea Împărăției Lui pe pământ. Ei nu trebuiau să fie numai moștenitorii adevăratei religii, ci să și răspândească pe întreaga față a pământului principiile acesteia. Canaaniții se dedaseră la păgânismul cel mai depravat și cel mai degradant și era necesar ca pământul să fie curățit de aceia care ar fi împiedicat cu siguranță împlinirea planurilor milostive ale lui Dumnezeu. Locuitorilor Canaanului li se dăduseră prilejuri suficiente pentru pocăință. Cu patruzeci de ani înainte, trecerea prin Marea Roșie și plăgile care loviseră Egiptul dovediseră puterea Dumnezeului lui Israel. Iar acum, de curând, înfrângerea împăraților din Madian, Galaad și Basan arătase din nou că Iehova este mai presus de toți zeii. Sfințenia caracterului Lui și neplăcerea Sa față de orice întinăciune se arătaseră în pedepsele cu care fusese lovit Israel, pentru că luase parte la ceremoniile spurcate ale lui Baal-Peor. Toate întâmplările acestea le erau cunoscute locuitorilor Ierihonului și între ei erau mulți care împărtășeau credința lui Rahav - că Dumnezeul lui Israel este Dumnezeul cerului și al pământului - chiar dacă întârziau să-i urmeze pilda. Ca și oamenii dinainte de potop, canaaniții trăiau numai pentru a batjocori cerul și a întina pământul. De aceea, atât iubirea, cât și dreptatea cereau grabnica executare a acestor răsculați împotriva lui Dumnezeu și vrăjmași ai oamenilor. Cât de ușor oștirile cerului au doborât la pământ zidurile Ierihonului, cetatea cea mândră, ale cărei fortificații umpluseră de groază, cu patruzeci de ani în urmă, pe iscoadele lipsite de credință! Puternicul lui Israel spusese: „Ți-am dat Ierihonul în mâinile tale.” Împotriva cuvântului acestuia puterea omenească n-avea ce face. „Prin credință au căzut zidurile Ierihonului” (Evr. 11,30). Comandantul oștii Domnului a vorbit numai cu Iosua; nu S-a descoperit întregii adunări, rămânând ca ea să creadă cuvintele lui Iosua sau să le pună la îndoială, să asculte de poruncile date de el în Numele Domnului sau să le tăgăduiască autoritatea. Poporul nu putea să zărească priveliștea oștii îngerești care îl însoțea, sub conducerea Fiului lui Dumnezeu. Ar fi putut spune: „Ce fapte fără rost mai sunt și acestea și cât de vrednic de râs este să înconjurăm zilnic zidurile Ierihonului, să sunăm din trâmbițe de corn de berbec! Lucrul acesta nu va putea nici măcar să clintească marile fortărețe ale cetății.” Dar însăși continuarea ceremoniei acesteia timp atât de îndelungat, înainte de prăbușirea zidurilor, le-a oferit israeliților prilejul să-și dezvolte credința. Trebuia să li se imprime în suflet faptul că tăria lor nu stătea nici în înțelepciune, nici în puterea omenească, ci numai în Dumnezeul mântuirii lor. Trebuiau să se deprindă să se încreadă cu totul numai în puterea Conducătorului lor divin. Curând după căderea Ierihonului, Iosua a hotărât să atace cetatea Ai, o cetate mică, în munți, la câțiva kilometri spre apus de valea Iordanului. Iscoadele trimise acolo au adus raportul că numărul locuitorilor este mic și că nu este nevoie decât de puțini luptători pentru a cuceri cetatea. Marea biruință pe care Dumnezeu o câștigase pentru ei îi făcuse pe israeliți să fie plini de încredere în ei înșiși. Pentru că li se făgăduise țara Canaanului, se simțeau siguri și nu recunoșteau faptul că numai ajutorul divin putea să le dea izbândă. Iosua însuși a făcut planurile de cucerire a cetății Ai, fără să caute sfat de la Dumnezeu. Israeliții începuseră să-și preamărească propria tărie și să-i privească cu dispreț pe inamicii lor. Se așteptau să aibă o biruință ușoară, iar numărul de trei mii de oameni li se părea suficient pentru a lua cetatea. Fără să aibă asigurarea că Dumnezeu este cu ei, au pornit în grabă atacul. Au înaintat până la porțile cetății, dar numai ca să dea piept cu cea mai puternică și mai hotărâtă împotrivire. Din cauza numărului și a pregătirilor temeinice ale vrăjmașilor, atacatorii au fugit în dezordine spre vale, pe coasta abruptă, cuprinși de panică și groază. Ei au fost urmăriți cu furie de canaaniți, care „iau urmărit de la poartă … și i-au bătut la vale”. Chiar dacă pierderea a fost mică în ceea ce privește numărul, întrucât numai treizeci și șase de oameni au fost omorâți, înfrângerea a fost totuși descurajatoare pentru întreaga adunare. „Poporul a rămas încremenit și cu inima moale ca apa.” Era pentru prima dată când dădeau piept cu canaaniții în luptă deschisă și se întrebau ce avea să se întâmple în luptele mari care le stăteau înainte, când apărătorii unei cetăți mici îi puseseră pe fugă? Iosua a privit rezultatul acesta slab ca pe un semn de neplăcere din partea lui Dumnezeu și, plin de durere și de presimțiri sumbre, „și-a sfâșiat hainele și s-a aruncat cu fața la pământ până seara, înaintea chivotului Domnului, el și bătrânii lui Israel, și și-au presărat capul cu țărână.” „Ah! Doamne, Dumnezeule”, striga el, „pentru ce ai trecut poporul acesta Iordanul, ca să ne dai în mâinile amoriților și să ne prăpădești? … Dar, Doamne, ce voi zice, după ce Israel a dat dosul înaintea vrăjmașilor lui? Canaaniții și toți locuitorii țării vor afla, ne vor înconjura și ne vor șterge numele de pe pământ. Și ce vei face Tu Numelui Tău celui mare?” Răspunsul Domnului a fost: „Scoală-te! Pentru ce stai culcat astfel pe fața ta? Israel a păcătuit; au călcat legământul pe care li l-am dat.” Era timpul să acționeze repede și hotărât și să nu mai stea în disperare și văicăreală. În tabără era un păcat ascuns, care trebuia căutat și îndepărtat înainte ca prezența și binecuvântarea Domnului să fie cu poporul Său. „Eu nu voi mai fi cu voi, dacă nu nimiciți ce este dat spre nimicire din mijlocul vostru.” Porunca lui Dumnezeu fusese nesocotită de unul dintre cei rânduiți să aducă la îndeplinire judecățile Lui. Iar poporul întreg era făcut răspunzător pentru vinovăția celui ce se abătuse: „Au luat din lucrurile date spre nimicire, le-au furat și au mințit și le-au ascuns printre lucrurile lor.” Lui Iosua i s-au dat îndrumări cum să-l descopere și cum să-l pedepsească pe vinovat. Pentru descoperirea vinovatului au folosit sorții. Nu a fost arătat păcătosul pe nume, ci, pentru un timp, lucrurile au fost lăsate neclare, pentru ca poporul să-și simtă răspunderea pentru păcatele care domneau în mijlocul lui și, în felul acesta, să fie îndemnat să-și cerceteze inima și să se umilească înaintea lui Dumnezeu. Iosua a adunat poporul dis-de-dimineață, „după semințiile lui”, iar scena solemnă și impresionantă a început. Pas cu pas, cercetarea a mers mai departe. Proba îngrozitoare se apropia tot mai mult. Mai întâi a fost atinsă seminția, apoi familia, după aceea casa și, în sfârșit, bărbatul, iar Acan, fiul lui Carmi, din seminția lui Iuda, a fost arătat de degetul lui Dumnezeu, ca fiind omul care îl nenorocise pe Israel. Pentru ca vinovăția lui să fie pe deplin demonstrată, să nu se lase loc pentru acuzația că ar fi fost condamnat pe nedrept, Iosua i-a cerut lui Acan să spună adevărul sub jurământ. Nenorocitul și-a mărturisit complet vinovăția: „Este adevărat că am păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului lui Israel … Am văzut în pradă o manta frumoasă de Șinear, două sute de sicli de argint și o placă de aur în greutate de cincizeci de sicli; le-am poftit și le-am luat; iată, sunt ascunse în pământ, în mijlocul cortului meu.” Îndată au fost trimiși oameni la cortul lui, care au dat la o parte pământul în locul indicat „și iată că lucrurile erau ascunse în cortul lui Acan, și argintul era sub ele. Le-au luat din mijlocul cortului, le-au adus lui Iosua și tuturor copiilor lui Israel și le-au pus înaintea Domnului.” Sentința a fost rostită și executată imediat. „Pentru ce ne-ai nenorocit?”, zise Iosua. „Și pe tine te va nenoroci Domnul azi.” Întrucât tot poporul fusese socotit răspunzător pentru păcatul lui Acan și suferise de pe urma lui, trebuia ca, prin reprezentanții săi, să ia parte și la pedepsire. „Și tot Israelul l-a ucis cu pietre.” Apoi s-a strâns peste el o mare grămadă de pietre - ca mărturie despre păcat și pedepsirea lui. „Din pricina acestei întâmplări s-a dat până în ziua de azi locului aceluia numele de valea Acor”, care înseamnă „tulburare”. În cartea Cronicilor stă scris spre amintirea lui: „Acan, care a tulburat pe Israel” (1 Cron. 2,7). Păcatul lui Acan a fost săvârșit sfidând cea mai directă și mai solemn avertizare și cele mai puternice dovezi ale puterii lui Dumnezeu. „Feriți-vă de ceea ce va fi dat spre nimicire, ca să nu fiți dați spre nimicire”, așa i se spusese lui Israel. Porunca fusese dată imediat după trecerea Iordanului și tot atunci avusese loc recunoașterea legământului lui Dumnezeu prin circumciderea poporului, după prăznuirea Paștilor și arătarea Îngerului legământului, Căpetenia oștirii Domnului. A urmat apoi luarea Ierihonului, ca dovadă că nimicirea va cădea fără îndoială peste călcătorii Legii lui Dumnezeu. Faptul că numai puterea lui Dumnezeu îi dăduse biruință lui Israel și că acesta nu cucerise Ierihonul prin propria putere dădea o însemnătate solemnă poruncii care le interzicea să-și însușească ceva din prada Ierihonului. Dumnezeu, prin puterea cuvântului Său, nimicise această fortăreață întărită; era cucerirea Lui și numai Lui trebuia să-I fie consacrată cetatea, cu tot ce cuprindea ea. Între milioanele de israeliți, s-a găsit un singur bărbat care s-a încumetat să calce porunca lui Dumnezeu în ceasul solemn al biruinței și al judecății. La vederea costumului canaanit scump, lăcomia lui Acan s-a trezit; chiar în clipa când era față în față cu moartea, el îl numea „o manta frumoasă de Șinear”. Un păcat a adus un altul și și-a mai însușit și aurul și argintul consacrat tezaurului Domnului - Îl jefuise pe Dumnezeu de primele roade ale pământului Canaanului. Păcatul de moarte care a dus la nimicirea lui Acan își avea rădăcina în lăcomie, unul dintre păcatele cele mai obișnuite și privite cu cea mai mare ușurătate. În timp ce alte păcate sunt dezvăluite și pedepsite, foarte rar călcarea poruncii a zecea atrage o mustrare, și aceea ușoară. Urâciunea păcatului acestuia și urmările lui îngrozitoare sunt lecții ce trebuie extrase din relatarea faptei lui Acan. Lăcomia este un rău care crește treptat. Acan cultivase pornirea spre lăcomie, până când aceasta ajunsese un obicei care-l prinsese în lanțuri aproape cu neputință de sfărâmat. În timp ce hrănea răul acesta, ar fi putut cel puțin să fie umplut de groază la gândul că ar putea aduce nenorocire asupra întregului Israel; dar puterile conștiinței lui fuseseră amorțite prin păcat și, când ispita a venit, el i-a căzut pradă ușor. Oare nu se săvârșesc și astăzi păcate asemănătoare în fața unor avertismente tot atât de solemne și precise? Și nouă ni se interzice, la fel de hotărât, să ne lăsăm pradă lăcomiei, așa după cum nu i se dăduse voie lui Acan să-și însușească ceva din prada Ierihonului. Dumnezeu consider lăcomia ca fiind la fel ca vrăjitoria. Ni se dă avertismentul: „Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona” (Col. 3,5; Mat. 6,24). „Vedeți și păziți-vă de orice fel de lăcomie” (Luca 12,15). „Nici să nu fie pomenită între voi” (Ef. 5,3). Avem în fața noastră soarta grozavă a lui Acan, Iuda, Anania și Safira. Cu mult mai înainte, avem exemplul lui Lucifer, acel „luceafăr al zorilor”, care, râvnind după o stare mai înaltă, a pierdut pentru totdeauna mărirea și fericirea cerului. Și, în ciuda tuturor acestor avertismente, pretutindeni domnește lăcomia. Pretutindeni se arată urmele ei murdare. Ea aduce în familie nemulțumire și discordie, trezește în săraci invidia și ura împotriva celor bogați, duce la apăsarea istovitoare a săracilor de către bogați. Și acest rău există nu numai în lume, ci și în biserică. Cât de des se întâlnesc aici egoismul, lăcomia, părtinirea, neglijarea binefacerii și jefuirea lui Dumnezeu în zecimi și daruri! Printre membrii comunității care „stau bine și corespund în totul” se află, din nefericire, mulți Acani. Mulți bărbați care au bunuri câștigate pe căi nedrepte, lucruri pe care Domnul le-a blestemat, vin în mod regulat la biserică și se așază la masa Domnului. De dragul unui „costum canaanit”, mulți sacrifică liniștea unei conștiințe curate și speranța în promisiunile cerului. Mulți își dau cinstea și calitățile lor folositoare în schimbul pungii cu arginți. Strigătul săracului în nevoie rămâne fără răspuns, lumina Evangheliei este împiedicată să înainteze, batjocura omului din lume este stimulată prin purtări care contrazic mărturisirea creștină; și, cu toate acestea, creștinul lacom continuă să-și adune comori. „Se cade să înșele un om pe Dumnezeu?” (Mal. 3,8) întreabă Domnul. Păcatul lui Acan a adus nenorocirea asupra întregului neam. Din pricina păcatului unui singur om, neplăcerea lui Dumnezeu va rămâne asupra comunității/Bisericii Sale până când abaterea va fi descoperită și îndepărtată. Influența de care trebuie să se teamă cel mai mult comunitatea nu este aceea a împotrivitorilor ei fățiși, a necredincioșilor și a batjocoritorilor, ci a urmașilor nesinceri ai lui Hristos. Aceștia fac ca binecuvântarea Dumnezeului lui Israel să fie reținută și poporul Lui să slăbească. Atunci când comunitatea se află în greutăți, când se dă pe față răceală și decădere spirituală, care dau prilej vrăjmașilor lui Dumnezeu să se bucure, membrii ei, în loc să-și încrucișeze brațele pentru a se plânge de starea lor nenorocită, să cerceteze mai bine dacă nu cumva se află un Acan în tabără. Fiecare să caute cu umilință și cercetare a inimii să-și descopere păcatele ascunse care îndepărtează prezența lui Dumnezeu. Acan și-a recunoscut vinovăția, dar era prea târziu ca mărturisirea să-i mai fie de vreun folos. Văzuse oastea lui Israel cum se înapoiază înfrântă și descurajată de la Ai. Cu toate acestea, nu se înfățișase pentru a-și mărturisi păcatul. A văzut cum Iosua și bătrânii lui Israel se pleacă la pământ copleșiți de o durere atât de mare, că nu putea fi exprimată în cuvinte. Dacă atunci și-ar fi recunoscut păcatele, ar fi dat oarecum dovadă de o pocăință adevărată, dar a tăcut. El a auzit înștiințarea că se săvârșise un mare păcat, arătându-se clar caracterul acestuia. Dar buzele lui au fost pecetluite. A început apoi cercetarea. Cum mai tremura sufletul lui de groază când au fost arătate mai întâi seminția, apoi casa și, pe urmă, familia lui! Dar tot nu a mărturisit, până când degetul lui Dumnezeu nu a fost îndreptat către el. Atunci, când nu mai putea să-și ascundă păcatul, a descoperit adevărul. Cât de adesea se fac mărturisiri de felul acesta! Ce mare deosebire este între a recunoaște faptele după ce totul a fost dovedit și a mărturisi păcatul care este cunoscut numai de noi și de Dumnezeu! Acan nu și-ar fi recunoscut păcatul dacă nu ar fi sperat că, prin aceasta, putea înlătura urmările nelegiuirilor sale. Dar mărturisirea lui nu a servit la altceva decât să arate că pedeapsa este îndreptățită. Nu se dădea pe față o căință adevărată, o adâncă părere de rău, o schimbare a minții și o scârbă față de păcat. La fel, cei vinovați vor mărturisi de-abia când vor sta la judecată înaintea lui Dumnezeu, după ce fiecare caz va fi fost hotărât fie spre viață veșnică, fie spre a doua moarte veșnică. Urmările pe care și le-a atras fiecare vor smulge de la ei o recunoaștere a păcatelor. Ea va fi scoasă de la fiecare suflet de simțământul îngrozitor al vinovăției și de așteptarea înfricoșată a judecății. Dar o astfel de recunoaștere nu-l poate salva pe păcătos. Mulți, asemenea lui Acan, se simt în siguranță câtă vreme pot să-și ascundă de semeni abaterile lor și se mângâie la gândul că Dumnezeu nu ia prea în serios dezvăluirea și acuzarea nelegiuirii. Mult prea târziu vor sta față în față cu păcatele lor, într-o zi când, pentru veșnicie, ele nu vor mai putea fi curățite nici cu jertfe, nici cu arderi-de-tot. Când se vor deschide cărțile cerului, Judecătorul nu-i va arăta omului vinovăția, ci îl va privi pătrunzător, convingător, și fiecare faptă, fiecare purtare din viață se vor împrospăta în memoria făcătorului de rele. Nu va mai fi nevoie ca vinovatul să fie căutat, ca pe timpul lui Iosua, de la seminție până la familie, ci chiar buzele lui vor mărturisi faptele rușinoase. Păcatele ținute ascunse față de oameni vor fi atunci cunoscute întregii lumi.

53. BINECUVÂNTĂRILE ȘI BLESTEMELE:

 După executarea sentinței împotriva lui Acan, Iosua a primit porunca de a-i pregăti pentru luptă pe toți războinicii și de a porni încă o dată împotriva cetății Ai. Puterea lui Dumnezeu a fost cu poporul Său și, curând, au ajuns în stăpânirea cetății. Operațiile militare au fost întrerupte, pentru ca întregul Israel să se consacre unui serviciu divin solemn. Poporul era nerăbdător să se stabilească în Canaan; încă nu aveau case, nici pământ pentru familiile lor, iar pentru a le obține trebuiau să îi izgonească pe canaaniți; dar lucrul acesta însemnat trebuia încă amânat, atenția lor fiind atrasă spre o datorie mult mai înaltă. Înainte de a lua în stăpânire moștenirea, trebuiau să-și înnoiască legământul de credincioșie față de Dumnezeu. În ultimele instrucțiuni date de Moise, se repetase de două ori porunca de a aduna semințiile la Sihem, pe munții Ebal și Garizim, pentru a recunoaște cu solemnitate Legea lui Dumnezeu. Ca urmare a acestei porunci, au părăsit tabăra de la Ghilgal nu numai bărbații, ci și „femeile, copiii și străinii care mergeau în mijlocul lor” (Iosua 8,30-35) și au trecut prin țara vrăjmașilor lor, prin valea Sihem, aproape de centrul țării. Cu toate că erau înconjurați de inamici încă neizgoniți, se aflau totuși în siguranță sub adăpostul lui Dumnezeu, atâta timp cât Îi erau credincioși. Ca și pe timpul lui Iacov, „groaza lui Dumnezeu s-a răspândit peste cetățile care îi înconjurau” (Gen. 35,5) și evreii au rămas nevătămați. Locul prevăzut pentru acest serviciu divin solemn era sfințit prin legăturile cu viața părinților lor. Aici Îi înălțase Avraam lui Iehova cel dintâi altar în țara Canaan. Aici își întinseseră Avraam și Iacov corturile. Aici cumpărase Iacov ogorul în care semințiile urmau să îngroape trupul mort al lui Iosif. Tot aici era fântâna pe care Iacov o săpase și stejarul sub care îngropase idolii familiei lui. Locul ales era unul dintre cele mai frumoase din întreaga Palestină și era vrednic să fie locul unde să se desfășoare această însemnată și impunătoare scenă. Între munții sterpi se întindea ademenitoare valea plăcută cu câmpiile ei verzi împodobite cu flori sălbatice și, din loc în loc, cu livezi de măslini, udate de apele izvoarelor vii. Ebal și Garizim, pe cele două laturi ale văii, se apropiau unul de altul, iar partea de jos a lor părea să creeze un amvon natural, astfel încât fiecare cuvânt rostit pe unul dintre ei era auzit lămurit pe celălalt, în timp ce colinele munților care se trăgeau înapoi ofereau loc pentru o adunare numeroasă. Potrivit cu instrucțiunile date de Moise, s-a zidit pe muntele Ebal un mare monument din pietre. Pe aceste pietre, acoperite mai întâi cu un strat de tencuială, s-a scris Legea - nu numai cele Zece Porunci vestite pe Muntele Sinai și săpate pe cele două table de piatr -, ci și legile date lui Moise și scrise de el într-o carte. Lângă acest monument a fost ridicat un altar din pietre necioplite, pe care s-au adus Domnului jertfe. Faptul că altarul a fost așezat pe muntele Ebal, munte pe care trebuia să fie rostit blestemul, era plin de însemnătate și arăta că Israel, pentru că se abătuse de la Legea lui Dumnezeu, își atrăsese mânia Lui îndreptățită și ar fi fost lovit de acest blestem fără întârziere, dacă nu ar fi fost ispășirea Domnului Hristos, reprezentată prin altarul jertfelor. Șase seminții - toate descendente din Lea și Rahela - au fost așezate de muntele Garizim; iar cele descendente din roabe, împreună cu Ruben și Zabulon, s-au rânduit pe muntele Ebal, preoții împreună cu chivotul Legii rămânând în valea din mijloc. Printr-un semnal de trâmbiță s-a vestit tăcerea și apoi Iosua, în liniștea aceea profundă și în prezența acelei mari adunări, stând lângă chivotul sfânt, a citit binecuvântările care aveau să vină de pe urma ascultării de Legea lui Dumnezeu. Toate semințiile de pe Garizim au răspuns cu „Amin!” Apoi a citit blestemele și semințiile de pe Ebal au rostit și ele aprobarea lor, mii și mii de glasuri unindu-se ca glasul unui singur om, într-un răspuns solemn. A urmat apoi citirea Legii lui Dumnezeu și a rânduielilor și drepturilor date lor prin Moise. Israel primise Legea pe Sinai direct din gura lui Dumnezeu, iar preceptele ei sfinte, scrise cu însuși degetul Lui, mai erau încă păstrate în chivotul Legii. Acum, au mai fost scrise o dată și toți puteau să le citească. Toți aveau privilegiul să vadă personal condițiile legământului pe temeiul căruia puteau să rămână în stăpânirea țării Canaanului. Toți trebuiau să arate că-și însușeau condițiile legământului și să-și dea asentimentul față de binecuvântările și blestemele care rezultau de pe urma ținerii sau a lepădării acestora. Legea nu numai că a fost scrisă pe pietrele monumentului ridicat, dar a fost citită personal de Iosua, în auzul întregului Israel. Numai cu puține săptămâni înainte, Moise dăduse poporului, sub formă de cuvântări, întreaga carte Deuteronomul, dar Iosua le-a citit acum Legea din nou. Citirea Legii a fost ascultată nu numai de bărbații din Israel, dar și de „femei și copii”, deoarece era de mare însemnătate ca și ei să-și cunoască datoria. Cu privire la legile Lui, Dumnezeu îi poruncise lui Israel următoarele: „Puneți-vă dar în inimă și în suflet aceste cuvinte pe care vi le spun. Să le legați ca un semn de aducere aminte pe mâinile voastre și să fie ca niște fruntarii între ochii voștri. Să învățați pe copiii voștri în ele și să le vorbiți despre ele … Și atunci zilele voastre și zilele copiilor voștri, în țara pe care Domnul a jurat părinților voștri că le-o va da, vor fi tot atât de multe cât vor fi zilele cerurilor deasupra pământului” (Deut. 11,18-21). În fiecare al șaptelea an, întreaga Lege trebuia să fie citită în adunarea întregului Israel, după cum poruncise Moise: „La fiecare șapte ani, pe vremea anului iertării, la Sărbătoarea Corturilor, când tot Israelul va veni să se înfățișeze înaintea Domnului, Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege El, să citești legea aceasta înaintea întregului Israel, în auzul lor. Să strange poporul, bărbații, femeile, copiii și străinul care va fi în cetățile tale, ca să audă și să învețe să se teamă de Domnul, Dumnezeul vostru, să păzească și să împlinească toate cuvintele legii acesteia. Pentru ca și copiii lor, care n-o vor cunoaște, s-o audă și să învețe să se teamă de Domnul, Dumnezeul vostru, în tot timpul cât veți trăi în țara pe care o veți lua în stăpânire, după ce veți trece Iordanul” (Deut. 31,10-13). Satana lucrează fără răgaz și caută să schimbe cele rostite de Dumnezeu, să orbească mintea și să întunece înțelegerea și, în felul acesta, să-i ducă pe oameni la păcat. Din cauza aceasta caută Domnul să le spună atât de amănunțit și să lămurească lucrurile atât de bine încât să nu fie nevoie ca cineva să pornească pe căi greșite. Dumnezeu caută fără încetare să-i atragă pe oameni cu totul sub protecția Sa, pentru ca Satana să nu poată exercita asupra lor puterea lui înșelătoare și îngrozitoare. Domnul S-a coborât pentru a vorbi cu însuși glasul Său, pentru a scrie cu însuși degetul Său oracolele vii. Cuvintele acestea sfinte, toate pline de viață și de adevăr măreț, le-au fost date oamenilor ca o călăuză desăvârșită. Întrucât Satana este hotărât să distragă atenția oamenilor de la ele și să abată iubirea pentru făgăduințele Domnului și cerințele Lui, e nevoie de un efort și mai mare pentru a le înrădăcina în minte și a le întipări în inimă. O mai mare atenție să fie manifestată de cei care instruiesc poporul în cele religioase, ca să-i învețe pe oameni faptele și învățăturile istoriei biblice, precum și avertismentele și poruncile Domnului! Acestea să fie prezentate într-o vorbire simplă și adaptată chiar la puterea de pricepere a copiilor! Să fie o parte dintre obligațiile păstorilor și ale părinților aceea de a căuta ca tineretul să fie învățat din Sfintele Scripturi. Părinții pot și trebuie să-i învețe pe copiii lor diferitele cunoștințe care se află pe paginile Sfintelor Scripturi. Dar dacă vor să-i câștige pe fiii și fiicele lor pentru Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să aibă ei înșiși interes pentru el. Ei trebuie să fie buni cunoscători ai învățăturilor lui și să le vorbească despre ele așa cum a poruncit Dumnezeu lui Israel: „când vei fi acasă, când vei merge în călătorie, când te vei culca și când te vei scula” (Deut. 11,19). Aceia care doresc ca fiii și fiicele lor să-L iubească pe Dumnezeu și să-L cinstească trebuie să vorbească despre bunătatea Lui, despre slava și puterea Lui, așa cum sunt descoperite în Cuvântul Lui și în lucrările creației. Fiecare capitol, de fapt fiecare verset din Biblie este o comunicare făcută de Dumnezeu oamenilor. Trebuie să ne legăm prescripțiile ei ca semn la mâini și ca fruntarii între ochi. Dacă prescripțiile acestea ar fi studiate și îndeplinite, poporul lui Dumnezeu, ca și israeliții pe vremuri, ar fi călăuzit ziua de stâlpul de nor, iar noaptea de stâlpul de foc.

54. LEGĂMÂNTUL CU GABAONIȚII:

 Din Sihem, israeliții s-au înapoiat în tabăra lor din Ghilgal. Aici au fost căutați de o delegație specială care dorea să încheie un legământ cu ei. Delegații susțineau că ar veni dintr-o țară îndepărtată, iar lucrul acesta părea să fie confirmat de înfățișarea lor. Hainele lor erau vechi și zdrențuite, încălțămintea peticită, proviziile mucegăite, iar burdufurile pe care le foloseau ca vase pentru vin erau vechi, rupte și legate pe alocuri, ca și cum pe drum ar fi căutat să le peticească în grabă. În țara lor îndepărtată, pe cât se părea dincolo de hotarele Palestinei, concetățenii lor, după cum spuneau ei, au auzit despre minunile pe care le făcuse Dumnezeu pentru poporul Său și-i trimiseseră pe ei ca să încheie un legământ cu Israel. Evreii fuseseră avertizați în chip hotărât să nu încheie legământ cu locuitorii idolatri din Canaan și, de aceea, în inima conducătorilor s-a născut îndoiala cu privire la faptul că cele spuse de străini ar fi adevărate. „Poate că voi locuiți în mijlocul nostru” - au zis ei. La aceasta, delegații au răspuns doar: „Noi suntem robii tăi” (Iosua 9,7.8). Dar când Iosua i-a întrebat neocolit: „Cine sunteți voi și de unde veniți?”, ei au repetat cele spuse mai înainte, iar ca dovadă a sincerității, au adăugat: „Iată pâinea noastră: era caldă când am luat-o ca merinde de acasă, în ziua când am plecat să venim la voi, și acum s-a uscat și s-a mucegăit. Burdufurile acestea de vin, când le-am umplut, erau noi de tot și iată-le s-au rupt; hainele și încălțămintea noastră s-au învechit de lungimea prea mare a drumului.” Cuvintele acestea au biruit. Evreii „n-au întrebat pe Domnul”. „Iosua a făcut pace cu ei și a încheiat un legământ prin care trebuia să-i lase cu viață, și căpeteniile adunării le-au jurat lucrul acesta.” Așa s-a încheiat acest legământ. După trei zile, s-a descoperit adevărul. „Au aflat că erau vecini cu ei și că locuiau în mijlocul lor.” Gabaoniții, știind că era cu neputință să li se împotrivească evreilor, s-au folosit de vicleșug pentru a-și salva viața. Mare a fost consternarea israeliților când au aflat înșelăciunea căreia i-au căzut pradă, iar neplăcerea lor a sporit și mai mult când, la trei zile de mers, au dat de cetățile gabaoniților, aproape în mijlocul țării. „Toată adunarea a cârtit împotriva căpeteniilor”, dar acestea din urmă s-au temut să calce legământul, cu toate că fusese câștigat prin înșelăciune, pentru că „le juraseră pe Domnul, Dumnezeul lui Israel”. Și copiii lui Israel nu i-au omorât. Gabaoniții s-au angajat să renunțe la idolatrie și să I se închine lui Iehova, iar păstrarea vieții lor nu era o violare a poruncii lui Dumnezeu de a-i nimici pe canaaniții idolatri. Prin urmare, prin jurământul lor, evreii nu se învoiseră să comită păcat. Și, cu toate că fusese câștigat prin înșelăciune, jurământul nu trebuia să fie desconsiderat. Îndatorirea pentru care cineva s-a legat prin cuvântul său trebuie să fie considerată sfântă, dacă aceasta nu-l obligă să comită o faptă rea. Nicio chibzuință cu privire la foloase, răzbunare sau privilegii personale nu poate să tulbure în vreun fel statornicia unei făgăduințe sau a unui jurământ. „Buzele mincinoase sunt urâte Domnului.” „Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica până la locul Lui cel sfânt?” Cel ce nu-și ia vorba înapoi, dacă face un jurământ în paguba lui” (Prov. 12,22; Ps. 24,3; 15,4 - T.M.). Gabaoniților li s-a îngăduit să trăiască, dar au fost dați ca robi sanctuarului, făcând diferite munci în tabără. „Iosua le-a făcut așa cum hotărâse … din ziua aceea i-a pus să taie lemne și să scoată apă pentru adunare și pentru altarul Domnului.” Plini de recunoștință, ei au primit condițiile acestea, înțelegând că au greșit și că trebuiau să fie bucuroși că-și răscumpărau viața cu orice condiție. „Iată-ne în mâinile tale; fă cu noi ce vei crede că este bine și drept să faci” - i-au spus ei lui Iosua. Sute de ani, urmașii lor au fost legați de serviciul sanctuarului. Teritoriul gabaoniților cuprindea patru cetăți. Populația nu era sub domnia unui singur rege, ci erau cârmuiți de bătrâni sau senatori. Cea mai însemnată dintre aceste cetăți „era o cetate mare, ca una din cetățile împărătești ... și toți bărbații ei erau viteji”. Faptul că locuitorii unei astfel de cetăți au recurs la un mijloc atât de umilitor pentru a-și salva viața e un exemplu izbitor despre groaza pe care israeliții le-o insuflaseră locuitorilor Canaanului. Dar le-ar fi fost mai bine gabaoniților dacă s-ar fi purtat cu sinceritate față de Israel. În timp ce supunerea față de Iehova le-a asigurat păstrarea vieții, înșelăciunea le-a adus numai ocară și robie. Dumnezeu luase măsuri ca toți cei care, părăsind păgânismul, doreau să se unească cu Israel să aibă parte de binecuvântările legământului. Ei erau cuprinși în expresia: „străinul care locuiește în mijlocul tău” și, cu câteva excepții, această clasă de oameni trebuiau să se bucure de aceleași favoruri și privilegii ca și Israel. Porunca Domnului suna astfel: „Dacă un străin vine să locuiască împreună cu voi în țara voastră, să nu-l asupriți. Să vă purtați cu străinul care locuiește între voi ca și cu un băștinaș din mijlocul vostru” (Lev. 19,33.34). Cu privire la Paști și la aducerea de jertfe, se dăduse porunca: „Să fie o singură lege pentru toată adunarea, atât pentru voi, cât și pentru străinul care locuiește în mijlocul vostru … cu străinul să fie ca și cu voi înaintea Domnului” (Num. 15,15). Acestea ar fi fost condițiile pe temeiul cărora ar fi fost primiți gabaoniții dacă n-ar fi recurs la înșelăciunea de care s-au folosit. Nu era o umilință ușor de suportat pentru locuitorii unei „cetăți împărătești”, ai cărei cetățeni erau cu toții „viteji”, ca, timp de sute de ani, să fie făcuți tăietori de lemne și cărăuși de apă. Dar, ca să poată înșela, au luat haina sărăciei și aceasta a rămas lipită de ei, ca o emblemă a robiei veșnice. În felul acesta, starea lor de robie a dat mărturie, câtă vreme au trăit ei și urmașii lor, despre ura lui Dumnezeu față de înșelăciune. Supunerea cetății Gabaon în fața lui Israel i-a umplut de spaimă pe împărații Canaanului. Imediat au luat măsuri pentru a se răzbuna pe aceia care încheiaseră pace cu năvălitorii. Sub conducerea lui Adoni-Țedec, împăratul Ierusalimului, cinci împărați ai Canaanului au încheiat un pact împotriva gabaoniților. Procedeul lor a fost rapid. Gabaoniții nu erau pregătiți să se apere și i-au trimis o solie lui Iosua, la Ghilgal: „Nu părăsi pe robii tăi, suie-te la noi în grabă, izbăvește-ne, dă-ne ajutor; căci toți împărații amoriților, care locuiesc pe munte, s-au strâns împotriva noastră.” Primejdia îi amenința nu numai pe gabaoniți, ci și pe israeliți. Cetatea aceasta domina trecătorile care duceau către partea centrală și sudică a țării, iar acestea trebuiau să fie păstrate dacă urma să fie cucerită țara. Iosua s-a pregătit în grabă pentru eliberarea Gabaonului. Locuitorii cetății asediate s-au temut că, din cauza înșelăciunii la care au recurs, el va neglija apelul lor; dar, întrucât ei s-au supus stăpânirii lui Israel și au acceptat să se închine lui Dumnezeu, el s-a simțit îndatorat să-i apere. De data aceasta, n-a acționat fără sfat divin și Dumnezeu l-a încurajat să pornească la luptă. „Nu te teme de ei”, spunea solia dumnezeiască, „căci îi dau în mâinile tale și niciunul din ei nu va putea să stea împotriva ta”. De aceea, „Iosua s-a suit din Ghilgal, el și toți oamenii de război cu el și toți cei viteji.” Mărșăluind toată noaptea, oastea a ajuns în fața Gabaonului dimineața. Împărații aliați de-abia își așezaseră oștile în jurul cetății, când Iosua s-a năpustit asupra lor. Atacul a adus înfrângerea desăvârșită a asediatorilor. Mulțimea fără număr a fugit dinaintea lui Iosua prin trecătoare, către Bet-Horon, și, după ce au ajuns pe culmile munților, au coborât pe partea cealaltă a coastei abrupte. Aici s-a abătut asupra lor o grindină grozav de mare. „Domnul a făcut să cadă din cer peste ei niște pietre mari …; cei ce au murit de pietrele grindinei au fost mai mulți decât cei uciși cu sabia de copiii lui Israel.” În timp ce amoriții fugeau de le scăpărau picioarele, cu speranța de a găsi un adăpost undeva în munți, Iosua, privind de pe înălțime, a văzut că ziua era prea scurtă pentru a-și termina lucrarea. Dacă vrăjmașii nu erau complet înfrânți, s-ar fi adunat iarăși în scurt timp și ar fi reînceput lupta. „Atunci Iosua a vorbit Domnului … și a zis în fața lui Israel: Oprește-te, soare, asupra Gabaonului și tu, lună, asupra văii Aialonului! Și soarele s-a oprit, și luna și-a întrerupt mersul până ce poporul s-a răzbunat pe vrăjmașii lui … Soarele s-a oprit în mijlocul cerului și nu s-a grăbit să apună aproape o zi întreagă.” Înainte de apusul soarelui se și împlinise făgăduința lui Dumnezeu față de Iosua. Întreaga oștire vrăjmașă fusese dată în mâinile lui. Ziua aceasta urma să rămână mult timp în amintirea israeliților. „N-a mai fost nicio zi ca aceea, nici înainte, nici după aceea, când Domnul să fi ascultat glasul unui om; căci Domnul lupta pentru Israel.” „Soarele și luna se opresc în locuința lor, de lumina săgeților Tale care pornesc, de strălucirea suliței Tale care lucește. Tu cutreieri pământul în urgia Ta, zdrobești neamurile în mânia Ta. Ieși ca să izbăvești pe poporul Tău” (Hab. 3,11-13). Dugul Sfânt a inspirat rugăciunea lui Iosua, pentru ca încă o dată să se demonstreze puterea Dumnezeului lui Israel. Cele cerute nu evidențiau o încumetare din partea marelui conducător. Iosua primise făgăduința că Dumnezeu dorea să îi înfrângă pe acești vrăjmași; cu toate acestea, el s-a trudit tot atât de mult ca și cum victoria ar fi fost câștigată numai de oastea lui Israel. El a făcut tot ce stătea în puterea omului să facă și apoi a strigat în credință după ajutorul dumnezeiesc. Taina succesului său stă în unirea puterii dumnezeiești cu străduințele omenești. Aceia care realizează cel mai mult sunt cei care se sprijină mai hotărât pe brațul Celui Atotputernic. Bărbatul care a poruncit: „Oprește-te, soare, asupra Gabaonului și tu, lună, asupra văii Aialonului” este același care, în tabăra de la Ghilgal, prosternat la pământ, a petrecut ore întregi în rugăciune. Oamenii rugăciunii sunt oamenii puterii. Această mare minune dă mărturie despre faptul că toată creația stă sub stăpânirea Creatorului. Satana caută să le ascundă oamenilor lucrarea divină în lumea naturală, să țină ascunsă privirilor neostenita muncă creatoare a marii cauze primare. Prin această minune sunt supuși ocării toți aceia care înalță natura mai presus de Dumnezeul naturii. După voința Sa, Dumnezeu a poruncit forțelor naturii să se dezlănțuie asupra oștirii vrăjmașilor: „foc și grindină, zăpadă și ceață, vânturi năprasnice, care împliniți poruncile Lui” (Ps. 148,8 - T.M.). Atunci când amoriții păgâni și-au propus să se împotrivească planurilor Lui, Dumnezeu a intervenit, aruncând „o grindină mare din cer” asupra vrăjmașilor lui Israel. Ni se vorbește despre o mare bătălie care va avea loc în vremurile de pe urmă ale istoriei pământului, când Domnul va deschide arsenalul Său și va da la iveală uneltele mâniei Sale (Ier. 50,25). „Ai ajuns tu până la cămările zăpezii?” - întreabă El. „Ai văzut tu cămările grindinei, pe care le păstrez pentru vremurile de strâmtorare, pentru zilele de război și de bătălie” (Iov 38,22.23)? Apocalipsa descrie prăpădul care va avea loc atunci când „din scaunul de domnie a ieșit un glas tare, care zicea: S-a isprăvit!” „O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni” (Apoc. 16,17.21).