DESPRE DINOZAURI.

 

DESPRE DINOZAURI

1. Descoperirea unor „reptile gigantice” de altădată:

 Dacă stai pe malul râului Red Deer River, la sud de orăşelul Drumheller din Alberta-Canada, te trezeşti la graniţa dintre două lumi diferite. În faţa ochilor de jur împrejur se întind nesfârşitele lanuri de grâu din preriile albertine. Dar dacă vizitatorul priveşte în jos, spre valea pustie şi aridă se simte transportat într-o altă lume, aceea a dinozaurilor. Din această vale, în care apa şi-a croit un defileu abrupt prin straturile de roci sedimentare multicolore, au fost scoase la iveală osemintele a sute de dinozauri. Deşi unii locuitori i-au dat numele de „pământ rău”, turiştii care vin aici, atât tineri, cât şi vârstnici, rămân uimiţi contemplând această bogată moştenire de fosile ale unora dintre cele mai ciudate animale care au trăit vreodată pe pământ.

Descoperirea dinozaurilor:

 Până în 1824, oamenii nu au ştiut nimic despre dinozauri. Atunci, în Anglia, au fost scoase la suprafaţă osemintele a diverse reptile fosilizate. Paleontologul britanic, Richard Owen, le-a dat acestor animale numele de „dinozauri” („şopârle înspăimîntătoare”), pornind de la cuvintele greceşti deinos şi sauros. Această denumire a rămas valabilă până în zilele noastre, cu toate că dinozaurii au fost reptile, nu şopârle. Din anul 1824 încoace, au fost găsite fosile de dinozauri pe toate continentele. Fosilele găsite în straturile de aluviuni atestă faptul că dinozaurii - ca specie - au fost foarte numeroşi şi prezentau o mare diversitate de forme în epoca geologică denumită „era dinozaurilor”. Unii dinozauri trăiau pe uscat, alţii în locuri mlăştinoase, unele specii putând fi chiar amfibii, ca hipopotamul de azi. Numeroase resturi de dinozauri - inclusiv resturi nescheletice, cum ar fi urme fosile - au fost găsite în Preeriile din America de Nord. În câmpiile care se întind în centrul Albertei au fost găsite multe rămăşiţe, printre care aproape 500 de schelete complete. În anii 1920 unele expediţii care cercetau ţinuturile deşertului Gobi din Asia centrală, au găsit şi aici oseminte de dinozauri. În 1940, o expediţie sovietică a descoperit în Mongolia un schelet de dinozaur având circa 12 metri lungime. În 1986, savanţii argentinieni au găsit în Antarctica fosilele unui dinozaur ierbivor. Până în acel moment, aceasta era singura mare regiune a lumii unde nu se găsiseră fosile de dinozauri. Cu puţin înainte, un cercetător american descoperise oseminte de dinozaur chiar şi în North Slope, în Alaska. În decursul ultimilor 130 de ani, au fost găsite oseminte de dinozauri în atât de multe locuri, încît s-a ajuns la concluzia unanimă că într-o anumită epocă din trecutul îndepărtat toată planeta era populată de dinozauri.

Când au trăit?

 La timpul lor dinozaurii au îndeplinit un rol important în viaţa terestră. Dar, dintr-o dată au încetat să mai existe. Straturile geologice care conţin fosile umane se află în mod sistematic deasupra straturilor conţinând fosile de dinozauri. Pornind de la acest fapt, savanţii concluzionează că oamenii au apărut mai târziu pe suprafaţa Terrei. În această privinţă, în cartea scrisă de James Scott, intitulată „Palaeontology” se face următoarea precizare: „Chiar primele specii de Homo sapiens au trăit la mult timp după dispariţia dinozaurilor. Luând în considerare faptul că straturile geologice au suferit alunecări (datorită mişcărilor tectonice), reiese că straturile care conţineau fosile de origine umană au rămas sistematic deasupra acelora care conţineau oseminte bine conservate ale acestor reptile uriaşe, dinozaurii, ceea ce înseamnă că aceştia aparţin unei epoci mai vechi decât aceea din care proveneau rămăşiţele scheletelor umane.” În valea rîului Red Deer River există un strat sedimentar, care conţine oseminte de dinozauri. Imediat deasupra acestuia se găseşte un strat de culoare purpurie, care se întinde pe tot traseul. Peste acest strat se află alt strat de aluviuni de culoare brun închis, care conţine fosile ale unor ferigi subtropicale. Acest aspect semnalează o climă caldă, tropicală. Urmează apoi câteva straturi de cărbune, iar mai sus putem găsi straturi de roci detritice. Însă în niciunul din straturile superioare nu au fost găsite oseminte de dinozauri. Cartea „A Vanished World: The Dinosaurs of Western Canada” (O lume dispărută: Dinozaurii din Vestul Canadei) conţine următoarea precizare: „Toate cele 11 specii de bază ale dinozaurilor şi-au încetat existenţa cam în acelaşi timp, în partea vestică a ţării”. Atât aspectul sus amintit, cât şi faptul că între fosilele dinozaurilor nu s-au găsit şi oseminte umane, i-a condus pe cei mai mulţi oameni de ştiinţă la concluzia că „era dinozaurilor” s-a sfârşit înainte de apariţia omului pe pământ. Trebuie remarcată însă şi părerea unor specialişti care susţin că fosilele de dinozauri nu sunt amestecate cu oseminte de origine umană datorită faptului că dinozaurii trăiau în anumite zone nelocuite de oameni. Aceste divergenţe de opinii arată că există anumite dificultăţi în interpretarea registrelor de fosile descoperite şi că nimeni nu ştie astăzi răspunsul cu privire la ceea ce s-a petrecut, în mod exact, în trecutul îndepărtat.

Caracteristicile lor:

 Concluzia savanţilor este că în trecut, pe teritoriul nord-american, spre răsărit de Munţii Stâncoşi, se întindea o mare de mică adâncime. Această mare având o lăţime de sute de kilometri se întindea de la actualul Ocean Arctic până în Mexic. De-a lungul ţărmului său existau păduri luxuriante şi mlaştini. Judecând după numeroasele fosile se poate deduce că în acest mediu ecologic formidabil au locuit multe specii de dinozauri. Se pare că Edmontozaurii cu cioc de raţă aveau lungimi de circa 9 metri şi păşteau în cirezi, asemenea vacilor de azi. Paleontologii şi-au formulat aceste presupuneri studiind urmele labelor formate din trei degete precum şi rămăşiţele fosilizate ale conţinutului din stomacul unei reptile. Alte dovezi par să susţină ideea că unele specii de dinozauri trăiau în grupuri compacte. Le plăcea să pască în cirezi, uneori numărând sute de exemplare. Pe de altă parte, cercetând numeroasele straturi în care se aflau cuiburi cu ouă, toate în cadrul aceleiaşi zone, se poate deduce că unii dintre dinozauri se întorceau anual în acelaşi loc pentru a-şi depune ouăle. Prezenţa în apropierea cuiburilor a unor oseminte aparţinând unor pui de dinozauri - se scria în „Scientific American” - sugerează ideea unui comportament social părintesc şi implică de asemenea ca părinţii să-şi fi exercitat o supraveghere asupra puilor după ieşirea acestora din ouă. Aşadar toate fosilele arată că dinozaurii au fost numeroşi şi de multe feluri. Dar cum arătau ei? Oare să fi fost chiar nişte monştri gigantici şi înspăimântători - supranumiţi „şopârle înspăimântătoare”? De ce au dispărut atât de brusc?

2. Dinozaurii - Diversitate de forme şi dimensiuni:

 Dintre toate formele de viaţă dispărute în prezent, probabil că dinozaurii au stârnit cel mai mult imaginaţia oamenilor. Ideea cea mai răspândită este că dinozaurii au fost nişte animale uriaşe, înspăimântătoare. Când s-a formulat pentru prima dată acest nume din cuvintele greceşti însemnând „şopîrlă înspăimântătoare”, s-a presupus că este vorba de nişte animale gigantice, fiindcă fosilele de dinozauri care fuseseră găsite până atunci erau foarte mari.Unele specii de dinozauri au fost într-adevăr gigantice şi înfricoşătoare, pentru că, greutatea lor era mai mare decât a zece elefanţi africani. Însă, în decursul deceniilor următoare, paleontologii au descoperit oseminte ale unor dinozauri mai mici. Dimensiunile unora dintre ei se pot compara cu ale unui măgar, altele însă au mărimea unor pui de găină! Să aruncăm aşadar o privire asupra acestor reptile preistorice atât de fascinante!

Reptile zburătoare:

 Una dintre speciile de reptile preistorice care le-a dat multă bătaie de cap savanţilor este Pterozaurus (şopârlă zburătoare) din care face parte şi Pterodactilus (şopârla cu membrană între degete). De fapt acestea nu erau nici dinozauri, şi nici păsări, ci reptile zburătoare preistorice, care au fost clasificate drept reptile ca şi dinozaurii şi crocodilii. La unele specii, distanţa dintre aripile deschise (sau anvergura) ajungea până la 8 metri. Un exemplar găsit în 1975, în Texas, indică faptul că existau specii la care anvergura depăşea 15 metri. Acestea trebuia să fi fost cele mai mari animale zburătoare care au existat vreodată pe Pământ. Cu toate că dinţii, craniul, bazinul şi membrele posterioare ale acestora erau ca ale reptilelor, în alte privinţe nu se asemănau cu dinozaurii. Pe de altă parte, în ciuda aripilor lor rigide, cu contur aerodinamic, a oaselor goale şi a unor articulaţii la nivelul aripilor şi gleznelor, ele nu erau nici păsări. Într-adevăr, şopârlele zburătoare (Pterozaurii) aveau aripi membranoase, şi nu acoperite cu pene, ca în cazul păsărilor, iar aceste aripi erau susţinute de cel de-al patrulea deget al membrelor anterioare, dezvoltat foarte mult, şi nu de-al doilea deget ca la păsări.

Ornithischienii:

 Dinozaurii au fost divizaţi în două ordine după structura bazinului lor. Prima grupă, aceea a ornithischienilor („cu bazin de pasăre”) este compusă din animale având un bazin asemănător cu al păsărilor, dar de dimensiuni mult mai mari. Ca dimensiuni, existau şi unele exemplare mai mici, dar altele erau gigantice. De exemplu, specia denumită Iguanodon atingea lungimea de 9 metri. Scheletele proeminente de la unele specii de hidrozauri arată că aceste reptile aveau fălcile asemănătoare ciocului de raţă, prevăzute cu mulţi dinţi. Aceşti hidrozauri, după toate probabilităţile, erau bipezi şi puteau să umble şi să alerge pe labele posterioare. Unele exemplare au atins şi 10 metri lungime. Şi Stegozaurii aparţineau categoriei ornithischienilor. Pe spate purtau nişte plăci osoase ascuţite începând de la cap până la jumătatea cozii. Erau patrupezi şi aveau până la 6 metri lungime. În dreptul bazinului ajungeau la înălţimea de 2,4 metri. Recent s-a emis ipoteza că acele plăci osoase dorsale aveau nu numai rolul de a-i apăra, ci serveau şi ca regulator termic. Labele posterioare erau puternice şi grele, în schimb cele anterioare erau cu mult mai mici, ceea ce le aducea capul (foarte mic în comparaţie cu trupul) aproape de sol. Coada era puternică şi se termina cu lungi ţepi osoşi dispuşi de jur împrejur. În ultima grupă a ornithischienilor se numărau Ceratopsienii, adică dinozaurii cu corn, care au fost cei mai răspândiţi pe toată suprafaţa Pământului. Lungimea acestora varia între 2 şi 8 metri. Destul de asemănători rinocerilor africani, aceste veritabile „tancuri” blindate aveau un craniu lat, iar gâtul le era apărat de un guler caracteristic din plăci osoase. În lumea dinozaurilor a fost bine cunoscută specia Triceratops, care avea trei coarne. Cele două coarne mari erau dispuse deasupra ochilor şi uneori atingeau chiar şi 90 centimetri lungime. Multe fosile de triceratops au fost descoperite în valea râului Red Deer River, din Alberta.

Saurischienii - dinozaurii gigantici:

 O altă categorie de dinozauri a fost cunoscută sub denumirea de saurischieni („cu bazin de şopârlă”) caracterizaţi printr-un bazin asemănător cu al şopârlelor, dar cu mult mai mare. Ei corespund foarte bine formatului general-cunoscut al dinozaurilor: erau gigantici şi înfricoşători. Între aceştia se numără şi specia Apatozaurus (cu denumirea mai veche de Brontozaurus). Erau animale patrupede ierbivore. Lungimea totală a corpului atingea peste 20 metri, iar greutatea circa 30 de tone. Aceşti dinozauri au fost descoperiţi pe teritoriul Americii de Nord şi în Europa. Specia Diplodocus, de dimensiuni gigantice din cauza lungimii enorme a cozii şi gâtului, semăna mai mult cu şerpii decât cu reptilele, numai că avea şi picioare. Dintre toate formele cunoscute, acest soi de dinozauri a avut lungimea cea mai mare (27 metri) însă greutatea lor era mai mică decât a Apatozaurilor. Fosilele lui au fost descoperite pe teritoriul Americii de Nord. Orificiile nazale ale speciei Diplodocus erau situate pe partea superioară a capului, astfel încât se putea scufunda în apă aproape total.Trebuie să amintim şi specia Brachiozaurus. Pe baza scheletului descoperit în Tanzania, având o lungime de circa 21 metri, se crede că greutatea unui exemplar ajungea până la 85 de tone. Stând în picioare atingea înălţimea de 12 metri. Gâtul lung, asemănător cu al girafei, i se subţia treptat în direcţia capului. În 1985, în New Mexico, (SUA) a fost descoperit un schelet fosilizat de dimensiuni neobişnuite. Administratorul Muzeului de Geografie din New Mexico i-a dat numele de Seismozaurus. Se estimează că lungimea animalului ajungea la 30 metri, iar greutatea la circa 100 de tone! Specia denumită Tyrannozaurus rex („regele şopârla-titan”), avea un aspect exterior foarte înspăimântător, cu o înălţime la nivelul bazinului de circa 3 metri. Ridicându-se în picioare, putea atinge înălţimea de 6 metri, la o lungime de aproximativ 12 metri. Capul foarte voluminos, de circa 1,2 metri lungime prezenta nişte maxilare uriaşe cu numeroşi dinţi ascuţiţi, având fiecare 15 cm lungime. Picioarele dinapoi, foarte puternice, contrastau cu cele anterioare care erau foarte mici. Corpul i se termina cu o coadă enormă şi puternică asemănătoare cu a şopârlelor. Astăzi se consideră că şopârla-tiran nu putea sta drept în picioare, ci se deplasa mai mult în poziţia orizontală, servindu-se de coada sa masivă pentru a-şi echilibra greutatea corpului.

Schimbare de decor:

 Din cercetarea materialelor fosile reiese foarte clar că suprafaţa Pământului prezenta un peisaj diferit de cel de astăzi şi era populată de foarte mulţi dinozauri, bineînţeles într-o epocă îndepărtată care a apus demult. Cu privire la momentul aproximativ când ar fi trăit acestea, paleontologul D. A. Russell face următoarea remarcă: „Este regretabil faptul că metodele actuale cu ajutorul cărora am putea determina timpul când s-au desfăşurat acele evenimente preistorice sunt relativ imprecise”.

 Ce s-a întâmplat cu dinozaurii? Ce denotă apariţia şi - după aceea - dispariţia bruscă a acestora? Existenţa dinozaurilor ar putea pune la îndoială unele principii fundamentale ale darwinismului? Răspunsurile la aceste întrebări vor fi analizate în partea următoare.

3. Ce s-a întâmplat cu dinozaurii?

 „Paleontologia se ocupă cu studiul fosilelor. Prin expresia „fosile” înţelegem urme ale vieţii din epocile trecute. Dar, potrivit afirmaţiei unui paleontolog, „aceasta este o ştiinţă foarte speculativă şi foarte dogmatic”. Acest fapt este evident şi în cazul dinozaurilor. Enumerând anumite ipoteze teoretice cu privire la ceea ce s-ar fi putut petrece cu dinozaurii, savantul G. L. Jepson, de la Universitatea Princeton, s-a exprimat astfel: „Numeroşi autori, cu diverse pregătiri de specialitate opinează că dispariţia dinozaurilor poate fi pusă în legătură cu modificarea nefavorabilă a climei şi a condiţiilor de hrană. Alţii presupun că anumite boli şi paraziţi, schimbarea presiunii atmosferice sau a compoziţiei acesteia, gazelor toxice, cenuşa vulcanică, excesul de oxigen degajat de plante, căderea unui mare număr de meteoriţi sau comete, apariţia unor mamifere mici care mâncau ouăle acestor reptile, o doză prea mare de radiaţii cosmice, devierea axei de rotaţie a Pământului, inundaţiile, deriva continentelor, secarea mlaştinilor şi a lacurilor, sau exploziile solare ar fi putut duce la dispariţia dinozaurilor”. - „The Riddle of the Dinosaur” (Enigma dinozaurilor). Având în vedere aceste teorii este clar că oamenii de ştiinţă nu sunt în stare să spună cu certitudine: Ce anume s-a întâmplat cu dinozaurii?

Teoria dispariţiei bruşte:

 Cea mai recentă teorie în acest sens a fost prezentată de cuplul de savanţi tată şi fiu: Luis şi Walter Alvarez. În urma unor cercetări făcute în apropierea oraşului Gubbio din Italia centrală, Walter Alvarez a descoperit un strat curios de argilă roşie foarte fină situat între două straturi sedimentare. În stratul inferior s-au găsit multe fosile, dar în stratul superior aproape deloc. Acest fapt i-a condus pe geologi la ideea unei dispariţii bruşte a vieţii, iar acel strat roşiatic subţire a avut un rol important în acest eveniment. În urma analizelor a reieşit că acest strat are o concentraţie de iridiu (un metal) de 30 de ori mai mare decât cea normală. Se ştia că o concentraţie atât de înaltă din acest element rar nu putea să provină decât din magma interioară a Pământului sau din spaţiul cosmic. Cercetătorii au dedus că această cantitate mare de iridiu a provenit din impactul Pământului cu un asteroid gigantic, iar acest şoc a provocat dispariţia bruscă a dinozaurilor. După descoperirea de la Gubbio a acestui strat bogat în iridiu au fost descoperite depuneri similare şi în alte zone ale Pământului. A fost astfel dovedită ipoteza asteroidului? Unii dintre savanţi rămân sceptici. Însă, după cum recunoaşte şi cartea „The Riddle of the Dinosaur”, descoperirea de la Alvarez a adus un „puternic stimulent în cadrul studiului asupra condiţiilor evoluţiei şi dispariţiei acestora”. Pe de altă parte, paleontologul Stephen Jay Gould recunoaşte că aceasta ar putea diminua „importanţa concurenţei dintre specii”. Referitor la această nouă teorie şi la dispariţia aparent bruscă a dinozaurilor, același Stephen Jay Gould emite următoarea părere: „Aceasta ar putea să zguduie temelia biologiei evoluţioniste şi să pună la îndoială noţiunea actuală de selecţie naturală”. David Jablonski, de la Universitatea din Arizona, concluzionează că „stingerea numeroaselor specii de plante şi animale a intervenit brusc şi dintr-un motiv sau altul, într-un mod special. Dispariţiile masive nu se rezumă pur şi simplu la acumularea unui mare număr de victime. Trebuie să se fi produs un eveniment deosebit”. Dar şi apariţia lor a avut loc la fel de brusc. „Scientific American” face următoarea remarcă: „Fosilele descoperite atestă într-un mod indubitabil că cele două subspecii ale pterozaurilor au apărut brusc, fără etape prevestitoare, de altfel un fenomen destul de frecvent în paleontologie”. Această remarcă este aplicabilă şi în cazul dinozaurilor. Apariţia şi dispariţia lor, relativ bruscă, contrazice teoria general acceptată a evoluţiei lente şi îndelungate.

Vârsta dinozaurilor:

 Osemintele fosilizate ale dinozaurilor apar sistematic în straturile geologice inferioare celor care conţin fosile umane, de unde mulţi au dedus că dinozaurii au trăit într-o epocă anterioară omului. Geologii o numesc era mezozoică, care la rândul ei poate fi subdivizată în trei perioade şi anume: cretaciul, jurasicul şi triasicul. Scara timpului folosită pentru aceste perioade este de ordinul zecilor de milioane de ani. Dar această scară a fost oare stabilită cu precizie? Una dintre metodele de determinare a vârstei fosilelor poartă numele de datarea cu ajutorul carbonului radioactiv. Prin această metodă se măsoară cantitatea de carbon radioactiv care s-a dezintegrat de la moartea acelui organism supus cercetării. „Când un organism moare, el încetează să absoarbă dioxid de carbon din aer şi astfel proporţia de izotopi scade treptat, pe măsură ce se continuă dezintegrarea carbonului radioactive”, se precizează în cartea „Science and Technology Illustrated” (Ştiinţă şi tehnologie în imagini). Pe de altă parte, această metodă de determinare a vârstei are puncte foarte vulnerabile. În primul rând, dacă vârsta fosilei a fost estimată la 50 000 de ani, nivelul de radioactivitate a scăzut atât de mult încât măsurarea sa devine foarte dificilă. În al doilea rând, chiar şi în eşantioanele cele mai recente acest nivel este atât de scăzut încât este foarte greu să fie măsurat cu exactitate. În al treilea rând, oamenii de ştiinţă pot măsura numai viteza actuală de formare a carbonului radioactiv, dar nu pot să ştie care era concentraţia de carbon în timpurile îndepărtate. Astfel, indiferent că pentru determinarea vârstei fosilelor se utilizează metoda carbonului, potasiului sau a uraniului sau thoriului radioactiv, nu există niciun mijloc de a aprecia care a fost concentraţia acestor elemente în epocile de referinţă. Melvin A. Cook, profesor de metalurgie şi siderurgie, confirmă acest lucru în următorii termeni: „Omul nu poate decât să presupună concentraţia materialelor radioactive şi, din acest motiv, rezultatele obţinute nu constituie altceva decât simple presupuneri”. Este normal să fi existat variaţii, mai ales dacă luăm în considerare faptul că Potopul din zilele lui Noe, care a avut loc acum mai bine de 4 300-5 000 de ani, conform unor teologi, a produs schimbări foarte mari atât pe Pământ, cât şi în atmosferă. Declaraţiile geologilor Charles Officer şi Charles Drake, de la Institutul Dartmouth, permit existenţa unor îndoieli şi mai mari cu privire la metoda datării cu ajutorul carbonului radioactiv: „Concluzia noastră este că iridiul şi alte elemente asociate acestuia nu s-au depus instantaneu, ci că au fost aduse mai degrabă în cantităţi enorme, dar în mod discontinuu într-un interval relativ scurt, cuprins între 10 000 şi 100 000 de ani”. Ei argumentează că detaşarea şi deriva continentelor au provocat perturbaţii pe întreaga planetă, cauzând erupţii vulcanice care au întunecat lumina Soarelui şi au poluat atmosfera cu gaze toxice. Bineînţeles că aceste activităţi vulcanice au putut modifica substanţial nivelul radioactivităţii, şi acestui fapt i se pot datora şi rezultatele deformate furnizate de orologiile radioactive ale ştiinţei moderne.

Dinozaurii şi Geneza:

 Cu toate că metoda determinării vârstei fosilelor pe baza radioactivităţii unor elemente este considerată ca o inovaţie, în realitate este fundamentată numai pe speculaţii şi presupuneri. În contrast cu aceasta, relatarea biblică despre creaţie, descrisă în primul capitol din Geneza, precizează într-un mod simplu şi accesibil succesiunea generală a creaţiei. Nimic din aceste pagini nu se opune ideii că formarea Pămîntului ar fi pretins miliarde de ani, nici că amenajarea sa pentru a-l face locuinţa oamenilor să se fi realizat în multe milenii, pe care Scripturile le împart în şase „zile” sau perioade de creaţie. Este posibil ca unele specii de dinozauri (şi pterozauri) să fi fost create în cea de-a cincea perioadă, din cele enumerate în cartea Genezei, în care Dumnezeu a creat „creaturile zburătoare” şi „marii monştri marini”. Probabil că alte specii de dinozauri au fost create în decursul celei de-a şasea „zi” de creație. Marea lor varietate şi lăcomia exagerată a dinozaurilor se încadrează bine în acea împrejurare care a fost foarte propice pentru dezvoltarea abundentă a vieţii vegetale. - Geneza 1:20-24. Atunci când dinozaurii şi-au îndeplinit scopul prevăzut de Dumnezeu, viaţa lor a luat sfârşit. Cînd? Cum s-a întîmplat? Biblia nu ne relatează nimic pe această temă. Putem fi siguri că Dumnezeu a creat dinozaurii cu un scop bine definit, chiar dacă momentan nu înţelegem exact acest scop. Dinozaurii nu au constituit un produs al evoluţiei, şi cu atât mai puţin o eroare a creaţiei. Faptul că ei apar brusc în straturile de fosile, fără evoluţii prealabile, şi că au dispărut tot aşa de brusc, fără alte verigi de succesiune, constituie un argument foarte clar împotriva teoriei conform căreia aceste animale au evoluat din altele inferioare în decursul multor milioane de ani. Aşadar, mărturia obţinută prin cercetarea fosilelor nu sprijină teoria evoluţionistă. Mai degrabă este în armonie cu ceea ce spune Biblia despre activitatea de creație a lui Dumnezeu.

CHESTIUNEA CRIZEI ENERGETICE.

 

CHESTIUNEA CRIZEI ENERGETICE

1. Criza energetică e artificială, dar va dura până când țara va fi pusă la pământ!

 De câteva săptămâni ni se tot spune pe toate canalele că este criză energetică uriașă. În contrapartidă, am văzut că, în mod aleatoriu, nu organizat, dar masiv, românii de pe internet spun că nu este criză energetică, pentru că dacă ar fi, spre exemplu, Nibiru la Costinești s-ar închide, nu ar continua în fiecare seară din cele 45 dedicate, iar Untoldul de la Cluj nu s-ar fi ținut. Vă rog să rețineți, din punct de vedere tehnic, o cifră: 20.000 MW este puterea instalată a Sistemului Energetic Național, adică o putere de care am putea beneficia dacă am fi în stare, dacă am fi vrednici. Doar o treime din această putere instalată se află în uz în ultimii ani. Însă, le reamintesc tuturor, mai ales jurnaliștilor, că, la începutul acestui an, ANRE, acea organizație cu sinecuriști care reglementează energia din România, ne-a anunțat în mod consolidat, cu cifre - erau sfătoși și preciși - că România, la nivelul finalului lui 2025, beneficia de 19.200 MW putere instalată, dar că în acest an, 2026, prin punerea în funcțiune parțial sau total a centralelor pe gaz, precum cele de la Iernut și Mintia, se vor adăuga vreo 1.400 până la 2.000 MW, așa că, în orice caz, în absolut orice scenariu, acest an al crizei mari, 2026, se va închide într-un mod confortabil pentru România, pentru exportul de energie al României, cu o putere instalată, repet, de peste 20.000 MW. Ba chiar erau atât de optimiști încât ne spuneau că nu va fi nicio problemă, că, la final de an, Cernavodă, despre care se tot vorbește, cu centrala nucleară, va fi închis vreo 2 ani de zile, dar asta nu va cauza absolut nicio problemă: va fi retubat și retehnologizat sistemul de la Cernavodă, ca să ne mai țină încă vreo 30 de ani. Astea sunt realități, sunt date publice, pe care orbii din presă nu le văd. Ca și concluzie, să știți că, guvernul nostru, puterile de orice fel, au luat în calcul nu oprirea centralei de la Cernavodă din cauza secetei, care e acum pe tapet, ci oprirea în mod calculat, pentru că nu aveam absolut nicio problemă să o oprim pentru retehnologizare. De ce? Pentru că până în acest moment trebuiau să fie puse în funcțiune vreo 2.000 MW putere la centralele de la Iernut, Mintia și în alte părți. Adică de 5 ori mai mult decât cei 400 MW pentru care se vaită toată lumea că se opresc din cauza secetei. Cred că v-am convins. Dacă nu, puteți să studiați în mod individual.

 Apare întrebarea: de ce se mimează această criză energetică și nu se explică în mod corect ce se întâmplă? Pentru că, până când noi stăm cu săbiile, nu ale lui Damocles, ci ale lui Fitch și Moody’s, agențiile de rating financiar, deci până când noi stăm cu aceste săbii ale lui Fitch și Moody’s deasupra capetelor noastre tâmpe, activele României, de stat sau private, să se deprecieze în mod susținut și accelerat. Cum? Pe fondul percepției că aceste active, indiferent ce ar fi ele, nu sunt sustenabile din punct de vedere energetic într-o țară care, de la o zi la alta, poate să intre în blackout. Asta este concluzia și este foarte simplă. Lăsați analizele cu SIDEX-ul sau șantierul naval Mangalia, care nu se vând, dom’le, nu se vând. De ce nu se vând? Pentru că asasinii economici internaționali vor să le ia pe gratis! Las ca exemplu, ca să vă dați seama despre ce vorbesc: un hotel al unui român, al lui George Copos sau al lui Mohamed Murad, că tot e vară, hotelul ăla, unul dintre ele, ar valora, astăzi, 5, 7, 10 milioane. Însă, într-o țară în care nu se știe dacă mai e curent de pe o zi pe alta, prețul de evaluare scade cu cel puțin 30-40%, dacă nu mai mult. Și hotelul ăla de 5 milioane, să zicem, nu va mai costa atâta, va costa 3, sau mai puțin. Cine este interesat de această devalorizare a activelor românești? Păi ăștia despre care vă vorbesc - asasinii economici internaționali, ăștia, șefii de la Moody’s, de la Fitch, că tot ei sunt șefi și acolo. Da, dar tot ei sunt șefi și la Bruxelles, sunt șefii politicienilor de la Bruxelles, care șefi de la Bruxelles sunt șefii politicienilor noștri.

 Am ajuns să fim, noi românii, un popor de struți. Ținem capul în nisip, de frică, crezând că astfel scăpăm. Da, da, și ni se vede fundul acesta de popor fricos, un fund mare, cam cât puterea instalată de 20.000 de megawați, pe care nu suntem lăsați, nu vrem, nu putem să o punem în funcțiune. Ce rușine de popor am ajuns! Mă și gândesc cum râd de noi toți prin lume: tu, ca popor, tu, ca român, să fii în pericol de blackout. Copilașii tăi, nepoții, rudele, părinții tăi să fie în acest pericol, care este unul groaznic. Gândiți-vă la spitale, gândiți-vă la oameni bolnavi, gândiți-vă la oameni singuri. E ceva groaznic.

 Presa? Păi presa este aceeași care, în plandemie, vă sfătuia de zor să vă vaccinați, că e bine să vă vaccinați și că noi, ăștia care v-am zis să nu vă vaccinați, suntem niște idioți patentați. Ei spuneau acele lucruri pe banii de la guvern. Erau mituiți din taxele noastre. După aceea, aceeași presă ne-a spus să mergem la război cu Ucraina, împotriva rușilor. Erau cu „Slava!” tot pe bani. Iar acum se isterizează de criza energetică, aceiași moderatori și moderatoare, aceleași televiziuni de știri. Criza energetică, vai ce problemă! Stânca! Barja! Nici nu mai știu, se încurcă în termeni, cred că n-au văzut în viața lor, stânci or fi văzut, dar barje nu știu dacă au văzut. Băi, copiii durerii din presă, cei care învățați pe de rost fără să pricepeți cum funcționează o centrală, o hidrocentrală, o termocentrală, vedeți la rândul vostru ce a declarat ANRE-ul la începutul acestui an apropo de sistemul energetic integrat al României și atunci o să vă schimbați concluzia și, dacă veți fi lăsați, puteți să emiteți corect pentru cei care vă urmăresc. Ați putea spune adevărul românilor îndobitociți înainte să le vină sorocul.

 Servitorii asasinilor economici internaționali sunt ei, politicienii. Și cei din Guvern, și cei din Parlament, care se prefac, din când în când, că sunt în sesiune. Guvernul Bolojan l-a scos la rampă pe Bușoi. Era clar și conform cu teoria mea că totul este premeditat, că doar Bușoi putea să fie scos în față. De ce? Cine e Bușoi? Păi vă spun eu, în afară de ceea ce ați aflat de la diverși jurnaliști din presă, mai întregi la minte: el este fostul șef al Comisiei de Energie din Parlamentul European, ca europarlamentar. Este cel care trebuia arestat în locul grecoaicei în scandalul Qatar. L-au scăpat securiștii români și apoi l-au pus în România secretar de stat la Energie exact pentru astfel de momente în care acest Bușoi vine și explică, ingenuu, dar atât de nesimțit, că, vezi, Doamne, termocentralele pe cărbune sunt un pericol pentru România. Nu mai extind. UDMR tace, ca de fiecare dată când treaba e groasă și sunt și ei vinovați, de USR nu-mi pierd vremea să mai vorbesc. PSD-ul este supărat, se încordează la televiziuni, este activ, se concentrează la problemă, dar, din nefericire, cam atât!  

 În fine, peste noi toți, plutind în imponderabilitatea sa naturală, Nicușor Dan nu se preocupă de criza energetică. Nici așa, nici altfel. Nu ne zice nici că e o criză și un pericol de blackout, dar nu ne spune nici adevărul, să-i pună la zid pe cei care mimează această criză energetică. L-a interesat însă foarte, foarte tare să ne expună public, printr-o declarație de avere publicată, că Mirabela Grădinaru, consoarta sa, nu este atât de bogată precum o bănuiau unii răutăcioși. Asta a fost preocuparea lui în aceste momente. Și, oh da, serviciile secrete, cele care servesc patria, e clar că sunt în vacanță. Ele se activează de obicei numai când este rost de fonduri guvernamentale sau private pentru buzunarele lor, deci când este rost de bani.

 Țineți minte, prieteni, ce v-am spus: criza energetică este artificială, da, dar se poate implementa fără probleme și va dura până când țara asta, România, va fi pusă pe butuci, pentru ca să fie devalorizate activele private sau de stat. Dar cele private se referă inclusiv la casele sau proprietățile pe care voi le aveți, nu numai la afacerile private. Prin atitudinea lor, românii arată că sunt un popor de struți, fricoși, conduși lesne prin intermediul oamenilor asasinilor economici internaționali.

2. Cum am ajuns din exportatori de energie, importatori de neputință?

 Există o întrebare pe care nimeni nu pare dispus să o pună. Cum este posibil ca o țară care producea energie pentru o industrie uriașă să aibă astăzi emoții în privința propriului consum, deși industria energofagă a fost în mare parte desființată? Unde s-a rupt lanțul? Nu, răspunsul nu este că România a rămas fără resurse. Încă avem gaze naturale și hidrocentrale. Avem energia nucleară de la Cernavodă. Avem vânt, soare și unul dintre cele mai diversificate mixuri energetice din Europa. Suntem însă vulnerabili. Înainte de 1990 exista un sistem energetic integrat. Nu era perfect. Era produsul unei economii centralizate, cu toate limitele și rigiditățile ei. Avea însă o logică pe care astăzi am pierdut-o. Minele alimentau termocentralele. Conductele alimentau rafinăriile și centralele pe gaze. Rețelele electrice deserveau marile platforme industriale. Petrolul, gazele, cărbunele, energia electrică și transportul lor făceau parte din aceeași arhitectură strategică. Statul gândea sistemul ca pe un organism viu. După 1990 am confundat reforma cu dezmembrarea. În loc să modernizăm ceea ce era depășit, am demolat. În loc să reconstruim, am improvizat. În locul unei strategii naționale, am avut, de prea multe ori, strategii de mandat. Ani la rând s-au închis mine, termocentrale, rafinării, combinate petrochimice și platforme industriale. Unele trebuiau restructurate, fără îndoială. Altele deveniseră nerentabile. Dar fiecare închidere ar fi trebuit urmată de o investiție nouă, de o capacitate modernă, de o alternativă. Prea des, alternativa a rămas doar pe hârtie. Au urmat privatizări care au avut rezultate foarte diferite. Unele au salvat companii și au adus investiții. Altele au rămas asociate, în percepția publică, cu lipsa de transparență, cu promisiuni neonorate, cu active strategice înstrăinate fără beneficii proporționale pentru stat și cu dispariția unor capacități industriale. În prea multe cazuri, interesul pe termen lung al României a părut subordonat intereselor de moment. Între timp, consumul industrial s-a prăbușit. Siderurgia, petrochimia, metalurgia și industria chimică nu mai consumă nici pe departe energia de altădată. Și atunci apare întrebarea firească: dacă avem un consum mai mic, de ce avem mai multe probleme? Pentru că energia nu înseamnă doar cantitate. Înseamnă continuitate. Astăzi, o parte importantă a producției vine din surse regenerabile. Este un pas necesar și firesc. Dar soarele nu strălucește la comandă. Vântul nu bate după programul de consum. În orice sistem modern, această variabilitate trebuie compensată. Cu ce? Cu centrale flexibile. Cu hidrocentrale cu acumulare prin pompaj. Cu baterii de mare capacitate. Cu rețele inteligente. Cu investiții făcute la timp. Nu se pot construi sute de megawați în eolian și fotovoltaic fără construirea, în același timp, a infrastructurii care să le susțină. Nu se poate produce un excedent de energie la prânz care să fie folosit automat seara. Energia electrică nu se depozitează în fire. Ea trebuie consumată pe loc sau stocată în instalații speciale, iar România are încă prea puține asemenea capacități. La fel de grav este că s-a pierdut viziunea integrată asupra întregului sector energetic. Petrolul merge într-o direcție - gazele în alta. Energia electrică și ea în altă direcție. Transportul prin conducte are propriile priorități. Rețelele electrice altele. Fiecare companie își urmărește propriile obiective, fiecare minister își prezintă propriile planuri, fiecare guvern își rescrie propriile priorități. Din păcate, prea mulți ani România a înlocuit planificarea strategică cu improvizația administrativă. A tolerat întârzieri, proiecte abandonate, investiții amânate și decizii contradictorii. Iar acolo unde lipsa de competență s-a întâlnit cu interese private sau cu suspiciuni persistente de corupție, nota de plată a fost achitată de cetățeni și de economie. O națiune care nu mai controlează coerent modul în care își produce, își transportă, își stochează și își valorifică energia riscă să descopere, prea târziu, că lipsa viziunii este o problemă mai gravă decât lipsa resurselor.

TITULARIZARE-ISTORIE 2026; VARIANTĂ DE REZOLVARE.

 

TITULARIZARE-ISTORIE 2026; VARIANTĂ DE REZOLVARE

 

SUBIECTUL I (30 de puncte):

 A. Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:

„Dând o foarte mare importanță educației, Erasmus, Thomas Morus sau Rabelais [...] preconizează stimularea curiozității copilului, încrederea în capacitatea sa de a discerne, o  educație a corpului şi a minții, o instituție bazată totodată pe principiile lumești şi pe cele morale şi religioase. Educat în felul acesta, omul nou va putea sfătui pe prinți şi datorită cunoștințelor sale va putea să îndrepte lipsurile şi abuzurile puterii. Critica pe care o fac umaniștii societății în care trăiesc este într-adevăr nemiloasă, fie că este vorba de tarele Bisericii (Elogiul Nebuniei a lui Erasmus), de instituțiile care favorizează abuzurile prinților sau de moravurile societății (Utopia lui Thomas Morus). (S. Berstein, P. Milza, Istoria Europei). 

Pornind de la sursa dată, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Scrieți o relație istorică de cauzalitate stabilită între două informaţii selectate din sursa dată, precizând rolul fiecăreia dintre aceste informații (cauză, respectiv efect). 1 punct

2. Menţionaţi o cauză și două consecințe ale stabilirii scaunului papal la Avignon, în secolul al XIV-lea. 3 puncte

3. Prezentați o asemănare și o deosebire dintre Reforma religioasă din spațiul german și aceea din Franța. 4 puncte

4. Prezentați două aspecte referitoare la Renașterea artistică în spațiul Peninsulei Italice, în secolele al XV-lea - al XVI-lea. 4 puncte

5. Analizați, prin prezentarea a două fapte istorice, rolul marilor descoperiri geografice în evoluția Europei occidentale din secolele al XV-lea - al XVI-lea. 5 puncte

B. Citiţi afirmaţia următoare:

„Europa occidentală va încerca în anii de după război [Al Doilea Război Mondial] să se redreseze şi să-şi asigure supraviețuirea folosindu-se succesiv sau simultan de ajutorul american şi de dorinţa de unificare manifestată de unii dintre conducătorii săi.‟ (S. Berstein, P. Milza, Istoria Europei).

Argumentaţi, în una-două pagini, opinia dumneavoastră referitoare la afirmația dată, prin prezentarea a trei fapte istorice.

Notă! Se punctează formularea opiniei, precizarea faptelor istorice şi menționarea a câte două caracteristici ale fiecăruia, utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia, utilizarea limbajului istoric adecvat, respectarea succesiunii cronologice/logice, structurarea argumentării și respectarea limitei de spaţiu. 13 puncte. 

Rezolvare - subpunctul A:

1. Relația istorică de cauzalitate se poate stabili între următoarele două informații: cauza: „Dând o foarte mare importanță educației, Erasmus, Thomas Morus sau Rabelais (…) preconizează stimularea curiozității copilului, încrederea în capacitatea sa de a discerne, o educație a corpului și a minții, (…)”; efectul: „Educat în felul acesta, omul nou va putea sfătui pe prinți și datorită cunoștințelor sale va putea să îndrepte lipsurile și abuzurile puterii”. Rolul acestor informații: cauza, selectată de noi, pune în evidență critica dură a umaniștilor față de educația medievală dogmatică și scolastică, foarte îndepărtată de preocupările oamenilor, ale societății în general. Efectul, selectat de noi, evidențiază faptul că umaniștii puneau accent pe o educație bazată pe valorile estetice, politice, morale, sociale, civice ale Antichității clasice greco-romane. O astfel de edeucație era total opusă celei medievale și ajuta la formarea unui om preocupat cu adevărat de societate, capabil să înțeleagă problemele acesteia și să contribuie la rezolvarea lor. 

2. O cauză - încercarea Papei Bonifaciu al VIII-lea de a impune controlul universal al Bisericii Romano-Catolice, inclusiv în Franța unde Biserica era deja, în mare parte, sub controlul regalității. Astfel, el încerca să declanșeze noi cruciade cu participarea, în special, a Angliei și a Franței.

Două consecințe: prima - regele Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) îl va lua captiv pe Papă la Avignon. Astfel se va declanșa așa-numita „captivitate babilonică a Bisericii” care va dura 70 de ani. Nemaiputând dicta în Europa, Papalitatea va deveni un fel de monarhie centralizată, care își exercita controlul asupra bisericilor locale. A doua - Papalitatea de la Avignon va decădea moral și spiritual foarte grav, devenind „cloaca unde vin toate gunoaiele universului. Aici Dumnezeu este disprețuit, banul adorat”, după cum o caracteriza umanistul italian Francesco Petrarca. În fapt, captivitatea babilonică a Bisericii Romano-Catolice a marcat începutul crizei acestei Biserici care va duce, în cele din urmă, la declanșarea Reformei Protestante.

3. Asemănarea - în ambele țări, Reforma Protestantă a cuprins toate categoriile sociale, inclusiv o bună parte a nobilimii. În Franța, familiile nobiliare Bourbon, Coligny, Montmorency, de pildă, au trecut la Reformă. În Germania o mare parte dintre nobili au îmbrățișat ideile lui Martin Luther mai ales datorită secularizării averilor Bisericii, pe care Reforma o impunea, ce se făcea în beneficiul lor. Deosebirea - în Germania s-a răspândit lutheranismul care avea drept idee de bază mântuirea prin credință, prin har, nu prin fapte bune. În Franța, în schimb, s-a răspândit calvinismul ce avea ca idee de bază predestinarea - Dumnezeu hărăzește unora mântuirea și viața veșnică în Rai iar altora Iadul și chinurile veșnice. Reușita în viață era semnul alegerii. Calviniștii francezi s-au numit hughenoți de la termenul german „Eidgenoseen” - „legat prin jurământ”. 

4. Primul aspect - Renașterea italiană a pus în prim-plan frumusețea omului văzut ca o giință perfectă sau care tinde spre perfecțiune. La baza acestei concepții estetice se aflau valorile culturii clasice grecești fondate pe ideea „omul este măsura tuturor lucrurilor”, așa cum afirmase Protagoras. Astfel, umaniștii italieni s-au întrecut în areda frumusețea corpului uman, în a reda o ființă umană capabilă să exprime sentimewtele, bucuriile, tristețile xieții omenești. Exemplul cel mai elocvent este Michelangelo, creatorul statuilor Moise, David, Sclavii, Pieta la Roma și a sculpturilor reprezentând pe Lorenzo-Gânditorul și Giuliano-Acțiunea, Amurgul și Aurora, Ziua și Noaptea, pentru Capela Medici din Florența. Al doilea aspect - umaniștii italieni au pus bazele desenului tridimensional, a unei picturi care să respecte proporționalitatea încadrării în spațiu a elementelor componente ale unei compoziții - „Cina cea de Taină” a lui Leonardo da Vinci, „Școala din Atena” a lui Raffaello Sanzio etc.. 

5. Marile descoperiri geografice au marcat fundamental evoluția Europei Occidentale, dar și a întregii lumi, în secolele XV-XVI. Putem argumenta această afirmație prin prezentarea a două fapte istorice relevante. Primul - europenii au aflat că civilizația creștină cu centrele sale fundamentale, - Ierusalimul, Constantinopolul, Roma -, nu era singura formă de existență a indivizilor socializați. Ei constatau, pe viu, că există și alte forme originale, deosebite de organizare  a civilizației: India Marilor Moghuli. China Dinastiei Ming, Japonia shogunilor, civilizațiile precolumbiene. Au mai aflat că existau religii ca budismul, hinduismul, confucianismul mult mai vechi decât creștinismul și care aveau milioane de adepți. Al doilea - europenii au luat în stăpânire cele două Americi de unde au adus în Europa mari cantități de metale prețioase, mai ales aur. Această situație a provocat „revoluția prețurilor”, punând bazele, totodată, comerțului mondial. Astfel, marile descoperiri geografice au avut consecințe economice, politice, cultural, religioase, ștințifice uriașe. În lupta cu marea, navigatorii au obținut mari succese, contribuind la nașterea civilizației globale.

 Subpunctul B: Europa Occidentală după cel de-al Doilea Război Mondial:

 Statele Europei Occidentale s-au confruntat, în anii imediat următori celui de-al Doilea Război Mondial, cu mari probleme legate de refacerea economiilor ruinate de război. În calea redresării stăteau dificultăți deosebite datorate lipsei resurselor financiare necesare. De situația existentă puteau profita partidele comuniste susținute de Uniunea Sovietică pentru a prelua puterea. Mai ales Franța și Italia se confruntau cu această primejdie deoarece partidele comuniste din aceste țări erau foarte puternice - cel francez, de exemplu, avea aproximativ 800 000 de membrii. Pentru a preîntâmpina această evoluție dar și pentru a redresa Europa SUA vor lansa Planul Marshall. Așadar, în evoluția Europei Occidentale imediat după reăzboi constatăm un prim fapt istoric esențial - Planul Marshall. Acest plan a fost inițiativa secretarului de stat american George Marshall și a fost prezentat la Universitatea Harvard. Planul era adresat, inițial, tuturor statelor europene, inclusiv celor est-europene și Uniunii Sovietice. Își propunea lichidarea „sărăciei, disperării, foametei și a haosului”. Însă statele est-europene și URSS au respins planul, temându-se de creșterea influenței americane asupra lor. Planul, printre altele, prezintă două caracteristici. Prima - a contribuit la refacerea rapidă a economiilor vest-europene, care au beneficiat de un neașteptat suport financiar de peste 13-14 miliaarde dolari investiții americane publice. plus alte miliarde investiții private, împrumuturi etc.. A doua - pentru a coordona unitar și eficient ajutorul financiar, americanii au cerut vest-europenilor să creeze un organism unic. S-a înființat Organizația de Cooperare Economică Europeană, azi OCED. Acest organism a influențat indirect și inițierea procesului de integrare europeană. Al doilea fapt istoric relevant este, așadar, declanșarea procesului de integrare europeană. Statele vest-europene au declanșat procesul de integrare europeană în dorința de a pune capăt conflictelor dintre ele, mai ales, între cele două state devenite inamici tradiționali, Franța și Germania. Și pentru acest fapt istoric putem identifica două trăsături. Prima - printr-o serie de tratate, - exemplu: Tratatul de la Roma -, s-au pus bazele celor trei comunități europene: CECO, CEE/Piața Comună și EUROATOM. Importanță deosebită a avut CEE care va constitui, mai târziu, baza creării UE. Prin constituirea acestor comunități s-au realizat pași importanți în cooperarea economică, științifică, culturală, în circulația liberă a persoanelor și a bunurilor etc.. A doua trăsătură - „cei 30 de ani glorioși”. Declanșarea procesului de integrare europeană ca și Planul Marshall au ajuatat statele vest-europene să cunoască o mare dezvoltate economică, - așa-numita perioadă a „celor 30 de ani glorioși”. În acești 30 de ani a apărut „statul-providență”, s-au investit sume considerabile în educație, cultură, știință, turism, construcția de locuinșțe. S-au afirmat „miracolele economice” vest-german, francez, italian. Această evoluție economico-socială va constitui baza pentru o integrare politică mai serioasă și pentru extinderea CEE cu noi membrii, - exemplu: Marea Britanie, Danemarca, Spania, Grecia etc..

 În baza acestei succinte prezentări, suntem de acord cu opinia exprimată de cei doi istorici S. Berstein și P. Milza. Într-adevăr, Europa Occidentală s-a redresat cu ajutorul Planului Marshall lansat de americani și prin mobilizarea forțelor și energiilor proprii declanșate de integrarea europeană.

SUBIECTUL al II-lea (30 de puncte):

Elaborați, în trei - cinci pagini, o sinteză referitoare la evoluția politică a spațiului românesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, având în vedere:

- menționarea a două fapte istorice referitoare la români, desfășurate în deceniul șase al secolului al XIX-lea și a câte unei consecințe a fiecăruia pentru Principatele Române;

- precizarea câte unui fapt istoric din anii 1862-1863, respectiv din anii 1864-1865, care au loc în statul român și prezentarea unei deosebiri și a unei asemănări între acestea;

- menționarea a două acțiuni de politică internă desfășurate în statul român, în perioada 1875-1885 și a câte unei cauze a fiecăreia dintre acestea;

- menționarea a două curente cultural-ideologice din spațiul românesc de la începutul secolului al XX-lea și a câte două caracteristici ale fiecăruia dintre acestea;

- prezentarea politicii externe a României în perioada 1913-1916, respectiv în perioada 1917-1920, utilizând câte două fapte istorice pentru fiecare perioadă.

Notă: Se punctează și evidenţierea relaţiei de cauzalitate, respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice, utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea sintezei elaborate, respectarea limitei de spaţiu.

Rezolvare: Evoluția statului român modern în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX:

 În perioada cuprinsă între 1859-1920 statul românesc a parcurs o foarte interesantă evoluție în plan intern și s-a evidențiat și-n relațiile internaționale.

 În deceniul VI al secolului XIX a avut loc unirea Principatelor, - anul 1859. Unirea Principatelor a fost esențială pentru evoluția ulterioară a României, fiind etapa fundamentală pentru obținerea independenței și pentru realizarea Marii Uniri. La unirea Principatelor au concurat, orintre altele, două fapte istorice fundamentale. Primul - războiul Crimeei și înfrângerea Rusiei. Războiul Crimeei a dus la înfrângerea Rusiei, aspect ce a făcut posibilă transformarea problemei unirii Principatelor într-o problemă europeană. S-a organizat Congresul de Pace de la Paris, din 1856, care a prezentat pentru Principate o importanță deosebită. Printre altele, Congresul a hotărât constituirea în Principate a două căimăcămii ce trebuiau să organizeze alegerile pentru Adunările ad-hoc, care aveau să arate voința românilor în chestiunea unirii. Faptul istoric evedențiat prezintă o consecință foarte importantă - Congresul a înlăturat protectoratul rusesc asupra Principatelor, impunând garanția colectivă a celor 7 Mari Puteri. La vremea respectivă nu se putea pune problema independenței, dar garanția colectivă ne scutea de noi intervenții militare externe, deoarece oricare mare putere ar fi dorit să intervină în Principate trebuia să obțină acordul celorlalte. Cum între cele 7 Mari Puteri  (Anglia, Franța, Turcia, Rusia, Austria, Prusia, Sardinia/Piemont) existau multe neînțelegeri, nu se putea ajunge la un acord între ele privind intervenția militară, în special din partea Rusiei, Turciei și Austriei, - cea mai bună situație pentru noi. Al doilea fapt istoric fundamental - dubla alegere a luji A.I. Cuza. Adunările ad-hoc au dorit unirea sub un principe străin, dar Marile Puteri, în 1858, au impus Convenția de la Paris ce oferea românilor o unire trunchiată. În noul stat ar fi trebuit să existe două parlamente, două guverne, două capitale, doi domnitori. Dar Convenția nu a specificat că aceeiași persoană n-ar fi putut fi aleasă domn în ambele Principate. Consecința fundamentală a acestei scăpări, și, bineînțeles, consecința faptului istoric scos în evidență de către noi, a fost politica „faptului împlinit”. Românii au ales ca domn pe A.I. Cuza în ambele Principate, mai întâi în Moldova, apoi în Țara Românească.

 După dubla alegere a lui A.I. Cuza, au urmat intense contacte diplomatice pentru ca Marile Puteri garante să recunoască atât dubla alegere cât și unirea deplină. În cele din urmă, ambele obiective au fost atinse. În contuinuare, pentru evoluția statului român au fost foarte importante reformele din timpul domniei lui Cuza. De pildă, pentru anii 1862-1863, remarcăm un fapt istoric deosebit de important - adoptarea Legii secularizării averilor mănăstirești, mai ales ale mănăstirilor închinate. Aceste averi totalizau aproximativ 25% din pământul țării: Această lege a secularizării s-a adoptat chiar cu acordul boierimii conservatoare din Adunare. Legea a fost alcătuită de guvernul Mihail Kogălniceanu. Același guvern a propus și alte reforme extrem de necesare României - exemplu: Legea rurală. Această situație a dus la accentuarea opoziției conservatorilor față de M. Kogălniceanu și votul de blam contra guvernului său. Însă A.I Cuza nu a acceptat votul Adunării și va instaura regimul autoritar. Așadar, un al doilea fapt istoric foarte important pentru evoluția României în anii 1864-1865 a fost lovitura de stat a lui Cuza de la 2/14 mai 1864. După lovitura de stat, Cuza a organizat un plebiscit popular pentru aprobarea acțiunii sale. El a motivat că a trebuit să instaureze regimul autoritar datorită neîmpăcatei opoziții conservatoare din corpurile legiuitoare care îl împiedica să introducă reformele de care România avea nevoie. După lovitura de stat vor fi adoptate, printre altele, Legea electorală și Legea rurală. Între cele două fapte istorice putem remarca atât o desosebire, cât și o asemănare. Deosebirea - Legea secularizării averilor mănăstirești a fost adoptată pe calea parlamentară normală. După lovitura de stat, reformele au fost introduse prin voința personală a domnitorului Cuza. Asemănarea - reformele cele mai importante, - amintitele deja legi ale secularizării, electorală, rurală -, au fost adoptate în perioada când în fruntea guvernului se afla M. Kogălniceanu.

 Opoziția contra lui Cuza, formată din liberalii radicali (roșii) și conservatori, s-a accentuat tot mai mult în cursul anului 1865, iar la 11 februarie 1866, printr-un complot pus la cale de C. A. Rosetti cu sprijinul direct al lui I.C. Brătianu, a conservatorilor și a unor unități militare, Cuza a fost înlăturat de la putere și trimis în exil. Va fi ales ca domn al României, la capătul unei intense activități diplomatice, prințul german Carol I de Hohenzollern Sigmaringen.

 În prima parte a domniei acestuia România își va obține independența de stat în urma participării la războiul ruso-turc din 1877-1878 și a hotărârilor Congresului de la Berlin din 1878. Ca urmare, au intervenit schimbări esențiale în statutul internațional al României. În perioada 1875-1885, au avut loc în plan intern numeroase acțiuni menite a consolida statul român. Ne vom referi la două dintre ele. În 1881 România s-a proclamat Regat. La baza acestei acțiuni a stat tocmai noul statut de independență al statului român. De altfel, încă din septembrie 1878, Carol I primise titlul de Alteță Regală. Întărirea pozițiilor monarhiei s-a făcut și prin adoptarea de către Parlament a Legii domeniilor Coroanei prin care familia regală a fost împroprietărită cu 12 proprietăți însumând peste 118 000 hectare teren arabil și păduri. O a doua acțiune a fost proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române față de Patriarhia de la Constantinopol, în anul 1885. O cauză foarte importantă a acestei acțiuni a fost întărirea independenței României și-n plan religios prin scoaterea Bisericii Ortodoxe Române de sub o autoritate străină. Statul român se consolida, așadar, politic și religios.

 În plan cultural-ideologic, la începutul secolului XX s-au afirmat două curente. Primul - modernismul sau europenismul. Acest curent promova deschiderea spre Europa. A fost reprezentat în plan politic de către PNL. Evidențiem doupă caracteristici ale acestuia. Prima - adoptarea modelului occidental în toate aspectele sale: politic, economic, cultural, social etc.. Aceasta era considerată singura cale de dezvoltare firească a României. A doua caracteristică - impunerea, cu orice preț,a acestui model occidental a dus la apariția „formelor fără fond”. Cultura și civilizația occidentală introdusă în spațiul românesc nu avea și suportul unei evoluții normale a societății românești. Majoritatea populației românești locuia la sate, era slab educată și nu avea suficientă conștință civică și politică pentru a înțelege implicațiile adânci ale modelului occidental liberal. De aceea, putea fi foarte ușor manipulată de demagogi politici, mai ales din rândurile radicalilor din PNL. Al doilea curent cultural-ideologic a fost tradiționalismul, reprezentat în plan cultural prin sămănătorism iar în plan politic de Partidul Conservator. Și acest curent prezintă, printre altele, două caracteristici esențiale. Prima - reprezentanții curentului considerau că modernizarea României trebuia să țină cont de tradițiile și specificul societății românești. Schimbările trebuiau făcute în paralel cu modernizarea profundă a societății, până la nivelul celor de jos, pentru a nu duce la acele „forme fără fond” - imitații de tip occidental peste fond românesc înapoiat. Expresia „forme fără fiond” a aparținut lui Titu Maiorescu, fondatorul Junimii. Tradiționaliștii au fost, de altfel, puternic susținuți de către Societatea Junimea de la Iași. În această societate se găseau marile noastre perosnalități culturale: Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ion Creangă etc.. Sămănătorismul a fost promovat, în special, de către istoricul Nicolae Iorga, care vedea în civilizația românească o continuatoare firească a celei bizantine și, cu atât mai mult, trebuia evitată o occidentalizare excesivă străină de sufletul românesc. Iorga împreună cu A.C. Cuza, - un strănepot al lui A.I Cuza -, a pus bazele Partidului Naționalist Democrat, atașat realizării deplinei unități statale a națiunii române. A doua caracteristică - curentul tradiționalist a concentrat în jurul său aproape întreaga intelectualitate de marcă a societății românești: Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ion Creangă, Titu Maiorescu, Ioan Slavici etc.. De altfel, în PC se regăseau cele mai de seamă personalități ale culturii românești. Chiar N. Iorga a fost inițial membru al PC. Acest aspect nu trebuie să ducă la concluzia că acești intelectuali nu doreau modernizarea României, dar considerau că aceasta nu trebuie să fie de suprafață, ci profundă, și acest proces de modernizare cerea timp, nu se putea face peste noapte.

 Tot la începutul secolului XX România s-a evidențiat mult mai serios și-n planul relațiilor internaționale. Putem ilustra această afirmație printr-o serie de  fapte istorice care au privit politica externă a României. Astfel, în perioada 1913-1916 remarcăm două fapte istorice importante. Primul - implicarea României în cel de-al doilea război balcanic. Războaiele balcanice au izbucnit în 1912. Față de primul război balcanic, România a păstrat neutralitatea. La puțin timp după primul război balcanic, între foștii aliați au intervenit neînțelegeri cu privire la împărțirea unor teritorii. Bulgaria, de exemplu, dorea întreaga Macedonie. Ea va declanșa cel de-al doilea război balcanic, atacând Serbia și Grecia. În aceste condiții, România a intrat în conflict pentru „restabilirea echilibrului de forțe în Balcani”. Bulgaria a fost nevoită să ceară pace. Pacea a fost încheiată la București. Cu această ocazie, România a obținut sudul Dobrogei sau Cadrilaterul. Cum Bulgaria fusese susținută fățiș de Austro-Ungaria, participarea României la cel de-al doilea război balcanic a fost interpretată de mulți contemporani ca o ruptură față de Puterile Centrale. Al doilea fapt istoric - la începutul Primului Război Mpndial, România, deși aliată cu Puterile Centrale, și-a declarat neutralitatea. Această neutralitate a durat până-n vara anului 1916, când România a intrat în război de partea Antantei. Pentru perioada 1917-1920 evidențiem alte două fapte istorice. Primul - victoriile armatei române din vara anului 1917. După campania militară dezastruoasă a anului 1916 și retragerea în Moldova, victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz au reprezentat un moment strălucit în istoria militară a românilor. Din păcate, evoluțiile din Rusia au făcut ca rezultatele acestor victorii să fie practic anulate. Rusia Sovietică va ieși din război iar, în aceste condiții, România a fost nevoită să „încheie” pacea catastrofală, de tip „cartaginez” - după cum s-au exprimat unii contemporani, de la Buftea-București, din mai 1918. Totuși, victoriile Antantei din 1918 au dus la reintarea României în război, permițându-i să participle la victoria finală contra Germaniei. Totodată, în cursul anului 1918 s-a desăvârșit unitatea națională a românilor, - au avut loc actele de unire de la Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia. S-a făurit România Mare. În acest context, remarcăm cel de-al doilea fapt istoric - lupta diplomatică de la Paris, din 1919-1920, pentru recunoașterea Marii Uniri. Actele de unire din 1918 trebuiau recunoscute de către Marile Puteri învingătoare. Pentru aceasta, la Conferința de Pace de la Paris, din 1919-1920, delagația română a dus o luptă foarte dură. Se va remarca prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, care a plecat de la Conferință pentru că nu putea accepta semnarea tratatului cu Austria și pe cel al minorităților deoarece conțineau prevederi ce loveau în independența și suveranitatea României. Se mai adăugau și nemulțumiri față de diversele propuneri de frontieră dintre România și Ungaria. În primele luni ale anului 1920 se va remarca activitatea diplomatică a lui Alexandru Vaida Voevod de la Londra și Paris, precum și acțiunile diplomatice energice ale Reginei Maria. În cele din urmă, cu toate limitele și neajunsurile lor, rezultate din politica de forță și dictat a Marilor Puteri, tratatele de pace din 1919-1920 au recunoscut actele de unire ale românilor.

 În concluzie, așa cum se desprinde și din această succintă prezentare, statul român a parcurs între 1859-1920 un drum greu, anevoios, dar care a fost încununat cu mari realizări, - unirea Principatelor, independența, proclamarea Regatului, modernizarea țării, desăvârșirea unității naționale. Din acest punct de vedere, această perioadă este una dintre cele mai stălucitoare din istoria națiunii române.

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte):

Următoarele secvențe fac parte din programele școlare pentru disciplina istorie:

A. Competențele specifice sunt însoțite de exemple de activități de învățare, care constituie modalități de organizare a activităţii didactice în scopul realizării competențelor. Programa școlară propune, cu caracter de exemplu, diferite tipuri de activităţi de învăţare, care integrează strategii didactice şi care valorifică experienţa concretă a elevului. În conformitate cu legislaţia în vigoare, cadrul didactic are libertatea de a utiliza exemplele de activităţi de învăţare pe care le propune programa şcolară, de a le completa sau de a le înlocui [...]. 

Competenţe specifice

2.3. Stabilirea de asemănări şi deosebiri referitoare la evenimente/procese istorice, pe baza unor surse diferite

- descrierea unor surse istorice în vederea stabilirii asemănărilor şi deosebirilor pe baza unui plan dat

- compararea informaţiilor provenite din surse istorice diferite

- realizarea unor texte despre fapte/procese/personaje istorice, pe baza unor surse diferite, subliniind asemănările şi deosebirile

Domenii de conţinut Conţinuturi şi studii de caz

6. Geto-dacii - Geţii şi dacii. Rânduieli, obiceiuri, credinţe

- Burebista şi Decebal; războaiele daco-romane (Programa școlară pentru disciplina Istorie, clasa a V-a, OMENCȘ nr. 3393 / 28.02.2017)

B. Competenţe specifice Conţinuturi

1.2 Formularea de argument referitoare la un subiect istoric

5.2 Încadrarea unui eveniment sau a unei serii de evenimente într-un context cronologic 

STATUL ŞI POLITICA

· Organizarea statelor moderne

Probleme de atins: “Revoluţia glorioasă”, constituirea SUA, Revoluţia franceză [...] (Programa școlară pentru clasa a X-a – Istorie, OMEC nr. 4598/31.08.2004)

1. Prezentați formarea/dezvoltarea competenței specifice din secvența A, având în vedere:

- exemplificarea formării/dezvoltării competenței specifice 2.3. (menționarea unei metode didactice, a modului de organizare a activității, a trei resurse didactice materiale și a patru sarcini de lucru date elevilor, utilizând informație istorică din Conţinuturi şi studii de caz);

- elaborarea unui nou exemplu de activitate de învățare pentru formarea/dezvoltarea

competenței specifice 2.3., pe baza secvenței A;

- menționarea unui motiv referitor la opțiunea pentru exemplul de activitate de învățare

elaborat, evidențiind relația competență specifică - activitate de învățare.

2. Evaluați competențele specifice din secvența B, având în vedere:

- proiectarea a doi itemi obiectivi, de tip diferit (câte unul pentru fiecare competență specifică), precizând, pentru fiecare, competența evaluată, tipul de item din această categorie și utilizând informație istorică din Conţinuturi;

- proiectarea unui item semiobiectiv care evaluează ambele competențe specifice, precizând tipul de item din această categorie și utilizând informație istorică (diferită față de aceea folosită la itemii anteriori) din Conţinuturi. 

Notă: Se punctează şi corectitudinea ştiinţifică a informaţiei istorice utilizate la subpunctele 1. și 2., respectiv răspunsurile corespunzătoare itemilor.

Rezolvare - Subpunctul 1:

 Pentru formarea/dezvoltarea competenței specifice 2.3 din secvența A se poate folosi metoda cadranelor. Această metodă permite esențializarea/sintetizarea conținuturilor pe care le are în vedere tema despre geto-daci. Activitatea didactică se va organiza pe 4 grupe, având în vedere faptul că metoda cadranelor presupune 4 sarcini de lucru repartizate în cele 4 cadrane. Câte o sarcină de lucru va reveni fiecărei grupe. Pentru documentarea elevilor, profesorul poate avea în vedere 3 resurse didactice materiale. Exemple: lucrările „Getika” a lui Iordanes, „Geographia” a lui Strabon, pentru războaiele daco-romane din timpul împăratului Traian se pot folosi informațiile din lucrarea istoricului latin Dio Cassius prezentate în diferite sinteze de istorie a românilor, deoarece lucrarea respectivă s-a păstrat fragmentar. Ca sinteze de istorie a românilor, pot fi avute în vedere, printre altele desigur: „O istorie sinceră a poporului român”, autor Florin Constantiniu, „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, autor Neagu Djuvara etc.. Bineînțeles, pot fi avute în vedere imagini, documentare despre Columna lui Traian și Monumentul de la Adamclisi. Pentru documentare suplimentară s-ar putea recomanda și lucrarea „Burebista și epoca sa”, autor Ion Horațiu Crișan. Sintetizând, în privința resurselor didactice materiale pot fi alese, orientativ, din cele prezentate mai sus, următoarele 3: „Geographia” lui Starbon, „O istorie sinceră a poporului român” a lui F. Constantiniu, documentare/imagini despre Columna lui Traian și Monumentul de la Adamclisi.

 Sarcinile de lucru date celor 4 grupe de elevi, corespunzătoare celor 4 cadrane, pot fi:

Grupa 1 - Cadran 1: Alcătuiți o sinteză privitoare la gradul de dezvoltare al societății geto-dacice, pe baza scrierilor autorilor antici, - exemplu: „Geographia” lui Strabon -, și a lucrărilor de istorie a autorilor contemporani, - exemplu: „O istorie sinceră a poporului român” de F. Constantiniu -, și stabiliți asemănările și deosebirile privind aprecierile autorilor respectivi referitoare la rânduielile, obiceiurile, credințele geto-dacilor;

Grupa 2 - Cadran 2: Realizați o prezentare a politici interne și externe a lui Burebista, pe baza surselor istorice indicate și emiteți aprecieri/judecăți de valoare despre realismul/nonrealismul politicilor lui Burebista - exemplu: implicarea în războiul civil dintre generalii și conducătorii politici romani Caesar și Pompei;

Grupa 3 - Cadran 3: Comparați gradul de dezvoltare militar, economic, politic al geto-dacilor de la Burebista la Decebal, pe baza surselor istorice și a imaginilor de pe  Columna lui Traian, și evidențiați aspectele pozitive și negative al evoluțiilor din societatea geto-dacă petrecute în timpul celor doi regi;

Grupa 4 - Cadran 4: Alcătuiți o sinteză despre politica de alianțe a regelui Decabal, - exemplu: alianța cu regele parților Pacorus -, și stabiliți, pe baza surselor istorice, dacă această politică a fost realistă sau nu, dacă a contribuit la acutizarea neînțelegerilor cu romanii și dacă a oferit împăratului Traian noi argumente pentru declanșarea celui de-al doilea război contra lui Decabal.

 Un alt exemplu de activitate de învățare potrivit pentru formarea/dezvoltarea competenței specifice 2.3 din secvența A este: Alătuiți un portofoliu digital cu informații din surse Multimedia privind tema: Geto-dacii: societate, stat, regalitate, războaiele cu romanii. Un motiv fundamental pentru alegerea acestei activități de învățare îl constituie faptul că elevii de azi petrec mult timp în mediul online, nu mai sunt foarte interesați de lecturarea cărților, de prezentări pe bază de expunere și sunt mult mai atrași de sursele Multimedia. În acest sens, pe Internet se găsesc numeroase informații despre geto-daci. Problema intervine în momentul în care trebuie să dovedească spirit critic deoarce preiau, în prea multe situații, informațiile de pe Internet fără să le analizeze. De aceea profesorul trebuie să urmărească atent realizarea portofoliilor digitale ale elevilor, nu numai referitoare la termatica despre geto-daci, ci la oricare altă tematică. Profesorul va trebui să atragă atenția elevilor asupra așa-numitei „dacopatii”, exemplificând cu site-uri care îi prezintă pe geto-daci ca vorbind limba română, ca fiind stămoșii tuturor popoarelor indo-europene, care îl prezintă pe Zamolxis ca fiind un precursor al lui … Iisus etc.. Pentru o mai bună orientare a elevilor profesorul le poate sugera documentarea pe site-uri ca: didactica.ro, ora de istorie.ro, prenzi, școală 9.net etc.. Pe astfel de site-uri ei pot găsi numeroase lecții despre geto-daci, însoțile și de unele filmulețe documentare. Astfe, sub atenta îndrumare a profesorului, elevii vor alcătui portofoliile digitale, observând și sintetizând și numeroasele asemănări și deosebiri în aprecierea societății și a statului geto-dac, a războaielor cu romanii, aflete în diverse surse Multimedia.

Subpunctul 2:

 Pentru evaluarea competenței specifice 1.2 din secvența didactică B se poate utiliza ca item obiectiv itemul de tip pereche/asociere.

A. Revoluția franceză                                                         

B. „Revoluția glorioasă”

C. „Declarația drepturilor omului și cetățeanului”

D. Modelul politic american

  

1. modelul tipic de republică prezidențială

2. documentul fundamental al revoluției franceze

3. exemplul clasic de revoluție burgheză 

4. epilog al revoluției engleze

 

a. stă la baza unor documente din prezent - exemplu: „Declarația universală a drepturilor omului” 

b. a asigurat triumful parlamentarismului britanic

c. a cunoscut mai multe etape - exemple: dictatura iacobină, Convența Thermidoriană etc..

d. a influențat major gândirea liberală din secolul XIX.

Rezolvare:

A-3-c; B-4-b; C-2-c; D-1-d.

 Itemul de tip perechi/asociere formulat pe 3 coloane prin asociere de idei este, în opinia noastră, singurul tip de item obiectiv ce poate fi folosit pentru evaluarea unei competențe specifice care urmărește formularea de argumente pe un subiect istoric.

 Pentru evaluarea competenței specifice 5.2 se poate utiliza ca item obiectiv itemul dihotomic/cu alegere duală.

 Care dintre următoarele afirmații sunt adevărate, - vor fi notate cu A -, și care sunt false, - vor fi notate cu F - ?

1. Revoluția americană a reprezentat exemplul tipic de revoluție burgheză. F

2. Revoluția franceză a influențat prin ideile sale, - exemplu: suveranitatea poporului -, întregul secolul XIX, cunoscut drept „secolul națiunilor”.  A

3. „Revoluția glorioasă” a avut loc între 1642-1649.  F

4. Revoluțiile burgheze au marcat decisiv evoluția lumii la sfârșitul secolul XIX și începutul secolului XX.   A

5. Unele aspecte/urmări ale revoluțiilor burgheze, - menținerea sclaviei negrilor în SUA, teroarea ca metodă de guvernare în Franța -, au influențat negativ istoria lumii până târziu în secolul XX.     A.

 Pentru evaluarea ambelor competențe specifice din secvența B poate fi utilizat ca item semiobiectiv itemul întrebări structurate.

 Plecând de la următoarele afirmații:

1. „Revoluțiile burgheze, dincolo de anumite scăderi, reprezintă fundamentul pentru evoluția lumii moderne.”

2. „Revoluția franceză este mama revoluției noastre.” - Lenin.

 Rezolvați cerințele:

1. Enumerați câteva dintre „scăderile” revoluțiilor burgheze.

2. De ce revoluția engleză este considerată o revoluție moderat-conservatoare iar cea franceză radicală?

3. Argumentați, printr-un fapt istoric relevant, degenerarea revoluției franceze și explicați, astfel, de ce Lenin considera că această revoluția a fost mama revoluției bolșevice.

4. Dați exemple de mari evenimente istorice ale secolului XIX influențate de ideile revoluțiilor burgheze.

Rezolvare:

1. Printre „scăderi”, în fapt, aspecte negative, menționăm: menținerea sclviei negrilor în SUA, votul electoral foarte restrictiv în Anglta, teroarea ca mijloc de guvernare în Franța.

2. Revoluția din Anglia nu a dus la transformări radicale, ci a înlăturat doar obstacolele în calea afirmării politice și economice a burgheziei. Revoluția franceză, în schimb, a cunoscut momente radicale, exemple: dictatura iacobină, „desființarea” religiei creștine și înlocuirea ei cu așa-zisul cult al Rațiunii sau al Ființei Supreme.

3. Revoluția franceză a degenerat în sensul radicalizării ei extreme în timpul dictaturii iacobine. Liderii iacobini, - Robespierre, Danton, Marat, Saint Just ș.a. -, au impus dictatura puterii executive asupra celei legislative și teroarea ca mijloc de guvernare în ideea de a asigura trimful revoluției asupra reacțiunii interne și externe și pentru a instaura o „Republică rigoristă a virtuții”, după planurile lui Robespierre. Printre momentele bizare ale dictaturii iacobine se numără faimoasa „Lege a suspecților”, adoptată la 17 septembrie 1791, și care a permis ca, într-o singură zi, să fie arestați și executați circa 5 000 de „suspecți”. Altă bizarerie - desființarea religiei creștine și impunerea cultului Rațiunii sau al Ființei Supreme. Acest cult era sărbătorit după calendarul republican care înlocuia calendarul creștin. Astfel de acțiuni, ca și altele, nu mai aveau nimic în comun cu prima fază a revoluției franceze, ci semănau destul de bine cu viitoarele idei ale revoluției bolșevice din Rusia. Bolșevicii ruși, - „agenții istoriei”, cum s-au autonumit -, au lovit puternic în Biserică, ei promovând ateismul. Nicio legătură, cu ideile iacobine, nu-i așa? Iar „suspecții” din timpul guvernării iacobine au fost un exemplu de „bună practică” revoluționară pentru conceptul stalinist de „dușmani ai poporului”. Simple coincidențe ar spune unii! Într-adevăr, Lenin avea dreptate - revoluția franceză a fost mama celei bolșevice. Le-a aratat bolșevicilor cum să procedeze cu religia creștină, cu „dușmanii poporului”. Ne întrebăm - dacă Franța ar fi fost un stat mult mai mare, cam de dimensiunea Rusiei europene, ce amploare ar fi putut avea crimele iacobinilor? Cu ce sunt iacobinii mai buni decât bolșevicii ruși? Cu ce ar fi mai bun un iacobin ca Hebert, care spunea: „Suspecții sunt peste tot și pretutindeni, chiar și în rândurile noastre”, decât Stalin care vedea „dușmani ai poporului” peste tot?

4. Evenimente ale secolului XIX influențate de revoluțiile burgheze: revoluțiile pașoptiste, formarea unor noi state naționale în baza ideii dreptului popoarelor la viață națională liberă etc..