IVAN AL IV-LEA CEL GROAZNIC.

 

IVAN AL IV-LEA CEL GROAZNIC

 Începutul de secol al XVI-lea aducea în ţinuturile înzăpezite ale Rusiei un monarh cum lumea nu mai vazuse încă de pe vremea împăraţilor romani. Sadic, mistic, sângeros dar în acelaşi timp diplomat de geniu, mânuitor neîntrecut al condeiului şi veritabil vizionar politic, Ivan al IV-lea Vasilyevich, şi-a atras deopotrivă atributele „cel groaznic” şi „cel mare”. Ivan cel Groaznic ocupă un loc important nu doar în istoria Rusiei, ci și în memoria colectivă a rușilor. Prin acțiunile sale, Ivan cel Groaznic/cel Mare a triplat întinderea teritoriului Ducatului Moscovei, transformând Rusia într-un stat multietnic și multiconfesional imens. Lui i se datorează numeroase schimbări în istoria statului rus, în evoluția sa de la stat medieval la imperiu regional emergent. Continuând politica predecesorului său, Ivan cel Mare a transformat principatul Moscovei în mare putere est-europeană, statut recunoscut în întreaga Europă. Încoronat la 16 ani, domnia sa a fost la început una reformatoare, modernizatoare. Marea expansiune rusă spre est, către Siberia, este opera lui; a supus Kazanul și Astrahanul și, din aceste teritorii, a început cucerirea Siberiei. Considerat de Stalin drept conducatorul ideal, ţarul Ivan şi-a depăşit timpurile cu o imagine controversată şi la fel de disputată în prezent, ca şi în urmă cu secole.

Începutul:

 Trecuseră 20 de ani de când Marele Cneaz al Rusiei, Vasili al III-lea, era căsătorit cu Salomeea Saburova, o descendentă a vechilor hani tătari, fără a avea niciun urmaş. Conştient de pericolul de a pierde tronul în favoarea fraţilor săi, cneazul recurge la un gest îndelung contestat, acela de a-şi repudia soţia şi de a o închide pe viaţă într-o mânăstire. Chiar dacă divorţul era ilegal în Rusia acelor vremuri, legile făcute pentru cei umili păreau să pălească de la sine în faţa capetelor încoronate. În ciuda frumuseţii sale proverbiale, a caracterului blând şi a moralei fără cusur, Salomeea este bătută, tunsă şi silită să se retragă la mânăstirea din Suzdal sub numele de maica Sofia, nume sub care va fi canonizată ulterior. Boierii care îi iau apararea cneaghinei sunt, la rândul lor, exilaţi. Locul ei avea să fie luat de o lituaniancă, Elena Glinski, o femeie ale cărei moravuri urmau să dea naştere unor interminabile discuţii şi controverse. Patru ani mai târziu după legitimarea celei de a doua căsătorii, Vasili al III-lea încă nu are un succesor. Zvonurile conform cărora fosta cneaghină Salomeea ar fi născut un băiat, Gheorghi, între zidurile mânăstirii, îl aduc pe monarhul rus aproape de pragul nebuniei. Doar rugaciunile unui preot obscur, Pafnutie Borovski, mai sunt în măsură să domolească furia cneazului. La 25 august 1530, miracolul însa se produce, iar Elena Glinski dă naştere unui fiu pe care îl va boteza cu numele de Ivan. Se spune că în acel moment un fulger a zguduit Kremlinul, dând naştere unui puternic incendiu, iar noul născut avea deja doi dinţi. Semnele au fost interpretate ca o manifestare a voinţei divine: prinţul avea să îi sfâşie cu un dinte pe duşmanii ţării, iar cu celălalt avea să muşte groaznic din propriul popor. Daniel, mitropolitul de atunci al Rusiei, îl avertiza pe cneaz asupra năpastei ce urma să se abată asupra tuturor, din cauza păcatului celei de a doua căsătorii. În acelaşi timp, bârfele boierilor de la Moscova, îl indicau ca tată al noului născut, nu pe Vasili, ci pe un nobil din suita acestuia, Obolenski Telepnev. Pentru cneaz, însă, acestea nu erau decât vorbe goale. Avea fiul pe care şi-l dorise şi asta era tot ce conta. Vasili al III-lea nu va putea, însa, să se bucure prea mult de naşterea moştenitorului său. La 3 decembrie 1533, cneazul se stinge din viaţă în urma unei boli fulgerătoare, lăsând în urmă şi un al doilea fiu, Yuri. Este momentul în care Rusia devine o veritabilă arenă, în care familiile boiereşti pornesc o luptă surdă pentru putere. Deşi Ivan fusese recunoscut drept moştenitor de drept al tronului, în realitate, copilul de numai trei ani, era o piedică prea mică pentru nobilii ahtiaţi după putere. Elena Glisnki, alături de scutierul Obolenski Telepnev, ordonă arestarea celor mai temuţi dintre boieri, dar cad, la rândul lor, pradă intrigilor şi asasinatelor de la Curte. O nesfârşită serie de crime şi de lupte surde, în special între familiile Suiski si Bielski, vor caracteriza anii copilăriei prinţului Ivan. Lipsit până şi de aportul doicii sale, deportată într-o mânăstire îndepărtată, moştenitorul tronului este uitat, înfometat şi, uneori, bătut de membrii celor două familii boiereşti combatante. În acele momente, Ivan dă primele semne ale unui comportament deviant. Singur printre zidurile Kremlinului, prinţul se amuza smulgând penele păsărilor, scoţându-le ochii, eviscerându-le sau aruncând puii animalelor de pe ziduri. Astfel aveau să decurga primii 13 ani de viaţă ai celui care avea sa devină primul Ţar al Rusiei. Conşient de faptul că în curând ar fi urmat să devină un monarh legitim şi acest fapt nu putea fi permis de către cei ce doreau tronul, Ivan al IV-lea îşi face curaj şi dă o adevărata lovitură de teatru, în momentul în care, la numai 16 ani, se autointitulează cezar, - țar în slavonă -, titlu pe care nu îl mai purtase niciunul dintre străbunii săi. Luând de partea sa pe membrii Bisericii, Ivan se dovedeşte un strateg înnăscut atunci când le cere boierilor să îi recunoască dreptul divin de a guverna. În faţa unei asemenea abordări, nobilii se recunosc învinşi şi îl asigură de bunele lor intenţii. Era 16 ianuarie 1547.

Paralelă istorică:

 Unii istorici s-au grăbit să îl asemene pe Ivan al IV-lea cu nu mai puţin celebrul împărat roman din dinastia Iulio-Claudină, Caligula. La fel ca în cazul latinului, prima parte a domniei ţarului, este marcată de reforme ample şi măsuri care îi atrag admiraţia atât a nobilimii cât şi a marii mase a populației. Astfel, Ivan îi iartă pe foştii săi torţionari şi încearcă o apropiere a Rusiei de Germania, cerând puterii europene meşteri şi învăţaţi, care să modernizeze o ţară şi aşa destul de izolată. Aceştia sunt, însă, arestaţi, în 1547, la cererea Poloniei si Livoniei, iar ţarul se vede nevoit să bată în retragere. Ignorat de monarhiile Europei continentale, ţarul dă din nou dovadă de geniu politic şi, în 1550, deschide portul Arhanghelsk negustorilor englezi. Bunavoinţa reginei Angliei, Elisabeta I, cea care îl numeşte „frate” pe Ivan şi care rupe barierele dintre cele două ţări, anunţa lumii întregi că în îndepărtata Rusie, se născuse un monarh de care trebuia să se ţină seama.

Reforme:

 În 1550 formează Zemski Sobor, o adunare care înregistrează hotărârile domnitorului. Alcătuiește Țarski Sudebnik (Codicele țarist din 1550) care să-l înlocuiască pe Kneajeski Sudebnik al bunicului său Ivan al III-lea care data din 1479. Plasează în posturile-cheie ale imperiului oameni noi, proveniți dintr-un mediu modest. La 23 februarie 1551 Ivan convoacă cel de-al treilea sinod bisericesc unde înmânează prelaților un document numit Stoglav cu privire la reformele pe care intenționează să le facă pentru a însănătoși funcționarea Bisericii. Stareții și mănăstirile nu vor mai putea face nicio achiziție fără încuviințarea suveranului, se va interzice mănăstirilor să dea împrumut bani cu camătă. Fiecare oraș va avea școala lui, deservită de preoți și de dieci; se va preda scrierea, cititul, aritmetica, cântul, religia, bunele maniere. Ivan reorganizează nobilimea țării, țăranii rămân legați de glie, dacă nu de jure, cel puțin de facto. Țarul guvernează cu ajutorul Dumei boierilor. În cazurile grave el convoacă chiar Zemski Sobor. Totuși, aceste adunări nu au decât un vot consultativ. În 1565 împarte țara în opricinina și zemșcina. Opricinina constituie domeniul privat al țarului, pe care acesta îl va administra cum vroia și asupra căruia va avea putere deplină. Zemșcina cuprinde restul teritoriului. Prin decizia unilaterală a Țarului, în opricinina vor intra câteva cartiere din Moscova, 27 de orașe, 18 districte și principalele căi de comunicație. Douăsprezece mii de familii aristocrate sunt strămutate și-și pierd averea și influența. Se va naște o nouă clasă, orpicinici, care datorează lui Ivan ascensiunea lor. Funcția lor este deasupra legii iar terenul lor de manevră este zemșcina. Violența lor este încurajată de țar care îi răsplătește cu bunurile luate de la trădători. Curând aceștia devin de temut și detestați. În acelaşi timp, ţarul organizează prima armată profesionistă din Rusia, cea a streliţilor, şi dă lovituri mortale tătarilor din Kazan şi Astrahan, anexându-le teritoriile. El are grijă ca imaginea să să nu aibă de suferit în ochii mulţimii şi îşi alege o soţie de stirpe rusească, Anastasia Romanovna, din peste 1000 de pretendente. Nelipsit de la nicio slujbă bisericească, mândru şi neclintit în politica externă, blând şi îngăduitor cu supuşii săi, cu o soţie pe care o iubea nebuneşte şi care îi dăruise deja două fiice, Ana şi Maria, şi doi fii, Dmitri şi Ivan, ţarul părea, pe drept cuvânt, monarhul ideal pentru poporul rus.

Declinul:

 Avea să vina, însă, anul fatidic 1553. Lovit de o boală misterioasă, Ivan al IV-lea este considerat pierdut de către toţi medicii, vracii şi şamanii care îl consultasera. La fel ca si Caligula, ţarul delirează şi are momente în care îşi pierde cunoştinţa. Într-un moment de luciditate, monarhul de numai 23 de ani convoacă o adunare a boierilor carora le cere să jure credinţă soţiei sale şi ţareviciului pe care să îl înscăuneze după moartea sa. Inevitabilul se produce. Aceiaşi boieri ce îl asiguraseră de susţinerea lor necondiţionată şi care îl lipsiseră de aportul celor dragi în copilărie, îi refuză cererea. Certurile dintre nobilii Suiski şi Bielski izbucnesc la Kremlin deşi ţarul de drept, încă nu îşi dăduse sfârşitul. Ivan asista neputincios la aceleaşi episoade pe care le trăise după moartea tatălui său. Urmează un episod rupt parcă din paginile unui roman. Ţarul se însănătoşeşte brusc, la fel de misterios pe cât se îmbolnăvise, iar ura sa faţă de boieri devine evidentă. Deşi nu porneşte represalii împotriva acestora, intenţiile sale sunt din ce în ce mai făţişe. Ruptura fusese produsă. Lucrurile tergiversează timp de şapte ani, moment în care, la 7 august 1560, ţarina Anastasia moare subit. Bănuindu-i pe boieri de otrăvirea soţiei sale şi de încercarea de a-l schimba la tron cu vărul sau, Vladimir Andreievici, Ivan îşi dezlănţuie întreaga furie asupra clasei nobiliare. Într-un gest ale cărui semnificaţii puţini şi le imaginau la acea vreme, Ivan anunţă că va abdica şi că se va retrage alături de restul familiei în satul Alexandrov, la 120 de kilometri de Moscova. Era, practic, o cerere adresată poporului pentru ceea ce avea să urmeze, iar răspunsul mulţimii nu s-a lăsat aşteptat. Într-o manifestare de solidaritate cu ţarul, zeci de mii de ruşi, alături de numeroase feţe bisericeşti, veneau în pelerinaj în cătunul izolat, pentru a-l implora pe Ivan să revină pe tron. Niciuna dintre condiţiile lui Ivan nu a fost respinsă, nici măcar aceea de a-şi crea o gardă imperială, care să îl protejeze de eventualele atentate - Opricinina. Zarurile fusesera aruncate!

Înger şi demon:

 Reîntors pe tron, ţarul răvăşit de pierderea soţiei sale şi de ura viscerală împotriva boierilor, dă primele semne de nebunie. Abilul său sfătuitor, Alexei Adasev, este primul condamnat. Pentru mai multă siguranţă, Ivan nu îi permite acestuia să se apere la proces. Două luni mai tarziu, Adasev sfârşea bătut crunt de temnicerii săi. Fratele acestuia, Daniel Adasev, erou al mai multor campanii împotriva tătarilor, împreună cu fiul său de 12 ani, sunt acuzaţi de trădare şi executaţi. Orice rudă apropiată sau îndepărtată a sfetnicului, este torturată şi ucisă. Nici maica Maria, o prietenă a lui Alexei, ce trăia într-unul dintre schiturile moscovite, nu este trecută cu vederea. Alături de cei cinci fii ai săi, ea este condamnată la moarte prin înecare. Nu era decât începutul. Într-o atare atmosferă de teamă, boierii încep să se întrebe dacă nu au nimic să îşi reproşeze. Prietenii refuză să îşi mai vorbească de teama unui denunţ. Fiecare îşi controlează limbajul şi încearcă să îi facă pe plac monarhului dornic de răzbunare. Prea târziu, însă. Ţarul nu numai că s-a dezlănţuit, dar pare să savureze fiecare tortură în parte. El ia parte personal la schingiuirea condamnaţilor şi petrece ore întregi din noapte delectându-se cu ţipetele de durere ale acestora. Niciun denunţ, oricât de mărunt, nu este uitat. Nobilii se strâng cu miile în închisori şi dispar la fel de repede pe cât au venit. Torturile clasice nu mai sunt de ajuns. Ţarul inventează altele mai atroce. Experienţele sadice din copilarie revin cu o intensitate însutită. Ivan nu mai ucide animale. De data aceasta, oamenii sunt cei care fac subiectul experienţelor sale morbide. Mai mult, monarhul începe să batjocorească sărbătorile creştine. El apare din ce în ce mai des beat, în compania unor personaje obscure, dansând şi făcând gesturi obscene în timpul slujbelor de la palat. Maliuta Skuratov, Alexei Basmanov sau Vasili Graznoi sunt doar câteva dintre sinistrele personaje, care devin prietenii de pahar şi sfătuitorii ţarului. La îndemnul acestora, Ivan caută dragostea pierdută printre fetele boierilor şi cele ale ţăranilor, doar că nimic nu mai este interzis. Violurile se ţin lanţ alături de crime. A face dragoste şi a semăna moartea, devin expresiile supreme ale virilităţii ţarului. În aceeaşi notă, el ajunge să se creadă, asemenea Papei de la Roma, reprezentantul lui Dumnezeu pe pamânt şi este convins că poate căpăta iertare pentru orice fărădelege. Astfel, după fiecare crimă, Ivan se retrage în rugăciuni care durează ore întregi. În acelaşi timp, opricinicii îmbrăcaţi în negru, purtând la brâu capete de câine şi mături (simbol mai mult decât evident la adresa trădătorilor), se dedau la veritabile orgii de sânge. Sate întregi sunt pustiite, boieri alături de ţărani îşi pleacă deopotrivă capetele pe acelaşi eşafod, în timp ce bunurile lor revin torţionarilor. Torturile născocite de ţar, sunt puse în aplicare pe scară largă. Boierii vârstnici sunt prăjiti în tigăi uriaşe, fierţi în cazane sau puşi la frigare asemenea animalelor. Cei tineri sunt traşi în ţeapă iar în faţa lor, le sunt violate rudele de sex feminin. Femeile sunt trecute prin supliciul sforilor, sfori astfel create încât să taie trupul asemenea unui fierastrău. Nebunia ţarului atinge paroxismul în masacrul de la Novgorod, din 1570. Convins că orăşenii bogatului târg complotează împotriva sa, Ivan al IV-lea ordona opricinicilor să ucidă întreaga populaţie. Doar după ce numărul victimelor atinge ordinul miilor sau zecilor de mii, iar apele râului sunt zăgăzuite de mulţimea cadavrelor, ţarul le îngăduie supravieţuitorilor să îşi continue existenţa. Unul dintre opricinicii aflaţi sub conducerea lui Maliuta Skuratov menţiona cu un umor amar: „Am intrat în Novgord cu un cal şi am ieşit cu 49 de cai şi 22 de căruţe încărcate”. Erau doar trofeele unui singur om. Ţarul, care îşi căpătase deja apelativul Groznii, - cel groaznic -, nu pierde timpul şi realizează căsătorie după căsătorie. De la prinţesa circaziană Maria Temrjukovna şi până la Maria Feodorovna Nagaya, Ivan schimbă nu mai puţin de 7 soţii. Cele mai multe mor otrăvite, în timp ce de altele divorţează la scurt timp după căsătorie. Nemulţumit de femeile din Rusia, ţarului i se năzare că soţia cea mai potrivită pentru el este chiar Elisabeta I a Angliei. Mesagerii săi sunt, însă, luaţi în derâdere. Campaniile militare din Livonia eşuează lamentabil, în timp ce tătarii din Crimeea, aflaţi sub conducerea hanului Devlet Ghirei, devastează Rusia şi ard din temelii Moscova. Ţarul nu face altceva decât să se retragă în nordul ţării, acolo de unde continuă seria de masacre. Doar iniţiativa prinţului Vorotinski face ca armata tătarilor să fie înfrântă în apropierea capitalei. Unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale domniei sale, - catedrala Vasili Blajinîi -, a fost construită din ordinul lui pentru a comemora victoriile contra tătarilor. O legendă spune că atunci când catedrala a fost terminată, Țarului i-a plăcut atât de mult, încât a ordonat ca cei doi arhitecți care au proiectat monumentul să fie orbiți, pentru a nu construi niciodată ceva asemănător. Peste numai câţiva ani, acelaşi prinţ Vorotinski, era acuzat de trădare şi executat. Rusia primeşte, însă, şi o veste bună. Cazacul Yermak Timofeievich cucereşte Siberia din mâna mongolilor şi a triburilor locale la 26 octombrie 1581. Reticent iniţial la iniţiativa cazacului, Ivan îl iartă de pedeapsa capitală pe Yermak şi îi oferă acestuia o blană pe care el însuşi o purtase, o platoşă şi câteva cufere cu bani de aur. Primea, în schimb, un teritoriu imes. Ca o ironie a sorţii, Yermak murea înecat, tras în vâltorile apelor, tocmai de platoşa primită de la ţar.

Începutul sfârşitului:

 Presat de armata polonezului Ștefan Bathory şi de cea a lui Frederik al II-lea în vest, ameninţat de tătari în sud şi în est, lipsit de aportul celor mai buni generali pe care el însuşi îi ucisese, Ivan simţea, probabil, că tot ceea ce construise în primii ani de domnie, fusese în zadar. Cu excepţia Siberiei, totul părea să fie ca la început. Rusia era pustiită şi foametea era iminentă. O parte dintre boieri reuşiseră să fugă în Polonia şi să intre în slujba lui Bathory. Poate cel mai important dintre aceştia, Andrei Kurbski, se întorsese împotriva ţarului şi pustia Rusia în vest. Sub spectrul paranoiei, Ivan se crede trădat de toţi cei din jurul său şi, într-un acces de furie incontrolabilă, el îşi loveşte nora însărcinată până când aceasta avortează. Ţareviciul Ivan, în varsta de 27 de ani, ripostează şi este bătut cu cruzime, la rândul său. În timpul violenţei, Ivan al IV-lea, îi perforează tâmpla propriului fiu, cel care se stinge peste numai patru zile. Era mai mult decat putea suporta chiar şi un ţar. Nebun de-a binelea, monarhul îşi petrece ultimele zile admirând pietrele preţioase din tezaurul regal în timp ce nopţile îi erau bântuite de stafiile celor ucişi. De cele mai multe ori, este nevoie de garda imperială pentru a-l stăpâni pe ţarul ce umbla prin palat cu braţele întinse ca un somnambul, strigându-şi fiul pe nume. Cu ultimele momente de luciditate, Ivan încearcă să întocmească o listă cu numele celor ucişi pentru a o oferi preoţilor spre iertarea păcatelor. După aproximativ 3000 de nume îşi dă seama că îi este imposibil să-şi amintească de toţi şi renunţă. El cere, în schimb, ca în momentul morţii să fie uns preot şi să fie înmormântat simplu, asemenea unui ascet. La numai 53 de ani, albit de timpuriu, lovit de nebunie şi de o boală necunoscută ce îi descompunea trupul, Ivan cel Groaznic îşi dădea sfârşitul în timpul unei partide de şah alături de boierul Boris Godunov, viitorul ţar al Rusiei. Desi populaţia fusese înştiinţată că monarhul a decedat în urma unei boli misterioase, raportul ambasadorului Angliei suna sec: „Ţarul a murit otravit!”. A fost înmormântat în biserica Sfântului Arhanghel Mihail alături de fiul său pe care l-a ucis într-un acces de furie. Pe mormântul său figurează următoarea inscripție: „În anul 7092-1584, în a optsprezecea zi a lunii martie, s-a înfățișat lui Dumnezeu preacredinciosul suveran, țar și mare cneaz al întregii Rusii, Ivan Vasilievici, în călugărie Ionas.” La mijlocul anilor 60 ai secolului XX, autorităţile sovietice au redeschis mormintele lui Ivan cel Groaznic şi al primei sale soţii Anastasia Romanovna. Testele au indicat că ambii fuseseră intoxicaţi cu mercur.

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND AVANTAJELE ȘI DEZAVANTAJELE CENTRĂRII PREDĂRII PE FORMAREA DE COMPETENȚE.

 

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND AVANTAJELE ŞI DEZAVANTAJELE CENTRĂRII PREDĂRII PE FORMAREA DE COMPETENŢE

 

Printre multele lucruri care s-au reproșat de-a lungul timpului predării istoriei în învățământul preuniversitar s-a numărat, la loc de frunte, centrarea aproape exclusivă pe transmiterea unor conținuturi istorice și a cunoștințelor vehiculate de acestea către elevi, și, ignorarea, totală aproape, a formării unor abilități/capacități practice prin care elevii să poată opera cu aceste conținuturi, în sensul înțelegerii constantelor desfășurări proceselor – faptelor - fenomenelor istorice, înțelegerii, în definitiv, a semnificației reale pe care o are celebra sintagmă - „istoria se repetă”.

Astfel, noile programe școlare la disciplina istorie, își propun ca, încă din învățământul gimnazial, deja, elevii să înțeleagă faptul că istoria ca disciplină școlară nu constă doar în „tocirea” unui ansamblu de date, evenimente etc., ce pot duce la dezgustul pentru această disciplină, ci că ea poate să-l ajute acum pe elev să-și dezvolte un întreg „arsenal” de competențe prin care poate fi capabil să înțeleagă faptele – fenomenele istorice; mai ales fenomenele – acestea fiind cele ce creează senzația de repetare a istoriei, știindu-se că un fenomen istoric poate „îmbrăca” mai multe aspecte, poate duce la apariția mai multor evenimente, situate, chiar, la distanțe mari în timp. Astfel, elevul poate fi capabil să înțeleagă rădăcinile adânci în trecut ale unor probleme ce au marcat societatea umană în anumite momente sau o marchează chiar în prezent.

Predarea istoriei pe competențe prezintă, așadar, un important avantaj → dacă este centrată predarea conținuturilor istorice pe identificarea unor fenomene, unor constante ale devenirii istorice, atunci elevii nu se vor mai simți obligați să rețină tot felul de date, evenimente mai mult sau mai puțin relevante; își vor forma, cel puțin teoretic, competențe de analiză istorică, putând deveni mici „filosofi ai istoriei”.

Din păcate sesizăm o carență gravă a programelor și, implicit, a manualelor - acestea impun profesorului parcurgerea obligatorie a unor teme concretizate în diverse lecții. Acest tip de impunere nu poate contribui decât foarte parțial, - în opinia noastră -, la formarea competențelor, mai ales a celor specifice. De altfel, trecerea de la predarea centrată pe obiective de referință la predarea centrată pe competențe s-a făcut, în mare măsură, „peste noapte”, prin impunere „de sus”, trecere orchestrată de o întreagă propagandă conform căreia predarea pe competențe încă din clasa a V-a ar duce automat la dezvoltarea unui învățământ de calitate, care ar fi lipsit până acum României. Este ca și cum cineva ar fi descoperit brusc un panaceu universal pentru problemele învățământului românesc, ale lipsei sale de adecvare la noile realități etc.

Nu negăm nicidecum importanța dobândirii de competențe, utilitatea acestora pentru elevi, dar considerăm că-n stadiul actual competențele își au rostul, cu adevărat, la clasele liceale unde capacitățile de gândire, analiză, sinteză ale elevilor sunt, cel puțin teoretic, mult mai dezvoltate față de cele ale elevilor din gimnaziu.

În condițiile actuale când programa școlară este cea specifică perioadei predării pe obiective de referință, trecerea la predarea pe competențe, - cel puțin în învățământul gimnazial, este, oarecum, neavenită deoarece:

1. programa de istorie care dezvoltă competențe generale/specifice ar trebui să vizeze teme ceva mai practice, care, la rândul lor, să permită desprinderea și analiza fenomenelor istorice, nu neapărat a evenimentelor.

2. aceiași programă ar trebui să lase profesorului un grad mare de libertate în alegerea conținuturilor istorice care, la rândul lor, să ajute la dezvoltarea competențelor. Cu alte cuvinte, ar trebui ca, mai întâi, să existe niște manuale mai puțin centrate pe conținuturi oarecum fixe, ci, pe conținuturi mai flexibile, - chiar neobligatorii -, ce pot fi dezvoltate de profesor, și care i-ar putea permite, cu adevărat, creionarea și desfășurarea unor activități de învățare ce-ar putea duce, în final, la formarea și dezvoltarea competențelor. Ar trebui să existe, așadar, manuale care doar să sugereze teme mari, ample de predare/dezbatere/analiză, și, nu să impună, deja, o „standardizare” a informațiilor istorice.

Totuși ne întrebăm - este bine să forțăm predarea pe competențe încă de la clasa a V-a? N-ar fi mai bine ca la clasele V-VIII sau, cel puțin, la clasele V-VI să existe o programă centrată pe dobândirea unor cunoștințe istorice clare, fie ele și „standardizate”? N-ar fi mai bine ca introducerea competențelor să se facă undeva în clasele a VII-a, a VIII-a, când elevii au o capacitate de gândire-analiză ceva mai dezvoltată? Cum ar putea elevii din clasele V, VI să înțeleagă și să analizeze fenomene istorice? Să descopere constante în desfășurarea proceselor istorice? Să înțeleagă și să accepte puncte de vedere nu doar diferite ci, chiar, total contradictorii asupra acelorași evenimente și asupra, - uneori sau în multe cazuri -, acelorași surse istorice? Cum ar putea ei înțelege că aproape orice problemă la istorie naște controverse? Etc..

Este clar, așadar, că predarea centrată pe competențe necesită o altă logică în alcătuirea programei școlare, - în cazul nostru la istorie. Ne trebuie o programă care să sugereze teme istorice bazate pe analiza unor fenomene/fapte/procese, care să ne permită elaborarea unor conținuturi bazate pe informații istorice specifice unor diverse perioade istorice → de ex: la clasa a VI-a, atunci când se afirmă următoarele: în plan cultural, Ludovic al XIV-lea a încurajat clasicismul și datorită faptului că se baza pe moștenirea culturală greco-romană, dacă informația ar rămâne în acest stadiu, fără ca profesorul să facă o prezentare, chiar foarte generală a culturii greco-romane, a caracteristicilor sale esențiale, pe considerentul că tema ar fi fost deja tratată la clasa a V-a, elevul clasei a VI-a ar putea înțelege că întreaga cultură greco-romană a stat la baza dezvoltării clasicismului în epoca lui Ludovic al XIV-lea. O concluzie, în mod evident, eronată! Profesorul va trebui, astfel, să explice că stilul clasicismului avea la bază, într-adevăr, cultura greco-romană, dar în special valorile filosofiei stoice. Clasicismul era, printre altele, auster, simplu, armonios, parcă dorind să simbolizeze atitudinea stoicului față de realitățile lumii, modul său de viață bazat pe împăcare cu natura, pe rațiune, pe renunțarea la dorințe ce-i aduceau omului numai suferințe. Ulterior, dacă elevii vor dori să știe mai multe, - în spiritul unei programe școlare care să permită libertate de acțiune profesorului -,profesorul de istorie poate arăta/demonstra elevilor că și stoicismul, la vremea lui, a fost un rezultat al sincretismului de idei din epoca elenistică, când, printre altele, filosofia greacă a venit în contact cu valorile lumii orientale - de ex:budismul. Budismul propovăduia și el renunțarea omului la dorințele aducătoare de suferințe! Iată cum se poate evidenția un fenomen istoric pe care l-am putea denumi „evoluția unei idei de-a lungul timpului” →religia budistă→sincretismul greco-oriental→stoicismul→clasicismul→modelul clasic al omului. Acest fenomen permite, cu alte cuvinte, analiza, în aceeași lecție, a mai multor aspecte de cultură și civilizație din Antichitate până la începuturile Epocii Moderne.

Se pot oferi și alte exemple: de pildă→ analiza implicării copiilor în evenimente istorice. Profesorul poate porni, - de ex -, de la prezentarea cruciadei copiilor; apoi, împreună cu elevii, pe baza diverselor surse istorice, poate analiza participarea copiilor la diferite aspecte/evenimente din viața diverselor societăți, plecând din Antichitate, - cazul modelului educațional spartan, unde pregătirea militară începea de la vârste fragede -, până-n contemporaneitate – cazul batalioanelor formate din copii din cadrul trupelor hitleriste în cel De-al Doilea Război Mondial!

Din nefericire, o astfel de prezentare a istoriei, care, orice s-ar spune, este mult mai captivantă și mai interesantă pentru copii, fie și numai pentru faptul că foarte des se pot permite discuții/dezbateri ce au în vedere Antichitatea, Evul Mediu, Ep. Modernă și cea Contemporană, și astfel, copiii nu trebuie să creadă că odată ce-au terminat clasa a V-a nu mai au treabă cu „Antichitatea”, sau, că trebuie să aștepte clasa a VII-a pentru a cunoaște câte ceva despre cel de-al doilea război mondial, [o astfel de prezentare, așadar] se lovește imediat de un mare handicap – numărul de ore insuficient! Cum să reușești să prezinți procese/fenomene istorice în doar o oră pe săptămână? Când să prezinți o informație istorică, fie ea foarte generală, și, când să formezi competențe? Să ne explice promotorii faimoasei reforme din ultimii ani → cum putem îndeplini aceste două aspecte în doar o oră pe săptămână? Poate știu ei ceva ce noi profesorii „muritori de rând” n-am înțeles până acum? Nu cumva s-a urmărit ca elevii să știe cât mai puține lucruri pentru a putea deveni, în viitor, niște „cetățeni” ușor de manevrat?

În opinia noastră, din aceiași preocupare de-a „nu-i încărca pe elevi”, considerăm că predarea centrată pe formare de competențe necesită, obligatoriu, cel puțin două ore pe săptămână! O oră pentru transmiterea/dobândirea de cunoștințe și-n care profesorul să indice elevilor și alte surse de informare, și, o a doua oră, care să fie orientată spre formarea competențelor, care, la rândul lor, să ducă și la formarea valorilor și atitudinilor, căci aceiași „promotori ai reformei” din ultimii ani nu ne-au arătat, bineînțeles, cum s-ar putea, în mod practic, ca-n aceiași faimoasă singură oră de istorie pe săptămână să formăm la elevi, pe lângă competențe, și valori și atitudini! Cinstit vorbind, mai în glumă mai în serios, că tot vorbim de „competențe”, dacă ținem la statutul nostru de profesori de istorie, ar trebui să ne declarăm, în mod public, incompetența în a îndeplini aceste cerințe ale formării/dezvoltării deja faimoaselor competențe!

Notă: tema acestui articol a fost prezentată în cadrul unui cerc de istorie din 2014. Rămâne o temă la fel de actuală.

PROFEȚII DESPRE MESIA.

 

PROFEȚII DESPRE MESIA

 Biblia este unică, deoarece conține numeroase profeții care s-au împlinit deja și ne aduce totodată informații despre viitor. Încredințarea noastră că profețiile despre viitor se vor împlini se bazează pe faptul că numeroase profeții străvechi s-au împlinit. Aceste profeții nu sunt simple previziuni vagi, ci descrieri extrem de precise ale evenimentelor. Cele mai semnificative dintre ele se referă la viața, moartea și învierea Domnului Iisus Hristos - sau, folosind numele Său ebraic, Yeshua ha Mashiach. În acest articol prezentăm principalele profeții mesianice pe care Iisus le-a împlinit la prima Sa venire, precum și pe cele care vor fi împlinite la a Doua Sa venire. De asemenea, răspundem obiecțiilor legate de interpretarea acestor profeții.

Profeții despre Mesia care s-au împlinit:

Mesia se va naște în Betleem: Profeția: „Și tu, Betleeme Efrata, măcar că ești prea mic între cetățile de căpetenie ale lui Iuda, totuși din tine Îmi va ieși Cel ce va stăpâni peste Israel și a cărui obârșie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veșniciei.” (Mica 5:2) (5:1 în Biblia evreiască). Împlinirea: Iisus s-a născut în Betleem, în Iudeea, în zilele împăratului Irod … „A adunat pe toți preoții cei mai de seamă și pe cărturarii norodului și a căutat să afle de la ei unde trebuia să Se nască Hristosul. „În Betleemul din Iudeea”, i-au răspuns ei, „căci iată ce a fost scris prin prorocul: Și tu, Betleeme, țara lui Iuda, nu ești nicidecum cea mai neînsemnată dintre căpeteniile lui Iuda; căci din tine va ieși o Căpetenie, care va fi Păstorul poporului Meu Israel.” (Matei 2:1-6 și Luca 2.1-20).

Mesia va fi un Fiu care este și Dumnezeu tare: Profeție: „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni s-a dat și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii.” (Isaia 9:6). Împlinire: „Îngerul i-a răspuns: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și Puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea și Fiul Sfânt care se va naște va fi numit Fiul lui Dumnezeu.” (Luca 1:35).

Mesia va predica vestea bună printr-o lucrare însoțită de minuni: Profeția: „Duhul Domnului Dumnezeului este peste mine, pentru că Domnul m-a uns să vestesc săracilor o veste bună; M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor răscumpărarea și celor închiși, slobozirea.” (Isaia 61:10). Împlinirea: „Iisus umbla prin toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, vestind Evanghelia Împărăției și vindecând orice boală și orice neputință în popor.” (Matei 9:35). (vezi și Luca 4:16-21, unde Iisus citește Isaia 61:1 și spune că s-a împlinit în ziua aceea proorocia aceasta).

Mesia va da învățătură în pilde: Profeţia: „Îmi deschid gura şi vorbesc în pilde, vestesc înţelepciunea vremurilor străvechi.” (Psalmii 78:2 - T.M.). Împlinirea: „Iisus le-a spus noroadelor toate aceste lucruri în pilde şi nu le vorbea deloc fără pildă …” (Matei 13:34).

Mesia va fi o lumină pentru neamuri: Profeţia: „De aceea, Te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului.” (Isaia 49:6). Împlinirea: „Ochii mei au văzut mântuirea Ta, pe care ai pregătit‑o înaintea tuturor popoarelor, o lumină spre descoperirea neamurilor şi slava poporului Tău Israel.” (Luca 2:31‑32). (De asemenea vezi: Matei 28:18‑20 și Faptele apostolilor 13:47‑48 pentru contextul mai larg.).

Mesia va intra în Ierusalim pe un asin: Profeţia: „Spuneţi fiicei Sionului: Iată, Împăratul tău vine la tine, blând şi călare pe un măgar, pe un măgăruş, mânzul unei măgăriţe.”  (Zaharia 9:9). Împlinirea: „Au adus măgăriţa şi măgăruşul, şi‑au pus hainele peste ei, şi El a şezut deasupra. … Cei mai mulţi din norod îşi aşterneau hainele pe drum; alţii tăiau ramuri din copaci, şi le presărau pe drum.” (Matei 21:1‑11).

Mesia va fi respins şi răstignit: Profeţia: „Dispreţuit este şi părăsit de oameni, un om al durerilor şi obișnuit cu suferința.” (Isaia 53:3).  „Piatra, pe care au lepădat‑o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii … Legaţi cu funii vita pentru jertfă, şi aduceţi‑o până la coarnele altarului.” (Psalmii 118:22, 27 - T.M.). Împlinirea: „Iisus a început să le arate ucenicilor Săi că trebuie să meargă la Ierusalim, să sufere multe de la bătrânii şi mai marii preoţi şi cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie.” (Matei 16:21).

Mesia va fi trădat pentru treizeci de arginţi: Profeţia: „Eu le-am zis: Dacă găsiți cu cale, dați-Mi plata; dacă nu, nu Mi-o dați! Și Mi-au cântărit, ca plată, treizeci de arginți. Dar Domnul Mi-a zis: Aruncă olarului prețul acesta scump cu care M-au prețuit! Și am luat cei treizeci de arginți și i-am aruncat în Casa Domnului, pentru olar. (Zaharia 11:12-13). Împlinirea: „Atunci unul dintre cei doisprezece, numit Iuda Iscarioteanul, s‑a dus la mai marii preoţilor şi a zis: Ce voiţi să‑mi daţi dacă vi‑L voi vinde? Şi ei i‑au cântărit treizeci de arginţi.” (Matei 26:14‑15). (Vezi şi Matei 27:3‑10 pentru continuarea relatării.).

Mesia va fi părăsit de ucenicii Săi: Profeția: „Trezeşte-te, sabie, împotriva păstorului meu, împotriva omului care este tovarăşul meu, zice Domnul oştirilor. Loveşte păstorul şi oile se vor risipi.”(Zaharia 13:7). Împlinirea: „Atunci toţi L-au părăsit şi au fugit.” (Marcu 14:50).

Mesia nu va răspunde acuzațiilor: Profeția: „A fost strâns şi frânt, şi totuşi nu şi-a deschis gura.” (Isaia 53:7). Împlinirea: „Iar când era acuzat de către arhiereii şi bătrânii, nu a răspuns nimic.” (Matei 27:12).

Mesia va fi batjocorit: Profeția: „Toţi cei ce mă văd mă batjocoresc; îşi scutură buza, îşi pleacă capul, zicând: S-a încrezut în Domnul; să-l mântuiască; să-l izbăvească, căci Îi place de el.” (Psalmii 22:7 - T.M.). Împlinirea: „La fel, şi arhiereii, batjocorind cu scribii şi bătrânii, ziceau: Pe alţii a mântuit; pe Sine nu poate să se mântuiască. Dacă este Împăratul lui Israel, să coboare acum de pe cruce şi vom crede în El. S-a încrezut în Dumnezeu; să-l izbăvească acum dacă voieşte.” (Matei 27:41-43).

Mesia va muri prin răstignire: Profeția: „Mi-au străpuns mâinile şi picioarele.” (Psalmii 22:18 - T.M.). „Se vor uita la Mine, pe Care L-au străpuns.” (Zaharia 12:10). Împlinirea: „Şi când L-au dus la locul numit Golgota, acolo L-au răstignit.” (Luca 23:33).

Mesia va lua asupra Lui păcatul lumii: Profeția: „Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor.” (Isaia 53:6). Împlinirea: „Căci v-am dat mai întâi vouă ceea ce am şi primit: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi.” (1 Corinteni 15:3-4).

Mesia va mijloci pentru cei păcătoși: Profeția: „El a purtat păcatul multora şi s-a rugat pentru cei vinovaţi.” (Isaia 53:12). Împlinirea: „Atunci Iisus a zis: Părinte, iartă-i, căci nu ştiu ce fac.”  (Luca 23:34). „El poate, deci, să mântuiască până la sfârşit pe cei ce vin la Dumnezeu prin El, trăind veşnic ca să mijlocească pentru ei.” - (Evrei 7:25-26).

Niciunul din oasele lui Mesia nu se va frânge: Profeția: „Păzeşte toate oasele Lui; niciunul din ele nu se va frânge.” (Psalmii 34:20 - T.M.). (Vezi și Exod 12:46; Numeri 9:22). Împlinirea: „Dar când au venit la Iisus şi au văzut că era mort deja, nu i-au frânt picioarele. … Pentru ca Scriptura să se împlinească: Niciunul din oasele Lui să nu fie frânt.” (Ioan 19:33,36).

Mesia va fi îngropat în mormântul unui om bogat: Profeția: „Şi şi-a pus mormântul cu cei răi, iar la moartea Lui cu cei bogaţi.” (Isaia 53:9). Împlinirea: „Iar după ce a venit seara, a venit un om bogat din Arimateea, numit Iosif, care şi el devenise ucenic al lui Iisus. Acesta a mers la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Atunci Pilat a poruncit ca trupul să-i fie dat. Iosif, luând trupul, l-a înfăşurat într-o pânză curată şi L-a pus în mormântul său nou, săpat în piatră; şi a rostogolit o piatră mare la uşa mormântului şi a plecat.” (Matei 27:57-60).

Mesia va învia din morți: Profeția: „Căci nu vei lăsa sufletul meu în Sheol, nici sfântul Tău să vadă putrezire; îmi vei arăta calea vieţii.” (Psalmii 16:10-11 - T.M.). „Căci a fost tăiat din pământul celor vii … Când vei face sufletul Lui jertfă pentru păcat, El va vedea sămânţa Lui, va prelungi zilele Lui.” (Isaia 53:8,10). Împlinirea: „De ce căutaţi pe Cel viu între morţi? Nu este aici, ci a înviat!” (Luca 24:5-6). „Şi S-a arătat viu după suferinţa Sa prin multe dovezi neîndoielnice, fiind văzut de ei timp de patruzeci de zile şi vorbind despre lucrurile Împărăţiei lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor 1:3). „V-am învățat înainte de toate, așa cum am primit și eu, că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, că a fost îngropat și a înviat a treia zi, după Scripturi.” (1 Corinteni 15:3-4).

Evanghelia mântuirii prin Mesia va fi propovăduită peste tot pământul: Profeția:  „Întoarceți-vă la Mine, și veți fi mântuiți toți cei ce sunteți la marginile pământului! Căci Eu sunt Dumnezeu, și nu altul. Pe Mine Însumi Mă jur, adevărul iese din gura Mea și Cuvântul Meu nu va fi luat înapoi: orice genunchi se va pleca înaintea Mea și orice limbă va jura pe Mine.” (Isaia 45:22-23). Împlinirea: „Iisus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei și le-a zis: Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ. Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Matei 28:18-20).

Concluzia cu privire la profețiile despre prima venire a lui Mesia: Cercetătorii Bibliei arată că există peste 300 de texte profetice care s-au împlinit în viața lui Iisus. Circumstanțe precum locul nașterii Sale, descendența și modul execuției nu ar fi putut fi controlate de El și nici împlinite accidental sau deliberat. În cartea „Science Speaks”, Peter Stoner și Robert Newman analizează improbabilitatea statistică ca un singur om, fie accidental, fie intenționat, să împlinească doar opt dintre profețiile pe care le-a împlinit Iisus. Șansa ca acest lucru să se întâmple, spun ei, este de 1 la 10¹⁷, adică 1 la 100.000.000.000.000.000. Stoner ilustrează vizualizarea dimensiunii unei asemenea șanse: „Să presupunem că luăm 10¹⁷ dolari de argint și îi așezăm pe suprafața statului Texas (Texasul are aproximativ aceeași suprafață ca Franța). Aceștia ar acoperi întregul stat cu un strat de doi metri adâncime. Apoi marcăm unul dintre acești dolari de argint și amestecăm întreaga masă temeinic, pe tot cuprinsul statului. Legăm un om la ochi și îi spunem că poate merge cât de departe dorește, dar trebuie să ridice un singur dolar de argint, iar acesta trebuie să fie cel corect. Ce șansă ar avea să-l nimerească? Exact aceeași șansă pe care ar fi avut-o profeții să scrie aceste opt profeții și ca toate să se împlinească într-un singur om, din vremea lor până în prezent, presupunând că au scris bazându-se doar pe propria lor înțelepciune.” Improbabilitatea matematică a împlinirii a 300, sau 44, sau chiar a doar opt profeții despre Iisus dovedește faptul că a Iisus a fost Mesia și că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu.

Profeții despre a doua venire a lui Mesia:

 Există profeții mesianice care nu s-au împlinit încă. În Scriptura ebraică ele sunt asociate cu „Ziua Domnului” și „sfârșitul zilelor” (acharit ha yamim în ebraică). În Noul Testament ele sunt asociate cu a doua venire a lui Iisus. Iată câteva dintre profețiile majore legate de Ziua Domnului sau a doua venire, care sunt pe cale a se împlini:

O vreme unică de necaz va preceda Ziua Domnului: Profeția: „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea aceasta. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, și anume oricine va fi găsit scris în carte.” (Daniel 12:1). Împlinirea: „Pentru că atunci va fi un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum și nici nu va mai fi.” (Matei 24:21).

Punctul focal al acestei perioade de necaz va fi Ierusalimul: Profeția: „În ziua aceea, voi face din Ierusalim o piatră grea pentru toate popoarele. Toți cei ce o vor ridica vor fi vătămați și toate neamurile pământului se vor strânge împotriva lui.” (Zaharia 12:3). Împlinirea: „Când veți vedea Ierusalimul înconjurat de oști, să știți că atunci pustiirea lui este aproape … Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor.” (Luca 21:20-24).

Națiunile se vor uni pentru bătălia finală: Profeția: „Grăbiți-vă și veniți, toate neamurile de primprejur, și strângeți-vă! Acolo coboară, Doamne, pe vitejii Tăi! Să se scoale neamurile și să se suie în Valea lui Iosafat (în ebraică: „Domnul judecă”)!” (Ioel 3:11-16). Împlinirea viitoare: „Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite și care se duc la împărații pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic. Iată, Eu vin ca un hoț. Ferice de cel ce veghează și își păzește hainele, ca să nu umble gol și să i se vadă rușinea! Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreiește se cheamă Armaghedon. (Apocalipsa 16:14-16).

Mesia va veni pe norii cerului: Profeția: „Priveam în vedenii de noapte, şi iată unul ca Fiul Omului venind pe norii cerului!”  (Daniel 7:13). Împlinirea viitoare: „Atunci se va arăta semnul Fiului Omului în cer, şi toate seminţiile pământului vor plânge, şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi mare slavă.” (Matei 24:30).

Mesia va fi recunoscut ca Cel străpuns: Profeția: „Atunci voi turna peste casa lui David și peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare și de rugăciune și își vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu și-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut.” (Zaharia 12:10). Împlinire viitoare: „Iată că El vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns. Și toate semințiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.” (Apocalipsa 1:7).

La venirea Domnului, cei răi vor fugi să se ascundă: Profeție: „În ziua aceea, oamenii își vor arunca idolii de argint și idolii de aur pe care și-i făcuseră ca să se închine la ei, îi vor arunca la șobolani și la lilieci și vor intra în găurile stâncilor și în crăpăturile pietrelor de frica Domnului și de strălucirea măreției Lui, când Se va scula să îngrozească pământul.” (Isaia 2:20-21). Împlinire viitoare: „Împărații pământului, domnitorii, căpitanii oștilor, cei bogați și cei puternici, toți robii și toți oamenii slobozi s-au ascuns în peșteri și în stâncile munților. Și ziceau munților și stâncilor: Cădeți peste noi și ascundeți-ne de Fața Celui ce șade pe scaunul de domnie și de mânia Mielului.” (Apocalipsa 6:15-16).

Mesia va veni pe Muntele Măslinilor: Profeție: „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, care este în fața Ierusalimului, spre răsărit; Muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit și spre apus, și se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate, spre miazăzi.” (Zaharia 14:4). Împlinire viitoare: „Bărbați galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Iisus care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer. Atunci, ei s-au întors în Ierusalim din muntele numit al Măslinilor, care este lângă Ierusalim, departe cât un drum în ziua Sabatului.” (Faptele apostolilor 1:11-12).

Domnul va face dreptate și pace pe pământ: Profeție: „Se va întâmpla în scurgerea vremurilor că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălța deasupra dealurilor și toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce cu grămada la el și vor zice: Veniți, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne învețe căile Lui și să umblăm pe cărările Lui! Căci din Sion va ieși Legea și din Ierusalim, Cuvântul Domnului. El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare, așa încât din săbiile lor își vor făuri fiare de plug și din sulițele lor, cosoare: niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia și nu vor mai învăța războiul.” (Isaia 2:2-4). Împlinire viitoare: „Apoi am văzut coborându-se din cer un înger care ținea în mână cheia adâncului și un lanț mare. El a pus mâna pe balaur, pe șarpele cel vechi, care este diavolul și Satana, și l-a legat pentru o mie de ani … Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos și vor împărăți cu El o mie de ani.” (Apocalipsa 20:1-6).

Israel va fi mântuit și binecuvântat de Domnul în mijlocul neamurilor: Profeție: „Tot în vremea aceea, Israel va fi al treilea, unit cu Egiptul și cu Asiria, ca o binecuvântare în mijlocul pământului. Domnul oștirilor îi va binecuvânta și va zice: Binecuvântat să fie Egiptul, poporul Meu, și Asiria, lucrarea mâinilor Mele, și Israel, moștenirea Mea!” (Isaia 19:24-25). Împlinire viitoare: „Și astfel tot Israelul va fi mântuit, cum este scris: Mântuitorul va veni din Sion și va întoarce neascultarea de la Iacov; căci aceasta este legământul Meu cu ei, când le voi ierta păcatele.” (Romani 11:26-27, citând Isaia 59:20).

După împărăția milenară a lui Mesia pe pământ, Dumnezeu va crea un pământ și ceruri noi: Profeție: „Căci după cum cerurile cele noi și pământul cel nou pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea, zice Domnul, așa vor dăinui și sămânța voastră și numele vostru.” (Isaia 66:22). Împlinire viitoare: „Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră. … Și am auzit un glas tare, care ieșea din scaunul de domnie și zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei și ei vor fi poporul Lui și Dumnezeu Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apocalipsa 21:1-4).

Concluzie: Așa cum profețiile despre prima venire a lui Mesia s-au împlinit întocmai, tot astfel se vor împlini și cele despre la a Doua Sa Venire. Atunci, Iisus va judeca lumea cu dreptate, după cum a răspuns fiecare din noi chemării Sale. Iisus, Yeshua, este Mesia care a murit pe cruce pentru păcatele noastre și a înviat, ca să aducă viață veșnică celor care se pocăiesc și cred Evanghelia. Același Mesia Se va întoarce, de data aceasta ca Rege slăvit, investit cu toată autoritatea lui Dumnezeu, pentru a îndrepta haosul adus de oameni în lume. Acum este timpul, nu amâna. Crede în Domnul Iisus Mesia și vei fi mântuit!

ROMÂNIA ÎN CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL.

 

ROMÂNIA ÎN CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

 În vara anului 1940 România Mare s-a prăbușit. Tragedia a început în iunie când URSS a remis României un ultimatum prin care cerea Basarabia și Bucovina de Nord. Ulterior, la 30 august, Germania și Italia au impus României dictatul de la Viena, prin care Transilvania de nord-vest era cedată Ungariei. Ca o umilire în plus România a cedat Cadrilaterul Bulgariei.

 Regele Carol al II-lea, considerat principalul vinovat pentru dezastrul țării, a abdicat în favoarea fiului său Mihai, dar puterea reală a deținut-o generalul Ion Antonescu.

 Participarea României la cel de-al doilea război mondial cuprinde două etape:

1. Etapa antisovietică, pe frontul de răsărit (22 iunie 1941-23 august 1944):

2. Etapa luptei alături de Coaliția Națiunilor Unite contra Germaniei (24 august 1944-9 mai 1945).

 Conform înțelegerii survenite între Adolf Hitler și Ion Antonescu la întâlnirea din 12 iunie 1941, România trebuia să asigure flancul sudic al frontului de est antisovietic. La ordinul generalului; armata română a trecut Prutul, la 22 iunie 1941. În această fază se urmărea eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, de aceea războiul antisovietic s-a bucurat, pentru moment, de susținere populară. După eliberarea teritoriilor românești ocupate de sovietici, Antonescu a fost de acord să participe în continuare la războiul antisovietic. Această decizie i-a atras critici puternice din partea unor oameni politici, generali și ofițeri. Armata română va înregistra pierderi foarte mari pe frontul de est, mai ales în bătălia de la Stalingrad. După înfrângerea de aici, a devenit clar faptul că Germania va pierde războiul. Mulți oameni politici și militari români au căutat soluții pentru ieșirea din război. Chiar Ion Antonescu a căutat astfel de soluții, dar el nu a fost de acord cu condițiile impuse de sovietici pentru semnarea armistițiului, mai ales recunoașterea pierderilor teritoriale din iunie 1940.

 În contextul creat de ofensiva sovietică pe frontul Iași-Chișinău, la 23 august 1944, regele Mihai I, cu acordul partidelor politice și a armatei, l-a arestat pe Antonescu și a hotărât întoarcerea armelor contra Germaniei, România participând la războiul antihitlerist alături de Națiunile Unite.

 În această etapă, armata română alături de sovietici a eliberat Transilvania de nord-vest. Apoi a participat la luptele de eliberare din Ungaria, - exemplu: marea operațiune de la Budapesta -, apoi, la eliberarea Cehoslovaciei, - amintim luptele din Munții Tatra. Unele unități militare românești au pătruns pe teritoriul Austriei. Bilanțul participării României la războiul contra Germaniei o înscrie pe locul 4 printre membrii Națiunilor Unite.

 Totuși, la Conferința de Pace de la Paris din 1946, România a fost tratată ca stat învins. A trebuit să accepte pierderile teritoriale ale Basarabiei, nordului Bucovinei, ținutului Herța și Cadrilaterului. A trebuit să accepte și plata unor mari despăgubiri de război în favoarea Uniunii Sovietice. Conferința declara nul dictatul de la Viena, Transilvania, în integralitatea sa, fiind recunoscută ca aparținând legitim României, - singurul aspect pozitiv pentru România. Între timp, țara noastră căzuse în sfera de influență sovietică, ca urmare a înțelegerilor secrete dintre Aliați.

TEROAREA UNGUREASCĂ DIN ZONELE TRANSILVANIEI NEOCUPATE, ÎNCĂ, DE ARMATA ROMÂNĂ.

 

TEROAREA UNGUREASCĂ DIN ZONELE TRANSILVANIEI NEOCUPATE, ÎNCĂ, DE ARMATA ROMÂNĂ

 „Ca principală metodă de protest împotriva unirii Transilvaniei cu România, conducătorii maghiari şi secui au folosit asasinatul. Fie că erau de stânga sau de dreapta, aceştia au folosit această practică. Mai mult, pentru a-şi atinge scopul comun, liderii maghiari de stânga şi de dreapta colaborau în acţiunile antiromâneşti. Acest aspect - doar aparent cunoscut - era bine marcat în epocă, fiind chiar subliniat de presa de peste Atlantic. „The New York Times”, în 1919, menţiona: „Toţi aceşti „granzi”, aceşti „Măria Sa” de unguri sunt unul ca şi celălalt. Nici mai buni nici mai răi. Dacă cochetează cu bolşevismul o fac cu scopul să frângă, dacă pot, pe cehoslovaci, români şi slavii de sud şi din distrugerea generală să recreeze vechiul stat unguresc, atâta de intolerant şi de meşteşugit, cu un guvern din, prin şi pentru unguri” (articol reluat în „America”, an XIV, nr. 73, din 29 martie 1919).

 Pe măsură ce crimele au fost cunoscute, ele au fost redate în diferite publicaţii.  „Neamul Românesc”, din 8 ianuarie 1919, sub semnătura lui Volbură Poiană, publică articolul „Crima din Lăpuş”: „În ziua de 5 decembrie 1918 (stil nou), era adunare mare la Lăpuş. Suflarea românească din împrejurimi cu înalt avânt lua parte la sărbătoare. Urechile tuturor s-au deschis să asculte ceea ce n-au ascultat părinţii de veacuri. Se comunicau hotărârile de la Adunarea de la Alba Iulia. Şi era zi de târg în Lăpuş. Îmbrăcaţi în haine mândre de paradă, păşeau stegarii în fruntea mulţimii. Ai fi zis că această mulţime vine să întâmpine pe Iisus Hristos. Ea vine pentru ca să se audă bătaia ceasului Învierii celei de obşte. Părintele Ludu, protopopul, vorbeşte întâiul. El este cel primit şi ascultat cu lacrimi în ochi. Mii de glasuri strigau: „Aşa să trăiască neamul nostru!”. Şi s-au înţeles, şi sufletele tuturor s-au umplut de bucurie mare ... Dar, ochiul dracului pândeşte în umbră. Stegarii se prăbuşesc la pământ. Ţipete, vaiete şi mitraliere răpăiesc. Se prăbuşesc unii peste alţii, sânge pe piatra rece. Cad preoţi, cad învăţători, cad femei şi copii. Mor în marii zori ai luminii. Secuii s-au coborât din Băiuţ. Au ştiut de acea zi mare. Viermele părerii de rău le-a ros inima şi n-o puteau vindeca cu sângele vărsat nevinovat ... Peste 40 (patruzeci) de morţi, mare parte din ei rostogoliţi în apa Lăpuşului, şi mai bine de o sută de răniţi, Se ridică umbra lui Vasile Filip. Om tânăr, român adevărat, ostaş vrednic, şi-o dat sfârşitul de-o potrivă cu Horea şi Cloşca. L-au prins în noaptea aceea, spre 6 decembrie ... El striga: ”Trăiască România Mare!”. Şi l-au dus în bătăi şi ghionteli până la şcoală. Pălmuit şi scuipat. Acolo lângă morţii întinşi pe pietre, i-au cerut să strige: „Jos România Mare!” Dar el tot mai tare striga dimpotrivă: „Trăiască România Mare!” Şi i-au scos ochii şi el mai tare striga: „Trăiască România Mare!”. Şi i-au sfârtecat buzele şi el: „Trăiască România Mare!” Patruzeci şi patru de împunsături de baionetă în tot curatul lui trup l-au făcut să strige de patruzeci şi patru de ori: „Trăiască România Mare!”... Un glonte l-a culcat peste cadaver”. „Neamul Românesc” din 20 februarie 1919, aducea ştirea arestării vicarului Romulus Marchiş, din Careii Mari, şi a protopopului Anton Băliban, din Unimăt, jud. Satu Mare, de către secui şi încarcerarea lor la Debreţin, împreună cu alţi 16 preoţi din zonă. Acelaşi ziar, la 21 februarie 1919, menţiona faptul că, în Banat, acolo unde armata sârbească se retrăgea, autorităţile ungureşti îşi ocupau vechile locuri în administraţie „săvârşind fărădelegi şi masacre asupra populaţiei româneşti”. Se dădea ca exemplu satul Sardimat, unde fuseseră ucişi trei români şi alţi câteva sute schingiuiţi. În „Neamul Românesc”, din 23 februarie 1919 apare un interviu al lui Ion Clopoţel, redactor şef al ziarului „Românul”, din Arad, refugiat la Bucureşti. Menţiona: „Până sâmbăta trecută, Consiliul Naţional Român de la Arad a putut avea date complete despre 68 cazuri de ucidere, fie prin glonte, fie prin înjunghiere cu baioneta. Răniţii sunt mult mai mulţi şi nu sunt încă număraţi. Măcelurile cele mai mari s-au comis în Şiria, Hălmagiu şi Chişinău (Criş), din judeţul Arad. În „Neamul Românesc”, din 26 februarie 1919 se anunţa că trupele regulate maghiare au atacat comuna românească Săgeţel, din comitatul Bihorului, jefuind şi măcelărind populaţia. Garda Naţională Română a rezistat cu bărbăţie, luptându-se cu trupele ungureşti pe viaţă şi pe moarte. Măcelul a fost groaznic. Sunt peste 50 de români morţi şi 100 răniţi. Din Săgeţel, maghiarii au trecut, jefuind şi omorând la Şerbeşti. Marea comună românească a avut aceeaşi soartă. Românii din jurul Beiuşului se refugiază îngroziţi în munţi.” Teritorii întinse care s-au unit la 1 Decembrie 1918 cu România se aflau, încă sub ocupaţia ungurilor. Contele Karoly, preşedintele guvernului ungar a refuzat să-şi retragă trupele din această zonă, profitând de convenţia încheiată în 13 noiembrie 1918, la Belgrad, considerând Mureşul linie demarcaţională. În zona ocupată de unguri au fost urmăriţi şi vânaţi cei care au participat la adunarea de la Alba Iulia, aşa cum au declarat în ianuarie şi februarie 1919, Petru Tămaş din Poieni, Gheorghe Resteman din Bologa, Aurel Munteanu din Valea Drăganului, acesta din urmă descriind atrocităţile la care s-au dedat duşmanii, mai cu seamă împotriva preoţilor, învăţătorilor şi gardiştilor români. În urma protestelor româneşti a fost mutată linia de demarcaţie pe aliniamentul căii ferate Satu Mare - Oradea - Arad. Dar guvernul lui Karoly mai bine a demisionat, decât să se retragă. Noul guvern prezidat de Şandor Garbai a emis un decret de moblizare generală trimiţând noi forţe militare în zonă, provocând ciocniri şi vărsări de sânge, declarând că Ungaria se află în stare de război cu toate statele vecine de la care are ceva de revendicat. Ungurii înarmaţi au devenit tot mai duri iar gărzile româneşti nu le puteau ţine piept. Poienarii, bologanii, sebişenii şi ciucenii au căutat să-şi apere avutul. Teroarea avea să înceapă în aceste localităţi de către soldaţii din „Gărzile de oţel”, „Gărzile roşii” şi alte elemente care aveau însemnul „Erdelyert” („Pentru Ardeal”). Trimisul Parisului la faţa locului a aflat, din informări, rapoarte şi declaraţii, că în localităţile Valea Drăganului, Poieni, Ciucea, Bologa şi Huedin, au săvârşit atrocităţi soldaţii din Regimentul 21 ungar, Batalionul secuiesc şi foştii jandarmi. Aurel Munteanu, preot în Valea Drăganului scria în 1/14 februarie 1919: „S-au început vremuri grele, din cauza vandalismului săvârşit, ce încă se continuă de trupele ungureşti în retragere spre ţara ungurească”. Documentele din acele zile prezintă liste cu zeci de familii de la care s-au luat alimente, ţesături, îmbrăcăminte, numele celor bătuţi, precum şi a celor omorâţi. Primele victime, care au căzut în 2 ianuarie 1919 au fost doi ţărani din Morlaca, Ioan Cobârzan, un tânăr abia scăpat de armată şi Ioan Lucaciu al Dascălului, omorâţi în Huedin, unu din ei fiind aruncat în focul locomotivei deşi era pe jumătate viu. Alţi morlăcani au rămas cu sechele adânci pentru tot restul vieţii: Teodor Andro bătut până la desfigurare, Anuţa Deac rămasă fără vedere. Armata română aflând de aceste acte de cruzime şi-a grăbit înaintarea spre Huedin, iar armata ungară s-a retras la Poieni, Valea Drăganului, Ciucea şi Bucea. În Ciucea un grup de ţărani din Valea Drăganului a fost prins. Captivii au fost duși în biserică unde au fost dezbrăcaţi şi bătuţi până la sânge, printre ei fiind Nuţu Giurgiu, Luca Giurgiu, Pavel Stanciu şi Petru Giurgiu. În aceeaşi zi, în Poieni armata duşmană s-a izbit de rezistenţa gărzii naţionale româneşti şi 20 de roşiori comandaţi de sergentul Nemeş. A doua zi, la 6 ianuarie 1919, la cererea sublocotenentului român I. Cadar din Ciucea, garda din Valea Drăganului s-a deplasat acolo deoarece câţiva români au fost schingiuiţi. Intervenţia energică a acestora a dus la retragerea armatelor ungureşti la Negreni. Dar în 7 ianuarie garda română şi militarii au făcut imprudenţa de a se retrage, ceea ce a adus la reocuparea localităţii în 8 ianuarie, cu consecinţe dure pentru ciuceni. De aici, ungurii au înaintat la Poieni şi Valea Drăganului. În Drăgan l-au prins pe sergentul Ioan Buce, l-au bătut şi l-au pus să-şi sape singur groapa, i-au tăiat mâinile, l-au străpuns cu baionetele, scoţându-i ochii, l-au lovit peste cap sărindu-i creerii, apoi tâindu-l bucăţi l-au îngropat. La 10 ianuarie 1919 l-au căutat pe preotul Aurel Munteanu care participase la Adunarea de la Alba Iulia ca delegat al Despărţământului Hudin al Astrei, cu gândul să-l lichideze dar negăsindu-l acasă au luat ceea ce se putea lua, iar restul au distrus provocându-i o pagubă de 300.000 coroane. Apoi s-au dedat la prădarea satului luând cereale, haine, obiecte de valore, pe care le-au trimis la Ciucea, Punându-le în vagoane le-au trimis spre vest. Cei care au opus rezistenţă au fost bătuţi, unii omorâţi. Au împuşcat pe tănărul de 17 ani Gavril Giurgiu, pe Gavril Urs de 60 de ani, iar o văduvă de 70 de ani au străpuns-o în inimă cu baioneta pentru că n-a voit să dea ultimul ţol. Au mai fost împuşcaţi, scăpând cu răni adânci: Teodor Giurgiu, Vasile Teuca a Codrii, Teodor Blaga, Ioan Giurgiu şi Ioan Roşca. Ajunşi în comuna Poieni au procedat similar. Printre cei împuşcaţi s-a aflat şi tânărul Mihai Petruţ, despre care, tatăl său declara în 7 februarie 1919: „scotea vitele la apă şi l-au împuşcat în faţa casei”. La data de 1 februarie 1919 ţăranca Irina Tămaş şi-a pierdut doi copii, pe Floarea şi Leontin. Ea a declarat în faţa a 7 martori: „Săcuii ... ne-au ameninţat zi de zi ... că vor nimici satul cu tunurile. În 1 februarie de pe dealul Pleş grenadele şi obuzele răscoleau pământul, un obuz a nimerit casa noastră nimicind-o. În casă era fata mea Floarea, fiul meu Leontin şi bărbatul meu Teodor. Atât Floarea cât şi Leontin au rămas morţi pe loc, bărbatul meu a primit o rană grea la cap şi în partea dreaptă a grumazului. În sat artileria ungurească a nimicit o mulţime de case şi grajduri”. Cea mai cutremurătoare moarte au provocat-o sublocotenentului Gheorghe Tămaş. Acesta încercând să se refugieze a fost prins, şi lângă gară a fost maltratat în mod barbar. Tatăl scria în declaraţia dată că băiatul său la un moment dat „a cerut mai bine să-l împuşte şi să scape mai uşor de chinuri; nu l-au lăsat nici să zică rugăciunea, ba i-a luat şi 3.000 de coroane şi ceasul de aur. A doua zi mi-am găsit fiul îngropat până la brâu, partea superioară a capului era aplecată ajungând fruntea pe pământ. Era acoperit cu pietre, uscături şi gunoi. După ce a fost scos de aici s-a constatat că avea 7 împuşcături în piept şi foale şi cel puţin 20 de împunsături cu baioneta pe întreg corpul ... Nu mi-au permis să plâng în jurul cadavrului, nici să-i facem înmormântare creştinească. Când s-a plâns comandantului ungur a primit replica: „No, vă mai trebuie România Mare? Acum voi veniţi la rând”. Declaraţia este semnată de părinţii victimei şi de 10 martori, din care 3 unguri”. Şi în satul Bologa s-au săvârşit jafuri, bătăi şi schingiuiri, ba şi omoruri, ele fiind descrise într-un proces-verbal din 25 ianuarie 1919, semnat de Aurel Petrişor. Sunt înşirate 16 familii prădate, iar autenticitatea celor înscrise este adeverită cu 10 de semnături.„Întreaga purtare a ungurilor a fost scandaloasă, când luau banii ne ziceau „aceştia sunt bani ungureşti, încoace cu ei, iar voi mergeţi în România Mare să vă dea alţi bani””. Pagubele realizate prin confiscarea bunurilor au fost evaluate la 600.000 coroane. Un alt proces verbal se referă la maltratările, schingiuirile şi omorurile săvârşite în Bologa. George Reșteman, la cei 70 de ani ai săi a fost bătut cu patul puştii până a căzut în nesimţire. Ioan Potra și Ştefan Resteman, la fel. Pe tânărul Dumitru Baci, la care a fost găsit un tricolor „l-au silit să-l mănânce, iar apoi l-au dus legat, la vale şi l-au silit să bea apă după el. L-au lăsat să-şi revină cât de cât îndemându-l să ia calea codrului, ca să-l împuşte în cap.” În casa lui Ioan Brazdă au intrat să pedepsească întreaga familie deoarece a încartiruit membri ai gărzii româneşti. Întrucât Ioan Brazdă şi cei trei copii s-au refugiat în pădure au împuşcat-o pe Maria Brazdă, care, cu răni adânci, a ajuns la spitalul din Huedin unde a fost vizitată de generalul Petain, căruia i-a relatat ororile săvârşite la Bologa. Au mai fost bătuţi: Anica Potra, Anuţa Potra, Crăciun Potra, Ioan Mezei, Teodor Junc, iar pe Teodor Potra a Luchii „l-au împuns de 10 ori cu baioneta, apoi l-au scos în grădină şi l-au împuşcat în cap”. În pădure a fost găsiţi împuşcaţi Gavrilă Urs, Gavril Brazdă şi Simion Pământaş, căruia i-au pus la cap sub formă de cruce puşca. La Bologa bilanţul sinistrului masacru a fost următorul: 8 morţi, 14 bătuţi grav, 15 familii bătute şi jefuite, datele rezultând dintr-un proces-verbal semnat de 27 bologani, cu specificarea: „că cele de mai sus corespund adevărului întărim cu subscrierea proprie şi gata de a depune jurământ”. Prin intervenţia armatei române localităţile Bologa, Poieni şi Valea Drăganului au fost eliberate şi scutite de coşmar. Armatele române au ajuns la Ciucea unde au instalat 18 militari din Regimentul 11 „Siret”. Aceştia, fără să bănuiască o nouă răbufnire a urii ungurilor, pentru că trebuiau să se retragă din Transilvania, au căzut în capcană în ziua de 15 aprilie 1919. Pe înălţimea numită „Parincii”, garda roşie de la Budapesta „au ciuruit şi ucis pe cei 18 militari români” - declaraţie semnată de „doi martori ocular” din Ciucea. Petru Brudaşcu - preşedintele Consiliului naţional local şi Sabin Truţia au descris sinistrul masacru: „Unuia i-au tăiat urechile, străpungându-l cu baioneta. Altuia i-au scos ochii şi l-au străpuns apoi prin gât ... La doi le-au tăiat urechile şi nasul. Pe alţi patru i-au chinuit în modul următor: le-au rupt fălcile, le-au sfâşiat picioarele şi mâinile ... iar la alţi doi le-au sfâşiat stomacul scoţându-le intestinele şi întinzându-le peste gură ... Cadavrele au stat aşa patru zile neînmormântate. În ziua de Sfintele Paşti aproape tot satul a ieşit la locul unde zăceau trupurile schingiuite ale băieţilor noştri.” Lucreţia Barbul a relatat moartea tatălui său: „După ce ne-am instalat oarecum (la Vârfurile) ajutaţi de vecini şi prieteni, cu mobilă şi lucruri de împrumut, eu şi Eugen am plecat să-l căutăm pe tata. La Arad ni s-a spus c-a fost împuşcat în oraşul Mezötur de pe Câmpia ungurească, unde ne-am dus cu autobuzul pus la dispoziţie de vărul meu Eugen Costina. La primăria lui Mezötur am aflat că tata a fost prins în gara Chitihaza de către armata comunistă în retragere şi târât de ei până la Mezötur, unde tribunalul militar prezidat de ofiţerul Francisc Münich l-a condamnat la moarte prin glonţ, ca spion al armatei române, obligându-l să-şi sape singur groapa”. Se cuvine să se mai amintească încă un trist episod: „Când a murit regretatul George Pop de Băseşti (Badea Gheorghe), ungurii aflând această veste, şi, cum linia frontului trecea la câteva sute de metri de sat, au găsit de cuviinţă să tragă cu mitraliera în convoiul mortuar, în 26 februarie 1919”.

 La 13 noiembrie 1918 s-a semnat, la Belgrad, Armistițiul de pe Frontul Balcanic, între generalul francez Franchet d'Esperey, șeful armatei orientale a Antantei, și guvernul ungar. Acțiuni militare de mică anvergură au continuat pentru câteva zile în sudul Ungariei. Armistițiul a stabilit liniile de frontieră între Ungaria, Serbia și România, iar Banatul a intrat sub administrare sârbească, în pofida Convenției de la București din 1916. Crișana și Maramureșul, incluzând orașele Satu Mare, Oradea, Beiuș și Arad, ca dealtfel și centrul Transilvaniei până la râul Mureș, au fost lăsate de generalul francez d’Esperey sub administrație ungară. Ungaria era obligată de puterile Antantei să permită trupelor armatei române să pătrundă în teritoriile transilvănene la est de linia de demarcație aflată de-a lungul Mureșului. Ungariei îi era permis să păstreze doar opt divizii de armată. Trupele dezarmate urmau să se întorcă acasă. Ungurii credeau că acest aranjament ar putea deveni definitiv, pentru a le satisface visul lor al unei Ungarii mari și au continuat să se poarte ca niște stăpâni neîndurători. La comportamentul lor deja înjositor împotriva românilor s-a adăugat și sălbăticia urii împotriva celor cărora erau nevoiți să le cedeze teritorii din „Perla Coroanei”. Încă nu erau convinși că vor ceda tot pământul românesc deținut samavolnic de secole, așa că și-au înăsprit regimul de teroare. Din acea perioadă scurtă de reminiscență a stăpânirii lor au rămas multe mărturii de samavolnicii. Comuna Beliş (Iosika falva) este un sat de moţi în Munţii Apuseni, situat înspre izvorul Someşului, la o depărtare de 35 km de Huedin (jud. Cluj). În anul 1918 peste întreaga regiune era stăpân necontestat magnatul ungur Ioan Urmanczy, de origine armean, cu întinse legături în guvernul de la Budapesta. Proprietăţile lui se întindeau asupra mai multor comune de moţi, cuprinzând cca. 28.000 iugăre, cea mai mare parte păduri de brad de o valoare imensă. În timp ce populaţia românească îşi dădea tributul ei de sânge pe fronturi, sângerând din belşug, aruncată intenţionat în luptele cele mai grele, acasă bătrânii şi femeile erau tributarii lui Urmanczy, iobagi moderni. Alături de aceşti moţi oropsiţi, la exploatările forestiere ale lui Urmanczy şi ale societăţii forestiere „Kalotoszegi” (din Călăţele) mai munceau câteva sute de robi: prizonieri de război sârbi, italieni şi ruşi, trataţi şi mai neomenos decât populaţia băştinaşă. În ziua de 3 noiembrie 1918 proprietarul Ioan Urmanczy aflând că înainte cu trei zile la Budapesta a izbucnit revoluţia, a părăsit castelul de la Beliş plecând la Budapesta. Prizonierii de război de la intreprinderea forestieră din Beliş au lăsat imediat lucrul şi s-au prezentat la direcţiunea intreprinderii, cerând să li se dea alimente de drum şi să fie lăsaţi să plece acasă. Au fost refuzaţi. Furia acestor bieţi oameni a izbucnit atunci împotriva exploata­torilor lor neomenoşi. Au dat asalt magaziei de alimente, au omorât pe magazioner, a luat fiecare din alimente cât a vrut, pe urmă au dat foc întreprinderii şi depozitului de lemn, au jefuit castelul lui Urmanczy şi a doua zi nici urmă nu mai era de ei. La Budapesta Urmanczy a format un detaşament de voluntari care, cum au sosit la Beliş, încep masacrarea moţilor învinuiţi de incendiu şi jaf. Sunt batjocoriţi şi împuşcaţi toţi cei care le-au apărut în cale. Grozăviile comise de detaşament au fost atât de înspăimântătoare, încât au îngrozit pe însuşi căpitanul Ditrich, care a dispus arderea cadavrelor spre a se şterge urmele masacrului oribil. Au fost sechestraţi trei ţărani din comună, care, cu ajutorul unui car cu boi, au adunat cadavrele şi unul dintre ei a fost forţat să le arunce în jăratecul depozitului de cherestea incendiat. Au fost aruncaţi în foc 25 moţi, între care cinci femei. Nu se ştie precis nici azi numărul celor ce au fost asasinaţi. Se ştie însă sigur, că numărul lor a fost mai mare de 45. Iată cum a povestit momentele de groază trăite bătrânul Todea Gheorghe Dadu (64 ani): „Mergând cu soldaţii după mine, de-a lungul drumului am văzut cu groază oameni din sat şi străini împuşcaţi şi rezemaţi de stâlpi. Unii dintre ei aveau câte o sticlă în mână pe care le-o pusese în mâinile lor soldaţii, după ce i-au împuşcat, bătându-şi astfel joc de ei. Am sosit la locul unde astăzi se găseşte crucea. Atunci în acel loc ardea o magazie şi un jăratec înalt de un metru răspândea o căldură ca în iad. Căpitanul a trimis prin comună un car că să adune pe cei împuşcaţi. Ne-au adus 25 de cadavre. Căpitanul s-a răstit la mine: Pe aceştia ai să-i arunci în foc, sau vei fi şi tu împuşcat. Într-o clipă mă trecuseră fiorii morţii. Cadavrele pline de sânge mă făcură să mă gândesc, la copiii mei, care puteau rămâne orfani dacă mă împotriveam. Tremurând, şi ne mai ştiind ce fac, am luat unul şi l-am aruncat în foc. În căldura îngrozitoare, corpul nefericitului s-a umflat într-o clipă, apoi a început să sfârâie şi în câteva momente s-a răspândit un miros pe care n-am să-l uit niciodată care m-a scos din minţi de groază. Am luat apoi al doilea, apoi pe al treilea corp. Unii dintre ei mi se părea că mai mişcau. Ezitam. În momentul următor simţii în coaste vârful ascuţit şi rece al baionetei. Am ridicat corpul, am întors capul în altă parte şi i-am dat drumul în jăratec. Mi se părea că mai aud un geamăt slab, apoi sfârâitul cărnii care ardea. Aşa am aruncat în foc 25 de cadavre. În urmă au mai fost aruncate în jăratec şi altele. Neagu Nicolae (de 71 ani) mărturiseşte că: „Înainte de a fi aruncaţi în foc, morţii au fost jefuiţi de soldaţi. Li s-au luat banii, ceasurile, hainele şi cizmele mai bune ... Soldaţii au continuat să jefuiască pe urmă şi pe la casele oamenilor. Aproape de la toate casele au furat câte ceva. Pentru ca să fure mai lesne înspăimântau lumea, trăgând focuri de armă. Când toţi fugeau îngroziţi la pădure, veneau soldaţii şi tâlhăreau. Lui Neagu Onuţ al Simi i-au furat porcii, hainele şi cismele noi din cui. Tot aşa la Tripon Nicolae al Gligii i-au furat tot din casă, au spart lăzile încuiate şi au luat tot ce era mai de preţ”. Din Bihor, Roman Ciorogariu se adresa Conferinţei de Pace de la Paris cu următoarea doleanţă: „Toată lumea e plină de ştiri alarmante despre stările din Biharia. Fie-ne permis şi nouă, legitimilor reprezentanţi ai poporului românesc, din acest comitat, să dezvăluim adevărata stare din Biharia, ca să se curme abuzul ce se face. Ca din senin ne-am pomenit cu trupe neregulate ungureşti, în diferite culori, dar toate înarmate şi îmbrăcate bine, mai presus de toate turmentate contra românilor. S-a început goana după preoţi şi învăţători români, după steaguri româneşti şi jafuri şi omoruri înfiorătoare. Vizuinile munţilor şi oraşelor s-au umplut de preoţi şi intelectuali refugiaţi, cum au scăpat din ghiarele acelor bande, într-o cămaşă şi o haină, expuşi boalelor, de spaimă şi de frig şi pieirii.”

 Iată câteva exemple, despre cruzimea ungurilor și secuilor, din lucrarea „Calvarul Bihorului”. Se pot extrage din această lucrare numele martirilor, pe localităţi:

„Bălnaca (com. Şuncuiuş). Ţăranii Gheorghe Groza şi Mitru Ungur au fost puşi să-şi sape groapa, apoi i-au împuşcat.

Beiuş. Dr. Ioan Ciordaş şi dr. Nicolae Bolcaş. În noaptea de 7 aprilie 1919, fură ridicaţi de la casele lor, şi cu un tren special, format numai pentru ei, au fost duşi în satul Lunca, la 19 km. depărtare de Beiuş, şi în cursul acelei nopţi, mutilaţi în modul cel mai neomenesc, cu ochii scoşi şi capetele zdrobite; încă vii fură aruncaţi, într-o groapă săpată în albia pârâului Vărzarilor, ce curge sub grădinile gospodarilor din Lunca. Dezgropaţi după sosirea armatei române, erau înfiorător maltrataţi. Ceafa şi aproape corpul întreg a fost zdrobit într-un mod bestial. Creer, oase, păr şi sânge, erau amestecate. Mâna dreaptă (a lui Ciordaş) era frântă în mai multe locuri iar ochii erau scoşi”.
Beliu (com. în jud. Arad). În ziua de 4 nov. 1918, locuitorul Mateoc Nicolaie, tată a 3 copii, a fost împuşcat pe podul din mijlocul comunei, de către comandantul gardei maghiare, Mezei Silard (român ungurizat, învăţător în sat).

Beznea (Delureni, com. Bratea). A fost ucis Brânduş Mihai, ţăran, în etate de 45 de ani, pentru că n-a voit să dea căruţa bolşevicilor.

Bârtin (com. Vadu Crişului). A fost împuşcat judele comunal (primarul) Dumitru Bolojan. Vina: „se împotrivise soldaţilor bolşevizaţi care rechiziţionau tot ce găseau în sat”.
Bojei. La 8 febr. 1919, baionetele călăilor au însuliţat trupul învăţătorului şi teologului Vasile Filip. Patul puştii îi sfarmă oasele. Schingiuitorii îl batjocurau: „strigă Trăiască România Mare”. Glasul stins al martirului şoptea „Trăiască România Mare!”
Bratca: Ţăranii fruntaşi David Ţepele şi Dumitru Ţepele săpau o groapă în care gândeau să-şi ascundă averea. Surprinşi de soldaţii unguri li s-au tăiat urechile şi nasul. Coşul pieptului a fost străpuns cu baioneta şi au fost îngropaţi pe jumătate vii. Au fost acuzaţi că sapă tranşee pentru români, au fost îngropaţi într-o groapă de nisip cu picioarele afară.
Câmp (azi în componența orașului Vaşcău). Fruntaşul Vasile Radac a lui Ionuţ, întorcându-se acasă de la târgul din Vaşcău, fu împuşcat de unguri.

Câmpanii de Jos. Au fost împuşcaţi ţăranii Tănase Pele-Puiu şi Tănase Pele-Bibu la 11 nov. 1918, după ce au fost batjocoriţi, au fost duşi pe hotar şi împuşcaţi ca nişte câini.
Câmpanii de Sus. Au fost împuşcaţi ca şi cei din Câmpanii de Jos (şi odată cu ei) Ion Pele a Neamţului şi Ilie Cismaş al Naşului

Ceica. În gară, licenţiatul în litere Sever Alexandru Pele, locotenent în rezervă, care a organizat garda naţională din Tinca, a fost crunt bătut de secui. Trupul ciuntit n-a rezistat. A murit în clinica din Cluj. 

Ciutelec (sat. în com. Tenteu). Teodor Mogdaciu, ucis în curte la jupân Itic, şi Ioan Sorca, împuşcat sub ochii familiei.

Cristiorul de Jos. Au murit, bătuţi fiind de secui: Filimon Dolog a Creţului şi Mihai Dolog.
Cristiorul de Sus. Fetiţa Elene Tomşa a Ionuţului-Hundroaie, de 14 ani, a fost împuşcată pentru că îşi apărase cinstea. Ducându-se la moară fu surprinsă în drum de secui, în vinerea Floriilor, din anul 1919. Românca ştiu să-şi apere cinstea cu un adevărat eroism şi scăpând din mâinile lor fu luată la ţintă şi doborâtă.

Dijir (în com. Abram, jud. Bihor). La 1/14 faur 1919, soldaţii secui sub conducerea ofiţerilor l-au bătut şi împuşcat pe preotul greco-catolic Mihaiu Dănilă şi după aceea i-au devastat casa.

Finiş. Gheorghe Palcuţ a fost delegat al sătenilor din Finiş la Alba Iulia, primarul comunei a fost omorât de unguri. Om de carte, rătăcit speriat prin codrii, urmărit ca o fiară sălbatică. Bolşevicii l-au chemat în sat sub cuvânt de onoare că nu i se va întâmpla nimic. L-a adus, desigur şi dorul celor 3 copii mici. Dar în ziua de 17 aprilie 1919, fu împuşcat pe loc, imediat după prezentare. Mergea cu soţia să facă târguieli de Paşti, la Beiuş … prin înscenarea unui tărcăian cu numele Ioan Gyuli, este prins de soldaţii secui-bolşevici şi executat.

Haieu (Sânmartin Oradea). În acest sat a fost asasinată Maria Bara … pentru că era româncă şi a vorbit româneşte.

Hotar (com. Ţetechea). Morarul Moise Grec a lui Dinuţ, originar din Seghişte, om cu vază, ştiutor de carte, sfătuitorul şi îndrumătorul sătenilor, fu ridicat în ziua de 10 nov. 1918 de la casa sa, dus lângă Criş şi împuşcat.

Lugaşul de Jos. Garda maghiară s-a răzbunat asupra familiei Ilea, care trimisese un delegat la Alba Iulia. În luna dec. 1918 ungurii se răzbună pentru faptele harnicului student Ilea Teodor … care s-a întors de la Alba-Iulia. O ceată de gardişti unguri l-au legat pe tatăl Ilea Teodor, pe fii săi Teodor, Gavril, Dumitru şi Florian. I-au lovit cu baionetele. În urma acestor lovituri tatăl Teodor a murit. În ziua de 18 aprilie 1919 tânărul fruntaş Bica Florian, de 34 de ani, a fost pus la ţarină de bolşevicii aflaţi în retragere, aceştia au voit să-i ia caii omului, tânărul s-a opus, din cauza asta bolşevicii s-au revoltat şi prin lovituri de baionete şi împuşcare au ucis pe bunul om şi caii lui.
Mădăraş. Fu împuşcat în căruţa sa cu care ducea lemne de foc acasă, Iosif Silaghi Oargă.
Nimăeşti (com. Curăţele). A fost executat în grădina Cazărmilor - din Beiuş - flăcăul Constantin Cucu din Nimăieşti.

Olcea. La 11 nov. 1918 s-a tras în populaţie şi au rămas doi morţi şi mai mulţi răniţi.
Păntăşeşti (com. Drăgăneşti). Ungurii din Tărcaia, oameni de încredere ai soldaţilor secui stabiliţi în regiune, au dat foc comunei Drăgăneşti, au încercat să facă acelaşi lucru şi la Totoreni, iar cu puţin timp înainte de trecerea armatei române în zonă au pătruns în localitatea Păntăşeşti unde au tăiat sânii femeii Iovan Ana, care în urmă a fost ucisă prin plumb.

Pocei. În 3 martie 1919, pe trenul care pleca din Pocei spre Oradea, Mihai Feruţ, locuitor din Pocei a vorbit cu un român în tren româneşte. Soldaţii maghiari înţelegând că el vorbeşte româneşte, l-au atacat şi bătut cu patul puştii în urmă au deschis fereastra şi la comandă l-au dat pe fereastră afară din tren când mergea trenul cu cea mai mare viteză. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu el. 

Poieni. Ţăranul Gheorghe Tămaş numai cu o mână (era invalid de război) a fost îngropat în pământ până la gât şi împuns cu baionetele, iar când mai era o slabă licărire de viaţă în trupul său i-au adus părinţii ca să fie împuşcat înaintea lor.
Poiana. Micula Pătruţ a popii zis Hopa, fu împuşcat. Vitele i s-au furat şi tăiate pentru bolşevici.
Satu Barbă (com. Abram). Aici au fost schingiuiţi românii Farcaş Ioan şi Chergi Ioan.
Sălişte de Vaşcău. Au fost împuşcaţi olarii Toma Petrişor a Hucului şi Gheorghe Tulran a Dighii. Fiind duşi la târg cu oale, au fost prinşi şi împuşcaţi lângă Lazuri de Hălmagiu, unde mai târziu au fost găsiţi de păstori şi îngropaţi.

Sânlazăr. Fruntaşul sătean Florian Popovici a fost asasinat în modul cel mai odios de către garda ungurească bolşevică. I s-au împlântat baionetele în umeri şi coaste şi a fost hărţuit şi purtat pe uliţi până la nesimţire, apoi împuşcat în curtea sa, în faţa soţiei şi a copiilor micuţi, pentru faptul că a crezut în venirea românilor pe plaiurile lui, încingând la brâu tricolorul românesc.

Sebiş (de Beiuş). Ioan Pop a lui Osel, voind să meargă la moară, la Negru, în comuna Drăgăneşti, s-a întâlnit cu armata ungară, a fost împuşcat şi a doua zi a murit.
Sighistel. Primii patru români de aici, ucişi: Sofron Baicu, Teodor Pele, Macsim Zoica şi Sandre Zoica. Au urmat Ştefan lui Simion, din Băiţa omorât de o schijă de grenadă, Ghergar Vasile, tot din Băiţa împuşcat, Paşca Ilie a Ciontului în vârstă de 60 de ani, omorât de gloanţe, lângă gospodărie ce s-a făcută scrum, Tuduc Costan a Licuţii, de 73 ani, împuşcat şi ars cu casă cu tot, Boldor Vasile, ars de viu cu casă cu tot, Boldor Măriuca, arsă de vie, Roman Măriuca, arsă, i s-a găsit numai cenuşa şi câteva oase, Haneş Ileana, de 60 de ani, împunsă cu baioneta şi arsă, Paşca Anisie a lui Costi, împunsă cu baioneta şi arsă.

Sohodolul de Vaşcău. La 17 aprilie 1919 este ucis Ştefan Stoiţa a Marcului de către unguri şi secui care se retrăgeau din faţa ofensivei române.

Iliad. A fost ucis un ţăran. 

Tărcaia. În sâmbăta Paştilor, 19 aprilie 1919, când între trupele române şi unităţi ale armatei ungare-secuieşti se dădeau lupte pentru Tărcaia, a fost ucis un căpitan român de către bolşevicii din Tărcaia.

Ţeţechea. A fost împuşcat Teodor Corb, iar mama sa Gui Rusandra şi fiul Gaşpar au fost străpunşi cu baioneta.

Ţigăneşti. A fost asasinată femeia lui Ioan Hogea. 

Vaşcău. Nicolae Bogdan, om cu şcoală, directorul băncii „Şoimul” fu ucis lângă Lunca.”