RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ÎN SECOLELE XIX-XX - PRIMA PARTE.

 

RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ÎN SECOLELE XIX-XX - PRIMA PARTE

1. CONGRESUL DE LA VIENA ŞI SISTEMUL CONCERTULUI EUROPEAN,1814-1848 - Prima parte:

1.1. Transformări internaţionale în Vechiul Regim:

 Secolul al XIX-lea poate fi considerat ultima perioadă în care Europa a reprezentat centrul lumii cunoscute. Spre deosebire de modernitatea timpurie, veacul XIX, în materie de relaţii internaţionale, a fost unul al oamenilor de stat preocupaţi nu atât de credinţă ori de ideea monarhiei universale, cât de apărarea şi menţinerea echilibrului de putere. A fost secolul impulsului naţionalist şi al unei revoluţii europene, iar generaţiile contemporane l-au perceput probabil ca fiind o epocă a furtunii şi răsculării. Cu toate acestea, veacul XIX a fost unul surprinzător de stabil în planul afacerilor internaţionale. Comparativ nu atât cu haosul şi dezastrele secolului următor, cât cu secolele ce l-au precedat. Şi asta pentru că Vechiul Regim (XVII-XVIII), - epoca monarhiei de drept divin şi a construcţiei statului modern -, n-a cunoscut nici pe departe o armonie şi stabilitate divine. În fapt, actorii principali ai sistemului statal european au urcat şi au coborât de pe scena relaţiilor internaţionale cu rapiditate ameţitoare. Dintre Puterile aşezate indiscutabil în rândul celor Mari la Congresul de pace din Westfalia în 1648, trei - Suedia, Republica Provinciilor Unite (Olanda) şi Spania - au încetat a mai fi Mari Puteri, în timp ce una - Polonia - a încetat să mai existe, înainte de sfârşitul secolului al XVIII-lea. Locul lor a fost luat de Rusia - imperiul nebuloasă - şi Prusia, două state aproape necunoscute cu o sută de ani mai înainte. În ciuda caracterului său revoluţionar, ori poate tocmai de aceea, secolul XIX n-a cunoscut astfel de răsturnări de situaţie şi de şansă. Marile Puteri care au declanşat Primul Război Mondial în 1914 au fost Marile Puteri ce organizaseră Congresul de la Viena în 1814-1815. Prusia îşi schimbase numele în Germania, însă afară de asta, Metternich şi Castlereagh, Talleyrand şi Ţarul Alexandru I ar fi recunoscut fără greutate amprentele europene. E adevărat, cele „Cinci Mari Puteri” aveau să devină şase în 1861 prin adăugarea Italiei, şapte chiar în 1878 odată cu acceptarea Turciei; totuşi, cancelarul von Bismarck, vorbea încă în 1882 de existenţa a doar cinci Mari Puteri, Italia nefiind considerată esenţială nici măcar pentru cele mai precare momente ale echilibrului european. Franceza era încă limba preferată a diplomaţiei cu toate că pierdea serios teren. Diplomaţii prusaci şi cei austrieci vor înceta să mai corespondeze cu propriile Ministere în limba franceză către 1860, italienii nu o vor face însă decât la începutul anilor ’90, în timp ce ruşii vor continua să-şi scrie rapoartele în franceză până în preajma Conflagraţiei Mondiale. Secolul al XIX-lea a fost însă martorul unei graduale profesionalizări a diplomaţiei. Apariţia statului modern cu structura sa birocratică complexă şi centralizată a dus la crearea Serviciilor Externe cu cariere regulare şi norme privind problematici ca recrutarea, educarea, promovarea, plata şi pensionarea personalului diplomatic.

1.2. Congresul de la Viena şi noul echilibru european:

 După prăbuşirea imperiului napoleonian, reconfigurarea hărţii europene a fost decisă în cadrul Congresului de la Viena unde, între 1 noiembrie 1814 şi 9 iunie 1815, s-au reunit reprezentanţii puterilor învingătoare (Austria, Rusia, Prusia şi Marea Britanie) alături de alţi 217 de plenipotenţiari mandataţi de Entităţile Suverane Europene, de la Principatele italiene şi Oraşele Libere Germane până la Ordinul Cavalerilor Teutoni şi cel suveran al Cavalerilor de Malta. Principele Klemens L. W. von Metternich (1773-1859), Ministrul Afacerilor Externe al guvernului austriac, cel care avea să joace un rol de prim plan în negocierile privind stabilirea unui nou echilibru internaţional, a fost amfitrionul tuturor acestor oaspeţi, primiţi cu fast şi magnificienţă. Însăşi compozitorul Ludwig van Beethoven, prin intermediul premierei operei Fidelio, şi-a pus muzica în serviciul Noii Ordini. Dincolo însă de toată această logistică impresionantă, Congresul de la Viena, graţie sesiunilor plenare, a activităţii comitetelor specializate şi a celor 41 de reuniuni ale celor Cinci Mari Puteri (puterile aliate şi Franţa) - „forţa ce guverna şi avea să guverneze Europa” - a sfârşit prin a redesena sistemul internaţional european, noua realitate geopolitică şi teritorială fiind sintetizată în cele 121 de articole ale Actului final de la Viena (9 iunie 1815). Sistemul internaţional european după colapsul imperiului napoleonian este unul marcat de opoziţia fundamentală dintre Marea Britanie şi Rusia, puteri preponderente în Europa (ceea ce nu echivalează însă cu o dublă hegemonie). Interesul general a fost acela al stabilirii unei păci „durabile şi juste”. În lipsa războiului dintre Marile Puteri şi datorită absenţei Puterilor revizioniste existau condiţii favorabile realizării acestui obiectiv.

Actorii de prim rang la Viena şi interesele lor:

Marea Britanie: promovează o politică externă realistă, empirică care evită declaraţiile de principii. La momentul respectiv reprezintă singurul Imperiu colonial având puncte de sprijin în întreaga lume cunoscută. Deţine supremaţia navală incontestabilă. Este interesată generic de afirmarea puterii sale maritime (obţinerea de baze şi poziţii strategice suplimentare) şi de apărarea echilibrului de forţe continental. Va căuta să preîntâmpine hegemonia rusă pe continent folosindu-se de o dublă barieră germanică: Prusia şi Austria. Adeptă a status-quo-ului teritorial, nu acordă deocamdată o atenţie specială naţionalismelor. Este interesată, din raţiuni economico-comerciale, de soarta imperiului colonial spaniol care înseamnă potenţiale pieţe de desfacere latino-americane. În esenţă, din aceleaşi considerente este interesată de menţinerea integrităţii Imperiului Otoman care apără „Drumul Mătăsii” şi blochează expansiunea rusă spre Strâmtori şi accesul în Mediterana Orientală.

Rusia - „Imperiul nebuloasă”: Este o Mare Putere prin ostentaţie, prin dimensiunile terestre şi capacităţile demografice. Caută supremaţia continentală, nu în mod necesar în formula cuceririlor teritoriale ci în aceea a asigurări unui rol de arbitru al sistemului. În imediata proximitate, strategia vis-à-vis de Imperiul Otoman înseamnă, în esenţă, obţinerea liberului pasaj prin Strâmtori - Bosfor şi Dardanele - respectiv a accesului la Mediterana, interdependente şi reclamate de interesele comerciale şi militar-strategice. În zona Pacificului interesele sale vizează Alaska, California şi aria Vancouver-ului.

Austria: Conglomerat etnic instabil, prezintă riscul unor mişcări naţionale şi revoluţionare. Se află într-un declin relativ de putere în raport cu Rusia. Este interesată de consolidarea poziţiilor de preponderenţă în Peninsula Italică şi în zona danubiană - germană - în cel din urmă caz pe principiul armonizării şi nu al unificării.

Prusia: Puterea gardiană a Rinului, constituie unul dintre elementele esenţiale ale „cordonului sanitar” ce înconjoară Franţa după înfrângerea lui Napoleon I. Se opune preponderenţei austriece în spaţiul german fără a avea însă capacităţile necesare pentru a rivaliza cu Imperiul Habsburgic. Este interesată de accesul la Marea Nordului în defavoarea Hanovrei, legată dinastic şi geostrategic de Marea Britanie. Având teritoriile separate prin „Culoarul Wesser-ului” - protejat de Actul Federal, este în căutarea propriei unităţi geografice.

Franţa: Este interesată de consolidarea regimului intern şi eliminarea cât mai rapidă a ocupaţiei străine. Urmăreşte reintegrarea în sistemul internaţional în postura de Mare Putere pentru a-şi satisface amorul propriu naţional şi pentru consolidarea monarhiei restaurate.

Antagonismele:

 Marile Puteri au însă interese divergente şi se confruntă la nivel diplomatic. Generic, se pot identifica ca înfruntări substanţiale, cu potenţial impact destabilizator asupra balanţei de putere, cele ce opun în plan general european Marea Britanie Rusiei, precum şi cea dintre Prusia şi Austria, în spaţiul german.

Protagoniştii principali ai Congresului:

Alexandru I, Ţarul Rusiei (1801-1825): Spirit strălucitor dar superficial, vanitos, este caracterizat de un orgoliu aproape maladiv ce se traduce în nevoia de a-şi lega numele de o operă importantă. Caută să joace rolul de arbitru în Europa, simbol al unei hegemonii moderate a Rusiei. Deşi are la dispoziţie o armată impresionantă prin dimensiuni şi traversează o perioadă de stabilitate internă, se simte ameninţat de o posibilă coaliţie franco-austro-britanică cu funcţie anti-rusă. Identifică, în egală măsură, un potenţial antagonism ruso-prusac în chestiunea Saxei.

Klemens L. W. von Metternich, Ministrul de Externe austriac (1809-1848): Gazda şi moderatorul congresului, se bucură de un mare prestigiu graţie unei solide culturi şi supleţii diplomatice. Conservator, ostil - graţie şi experienţelor personale - oricăror manifestări de tip radical-revoluţionar, este adeptul „îngheţării” ordinii dinastice, politico-sociale şi economice restaurate. Status-quo-ul ce se reface la Viena are, aşadar, în optica sa, o triplă dimensiune: teritorială, politică şi social-economică. El trebuie apărat pe toate cele trei paliere de orice subversiune revoluţionară ori naţională.

Robert Castlereagh, Ministrul Secretar de Stat pentru Afacerile Externe al Marii Britanii (1812-22): Identificat de o fermitate deosebită a caracterului, curaj civic, vigoare a vederilor, realism, a demonstrat pe parcursul congresului o autoritate excepţională. A fost unul dintre cei mai importanţi inspiratori şi campioni ai sistemului concertat ca şi instrument de gestionare a relaţiilor internaţionale.

Charles-Maurice, principe de Talleyrand-Périgord, Ministrul de Externe şi prim-plenipotenţiar al Franţei lui Ludovic al XVIII-lea (1754-1838): Politicianul corupt ce coabitează perfect cu diplomatul abil. Ministru al Consulatului şi mai apoi al Imperiului napoleonian, între 1799 şi 1807, artizan în 1814 al revenirii Bourbonilor, Talleyrand va reuşi să convingă Congresul că perspectiva unei Franţe umilite şi sensibil slăbite, în mijlocul Europei, ar fi ridicat serioase probleme în calea restaurării acelui echilibru internaţional spre care conferinţa ţintea. Participă la Congres nu doar ca reprezentant al Franţei ci şi ca purtător de cuvânt al Puterilor de rang mediu şi secund de genul Spaniei, Suediei şi Portugaliei. În special în prima fază a Congresului va specula abil pe marginea divergenţelor dintre învingători, în special a celor privind chestiunea Saxei, reuşind chiar perfectarea unui tratat secret cu Marea Britanie şi Austria de orientare anti-rusă şi anti-prusacă. Revenirea lui Napoleon I şi cele „100 de zile” vor anula însă mare parte din aceste succese diplomatice.

Ducele de Richelieu, Ministru de Externe francez, între 1815-1823: Succesorul prinţului Talleyrand, prieten personal al Ţarului Alexandru I, exilat în Rusia în vremea Revoluţiei şi a Imperiului, fost guvernator de Odessa. Va urmări aplicarea strictă a celui de al doilea Tratat de pace de la Paris. Iniţiativei sale directe i se va datora reunirea celui de al doilea Congres, cel de la Aix-la-Chapelle (1818) ce pune capăt ocupaţiei militare în spaţiul francez şi sancţionează readmiterea Franţei în sistemul concertat.

 Negociatori pentru Prusia au fost prinţul-cancelar Klaus August von Hardenberg şi von Humbolt, iar pentru Rusia, alături de Ţarul Alexandru I, Ministrul de Externe, Nesselrode şi ambasadorul la Viena, Rasumovski.

Temele esenţiale ale Congresului:

Principiile:

Principiul echilibrului de forţe: esenţial pentru stabilitatea sistemului internaţional, presupunea, în puţine cuvinte, prevenirea hegemoniei unipolare sau multipolare. Altfel spus, niciuna dintre Puteri nu trebuia să ajungă în poziţia de a putea impune voinţa sa tuturor celorlalte. Deliberările Congresului de la Viena pe această temă vor conduce, în intervalul de timp imediat următor, la instrumentalizarea principiului echilibrului de forţe.

Echilibru satisfacţiilor - compensaţiilor (subînţeles): s-a bazat pe consens şi pe adeziunea morală şi a presupus satisfacerea principalelor revendicări ale puterilor de acelaşi ordin prin raportarea la status-quo. Finalitatea a fost absenţa ulterioară a unor puteri revizioniste, respectiv configurarea unui sistem internaţional stabil. Referindu-se la natura şi scopurile principale ale reuniunii de la Viena, cavalerul de Gentz, colaboratorul lui Metternich şi Secretarul Congresului, nota într-un memorandum din 12 februarie 1815 următoarele: „Frazele pompoase de genul „reconstrucţia ordinii sociale”, „regenerarea sistemului politic al Europei”, „pace durabilă bazată pe o justă distribuire a forţei”, etc. sunt pronunţate pentru a linişti poporul şi pentru a da un aspect de demnitate şi măreţie acestei solemne adunări; dar adevăratul scop al Congresului e de a împărţi între învingători prada învinşilor”.

Cod de conduită internaţională: subordonarea interesului naţional interesului general în vederea menţinerii stabilităţii sistemului. „legitime” alungate şi deposedate de Revoluţie şi Imperiu în Domeniile lor istorice, precum şi restaurarea formelor tradiţionale (de dinainte de 1789) de viaţă politică, socială şi economică. Constituie importante excepţii de la aplicarea principiului legitimităţii: dispariţia Sacrului Imperiu Roman de neam German, dispariţia Regatului independent al Poloniei, dispariţia Republicilor tradiţionale italiene (Veneţia, Genova, Lucca), uniunea Norvegiei cu Suedia, crearea unui Regat al Ţărilor de Jos ce se substituie Republicii Provinciilor Unite, nerestituirea insulei Malta Ordinului cavaleresc omonim etc..

Deciziile majore ale Congresului:

Franţa, deşi admisă în rândul factorilor de decizie, a pierdut toate cuceririle Revoluţiei şi Imperiului revenind, într-o primă fază, la frontierele din 1792, după cele „100 de zile”, la cele din 1789. A redobândit în schimb o parte din fostul patrimoniul colonial: Martinique şi Insula Bourbon, plus Guyana franceză de la Portugalia şi Guadelupa de la Suedia. Congresul a sancţionat reîntoarcerea dinastiei de Bourbon pe tronul Franţei, în persoana regelui Ludovic al XVIII-lea (1814-1824). A fost constrânsă, de asemenea, să plătească o despăgubire de război în valoare de 700 de milioane de franci şi să suporte ocupaţia militară până în 1818.

Regatul Ţărilor de Jos: S-a născut prin unificarea fostelor teritorii ale Republicii Provinciilor Unite cu cele belgiene (Flandra, Brabant, Hainaut), plus Marele Ducat de Luxemburg, din iniţiativa şi ca punct esenţial al strategiei britanice continentale, de izolare a Franţei. Raţionamentul geostrategic principal: crearea unui puternic stat tampon care să împiedice pe viitor o eventuală expansiune a Franţei spre Nord. Noul Regat al Ţărilor de Jos a recuperat o parte din posesiunile coloniale ale defunctei Republici a Provinciilor Unite: Java şi Antilele, cedând în schimb, cu titlul de despăgubiri de război, Colonia Capului şi Ceylonul Marii Britanii. Austria a abandonat în acest aranjament teritoriile ereditare belgiene primind în schimb Iliria şi recunoaşterea influenţei exclusive în spaţiul italian. Decizia n-a creat niciun antagonism imediat între Marile Puteri.

Polonia şi Saxa: În cadrul lucrărilor Congresului Rusia a reclamat aproape întreg teritoriul fostului Regat Polonez invocând efortul militar depus în războiul anti-napoleonian. În contra-partidă, Austria a încercat să prevină o atare finalitate: o Polonie dominată total de Rusia. Pe de o parte din teama de un naţionalism polonez activ şi de o contaminare revoluţionară, pe de altă parte pentru că ar fi însemnat o pierdere de putere relativă vis-à-vis de Rusia. Prusia, interesată primordial de spaţiul german a căutat sprijinul Rusiei în chestiunea Saxei, presând în schimb Austria să accepte pretenţiile ruse asupra Poloniei. Austria a căutat la rândul ei sprijinul Prusiei propunând cooperarea în chestiunea Saxei în schimbul cooperării în chestiunea Poloniei.

 Imposibilitatea stabilirii consensului în prima fază a dezbaterilor Congresului a condus la conturarea antagonismelor: Prusia s-a raliat Rusiei în timp ce Austria s-a apropiat de Marea Britanie. Instrumentalizarea acestui antagonism, graţie şi manevrelor abile ale plenipotenţiarului francez, Talleyrand - interesat de scindarea coaliţiei învingătoare - a însemnat Tratatul secret de alianţă defensivă contra Rusiei şi Prusiei semnat de Marea Britanie, Austria şi Franţa la 3 ianuarie 1815.

Echilibrul compensaţiilor: Alexandru I a reuşit să ajungă în cele din urmă la un compromis direct cu Austria, cu prevederea de compensaţii acceptabile pentru Prusia. Împărţirea Poloniei în februarie 1815 a însemnat: crearea oraşului liber Cracovia; apariţia Regatului autonom al Poloniei (2/3 din vechiul regat), plasat sub protectorat rus şi inclus în graniţele imperiului ţarist; Galiţia a revenit Austriei, iar Prusia a primit Posen şi compensaţii - Pomerania suedeză şi teritorii în regiunea Rinului. Prusia a abandonat aşadar Rusiei partea de teritorii poloneze pe care o reclama, obţinând în schimb Thorn, Danzig precum şi jumătatea de nord a Saxoniei, al cărei rege a fost pedepsit astfel pentru spijinul acordat lui Napoleon. Congresul a recunoscut Rusiei achiziţiile teritoriale dobândite anterior în detrimentul Suediei respectiv al Imperiului Otoman: Finlanda, ocupată în 1809 şi Basarabia, în 1812. Imperiul ţarist şi-a împins astfel frontierele cu 400 km. spre Occident.

Germania: Consensul ce s-a conturat pe parcursul lucrărilor Congresului cu privire la spaţiul german a fost: „Nu unei Germanii unificate”, neliniştitoare pentru toţi actorii sistemului, mari sau mici. Sacrul Imperiu Roman de Neam German a fost înlocuit de o Confederaţie Germanică în care preponderenţa revenea Austriei şi Prusiei. Formula aleasă în final a fost aşadar una federală, organismul comun fiind reprezentat de Dieta de la Frankfurt a cărei preşedinţie a revenit Austriei. Pornindu-se de la precedentul napoleonian şi operânduse o decimare administrativă, numărul statelor germane a fost redus de la peste 360 la 39, acela al oraşelor libere de la 51 la 4, Principatele şi Electoratele ecleziastice nefiind restabilite. Anticul Electorat al Hanovrei, ridicat la rangul de regat, a fost restituit Casei Regale britanice cu titlul de feudă ereditară. Au devenit state membre ale Confederaţiei Regatul Ţărilor de Jos, căruia îi fusese atribuit Marele Ducat de Luxemburg, şi Danemarca căreia, în schimbul Norvegiei îi fuseseră cedate Ducatele Holstein şi Lauenburg, sursă de lungi şi grave complicaţii viitoare. Prusia a dobândit astfel controlul în Nordul Germaniei, un control dublu mandatat (formal), în numele Confederaţiei şi al Europei. Austria şi-a consolidat la rându-i poziţia în zona danubiană. Antagonismul austro-prusac a fost evident pe parcursul dezbaterilor, în câteva luni evoluânduse de la o Confederaţie Germanică bazată pe un puternic dualism hegemonic (octombrie 1814) la una fondată pe un dualism informal (mai-iunie 1815). În condiţiile în care Prusiei îi lipseau capacităţile necesare unei rivalităţi deschise cu Austria finalitatea a fost, inevitabil, recunoaşterea preponderenţei Vienei, fapt ce nu a anulat însă hegemonia de facto a celei dintâi în Nordul Confederaţiei. De remarcat: multe dintre statele de rang secund germane au fost iniţial ostile Confederaţiei, modificându-şi poziţia doar ca urmare a presiunilor Marii Britanii.

Spaţiul Italian: Peninsula Italică a fost divizată în şapte entităţi. Dispar Republicile Venezia, Genova şi Lucca. Regatul Sardiniei este restituit lui Vittorio Emanuele di Savoia (1802-1821), fiindu-i anexată Liguria. Zona lombardo-venetă intră în posesiunea Austriei care, de facto, domină şi influenţează politica întregii peninsule. Ducatele Parma, Piacenza, Guastella/Guastalia sunt acordate cu titlu viager Mariei Luiza de Habsburg, Modena Arhiducelui Francisc d’Este, iar Marele Ducat al Toscanei revine Marelui Duce Ferdinand, nepotul împăratului Francisc I de Habsburg. Regatele de Napoli-Sicilia îi sunt restituite lui Ferdinand al IV-lea de Bourbon care devine Regele celor Două Sicilii sub numele de Ferdinand I (1815-1825), statul italian fiind legat de Austria printr-un tratat de alianţă militară. Statul Pontifical, reîntregit cu Legaţia Bologniei şi mare parte din aceea a Ferrarei, i-a fost restituit Papei Pius al VII-lea (1800-1823). Din perspectiva echilibrelor şi a influenţelor geopolitice, Franţa pierde temporar orice pondere în microsistemul italian. Austria, principala beneficiară, face din nordul Italiei nu doar un corp intermediar între ea şi Franţa, ci un real glacis strategic, dominând direct zona Lombardo-Venetă, spaţiul cel mai vast şi mai bogat al peninsulei. Alte decizii privitoare la peninsulă nu crează antagonisme între cele patru Mari Puteri învingătoare: singura insatisfacţie temporară la nivel sistemic ţine de excluderea Franţei şi a Regatului sard.

Marea Britanie nu a avansat pretenţii teritoriale pe continentul european obţinând în schimb recunoaşterea suveranităţii asupra unor puncte strategice ca Insula Malta, Heliogoland, Insulele Ionice (formal, protectoratul fiind recunoscut ulterior printr-un tratat semnat la 5 noiembrie 1815), Capul Bunei Speranţe şi Ceylon (cedate de Regatul Ţărilor de Jos), insulele Mauritius, Tobago, Santa Lucia (cedate de Franţa ca despăgubire de război), Trinidad (cedat de Spania ca despăgubire de război). Graţie achiziţionării insulelor Heliogoland în Marea Nordului şi uniunii personale cu Regatul Hanovrei, guvernul britanic ajunge să dispună şi de importante baze strategice de-a lungul coastelor Europei septentrionale.

Observaţii finale:

 La Congresul de la Viena nu a fost admisă participarea Imperiului Otoman, excludere dorită şi impusă în principal de Rusia ce considera Orientul European drept zonă exclusivă de influenţă.

 Spaţiul elveţian a constituit şi el obiectul dezbaterilor Congresului: numărul cantoanelor a fost sporit de la 19 la 22 prin adăugarea Genevei, Wallis-ului, şi a Neuchâtel-ului. Din raţiuni geostrategice ţinând de apărarea stabilităţii sistemului, Confederaţia Helvetă a fost neutralizată (neutralitate perpetuă) prin decizia unanimă a Marilor Puteri.

 Congresul a dezbătut şi chestiunea comerţului cu sclavi, introdusă în agenda problemelor comune la insistenţele Marii Britanii. Cum un consens în acest sens nu a putut fi atins, în special datorită opoziţiei Franţei, Congresul s-a rezumat să condamne, în februarie 1815, comerţul cu sclavi ca fiind incompatibil cu civilizaţia şi drepturile omului. Până în 1819, Marea Britanie a reuşit să determine Spania şi Portugalia - prin intermediul unor tratate bilaterale - să abolească traficului de sclavi.

 Un comitet special a dezbătut asupra regimului fluviilor europene, Congresul afirmând principiul liberei navigaţii pe fluviile internaţionale Rin, Dunărea şi Vistula.

 Actul final de la Viena a fost semnat de plenipotenţiarii celor cinci Mari Puteri şi de cei ai Spaniei, Portugaliei şi Suediei la 9 iunie 1815. Deşi sigilat simbolic pentru perpetuitate, Congresul n-a avut ambiţia să „îngheţe” definitiv o realitate dată, consemnându-se posibilitatea alterării ulterioare a status-quo-ului teritorial precizat, pe baza consensului unanim al celor patru (cinci din 1818) Mari Puteri (Marea Britanie, Rusia, Austria, Prusia şi Franţa).

1.3. Probleme cu potenţial de risc pentru ordinea stabilită:

Naţionalismul: Idealurile naţionalităţii şi autodeterminării popoarelor, stimulate pe parcursul luptei antinapoleoniene, au rămas străine criteriilor de reglementare şi gestionare a relaţiilor internaţionale. Trasarea frontierelor la Viena a ignorat aproape total tradiţiile, etniile, limba şi cultura popoarelor făcând în multe cazuri imposibilă coincidenţa Stat-Naţiune. Deşi încă lipsite de vigoare în 1815, mişcările naţionale nu vor întârzia să producă efecte perturbatoare pentru sistemul internaţional: spaţiul german (1819) şi italian (1820); războiul de independenţă grec (1821-1823), secesiunea Belgiei (1830) etc..

Liberalismul politic: (opus principiului legitimităţii) vizând afirmarea şi asigurarea libertăţilor naturale şi civile ale individului, propunea - teoretic - reformarea în cadrul Statelor restaurate, fără a pune în discuţie, în mod necesar, status-quo-ul teritorial. În practică, triumful liberalismului politic va conduce la alterarea ordinii stabilite la Viena.

1.4. Construcţia diplomatică a Congresului de la Viena:

1. Tratatul de la Chaumont din 9 martie 1814 ce perfectează alianţa defensivă anti-napoleoniană (pentru 20 de ani) între Marea Britanie, Rusia, Prusia şi Austria.

2. Primul Tratat de pace cu Franţa - Paris, 30 mai 1814 caracterizat de o evidentă clemenţă vis-à-vis de Franţa (restaurarea dinastiei de Bourbon, revenirea la frontierele din 1792, lipsa reparaţiilor de război). Negocierile au vizat şi chestiunile teritoriale generale, problema constituirii unui Mare Regat al Ţărilor de Jos, precum şi o serie aspecte legate de diferendele coloniale.

3. Actul final de la Viena, 9 iunie 1815 - Acordul post-război principal.

4. Sfânta Alianţă: Tratatul/Pactul Sfintei Alianțe (26 septembrie 1815) semnat la Paris din iniţiativa Ţarului Alexandru I, a reunit iniţial Rusia, Austria şi Prusia. Au aderat ulterior, alături de Franţa, majoritatea statelor monarhice cu excepţia Marii Britanii şi a Statului Pontifical. Principiile creştine enunţate au permis Rusiei să menţină excluderea Imperiului Otoman din sistemul european. Documentul, deşi extrem de confuz, s-a dorit a fi baza de pornire pentru construirea unui instrument colectiv de securitate, el auspicând forme de colaborare internaţională la nivel dinastic pe baza matricei creştine comune civilizaţie europene. Pactul va fi instrumentalizat graţie eforturilor cancelarului austriac Metternich, prin afirmarea şi consacrarea parţială a principiului legitimităţii, respectiv a principiului intervenţiei (în afacerile interne ale Statelor Suverane pentru a se preîntâmpina - inclusiv prin recursul la forţa armată - destabilizarea regimurilor legitime de către mişcările naţionale sau radical-revoluţionare). În concret, eforturile artizanilor principali ai Sfintei Alianţe au vizat extinderea obligaţiilor şi responsabilităţilor Marilor Puteri de o asemenea manieră încât să subînţeleagă nu doar apărarea status-quo-ului teritorial stabilit prin Actul final de la Viena, ci şi a ordinii politico-sociale restaurate.

5. Al doilea Tratat de pace cu Franţa - Paris, 20 noiembrie 1815. Conţine clauze mult mai severe, deşi păstrează elementele esenţiale ale primului instrument. Franţa este readusă la frontierele din 1789 şi sunt introduse elemente de control ale puterii franceze: plata unei indemnizaţii de război menită să folosească la construcţia de fortificaţii la frontiera cu Regatul Ţărilor de Jos şi în spaţiul german ce urmau a fi ocupate de o armată coalizată de 150.000 soldaţi, subvenţionată de Franţa.

6. Quadrupla Alianţă: Tratatul Quadruplei Alianțe, - 20 noiembrie 1815 -, instrumentalizează alianţa dintre Marea Britanie, Rusia, Austria şi Prusia, dirijată contra Franţei (reînoirea tratatului de la Chaumont). S-a perfectat la iniţiativa Ministrului britanic de Externe, Castlereagh, ca răspuns la Sfânta Alianţă. Poate fi considerat embrionul sistemului concertat - un instrument de securitate bazat pe sistemul directoratului. La origine, înseamnă o ligă permanentă mandatată să asigure respectarea prevederilor celui de al doilea tratat de la Paris, să împiedice revenirea lui Napoleon I sau a unui membru al familiei sale pe tronul Franţei, şi să ia măsurile necesare în caz de tulburări revoluţionare în spaţiul francez. Evoluţia sa ulterioară va conduce la instituirea unui sistem de conferinţe periodice ale reprezentanţilor celor cinci Mari Puteri, al căror scop - vădit managerial - va fi apărarea stabilităţii sistemului şi asigurare păcii (îndatoriri colective).

1.5. Congresele circumscrise „epocii congresului” (1815-1822):

Aix-la-Chapelle (1818): a pus capăt ocupaţiei militare aliate în Franţa şi a decis admiterea acesteia în concertul European.

Troppau (1820): a fost ocazionat de tulburările revoluţionare de la Napoli. Protocolul de la Troppau, semnat de Rusia, Austria şi Prusia, a instrumentalizat principiul intervenţie, marcând în acelaşi timp prima ruptură deschisă între Marea Britanie şi Sfânta Alianţă - dezavuarea oficială a principiilor Alianţei de către Ministrul britanic de externe, Castlereagh. Franţa s-a asociat poziţiei britanice refuzând să subscrie declaraţia de la Troppau. Austria a eşuat în tentativa de a obţine legitimarea intervenţiei sale militare în Peninsula Italică.

Laybach (1821): a reluat deliberările iniţiate la Troppau privind mişcările revoluţionare din Regatul celor Două Sicilii. Invocând cererea de ajutor adresată Congresului de regele Ferdinand al IV-lea de Bourbon, Austria a obţinut în final asentimentul Rusiei şi al Prusiei pentru o intervenţie militară în sudul peninsulei italice, intervenţie consumată la finele lunii martie 1821.

Verona (1822): Sfânta Alianță s-a reunit pentru a decide în privinţa tulburărilor revoluţionare din Spania mandatând intervenţia militară franceză în peninsulă. Soluţia a fost respinsă şi condamnată de Marea Britanie care a opus un veto decis oricărei extinderi a acţiunii represive la Portugalia. A marcat disocierea definitivă a guvernului englez de politica Sfintei Alianţe.

UN AN CU NICUȘOR/PSIHIȘOR.

 

UN AN CU NICUȘOR/PSIHIȘOR

 La un an, - 18 mai -, de când Nicușor Dan a câștigat turul doi al alegerilor prezidențiale, bilanțul său politic arată foarte diferit față de imaginea de candidat anti-sistem, energic, reformist și tehnocrat pe care și-a (i-au) construit-o în campanie. Dacă începutul mandatului a fost dominat de un uriaș capital de încredere și de speranța unei resetări instituționale, primul an a fost marcat doar de blocaje, amânări, controverse, de refuzuri repetate de a lua decizii majore. Un mandat, am spune, dezastruos și care a adus o premieră absolută: niciodată un președinte nu a fost dat de zid atât de repede exact de cei care l-au susținut cel mai puternic în campanie. Principala critică adusă astăzi lui Nicușor Dan nu este că ar fi făcut prea multe schimbări radicale, ci exact contrariul: că refuză constant să decidă. Cel mai vizibil exemplu este situația de la SRI. România continuă să nu aibă un director la aproape trei ani de la demisia lui Eduard Hellvig, iar la un an de mandat Nicușor Dan nu a reușit să înainteze o nominalizare clară nici pentru SRI, nici pentru SIE. Explicațiile președintelui au devenit aproape repetitive: „la momentul potrivit”, „relativ curând”, „există o inflamare politică”, „sunt consultări”, „să nu ne grăbim”. Însă exact această ezitare permanentă a început să alimenteze suspiciunea că șeful statului fie nu controlează coaliția, fie este pur și simplu incapabil de asumarea unor decizii sensibile.

 Criticii lui Nicușor Dan observă că președintele a transformat temporizarea într-o metodă de guvernare. Practic, marile dosare instituționale sunt împinse înainte prin amânări succesive, fără cost politic imediat, dar și fără rezolvare concretă, ca și fără explicații pertinente. Președintele a refuzat, șocant, prima sa participare la Adunarea Generală a ONU, susținând că nu avea mare lucru de spus acolo, ca și la Forumul de la Davos. Nu a avut nici vizite externe importante, nici primiri de oaspeți cu greutate, iar vizita la Trump (anunțată pentru această lună, în principiu) e o poveste inventată cap-coadă ca să întrețină niște iluzii. Asta, deși a fost singurul șef de stat din UE care a acceptat invitația lui Trump la Consiliul pentru Pace, unde a fost prezentat eronat ca „premierul României”. Niciun alt șef de stat nu a mai girat organismul înființat de Trump ca alternativă privată la ONU. Președintele nu mai spune nimic nici legat de promisiunea prezentării unui așa-zis raport despre anularea alegerilor.

 Un alt scandal major a fost cel legat de numirile din Justiție. Deși o parte importantă a electoratului său aștepta o ruptură față de vechile compromisuri politice, Nicușor Dan a fost criticat inclusiv de foști susținători și de zona reformistă după validarea unor propuneri controversate pentru vârful parchetelor. Mai ales apărarea publică a unor procurori contestați în spațiul public a produs șoc în propriul electorat. Pentru mulți dintre cei care l-au votat tocmai pentru promisiunea unei reforme morale a statului, discursul președintelui a semănat mai degrabă cu reflexele clasice ale establishmentului pe care promisese că îl va schimba.

 Nicușor Dan a anulat recepția de Ziua Europei la care trebuia să participe și președinta PE, Roberta Metsola, invocând contextul politic. Jurnaliști au calificat decizia drept o „gafă majoră” și o nouă „abdicare de la îndatoririle constituționale”, argumentând că prezența la o astfel de ceremonie e pur simbolică și nu ar fi împiedicat gestionarea crizei. Dovadă că am putut avea marele summit B9 fără guvern plin. În paralel, mandatul a fost afectat și de scandaluri de imagine. Controversa fotografiilor din campania prezidențială, în care au apărut numele lui Florian Coldea și acuzații privind manipulări sau operațiuni de campanie, a alimentat suspiciuni privind existența unor conexiuni între zona serviciilor și cercul prezidențial.

 Gestionarea crizelor guvernamentale e la fel de defectuoasă. Căderea guvernului Bolojan a dus la consultări interminabile, chiar în afara constituției, la acuzații că negociază prea mult cu PSD și că ezită să susțină mai ferm forțele pro-occidentale (fost pro-europene) care l-au votat. De asemenea, are permanent poziții percepute ca inconsecvente. Declarații pro-occidentale ferme combinate cu acțiuni de echilibrare cu suveraniștii sau PSD, care i-au adus critici din partea USR/PNL pentru lipsă de curaj ori pentru duplicitate. De aici vine o problemă politică mai profundă: Nicușor Dan pare tot mai des perceput ca un președinte captiv între propriul discurs moral și realitatea compromisurilor de sistem. În campanie promitea resetare, transparență și meritocrație. În practică însă, primul an de mandat a fost dominat de negocieri opace, echilibre fragile de coaliție și decizii întîrziate. Până și în cazul numirilor la SRI și SIE au apărut informații privind negocieri „la pachet” cu PSD pentru împărțirea funcțiilor-cheie din stat, ca să nu mai vorbim de anunțul unor negocieri de taină pentru numirea procurorilor șefi, ceea ce i-a atras critici dure de la Laura Kovesi.

 Poate cea mai mare problemă a lui Nicușor Dan după primul an este însă alta: senzația de stagnare totală. Spre deosebire de alți președinți care au polarizat prin acțiune excesivă sau scandaluri explozive pe bandă, Nicușor Dan riscă să fie perceput ca un lider al indeciziei cronice, un permanent missing in action. Un președinte care promite permanent că „va urma”, că „se discută”, că „nu e momentul”, care îndeamnă la „calm” fără să livreze rapid decizii, fie ele simbolice sau majore. Iohannis devenise notoriu pentru că nu se grăbea niciodată, la el CSAT se convoca „de urgență” peste o săptămână și mai bine. Nicușor a ridicat ezitările iohanniste la rang de strategie politică definitorie. Iar în politică, vidul de decizie se transformă rapid în pierdere de autoritate. La asta se adaugă ridicolul care, vorba lui Crin Antonescu, în politică ucide mai rău decât corupția. Președintele a devenit rapid cel mai ridicol politician post-decembrist, practic, orice acțiune desfășoară devine sitcom, devine stand-up comedy, imaginile sunt decupate și fac turul rețelelor sociale, de cele mai multe ori cu fundal sonor artificial de hohote de râs. Președintele mult prea râzăreț și prea de râs al României, nedespărțit de agendă și rucsăcel, lasă mereu impresia că e un copil de 13-14 ani în trupul unui aproape sexagenar. Exact ce ne „trebuia” într-unul dintre cele mai grele momente ale Europei de după război și într-o criză națională economico-socială, ca și politică, de mari proporții.

 La un an de la victoria sa electorală, întrebarea care începe să apară inclusiv printre foștii săi susținători nu mai este dacă Nicușor Dan este bine intenționat. Mulți încă îi acordă această prezumție. Întrebarea este dacă are o minimă forță politică, voință, instinct de putere și capacitatea de a conduce un stat aflat într-o perioadă de crize suprapuse. Pentru că, până acum, bilanțul primului său an de mandat arată mai degrabă un președinte care administrează inerția decât unul care schimbă direcția țării.

IISUS - CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA (Partea a paisprezecea).

 

IISUS - CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA (Partea a paisprezecea)

66. La Ierusalim cu ocazia Sărbătorii Tabernacolelor:

IOAN 7:11-32;

IISUS PREDICĂ ÎN TEMPLU:

 În anii care au trecut de la botezul său, Iisus a devenit o persoană cunoscută. Mii de iudei au văzut miracolele sale şi pretutindeni se vorbea despre lucrările sale. Acum, cu ocazia Sărbătorii Tabernacolelor, sau a Colibelor, care are loc în Ierusalim, mulţi oameni îl caută. Părerile cu privire la Iisus sunt împărţite. Unii zic: „Este un om bun”, iar alţii: „Ba nu, ci înşală mulţimea” (Ioan 7:12). S-a vorbit mult despre El în primele zile ale sărbătorii. Totuşi, nimeni nu are curajul să-i ia apărarea în public. Oamenii se tem de reacţia conducătorilor iudei. Pe la jumătatea sărbătorii, Iisus vine la templu. Mulţi dintre cei prezenţi sunt uimiţi de modul impresionant în care predică El. Iisus nu a urmat şcoli rabinice, prin urmare, iudeii se întreabă: „Cum de ştie omul acesta carte (adică Scripturile), când n-a studiat în şcoli?” (Ioan 7:15). Iisus le explică: „Învăţătura pe care o predau Eu nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis. Dacă vrea cineva să facă voinţa Sa, va şti dacă această învăţătură este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine” (Ioan 7:16, 17). Învăţătura lui Iisus este în armonie cu Legea lui Dumnezeu, aşadar, ar trebui să fie evident că El caută gloria lui Dumnezeu, nu gloria Sa. Apoi Iisus spune: „Nu v-a dat Moise Legea? Dar niciunul dintre voi n-ascultă de Lege. De ce căutaţi să mă omorâţi?”. Unii oameni din mulţime, probabil unii care nu sunt din Ierusalim, nu ştiu că Iisus s-a aflat în acest pericol. Li se pare de neconceput ca cineva să vrea să ucidă un învăţător ca el. De aceea, ei cred că ceva este în neregulă cu Iisus dacă susţine aceasta. „Ai demon!”, îi zic ei. „Cine caută să te omoare?” (Ioan 7:19, 20). Realitatea este că, în urmă cu un an şi jumătate, conducătorii iudei au vrut să-l omoare pe Iisus deoarece a vindecat un om în sabat. Iisus foloseşte acum o argumentaţie logică pentru a scoate la iveală că aceştia nu sunt câtuşi de puţin rezonabili. El arată că, potrivit Legii, un copil de sex bărbătesc trebuie să fie circumcis în a opta zi, chiar dacă este sabat. Apoi Iisus le spune: „Dacă un om primeşte circumcizia în sabat pentru ca legea lui Moise să nu fie încălcată, vă mâniaţi atât de tare pe Mine fiindcă am făcut complet sănătos un om în sabat? Nu mai judecaţi după aparenţe, ci judecaţi cu judecată dreaptă!” (Ioan 7:23, 24). Locuitorii Ierusalimului care cunosc situaţia spun: „Nu este acesta omul pe care caută ei (conducătorii) să-l omoare? Şi totuşi, iată că el vorbeşte în public şi ei nu-i spun nimic. Nu cumva au ajuns conducătorii să ştie că acesta este cu adevărat Hristosul?”. Însă de ce nu cred oamenii că Iisus este Hristosul? „Noi ştim de unde este omul acesta, totuşi, când va veni Hristosul, nimeni nu va şti de unde este”, spun ei (Ioan 7:25-27). Chiar acolo, la templu, Iisus le răspunde: „Voi Mă cunoaşteţi şi ştiţi şi de unde sunt. Mai mult decât atât, n-am venit din proprie iniţiativă, iar Cel care M-a trimis există cu adevărat şi voi nu-L cunoaşteţi. Eu îl cunosc, pentru că sunt un reprezentant al său şi El M-a trimis” (Ioan 7:28, 29). După ce Iisus face această declaraţie directă, oamenii încearcă să-l prindă ca să-l arunce în închisoare sau să-l ucidă. Dar încercarea lor eşuează pentru că nu a sosit încă timpul ca Iisus să moară. Totuşi, mulţi manifestă credinţă în Iisus şi pe bună dreptate. Iisus a umblat pe mare, a potolit vântul, a hrănit în mod miraculos mii de oameni cu câteva pâini şi câţiva peşti, i-a vindecat pe bolnavi, a deschis ochii orbilor, i-a făcut pe şchiopi să umble, i-a curăţat pe leproşi şi chiar a readus la viaţă morţi. Da, ei au motive să întrebe: „Când va sosi Hristosul, va face oare mai multe semne decât a făcut omul acesta?” (Ioan 7:31). Când fariseii aud mulţimea spunând aceste lucruri, ei şi preoţii principali trimit nişte gărzi ca să-l aresteze pe Iisus.

67. „Niciun om n-a mai vorbit vreodată aşa”:

IOAN 7:32-52;

SUNT TRIMISE GĂRZI CA SĂ-L ARESTEZE PE IISUS; NICODIM VORBEŞTE ÎN APĂRAREA LUI IISUS:

 Iisus este încă în Ierusalim la Sărbătoarea Tabernacolelor, sau a Colibelor. El se bucură că „mulţi oameni din mulţime cred în El”. Dar acest lucru nu este pe placul conducătorilor religioşi. Ei trimit gărzi, care acţionează asemenea unei poliţii religioase, ca să-L aresteze (Ioan 7:31, 32). Iisus însă nu încearcă să se ascundă. Dimpotrivă, el continuă să predice în public în Ierusalim, spunând: „Mai stau cu voi puţin timp până să mă duc la Cel care m-a trimis. Mă veţi căuta, dar nu mă veţi găsi şi, unde voi fi Eu, voi nu puteţi veni” (Ioan 7:33, 34). Iudeii nu înţeleg despre ce vorbeşte Iisus, prin urmare, îşi zic unul altuia: „Unde are de gând omul acesta să meargă, ca să nu-l găsim? Doar n-are de gând să meargă la iudeii răspândiţi printre greci şi să-i înveţe pe greci! Ce înseamnă cuvintele acestea pe care le-a zis: Mă veţi căuta, dar nu mă veţi găsi şi, unde voi fi eu, voi nu puteţi veni?” (Ioan 7:35, 36). Iisus vorbeşte, de fapt, despre moartea şi învierea sa, apoi, despre înălțarea lui la Cer, unde duşmanii săi nu-l pot urma. Este a şaptea zi a sărbătorii. În fiecare dimineaţă a sărbătorii, un preot scoate apă din bazinul Siloam şi o toarnă într-un vas de unde curge la baza altarului de la templu. Probabil că oamenii se gândesc la această practică atunci când Iisus le spune: „Dacă îi este cuiva sete, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, şuvoaie de apă vie vor curge din lăuntrul lui, aşa cum a spus Scriptura” (Ioan 7:37, 38). Iisus face referire la ce se va întâmpla când discipolii săi vor fi unşi cu Duhul Sfânt şi vor avea perspectiva de a primi viaţă cerească. Această ungere va avea loc după moartea sa. Începând cu ziua Penticostei din anul următor, şuvoaie de apă dătătoare de viaţă se vor revărsa pe măsură ce discipolii unşi cu Duhul Sfânt le vor împărtăşi oamenilor adevărul. Auzind ce afirmă Iisus, unii oameni spun: „Acesta este cu adevărat Profetul!”, referindu-se la profetul mai mare decât Moise care a fost prezis. Alţii spun: „Acesta este Hristosul!”. Dar alţii zic: „Doar nu din Galileea vine Hristosul? N-a spus Scriptura că Hristosul vine din descendenţa lui David şi din Betleem, satul de unde era David?” (Ioan 7:40-42). Aşadar, oamenii din mulţime au păreri diferite despre Iisus. Deşi unii vor ca Iisus să fie arestat, nimeni nu pune mâna pe el. Când gărzile se întorc la conducătorii religioşi fără Iisus, preoţii principali şi fariseii întreabă: „De ce nu l-aţi adus?”. Gărzile răspund: „Niciun om n-a mai vorbit vreodată aşa”. Înfuriaţi, conducătorii religioşi îi batjocoresc şi îi insultă pe aceşti bărbaţi: „Doar n-aţi fost înşelaţi şi voi? A crezut în el vreunul dintre conducători sau dintre farisei? Dar această mulţime care nu cunoaşte Legea este blestemată” (Ioan 7:45-49). Atunci, Nicodim, fariseu şi membru al Sanhedrinului, îndrăzneşte să vorbească în apărarea lui Iisus. În urmă cu aproximativ doi ani şi jumătate, Nicodim a venit la Iisus noaptea şi şi-a exprimat credinţa în el. Acum Nicodim spune: „Judecă legea noastră un om dacă nu este mai întâi audiat şi dacă nu se cunoaşte ce face el?”. Apărându-se, fariseii răspund: „Doar nu eşti şi tu din Galileea? Cercetează şi vezi că niciun profet nu se va ridica din Galileea” (Ioan 7:51, 52). Scripturile nu spun în mod direct că un profet va veni din Galileea. Cuvântul lui Dumnezeu arată totuşi că Hristosul vine de aici, întrucât s-a profeţit că „o mare lumină” va fi văzută în „Galileea neamurilor” (Isaia 9:1, 2; Matei 4:13-17). În plus, aşa cum a fost prezis, Iisus s-a născut în Betleem şi este un urmaş al lui David. Deşi este posibil ca fariseii să ştie aceasta, ei sunt, probabil, cei responsabili pentru răspândirea multora dintre concepţiile greşite pe care le au oamenii despre Iisus.

68. Fiul lui Dumnezeu este „lumina lumii”:

IOAN 8:12-36;

IISUS EXPLICĂ CINE ESTE FIUL; ÎN CE SENS SUNT IUDEII SCLAVI?

 În ultima zi a Sărbătorii Tabernacolelor, ziua a şaptea, Iisus predică într-o parte a templului numită „trezorerie” (Ioan 8:20; Luca 21:1). Se pare că aceasta se află în Curtea Femeilor, unde oamenii îşi lasă contribuţiile. În timpul sărbătorii, această parte a templului este luminată noaptea într-un mod deosebit. Aici sunt patru lampadare imense, fiecare având patru vase mari, pline cu ulei. Lumina de la aceste lămpi este puternică, astfel că se răspândeşte până departe. Ceea ce spune Iisus le aminteşte, probabil, ascultătorilor săi de acest cadru: „Eu sunt lumina lumii. Cine Mă urmează nu va umbla nicidecum în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8:12). Fariseii nu sunt de acord cu cuvintele lui Iisus şi îi zic: „Tu depui mărturie despre tine. Mărturia ta nu este adevărată”. Atunci Iisus le spune: „Chiar dacă depun mărturie despre Mine, mărturia Mea este adevărată, pentru că Eu ştiu de unde am venit şi unde Mă duc. Dar voi nu ştiţi de unde am venit şi unde Mă duc”. El adaugă: „În Legea voastră este scris: Mărturia a doi oameni este adevărată. Eu depun mărturie despre Mine şi Tatăl, care M-a trimis, depune şi El mărturie despre Mine” (Ioan 8:13-18). Neacceptând argumentaţia sa, fariseii îl întreabă: „Unde este Tatăl tău?”. Iisus le răspunde în mod franc: „Voi nu Mă cunoaşteţi nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu. Dacă M-aţi cunoaşte pe Mine, l-aţi cunoaşte şi pe Tatăl Meu” (Ioan 8:19). Deşi fariseii vor în continuare ca Iisus să fie arestat, nimeni nu pune mâna pe el. Iisus face o afirmaţie pe care a făcut-o şi înainte: „Eu plec şi voi Mă veţi căuta, dar veţi muri în păcatul vostru. Unde merg Eu, voi nu puteţi veni”. Interpretând complet greşit cuvintele lui Iisus, iudeii se întreabă: „Doar n-o să se omoare? Pentru că zice: Unde merg eu, voi nu puteţi veni”. Ei nu înţeleg ce vrea să spună Iisus, deoarece nu ştiu de unde vine el. Iisus explică: „Voi sunteţi din domeniile de jos, Eu sunt din domeniile de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta” (Ioan 8:21-23). Iisus face referire la existenţa sa preumană ca Dumnezeu-Fiul şi la faptul că El este promisul Mesia, sau Hristos, pe care aceşti conducători religioşi ar trebui să-l recunoască. Cu toate acestea, ei îl întreabă cu dispreţ: „Cine eşti tu?” (Ioan 8:25). Văzând că fariseii i se împotrivesc, Iisus le răspunde: „Oare de ce vă mai vorbesc?”. Totuşi, el îndreaptă atenţia asupra Tatălui său şi explică de ce iudeii ar trebui să asculte de Fiul: „Cel care M-a trimis este adevărat şi Eu spun în lume tocmai lucrurile pe care Le-am auzit de la El” (Ioan 8:25, 26). Apoi, Iisus îşi exprimă încrederea în Tatăl său, încredere pe care aceşti iudei nu o au: „Când îl veţi înălţa pe Fiul omului, atunci veţi şti că Eu sunt acela şi că nu fac nimic de la Mine, ci spun lucrurile acestea aşa cum M-a învăţat Tatăl. Cel care M-a trimis este cu Mine; El nu M-a lăsat singur, pentru că fac mereu lucrurile care îi sunt plăcute” (Ioan 8:28, 29). Totuşi, unii iudei manifestă credinţă în Iisus, iar el le spune: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi într-adevăr discipolii Mei. Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va elibera” (Ioan 8:31, 32). Unora li se pare ciudat că Iisus le vorbeşte despre eliberare. Ei obiectează: „Noi suntem urmaşii lui Avraam şi n-am fost niciodată sclavii nimănui. Cum de spui: Veţi fi liberi?”. Iudeii ştiu că au existat perioade în care au fost sub dominaţie străină, dar refuză să fie numiţi sclavi. Iisus însă subliniază că ei sunt totuşi sclavi: „Foarte adevărat vă spun: Oricine practică păcatul este sclav al păcatului” (Ioan 8:33, 34). Refuzând să admită că sunt sclavi ai păcatului, iudeii se află într-o situaţie periculoasă: „Sclavul nu rămâne în casă pentru totdeauna”, explică Iisus, „fiul rămâne pentru totdeauna” (Ioan 8:35). Un sclav nu are dreptul de a moşteni bunurile stăpânului şi poate fi oricând dat afară din casă. Doar un fiu care li s-a născut părinţilor sau a fost adoptat de ei rămâne „pentru totdeauna”, altfel spus, cât timp trăieşte. Prin urmare, adevărul despre Fiul este adevărul care îi eliberează pe oameni pentru totdeauna de păcat şi de moarte. „Dacă Fiul vă eliberează, veţi fi cu adevărat liberi”, declară Iisus (Ioan 8:36).

69. Cine este tatăl lor - Avraam sau Diavolul?

IOAN 8:37-59;

IUDEII SUSŢIN CĂ TATĂL LOR ESTE AVRAAM; IISUS A EXISTAT ÎNAINTE DE AVRAAM:

 Iisus se află încă la Ierusalim pentru Sărbătoarea Tabernacolelor, sau a Colibelor, şi predică adevăruri spirituale importante. Unii iudei prezenţi la sărbătoare tocmai i-au spus: „Noi suntem urmaşii lui Avraam şi n-am fost niciodată sclavii nimănui”. Iisus le răspunde: „Ştiu că sunteţi urmaşii lui Avraam, dar căutaţi să Mă omorâţi, deoarece cuvântul Meu nu pătrunde în voi. Eu spun ce am văzut la Tatăl Meu, iar voi faceţi ce aţi auzit de la tatăl vostru” (Ioan 8:33, 37, 38). Ideea pe care vrea s-o transmită Iisus este clară: Tatăl lui nu este şi tatăl lor. Neştiind la ce se referă el, iudeii spun din nou: „Tatăl nostru este Avraam” (Ioan 8:39; Isaia 41:8). Ei sunt literalmente descendenţii săi şi, prin urmare, consideră că au aceeaşi credinţă ca Avraam, prietenul lui Dumnezeu. Însă Iisus face o afirmaţie neaşteptată: „Dacă sunteţi copiii lui Avraam, faceţi faptele lui Avraam”. Într-adevăr, un fiu îşi imită tatăl. „Dar acum voi căutaţi să Mă omorâţi pe mine”, zice Iisus, „un om care v-a spus adevărul pe care l-a auzit de la Dumnezeu. Avraam n-a făcut aşa”. Apoi Iisus afirmă ceva ce îi nedumereşte: „Voi faceţi faptele tatălui vostru” (Ioan 8:39-41). Iudeii tot nu înţeleg la cine se referă Iisus. Ei pretind că sunt fii legitimi: „Noi nu ne-am născut din fornicaţie. Avem un singur Tată, pe Dumnezeu”. Dar este Dumnezeu cu adevărat Tatăl lor? „Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru”, le spune Iisus, „M-aţi iubi, fiindcă de la Dumnezeu am ieşit şi sunt aici. N-am venit din proprie iniţiativă, ci El M-a trimis”. Iisus pune apoi o întrebare la care şi dă răspunsul: „De ce nu înţelegeţi ce vorbesc? Deoarece nu puteţi asculta cuvântul Meu” (Ioan 8:41-43). Iisus a încercat să le arate care sunt consecinţele dacă îl resping. Dar acum le spune în mod direct: „Voi sunteţi de la tatăl vostru Diavolul şi vreţi să împliniţi dorinţele tatălui vostru”. Cum este tatăl lor? Iisus îi face o descriere cât se poate de potrivită: „El a fost un ucigaş când a început şi n-a rămas ferm în adevăr”. Iisus adaugă: „Cine este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu. De aceea nu ascultaţi, pentru că nu sunteţi de la Dumnezeu” (Ioan 8:44, 47). Această acuzaţie îi înfurie pe iudei, care zic: „Nu spunem noi bine: Eşti samaritean şi ai demon?”. Numindu-l pe Iisus „samaritean”, ei îşi exprimă dispreţul faţă de el. Dar Iisus nu ia în seamă acest calificativ ofensator şi le răspunde: „N-am demon, ci Îmi onorez Tatăl, dar voi Mă dezonoraţi”. Aceasta este o chestiune serioasă, după cum reiese din promisiunea surprinzătoare pe care o face Iisus: „Dacă cineva respectă cuvântul Meu, nu va vedea moartea niciodată”. El nu vrea să spună că apostolii şi alţi continuatori ai săi nu vor muri niciodată, ci că nu vor fi condamnaţi la a doua moarte - moartea veșnică” (Ioan 8:48-51; Apocalipsa 21:8). Iudeii însă dau o interpretare literală cuvintelor lui Iisus, spunând: „Acum ştim că ai demon. Avraam a murit şi profeţii la fel. Dar tu spui: Dacă cineva respectă cuvântul meu, nu va gusta moartea niciodată. Doar nu eşti tu mai mare decât tatăl nostru Avraam, care a murit? … Cine te crezi?” (Ioan 8:52, 53). Evident, Iisus vrea să sublinieze că El este Mesia. În loc să le răspundă direct la întrebarea referitoare la identitatea Sa, El spune: „Dacă Eu mă glorific, gloria Mea nu este nimic. Tatăl Meu este Cel care Mă glorifică, El, despre care spuneţi că este Dumnezeul vostru. Şi totuşi voi nu-l cunoaşteţi. Dar Eu îl cunosc. Şi, dacă aş spune că nu-L cunosc, aş fi ca voi, un mincinos” (Ioan 8:54, 55). Apoi, Iisus face din nou referire la exemplul strămoşului lor fidel: „Tatăl vostru Avraam s-a bucurat mult în speranţa de a vedea ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat”. Da, crezând promisiunea lui Dumnezeu, Avraam a aşteptat cu nerăbdare venirea lui Mesia. „N-ai nici cincizeci de ani şi totuşi l-ai văzut pe Avraam?”, îl întreabă neîncrezători iudeii. Iisus le răspunde: „Foarte adevărat vă spun: Eu Sunt înainte ca Avraam să vină în existenţă”. El se referă la existenţa Sa preumană ca Dumnezeu-Fiul, folosind expresia „Eu Sunt”, asumându-și, practic, numel divin Yahwe/Iehova (Ioan 8:56-58). Înfuriaţi deoarece Iisus susţine că a existat înainte de Avraam, folosind numele divin, iudeii vor să-l lapideze. Dar Iisus scapă teafăr.

70. Iisus vindecă un orb din naştere:

IOAN 9:1-18;

UN CERŞETOR ORB DIN NAŞTERE ESTE VINDECAT:

 Este sabat. Iisus se află încă în Ierusalim. Mergând prin oraş, el şi discipolii săi văd un cerşetor care este orb din naştere. Discipolii îl întreabă pe Iisus: „Rabi, cine a păcătuit, omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” (Ioan 9:2). Iisus le răspunde: „Nici omul acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci a fost aşa pentru ca lucrările lui Dumnezeu să fie dezvăluite în el” (Ioan 9:3). Aşadar, bărbatul nu s-a născut orb deoarece el sau părinţii lui se făceau vinovaţi de vreo greşeală sau de vreun păcat. Din cauza păcatului adamic, toţi oamenii moştenesc imperfecţiunea şi se pot naşte cu anumite defecte, de exemplu, se pot naşte orbi. Însă faptul că omul este orb îi dă lui Iisus posibilitatea de a dezvălui lucrările lui Dumnezeu, la fel cum a făcut şi în alte cazuri vindecând oameni. Iisus subliniază că trebuie să facă aceste lucrări fără întârziere. El spune: „Trebuie să înfăptuim cât este ziuă lucrările Celui care M-a trimis. Vine noaptea, când nimeni nu mai poate lucra. Cât timp sunt în lume, sunt lumina lumii” (Ioan 9:4, 5). În curând, Iisus va muri. Însă, până atunci, el este o sursă de lumină în lume. Dar îl va vindeca Iisus pe bărbatul orb? Dacă da, cum? Iisus scuipă pe pământ şi face puţin noroi cu saliva sa. Pune noroiul pe ochii bărbatului şi îi spune: „Du-te şi spală-te în bazinul Siloam” (Ioan 9:7). Bărbatul face întocmai şi, pentru prima dată în viaţă, poate să vadă. Cât de bucuros trebuie să fie el! Vecinii şi alţii care ştiau că bărbatul era orb sunt uluiţi. „Nu este acesta omul care stătea şi cerşea?”, întreabă ei. „El este”, răspund unii. Altora însă nu le vine să creadă. Prin urmare, spun: „Nicidecum, dar seamănă cu el”. Omul le zice: „Eu sunt” (Ioan 9:8, 9). Atunci ei îl întreabă: „Cum ţi-au fost deschişi ochii?”. „Omul numit Iisus”, le răspunde bărbatul, „a făcut puţin noroi, mi-a uns ochii cu el şi mi-a zis: Du-te la Siloam şi spală-te. Eu m-am dus, m-am spălat şi mi-am căpătat vederea”. „Unde este omul acela?”, întreabă ei. „Nu ştiu”, spune cerşetorul (Ioan 9:10-12). Oamenii îl duc pe bărbat la farisei. Şi ei vor să afle cum şi-a căpătat vederea. El le spune: „Mi-a pus puţin noroi pe ochi, iar eu m-am spălat şi văd”. Ar fi normal ca fariseii să se bucure că cerşetorul a fost vindecat. Însă unii dintre ei îl condamnă pe Iisus. „Acesta nu este un om de la Dumnezeu”, susţin ei, „pentru că nu ţine sabatul”. Alţii, în schimb, spun: „Cum poate un om care este un păcătos să facă astfel de semne?” (Ioan 9:15, 16). Aşadar, între ei este dezbinare. Neajungând la un acord, ei se întorc spre bărbatul care a fost vindecat şi îl întreabă: „Tu ce spui despre el, acum că ţi-a deschis ochii?”. Bărbatul nu are îndoieli cu privire la Iisus şi le răspunde: „Este profet” (Ioan 9:17). Fariseii refuză să creadă aceasta. Ei se gândesc probabil că Iisus împreună cu acest bărbat au pus la cale să-i înşele pe oameni. Fariseii ajung la concluzia că o modalitate de a rezolva situaţia este să-i întrebe pe părinţii cerşetorului dacă fiul lor a fost cu adevărat orb.

71. Fariseii îi cer socoteală omului care a fost orb:

IOAN 9:19-41;

FARISEII ÎI CER SOCOTEALĂ BĂRBATULUI CARE A FOST ORB; CONDUCĂTORII RELIGIOŞI SUNT „ORBI”:

 Fariseii nu pot accepta că Iisus l-a vindecat pe omul care s-a născut orb. Prin urmare, ei îi cheamă pe părinţii bărbatului. Aceştia ştiu că este posibil „să fie daţi afară din sinagogă” (Ioan 9:22). Excluderea lor, care ar însemna să nu mai aibă legături cu alţi iudei, ar avea grave consecinţe sociale şi economice asupra familiei. Fariseii le pun două întrebări: „Acesta este fiul vostru despre care spuneţi că s-a născut orb? Atunci cum de vede acum?”. Părinţii le răspund: „Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar, cum de vede acum, nu ştim; sau cine i-a deschis ochii, nu ştim”. Este posibil ca fiul lor să le fi spus ce s-a întâmplat, însă ei sunt prudenţi când le răspund fariseilor. „Întrebaţi-l pe el”, zic ei. „Este major. Să vorbească el pentru sine.” (Ioan 9:19-21) Aşadar, fariseii îl cheamă din nou pe bărbat şi încearcă să-l intimideze susţinând că au dovezi împotriva lui Iisus. Ei îi spun: „Dă-i glorie lui Dumnezeu. Noi ştim că omul acesta este păcătos”. Evitând să se pronunţe cu privire la acuzaţia lor, omul care a fost orb spune: „Dacă este păcătos, nu ştiu”. Totuşi, el afirmă: „Un lucru ştiu: că eram orb şi acum văd” (Ioan 9:24, 25). Fariseii nu se mulţumesc cu atât, ci îl întreabă: „Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?”. Bărbatul dă dovadă de mult curaj răspunzându-le: „V-am spus deja şi n-aţi ascultat. De ce vreţi să auziţi din nou? Doar nu vreţi să deveniţi şi voi discipolii săi?”. Furioşi, fariseii îl acuză: „Tu eşti discipolul acelui om, dar noi suntem discipolii lui Moise. Ştim că Dumnezeu i-a vorbit lui Moise, dar acest om nu ştim de unde este” (Ioan 9:26-29). Exprimându-şi mirarea, cerşetorul le spune: „Aceasta este într-adevăr o minune: voi nu ştiţi de unde este şi totuşi el mi-a deschis ochii”. Apoi bărbatul le aduce un argument logic referitor la cei pe care Dumnezeu îi ascultă şi îi aprobă: „Ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi, dar, dacă cineva se teme de Dumnezeu şi face voinţa sa, pe acela îl ascultă. Din vechime nu s-a auzit niciodată să fi deschis cineva ochii vreunui orb din naştere”. Concluzia? „Dacă omul acesta n-ar fi de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic.” (Ioan 9:30-33). Neputând să conteste raţionamentul cerşetorului, fariseii îl insultă: „Tu eşti născut cu totul în păcate şi ne înveţi pe noi?”. Şi îl aruncă afară (Ioan 9:34). Iisus află ce s-a întâmplat şi, după ce îl găseşte pe bărbat, îl întreabă: „Crezi tu în Fiul omului?”. Bărbatul îi răspunde: „Cine este, domnule, ca să cred în El?”. Iisus îi spune fără echivoc: „L-ai şi văzut. Cel care vorbeşte cu tine este Acela” (Ioan 9:35-37). Omul îi zice: „Cred în El, Doamne”. Dând dovadă de credinţă şi respect, bărbatul se pleacă înaintea lui Iisus, care face o afirmaţie profundă: „Pentru această judecată am venit în lumea aceasta: ca aceia care nu văd să vadă şi aceia care văd să ajungă orbi” (Ioan 9:38, 39). Fariseii, care se află şi ei acolo, ştiu că nu sunt orbi. Însă ce se poate spune despre rolul lor de îndrumători spirituali de care ar trebui să se achite? Apărându-se, ei îl întreabă: „Doar nu suntem orbi şi noi?”. Iisus le spune: „Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Vedem! De aceea păcatul vostru rămâne” (Ioan 9:40, 41). Dacă ei n-ar fi fost învăţători în Israel, ar fi putut avea circumstanţe atenuante pentru că l-au respins pe Iisus în calitate de Mesia. Însă fariseii cunosc bine Legea, prin urmare, faptul că îl resping pe Iisus este un păcat grav!

DE PRIN ... BOLOJANISTAN.

 

DE PRIN … BOLOJANISTAN

1. Viorel Cataramă îl acuză pe Bolojan de megalomanie: „Mesia, Moise, aducătorul luminii. A devenit un fel de Ceaușescu 2.0”:

 Viorel Cataramă a lansat un nou atac la adresa lui Ilie Bolojan, pe care îl compară cu Nicolae Ceaușescu și îl acuză de construirea unui „cult al personalității” susținut prin propagandă și campanii online. Omul de afaceri Viorel Cataramă lansează un nou atac public la adresa lui Ilie Bolojan, într-un moment politic tensionat, marcat de votarea moțiunii de cenzură care a dus la căderea Guvernului.

 Omul de afaceri Viorel Cataramă revine cu o serie de acuzații extrem de dure la adresa fostului premier Ilie Bolojan, într-un context politic în care, înainte de votarea moțiunii de cenzură care a dus la căderea Guvernului, îi ceruse deja public demisia din funcţia de premier, dar şi de președinte al PNL, considerând că simpla inițiere a acestui demers parlamentar este un semnal clar al pierderii susținerii politice. În noua sa postare, însoțită și de o imagine sugestivă generată cu inteligență artificială, Viorel Cataramă îl acuză direct pe Ilie Bolojan că și-ar fi construit în jurul propriei persoane un veritabil „cult al personalității”, sugerând că acesta s-ar prezenta ca o figură indispensabilă pentru funcționarea statului, aproape mesianică, fără de care România nu ar putea progresa. În viziunea sa, această imagine ar fi întreținută și amplificată de o parte dintre lideri politici, dar și de mediul mediatic și online. „Pentru unii, Bolojan a devenit un fel de Ceaușescu 2.0. Nu prin comunism, ci prin cultul personalității, construit agresiv în jurul lui. Vă mai amintiți cum era promovat fostul dictator? Nicolae Ceaușescu s-a oprit totuși la «cel mai iubit fiu al poporului». Azi, Ilie Bolojan a trecut la un alt nivel: Mesia, Moise, aducătorul luminii ... urmează «cel mai iubit extraterestru din univers», asta dacă nu cumva Donald Trump declasifică între timp dosarele OZN! Pe vremuri, promotorii cultului personalitătii al lui Ceaușescu erau Emil Bobu, Constantin Dăscălescu, Manea Mănescu, Lina Ciobanu. Azi există Daniel Fenechiu, Laurențiu Leoreanu, Claudiu-Vasile Răcuci, Raluca Turcan ... plus televiziuni, influenceri și armate digitale. Istoria ne arată un lucru simplu: cultul personalității apare atunci când puterea începe să piardă contactul cu oamenii și are nevoie de propagandă ca să compenseze lipsa de încredere. Iar când majoritatea populației spune că țara merge într-o direcție greșită, apare întrebarea firească: de ce atâta promovare obsesivă, boți, troli și campanii online plătite cu bani grei (de la buget)? Poate că, la un moment dat, cineva sau chiar mama dlui. Bolojan, o femeie cu mult bun simț va spune: «gata Ilie, ajunge»!”, a scris liberalul pe Facebook. El a încheiat postarea cu un mesaj adresat criticilor săi. „NB: Iar celor care răspund doar cu insulte și atacuri la persoană, le transmit atât: calmul argumentelor valorează mai mult decât isteria etichetelor”, a concluzionat Viorel Cataramă.

2. Care sunt opțiunile lui Nicușor Dan pentru viitorul premier și coaliția de guvernare. Cu sau fără suveraniști?/Scandalul de la moțiune a scos la lumină dobitocii din Parlament, ajunși pe listele electorale la recomandarea securiștilor. Cine răspunde?

 Moțiunea de cenzură, împotriva lui Ilie Bolojan, s-a făcut, dacă nu sub coordonarea, în mod sigur cu girul lui Nicușor Dan și a puterii lui prezidențiale, pentru că, la acest capitol, bineînțeles că adăugăm și instituțiile statului, mai ales serviciile secrete, care au un rol subteran bine determinat, chiar și în momente de moțiune sau mai ales în astfel de momente.  Dacă el a generat această problemă, bineînțeles că problema, apropo de matematică, va fi rezolvată conform dorințelor celui care a provocat‑o. Și ne gândim la următorul guvern și la următoarea coaliție de guvernare prin prisma intereselor lui Nicușor Dan. Desigur că aceste interese se vor lovi de taberele aflate în dispută, care nu sunt taberele partidelor politice. Sunt tabere care se sprijină unele pe Factorul Extern, altele se sprijină și pe Factorul Extern, și pe Factorul Intern. În mod normal, Nicușor Dan ar dori să impună un tehnocrat, din mai multe motive. În primul rând, să îi dăm credit unui om care se pricepe mult mai bine decât Ilie Bolojan la macroeconomie și să nu mai avem dureri de cap; unui om care să nu aibă ambiții de reprezentare externă a României și atunci îi lasă posibilitatea lui Nicușor Dan să fructifice aceste relaționări externe (nu era cazul lui Ilie Bolojan; acesta dorea să se remarce în plan extern); și, trei, să nu aibă ambiții politice în plan intern, pentru că atunci va folosi funcția de premier ca o trambulină pentru a stabili o autoritate superioară, din punct de vedere politic, în plan public. Asta este ceea ce a făcut Bolojan. Deci Nicușor Dan ar vrea unul total diferit de Bolojan din aceste puncte de vedere.Iar plafonul numărul 2 de opțiune este din partea cărui partid să se propună un asemenea premier necesar, cu acest portret‑robot, pentru ca să reușească să țină unită coaliția de guvernare? Probabil că, în viziunea lui Nicușor Dan, în această postură se află PNL‑ul, pentru că PNL‑ul, dacă ar fi momit cu poziția de premier, n‑ar mai pleca de la guvernare și atunci această coaliție, așa‑zis „europeană”, s‑ar putea reface.

 De la PNL, de la PNL, dacă PSD‑ul n‑ar avea nimic de spus, USR‑ul nici atât, că n‑au dreptul. Dar, repet, de la PNL, de la PNL, dar cine? Pentru că și acolo sunt tabere. Există cel puțin trei tabere în acest moment: există tabăra lui Bolojan, există tabăra anti‑Bolojan și există tabăra care se opune celor două tabere. Și atunci, Nicușor Dan, având o problemă să nominalizeze pe cineva din tabăra lui Bolojan (pentru că atunci e limpede că ar fi dificil să se înțeleagă cu un supus al lui Bolojan în calitate de premier) va trebui să aleagă dintre celelalte două tabere: tabăra anti‑Bolojan și tabăra anti‑două‑tabere, cum ar veni. Aici este „cuiul lui Pepelea” și cred că v‑am creionat cât de cât cam unde, în mod teoretic, va merge opțiunea lui Nicușor Dan. Dacă opțiunea PNL‑ului ar fi fost, deja, să decidă reîntoarcerea la guvernare, pentru Nicușor Dan ar fi existat și opțiunea tehnocratului independent din punct de vedere politic. Însă eu nu văd altă modalitate prin care să poată să momească PNL‑ul să se întoarcă la guvernare. PNL‑ul, bineînțeles, joacă foarte tare. Ei nu știu pentru cine joacă foarte tare, că și acolo sunt multe păreri.

 Mai rămâne un filtru: dacă viitoarea coaliție se va face cu sau fără suveraniști. Din punctul de vedere al lui Nicușor Dan, vrea să o facă fără suveraniști. Dacă, însă, PNL și USR, sau o parte din PNL și o parte din USR, sau tot USR-ul, vor să rămână în opoziție, după această moțiune de cenzură teoretic pierdută de către Ilie Bolojan, atunci se va pune problema voturilor, a voturilor de la AUR, după cum am spus. Și Nicușor Dan va fi obligat, neavând timp să‑și facă, încă, un partid al său (ăla de care vorbeam eu, partidul conservator, cu 10-15% în Parlament; n‑a mai avut timp să‑l facă), va fi obligat să discute și cu AUR, care ar putea să dea lovitura în acel moment de criză, dacă PNL-ul sau o parte din PNL și USR-ul nu mai vor să se întoarcă la guvernare, și să intre la guvernare. Și să ceară acele portofolii de tip suveranist, sau acele portofolii care pot să asigure o componentă suveranistă importantă a viitoarei guvernări.

 Acest scandal de la moțiune, dacă l‑ați privit pe ecranele televizoarelor sau ați citit știrile, ați ascultat radiourile, prieteni, v‑a adus la lumină niște oameni pe care nu i‑ați cunoscut, pe care nu i‑ați văzut, pe care nu i‑ați auzit, care sunt, de aproape un an și jumătate, parlamentari ai României. Nu i‑ați văzut, pentru că nu au fost în stare să vorbească, ca să fie remarcați; nu i‑ați auzit, pentru că nu știu să vorbească și n‑au nimic de spus; au stat ascunși și au încasat bani. Cum au ieșit la lumină? Din nevoia liderilor de a‑i licita. Și atunci unii, ăia de la POT, care au plecat, și-au făcut și partid cu ocazia asta, ca să profite de mediatizare, s‑au dus și au negociat cu Bolojan și atunci lumea i‑a băgat în seamă. Alții, de la PACE, invers, au fost printre inițiatorii moțiunii de cenzură alături de PSD. Și i‑ați văzut și pe ei. În orice caz, ei sunt mult mai mulți. Se vorbește despre aceștia care au fost remarcați în aceste zile; sunt cel puțin 40-50 de oameni de care v-ați îngrozit, pe care eu i‑am numit, în lumina evoluției lor publice, „dobitocii din Parlament”. Dobitocii din Parlament ajunși pe listele electorale, nu oricum, prieteni (și asta este marea problemă a democrației românești) au trecut printr‑un filtru (e o chestie pe care nu pot să o dovedesc, dar este opinia mea în acest moment) - aceste liste electorale ale partidelor au trecut printr‑un filtru al securiștilor. În general, în afară de prietenii liderilor politici, restul n‑au fost aleși în baza meritelor. Restul au fost sugerați din „pădurile” patriei, de la serviciul secret ăla, de la serviciul secret celălalt, și așa mai departe. Și așa ne‑am căptușit cu niște partide care s‑au dezagregat: POT, din păcate și SOS; s‑ar putea să mai fie dezagregări și de acum înainte. Nu e exclus să se întâmple și cu partidele mai mari ce au pățit partidele mai mici. Și s‑a ajuns ca această democrație să fie reprezentată în Parlament de oameni de asemenea factură, dar să nu mai fie predictibilă, să nu mai știi ce să crezi, ce să faci sau cum să acționezi, tocmai din cauza unor asemenea personaje. Întrebarea mea, „Cine răspunde?”, este una pur retorică. Trebuie să răspundă toți cei care ar fi trebuit să aibă în grijă alcătuirea acestor liste: de la liderii de partid, care nu trebuiau să îi lase pe securiști să intre, până la securiști între ei și direcțiile de contrainformații din fiecare serviciu secret, care trebuiau să se sesizeze, să spună: „Uite ce face ofițerul ăla, uite ce face ofițerul ălălalt. Să-l pedepsim!”, bineînțeles, terminând cu președintele țării.

3. De ce dorim să avem un guvern „pro-occidental” și nu unul pur și simplu „pro-românesc”?

 În aproape fiecare campanie electorală din România apare aceeași formulă: „avem nevoie de un guvern pro-occidental”. Expresia este repetată de politicieni, analiști și de televiziuni ca un criteriu suprem de legitimitate politică. Rareori însă cineva pune întrebarea simplă: de ce nu vorbim, înainte de toate, despre nevoia unui guvern pro-românesc? După revoluția din 1848 dar si după Primul Război Mondial se punea aceeași întrebare. La fel după 1989. Această întrebare nu este un atac împotriva Occidentului și nicio pledoarie pentru izolare. Ea pornește dintr-o observație elementară: statele mature nu își definesc identitatea politică prin raportare permanentă la alții. Statele serioase își definesc guvernele prin capacitatea lor de a-și apăra interesul național. Americanii nu discută dacă administrația de la Washington este suficient de „pro-occidentală”. Ei vor un guvern care servește interesele Statelor Unite. Francezii nu votează pentru un executiv „pro-atlantic”, ci pentru unul care protejează economia, securitatea și influența Franței. Germania nu își judecă liderii după gradul de conformism geopolitic, ci după competența cu care apără interesele germane.Doar în statele nesigure pe propria suveranitate și care au comportament de colonii apare obsesia validării externe.

 Desigur, în cazul României, expresia „pro-occidental” are o explicație istorică legitimă. După 1989, România trebuia să aleagă clar între două direcții: revenirea în spațiul democratic occidental sau rămânerea într-o zonă gri dominată de instabilitate și influență post-sovietică. În anii ’90 și 2000, orientarea pro-occidentală a însemnat NATO, Uniunea Europeană, economie de piață, stat de drept și distanțare de modelul autoritar rusesc. A fost o alegere strategică necesară și, probabil, cea mai importantă alegere politică a României postcomuniste. Problema este că această orientare strategică s-a transformat treptat într-un reflex intelectual. În loc să fie un instrument pentru apărarea intereselor României, „pro-occidentalismul” a devenit uneori un substitut pentru ele, fiind identificat cu anti-comunismul. Astăzi, orice tentativă de a discuta lucid despre interesul economic, agricol, energetic sau diplomatic al României riscă să fie suspectată de „derapaj”, „naționalism” sau chiar „anti-occidentalism”. Nu contează dacă întrebarea este legitimă. Simplul fapt că ea afirmă existența unui interes românesc distinct devine suspect. Aici apare adevărata problemă: confuzia dintre parteneriat și obediență. Un stat matur poate fi aliat fidel fără să renunțe la propriile priorități. De fapt, exact așa funcționează marile democrații occidentale pe care pretindem că le admirăm. Statele Unite își urmăresc agresiv interesele economice și strategice. Franța își apără agricultura și industria chiar și împotriva unor presiuni externe. Germania negociază permanent în funcție de avantajul propriu. Polonia vorbește deschis despre interesul național polonez fără ca cineva să-i conteste apartenența la Occident. De aceea avem păreri diferite despre Acordul Mercosur - pentru că noi nu exportăm mașini Mercedes in America de Sud! Numai România pare uneori obligată să demonstreze constant că merită acceptată.

 Această stare de spirit vine și dintr-un complex istoric. Timp de decenii, românii au fost învățați că salvarea vine întotdeauna din exterior: de la marile puteri, de la instituții internaționale, de la „partenerii strategici”. În consecință, o parte a clasei politice a început să considere că principala ei misiune este să fie bine văzută afară, nu să fie respectată acasă. Dar un stat nu poate deveni cu adevărat respectat în exterior dacă nu se respectă mai întâi pe sine. A avea un guvern pro-românesc nu înseamnă ieșirea din NATO, ruptura de Uniunea Europeană sau ostilitate față de Occident. Înseamnă ceva mult mai simplu și mai normal: ca orice decizie majoră să fie evaluată în primul rând prin efectul ei asupra cetățenilor români. Este bună o anumită politică pentru economia României? Ajută ea agricultorii români? Protejează resursele țării? Crește siguranța românilor? Îi împiedică pe tineri să plece din țară? Consolidează statul român sau îl face mai dependent? Acestea ar trebui să fie întrebările centrale într-o democrație matură.

 România nu are nevoie de o clasă politică anti-occidentală. Dar nici de una care confundă loialitatea strategică cu lipsa de coloană vertebrală. Un parteneriat autentic presupune respect reciproc, nu relații de tutelă psihologică. În fond, adevărata maturitate politică începe în momentul în care o țară nu mai cere permisiunea de a avea propriile interese. România este parte a Occidentului. Tocmai de aceea ar trebui să învețe comportamentul statelor occidentale: să coopereze, să își respecte alianțele, dar să vorbească fără complexe despre interesul național. Un guvern bun pentru România nu trebuie să fie ales pentru că este „pro-occidental”, ci pentru că este competent, demn și capabil să apere interesele românilor în interiorul lumii occidentale din care facem parte.