DESPRE INTUIȚIE.

 

DESPRE INTUIȚIE

 Într-o seară din anul 1893, în Detroit, Michigan, un funcţionar care lucra pentru o companie de cărbune a văzut trecând pe stradă cu mare zgomot o maşinărie ciudată compusă din piese de schimb şi roţi de bicicletă. Dintr-odată, a avut o presimţire - o sclipire genială. Într-un fel ştia că aceasta era o invenţie cu perspective de viitor. Şi-a scos imediat toate economiile sale de-o viaţă, o mie de dolari, şi le-a investit în compania inventatorului, ignorând batjocurile experţilor care susţineau că acel obiect bizar nu avea să fie niciodată foarte popular. Circa 30 de ani mai târziu, el şi-a vândut acţiunile de la compania automobilistică Henry Ford pentru suma de 35 de milioane de dolari. Fără îndoială, intuiţia sa i-a adus un profit frumos! O altă persoană care a acţionat pe baza intuiţiei a fost renumitul savant Albert Einstein. El a avut o idee - pe care mai târziu a definit-o drept cel mai fericit gând din viaţa sa - care l-a condus la formularea faimoasei teorii a relativităţii generalizate. După opinia lui Einstein, intuiţia a jucat un rol fundamental în descoperirea legilor naturii. Totuşi, nu toate presimţirile lui Einstein s-au bucurat de un astfel de succes. El a mărturisit că odată a irosit doi ani de muncă asiduă în urmărirea unei intuiţii înşelătoare. Evident, intuiţia nu conduce întotdeauna la faimă şi bogăţie, nici nu constituie în exclusivitate apanajul geniilor şi multimilionarilor. Pentru cei mai mulţi dintre noi, intuiţia face parte din viaţa cotidiană. Ea poate influenţa într-o anumită măsură multe din deciziile pe care le luăm: de exemplu, decizia de a nu ne încrede într-un străin, hotărîrea de a încheia o afacere, bănuiala că ceva nu este în regulă cu un prieten a cărui voce pare puţin diferită la telefon. Mulţi însă se bazează pe intuiţie pentru luarea unor decizii mult mai importante: ce carieră să urmeze, unde să locuiască, cu cine să se căsătorească şi chiar ce religie să adopte. Când intuiţia dă greş în aceste domenii, preţul poate fi mult mai mare decât irosirea a doi ani de muncă, cum s-a întâmplat în cazul lui Einstein. Ce este, aşadar, „intuiţia”? Cum funcţionează ea? Cât de demnă de încredere este ea? O adolescentă, citată în cartea „The Intuitive Edge”, de Philip Goldberg, a propus această definiţie: „Intuiţia este atunci când eşti sigur de un anumit lucru fără să-l poţi explica”. Potrivit unei definiţii mai oficiale, intuiţia este „o cunoştinţă pe care o persoană o obţine fără vreo amintire conştientă sau raţionament.” Se pare că intuiţia comportă un fel de salt - direct de la observarea unei probleme la cunoaşterea soluţiei. Dintr-odată, ştim un răspuns, înţelegem o situaţie. Aceasta nu înseamnă însă că intuiţia este acelaşi lucru cu un impuls sau cu o dorinţă. De exemplu, atunci când zicem: „Îndată ce l-am văzut, am ştiut că trebuia să-l am”, aceasta nu are de-a face cu intuiţia, ci cu dorinţa. Intuiţia poate părea asemănătoare dorinţelor prin faptul că nu este rezultatul unui raţionament metodic efectuat pas cu pas. Însă rădăcinile sale sunt incomparabil mai puţin misterioase şi condiţionate de sentimente, decât cele ale dorinţelor, acestea izvorând din inima noastră, care adesea este înşelătoare. După cât se pare, intuiţia nu este un fel de al şaselea simţ misterios. „The World Book Encyclopedia” spune: „Unii oameni definesc în mod incorect intuiţia drept „al şaselea simţ”. Dar cercetările indică, în general, că intuiţia este bazată pe experienţă, în special pe experienţa persoanelor cu un înalt grad de sensibilitate.” Potrivit acestei enciclopedii, cu toţii acumulăm „un bagaj de amintiri şi impresii”, din care mintea poate extrage o „impresie subită numită intuiţie, sau presimţire.” Aşadar, departe de a fi o calitate misterioasă sau magică, intuiţia pare să rezulte în mod natural din experienţa acumulată. Recent, revista „Psychology Today” a făcut observaţia: „Cercetătorii au descoperit că persoanele cu intuiţie au ceva comun: sunt experte în anumite domenii. Şi ele fac cu uşurinţă apel la erudiţia lor pentru a rezolva probleme din sfera lor de competenţă. De fapt, se pare că oamenii au intuiţie tocmai pentru că - şi în măsura în care - posedă experienţă.” Dar de ce experienţa dă naştere la intuiţie? Michael Prietula, profesor asistent în domeniul administraţiei industriale, teoretizează că pe măsură ce se câştigă mai multă cunoştinţă cu privire la un subiect, „se înregistrează o schimbare treptată a modului de gândire şi de raţionare. Mintea organizează informaţiile în unităţi mai mari, sau blocuri.” Acest mod schematic de organizare a informaţiilor îi permite uneori minţii să ocolească paşii mai lenţi şi istovitori ai unui raţionament analitic şi să sară direct la concluzii bazate pe intuiţie, sau presimţiri. Potrivit lui Prietula, intuiţia se îmbunătăţeşte pe măsură ce creierul interconectează un număr mai mare de astfel de „blocuri”. Să analizăm un exemplu tratat în cartea „Brain Function”: „Urmăriţi un lăcătuş în timp ce lucrează. Cu o simplă sârmă îndoită el deschide fără greutate un lacăt complicat, fiind parcă ghidat de o intuiţie misterioasă.” Intuiţia lăcătuşului poate părea misterioasă pentru un observator; în realitate, ea provine din ani de experienţă. Cu toţii ne folosim de acest tip de intuiţie. Când mergeţi cu bicicleta, de exemplu, nu vă spuneţi în mod conştient: „Ar fi mai bine să mişc roata din faţă puţin înspre dreapta, altminteri mi-aş putea pierde echilibrul.” Nu, creierul ia decizii de acest gen în mod intuitiv, bazându-se pe cunoştinţa pe care aţi dobândit-o prin experienţă. În mod asemănător, intuiţia lui Einstein în domeniul fizicii nu avea în sine nimic miraculos. Ea decurgea din vasta sa experienţă. Însă experienţa într-un domeniu poate să nu conducă la intuiţie în alt domeniu. Astfel, intuiţia lui Einstein nu i-ar fi fost de vreun folos într-o problemă din domeniul instalaţiilor.

 Mulţi asociază cuvântului „intuiţie” adjectivul „feminină”. Au femeile într-adevăr mai multă intuiţie decât bărbaţii? Şi dacă da, cum se poate explica acest fenomen prin dobândirea de experienţă? Să analizăm un exemplu obişnuit. Un bebeluş plânge. Mama cu experienţă, fiind ocupată în altă cameră, pune mâna pe scutece în loc să se pregătească să-i dea să mănânce copilului. De ce? Ea a învăţat să intuiască motivul pentru care plânge copilul. Ea distinge diferitele tipuri de plâns şi ştie ce anume este posibil să dorească bebeluşul la o anumită oră. Într-o fracţiune de secundă şi fără vreo raţionare conştientă, ea este în măsură să înţeleagă necesităţile copilului şi reacţionează ca atare. Este ea dotată cu un al şaselea simţ misterios? Nu, intuiţia ei se bazează pe experienţa ei de mamă, experienţă pe care a acumulat-o în timp. În aceeaşi situaţie, o mamă fără experienţă sau o baby-sitter s-ar putea simţi în încurcătură în primul moment. Noţiunea de intuiţie feminină nu este limitată însă numai la domeniul maternităţii. Mulţi au observat că adesea femeile par să fie în măsură să sesizeze mult mai repede şi mai intuitiv decît bărbaţii subtilităţile unor situaţii care au de-a face cu oameni şi cu caracterul lor. Savanţii nu cunosc cu exactitate motivul pentru care cele două sexe par să difere în această privinţă. Pe baza studiilor sale cu privire la acest subiect, psihologul Weston Agor de la sediul El Paso al Universităţii din Texas a ajuns la concluzia că, dacă femeile au, în medie, mai multă intuiţie decât bărbaţii, acest lucru se datorează mai mult factorilor culturali decât celor fiziologici. Şi alţi experţi au ajuns la concluzia că, graţie rolului său tradiţional, femeia învaţă să devină o bună psihologă. Antropologa Margaret Mead a afirmat: „Datorită îndelungii lor experienţe în ce priveşte relaţiile umane - pentru că în aceasta rezidă în realitate intuiţia feminină - femeile au o contribuţie specială la orice iniţiativă de echipă.” În timp ce se recunoaşte că intuiţia feminină este un subiect controversat, tot mai mulţi experţi sunt de acord cu faptul că intuiţia este un instrument extrem de util atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei. În cartea sa „The Process of Education”, psihologul Jerome Bruner afirmă: „Elogiile pe care savanţii le acordă cu generozitate colegilor lor care şi-au câştigat apelativul de „intuitive” constituie o dovadă importantă că intuiţia este un bun preţios pentru ştiinţă, un bun pe care trebuie să ne străduim să-l cultivăm în studenţii noştri“. Dar nu numai studenţii în ştiinţă apreciază facultatea intuiţiei şi doresc s-o cultive. Întrebarea este: Se poate ea cultiva? Este adevărat că unii oameni sunt pur şi simplu mai dotaţi decât alţii în ce priveşte intuiţia. Dar având în vedere că intuiţia pare să fie atât de strâns legată de dobândirea de experienţă, unii experţi consideră că ne putem intensifica această abilitate înnăscută acordând mai multă atenţie modului în care învăţăm. De exemplu, când citiţi nu încercaţi doar să asimilaţi o mulţime de informaţii. Puneţi întrebări. Clarificaţi toate lucrurile pe care nu le înţelegeţi. Încercaţi să rezumaţi ideile principale şi să anticipaţi concluziile. În loc să vă străduiţi să reţineţi o mulţime de detalii, căutaţi să sesizaţi schema generală, conceptele fundamentale. Potrivit profesorului de psihologie Robert Glaser, la baza intuiţiei se află chiar „capacitatea de a înţelege schemele generale după care sunt dispuse informaţiile.” Desigur, nu orice intuiţie este bună. Ce se poate spune, de exemplu, dacă ea se bazează pe o cunoştinţă defectuoasă? Acest lucru ar trebui să ne determine să reflectăm şi să verificăm cu atenţie acurateţea lucrurilor pe care le învăţăm. Un alt dezavantaj al intuiţiei este faptul că ea poate fi afectată de starea noastră de spirit. Iată de ce, faptul de a ne baza în exclusivitate pe intuiţie când luăm decizii importante sau când facem aprecieri cu privire la oameni, poate fi periculos. „Când investiţi o doză de afecţiune în ceva, intuiţia poate să vă amăgească, afară de cazul în care vă analizaţi sentimentele în mod raţional”, avertizează psihologul Evelyn Vaughan. Mânia, teama, invidia şi ura - aceste sentimente puternice, deşi ele în sine nu sunt intuiţii, pot influenţa şi chiar contamina intuiţia noastră. Să luăm cazul a doi oameni care au nutrit mult timp o antipatie reciprocă. Când se iveşte o nouă neînţelegere, fiecare dintre ei „ştie” în mod intuitiv că celălalt are motive rele. Trebuie să fim înţelepți în fața acestui fel de a judeca după valoarea aparentă. Un alt sentiment, orgoliul, ne-ar putea determina să acordăm prea multă greutate intuiţiilor noastre, de parcă ele ar avea o valoare deosebită raportată  la judecata şi opiniile altora. Am putea lua decizii pripite fără să ne consultăm cu cei afectaţi. Sau orgoliul ne-ar putea determina să ţinem cu încăpăţânare la o decizie luată pe bază de intuiţie în pofida faptului că rănim sentimentele sau ignorăm sfatul bine gândit al altora. În fine, faptul de a ne baza prea mult pe intuiţie poate favoriza lenevia mintală. Nu există scurtătură pentru acumularea cunoştinţei, înţelegerii şi înţelepciunii; studiul sistematic este unica modalitate. Aşadar, în loc să se bazeze pe prima idee intuitivă care îi trece prin minte, o persoană înţeleaptă înmagazinează cunoştinţă care, la rândul ei, devine o sursă de discernământ, de perspicacitate - şi adesea de intuiţie.

SABATUL VERSUS ZIUA DOMNULUI.

 

SABATUL VERSUS ZIUA DOMNULUI

 În Exod 20 avem prezentată istoria; în Deuteronom 5 nu avem doar istoria, ci şi un comentariu cu privire la ea. Aici legiuitorul ne prezintă motivaţiile morale şi face apeluri care nu şi-ar fi găsit locul în Exod. În prima avem prezentate doar lucrurile în sine, însă aici avem prezentate şi comentarii - lucrurile şi aplicarea lor practică. Într-un cuvânt, nu există nicio bază pentru afirmaţia că Deuteronom 5 este o simplă repetare a lui Exod 20; de aceea argumentele nenorocite pe care raţionaliştii îşi întemeiază teoriile lor se năruie sub praful picioarelor noastre. Ele nu au nicio bază şi sunt cu totul detestabile. Să comparăm, de exemplu, cele două locuri care vorbesc despre Sabat. În Exod 20 citim: „Adu-ţi aminte de ziua sabatului, ca s-o sfinţeşti. Şase zile să lucrezi şi să-ţi faci toată lucrarea ta; dar ziua a şaptea este sabat pentru Domnul Dumnezeul tău: să nu faci nicio lucrare, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici animalul tău, nici străinul tău care este înăuntrul porţilor tale. Pentru că în şase zile Domnul a făcut cerurile şi pământul, marea şi tot ce este în ele şi în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea Domnul a binecuvântat ziua sabatului şi a sfinţit-o.” (Exod 20; 8-11). În Deuteronom 5 citim: „Ţine ziua sabatului ca s-o sfinţeşti, cum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău. Şase zile să lucrezi şi să-ţi faci toată lucrarea ta, dar ziua a şaptea este sabat pentru Domnul Dumnezeul tău; să nu faci nicio lucrare, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici măgarul tău, nici vreunul din animalele tale, nici străinul tău care este înăuntrul porţilor tale, ca să se odihnească robul tău şi roaba ta, ca şi tine. Şi adu-ţi aminte că ai fost rob în ţara Egiptului şi că Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mână tare şi cu braţ întins; de aceea ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să ţii ziua sabatului.” (Deuteronom 5; 12-15). Cititorul poate vedea, la o simplă privire, diferenţa dintre cele două pasaje. În Exod 20, porunca de a ţine Sabatul este întemeiată pe creaţie. În Deuteronom 5, ea se întemeiază pe răscumpărare, fără a se face nicio aluzie la creaţie. Pe scurt, aceste diferenţe ne arată caracterul distinct al fiecărei cărţi, iar ele sunt cu totul clare pentru orice minte spirituală. Cu privire la instituirea Sabatului trebuie să ne amintim că el se bazează în întregime pe autoritatea directă a Cuvântului lui Dumnezeu. Alte porunci ne prezintă în mod clar datorii morale. Fiecare om ştie că este greşit din punct de vedere moral să ucizi sau să furi; însă, cu privire la ţinerea Sabatului, nimeni nu ar fi putut cunoaşte că aceasta este o datorie, dacă ea nu ar fi fost rânduită în mod divin. Din aceasta decurge şi importanţa ei imensă. Şi nu doar atât, dar găsim, în diferitele cărţi ale Scripturii, că Sabatul este particularizat şi prezentat, cu o proeminenţă specială, ca fiind legătura preţioasă dintre Iahve şi Israel; o pecete a legământului Său cu ei, ca un test puternic pentru devotamentul lor faţă de El. Oricine poate recunoaşte că hoţia sau crima sunt greşite din punct de vedere moral, însă doar aceia care-L iubeau pe Iahve iubeau şi onorau Sabatul Său. Astfel, în Exod 16, în legătură cu dăruirea manei, citim: „Şi a fost aşa: în ziua a şasea au strâns pâine dublu, două omere de cap. Şi toate căpeteniile adunării au venit şi au spus lui Moise. Şi el le-a zis: Aceasta este ce a zis Domnul: Mâine este odihna, sabatul sfânt pentru Domnul. Coaceţi ce aveţi de copt, fierbeţi ce aveţi de fiert şi strângeţi-vă tot ce prisoseşte, ca să fie păstrat până dimineaţa … Şi Moise a zis: Mâncaţi-o astăzi, pentru că astăzi este sabatul Domnului; astăzi n-o veţi găsi pe câmp. Şase zile s-o strângeţi, dar în ziua a şaptea este sabatul: în el nu va fi. Şi a fost aşa: în ziua a şaptea, unii din popor au ieşit să adune şi n-au găsit.” Cât de incapabili au fost ei să aprecieze înaltul şi sfântul privilegiu al ţinerii Sabatului lui Iahve! „Şi Domnul i-a zis lui Moise: Până când nu veţi voi să păziţi poruncile Mele şi legile Mele?”. Neglijarea sabatului era proba cu privire la condiţia lor morală; dacă îl neglijau, aceasta era dovada că erau rătăciţi cu privire la toate poruncile şi legile lui Dumnezeu. Sabatul reprezenta marea piatră de încercare, măsura şi greutatea stării reale a inimii lor faţă de Iahve. „Vedeţi că Domnul v-a dat sabatul; de aceea vă dă în ziua a şasea pâine pentru două zile. Fiecare să rămână la locul său; nimeni să nu iasă din locul său în ziua a şaptea. Şi poporul s-a odihnit în ziua a şaptea.” Ei au găsit odihnă şi hrană în sfânta zi a sabatului. Din nou, în capitolul 31 avem un pasaj foarte remarcabil ca dovadă a importanţei sabatului pentru Iahve/Iehova - o descriere completă a cortului şi a uneltelor lui fusese dată lui Moise, iar el era pe punctul de a primi cele două table ale mărturiei din mâna lui Iahve; însă, pentru a dovedi locul proeminent pe care sabatul îl avea în gândul divin, citim: „Şi Domnul a vorbit lui Moise, zicând: Şi tu, vorbeşte fiilor lui Israel, zicând: Să ţineţi negreşit sabatele Mele; pentru că acesta este un semn între Mine şi voi în generaţiile voastre, ca să cunoaşteţi că Eu sunt Domnul care vă sfinţeşte. Să ţineţi deci sabatul, pentru că vă este sfânt: oricine-l va profana va fi omorât negreşit, pentru că cine va face vreo lucrare în el, sufletul acela va fi nimicit din poporul său. Şase zile să se lucreze, dar în ziua a şaptea este sabatul de odihnă, sfânt pentru Domnul. Cine va face vreo lucrare în ziua sabatului va fi omorât negreşit. Şi fiii lui Israel să păzească sabatul, ca să ţină sabatul în generaţiile lor drept legământ pentru totdeauna. Este un semn între Mine şi fiii lui Israel pentru totdeauna; pentru că Domnul a făcut cerurile şi pământul în şase zile, şi în ziua a şaptea S-a odihnit şi S-a înviorat.” (Exod 31; 12-17). Acesta este un pasaj foarte important. El dovedeşte, în mod foarte distinct, caracterul perpetuu al Sabatului. Termenii în care se vorbeşte despre el sunt cu totul suficienţi pentru a arăta că acesta nu a fost instituit doar temporar. „Un semn între Mine şi voi în generaţiile voastre” - „un legământ pentru totdeauna” - „un semn pentru totdeauna”. Cititorul să reţină aceste cuvinte! Ele dovedesc, dincolo de orice discuţie, în primul rând, că sabatul a fost pentru Israel. În al doilea rând, că sabatul este, în gândul lui Dumnezeu, o instituţie permanentă. Este bine să reţinem aceste lucruri, pentru a evita orice ambiguitate şi orice exprimare inexactă cu privire la acest subiect deosebit de interesant. Sabatul a fost dat în mod distinct şi exclusiv neamului iudaic. Se vorbeşte despre el, în mod clar, ca fiind un semn între Iahve şi poporul Său Israel. Nu există nici cel mai mic indiciu că el ar fi fost dat neamurilor. Vom vedea mai departe că aceasta este o imagine frumoasă pentru timpul restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi profeţi de la întemeierea lumii; însă aceasta nu atinge, în niciun fel, faptul că el este o rânduială exclusiv iudaică. Nu există nici măcar o singură propoziţie în Scriptură care să arate că sabatul are referire la neamuri. Unii învaţă că, întrucât citim despre ziua de sabat în Geneza 2, ea trebuie, în mod necesar, să aibă o sferă mai largă decât cea iudaică. Dar să mergem la acel pasaj şi să vedem ce spune. „Şi, în ziua a şaptea, Dumnezeu Şi-a terminat lucrarea pe care o făcuse; şi, în ziua a şaptea, S-a odihnit de toată lucrarea Sa pe care o făcuse. Şi Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea S-a odihnit de toată lucrarea Sa, pe care a creat-o Dumnezeu, făcând-o.” (Geneza 2; 2,3). Această afirmaţie este suficient de simplă. Aici nu se menţionează nimic despre om. Nu ni se spune că omul s-a odihnit în ziua a şaptea. Omul poate introduce acest gând, îl poate concluziona sau şi-l poate imagina; dar capitolul 2 din Geneza nu spune nimic despre aşa ceva. Şi nu doar atât, dar putem căuta în zadar vreo aluzie despre sabat în toată cartea Geneza. Prima dată când sabatul este pus în legătură cu omul este în Exod, acel pasaj pe care l-am citat deja; iar acolo vedem, în modul cel mai clar, că acesta este dat lui Israel, ca fiind poporul aflat în relaţie cu Iahve, pe temeiul acelui legământ. Că ei nu au înţeles sau nu au apreciat acest legământ este foarte clar; că ei nu au intrat în odihna pe care el o simboliza este la fel de clar, conform Psalmului 95 - T.M. şi capitolului 4 din Epistola către Evrei. Însă noi vorbim acum despre ceea ce era el în gândul lui Dumnezeu; iar El ne spune că acesta era un semn între El şi poporul Său Israel şi un test foarte puternic al stării lor morale şi al stării inimii lor faţă de El. Sabatul nu era doar o parte integrantă a legii, aşa cum a fost ea dată prin Moise poporului Israel, ci el este evidenţiat, din nou şi din nou, ca o rânduială care are un loc special în gândul lui Dumnezeu. Astfel, în cartea profetului Isaia citim: „Ferice de omul care face aceasta şi de fiul omului care o ţine cu tărie, care păzeşte sabatul ca să nu-l profaneze şi îşi păzeşte mâna ca să nu facă niciun rău. Şi fiul străinului care s-a alipit de Domnul să nu vorbească, zicând: Domnul m-a despărţit cu totul de poporul Său! Nici famenul să nu zică: Iată, eu sunt un copac uscat! Pentru că aşa zice Domnul: Famenilor care păzesc sabatele Mele şi aleg ce-Mi este plăcut şi ţin cu tărie legământul Meu le voi da un loc şi un nume, în casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele, mai bune decât cel al fiilor şi al fiicelor. Le voi da un nume pentru totdeauna, care nu se va stinge. Şi pe fiii străinului (aici, desigur, ei sunt văzuţi în legătură cu Israel, ca în Numeri 15 şi în alte locuri din Scriptură) care se alipesc de Domnul, ca să-I slujească şi să iubească Numele Domnului, ca să fie slujitorii Lui, pe fiecare care păzeşte sabatul, ca să nu-l profaneze şi ţine cu tărie legământul Meu, îi voi aduce şi pe ei la muntele Meu cel sfânt şi-i voi desfăta în casa Mea de rugăciune. Arderile lor de tot şi jertfele lor vor fi bine primite pe altarul Meu, căci casa Mea se va numi casă de rugăciune pentru toate popoarele.” (Isaia 56; 2-7). Din nou citim: „Dacă îţi vei opri piciorul în sabat, nefăcându-ţi plăcerea ta în ziua Mea sfântă, şi vei numi sabatul o desfătare, ziua sfântă a Domnului, vrednic de onoare, şi-l vei onora, nefăcându-ţi căile tale, nici căutând plăcerea ta, nici vorbind cuvinte deşarte, atunci te vei desfăta în Domnul şi te voi face să călăreşti pe înălţimile pământului şi te voi hrăni cu moştenirea lui Iacov, tatăl tău, pentru că gura Domnului a vorbit.” (Isaia 58; 13,14). Citatele de mai sus sunt cu totul suficiente pentru a arăta locul pe care îl are sabatul în gândul lui Dumnezeu. Nu mai este nevoie să adăugăm alte locuri; însă mai este unul spre care am vrea să atragem atenţia cititorului, în legătură cu subiectul nostru, anume Levitic 23: „Şi Domnul a vorbit lui Moise, zicând: Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le: Sărbătorile rânduite ale Domnului, pe care le veţi vesti, să fie adunări sfinte. Acestea sunt sărbătorile Mele rânduite. Şase zile să se lucreze, dar a şaptea zi să fie un sabat de odihnă, o adunare sfântă; să nu faceţi nicio lucrare: este un sabat pentru Domnul în toate locuinţele voastre.” (Levitic 23; 1-3). Aici, el se află în fruntea listei sărbătorilor prezentate în acest capitol minunat, în care avem prefigurată întreaga istorie a căilor lui Dumnezeu cu poporul Său Israel. Sabatul este o imagine a odihnei eterne a lui Dumnezeu, în care El a plănuit să-Şi introducă poporul, atunci când toate ostenelile, încercările şi necazurile lor vor trece - acea „odihnă de sabat” care „rămâne pentru poporul lui Dumnezeu” (Evrei 4; 9). El a încercat pe căi diferite să păstreze aducerea-aminte a acestei odihne glorioase înaintea ochilor poporului Său; ziua a şaptea, anul al şaptelea sau anul jubileu - toate aceste minunate perioade sabatice erau destinate să prezinte acel timp binecuvântat în care Israel va fi strâns şi adus înapoi în ţara lor preaiubită, când sabatul va fi ţinut, în toată profunzimea lui şi în binecuvântare divină, aşa cum nu s-a întâmplat niciodată înainte. Aceste lucruri ne conduc, în mod natural, la un al doilea punct care stă în legătură cu sabatul, anume permanenţa lui. Acest lucru este dovedit clar prin acele expresii: „pentru totdeauna” şi „un semn pentru totdeauna” şi „în toate generaţiile voastre”. Astfel de cuvinte nu ar fi fost folosite la o rânduială care era doar temporară. Din nefericire, Israel nu a ţinut niciodată sabatul potrivit cu gândul lui Dumnezeu; nu i-au înţeles niciodată semnificaţia, nu au intrat niciodată în binecuvântarea lui, nu s-au adăpat niciodată din spiritul lui. Ei au făcut din el o emblemă a propriei lor dreptăţi; s-au lăudat cu el ca fiind o rânduială naţională şi l-au folosit pentru propria lor înălţare; însă nu l-au celebrat niciodată în comuniune cu Dumnezeu. Vorbim despre ei ca neam, ca întreg. Nu avem nicio îndoială că au existat suflete care, în secret, s-au bucurat de sabat şi au intrat în gândurile lui Dumnezeu cu privire la el. Însă, ca neam, Israel nu a păzit niciodată sabatul potrivit cu gândul lui Dumnezeu. Ascultaţi ce spune Isaia: „Nu mai aduceţi daruri deşarte. Tămâia Îmi este o urâciune, luna nouă şi sabatul, chemarea adunărilor.” (Isaia 1; 13). Aici vedem că preţioasa şi minunata rânduială a sabatului pe care Dumnezeu le-a dat-o ca semn al legământului Său cu poporul a devenit, în mâinile lor, o urâciune cu totul intolerabilă pentru El. Iar când deschidem paginile Noului Testament, îi găsim pe liderii şi pe căpeteniile poporului iudeu discutând continuu cu Domnul nostru Iisus Hristos cu privire la sabat. Priviţi, de exemplu, primele versete din Luca 6: „Şi a fost că, în sabat, El trecea prin semănături; şi ucenicii Săi smulgeau spice şi mâncau, frecându-le cu mâinile. Dar unii dintre farisei le-au spus: De ce faceţi ce nu este permis a face în sabat?. Şi Iisus, răspunzând, le-a spus: Nici aceasta n-aţi citit, ce a făcut David, când a flămânzit, el şi cei care erau cu el? Cum a intrat în casa lui Dumnezeu şi a luat pâinile punerii înainte şi a mâncat şi a dat şi celor care erau cu el ceea ce nu este permis decât numai preoţilor să mănânce?. Şi le-a spus: Fiul Omului este Domn şi al sabatului.” (Luca 6; 1-5). Şi, din nou, citim: „Şi a fost că, şi într-un alt sabat, El a intrat în sinagogă şi îi învăţa; şi acolo era un om şi mâna lui dreaptă era paralizată. Şi cărturarii şi fariseii pândeau, dacă va vindeca în sabat, ca să-I găsească vină” - doar încercaţi să vă imaginaţi, Îl acuzau pentru vindecarea unui biet bolnav, un tovarăş de-al lor aflat în suferinţă - „Dar El le ştia gândurile şi i-a spus omului care avea mâna paralizată: Ridică-te şi stai în mijloc! Şi el s-a ridicat şi a stat acolo. Iisus deci le-a zis: Vă voi întreba dacă este permis în sabat: A face bine, sau a face rău? A salva un suflet, sau a-l pierde? Şi, privind împrejur la toţi, i-a spus: Întinde-ţi mâna! Şi el a făcut aşa şi mâna lui s-a refăcut ca cealaltă. Dar ei s-au umplut de furie şi vorbeau între ei ce să-I facă lui Iisus.” (Luca 6; 6-11). Ce imagine clară avem aici despre goliciunea şi nevrednicia ţinerii sabatului! Acei lideri religioşi doreau mai degrabă să-i lase flămânzi pe ucenici, decât să fie atins sabatul lor! Ei ar fi dorit ca acel om să meargă până la mormânt cu mâna paralizată, decât să fie vindecat în sabatul lor. Din nefericire, acesta era sabatul lor, şi nu al lui Dumnezeu! Odihna Lui nu putea sta alături de foamete şi de mâini paralizate. Ei niciodată nu au citit în mod corect împrejurarea cu David, când el şi cei care îl însoţeau mâncaseră din pâinile pentru punerea înainte. Ei nu au înţeles că rânduielile legii trebuie să se dea deoparte din faţa harului divin, care vine în întâmpinarea nevoilor omului. Harul se ridică, în măreţia lui, deasupra tuturor barierelor legii, iar credinţa se bucură de strălucirea lui; însă religia se simte ofensată de lucrările harului şi de îndrăzneala credinţei. Fariseii nu au înţeles că omul cu mâna uscată era o imagine izbitoare a stării morale a poporului, o dovadă vie a faptului că ei se aflau departe de Dumnezeu. Dacă s-ar fi aflat în starea potrivită, nu ar fi existat mâini paralizate, care să trebuiască să fie vindecate, dar nu erau într-o astfel de stare; şi, prin urmare, sabatul lor era o formă goală, fără putere, o rânduială fără nicio valoare, o anomalie hidoasă, o urâciune înaintea lui Dumnezeu şi complet nepotrivită cu starea omului. Să luăm un alt exemplu, cel din Luca 13. „Şi îi învăţa într-una din sinagogi în sabat” - pentru El, în mod sigur, sabatul nu era o zi de odihnă - „Şi, iată, era o femeie care de optsprezece ani avea un duh de neputinţă şi era gârbovă şi nu putea nicidecum să se ridice. Şi Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a spus: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi a pus mâinile peste ea; şi îndată s-a îndreptat şi Îl glorifica pe Dumnezeu.” (Luca 13; 10-13). Frumoasă imagine a lucrării harului într-un suflet, însoţită, în toate cazurile, de rezultate practice! Toţi cei pe care Hristos Îşi pune mâinile Sale binecuvântate sunt „îndreptaţi îndată” şi Îl pot „glorifica pe Dumnezeu”. Însă sabatul omului fusese atins. „Dar mai-marele sinagogii, indignat că Iisus vindecase în sabat (el era mânios faţă de lucrarea plină de har a vindecării, dar era indiferent la cazul umilitor al suferinţei) răspunzând, a spus mulţimii: Sunt şase zile în care trebuie să lucreze oamenii; veniţi deci în acestea şi fiţi vindecaţi, şi nu în ziua sabatului!” (Luca 13; 14). Cât de puţin înţelegea acest formalist religios că el se afla în prezenţa Domnului adevăratului sabat! Cât de insensibil era faţă de nepotrivirea morală între încercarea de a ţine sabatul şi starea omului care cerea în modul cel mai clar intervenţia divină! „Domnul deci i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor, fiecare dintre voi, în sabat, oare nu-şi dezleagă boul sau măgarul de la iesle şi-l duce şi-l adapă? Şi aceasta, care este o fiică a lui Avraam, pe care Satan o legase, iată, de optsprezece ani, nu trebuia să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sabatului?” (Luca 13; 15,16). Ce mustrare aspră! Ce manifestare a goliciunii şi a nenorocirii complete a întregului sistem iudaic! Doar gândiţi-vă la nepotrivirea izbitoare dintre sabat şi o fiică a lui Avraam legată de mâna crudă a lui Satan, timp de optsprezece ani! Nu este nimic în această lume care să orbească atât de mult mintea, care să împietrească atât de mult inima, care să aibă un efect atât de ucigător faţă de conştiinţă şi care să distrugă din punct de vedere moral întreaga fiinţă, ca religia fără Hristos. Puterea ei înşelătoare şi degradantă poate fi judecată complet doar în lumina prezenţei divine. Ar fi trebuit ca mai-marelui sinagogii să-i fi păsat că biata femeie ar fi putut merge gârbovă până la sfârşitul zilelor ei, neputând să se îndrepte. El ar fi fost mulţumit să o lase să meargă ca o martoră tristă a puterii lui Satan, îngrijindu-se să ţină propriul său sabat. Indignarea lui religioasă a fost stârnită nu de puterea lui Satan, privind la starea acelei femei, ci de puterea lui Hristos, privind eliberarea completă pe care El i-o dăruise. Însă Domnul a dat răspunsul Său. „Şi, pe când spunea El acestea, toţi adversarii Săi se ruşinau” - şi bine făceau - „şi toată mulţimea se bucura de toate lucrurile glorioase pe care le făcea El.” (Luca 13; 17). Ce contrast izbitor! Apărătorii religiei lipsite de putere, lipsite de inimă şi cu totul fără valoare au fost demascaţi şi acoperiţi de ruşine şi de confuzie, pe de o parte, iar pe de altă parte, tot poporul se bucura de lucrările glorioase ale Fiului lui Dumnezeu care venise în mijlocul lor să-i elibereze de sub puterea umilitoare a lui Satan, să le umple inimile cu bucuria salvării lui Dumnezeu şi să le umple gurile de laude! Pentru mai multe detalii despre acest subiect îl rog pe cititor să se îndrepte spre Evanghelia după Ioan. La începutul capitolului 5 din Ioan suntem introduşi într-o scenă care este ca un indicator izbitor despre starea lui Israel. Nu am intenţia aici să intru foarte profund în acest pasaj; mă  refer la acest loc doar în legătură cu subiectul care ne stă înainte. Scăldătoarea din Betesda - sau „casa îndurării”, pentru că fusese, fără îndoială, expresia îndurării lui Dumnezeu faţă de poporul Său - constituia o dovadă clară cu privire la starea nenorocită a omului, în general, şi a lui Israel, în special. Cele cinci pridvoare ale ei erau pline de „o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, paralizaţi, aşteptând mişcarea apei.” Ce imagine a întregii familii omeneşti şi a neamului lui Israel! Ce ilustrare izbitoare a stării lor spirituale şi morale, aşa cum era ea văzută din punctul de vedere divin! „Orbi, şchiopi, paralizaţi”; aceasta este adevărata stare a omului şi ce bine ar fi ca el să se recunoască aşa! Însă acolo era un om, în mijlocul acestei mulţimi neputincioase, atât de pierdute, atât de slabe şi de neajutorate, căruia scăldătoarea Betesda nu-i putuse rezolva cazul. „Dar era un om acolo, care era în suferinţă de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l zăcând şi ştiind că era deja de mult timp aşa, i-a spus: Vrei să fii sănătos?” Ce har şi ce putere se află în această întrebare! Ea trece dincolo de cea mai bogată imaginaţie a gândurilor omeneşti. El căuta doar ajutor din partea omului sau din partea propriei sale capacităţi de a se arunca în scăldătoare. El nu ştia că Cel care îi vorbea era mai presus de scăldătoare, cu mişcarea ocazională a apei ei; că era mai presus de slujirea îngerească şi mai presus de tot ajutorul şi de eforturile omului, că El avea toată puterea în cer şi pe pământ. „Bolnavul I-a răspuns: Domnule, nu am pe nimeni ca să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa; şi, până când vin eu, coboară altul înaintea mea. Iisus i-a spus: Ridică-te, ia-ţi patul şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos şi şi-a luat patul şi umbla. Şi ziua aceea era sabat.” (Ioan 5; 5-9). Aici avem din nou prezentat sabatul omului. În mod sigur, acesta nu era sabatul lui Dumnezeu. Mulţimea nenorocită strânsă în jurul scăldătorii dovedea că odihna lui Dumnezeu încă nu venise - că gloriosul Său antitip al sabatului nu răsărise pe acest pământ chinuit de păcat. Când acea zi strălucitoare va veni, acolo nu vor mai exista mulţimi de orbi, de şchiopi şi de paralizaţi, care să umple pridvoarele Betesdei. Sabatul lui Dumnezeu şi nenorocirea omului sunt complet incompatibile. Însă acesta era sabatul omului; el nu mai constituia pecetea legământului pe care Iahve Îl încheiase cu sămânţa lui Avraam - aşa cum fusese odată şi cum va fi din nou - ci ajunsese emblema propriei dreptăţi a omului. „Deci iudeii îi spuneau celui vindecat: Este sabat, nu-ţi este permis să-ţi iei patul.” (Ioan 5; 10). În opinia lor, acestuia îi era cu totul permis să zacă pe acel pat, săptămână după săptămână, lună după lună, an după an, în timp ce ei mergeau mai departe cu pretenţia lor, goală şi fără nicio valoare, de a ţine sabatul. Dacă ei ar fi avut o rază de lumină spirituală, ar fi văzut nepotrivirea flagrantă dintre încercarea de a ţine tradiţia lor naţională cu privire la sabat, în prezenţa nenorocirii, a bolii şi a degradării umane. Însă ei erau orbi; şi, prin urmare, când roadele glorioase ale slujirii lui Hristos au fost manifestate, ei au avut îndrăzneala de a spune că ele nu sunt potrivite cu rânduiala. Şi nu doar atât, ci „pentru aceasta, iudeii Îl persecutau pe Iisus şi căutau să-L omoare, pentru că făcea acestea în sabat.” (Ioan5; 16). Ce scenă! Poporul religios, ba chiar liderii şi învăţătorii religiei - călăuzele poporului oficial al lui Dumnezeu, căutau să-L ucidă pe Domnul sabatului, pentru că El îl vindecase pe acel om în ziua sabatului! Remarcaţi însă replica Domnului: „Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez.” (Ioan 5; 17). Această afirmaţie scurtă, dar concisă, ne prezintă rădăcina întregii probleme. Aceasta ne descoperă starea reală a omenirii, în general, şi a lui Israel, în special; şi, de asemenea, ne descoperă, în cea mai mişcătoare manieră, marele secret al vieţii şi al slujirii Domnului. Binecuvântat să fie Numele Lui! El nu a venit în această lume pentru a Se odihni. Cum ar fi putut El să Se odihnească, cum ar fi putut să ţină sabatul, în mijlocul nevoilor omeneşti şi în mijlocul nenorocirii de care omul era cuprins? Nu trebuia ca acei oameni, neputincioşi, orbi, şchiopi şi paralizaţi, care umpleau pridvoarele scăldătorii de la Betesda, să îi fi învăţat pe „iudei” nebunia învăţăturii false pe care ei o aveau cu privire la sabat? Pentru că ce altceva reprezenta această mulţime, decât o imagine a stării neamului lui Israel şi a întregului neam omenesc? Cum ar fi fost posibil ca dragostea divină să se fi odihnit în mijlocul unei asemenea stări? Acest lucru era imposibil! Dragostea nu poate face altceva decât să lucreze într-o astfel de scenă a păcatului şi a întristării. Din momentul căderii omului, Tatăl lucrează, Fiul S-a arătat să continue această lucrare, iar acum Duhul Sfânt lucrează şi El. Lucrarea, nu odihna, este cuvântul de ordine într-o lume ca aceasta. „Rămâne deci o odihnă de sabat pentru poporul lui Dumnezeu.” Binecuvântatul Domn Iisus a umblat pe acest pământ făcând bine şi în ziua sabatului, ca în oricare altă zi; şi, în final, după ce Şi-a împlinit lucrarea glorioasă de răscumpărare, El a petrecut sabatul în mormânt, înviind în ziua dintâi a săptămânii, ca Întâiul-născut dintre cei morţi şi devenind Capul noii creaţii, în care toate lucrurile sunt de la Dumnezeu; iar în această sferă, chestiunile despre „zile, luni, timpuri şi ani” nu pot avea nicio aplicaţie. Niciunul dintre cei care înţeleg pe deplin însemnătatea morţii şi a învierii nu poate aproba, nici măcar pentru un moment, ţinerea zilelor. Moartea lui Hristos a pus capăt vechii ordini de lucruri, iar învierea Lui ne introduce într-o cu totul altă sferă, unde privilegiul nostru binecuvântat este să umblăm în lumina şi în puterea acelor realităţi eterne care sunt ale noastre în Hristos şi care stau în contrast evident faţă de ţinerea, în mod superstiţios, a lucrurilor legate de religia carnală şi lumească. Aici ne apropiem de un punct foarte interesant al subiectului nostru, anume diferenţa dintre sabat şi ziua Domnului, ziua dintâi a săptămânii. Acestea două sunt confundate adesea. Auzim în mod frecvent, de pe buzele unor oameni cu adevărat evlavioşi, expresia „sabatul creştin”, care nu se găseşte nicăieri în Noul Testament. Poate că unii care folosesc această expresie sugerează un lucru corect; însă nu este suficient să sugerăm un lucru corect, ci, de asemenea, să încercăm să ne exprimăm potrivit cu învăţătura Sfintei Scripturi. Suntem convinşi că vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al Hristosului Său are de-a face cu convenţionalismul creştinismului cu mult mai mult decât suntem noi conştienţi, ceea ce face ca acest lucru să devină deosebit de serios. Cititorul poate că este predispus să spună că despic firul în patru, ca să găsesc o greşeală expresiei „sabatul creştin”. Însă eu sunt pe deplin convins că nu este nimic de acest fel; din contră, dacă cititorul va examina în linişte acest subiect, în lumina Noului Testament, va constata nu doar că el include chestiuni interesante, ci, de asemenea, unele cu greutate şi foarte importante. Unii spun că denumirea nu contează; însă, în subiectul care ne stă acum înainte, ea are o semnificaţie deosebită. Deja am remarcat că Domnul a petrecut sabatul în mormânt. Nu este acesta un fapt deosebit de grăitor şi de profund? Fără îndoială! De aici înţelegem, cel puţin, punerea deoparte a vechii stări de lucruri şi imposibilitatea de a ţine sabatul într-o lume a păcatului şi a morţii. Dragostea nu se poate odihni într-o lume ca aceasta; ea poate doar să se trudească şi să moară. Aceasta este inscripţia pe care o putem citi pe mormântul în care Domnul sabatului a zăcut. Dar cum stau lucrurile cu privire la prima zi a săptămânii? Nu este aceasta sabatul aşezat pe o bază nouă - sabatul creştin? Nicidecum! Niciodată nu este numit aşa în Noul Testament. Dacă privim în Faptele Apostolilor, vom găsi că despre cele două zile se vorbeşte în cel mai distinct mod. În sabat îi găsim pe iudei adunaţi în sinagogile lor, pentru citirea legii şi a profeţilor. În ziua dintâi a săptămânii îi găsim pe creştini adunaţi să frângă pâinea. Cele două zile erau la fel de distincte ca şi iudaismul şi creştinismul; nu există nici cea mai mică bază în Scriptură că sabatul a fost amestecat cu prima zi a săptămânii. Unde există cea mai mică autoritate pentru afirmaţia că sabatul este schimbat din ziua a şaptea în ziua a opta sau în ziua dintâi a săptămânii? Dacă ar fi vreuna, nu ar fi nimic mai uşor decât să ne fie arătată. Dar nu există niciuna. Şi, trebuie să observăm, sabatul nu este doar o a şaptea zi, ci ziua a şaptea. Este bine să notăm aceasta, întrucât unii susţin ideea că este suficient să dedicăm a şaptea parte din timpul nostru pentru odihnă şi pentru slujba religioasă, fără să conteze care este acea zi; iar în acest fel, diferite neamuri şi diferite sisteme religioase îşi au propria lor zi de sabat. Dar aceste argumente nu pot satisface pe cineva care doreşte să fie învăţat în mod exclusiv de Scriptură. Sabatul din Eden a fost ziua a şaptea. Sabatul lui Israel a fost ziua a şaptea. A opta zi ne conduce însă gândurile spre eternitate. În Noul Testament, ea este numită „ziua dintâi a săptămânii”, indicând începutul unei noi ordini de lucruri, având drept fundaţie eternă crucea, iar Hristosul înviat fiind Capul ei glorios şi Centrul ei. A numi această zi „sabatul creştin” înseamnă pur şi simplu a confunda lucrurile pământeşti cu cele cereşti. Aceasta înseamnă să-l cobori pe creştin din înalta sa poziţie, ca asociat cu un Hristos înviat şi glorificat în ceruri, pentru a-l pune să se preocupe cu superstiţia ţinerii zilelor, cu însuşi lucrul care l-a făcut pe binecuvântatul apostol Pavel să nu mai ştie ce să creadă despre adunările din Galatia. Pe scurt, cu cât cântărim mai profund expresia „sabatul creştin”, cu atât suntem mai convinşi că tendinţa ei este, la fel ca multe alte formulări ale creştinătăţii, să-l jefuiască pe creştin de toate acele mari adevăruri specifice Noului Testament care marchează deosebirea dintre Biserica lui Dumnezeu şi tot ceea ce a fost înaintea ei şi ce va urma după ea. Biserica, deşi este pe pământ, nu este din această lume, aşa cum Hristos nu este din această lume. Ea este cerească în originea ei, în caracterul ei, în principiile ei, în umblarea ei şi în speranţa ei. Ea stă între cruce şi glorie. Hotarele existenţei ei pe pământ sunt ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt a coborât pentru a o forma, şi venirea lui Hristos pentru a o lua la Sine Însuşi. Nimic nu poate fi subliniat mai clar decât acest lucru; de aceea, oricine încearcă să lege de Biserica lui Dumnezeu rânduielile legii sau ţinerea în mod superstiţios a „zilelor, a lunilor, a perioadelor şi a anilor” încearcă, de fapt, să falsifice întreaga poziţie creştină, să pervertească integritatea relaţiilor divine şi să-l jefuiască pe creştin de locul şi de partea care îi aparţin prin harul infinit al lui Dumnezeu şi prin împlinirea ispăşirii de către Hristos. Consideră cititorul că această afirmaţie este de o duritate exagerată? Dacă este aşa, să analizeze următorul pasaj din Epistola către Coloseni - un pasaj care trebuie scris cu litere de aur. „Deci, după cum L-aţi primit pe Hristos Iisus, Domnul, aşa să umblaţi în El, înrădăcinaţi şi fiind zidiţi în El şi întăriţi în credinţă, după cum aţi fost învăţaţi, prisosind în ea cu mulţumire. Vedeţi să nu fie nimeni care să vă fure prin filozofie şi amăgire deşartă” - remarcaţi combinaţia! Ea nu este prea flatantă la adresa filozofiei - „după tradiţia oamenilor, după cunoştinţele elementare ale lumii şi nu după Hristos. Pentru că în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii; şi voi sunteţi împliniţi în El, care este Capul oricărei stăpâniri şi autorităţi” - ce-am putea să ne dorim mai mult? - „în care aţi şi fost circumcişi cu o circumcizie nefăcută de mână, în dezbrăcarea trupului cărnii, în circumcizia lui Hristos; fiind înmormântaţi împreună cu El în botez, în care aţi şi fost înviaţi împreună cu El, prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, care L-a înviat dintre cei morţi. Şi pe voi, care eraţi morţi în greşelile şi în necircumcizia cărnii voastre, v-a înviat împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile, după ce a şters înscrisul/zapisul cu porunci, care era împotriva noastră, care ne era potrivnic, şi l-a înlăturat din cale, pironindu-l pe cruce; dezbrăcând stăpânirile şi autorităţile, le-a făcut de ruşine în public, triumfând asupra lor prin cruce.” (Coloseni 2; 6-15). Strălucită biruinţă! O biruinţă câştigată pentru noi! Închinare eternă şi universală fie adusă Numelui Său unic! Care este urmarea acestor lucruri? „De aceea nimeni să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare sau de lună nouă sau zile de sabat, care sunt o umbră a lucrurilor ce aveau să vină; dar trupul este al lui Hristos” - ce ar avea de-a face unul care este împlinit şi acceptat în Hristos cu mâncăruri, cu băuturi sau cu zile sfinte? Ce pot face pentru el filozofia, tradiţia sau religia omenească? Ce pot umbrele trecătoare să-i adauge unuia care este înrădăcinat prin credinţă în valorile eterne? Absolut nimic; de aceea binecuvântatul apostol continuă - „Nimeni să nu vă facă să pierdeţi premiul, făcându-şi voia lui însuşi în smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în cele pe care nu le-a văzut, îngâmfat zadarnic prin gândirea cărnii sale şi neţinându-se strâns de Capul, din care tot trupul, hrănit şi strâns unit prin încheieturi şi legături, creşte cu creşterea de la Dumnezeu. Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii, pentru ce, ca şi cum aţi fi încă în viaţă în lume, vă supuneţi la rânduieli: nu pune mâna, nu gusta, nu atinge! (care sunt toate spre distrugere prin întrebuinţare), după poruncile şi învăţăturile oamenilor (care au, în adevăr, o aparenţă de înţelepciune în închinare voită şi în smerenie şi în necruţare a trupului, nedându-i vreo onoare), pentru satisfacerea cărnii?” (Coloseni 2; 16-23). Nu este posibil ca cineva să înţeleagă acest pasaj minunat şi să nu capete o înţelegere completă nu doar cu privire la chestiunea sabatului, ci, de asemenea, la întregul sistem de lucruri cu care acest subiect este în legătură. Creştinul care îşi înţelege poziţia a terminat-o pentru totdeauna cu toate chestiunile privitoare la mâncare şi băutură, la zile, luni, timpuri şi ani. El nu ştie nimic despre perioade sfinte şi despre locuri sfinte. El este mort împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii şi, prin urmare, este eliberat de toate rânduielile religiei tradiţionale. El aparţine cerului, unde lunile noi, zilele sfinte şi sabatele nu au niciun loc. El este în noua creaţie, unde toate lucrurile sunt de la Dumnezeu; prin urmare, creştinul nu vede nicio valoare morală în aceste cuvinte: „Nu pune mâna, nu gusta, nu atinge!”. Ele nu pot avea nicio aplicaţie pentru el. El trăieşte într-un ţinut în care norii şi ceaţa tendinţelor monahale şi ascetice nu se văd niciodată. El a renunţat la toate formele fără valoare ale evlaviei carnale şi are, în schimbul acestora, realităţile solide ale vieţii creştine. Urechea lui a fost deschisă să audă şi inima lui să înţeleagă îndemnul puternic al apostolului inspirat: „Deci, dacă aţi fost înviaţi împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu: gândiţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ, pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, atunci veţi fi arătaţi şi voi, împreună cu El, în glorie. Omorâţi deci mădularele voastre, cele de pe pământ.” (Coloseni 3; 1-5). Aici avem desfăşurate înaintea ochilor noştri gloriile creştinismului adevărat, practic şi vital, în contrast cu formele carnale uscate şi fără rod ale religiei lumeşti. Viaţa creştină nu constă în ţinerea anumitor reguli, porunci sau tradiţii ale oamenilor. Aceasta este o realitate divină. Ea este Hristos în inimă şi Hristos reprodus în viaţa zilnică, prin puterea Duhului Sfânt. Ea este omul cel nou, format după modelul lui Hristos Însuşi, care se manifestă în toate detaliile mărunte ale vieţii noastre zilnice, în familie, în afaceri, în relaţiile cu oamenii, în temperamentul nostru, în duhul nostru, în stilul nostru de viaţă, în comportamentul nostru şi în orice alt aspect. Acesta nu este doar un lucru de dogmă, de mărturisire, de opinie sau de sentiment; este o realitate vie, evidentă. Este Împărăţia lui Dumnezeu, aşezată în inimile noastre, impunându-şi influenţa sa binecuvântată peste întreaga noastră fiinţă morală şi revărsându-şi influenţa sa plăcută asupra întregii sfere în care suntem chemaţi să ne mişcăm, de la o zi la alta. Aceasta este umblarea creştină, pe urmele binecuvântaţilor paşi ai Aceluia care a mers din loc în loc făcând bine, răspunzând oricăror nevoi omeneşti, trăind nu pentru Sine Însuşi, ci pentru alţii, găsindu-Şi plăcerea în a sluji şi în a dărui, gata de a oferi alinare şi compasiune, oriunde a găsit un duh zdrobit sau o inimă îndurerată şi părăsită. Acesta este creştinismul. Iată cât de diferit este el de toate formele în care se îmbracă legalismul şi superstiţia! Cât de diferit este el de ţinerea în mod mistic şi lipsit de înţelegere a zilelor, a lunilor, a timpurilor şi a anilor, de abţinerea de la diferite mâncăruri, de interzicerea căsătoriei şi a altor lucruri de felul acestora! Cât de complet diferit este el de duhul misticismului, de întunericul ascetismului şi de austeritatea vieţii monahale! Cât de diferit este creştinismul faţă de toate acestea! Şi am putea adăuga, cât de diferit este el faţă de lipsa unei legături vizibile între o mărturisire înaltă şi o practică joasă, între adevărurile înalte ţinute în intelect, mărturisite, învăţate şi discutate şi practica lumească, de necumpătare şi de nesupunere! Creştinismul Noului Testament diferă de toate aceste lucruri. El este divin, ceresc şi spiritual, manifestat în mijlocul a ceea ce este uman, pământesc şi natural. Doresc ca ţinta sfântă a scriitorului şi a cititorului acestor rânduri să nu fie nimic mai puţin decât gloria morală a creştinismului revelat pe paginile Noului Testament! Cred că nu mai este nevoie să adaug altceva pe subiectul sabatului. Dacă cititorul a înţeles importanţa acestor locuri din Scriptură pe care le-am avut înainte, el nu va avea mari dificultăţi în a înţelege locul pe care sabatul îl are în căile dispensaţionale ale lui Dumnezeu. El va înţelege că acesta are legătură directă cu pământul - el a fost un semn al legământului dintre Iahve şi poporul Său pământesc şi un test puternic al stării lor morale. Mai mult, el va înţelege că Israel nu a ţinut niciodată sabatul cu adevărat, că nu i-a înţeles niciodată importanţa şi că nu l-a apreciat niciodată la adevărata sa valoare. Acest adevăr a fost făcut evident în viaţa, slujirea şi moartea Domnului nostru Iisus Hristos, care a împlinit multe lucrări în ziua sabatului şi care, la sfârşit, a petrecut sabatul în mormânt. În final, sper că cititorul a înţeles diferenţa dintre sabatul iudaic şi prima zi a săptămânii sau ziua Domnului; că ultima nu este niciodată numită sabat, în Noul Testament; din contră, ea este constant prezentată, în mod distinct, în propria ei sferă; ea nu este sabatul schimbat sau transferat, ci o cu totul altă zi, având propria ei bază specială şi propria ei sferă particulară. Însă nu pot  părăsi acest subiect important fără a spune câteva cuvinte cu privire la locul rânduit, în Noul Testament, zilei Domnului sau zilei dintâi a săptămânii. Chiar dacă aceasta nu este sabatul şi chiar dacă ea nu are nimic de-a face cu zilele sfinte, cu lunile noi sau cu „zile şi luni şi timpuri şi ani!”, totuşi aceasta are locul ei unic în creştinism, aşa cum este evident dintr-o mulţime de pasaje care se găsesc în Noul Testament. Domnul nostru a înviat dintre morţi în acea zi. El Şi-a întâlnit în mai multe rânduri ucenicii în aceeaşi zi. Apostolul şi fraţii din Troa s-au strâns împreună să frângă pâinea tot în această zi (Fapte 20; 7). Apostolul i-a învăţat pe corinteni şi pe toţi aceia care cheamă în vreun loc Numele Domnului Iisus Hristos să pună deoparte darurile lor în această zi; astfel, el ne învaţă, în mod clar, că ziua dintâi a săptămânii este ziua specială pentru poporul Domnului, în care ei să se adune pentru Cina Domnului şi pentru închinare, comuniune şi slujire, în legătură strânsă cu această rânduială, care este cea mai preţioasă. Binecuvântatul apostol Ioan ne-a spus în mod expres că în această zi el era în Duhul şi că a primit acea minunată descoperire care încheie Cartea divină *.

*Unii sunt de părere că expresia „în ziua Domnului” ar trebui scrisă „în Ziua Domnului”, aceasta însemnând că apostolul era în duhul acelei zile când Domnul nostru Îşi va lua marea Sa putere şi domnie. Însă împotriva acestui punct de vedere se ridică două mari obiecţii. În primul loc, cuvintele „e kiriake emera”, redate în Apocalipsa 1; 10, prin „ziua Domnului”, sunt distincte de „e emera kiriou”, din 1. Tesaloniceni 5; 2; 2. Tesaloniceni 2; 2 şi 2. Petru 3; 10, redate prin „Ziua Domnului”. Aceasta eu o consider ca o obiecţie foarte importantă şi cu totul suficientă pentru a rezolva chestiunea. Însă, pe deasupra, am argumentul bazat pe faptul că cea mai mare parte a cărţii Apocalipsa se ocupă nu cu „Ziua Domnului”, ci cu evenimentele anterioare ei. De aceea, sunt deplin încredinţat că „ziua Domnului” şi „ziua dintâi a săptămânii” sunt identice; iar acest fapt îl consider foarte important, ca dovadă că această zi are un loc special în Cuvântul lui Dumnezeu - un loc pe care orice creştin înţelept va fi mulţumitor să-l recunoască.*

 Astfel avem în Scriptură mărturii evidente şi suficiente pentru a dovedi oricărui credincios evlavios că ziua Domnului nu trebuie redusă la nivelul unei zile obişnuite. Ea nu reprezintă, pentru adevăratul creştin, nici sabatul iudaic, pe de o parte, nici duminica neamurilor, pe de altă parte, ci ea este ziua Domnului, în care poporul Său bucuros şi mulţumitor se adună în jurul Lui, pentru a ţine preţioasa amintire a morţii Sale, până când El va veni. Nici nu mai este nevoie să spunem că nu există nicio umbră de robie faţă de lege sau de superstiţie legată de ziua dintâi a săptămânii. A spune sau a gândi astfel înseamnă a tăgădui întregul cerc al adevărurilor cu care această zi stă în legătură. Noi nu avem nicio poruncă directă cu privire la ţinerea zilelor; dar pasajele la care m-am referit deja sunt suficiente, pentru orice creştin spiritual; şi, mai mult, pot spune că instinctele naturii divine îl vor conduce pe orice creştin adevărat să onoreze şi să iubească ziua Domnului, să o pună deoparte, în cea mai respectuoasă atitudine, pentru închinare şi pentru slujirea Domnului. Chiar şi numai gândul cu privire la unul care mărturiseşte că-L iubeşte pe Hristos, dar care se angajează, în ziua Domnului, în afaceri şi în călătorii care nu sunt necesare va fi, după părerea mea, revoltător. Cred că este un privilegiu sfânt să ne reţinem, atât de mult cât este posibil, de la toate activităţile naturale şi să dedicăm orele zilei Domnului Lui Însuşi şi slujirii Lui. Cineva poate va spune că cel credincios trebuie să dedice Domnului fiecare zi. Cu siguranţă! Noi suntem ai Domnului în cel mai deplin şi mai înalt sens. Îi aparţinem Lui cu tot ce avem şi cu tot ce suntem. Acest lucru îl recunoaştem în mod deplin şi cu bucurie. Suntem chemaţi să facem orice lucru în Numele Lui şi pentru gloria Lui. Este înaltul nostru privilegiu să cumpărăm şi să vindem, să mâncăm şi să bem, să ne derulăm toate afacerile, sub ochii Lui şi în teama şi în dragostea sfinţeniei Numelui Său. Nu trebuie să punem mâinile pe vreun lucru, indiferent de ce zi a săptămânii ar fi vorba, cu privire la care nu putem, cu cea mai deplină încredere, să cerem binecuvântarea Domnului. Toate aceste lucruri sunt pe deplin acceptate. Orice creştin adevărat se bucură să recunoască acest lucru. Dar, în acelaşi timp, considerăm că este imposibil să citim Noul Testament şi să nu vedem că ziua Domnului are un loc unic; că ea este scoasă în evidenţă pentru noi, în modul cel mai clar; că are o semnificaţie şi o importanţă care nu pot, în mod corect, să fie afirmate despre o altă zi a săptămânii. Într-adevăr, suntem atât de convinşi de adevărul acestor lucruri, încât, chiar dacă această zi nu ar fi fost decretată la nivel naţional ca zi liberă, tot am fi considerat că este, deopotrivă, datoria noastră sacră şi privilegiul nostru sfânt de a ne abţine de la toate afacerile, cu excepţia celor obligatorii. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, această zi este liberă prin lege! Acesta este un semn al îndurării faţă de toţi cei care iubesc această zi, datorită Domnului. Nu putem decât să fim recunoscători bunătăţii Lui pentru că a smuls această zi din strânsoarea lacomă a lumii şi a încredinţat-o poporului Său şi slujitorilor Săi, pentru a fi dedicată închinării către El şi lucrării Sale. Ce beneficiu este ziua Domnului, cu profunda sa retragere de la lucrurile lumeşti! Ce ne-am fi făcut fără ea? Ce pauză binecuvântată din truda săptămânii! Cât de înviorătoare sunt exerciţiile ei pentru mintea spirituală! Cât de preţioasă este strângerea pe care o avem în jurul Lui pentru a ne aminti de El, pentru a vesti moartea Lui şi pentru a-I aduce închinare! Ziua Domnului este cu totul altceva decât o zi de odihnă trupească pentru slujitorii Lui; într-adevăr, ei sunt adesea mai extenuaţi în acea zi decât în oricare alta din săptămână. Însă aceasta este o extenuare binecuvântată, o extenuare plăcută, o extenuare care îşi va avea răsplata strălucită în acea odihnă care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu. Deci, preaiubite cititor creştin, să ne ridicăm inimile într-o cântare de laudă la adresa Dumnezeului nostru pentru binecuvântatul beneficiu al zilei Domnului. Fie ca El să ofere acest privilegiu până la venirea Sa! Fie ca El să contracareze, prin atotputernicia Sa, orice efort al raţionaliştilor şi al ateilor care încearcă să şteargă orice distincţie între această zi şi celelalte zile! Unii pot spune că sabatul iudeilor nu mai este valabil şi, prin urmare, nu mai avem obligaţia de a ţine vreo zi. Un mare număr de creştini mărturisitori au ocupat acest teren şi îşi petrec duminica în parcuri şi în locuri de agrement. Ei afirmă că sunt liberi faţă de lege şi folosesc această zi ca un mijloc prin care să-şi satisfacă tendinţele carnale. Ei nu înţeleg că singurul mod prin care poţi să ajungi liber faţă de lege este să fii mort faţă de ea; dacă suntem morţi faţă de lege, suntem, ca o consecinţă binecuvântată, morţi faţă de păcat şi morţi faţă de lume. Acest adevăr face ca aceste lucruri să fie privite, dintr-o dată, într-un mod cu totul diferit. Creştinul este - mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! - liber faţă de lege; dar aceasta nu înseamnă că el poate să se distreze şi să-şi permită tot felul de lucruri în ziua Domnului sau în altă zi; ci el trebuie să trăiască pentru Dumnezeu. „Pentru că eu, prin lege, am murit faţă de lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu.” (Galateni 2; 20). Acesta este terenul creştin; iar el poate fi ocupat doar de aceia care sunt cu adevărat creștini, indiferent de denominația căreia iî aparțin. Lumea nu îl poate înţelege, după cum nu poate să înţeleagă nici privilegiile sfinte şi exerciţiile spirituale ale zilei Domnului. În ţările creştine există o responsabilitate aparte cu privire la privilegiile creştine, printre care se află şi ziua Domnului. Aceste naţiuni au o mărturisire de credinţă şi pretind că sunt guvernate de Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, ele sunt mult mai responsabile decât acele naţiuni care sunt acoperite de întunericul şi de umbra păgânismului. Eu cred că naţiunile, ca şi indivizii, vor fi responsabile pentru mărturisirea pe care o fac; de aceea naţiunile care mărturisesc că sunt creştine şi se numesc astfel vor fi judecate nu doar prin lumina creaţiei, nici prin legea lui Moise, ci prin lumina deplin strălucitoare a creştinismului pe care l-au mărturisit - prin toate adevărurile conţinute între coperţile acestei cărţi binecuvântate pe care au avut-o şi cu care s-au lăudat. Păgânii vor fi judecaţi pe temeiul creaţiei; iudeii, pe temeiul legii; creştinii de nume, pe temeiul revelaţiei creştine. Aceste lucruri fac ca poziţia tuturor naţiunilor, care sunt formate din creştini mărturisitori, să fie mult mai serioasă. Dumnezeu Se va raporta la ei potrivit cu terenul mărturisirii lor. Nu este de niciun folos să spui că ei nu înţeleg ceea ce mărturisesc; pentru că, atunci se pune întrebarea: de ce mărturisesc ceea ce nu înţeleg şi ceea ce nu cred? Realitatea este că ei mărturisesc că înţeleg şi cred; iar pe temeiul acestui fapt vor fi judecaţi. Ei se laudă cu Biblia şi cu creştinismul şi privesc cu dispreţ spre ţările păgâne. De aceea, judecata lor se va face potrivit cu standardele la care ei se raportează.

ISTORIA EVREILOR - Partea a zecea.

 

ISTORIA EVREILOR - Partea a zecea

23. Perioada postbelică:

1. Cum a fost înființat statul Israel modern?

 De-a lungul istoriei, Palestina a fost cucerită în mod repetat de invadatori. Un loc râvnit sute de ani de faronii egipteni, hittiţi, evrei, asirieni, babilonieni, persani, macedonenii lui Alexandru cel Mare, romani, bizantini, califatele arabe, cruciaţi, sarazini, otomani sau colonialiştii europeni. Iar dorința de cucerire a Ierusalimul a făcut din Palestina locul cu cele mai multe războaie din istorie. Theodor Herzl, un ziarist evreu care trăia în Austria sfârșitului de secol XIX, a militat pentru reînfiinţarea unui stat evreiesc în Palestina. Herzl credea că reunificarea poporului evreu pe teritoriul palestinian ar reuşi să unească, asa cum spunea chiar el, un „popor fără teritoriu cu un teritoriu fără popor”. Dar Palestina era deja locuită de către arabi. Majoritatea musulmani, populaţia arabă trăia împreună cu evreii de mult stabiliţi pe acest teritoriu. Alţii erau pelerini religioşi veniţi din Europa care doreau să trăiască mai aproape de Ierusalimul Sfânt. Iar țara se afla sub Imperiul Otoman și care nu considera Palestina o zonă foarte bogată. După deschiderea din 1869 a Canalului Suez în Egipt, care a unit Marea Mediterană şi Marea Roşie, zona şi-a sporit relevanţa de-a lungul timpului, devenind importantă din punct de vedere strategic. Iar Palestina devine o miză pentru englezi, care ocupă Egiptul în 1882 pentru colectarea bogăţiilor din Orientul Mijlociu cu ajutorul Canalului. Dar după înfrângerea Imperiului Otoman în Primul Război Mondial, controlul asupra Palestinei s-a mutat la puterile Europei Occidentale. Și pentru ajutorul dat în timpul războiului, Anglia promitea autonomie atât sioniştilor cât şi arabilor. În 1917, promisiunea adresată evreilor a luat forma celebrei Declaraţii Balfour a Marii Britanii. „Guvernul Maiestăţii Sale este în favoarea înfiinţării unui tărâm naţional pe teritoriul Palestinei pentru poporul evreu, şi îşi va angaja la nivel maxim eforturile pentru a facilita realizarea acestui obiectiv, fiind de la sine înţeles că nu va fi întreprinsă nicio măsură care să prejudicieze drepturile civile şi religioase ale comunităţilor non-evreieşti existente în Palestina, sau drepturile şi statutul politic de care se bucură populaţia evreiască în orice alt stat.” În 1922, Anglia a separat vechea Palestină în două teritorii: la est de răul Iordan - Emiratul Transiordaniei (în prezent statul Iordania), iar la vest de Iordan, de la Liban şi Siria în nord şi Egipt în sud - Palestina (Noua Palestină, de fapt). Pe acest teritoriu s-au confruntat sioniştii cu arabii palestinieni naţionalişti. După cel de-al Doilea Război Mondial, datorită Holocaustului comunitatea internaţională a devenit mult mai sensibilă la problema evreiască, şi pro-formării unui stat independent al poporului evreu. În 29 noiembrie 1947, Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat Rezoluţia nr.181, care stabilește împărţirea Palestinei în două părţi independente: un stat arab şi un stat evreiesc. Evreii au acceptat rezoluţia, dar arabii s-au opus. La 14 mai 1948, mandatul britanic a luat sfârşit, iar la miezul nopţii a fost declarată independenţa statului evreiesc Israel.

David Ben Gurion, istoria celui care a creat statul Israel modern:

 David Ben-Gurion, primul Prim-Ministru al Israelului și unul dintre părinții fondatori ai statului, a avut un impact imens asupra formării și dezvoltării Israelului modern. Născut în 1886, în Polonia, sub numele David Grün, viitoarea sa carieră politică a început în mod indirect cu sionismul de la o vârstă fragedă. David Ben-Gurion a fost fiul lui Victor Gruen, unul dintre liderii din Płońsk ai mișcării „Iubitorii Sionului” - o mișcare care răspândea printre evreii asupriți din Europa de Est ideea întoarcerii în patria lor originală, Israel. Sionismul l-a fascinat pe tânărul David Gruen, și el a devenit convins că primul pas pentru evreii care doreau să reînvie Israel ca națiune era să imigreze în Palestina și să se stabilească acolo ca agricultori. În 1906, Gruen, care avea atunci 20 de ani, a ajuns în Palestina și timp de câțiva ani a lucrat ca fermier în așezările agricole evreiești din câmpia de coastă și din Galileea, regiunea din nord a Palestinei. Acolo și-a adoptat numele vechi ebraic, Ben-Gurion. Suportând greutățile pionierilor timpurii, inclusiv malaria și foamea, nu și-a pierdut niciodată din vedere obiectivul. Datorită eforturilor sale, convenția din 1907 a partidului său socialist sionist, Poale Zion („Muncitorii Sionului”), a inclus următoarea declarație în platforma sa: „Partidul aspiră la independența politică a poporului evreu în această țară.”

DAVID BEN GURION ȘI ROLUL SĂU ÎN FONDAREA ISRAELULUI: Când a izbucnit Primul Război Mondial, autoritățile otomane din Palestina l-au arestat pe Ben-Gurion din cauza activităților sale sioniste și l-au exilat din imperiu. Ulterior, s-a îndreptat către New York în timpul războiului, unde a întâlnit-o și s-a căsătorit cu Pauline Munweis, originară din Rusia. Pe măsură ce războiul se apropia de sfârșit, britanicii au înlăturat administrația otomană din Orientul Mijlociu, creând un mediu în care sionismul ar fi putut găsi sprijin atât din partea Marii Britanii, cât și a segmentelor bogate și influente ale evreilor americani. Imediat după publicarea Declarației Balfour de către guvernul britanic la 2 noiembrie 1917, care susținea stabilirea unui „cămin național” pentru evrei în Palestina, Ben-Gurion s-a înrolat în Legiunea Evreiască a armatei britanice și s-a întors în Orientul Mijlociu pentru a participa la eliberarea Palestinei de sub controlul otoman. Până când Legiunea Evreiască a ajuns pe câmpul de luptă, forțele britanice îi învinseseră deja pe otomani. Odată ce Marea Britanie a primit mandatul asupra Palestinei, a început misiunea de a realiza un „cămin național evreiesc”. Pentru Ben-Gurion, acest cămin era un pas către independența politică totală. Pentru a avansa această viziune, a pledat pentru o creștere a imigrației evreiești în Palestina, cu scopul de a stabili o comunitate de bază evreiască care să formeze fundamentul pentru înființarea unui stat evreiesc. Această comunitate de bază a devenit Histadrut, o federație a muncitorilor evrei din Palestina, fondată în 1920, cu Ben-Gurion servind drept primul său secretar-general. Histadrut-ul a devenit rapid o forță centrală în diferite domenii, evoluând efectiv într-un „stat în stat”. În 1930, factiunile muncitorești s-au unit pentru a forma Mapai, Partidul Muncitorilor Israelieni, condus de Ben-Gurion. Până în 1935, a fost ales conducătorul atât al Executivului Sionist, corpul principal de guvernare al sionismului mondial, cât și al Agenției Evreiești, ramura sa executivă.

ESCALADAREA CONFLICTELOR: Pe măsură ce așezările evreiești prosperau în Palestina, tensiunile au escaladat cu comunitatea arabă palestiniană, ducând la conflicte violente. În 1939, Marea Britanie și-a schimbat politica în Orientul Mijlociu, trecând de la o poziție pro-evreiască la una mai pro-arabă, ceea ce a dus la limitări stricte privind imigrația și așezarea evreilor în Palestina. Ca răspuns, Ben-Gurion a chemat la o revoltă împotriva dominației britanice, marcând începutul unui deceniu de „sionism militant”. La 12 mai 1942, a convocat o conferință de urgență a sioniștilor americani la New York, care a decis să stabilească un stat evreiesc în Palestina după război. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Ben-Gurion a condus din nou comunitatea evreiască în lupta sa reușită împotriva mandatului britanic; iar în mai 1948, în conformitate cu o rezoluție a Adunării Generale a Națiunilor Unite și cu sprijinul Statelor Unite și al Uniunii Sovietice, Statul Israel a fost înființat formal. Acest moment a marcat încheierea mandatului britanic și începutul Războiului Arabo-Israelian din 1948. Sub conducerea sa, Israelul nu numai că a supraviețuit invaziei forțelor arabe, dar și-a extins teritoriul.

VIZIUNEA POLITICĂ ȘI SOCIALĂ: Ben-Gurion nu a fost doar un strateg militar și un lider politic; el a fost, de asemenea, un vizionar. El a susținut importanța educației și dezvoltării tehnologice și a fost un avocat al social-democrației. Credea într-un stat evreiesc care nu era doar un adăpost pentru evrei, ci și o societate progresistă și modernă. Conștient de importanța relațiilor externe, Ben-Gurion a știut să manevreze cu abilitate relațiile diplomatice ale Israelului într-o perioadă foarte sensibilă. A optat pentru o politică de non-aliniere în timpul Războiului Rece și a reușit să obțină sprijin atât din partea Occidentului, cât și a Uniunii Sovietice în momentele critice ale istoriei israeliene timpurii. Cu toate acestea, Ben-Gurion nu a fost lipsit de controverse. Decizia sa de a colabora cu Franța și Marea Britanie în Criza din Suez din 1956 a fost criticată pe plan internațional. Totodată, a fost subiectul unor dezbateri intense legate de „Afacerea Lavon”, un scandal care a dus la demisia sa din funcția de Ministru al Apărării și, ulterior, din cea de Prim-Ministru.

MOȘTENIREA ȘI IMPACTUL: Ben-Gurion s-a retras din viața politică în 1970 și și-a petrecut ultimii ani în kibbutzul Sde Boker, în deșertul Negev, o regiune pe care a încercat să o dezvolte în anii săi ca lider politic. Moștenirea sa rămâne profund înrădăcinată în identitatea Israelului. Aeroportul internațional Ben-Gurion și numeroase străzi, instituții și locuri publice îi poartă numele, ca omagiu adus contribuției sale la nașterea și consolidarea statului Israel.

Ceremoniile de Ziua Independenței Statului Israel:

 Ziua Independenței Israelului, YOM HA’ATZMAUT, marchează proclamarea Statului Independent Israel, la 14.05.1948, când a luat sfârșit mandatul britanic asupra Palestinei, pe baza unei Rezoluții a Adunării Generale a ONU, din 29.11.1947. Aceasta stipula crearea pe teritoriul Palestinei a două state: unul evreu și altul arab. Data aniversării Independenței Statului Israel variază, în fiecare an, în funcție de calendarul ebraic. Astfel, Ziua Independenței Israelului este sărbătorită pe 5 Iyar după calendarul iudaic. În această zi, în anul 5708 (14 mai 1948), a fost înființat Statul Israel. Ceremoniile din ajunul Zilei Independenței încep cu aprinderea torței la Muntele Hertzl. A doua zi, președintele îi primește la reședința sa pe cei mai remarcabili soldați din acel an și are loc Concursul internațional al Torei. În multe sinagogi din toată țara și din lume se recită rugăciuni speciale de mulțumire și se țin mese festive și serbări pentru a comemora reînființarea, după 1900 de ani, a Statului Israel pe pământul Israelului. Imediat după lăsarea întunericului. în ajunul Zilei Independenței, se poate vedea și auzi prima salvă de artificii pe cerul Israelului.  Aproape fiecare oraș din Israel ridică o scenă sau o platformă unde susțin concerte cei mai buni cântăreți israelieni. După aceea, se dansează până târziu în noapte. Atmosfera este foarte festivă. Cu câteva zile înainte de sărbătoare, municipalitățile și orașele decorează stâlpii de pe stradă cu steaguri israeliene. Intersecțiile sunt acoperite cu steaguri și luminițe decorative, la balcoane se atârnă steaguri israeliene, iar pe mașini se atârnă stegulețe. Festivitățile din Ziua Independenței sunt inaugurate oficial în ajunul sărbătorii printr-o ceremonie de stat pe Muntele Hertzl din Ierusalim. Se aprind douăsprezece torțe care simbolizează cele douăsprezece triburi ale Israelului și este considerată o mare onoare să fii ales purtătorul torței pentru a o aprinde.

2. Rădăcinile conflictului dintre Palestina și Israel - Cronologia evenimentelor:

 Pentru a înțelege mai bine conflictul dintre Israel și Palestina, care s-a soldat deja cu mii de victime de ambele părți, este nevoie de o incursiune adâncă în istoria acestui teritoriu. În august 1516 Palestina, cu o populație majoritar arabă și minoritar evreiască, ajunge sub controlul Imperiului Otoman. În anii 1800, evreii încep să fie masacrați, dar și izgoniți de autoritățile otomane pentru nesupunere. Așa apare mișcarea sionistă, care militează pentru crearea unui stat evreiesc. În anul 1917, Imperiul Otoman se prăbușește. Țările europene câștigătoare și SUA încep să împartă teritoriului Imperiului distrus, iar Palestina trece sub control colonial britanic pentru un termen de 25 de ani. În 1922, Liga Națiunilor, predecesoarea Organizației Națiunilor Unite, în frunte cu Marea Britanie, adoptă „Declarația Balfour” în urma Conferinței de Pace de la Paris. Documentul recunoaște stabilirea unei „patrii naționale pentru evrei” în Palestina. Palestinienii și statele arabe din jur se opun stabilirii unui stat evreiesc în Palestina. Însă, nimeni nu ține cont de opinia lor. Tot mai mulți evrei se mută în Palestina și apare sloganul „un pământ fără oameni, pentru oamenii fără pământ”, sugerând că palestinienii pot fi mutați cu ușurință de la casele lor și nu ar avea legătură cu acele pământuri. Începând cu 1929 se înregistrează ciocnirile sângeroase între comunitățile de evrei și arabi palestinieni. Uneori, atacurile celor două comunități se îndreptau împotriva autorităților britanice, cerând independența politică. Însă, conflictul deschis între evrei și arabi avea să izbucnească în Palestina, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Mulți evrei au început să intre ilegal în Palestina pe fundalul Holocaustului din Germania, dar și din alte state europene. Tensiunile creșteau de la o zi la alta. Marea Britanie a înăbușit numeroase revolte palestiniene, omorând liderii locali. Totuși, în 1947, depășit de situația din Palestina, guvernul britanic anunță că nu mai vrea să prelungească mandatul. Astfel, în același an, Adunarea Generală a Națiunilor Unite votează ca Palestina să fie împărțită în două state. Începând cu luna martie 1948, autoritățile evreiești lansează „Planul Dalet” sau Planul D, pentru a-i „împinge” pe locuitorii palestinieni să evacueze zonele atribuite evreilor în planul de împărțire, folosind grupuri paramilitare și metode violente, cum ar fi distrugerea satelor, incendierea și plantarea de bombe. În aprilie 1948 peste o sută de săteni palestinieni dintr-o zonă apropiată de Ierusalim, Deir Yassin, au fost omorâți de două grupuri paramilitare evreiești. La 14 mai 1948, Statul Israel adoptă declarația de independență. Deși numeric comunitatea evreiască din regiune (630 de mii) este mult mai mică decât cea palestiniană (1,3 milioane), noul stat Israel a primit mai mult de jumătate din Palestina. De împărțire, în mare parte s-au ocupat marile puteri de atunci: URSS și SUA. Arabii palestinieni au primit doar Cisiordania și Gaza. De asemenea, evreilor li se permite să-și construiască o armată, iar palestinienilor - nu. A doua zi după înființarea oficială și proclamarea independenței statului Israel, la 15 mai 1948, trupe ale Irakului, Iordaniei, Egiptului, Libanului și Siriei au atacat Israelul. Cu toate acestea, noul stat a reușit să facă față invaziei, beneficiind de ajutoare militare din partea URSS-ului, dar și de proasta coordonare a acțiunilor arabilor. În urma conflictului, Cisiordania a fost ocupată de Iordania, iar Gaza de Egipt. De cealaltă parte, Israelul a reușit să ocupe teritorii din bucata palestinienilor. Tot atunci, în 1948 are loc și marea evacuare a palestinienilor numit „Nakba” (Dezastrul), când 760.000 de palestinieni au fost izgoniți din casele lor, pentru a permite evreilor să se extindă și construiască noul stat. Odată ce israelienii au preluat controlul orașelor Lydda și Ramle, un ordin de expulzare a fost semnat de Yitzhak Rabin, care atunci ocupa funcția de comandant al Statului Major al armatei israeliene. Ordinul spunea că palestinienii trebuie să fie „expulzați rapid din zonă, fără deosebire de vârstă …”. Mai târziu, Rabin scria în memoriile sale: „Alungarea este un termen prea dur. Dar populația palestiniană nu a plecat de bunăvoie. N-a existat nicio cale de a evita uzul de forță și focurile de avertizare pentru a-i face pe locuitori să mărșăluiască cei 20 de kilometri”, pe arșiță, până la punctul unde erau așteptați de Legiunea Arabă, unde primeau provizii și adăpost. În timpul acestei „mărșăluiri”, din cauza epuizării și deshidratării, au murit până la 500 de refugiați. Tot în 1948, la câteva luni distanță, Adunarea Generală a ONU a adoptat rezoluția 194, privind dreptul refugiaților de a reveni la casele lor „și să trăiască în pace cu vecinii lor”, iar cei care nu se vor întoarce, să primească despăgubiri pentru casele pe care au fost forțați să le părăsească. Israelul a respins categoric acest drept, afirmând că revenirea chiar și a unui număr mic de oameni ar echivala cu proclamarea propriului sfârșit ca stat evreu. În 1950, autoritățile israeliene adoptă o lege, potrivit căreia „bunurile celor absenți”, adică a arabilor izgoniți de pe teritoriul Israelului, intră în gestiunea statului. În iunie 1967, îngrijorat de declarațiile repetate ale liderului egiptean cu privire la lichidarea statului evreiesc, Israelul lansează atacuri aeriene asupra Iordaniei, Egiptului și Siriei. Iar în doar șase zile, reușește să ocupe Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania. După acest război, Israelul se grăbește să-și înființeze colonii evreiești pe teritoriile arabe de sub controlul său. În august 1967, o reuniune a Ligii Arabe de la Khartoum, Sudan a lansat un document comun care vorbea despre trei de „NU”: nu negocierilor cu evreii, nu unui tratat de pace cu Tel Aviv-ul și nu recunoașterii dreptului independenței Israelului. Astfel, ideea Israelului de a da „teritoriile proaspăt acaparate în schimbul păcii” nu s-a materializat. În 1973, Egiptul și Siria au atacat pozițiile israeliene de-a lungul Canalului Suez și a Înălțimilor Golan, începând Războiul de Yom Kippur. Israelul a respins ambele armate în decurs de trei săptămâni. În 1982, Israelul a invadat Libanul, pentru a alunga mii de luptători palestinieni care făceau parte din Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP), înființată în 1964 ca organizație politică pentru mai multe grupuri palestiniene, menită să reprezinte întregul popor palestinian. În decembrie 1987 începe prima Intifadă - revoltă palestiniană violentă împotriva autorităților israeliene, care au ocupat Cisiordania și Fâșia Gaza. Palestinienii s-au revoltat după ce un camion al armatei israeliene a lovit un automobil civil, ucigând patru palestinieni. În urma incidentului a apărut o mișcare de protest implicând o dublă strategie, de rezistență și nesupunere civică, constând în greve generale, boicoturi ale instituțiilor administrației civile israeliene din Fâșia Gaza și din Cisiordania, un boicot economic constând în refuzul de a lucra în coloniile israeliene, refuzul de a plăti impozite, refuzul de a conduce autoturisme palestiniene cu numere de înmatriculare israeliene, graffiti, ridicarea de baricade și aruncarea pe scară largă cu pietre și cocktailuri Molotov înspre militarii israelieni și infrastructura militară israeliană din Cisiordania și Fâșia Gaza. Drept replică, Israelul a implicat peste 80 de mii de militari și le-a permis să folosească muniție de război împotriva protestatarilor. În primul an de Intifadă au murit 311 palestinieni și 12 israelieni, iar numărul răniților era de mii, atâta timp cât Israelul a adoptat o politică prin care folosea gloanțe de cauciuc și bâte împotriva protestatarilor. Prima Intifadă a durat șase ani, timp în care au murit circa 1200 de palestinieni și 160 de israelieni. La 15 noiembrie 1988 liderul palestinian Yasser Arafat a proclamat Cisiordania și Fâșia Gaza ca stat palestinian independent. În decembrie 1988 liderul palestinian a denunțat terorismul, a recunoscut dreptul la existență al statului Israel și a autorizat începerea negocierilor cu Israelul „pământ în schimbul păcii”. La 13 septembrie 1993 este semnat acordul de pace între Israel și Palestina. Gruparea Hamas, considerată de mulți observatori ca fiind o organizație teroristă, încearcă să oprească acest proces prin mai multe atacuri sinucigașe. Acordul de pace, numit și Acordul de la Oslo, prevedea și retragerea trupelor israeliene din Fâșia Gaza și din orașul Ierihon din Cisiordania și înființarea unui guvern palestinian care, în cele din urmă, ar urma să primească autoritate asupra unei mari părți din Cisiordania. În mai 1994 israelienii se retrag din Fâșia Gaza și Ierihon. Iar în iulie Arafat a intrat în Ierihon pe fondul unei mari bucurii palestiniene și și-a înființat guvernul - Autoritatea Palestiniană. În octombrie 1994, Arafat, Yitzhak Rabin - atunci prim-ministru israelian, și Shimon Peres, care ocupa în acea perioadă funcția de ministru al Apărării din Guvernul Israelului, au primit împreună Premiul Nobel pentru Pace pentru eforturile lor de reconciliere. La începutul anului 1996 au loc o serie de atacuri teroriste comise de extremiștii palestinieni, iar Benjamin Netanyahu, noul premier al Israelului, îi cere lui Arafat să își îndeplinească obligația de a pune capăt terorismului, iar procesul de pace s-a blocat. Confruntările între cele două popoare au continuat. În 2000 începe a doua Intifadă, care se încheie în 2005. Motivul declanșării noii revolte palestiniene este considerată o vizită la Muntele Templului a politicianului israelian de opoziție Ariel Sharon. O mare parte din palestinieni au perceput-o drept o provocare. În anii care au urmat, grupări militante palestiniene, considerate și teroriste, între care Hamas, Jihadul Islamic și Brigăzile Al Aqsa ale mișcării Fatah, au comis numeroase atacuri teroriste sângeroase împotriva civililor israelieni. Cel puțin 425 dintre aceste atacuri, soldate cu 377 de morți și 2076 de răniți israelieni, au fost atribuite Hamas-ului. În 2001 Israelul decide să recucerească zone din Cisiordania și să ocupe părți din Ramallah. În martie 2002 Israelul respinge planul de pace semnat cu Arafat și apelează din nou la intervenția militară în Cisiordania. Armata israeliană lansează operațiunea Scut. Cu acest prilej, israelienii au pătruns adânc în orașele palestiniene care, potrivit Acordurilor de la Oslo, se află sub administrare palestiniană, inclusiv în Ramallah. Acolo, armata israeliană a înconjurat Muqataa, reședința oficială a lui Yasser Arafat. Liderul palestinian a fost plasat în arest la domiciliu, iar Muqataa a fost parțial distrusă. În total, peste 1000 de israelieni și cel puțin 3000 de palestinieni au fost uciși în timpul celei de-a doua Intifade. În 2004 Israelul își retrage coloniștii și cea mai mare parte a prezenței militare din Fâșia Gaza, însă continuă să mențină controlul asupra spațiului aerian și de coastă. Iar în 2005 Israelul își retrage complet și armata. Între timp, Arafat, grav bolnav, moare, iar în 2006, după ce a luat 42,9% din totalul de voturi la alegerile parlamentare palestiniene, Hamas a obținut controlul asupra corpului legislativ palestinian, complicând orice potențiale negocieri. În 2007 Hamas ajunge să conducă Fâșia Gaza, iar Autoritatea Palestiniană controlează teritoriile parțial autonome din Cisiordania ocupată de Israel. În Gaza nu au avut loc alegeri de când Hamas a ajuns la putere. Tot în anul 2007 Israelul declară Fâșia Gaza „teritoriu ostil” și înăsprește izolarea acesteia. În 2008 începe seria de războaie de scurtă durată între Israel și Hamas: primul în 2008, apoi în 2012, 2014, 2021. Cele patru războaie din Gaza au costat viața a cel puțin 3500 de palestinieni și 90 de israelieni. În 2016 Israelul începe să construiască un zid din beton, sârmă ghimpată și senzori în jurul Fâșiei Gaza. Bariera de beton, cu o lungime de peste 60 de km, coboară adânc în sol, pentru a bloca și atacurile subterane - prin tuneluri, la care de multe ori apela gruparea Hamas. În octombrie 2023 Hamas lansează un nou atac terorist de amploare împotriva Israelului. Simultan cu tirurile de rachete, militanții au aruncat în aer gardul de frontieră dintre Gaza și Israel în mai multe puncte și au intrat pe teritoriul israelian pe uscat, pe mare și pe cale aeriană. Teroriștii au comis masacre în mai multe așezări israeliene și la un festival de muzică, ucigând 1200 de persoane și luând ostatici alte 100. De atunci, Hamas continuă să lanseze rachete asupra Israelului, care la rândul său răspunde cu atacuri aeriene și cu rachete asupra Gaza și cu închiderea completă a Fâșiei, blocând orice ajutoare umanitare civililor. Cei aproape 2 milioane de locuitori au primit la dispoziție de la autoritățile israeliene 24 de ore pentru evacuare. Cu toate acestea, Israelul nu a încetat să bombardeze zona. Potrivit ultimelor rapoarte, peste 2800 de palestinieni au fost uciși de atacurile israeliene în Gaza. Se estimează că 100.000 de persoane au rămas în orașul Gaza. Potrivit unui raport prezentat de către Oficiul Națiunilor Unite pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare (OCHA), care urmărește decesele în conflicte, arată că din 2008 până în 2020 au fost uciși 5600 de palestinieni, iar alți 115.000 au fost răniți. Tot în acea perioadă, 250 de israelieni au murit, în timp ce 5600 au fost răniți. Iar de atunci numărul victimelor nu a încetat să crească.

3. Răscumpărarea Țării Sfinte - analiză de detaliu!

 La al 5-lea Congres Sionist, în 1901, Theodor Herzl a pus bazele Fondului Național Evreiesc sau FNE, dedicat cumpărării de pământ în Palestina. El spunea: „Evreii nu vor fi doar donatori, ci și proprietari.” Scopul Fondului Național Evreiesc era acela de a cumpăra pământ în Eretz Israel și de a transfera pământurile în mâinile evreilor. Aceasta înseamnă că FNE va fi singurul proprietar de pământuri, pentru veci. Primul pas a fost strângerea de fonduri. FNE a organizat o campanie de strângere de fonduri internațională. Cutiile pentru donații numite „Cutiile Albastre” erau puse în școlile evreiești, sinagogi, birouri și în case. Evreii din întreaga lume erau foarte entuziasmați de ideea că evreii vor avea o proprietate care le aparține în Israel. Adesea, evreii plăteau de zece ori mai mult pentru un pământ pe care arabii îl considerau nefolositor. „Oricât cereau, noi plăteam pentru că aveam nevoie de el. Acesta ne trasa harta Statului Israel și fiecare bucățică de pământ pe care o cumpărăm, o dezvoltăm.” Uscau mlaștinile și sfărâmau stâncile și pietrele. Mai apoi au construit sisteme de canalizare pentru scurgerea apei, făcând posibilă dezvoltarea coloniilor agricole. Prin 1914, existau aproape 100.000 de evrei care locuiau în Palestina. Aceștia au format 50 de sate agro-culturale și au lucrat 100.000 de acri de pământ. Pe măsură ce creștea populația, FNE a început să traseze o hartă pentru viitorul stat Israel. La început, cumpărarea pământurilor să făcea în funcție de disponibilitate dar mai târziu, în 1930, era tot mai clar că va exista o separare a regiunii între Statul Evreiesc și Statul Arab și FNE s-a concentrat asupra cumpărării pământurilor de la periferiile Palestinei, pentru a lărgii granițele viitorului Stat Evreiesc. Putem spune că fără FNE, Statul Israel nu ar fi existat. Cu 50 de ani înainte ca FNE să cumpere pământ, afaceriști evrei din Europa susțineau financiar colonii în Palestina, în secret. Una dintre acestea a fost în Ierusalim. Pe la mijlocul secolului XIX, Ierusalimul era plin de boli, sărăcie și disperare. Orașul întreg era captiv între niște „ziduri de protecție”, cu peste 25.000 de oameni pe kilometru pătrat. În 1857, autorul american Herman Melville a vizitat orașul, pe care l-a descris ca: „grămadă de pietre și pământ arid” în care „emigranții evrei sunt ca niște muște care și-au făcut locuința într-un craniu.” Era un pământ pustiu. Evreii, ca și arabii, creștini sau musulmani, trăiau într-o sărăcie lucie. Orașul vechi era plin de evrei religioși care trăiau din mila altora. Sir Moses Monteiore, un bancher britanic bogat, a fost șocat de condițiile lor de trai și s-a hotărât să-i ajute. În 1855, acesta a făcut prima achiziție de pământ evreiesc în Palestina, 25 de acri de grădini de portocali în Jaffa, unde coloniștii evrei puteau fi învățați agricultura. După 5 ani, acesta și-a îndreptat atenția spre Ierusalim. De la guvernatorul orașului a cumpărat o bucată de pământ în afara zidurilor. Herman Melville descrie această tranzacție, spunând: „L-au jecmănit amarnic, cerând sume enorme pentru tot ce a cumpărat.” Pământul nu era dezvoltat în întregime. Exista mult pământ pustiu, dar nu se vindea evreilor. Chiar și așa, nu vindeau evreilor. Așa că, Montefiore a cumpărat pământ în afara zidurilor orașului și a început să construiască. El i-a convins pe evrei să locuiască acolo. El a format o comunitate pe care a numit-o Mishkenot Sha'ananim, care în ebraică înseamnă, „locuințe liniștite”. A luat acest nume din cuvintele profetului Isaia: „Poporul meu va locui în locuinţa păcii, în case fără grijă şi în adăposturi liniştite.” Aceasta a fost prima colonie evreiască din Palestina. Evreii din orașul vechi cu greu s-au mutat aici dar în fiecare seară se întorceau să doarmă în oraș, pentru că le era frică de hoții arabi. Montefiore a donat sume enorme pentru promovarea educației printre evreii religioși și pentru a crea slujbe, pentru ca aceștia să se poată întreține singuri. De asemenea, a construit o moară pentru a dezvolta sursa de hrană. Nu exista nicio brutărie în tot Ierusalimul. Dacă doreai pâine, trebuia să o faci acasă. Dar de unde să iei făină? Nu existau magazine care să vândă făină și nu exista nici moară ca să macine grâul. Așa că, el le-a construit o moară. Mai există și astăzi moara lui Montefiore și satul construit de el e zona cea mai dorită din Ierusalim: „Yemin Moshe”, adică „Mâna dreaptă a lui Moise”. La 20 de ani de la lucrarea lui Montefiore în Ierusalim, un al bancher european a la ajutat formarea unei comunități de agricultori evrei, de data aceasta pe malurile Mediteranei. În 1882, 17 familii din Europa de Est au pus bazele unui sat pe coasta de vest a Palestinei. Aceștia l-au numit Rishon LeZion, adică „Primul în Sion”. Numele l-au luat din versetul din Isaia: „Eu, Cel Dintâi, am zis Sionului: Iată-i! Ajutorul vine!” Într-adevăr, Rishon a fost unul dintre primele orașe. În 1883, un tânăr scriitor de acolo a scris o poezie intitulată „Hatikva” sau „Speranța” - 65 de ani mai târziu, aceasta a devenit imnul național al noului stat Israel. Modelul primului steag israelian a fost creat acolo în 1885, și în 1889, a fost construită prima școală evreiască din Palestina. Dar, în timp ce cultura înflorea, agricultura era o provocare. Coloniștii se uitau către Europa pentru ajutor și l-au găsit în baronul francez Edmond de Rothschild. Ei și-au dat seama că nu pot crește nimic pentru că pământul era nisipos, dune de nisip. Nu poți crește meri sau grâu în nisip. Dacă plantai ceva, chiar dacă prindea rădăcină, prima furtună de nisip ucidea noile plante. În cele din urmă Rothschild a zis: „Așa nu le va merge bine.” Baronul Rothschild i-a ajutat să pună pe picioare o grădină înfloritoare de citrice unde evreii și arabii lucrau umăr la umăr. Apoi, le-a dat vițe de vie din via lui din Franța, renumita vie Chateau Lafite. De asemenea, și-a trimis experții lui pentru a supraveghea Carmelul, noua vinărie. Viței de vie îi merge extrem de bine în nisip. Așadar, au început să se ocupe cu viile și să facă vin. Lucrul uimitor a fost că vinul a fost vinul lui Rothschild din viile lui Rothschild și era un vin extrem de bun. Dintr-o dată, au avut parte de primul lor succes. La 18 ani, după ce prima vie a prins rădăcini, vinul Carmel a câștigat medalia de aur la Târgul Internațional de la Paris. Astăzi, Rishon LeZion este al patrulea oraș mare din Israel și vinul Carmel se vinde în peste 40 de țări. Baronul Rothschild a zis o dată despre proiect: „Fără mine Sioniștii nu puteau face nimic dar fără Sioniști lucrul meu nu ar fi existat.” La nord de Rishon LeZion, se ridca un alt oraș din nisipurile Mediteranei. Mai târziu acesta va deveni centrul israelian de invenții și primul oraș modern al Statului Evreu. În 1906, coloniștii evrei au cumpărat 60 de bucăți de pământ pe coasta Mediteranei, la nord de orașul arab Jaffa. Trei ani mai târziu, în 1909, 66 de familii evreiești s-au adunat pe duna de nisip pentru a împărți pământul, folosind scoici, ca zaruri. Numele de familie și bucățile de pământ le-au scris pe scoici care au fost trase la sorț dintr-o cutie. Această adunare a fost nașterea oficială a orașului Tel Aviv. Orașul și-a luat numele din titlul ebraic al cărții lui Theodor Herzl, „Pământul Vechi Nou”. Locul în care coloniștii s-au adunat, mai târziu va deveni locul în care va fi constuit Muzeul Tel Aviv, unde după 50 de ani poporul evreu își va declara independența. FNE a dat cea mai mare sumă coloniștilor care au fondat Tel Aviv-ul. După aceea, fondatorii Tel Aviv-ului au putut să cumpere pământ și să-și construiască case. FNE a fost cea mai importantă instituție care a ajutat la construirea și pregătirea națiunii pentru instituirea Statului. Un stat nu se ridică într-o zi ci are nevoie de pregătire anterioară. Fie că pământul a fost cumpărat de patroni bogați sau din mici donații provenite din alte părți ale lumii, mulți evrei cred că posesia pământului este asigurată de un act de proprietate scris cu mii de ani în urmă. „Biblia noastră e actul nostru de proprietate pentru acest pământ.” Ideea FNE a fost luată din Biblie, pământul Israelului Îi aparține lui Dumnezeu. Sionismul a fost o mișcare națională. Mișcarea națională evreiască nu poate exista fără rădăcinile puternice din Biblie. La izbucnirea Primului Război Mondial, mișcarea națională evreiască era în floare și evenimentele din lume se schimbau foarte repede. Întreg Orientul Mijlociu era gata să se schimbe și poporul evreu era pe cale să primească ceva pentru care au așteptat aproape 2000 de ani - promisiunea unui cămin în Israel, asigurat de una dintre cele mai puternice națiuni de pe pământ. În toiul Primului Război Mondial, Marea Britanie se confrunta cu o mare lipsă de acetonă, o substanță chimică cu care se făceau cartușele explozive de artilerie. Aprovizionările care veneau din America au fost oprite de submarinele nemțești. Fără acetonă, trupele britanice nu puteau să-și folosească tunurile, o mare problemă în toiul unui război. Un tânăr pe nume Winston Churchill era comandantul marinei britanice și a auzit că un chimist din Manchester i-ar putea ajuta. Mai târziu, chimistul a scris despre prima lor întâlnire. „Domnul Churchill, pe atunci, mult mai tânăr era vioi, fascinant, încântător și energic. Printre primele lui cuvinte au fost: Doctore, avem nevoie de 30, 000 de tone de acetonă. Poți să o faci? Am fost atât de îngrozit de această cerere încât îmi venea să o iau la fugă.” Totuși, chimistul s-a pus pe treabă. Deja inventase un mod de a face acetonă fermentând cereale, cartofi și chiar castane. Lucra zi și noapte pentru a produce cantități uriașe. Foarte curând, englezii produceau aproape 340,650 litri pe an în fabricile de bere și în distileriile militare deținute de guevrn. Chimistul care a salvat armata britanică era un evreu numit Chaim Weizmann, un lider sionist, care într-o zi avea să devină primul președinte al Israelului. Weizmann s-a născut în 1874 în orașul rusesc Motol. El era unul dintre cei 15 copii ai unei famillii evreiești ortodoxe și unul dintre 9 care a făcut facultate. În Rusia, evreii nu puteau face facultate, așadar, educația superioară pentru evrei era imposibilă. Dacă vrei să rămâi evreu, dar într-o condiție mai bună, puteai să o iei într-o singură direcție: vestul. Chaim Weizmann s-a dus în Germania ca să învețe știința. Pe lângă chimie, Weizmann era foarte interesat de Sionism. În fiecare an venea la Basel la Congresul Sionist. El era acolo în 1903 când eroul lui, Theodor Herzl a dat vestea mulțimii. „Îmi amintesc un detaliu extrem de important al decorului de pe scenă. Întotdeauna pe perete atârna o hartă a Palestinei. Aceasta a fost înlocuită cu o hartă a Protectoratului Ugandei și am avut o presimțire.” Atunci, Theodor Herzl s-a urcat pe scenă și a prezentat oferta guvernului britanic care ne oferea mutarea evreilor în Uganda, în loc de Palestina. Weizmann a fost îngrozit și a ieșit din sală împreună cu delegația rusă. Planul Uganda a fost un dezastru dar în el, Weizmann a văzut o rază de speranță. Pe de altă parte, el a zis: „Ceva foarte interesant s-a întâmplat aici. Cine e în spatele acestei propuneri? Pentru prima dată, o putere, una dintre cele mai mari pe acea vreme - sau cea mai importantă - Anglia se gândește serios și ne vorbește ca unui popor. Aceasta nu s-a mai întâmplat.” După aceea, Weizmann a crezut că englezii ar putea fi cea mai bună șansă a evreilor pentru un stat, așa că în 1904, el a primit o poziție la Universitatea din Manchester, unde a locuit următorii 30 de ani. S-a întâmplat că Manchester a fost locul în care Weizmann va lega una dintre cele mai importante prietenii cu fostul Prim Ministrul al Angliei, Lord Arthur Balfour. În 1906, Lord Balfour ținea o campanie în Manchester și un prieten i l-a prezentat pe Chaim Weizmann. Aceștia au vorbit mai mult de o oră și aproape imediat conversația lor s-a îndreptat spre Uganda. Lordul Balfour a sperat că această întâlnire îl va face pe Weizmann să se răzgândească, dar el a fost cel convins, iar poporul evreu și-a câștigat un aliat, unul dintre cei mai puternici oameni din Anglia. În 1910, Weizmann devine cetățean britanic și rămâne așa până când devine Președintele Israelului, în 1948. Când a izbucnit Primul Război Mondial, liderii Sioniști din Europa erau împărțiți, neștiind cui să se alăture pentru că mulți dintre ei erau nemți. Dar Weizmann i-a convins că există doar o singură alegere. În armata germană, franceză și britanică existau lideri sioniști de seamă care se împușcau între ei. „Nu susținem nicio parte”, ziceau ei. Dar Weizmann le-a zis: „Nu, nu, nu! E o mare greșeală istorică! Trebuie să ținem cu cineva și aceasta va fi Anglia.” Să spui așa ceva în 1915 și 1916, era o nebunie pentru că cine își putea imagina că Anglia va ocupa Orientul Mijlociu? Era război. Nimeni nu știa cum se va sfârși. Producția de acetonă a lui Weizmann a fost extrem de valoroasă pentru britanici pe vremea războiului. David Lloyd George, Ministrul Munițiilor i-a oferit o răsplată, la care Weizman a răspuns: „Nimic pentru mine! Dar vreau să faceți ceva pentru poporul meu.” Mai târziu, Lloyd George a scris în jurnalul său: „Aceea a fost începutul renumitei Declarații Balfour, scrisoarea scrisă de vechiul prieten al lui Weizmann, Lord Balfour, acum, un sionist pasionat.” „Guvernul Maiestății Sale privește cu favoare stabilirea în Palestina a unui loc pentru poporul evreu și va face tot ce poate pentru a facilita împlinirea acestui obiectiv.” „Minunea” lui Weizmann a fost faptul că l-a convins pe Arthur James Balfour că promisiunea unui cămin pentru evrei în Palestina nu are în vedere interesele sioniste, ci britanice. Restul e istorie. Având speranța unui țări evreiești, Weizmann s-a întâlnit cu emirul Faisal, liderul Mișcării Naționale Arabe. Aceștia au semnat un pact prin care arabii se angajau să încurajeze proiectul Căminul Național Evreiesc în Palestina, iar evreii îi vor ajuta pe arabi să-și dezvolte resursele naturale. După semnarea pactului, Faisal a făcut următoarea afirmație: „Noi arabii, privim cu simpatie Mișcarea Sionistă ... Le urăm evreilor un călduros „Bine ați venit acasă!” Aștept nerăbdător și poporul meu împreună cu mine, privim spre un viitor în care noi vă vom ajuta pe voi și voi ne veți ajuta pe noi.” Acest sentiment a durat doar câteva luni. Pentru că englezii au refuzat să le dea arabilor independența imediat, Faisal și-a încălcat cuvântul. Aceasta a fost un eveniment nefericit deoarece recunoașterea faptului că pământul aparține evreilor ar fi creat nu doar o relație de pace, ci întreaga regiune ar fi fost dezvoltată, prosperă, stabilă și cu siguranță multe vieți ar fi fost păstrate. În aprilie 1920, Weizmann a mers în San Remo unde aliații s-au întâlnit pentru a împărți pământurile pe care le-au cucerit în Primul Război Mondial. Rezoluția finală de la San Remo a inclus și Declarația Balfour din 1917. Conferința de la San Remo a fost un punct de cotitură pentru sioniști. Ceva ce odată era un vis, acum a devenit o lege internațională. În sfârșit, evreii vor avea un Stat și englezii vor fi responsabili pentru instituirea acestuia. Mai târziu, Ministrul de Externe englez s-a referit la această rezoluție ca fiind „Magna Carta a poporului evreu”. Acum, Palestina se afla în mâinile englezilor și anii 1920, 1930 au avut parte de o creștere fără precedent în comunitatea evreiască. O mare parte a acesteia a fost condusă de Weizmann. El a ajutat la dezvoltarea unei uzine pentru minarea fosfatului din Marea Moartă și o centrală hidroelectrică pe râul Iordan. Iar în 1921, împreună cu omul de știință, Albert Einstein, a strâns fonduri pentru un proiect care mai târziu va deveni Institutul Technion din Haifa. Pe la sfârșitul anilor 30, umbrele războiului se lăsau peste Europa și englezii erau mult mai îngrijorați de războiul cu Hitler decât de crearea Statului Evreiesc. Aceasta nu l-a oprit pe Weizmann. În timpul războiului acesta a luptat pentru crearea unui brigăzi evreiști, lucru care nu s-a întâmplat decât după terminarea războiului. De asemenea, a făcut presiune asupra Angliei să lase mii de evrei europeni în Palestina, dar nici aceasta nu s-a întâmplat. După război, și-a reînoit apelurile pentru creerea unui Stat. Acum, America avea un nou președinte la Casa Albă și era slujba lui Weizmann să-l câștige de partea lui. Harry Truman intră în Casa Albă copleșit. Iată ce spunea: „M-am simțit ca și cum soarele, luna și stele au căzut peste mine.” Truman trebuia să se ocupe de interesele națiunii sale. Era o slujbă foarte complicată. Și dintr-o dată, pe lângă acestea, i se mai adaugă și dosarul Palestina. Acest dosar era de trei ori mai complicat. Pe de altă parte, liderii și sfătuitorii evrei și milioane de alte țări spun: „Acest lucru trebuie făcut: evreii trebuie să aibă țara lor în Palestina.” Dar mai există și arabii care au bani proveniți din petrol și sute de milioane de oameni care strigau: „În niciun caz! Nu vrem un Stat Evreu aici!” În 1947, englezii anunță că se retrag din Palestina și în noiembrie, Națiunile Unite votează pentru separarea țării în două state: statul arab și statul evreiesc. La început, președintele Truman a fost de acord cu această mișcare, dar după patru luni s-a răzgândit, fiind presat de Departamentul de Stat. Weizmann și alți lideri evrei erau panicați. Aveau nevoie de susținerea americanilor dar ușa lui Truman le-a fost trânită în față. Lui Truman nu-i plăcea să fie împins de colo-colo. Cu cât presiunea era mai intensă, acesta renunță. Ce e de făcut? Istoria bate la ușă. Lucrurile se schimbă. Mai 15 1948 este data în care Israelul avea să devină un stat, când englezii aveau să plece. Ce se va întâmpla? Ce era de făcut? Weizmann și-a mărturisit teama sionistului american Dewey Stone, care mai apoi i-a spus lui Frank Goldman. Cei doi se aflau la un dineu a unei organizații evreiești în Boston. „M-am întâlnit azi cu Chaim Weizmann. El crede că îl poate convinge pe Truman să facă se răzgândească, dar nu poate intra la Casa Albă. Truman nu mai lasă pe nimeni.” „Cred că îl pot ajuta”, spune Goldman. Goldman tocmai se întâlnise cu prietenul vechi și partenerul de afaceri al lui Harry Truman, Eddie Jacobson, unul dintre puținii oameni care putea să intre în Biroul Oval. Aceștia se decid să-l sune chiar atunci pe Jacobson în Missouri, dar niciunul dintre ei nu aveau monezi. Așa că au cerut de la toți de la mese până au avut suficienți bani pentru a suna. Jacobson a luat următorul tren, a venit în est și l-a și sunat pe Truman. Truman: „După ce a plecat, am și sunat Departamentul de Stat. Le-am spus că mă voi întâlni cu Weizmann. Să-i fi auzit cum răbufneau ...” Existau forțe puternice care îi spuneau să nu facă asta, în Departamentul de Stat și în Departamentul de Apărare. Dar Harry Truman, spre meritele lui, chiar și sub presiune enormă din ambele părți, a luat decizia pe baza convingerilor proprii. Timpul trecea și Chaim Weizmann avea doar o singură șansă de a-l face pe Truman să se răzgândească. Weizmann era foarte bun la conversații personale. Știa să spună ce trebuie la timpul perfect, putea să-ți spună ce voiai să auzi. Weizmann l-a privit pe Truman în ochi și i-a zis: „Din punct de vedere istoric, nimeni nu-și va mai aminti de tine dacă îi respingi pe sioniști sau statul evreilor. Dacă îl susții, oamenii își vor aminti de tine.” Acesta era Chaim Weizmann. Chaim Weizmann și-a petrecut mai mult de 4 decenii încercând să obțină suport internațional pentru Statul Evreu. În același timp, în Palestina mai exista un om care construia acel stat din temelii. Pentru prietenii și colegii lui era cunoscut ca și „Bătrânul”. Restul lumii îl cunoaște ca și fondatorul și tatăl Statului Israel. Născut ca și David Gruen în 1886, David Ben-Gurion e unul dintre 11 copii. Când avea doar 3 ani, bunicul lui l-a învățat ebraica. Îi citea povestiri din Biblie, cartea care va forma convingerile de-a lungul vieții sale. Pentru el, „Biblia este esența vieții noastre. Este istoria poporului evreu.” Îi plăceau cărțile profeților. Îi plăceau profeții Bibliei. Îi plăcea limba Bibliei. Pentru el, Biblia era esența poporului evreu. El nu doar a cunoscut Biblia din școarță în scoarță ci a și trăit-o. De multe ori când era văzut vorbind cu oamenii, cu rabinii, devenea clar că el cunoștea Biblia mai bine decât ei. Era fascinant! De-a lungul vieții, Ben-Gurion a învățat câteva limbi. Dar pentru el exista o singură limbă și un singur pământ pentru poporul evreu: Ebraica, limba Bibliei și Palestina. De tânăr și-a format propriul grup sionist numit „Societatea Ezra”, numit după un scrib israelit care i-a adus pe evrei înapoi în Ierusalim din captivitatea babiloniană. Scopul lor era să promoveze studiul limbii ebraice. Acesta era visul lui - să-i învețe pe cât mai mulți oameni, mai ales pe tineri. - „Să învățăm ebraica. Aceasta e limba noastră!” Grupul mai promova și ideea Aliyah, întoarcerea în Palestina pentru constuirea țării evreilor. Aceasta idee nu a fost bine văzută de evreii ortodocși. Ei gândeau ceva de genul: „Dumnezeu a luat. El va da înapoi.” Cel Preaînalt este responsabil pentru distrugerea Israelului în urmă cu 2, 000 de ani. Așa că, Cel Atotputernic ne va da Statul Israel. Nimeni altcineva. În 1903, liderul sionist Theodor Herzl a propus crearea unui stat evreu în Uganda, ca răspuns la masacrul din Rusia. Urmașii lui Herzl din lumea întreagă erau înfuriați de această idee, inclusiv Ben-Gurion și prietenii lui din Societatea Ezra. Aceștia au scris o scrisoare de protest către Organizația Sionistă Mondială. „Am ajuns la concluzia că Aliyah este singurul mod de a lupta împotriva Ugandanismului.” Pentru tânărul Ben-Gurion, Aliyah era mai mult decât o idee, era o misiune. La vârsta de 19 ani, se îmbarcă pe o barcă spre Țara Sfântă. În 1906, ziua în care ajunge în Jaffa e cea mai fericită zi a vieții lui. Această fericire în curând va fi potolită de realitate. În 1906, satele Palestinei erau dominate de arabi și formarea unui kibbutz va fi doar peste 3 ani. Singurele locuri în care puteau să se așeze emigranții evrei erau puținele colonii începute de Baronul Rothschild. El avea o problemă cu aceste 13 colonii. Nu evreii lucrau pământul ci arabii. Pentru a fi proprietar de pământ trebuia să muncești pământul. Dacă tu lucrezi pământul, el este al tău. Dacă îl lucrează altul, este al lui. Aceasta era convingerea lui. Și-a pus la încercare această convingere. Nu prea se găsea de lucru așa că, Ben-Gurion lucra pe unde putea: căra gunoi în livezile de portocali, călca strugurii din vii, transporta buldozerele și ara pământul în Galileea. I-a fost foarte greu. Munca fizică era extrem de grea. El nu era un bărbat foarte puternic, nici prea sănătos și nici atletic, dar s-a descurcat. Avea convingeri, voință și muncea. „Mergeam de la o colonie la alta. Hainele îmi erau zdrențuite, trupul era pe punctul de a se prăbuși din cauza foametei. Foarte repede m-am îmbolnăvit de malarie. Un doctor mi-a zis că nu o să scap de această boală și că dacă voi rămâne în Palestina, voi muri. I-am scris tatălui meu: „Nu mă întorc la viața veche.” După patru ani de muncă fizică, Ben-Gurion, s-a mutat la Ierusalim, pentru a ajuta la publicarea unui ziar. În acest timp el s-a hotărât să-și schimbe numele și astfel Gruen a devenit „Ben-Gurion”, adică, „Fiu de leu”, în ebraică.  În Ierusalim,Ben-Gurion și-a dat seama devreme că fără un lider, evreii nu aveau nicio speranță pentru un Stat. Alon, nepotul lui Ben Gurion, l-a întrebat: „Ce înseamnă asta? Te-ai trezit într-o zi și te-ai hotărât că vrei să construiești o țară? Dacă cineva de pe stradă mi-ar spune asta, i-aș spune că e nebun.” El mi-a zis: „Alon, când am avut întrebări la care nimeni nu a putut să-mi răspundă, atunci am decis că eu trebuie să dau răspunsuri.” Pe acea vreme, Palestina făcea parte din Imperiul Otoman. Așadar, timp de 3 luni, Ben-Gurion a învățat limba turcă. Apoi a mers la o școală de drept în Istanbul, cu planul de a reprezenta Palestina evreiască guvernului otoman. Dar planurile lui au fost întrerupte de îzbucnirea Primului Război Mondial. Turcii au intrat în război, alăturându-se nemților. În Palestina evreii erau acuzați că țin cu englezii. Ben-Gurion era unul dintre liderii evrei care a fost deținut și alungat din țară. S-a dus cu vaporul la New York, unde și-a întâlnit soția, o tânără asistentă pe care o chema Paula. Aceștia au fost căsătoriți până la moartea acesteia, 50 de ani. Ea era șeful. Paula avuse o viață extrem de vrea. Ea și-a dedicat întreaga viață lui, să se îngrijească de el. Situația economică din casa lor nu era una bună, așa că Paula, ca și mamă, obișnuia să pună bani deoparte, să cumpere mâncare doar pentru copii, dar ea nu mânca. Uneori aceasta era malnutrită, ca și mamă. Auzim aceste lucruri - că această soție, soția viitorului Prim Ministru și te întrebi: „Cum e posibil așa ceva?”. Dar, așa a fost. El a știut unde este guvernul, a știut unde este armata lui, dar nu știa unde îi sunt papucii de casă. Dar ea știa. El știa că pijamaua îi va fi pe pat dar nu știa de unde o are. Așadar, el a construit o țară și ea a construit o familie. După război, Ben-Gurion s-a întors în Palestina, care acum era sub mandatul britanic. În următoarele 3 decenii, el și-a dedicat viața pentru a se pregăti pentru stat și foarte curând a devenit liderul de necontestat al Mișcării Naționale Evreiești. El a ajutat la formarea noului sindicat al muncii, numit „Histadrut”, care funcționa ca și un guvern evreiesc pre-Stat. Sindicatul supraveghea valurile masive de emigranți, plus creerea spitalelor, școlilor, igienei și a lucrărilor publice. Dar cu cât erau mai mulți emigranți evrei cu atât se accentuau și problemele cu arabii. În 1920, un val de revolte arabe au zguduit Palestina și englezii nu făceau mai nimic pentru a le opri. Așadar, liderii evrei și-au creat în ascuns propria armată pentru a-și proteja poporul. Aceasta a fost numită „Hagana” în ebraică, adică, „apărare”. Acest grup paramilitar, mai târziu, va forma nucleul Forțelor Israeliene de Apărare, armata Israelului. De-a lungul timpului, violențele dintre arabi și evrei s-au intensificat și în 1936, englezii au trimis o comisie pentru a investiga așa numita „Problemă Palestiniană”. Câțiva lideri arabi și evrei au fost chemați pentru a depune mărturie înaintea Comisiei Peel, Ben-Gurion fiind unul dintre ei. „Domnule, Ben-Gurion, pot să te întreb ceva? Unde te-ai născut?” „În Plonsk, Polonia”. „Foarte ciudat. Toți liderii arabi care au stat înaintea noastră s-au născut în Palestina. Cei mai mulți lideri evrei care au stat înaintea noastră s-au născut în Europa de Est. Arabii au un act de proprietate otoman prin care sunt proprietarii acestui pământ. Voi, aveți vreun act de proprietate care dovedește că Palestina vă aparține?” „Acesta este actul meu de proprietate. Este cea mai respectată carte și cred că și voi, englezii, o respectați. Dreptul nostru în Palestina nu e dat de Mandatul sau de Declarația Balfour ci ne-a fost dat cu mult înainte de acestea. Biblia, care a fost scrisă de noi, în limba noastră, chiar în această carte, este Mandatul nostru. Dreptul nostru în Palestina e la fel de vechi ca și poporul evreu. Nouă ni se cuvine acest pământ.” Alon: „Nouă nu ne trebuie o hârtie din partea Mandatului Britanic sau al Mandatului Otoman sau de la romani sau de la greci. Acest pământ este al nostru. Biblia spune că El a dat acest pământ evreilor. Astăzi sărbătorim anul evreiesc 5775. Să vorbim și despre restul țărilor. Când s-a format Anglia? Când s-a format Irakul? Când s-a format Egiptul? Biblia ne spune exact: Aceasta este țara noastră. Noi suntem proprietarii ei.” În 1937, Comisia Pell și-a publicat recomandările, cerând separarea Palestinei. Arabii primeau o parte mai mare de pământ care era adăugată Transiordaniei pentru a forma un stat arab mai mare, în timp ce evreii primeau doar o treime din Palestina, Ierusalimul rămânând sub controlul englez, cu o fâșie spre coastă. Arabii au respins propunerea din start. Cei mai mulți lideri evrei au respins-o și ei, din cauză că ei deja renunțaseră la prea mult teren care le-a fost promis. Dar, în cele din urmă, Ben-Gurion a acceptat termenii, o decizie care a șocat întreaga Palestină evreiască. Toată lumea era împotrivă. Dar el spunea: „Azi, nu am nimic. Dar e mai mult decât am acum. Acesta nu e sfârșitul. Acesta e începutul poveștii.” El vedea deja norii celui de-Al Doilea Război Mondial. El a citit cartea lui Mein Kampf pe care a scris-o Hitler. O știa. Aceasta e motivul despre care vorbea. Decizia lui Ben-Gurion a stârnit controversă în familie. Unul dintre oamenii care nu era de acord, era fiul lui. I-a scris o scrisoare în care spune așa: „Tată, de ce ai fost de acord cu recomandarea Comisiei Peel?” Ben-Gurion îi răspunde printr-o scrisoare. Când citești ce scrie Ben-Gurion, fiecare literă contează. Cred că acea scrisoare e o imagine a Israelului și a visului lui pentru Statul Israel. „Bineînțeles că împărțirea țării nu îmi place deloc. Întrebarea e: Am fi obținut mai mult fără această împărțire? Presupunerea mea e că Statul Evreiesc pe doar o bucățică de pământ nu e sfârșitul ci începutul. Îi vom primi în Stat pe toți cei pe care îi putem primi. Vom construi o economie diversă: agriculturală, industrială și maritimă. Vom organiza o forță de apărare avansată, o armată superioară, care fără nicio îndoială va fi una dintre cele mai bune armate din lume. Un Stat Evreiesc trebuie instaurat imediat, chiar dacă avem doar o părticică din țară. Restul le vom face în timp. Statul Evreisc va fi instaurat.” În ciuda susținerii lui Ben-Gurion, planul Peel a fost aruncat la gunoi, după ce arabii l-au respins. Doi ani mai târziu, englezii au pus pe masă un alt plan, care aproape a năruit visul evreilor de a avea un stat. În mai 1939, guvernul englez a publicat un document numit: „Carta albă”. Printre punctele principale scria: emigrația evreilor în Palestina va fi drastic redusă și va fi oprită în 5 ani. Pe lângă aceasta, achiziționarea pământului de către evrei în Palestina va extrem de limitat. Arabii puneau multă presiune asupra guvernatorului englez din Palestina. Acesta a închis granițele Palestinei, condamnând astfel milioane de evrei la lagărele morții din Europa. Evreii, deși băteau la uși, încercând să vină în țara lor, nu puteau din cauza deciziei englezilor, care de fapt era rezultatul presiunii și terorismului arab. Englezii mai aveau încă un motiv mare pentru care îi mulțumeau pe arabi. Chiar înainte de începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, aceștia vroiau să controleze principala conductă pe petrol care se întindea din Irak până în Haifa. Pe măsură ce se apropia războiul, evreii din Palestina aveau în fața lor o problemă. Bineînțeles că nu puteau să fie de partea naziștilor, dar simțeau că și englezii le-au devenit dușmani. Ochii lor se îndreptau spre Ben-Gurion pentru direcție și răspunsul lui a devenit motto-ul lor pe perioada războiului. „Această lovitură nu va slăbi poporul evreu. Legătura istorică dintre poporul evreu și Israel nu poate fi ruptă. Vom lupta în război împotriva lui Hitler ca și cum nu ar exista Carta Albă și vom lupta împotriva Cartei Albe ca și cum nu există război.” În timp ce războiul făcea ravagii în Europa, Ben-Gurion se confrunta cu un alt război în Palestina - între două partide de rezistență. Cu 15 ani înainte, câțiva membri ai Hagana au format un grup dizident numit Irgun. Scopul lor era să se răzbune pe atacurile arabilor împotriva evreilor și să-i alunge pe englezi din Palestina. Ben-Gurion, împreună cu alți lideri evrei, au catalogat grupul Irgun ca terorist și le-a condamnat faptele. În 1944, a lansat acțiunea cunoscută ca „Sezonul de Vânătoare” - urmărirea și arestarea membrilor Irgun. Prin 1947, atât răscoalele arabe, cât și terorismul evreiesc deveniseră prea mult de îndurat pentru englezi, care abia își reveneau după al Doilea Război Mondial. Ernest Bevin, ministrul de externe britanic, spunea: „Guvernul Maiestății Sale, s-a hotărât să își bazeze politicile pe baza prezumpției că trebuie să renunțe la Mandat.” În 29 Noiembrie 1947, Națiunile Unite au votat pentru împărțirea Palestinei în două state: arab și evreiesc. Încă o dată, liderii evrei acceptau oferta partiției Palestinei. Și încă odată, arabii refuzau. Mandatul britanic se încheia oficial pe 15 Mai 1948. Pentru Ben-Gurion, acesta era momentul potrivit pentru a declara Statul Evreiesc. Însă alții in jurul său nu erau prea siguri de asta. George Marshall, care era Secretar de Stat și Forrestal care era Ministrul Apărării, din motive cunoscute doar de ei - noi știm despre petrol - i-au avertizat pe israelieni: „Spuneți-i lui Ben-Gurion să nu declare Statul Israel pentru că americanii nu vă vor susține.” „În țară, părerile erau împărțite. Urma să avem un război chiar înainte de a avea un stat, iar America, cel mai împortant aliat, ne spunea: „Nu declarați Statul Israel. Totul era împotriva noastră.” Confruntându-se cu opoziția din toate părțile, Ben-Gurion încearcă diplomația pentru ultima dată. Singura șansă de pace a Israelului cu arabii era o fostă învățătoare din Wisconsin, o femeie pe care Ben-Gurion mai târziu o numește „Cel mai bun om al cabinetului său.”

Golda Meir: Cu siguranță, ea a fost unul dintre fondatorii Israelului, unul dintre făuritorii Israelului. În multe privințe, ea a fost locotenentul șef a lui Ben-Gurion. O femeie extraordinară din multe privințe. O femeie a contradicțiilor. Putea fi minunată, fermecătoare, carismatică, foarte prietenoasă și foarte meticuloasă. Pe de altă parte, putea fi ridigă, neflexibilă, dificilă, încăpățânată, agresivă, certăreață. Presupun că aceste caracteristici fac un lider să fie mare. Golda Mabowitz s-a născut în Kiev în 1898. Când avea 8 ani, familia ei s-a mutat în America pentru a scăpa de masacrele și pogromurile care se răspândeau prin Imperiul Rus. S-au stabilit în Milwaukee, un oraș cu o comunitate evreiască înfloritoare. Dar chiar și în America, viața nu a fost ușoară. Ea nu a avut o copilărie bună. A crescut într-o casă cu femei. Nu exista un bărbat în casa lor. Tatăl ei plecase în America cu câțiva ani înainte ca ele să i se alăture. În casă era enorm de multă gâlceavă, ceartă, țipete și zbierături. Acest lucru a învățat-o pe Golda, mai întâi de toate, multă răbdare. A mai învățat-o ceva: dacă poți să-ți pui lucrurile în ordine în liniște, fă-o. La 11 ani, Gold avea deja un dar pentru politică. Când a aflat că unii copii din școala ei erau prea săraci să-și cumpere cărțile, s-a hotărât să-i ajute. Golda a vorbit cu administratorul unei săli de concerte să o lase să o folosească de gratis. Într-o seară, împreună cu prietenele ei, a ținut o strângere de fonduri la care Golda cerea publicului ajutor. În acea seară s-au strâns suficienți bani pentru cărți pentru toți copiii din școală. Ea era foarte eficientă pentru că vorbea din inimă și pentru că știa cum să se relaționeze la oameni. Așadar, a devenit excelentă în domeniul strângerii de fonduri, toată viața ei. Tânăra Golda era și ambițioasă și aventurieră, calități pe care părinții ei nu le apreciau. În familie a avut loc o ceartă serioasă. Ea vroia să meargă la liceu dar familia i-a zis: „Nu! La ce bun? De ce vrei să mergi la liceu? Caută-ți de lucru și când vine vremea, îți vei găsi bărbatul potrivit, te vei căsători și vei avea o familie.” La doar 15 ani, Golda a luat lucrurile în propriile mâini. A fugit de acasă și a mers să locuiască cu sora ei în Denver. Acolo a învățat despre Sionism pentru prima dată. Foarte curând, ideea de a trăi în Israel a preocupat-o enorm. În Denver l-a întâlnit pe viitorul ei soț, Morris Meyerson, un om bun. S-au îndrăgostit. El i-a deschis lumea literaturii, muzicii, teatrului, lucruri pe care ea nu le avuse niciodată acasă. După 2 ani, Golda s-a întors acasă în Milwaukee unde și-a terminat școala. Apoi, a lucrat ca învățătoare. A fost de acord să se căsătorească cu Morris Meyerson, al cărui nume îl va schimba în „Meir”, o variantă ebraică. Tragedia a fost că ea a impus două lucruri în căsătoria lor: „Vom emigra în Israel și vom locui într-un kibbutz.” El ura ambele propuneri. El nu era sionist, dar ea l-a tras după ea în Israel. În 1921, cuplul s-a așezat în kibbutz-ul Merhavia în Valea Izreel. Viața era grea dar Goldei îi plăcea enorm munca fizică. Ea culegea migdale, planta copaci și devenise expertă în creșterea găinilor. De asemenea, a revoluționat bucătăria comunitară în care celelalte femei refuzau să lucreze. Acestea aveau impresia că lucrul în bucătărie era prea jos pentru ele și cereau să li se dea aceleași slujbe ca și bărbaților. „Nu puteam înțelege deloc pentru ce era toată zarva aceea. De ce este mai bine să lucrezi în grajd, să dai de mâncare la vaci decât să gătești pentru tovarășii tăi? Răspunsul niciuneia nu m-a convins așa că eu îmi vedeam de treabă îngrijindu-mă de calitatea hranei decât de emanciparea feminină.” Morris, soțul ei, nu împărtășea aceeași dragoste pentru viața din kibbutz. S-a îmbolnăvit de malarie și Golda a fost de acord să se mute cu el în Ierusalim. Pentru a ajuta cu plata cheltuielilor, și-a găsit de lucru în sindicatul muncii evreiesc și foarte repede a avansat. Dar în timp ce cariera ei înflorea, căsătoria ei se destrăma. Nu au divorțat. S-au despărțit și au trăit singuri. Au încercat să-și refacă căsătoria încercând să aibă copii, dar aceasta nu i-a ajutat. Au rămas prieteni foarte buni și el se implica în creșterea copiilor. Ea s-a implicat în politică cam din 1922-1923 și a rămas în politica Israelului timp de 50 de ani, în mișcarea sindicatului muncii, în Agenția Evreiască, în guvernul Israelului, în Partidul Muncii, ea fiind unul dintre fondatorii Partidului Muncii. Pe la mijlocul anilor '30, Golda făcea parte din cercul apropiat al lui David Ben-Gurion, care avea să devină primul Prim Ministru al Israelului. El a văzut-o ca și unul dintre locotenenții lui de încredere. O dată au avut o neînțelegere legat de împărțirea țării în 1937. Englezii le-au oferit un fel de împărțire și el a zis: „Ia-o. Ia ce ți s-a oferit. Există o șansă de a-i salva pe evreii din Germania. Ea împreună cu alții au zis: Nu! Ni s-a promis întreaga țară. Să rămânem la ce ni s-a promis.” Câțiva ani mai târziu, ea a avut curajul să spună: „Noi am greșit. El a avut dreptate.” După cel de-Al Doilea Război Mondial, una dintre cele mai mari priorități ale Agenției Evreiești era să-i ajute pe supraviețuitorii Holocaustului să ajungă în Palestina - un scop care a fost blocat de englezi la orice pas. Pe la sfârșitul anului 1947, mai mult de 40.000 de refugiați evrei erau deținuți în lagărele britanice din Cipru. Sute de copilași nu mai aveau șansa să trăiască în iarna ce urma sau din cauza tifusului. Așadar, Meir a mers în Cipru pentru a negocia eliberarea lor. „Taberele erau mult mai deprimante decât mi-am imaginat. Într-o tabără, câțiva copilași mici au venit la mine cu un buchet de flori din hârtie. Am primit multe buchete de flori de atunci, dar niciodată nu am fost atât de mișcată de florile care mi s-au dat în Cipru de către niște copii, care probabil au uitat - dacă au știut vreodată - cum arată florile adevărate.” Golda a cerut de asemenea ca pe lângă bebelași, să fie eliberați și orfanii mai mari din tabără. La început, ofițerul englez a ezitat, dar apoi, dintr-o dată s-a răzgândit și a acceptat. „Nu puteam înțelege de ce a acceptat atât de repede, dar mai târziu am aflat că primise o telegramă de la superiorul lui din Ierusalim, care îi spunea: Fii atent cu doamna Meyerson. Este o persoană formidabilă.” La scurt timp după vizita lui Meir, Națiunile Unite au votat pentru împărțirea Palestinei în două state: unul arab și unul evreiesc. Din acel moment, începuse numărătoarea inversă. Peste 6 luni, britanicii urmau să părăsească țara, evreii aveau să-și declare statul și arabii aveau să declare război. Ben-Gurion a stabilit o întâlnire cu liderii de seamă ai armatei. El le-a zis: „Vom declara Statul Israel. Vreau de la voi o listă cu armele de care aveți nevoie pentru că va fi război.” Aceștia i-au dat o listă pe care erau scrise: puști, mitraliere, pistoale, grenade. Uitându-se peste hârtie, le-a aruncat-o înapoi zicând: „Domnilor, vom merge la război. Vreau o listă cu numărul tancurilor, vaselor de război, avioanelor și a tunurilor de care aveți nevoie.” Aceștia s-au uitat unul la altul, s-au ridicat ca și cum superiorul - învățătorul tocmai le-a dat una după cap, au ieșit afară și când au ajuns pe hol, au zis: „Ben-Gurion a înebunit. Nebun! Noi vorbim de pistoale și el vorbește despre vase de război. Noi vorbim despre gloanțe, el vorbește despre tunuri.” Dar el știa ce vorbește. Golda Meir: „Bineînțeles că noi nu eram deloc pregătiți pentru război. Aveam nevoie urgentă de armament, dacă am fi găsit pe cineva care să ni-l vândă. Dar înainte de a putea cumpăra ceva, aveam nevoie de bani, de milioane de dolari. Exista un singur grup de oameni în lume la care aveam vreo șansă de a primi acești dolari. Evreii din America.” Cei mai mulți membrii ai consiliului credeau că Ben-Gurion trebuie să meargă în Statele Unite pentru a strânge fonduri. Dar Golda avea o altă idee. „Eu voi merge. Vorbesc fluent engleza și știu cum să vorbesc cu americanii. Nu ne putem lipsi de Ben-Gurion chiar acum. El trebuie să rămână aici. Mă voi descurca.” Știa exact ce îi va mișca. Cineva a zis: „Ea a apărut înaintea noastră ca și Debora, proorocița, „israelianca luptătoare”. Era foarte bună în ambele limbi pe care ei le înțelegeau: idiș și engleză.” Trezorierul Agenției Evreiești era convins că nu vor putea strânge mai mult de 7 sau 8 milioane. Dar după doar 6 săptămâni, Golda s-a întors din State cu 50 de milioane de dolari. Vorbim de dolari din 1948. Acum, aceștia ar echivala cu miliarde de dolari. Cu acei bani evreii au plătit pentru armele pe care Israel le-a cumpărat din Cehoslovacia și au ajutat la câștigarea războiului din 1948. Strângerea de fonduri făcută de ea se estimează ca acoperind cam o treime din costul războiului din 1948. Acum, puțini israelieni își mai amintesc asta. Un om care și-a amintit aceasta a fost Ben-Gurion și a și menționat acest lucru în câteva ocazii. Foarte repede Ben-Gurion mai avea o slujbă pentru Golda: o vizită diplomatică la Regele Abdullah al Iordaniei. Cu câteva luni înainte ea se întâlnise în secret cu Abdullah. Atunci, el i-a promis că nu va face război împotriva evreilor. „Existau zvonuri că în ciuda promisiunii pe care mi-a făcut-o, Abdullah se va alătura Ligii Arabe. I-am trimis un mesaj întrebând dacă e adevărat. Răspunsul din Amman a fost rapid și negativ. Mi-a cerut să-mi amintesc trei lucruri: Că el era un beduin și deci un om de cuvânt. Că el era rege și astfel de două ori, un om distins și că niciodată nu își va călca promisiunea făcută unei femei. Dar noi știam altceva.” „10 Mai 1948 - 5 zile înainte de terminarea mandatului englez. Englezii ne-au informat că ar fi o idee bună dacă cineva va merge să vorbească cu Abdullah pentru că acesta s-a răzgândit.” Golda și-a programat o întâlnire. De data aceasta, Abdullah insista ca ea să meagă în Amman, menționând că el nu va fi responsabil de siguranța ei. Ea s-a îmbrăcat ca și o arabă. S-a dus la Haifa împreună cu un bărbat în Iordania. Au schimbat mașinile aproape de graniță și un slujitor al regelui a condus-o la Amman. Aceasta s-a întâmplat cu 4 zile înainte de ziua independenței. Era o femeie foarte curajoasă. Abdullah a fost foarte supărat. Nu i-a plăcut faptul că evreii au trimis o femeie. Mai târziu el a acuzat că ea nu a înțeles. Dar ea a înțeles foarte bine. „Nu l-am mai văzut pe Abdullah. Nu am nicio îndoială că el va face război împotriva noastră. Inima mi s-a strâns când mă gândeam la veștile pe care trebuia să le duc înapoi la Tel Aviv. Dimineața următoare am avut o întâlnire și am știut că Ben-Gurion va fi acolo. Când am intrat în încăpere, el și-a ridicat capul și s-a uitat la mine. M-am așezat și am scris pe o hârtie: Nu a mers. Va fi război.” În două zile trebuia să luăm o decizie finală. Ben-Gurion i-a chemat pe doi lideri Hagana pentru o evaluare. Răspunsurile lor erau identice și înspăimântătoare. Ben Gurion: „Care sunt punctele tari ale Haganei în momentul de față?”  Comandanți: „Avem 35.000 de luptători instruiți, însă mai puțin de 20.000 dintre ei sunt înarmați. În clipa de față, tancurile și avioanele cumpărate nu au ajuns încă.” Ben Gurion: „Și arabii? Care e evaluarea voastră?” Comandanți: „Dacă Abdullah intră cu armata lui, ei vor fi 100.000, toți sunt înarmați și instruiți de englezi. Putem fi siguri de două lucruri: pe 15 Mai, englezii vor pleca de aici și arabii ne vor invada. Avem șanse de victorie 50/50. E la fel de posibil să câștigăm, dar și să pierdem.” Golda Meir: „Pe această notă veselă am decis, printr-un vot de 6-4 că Vineri, 14 Mai 1948, vom declara Statul Evreiesc. Israel va fi născut, fiind înconjurat de 5 armate arabe gata de atac.” Decizia de a declara statul nu a fost una ușoară, aceasta luându-se după o dezbatere de 11 ore între liderii Israelului. Ei au știut că independența însemna război dar pentru un timp scurt în Mai, 1948, ei și-au pus deoparte planurile de luptă și s-au concentrat asupra vestirii lumii întregi că națiunea Israel a renăscut. Cu 5 armate care înconjurau Palestina, Consiliul Național Evreiesc avea doar 24 de ore să se pregătească pentru ziua care era așteptată și visată de 2000 de ani. Membrii Consiliului l-au sunat pe liderul sionist Chaim Weizmann, care se afla la New York, încercând să adune susținători pentru noul Stat. Când a auzit că au votat pentru statalitate, a exclamat în limba idiș: „Ce mai așteaptă, idioții?” În aceeași zi, Goldei Meir i s-a ordonat să meargă la Ierusalim, ca să se întâlnească cu liderii englezi care erau pe punctul de a părăsi țara. Ea vroia să stea în Tel Aviv ca să ia parte la Proclamație, dar Ben-Gurion era de neclintit. Așa că, Golda s-a urcat într-un avion mic. În timp ce avionul ei zbura deasupra dealurilor Iudeii, motorul avionului s-a defectat și pilotul a fost nevoit să se întoarcă la Tel Aviv. Așadar, dorința Goldei s-a împlinit și a șezut pe scaunul din primul rând la ceremonia Proclamației. Au fost trimise 350 de invitații către lideri evrei, rabini și membrii ai Haganei. Li se cerea o ținută închisă la culoare. Invitațiile sugerau că locația ceremoniei va fi secretă. Consiliul s-a decis să țină ceremonia în Muzeul de Artă Tel Aviv. Era o clădire modestă, destul de mică ca să poată fi păzită și parțial sub nivelul solului, în cazul unui atac aerian. Consiliul s-a întâlnit pentru ultima dată, pentru a verifica formularea Declarației, care a fost scrisă de un grup de avocați. Membrii religioși refuzau să o semneze dacă Dumnezeu nu era menționat, în timp de alții refuzau să o semneze dacă Dumnezeu era menționat. Ben-Gurion a găsit un compromis. La sfârșitul Declarației, el a adăugat, „Cu încredere în Stânca lui Israel”, o frază care a mulțumit ambele părți. Noaptea înainte de ceremonie Ben-Gurion tot nu era fericit cu limbajul proclamației. Așadar, în acea seară, acasă, a rescris întregul discurs, în timp ce, la o distanță de mai puțin de 2 mile, Muzeul de Artă din Tel Aviv era pregătit pentru ceremonie. Doi tâmplari au lucrat toată noaptea pentru a face o mică scenă. Bugetul evenimentului era doar de 200 de dolari, așa că organizatorii au împrumutat sute de scaune de la cafenelele și magazinele din apropiere, iar magazinele locale le-au împrumutat microfoane și covoare. Un portret al lui Theodor Herzl a fost împrumutat și așezat în fața încăperii și două steaguri albastru cu alb atârnau de fiecare parte a tabloului. Steagurile aveau același model prezentat la Primul Congres Sionist al lui Herzl, în urmă cu 50 de ani. La cererea lui Ben-Gurion, tablourile din sala principală au fost înlocuite cu lucrările artiștilor evrei precum: Marc Chagall și Samuel Hirschenberg. Totul era pregătit. În după amiaza de 14 Mai, Consiliul Național s-a mai întâlnit odată pentru a aproba forma finală a Declarației. Textul a fost aprobat în mod unanim, însă doar la câteva ore de a fi citită, Statul nu avea un nume încă. Nume istorice precum Sion sau Iudeea au fost propuse, dar respinse. Ben-Gurion a fost cel care a decis că numele va fi: „Medinat Yisrael” - Statul Israel. Cu o oră înainte de ceremonie, membrii consiliului au mers repede acasă pentru a-și schimba ținuta, în timp ce o secretară a scris Declarația. Având doar câteva minute la dispoziție, Zev Sharef, omul care avea în mână copia finală, nu reușea să găsească un taxi, așa că a făcut cu mâna și a luat o mașină de pe stradă spre muzeu. Mașina a fost trasă pe dreapta pentru depășirea vitezei și polițistul s-a apucat să-i scrie amenda. Sharef i-a zis că amenda nu e legală, deoarece englezii au părăsit țara și nu exista vreun guvern care să-l oblige să o plătească. „Mai mult” a zis el, „dacă ne mai ții, nu va exista un guvern, pentru că eu sunt cel care ține în mână Declarația de Independență.” Polițistul i-a lăsat și, cu un minut înainte de ceremonie, Sharef i-a înmânat lui Ben-Gurion, discursul. În ciuda poruncii de a păstra secretul, vestea s-a strecurat și o mare mulțime s-a adunat în fața muzeului. Liderii evreii încercau să sfârșească ceremonia înainte de ora 5:00, când avea să înceapă Sabatul. La ora 4:00, David Ben-Gurion a început ceremonia. Mulțimea s-a ridicat și au cântat Hatikva. Apoi, Ben-Gurion a citit Declarația cu voce tare. „Israelul a fost locul nașterii poporului evreu. Aici și-au primit ei pentru prima dată statalitatea, au creat valori culturale de o importanță națională și universală și a dat lumii eterna Carte a Cărților. Așadar, prin această proclamație, declarăm întemeierea Statului Evreiesc în Eretz-Yisrael, care va fi cunoscut ca și Statul Israel. Cerem locuitorilor arabi ai Statului Israel, să mențină pacea și să participe la ridicarea statului pe baza cetățeniei depline și egale. Cerem evreilor din Diaspora să se alăture evreilor din Eretz-Yisrael și să-i susțină în această luptă grea pentru realizarea străvechiului vis, răscumpărarea lui Israel. Punându-ne încrederea în Stânca lui Israel, atașăm acestei proclamații semnăturile noastre, pe pământul patriei noastre, în orașul Tel Aviv, în ajunul Sabatului, 14 Mai, 1948.” După ce fiecare membru al noului guvern a semnat proclamația, orchestra a cântat Hatikva încă o dată. În timp ce muzica se sfârșea, Ben-Gurion a declarat: „Israelul este întemeiat. Întâlnirea s-a încheiat.” Doar 32 de minute a durat ca independența să fie adusă unui popor care a rămas fără țară timp de 2000 de ani. În afara muzeului, sute de oameni dansau, alții plângeau. În acea seară, Ben-Gurion și-a notat foarte scurt în jurnalul său: „În întreaga țară e mare bucurie și celebrare. Încă o dată, la fel ca în 29 Noiembrie, mă simt ca un îndoliat printre cei care se bucură.” Pe străzi, toată lumea se bucura. Era ceva extraordinar, oamenii dansau pe străzi. Dar el, stătea acolo în spate. Când cineva i-a vorbit astfel: „Aceasta e o zi extraordinară. Visul ți-a devenit realitate. Timp de 2000 de ani, am fost în Diaspora. Nu ți-a plăcut Diaspora. Ai vrut ebraica, ai vrut un Stat, ai vrut aceasta - le ai!” El a zis: „Oamenii dansează aici, dar ce nu știu ei că mâine intrăm în război ... Și prețul va fi mare.” Nu a trecut mult și s-a dovedit că Ben-Gurion are dreptate. În Declarația de Independență, el le-a oferit arabilor un loc egal în noul Stat dar în acea noapte, ca răspuns la ramura lui de măslin, a primit un val de avioane de luptă egiptene. La un minut după miezul nopții, aceștia au bombardat Tel Aviv-ul și la revărsatul zorilor, tancurile a 5 armate arabe au intrat în noul Stat Israel. Diplomatul evreu, Abba Eban a spus mai târziu: „Israel a cunoscut gustul nașterii și frica morții în același timp.” Un an mai târziu, în 1949, toate părțile s-au săturat de a mai lupta. Egiptul, Libanul, Iordania și Siria au semnat un armistițiu cu Israel. Statul Evreiesc a supraviețuit primei dintre multele provocări împotriva existenței lui. Golda Meir: „Povestea Israelului modern e, de fapt, povestea întoarcerii în patria strămoșilor, a exilaților din persecuție, nesiguranță și frică, în căutarea libertății, demnității umane, independenței și păcii.” Ea mai spunea adesea: „Niciodată nu am înțeles ce a vrut să spună John Hancock, până când am semnat „Golda Meir” pe acea declarație de independență. Eu, neînsemnata de mine, am semnat Declarația de Independență.” La două zile după ce Israel și-a declarat independența, Golda Meir a fost trimisă înapoi în America pentru a strânge fonduri pentru noua armată israeliană. Pentru această călătorie, ea a fost prima care a primit primul pașaport israelian. Cu o lună mai târziu, ea a devenit primul ambasador al Israelului în Uniunea Sovietică. Mai târziu a fost numită Ministrul Muncii și Ministrul Afacerilor Externe. La începutul anilor 1960, Meir a fost diagnosticată cu limfom și s-a pensionat dar pentru un timp scurt. După moartea subită al Prim Ministrului Levi Eșkol în 1969, ea a fost aleasă în locul acestuia. Meir a rămas în această poziție până în 1974, când și-a dat demisia, în toiul controverselor legate de modul în care Israel gestiona Războiul de Yom Kippur. Patru ani mai târziu, ea moare de limfom, la 80 de ani. La două zile după independență, Chaim Weizmann este ales președintele noului Stat Israel, o poziție pe care a ținut-o până la moartea sa. Prima lui deplasare oficială a fost întâlnirea cu Președintele Truman, pentru a-i cere fonduri pentru construirea noii țări. Din acea întâlnire a ieșit cu o promisiune sigură de împrumut pentru export-import de 100 de milioane de dolari. „Folosesc prima oportunitate pentru a-i mulțumi din toată inima Președintelui Statelor Unite și guvernului acestei țări pentru tot ce au făcut ca Israelul să devină realitate.” Institutul Weizmann, întemeiat în 1934, a devenit lider mondial în studii științifice și medicale. În 1952, Weizmann a murit la vârsta de 77 de ani, lăsând în urmă o moștenire ca primul mare diplomat al Israelului. De la renaștere, Israelul a supraviețuit războaielor, atacurilor teroriste și opoziției politice îndreptate contra existenței sale. La momentul independenței, în 1948, erau 650,000 de evrei în Israel. Astăzi, numărul a crescut la peste  9 milioane și în fiecare an, mii de evrei din întreaga lume se întorc acasă.