EPISTOLA CĂTRE EVREI - COMENTARIU; CAPITOLELE 9-10.

 

EPISTOLA CĂTRE EVREI - COMENTARIU; CAPITOLELE 9-10

Capitolul 9: Noua jertfă şi noul cort:

 Apostolul ne-a prezentat deja o nouă preoţie, cea a lui Hristos (capitolul 7), aceasta implicând binecuvântările unui nou legământ (capitolul 8). În capitolul 9 ne va prezenta o nouă jertfă, cea a lui Hristos, în infinita ei valoare, şi un nou sanctuar la care avem acces prin jertfa Lui.

Sanctuarul pământesc şi jertfele lui - Evrei 9:1-7:

Versetele 1-5. Apostolul se referă mai întâi la cortul din vechime, nu pentru a vorbi în detaliu despre felul în care a fost dotat în vederea slujbelor (cercetarea acestor simboluri fiind, fără îndoială, instructivă la locul ei), ci pentru a arăta, prin contrast, superioritatea sanctuarului ceresc. Despre cortul dintâi învăţăm că, deşi avea rânduieli pentru slujba divină, era în esenţă „din lume”. Prin frumuseţea sa, prin ritualul lui elaborat şi prin ceremoniile lui impresionante, acesta făcea apel în mod special la omul firesc şi de aceea era cu totul potrivit pentru această lume. În plus, apostolul pune mare accent pe cele două părţi ale cortului separate de perdea, Locul Sfânt şi Locul Preasfânt.

Versetele 6 şi 7. După ce s-a referit la forma cortului şi la ceea ce conţinea el, apostolul ajunge cu prezentarea sa la preoţi, la jertfele care erau în legătură cu cortul şi la popor. În acel cort, cei care făceau slujba către Dumnezeu erau preoţii, nu poporul. Mai mult, în a doua parte a cortului putea intra doar marele preot, o dată pe an, şi nu fără sânge, pe care îl aducea pentru sine şi pentru greşelile poporului. În primele şapte versete avem descrierea a ceea ce apostolul va numi la sfârşitul cărţii „tabără” (Evrei 13:13). Tabăra era formată dintr-un popor strâns în jurul unui cort frumos care, prin felul în care era alcătuit făcea apel la simţurile naturale. Prima parte era separată printr-o perdea de cea de-a doua, Sfânta de Sfânta Sfintelor, în acestea putând intra numai preoţii, ei constituind o categorie aparte, care slujeau în favoarea poporului.

Semnificaţia cortului şi a slujbelor - Evrei 9:8-10:

Versetele 8-10. Ce ar trebui deci să învăţăm privind la cort şi la slujbele lui? Nu trebuie să căutăm răspunsul lăsându-ne în voia propriei imaginaţii, ci ni se spune clar că Duhul Sfânt are lămurirea cu privire la semnificaţia reală a acestor simboluri, iar El ne învaţă trei lucruri:

1. Slujbele care se făceau în cort ne arătă limpede că, sub lege, drumul pentru a intra în prezenţa lui Dumnezeu nu fusese încă deschis.

2. Drumul spre Sfânta Sfintelor nu era încă deschis, iar prin aceasta se dovedea clar nedesăvârşirea jertfelor. Ele nu puteau să desăvârşească, în conştiinţă, pe cei ce le aduceau.

3. Aceste lucruri, la timpul lor, au fost doar o imagine a lucrurilor viitoare, iar imaginile, oricât de bune ar fi, nu-L pot satisface niciodată pe Dumnezeu şi nici nu pot rezolva nevoia omului. Într-un astfel de sistem, Dumnezeu rămânea înăuntru, iar omul rămânea afară. Sistemul iudaic nu poate nici să ne deschidă cerul, nici să ne aducă într-o stare potrivită pentru a intra în el.

 În mod trist, creştinătatea, ignorând învăţătura Duhului Sfânt, în loc de a vedea în cort doar o imagine, l-a folosit ca un model pentru slujba sa religioasă. Făcând aşa, ea a pierdut „lucrurile bune” spre care arătau aceste imagini. Astfel, marea masă a creştinătăţii a ridicat construcţii somptuoase, şi-a separat clădirile socotindu-le mai sfinte decât celelalte şi a instituit din nou o clasă preoţească, distinctă de laici, prima clasă împlinind slujbe religioase pentru a doua. Aşa a fost preluat un sistem după modelul taberei iudaice, sistem care ţinea poporul departe de Dumnezeu şi care nu putea desăvârşi niciodată conştiinţa. Este bine să ne reamintim că o conştiinţă „făcută desăvârşită” sau „curăţită”, despre care apostolul vorbeşte în capitolele 9 şi 10, este altceva decât o „conştiinţă bună” despre care apostolul vorbeşte în altă parte. Conştiinţa desăvârşită, cea „o dată curăţită”, nu mai devine niciodată „conştiinţă de păcate”* (capitolul 10:2). Conştiinţa desăvârşită presupune ca odinioară să fi fost o conştiinţă frământată cu privire la păcatele care apăsau asupra ei, dar ca această stare să fi fost rezolvată prin cunoaşterea faptului că cel credincios este curăţit de toate păcatele prin sângele preţios al lui Hristos şi că n-o să mai ajungă niciodată sub judecată. Conştiinţa bună, este aceea care se fereşte de tot ceea ce cunoaşte a fi rău, în umblare şi în viaţa practică.

Notă: *Sfârşitul versetului 2 din capitolul 10 trebuie tradus „n-ar mai fi avut conştiinţă (nu cunoştinţă) de păcate”.

Noua jertfă - Evrei 9:11-23:

Versetul 11. Odată cu venirea lui Hristos, totul este schimbat. Deodată avem un nou Mare Preot, un cort mai mare şi mai desăvârşit şi o nouă jertfă. Aaron a fost mare preot cu privire la lucrurile lumii prezente; Hristos ne este „Mare Preot al bunurilor viitoare”. Într-adevăr, jertfa lui Hristos asigură şi binecuvântări prezente pentru cel credincios, însă „bunurile” cu privire la care Hristos este Mare Preot sunt încă viitoare. Duhul lui Dumnezeu are din nou în vedere sfârşitul călătoriei noastre prin pustie. În Evrei 2:10 am învăţat că Hristos aduce mulţi fii la glorie; în capitolul 2:5 citim despre „lumea viitoare”; în capitolul 4:9 ni s-a spus despre odihna care dăinuie; în capitolul 6:5 am găsit din nou expresia „veacul viitor”. Hristos este Marele nostru Preot care ne susţine prin pustie pentru a ne introduce, la sfârşitul călătoriei noastre, în „lucrurile bune” pe care ni le-a pregătit.

 Preoţia aaronică fiind pusă deoparte prin instituirea preoţiei lui Hristos, odată cu ea a fost înlăturat şi cortul pământesc, făcând loc „cortului mai mare şi mai desăvârşit”. Cortul pământesc a fost făcut de mâini şi a fost din creaţia aceasta; cortul desăvârşit este cerul însuşi (versetul 20).

Versetul 12. La rândul lor, jertfele levitice sunt înlăturate prin jertfa măreaţă a lui Hristos, care a intrat prin propriul Său sânge chiar în cer, loc prefigurat odinioară de Sfânta Sfintelor. Mai mult, în contrast cu preoţia aaronică, sub care se intra în acel loc o dată pe an, El a intrat în cer „odată pentru totdeauna”, pentru a-Şi începe slujba preoţească în favoarea acelora pentru care a obţinut deja o răscumpărare eternă.

Versetele 13 şi 14. Sângele lui Hristos, prin care a fost obţinută o răscumpărare eternă, înlătură sângele taurilor şi al ţapilor. Într-adevăr, sângele acestor animale a avut un efect sfinţitor, în privinţa curăţirii trupului (vezi Numeri 19:7,8). Însă sângele lui Hristos curăţă conştiinţa. Sângele animalelor oferite de preoţi este complet înlăturat de „sângele lui Hristos, care prin Duhul etern S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu”. Prin Duhul Sfânt a fost zămislit, prin Duhul Sfânt a umblat într-un mod perfect şi prin Duhul etern „S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu”, ca Om desăvârşit (vezi Luca 1:35 şi Fapte 10:38). În capitolul 2:9 am văzut că „prin harul lui Dumnezeu” Domnul Iisus a gustat „moartea pentru fiecare”. Din acest loc învăţăm că El S-a oferit pe Sine Însuşi lui Dumnezeu. Astfel putem vesti păcătoşilor că Hristos S-a oferit pe Sine lui Dumnezeu, însă pentru ei. Pentru cel care crede, efectul acestei jertfe este „curăţirea conştiinţei de faptele moarte”. Astfel, Hristos S-a oferit pe Sine Însuşi ca jertfă fără pată lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a acceptat jertfa Lui măreaţă, fiind pe deplin satisfăcut cu Hristos şi cu sângele Lui vărsat. Prin aceasta, conştiinţa credinciosului este eliberată de gândul că prin propriile fapte şi-ar asigura binecuvântarea. Aceste fapte, oricât de bune ar fi în ele însele, sunt doar fapte moarte. Astfel eliberat în conştiinţă, credinciosul devine un adorator al lui Dumnezeu.

Versetul 15. Jertfirea lui Hristos satisface sfinţenia lui Dumnezeu şi nevoia păcătosului, Hristos devenind Mijlocitor al noului legământ, Cel prin care toate binecuvântările noului legământ le sunt asigurate celor chemaţi, pentru ca ei să poată intra în făgăduinţa moştenirii veşnice.

Versetele 16 şi 17. Apostolul arată că, „având loc moartea”, credinciosul primeşte promisiunea moştenirii. Pentru a dovedi necesitatea morţii, el ilustrează, în paranteza pe care o constituie aceste două versete, cu un exemplu luat din relaţiile dintre oameni, faptul că moştenirea este asigurată prin hotărârea celui care a dăruit-o, hotărâre care intră în vigoare numai după moartea lui.

Versetele 18-22. Scriitorul continuă să arate marele adevăr că binecuvântarea noului legământ şi noul cort pot fi asigurate doar prin moarte, acest lucru fiind deja prefigurat în primul legământ şi în cortul pământesc. Primul legământ a fost consacrat prin sânge, iar cortul, cu toate vasele lui, a fost stropit cu sânge, aceasta constituind o mărturie clară că, fără vărsare de sânge, nu poate exista vreo binecuvântare pentru om şi nici posibilitatea apropierii lui de Dumnezeu. Aşa am ajuns la această concluzie capitală, că „fără vărsare de sânge nu este iertare”. Aceasta nu înseamnă doar stropirea cu sânge, ci „vărsare de sânge” - singura bază dreaptă pe care Dumnezeu poate proclama pe de o parte iertarea oferită tuturor, iar de cealaltă, că toţi cei care cred sunt iertaţi.

Versetul 23. Cortul şi uneltele lui constituiau doar „imaginile celor din ceruri”. Prin curăţirea trupului, oferită prin sângele taurilor şi al ţapilor, era posibilă intrarea în cortul pământesc; dar pentru purificarea lucrurilor cereşti erau necesare jertfe mai bune.

Noul cort - Evrei 9:24-28:

 Scriitorul vorbise de jertfe mai bune, introducând acest subiect prin cuvintele: „Dar Hristos a venit” (versetul 11). Acum el ne conduce gândurile spre noul cort prin cuvintele: „Pentru că Hristosul nu a intrat în locuri sfinte făcute de mâini, imagini ale celor adevărate, ci chiar în cer”. Acolo, chiar în prezenţa lui Dumnezeu, S-a înfăţişat Domnul Iisus, ca Marele nostru Preot, ca să-Şi reprezinte poporul înaintea feţei lui Dumnezeu. Hristos, stând în cer înaintea feţei lui Dumnezeu „pentru noi”, este mărturia eternă că cerul este asigurat şi uşa este larg deschisă pentru cel credincios.

Versetele 25-28. Mai mult, orice l-ar fi putut împiedica pe cel credincios să fie în cer a fost rezolvat în mod just şi înlăturat prin eterna eficacitate a jertfei Domnului. Repetarea în fiecare an a jertfelor levitice era o dovadă a incapacităţii lor de a înlătura păcatul. În contrast cu aceste jertfe, Hristos S-a arătat o singură dată, la sfârşitul veacurilor, ca să înlăture păcatul prin propria Sa jertfă „şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, aşa şi Hristosul, ... S-a adus o singură dată jertfă, ca să poarte păcatele multora”. Astfel, printr-o singură jertfă, a lui Hristos Însuşi, păcatul a fost îndepărtat, păcatele au fost purtate, iar moartea şi judecata au fost îndepărtate pentru credincios. Rezultatul binecuvântat pentru credincios este că, atunci când Hristos Se va arăta a doua oară, El nu va mai avea de-a face cu păcatul. Problema păcatului fiind rezolvată la prima Lui venire, a doua venire va fi exclusiv pentru mântuirea poporului Său dintr-o lume a păcatului şi a puterii vrăjmaşului, pentru a-i duce în odihna veşnică.

 În acest pasaj ni se prezintă trei manifestări ale lui Hristos: prima, care a avut loc la cruce, pentru desfiinţarea păcatului, pentru purtarea păcatelor şi îndepărtarea judecăţii (versetul 26); a doua, manifestarea Lui din prezent, când El este Mare Preot în cer pentru poporul Său; şi a treia, arătarea Lui în viitor în glorie, pentru salvarea finală a poporului Său din pustia lumii acesteia, din mijlocul ispitirilor şi slăbiciunilor.

Capitolul 10 - Noii închinători:

 Capitolul 10 din Epistola către Evrei ne prezintă felul în care credinciosul a fost făcut potrivit pentru cer. Conştiinţa lui este curăţită (versetele 1-18), aşa că, acum el poate să intre în duh în Sfânta Sfintelor (versetele 19-22), ţinând cu tărie mărturisirea speranţei pe calea lui prin această lume, fără a se clătina sau a se întoarce (versetele 23-31), înfruntând persecuţiile (versetele 32-34), rămânând pe cărarea credinţei (versetele 35-39).

Conştiinţa curăţită - Evrei 10:1-18:

Versetele 1-4. În capitolul 9 am învăţat că fiecare credincios are asigurat un loc în cer nu prin ceea ce el a făcut, ci în exclusivitate prin lucrarea lui Hristos şi prin poziţia pe care El o ocupă înaintea feţei lui Dumnezeu. În capitolul 10 învăţăm cum aceeaşi lucrare este aplicată conştiinţei celui credincios, pentru ca el să se poată bucura încă de acum şi, în duh, să intre în acest loc nou. Pentru a ne bucura de casa noastră cerească şi pentru a avea certitudinea unui loc alături de Hristos acolo este necesar să avem conştiinţa curăţită. Primele optsprezece versete ne prezintă în mod clar felul în care este curăţită conştiinţa.

 În capitolele 9 şi 10 apostolul vorbeşte de trei ori despre o conştiinţă desăvârşită sau curăţită. În capitolul 9:9 el stabileşte clar adevărul că jertfele iudaice nu-l pot face desăvârşit, în ce priveşte conştiinţa, pe cel ce le aduce. În capitolul 9:14 citim din nou despre jertfa perfectă a lui Hristos care curăţă conştiinţa de faptele moarte, în aşa fel încât credinciosul este liber să se închine Dumnezeului celui viu. În final, avem şi locul din capitolul 10:2 unde ni se spune că închinătorul care are o conştiinţă curăţită nu mai are conştiinţă de păcate. Cel care are conştiinţă de păcate trăieşte cu teama că într-o zi Dumnezeu îl va aduce la judecată din pricina păcatelor sale şi, din acest motiv, nu se poate bucura de pacea cu Dumnezeu. A nu mai avea conştiinţă de păcate implică faptul că teama de judecată a fost îndepărtată prin înţelegerea adevărului că Dumnezeu a rezolvat în întregime problema păcatelor celui credincios. Totuşi, chiar dacă Dumnezeu nu ne va mai aduce niciodată la judecată din pricina păcatelor noastre, ca Tată El poate să ne pedepsească, dacă păcătuim având poziţia de copii ai Săi (capitolul 12:5-11). O conştiinţă curăţită nu înseamnă că nu mai păcătuim niciodată sau că nu mai avem conştienţa căderii, fie în trecut, fie în prezent, ci aceasta înseamnă că toată teama de judecata viitoare din cauza păcatelor este înlăturată complet. O conştiinţă curăţită nu trebuie confundată cu ceea ce noi numim o conştiinţă bună. Dacă, din lipsă de veghere în umblare, un credincios păcătuieşte, conştiinţa lui va fi tulburată în mod sigur şi doar prin mărturisire faţă de Dumnezeu el îşi va recâştiga o conştiinţă bună. Însă aceasta nu are legătură cu problema iertării veşnice a păcatelor care îi dăruieşte celui credincios o conştiinţă curăţită. Sub lege era imposibil să ai o conştiinţă „desăvârşită” sau „curăţită”. Jertfele puteau oferi, cel mult, o uşurare temporară. Pentru orice păcat care intervenea era necesară o nouă jertfă. Dacă jertfele aduse ar fi oferit o conştiinţă curăţită, nu ar mai fi fost nevoie ca ele să fie repetate. Legea arătase, într-adevăr, că era nevoie de jertfă pentru înlăturarea păcatelor, dar ea era doar o umbră a lucrurilor viitoare, nu realitatea. Sângele taurilor şi al ţapilor nu putea înlătura niciodată păcatele. Atunci, cum este obţinută o conştiinţă curăţită? Versetele următoare răspund la această întrebare prin trei mari adevăruri pe care le aduc înaintea noastră:

1. Prin voia lui Dumnezeu (versetele 5-10);

2. Prin lucrarea lui Hristos (versetele 11-14);

3. Prin mărturia Duhului (versetele 15-18).

Versetele 5-7. Voia lui Dumnezeu a fost scrisă în sulul cărţii. Este clar că acesta nu este sulul Scripturii, pentru că referirea făcută la sulul cărţii constituia deja un citat în Psalmul 40 - T.M., loc care este la rândul lui citat aici. Aceasta pare mai degrabă a fi o referire figurativă la sfaturile eterne ale lui Dumnezeu. Venind în lume, Domnul a spus că a venit să facă voia lui Dumnezeu. Jertfele şi darurile care erau aduse sub lege nu puteau satisface voia lui Dumnezeu. Urma ca Domnului să I se pregătească un trup, pentru ca, potrivit sfaturilor lui Dumnezeu, El să poată împlini această voie.

Versetele 8 şi 9. Ceea ce Domnul a spus când a venit în lume, El spusese deja şi sus în cer. Împlinirea voii lui Dumnezeu necesita punerea deoparte a primului legământ şi înlocuirea lui cu cel de-al doilea.

Versetul 10. În versetul 10 ni se spune clar care este voia lui Dumnezeu. În acest verset citim: „voie prin care am fost sfinţiţi, prin jertfirea trupului lui Iisus Hristos, odată pentru totdeauna”. În zadar căutăm uşurare sau pace, în ce priveşte conştiinţa, în eforturile noastre, în credinţa noastră, în pocăinţa noastră, în experienţele noastre ori în simţămintele noastre. Aceste versete atât de binecuvântate ne transferă complet privirile de la orice preocupare cu noi înşine la preocuparea cu voia lui Dumnezeu şi cu lucrarea lui Hristos. Dumnezeu ne descoperă secretul binecuvântat al sfaturilor Sale, anume că voia Lui este să ne aibă curăţiţi de orice întinare a păcatului, nu prin ceea ce noi am făcut, facem, sau am putea face, ci în întregime prin lucrarea Altuia, a Domnului Iisus Hristos.

Versetele 11-14. Aceste versete ne prezintă în detaliu lucrarea lui Hristos prin care voia lui Dumnezeu a fost împlinită. Ele se preocupă în întregime cu Hristos şi cu lucrarea Lui. Noi nu avem nicio parte în această lucrare, cu excepţia păcatelor noastre, care au făcut-o necesară. Trebuie să ne ferim de simţămintele şi de experienţele noastre şi, prin credinţă simplă, să stăm liniştiţi şi să privim mântuirea Domnului. Versetul 11 ne prezintă jertfele iudaice ca un mijloc în totalitate lipsit de eficacitate. Acest verset acoperă o perioadă de 1500 de ani şi cuprinde întreaga preoţie iudaică, toate acele zile de lucrări neîncetate, cu jertfele nenumărate care erau aduse. În final ni se spune că această vastă paradă a energiei omeneşti, cu râuri de sânge care au curs de la altarele iudeilor, „niciodată nu poate înlătura păcatele”. Astfel, prin această prezentare concisă este înlăturat tot sistemul iudaic, după care, în contrast cu acesta, apostolul ne prezintă eficacitatea lucrării lui Hristos. „El”, Hristos, în contrast cu toţi preoţii iudeilor, „după ce a adus o singură jertfă pentru păcate” - în contrast cu toate jertfele iudaice - „S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu”, în contrast cu preoţii care stăteau numai în picioare, fără să poată sfârşi vreodată lucrarea. Dacă El S-a aşezat pentru totdeauna (perpetuu), aceasta reprezintă proba veşnică a faptului că lucrarea Lui este sfârşită. Atât de complet Şi-a împlinit lucrarea de ispăşire, încât, sub acest aspect, El nu trebuie să Se mai ridice niciodată. Mai mult, din faptul că El S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, cunoaştem că lucrarea Lui este acceptată. Următoarele două versete ne prezintă rezultatul lucrării lui Hristos, care S-a aşezat perpetuu, în ce-i priveşte pe vrăjmaşii Săi, dar şi în ce-i priveşte pe credincioşi. Pentru vrăjmaşii Lui, aceasta implică judecata; lucrarea Lui fiind lepădată, pentru ei nu mai există nicio altă cale pentru înlăturarea păcatelor. „De acum” Hristos aşteaptă „până când vrăjmaşii Lui vor fi puşi ca aşternut al picioarelor Lui”. În legătură cu cei sfinţiţi, Hristos, înviat şi glorificat, este făcut desăvârşit; şi prin lucrarea Lui i-a desăvârşit pe cei credincioşi. Deşi aşteptăm încă să primim trupuri glorificate, sufletele noastre au fost deja făcute perfecte şi, înaintea privirilor lui Dumnezeu, sunt curăţite complet de păcate prin lucrarea lui Hristos. Ioan Gură de Aur a spus: „Tatăl şi Fiul nu pot face mai mult în privinţa păcatelor noastre decât ceea ce este deja înfăptuit prin jertfa Domnului Iisus şi descoperit credinţei noastre în Cuvânt”. Nu doar că Hristos S-a aşezat pentru totdeauna, dar şi credincioşii sunt sfinţiţi pentru totdeauna. Dacă Hristos S-a aşezat perpetuu, atunci şi credincioşii sunt desăvârşiţi perpetuu.

Versetele 15-18. Pasajul anterior ne-a prezentat voia lui Dumnezeu ca sursă a binecuvântării noastre şi lucrarea lui Hristos ca mijlocul eficace prin care binecuvântarea ne este asigurată. Acum apostolul ne prezintă mărturia Duhului, care ne aduce cu autoritate divină cunoaşterea adevărului, astfel încât ni-l putem însuşi ca atare. În alt loc din Scriptură citim despre mărturia Duhului în noi (Romani 8:16); aici citim despre mărturia Duhului către noi. Mărturia către noi este ceea ce Duhul Sfânt a spus în Scriptură, aşa cum citim: „după ce a spus” (versetul 15). Apoi urmează citatul din Ieremia 31:34, deja prezentat în capitolul 8, pentru a arăta condiţiile noului legământ. Aici citatul este repetat pentru a dovedi că eficacitatea lucrării lui Hristos este de aşa fel încât Dumnezeu poate spune despre credincioşi că „nicidecum nu-Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor”. Dumnezeu nu spune doar „nu-Mi voi aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor”, ci El spune: „nu-Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor”. Simpla stabilire a adevărului că El nu Îşi va aminti de păcatele noastre poate implica faptul că El le-a trecut cu vederea. Dar, când Dumnezeu spune că El nu-Şi va mai aminti nicidecum, aceasta implică faptul că a fost o amintire a lor, că ele au fost mărturisite, că au fost purtate şi judecate. Astfel problema păcatelor a fost rezolvată şi Dumnezeu poate, pe un temei drept, să spună că nu-Şi mai aduce aminte de ele.

Noii închinători - Evrei 10:19-22:

Versetele 19-22. Adevărul binecuvântat cu privire la o conştiinţă curăţită deschide calea spre închinare. După ce apostolul a vorbit despre noua jertfă şi despre noul sanctuar, acum el prezintă noii închinători. În contrast cu iudaismul în care închinătorul nu avea acces în Locul Preasfânt, în creştinătate avem „îndrăzneală să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Iisus”. Au fost create toate condiţiile şi a fost îndepărtată orice piedică din calea noastră pentru a ne putea apropia de Dumnezeu. Problema păcatelor a fost rezolvată prin sângele lui Iisus. Hristos, după ce a luat parte la carne şi a devenit Om, a deschis o cale vie pentru oameni, ca ei să poată intra în Locul Preasfânt. Slăbiciunile noastre sunt rezolvate de către Marele nostru Preot. Nici păcatele pe care le-am comis, nici trupurile în care ne aflăm şi nici slăbiciunile de care suntem cuprinşi nu ne pot împiedica să intrăm în duh dincolo de perdea, chiar în cer. Apostolul ne îndeamnă să ne apropiem de Dumnezeu cu inimi curăţite, în deplină siguranţă a credinţei, fiind eliberaţi de orice sentiment al unei conştiinţe care ne-ar condamna şi cu trupurile separate de orice întinare practică. În acest punct am face bine dacă ne-am opri şi ne-am întreba: cât de familiară ne este această apropiere, de a intra dincolo de perdea? Într-adevăr, poate cunoaştem ceva din celălalt îndemn pe care apostolul îl dă în Evrei 4, când el spune: „Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit”. Aceasta este ca şi cum am alerga într-un loc de refugiu pentru a scăpa de furtunile vieţii; pe când cealaltă apropiere înseamnă să ne întoarcem în propria noastră casă pentru a sta în căldura dragostei binecuvântate. Este o mare diferenţă între un refugiu şi o casă. Un refugiu este un loc în care ne retragem în timpul unei furtuni. Dar o casă este un loc unde sentimentele noastre sunt în largul lor şi în odihnă. Cu toţii Îl cunoaştem pe Hristos ca pe un refugiu la care putem alerga în necazurile noastre, dar cât de puţin Îl cunoaştem ca pe căminul sentimentelor noastre. Hristos este într-adevăr „un loc de ascuns împotriva vântului şi ca un loc de adăpost împotriva furtunii ... ca umbra unei stânci mari pe un pământ însetat” (Isaia 32:2). Este într-adevăr o experienţă binecuvântată, ca atunci când trecem prin această lume cu torentele ei distrugătoare, cu sterilitatea şi truda ce o caracterizează, să avem pe Cineva la care să ne adăpostim şi să găsim alinare. Totuşi trebuie să ne amintim că, dacă alergăm la Hristos ca la un adăpost de care avem nevoie în timpul furtunii, când furtuna va înceta vom fi în pericol de a-L părăsi. Vai! Acest lucru ni se întâmplă prea adesea fiecăruia dintre noi. Alergăm la El când vine furtuna şi Îl neglijăm când împrejurările par liniştite. Însă dacă afecţiunile noastre sunt atrase spre El, acolo unde Se află El, şi, dacă înţelegem că locul Său este şi locul nostru, acesta fiind chiar cerul însuşi, atunci acel loc va deveni locul de care afecţiunile noastre vor fi atrase şi în care îşi vor găsi odihnă, în care putem avea părtăşie cu Iisus, în care nicio umbră a morţii nu va putea cădea vreodată, iar toate lacrimile sunt şterse.

Calea şi pericolele ei - Evrei 10:23-29:

Versetele 23-25. Cu cât vom înţelege şi vom folosi mai mult privilegiul de a pătrunde dincolo de perdea, în prezenţa lui Dumnezeu, cu atât mai bine vom putea face faţă drumului prin pustie şi pericolelor lui. De aceea îndemnul „să ne apropiem” este urmat de avertismentul „să ţinem cu tărie mărturisirea speranţei”. Există o speranţă strălucită care ne este pusă înainte, iar Cel care ne-a dat promisiunea speranţei va fi credincios Cuvântului Său. Însă există pericolul de a renunţa la „mărturisirea” nădejdii din cauza alipirii de această lume. Numai privind la Cel care este credincios putem sta tari fără să ne clătinăm. Mai mult, în mijlocul necazurilor, dificultăţilor şi pericolelor avem nevoie să ne susţinem reciproc. Uneori putem avea parte de izolare, însă calea lui Dumnezeu pentru poporul Său este cea a părtăşiei practice. Trebuie să veghem unii asupra altora şi să nu părăsim strângerea noastră laolaltă. Încrederea deşartă pe care carnea o are în ea însăşi poate conduce la dispreţul faţă de ajutorul pe care cineva ar dori să ni-l ofere; însă înţelegerea nimicniciei noastre ne va conduce nu doar să privim mai întâi şi mai presus de orice la Cel care este credincios, ci şi să preţuim susţinerea din partea fraţilor noştri. Dacă îi preţuim pe fraţii noştri vom fi plini de grijă faţă de ei, căutând să stârnim dragostea şi faptele lor bune, de care noi înşine avem nevoie. Vai, cât de uşor poate fi atrasă carnea pe un drum al egoismului şi al slavei deşarte, rostind în mod deliberat cuvinte care sunt o ofensă la adresa fraţilor şi nu de natură să le stârnească dragostea. Nimeni nu poate neglija strângerea laolaltă fără să sufere pierdere. A părăsi strângerile sfinţilor este un semn sigur de declin spiritual. Deseori obiceiul de a neglija strângerile laolaltă precedă părăsirea adunării şi întoarcerea în lume sau în sisteme religioase omeneşti. Cu cât „ziua” - ziua gloriei - se apropie, cu atât dificultăţile vor creşte, fiind mai multă nevoie să căutăm să ne susţinem unul pe celălalt şi să nu neglijăm strângerile laolaltă.

Versetele 26-31. Apostolul a prezentat pericolul care decurge din abandonarea speranţei noastre, dispreţuindu-ne unul pe altul şi părăsind strângerea laolaltă. Însă acum el ne atenţionează asupra unui pericol şi mai serios, pericolul apostaziei, care îi pândea pe cei ce mărturiseau creştinismul. Păcatul despre care se vorbeşte aici este apostazia faţă de creştinism. Apostolul nu vorbeşte despre o cădere care ar putea face pe cineva să se întoarcă în lume, la fel ca pe Dima, despre care citim în altă epistolă. Unul ca acesta poate fi recuperat. Apostatul nu doar că renunţă la creştinism, ci îl abandonează pentru a adera la o religie omenească, după ce a mărturisit creştinismul. Practic, el spune: „Am încercat creştinismul, dar socotesc că iudaismul, sau budismul, sau altă religie este mai bună”. Pentru unul ca acesta nu mai este nicio jertfă pentru păcat, decât o aşteptare înfricoşătoare a judecăţii. Unul ca acesta Îl sfidează pe Fiul lui Dumnezeu, dispreţuieşte jertfa lui Hristos şi insultă pe Duhul harului. Apostatul trebuie lăsat pe mâna lui Dumnezeu. Noi nu suntem în niciun fel chemaţi să-l pedepsim pe unul ca acesta. Ni se spune clar că răzbunarea este a Domnului. Apostatul va experimenta că „este înfricoşător să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu”.

Versetele 32-34. Mai mult, apostolul ne atenţionează să nu ne descurajăm din cauza suferinţelor, insultelor şi necazurilor. Există chiar pericolul de a da înapoi de la calea credinţei, din cauza batjocurii şi a suferinţelor pe care le atrage asupra noastră mărturisirea creştină. Acei credincioşi începuseră bine. Fiind luminaţi prin adevăr, au ajuns dintr-o dată în conflict din cauza mărturisirii adevărului. Însă în acest conflict ei au răbdat şi, cu inimă întreagă, s-au asociat cu cei care au suferit pentru Numele lui Hristos. Au primit cu bucurie răpirea averilor, ştiind că au în cer o avere mai bună şi statornică.

Versetele 35-39. O astfel de încredere va fi urmată de o răsplată strălucită, însă între timp avem nevoie de răbdare, supunându-ne voii lui Dumnezeu, în timp ce aşteptăm să primim promisiunea. Timpul aşteptării este scurt, pentru că „Cel care vine va veni şi nu va întârzia”. Până când El vine, calea celui credincios este o cale a credinţei. Acest lucru a fost întotdeauna adevărat; în zilele lui Habacuc a fost la fel de adevărat ca şi astăzi că „cel drept va trăi prin credinţă”. Dumnezeu nu găseşte nicio plăcere în cineva care dă înapoi. Apostatul dă înapoi spre pierzare; însă despre aceia cărora apostolul le scrie, el poate spune cu încredere: „Noi nu suntem dintre aceia care dau înapoi spre pieire, ci ai credinţei, spre păstrarea sufletului”.

LA ZI ÎN ... NICUȘORISTAN!

 

LA ZI ÎN … NICUȘORISTAN!

1. Bolojenismul în acțiune!

 Guvernarea Ilie Bolojan a alunecat periculos dinspre autoritate înspre autoritarism. Deciziile luate într-un cerc restrâns nu sunt asumate de nimeni, dar plătite de toată lumea. Coaliția a ajuns să fie ținută în șah de premier, care sacrifică metodic economia și capitalul românesc pe altarul „disciplinei” cerute din afară. Asta nu mai este reformă, ci direct un experiment brutal, cum remarcă și raportul Congresului SUA: țara noastră este teren de testare pentru Comisia Europeană, iar românii, cobai. Oameni buni, ce se întâmplă, de fapt, la Palatul Victoria? Avem un guvern sau un comandament de forță? Mai există coaliție sau doar un prim-ministru care dictează, iar restul mimează guvernarea?

Cine a decis, de fapt? Ilie Bolojan conduce România ca pe o unitate militară în care ordinele lui nu se discută, ci se execută, iar cine îndrăznește să întrebe „De ce așa?” e privit ca saboteur. Întrebarea pe care o pun toți nu-i dacă stilul Bolojan duce spre autoritarist (răspunsul este evident), ci cât mai rezistă acest individ în fruntea Executivului. Răspunsul pare la fel de cinic ca realitatea: atât timp cât este tolerat și „ținut în brațe” de ambasade. Iar ambasadele îl vor susține atât timp cât România plătește: prin austeritate, prin sacrificarea economiei locale, prin liniște socială obținută cu bocancul pe gât. Cazul primei zile de concediu medical neplătite este emblematic pentru ce se întâmplă la vârful statului. O măsură cu impact social direct și brutal a fost adoptată fără explicații coerente și, mai grav, fără asumare. Ilie Bolojan pasează responsabilitatea cu seninătate: ba la Ministerul Sănătății, ba la „discuțiile prealabile dintre decidenți”. Care decidenți? Unde? Când? Cu cine? Că social-democrații jură că nu știau nimic, ministrul Rogobete ridică din umeri, iar USR-iștii se declară „surprinși”. Pare că toți au aflat din presă ce s-a decis în Guvern. Românii au pierdut un drept social fundamental, dar nimeni nu știe cine le-a semnat sentința. Ce vedem la Palatul Victoria în aceste zile nu mai e guvernare colectivă, putem vorbi direct despre o conducere discreționară, mascată în limbaj tehnocrat.

Coaliția-fantomă și Guvernul „Gașca zurlie”: Până și Dominic Fritz se delimitează prompt, ca de obicei, de tot ce nu dă bine la vulg - USR n-a știut, n-a văzut, n-a fost acolo. Ai crede că miniștrii din gașca zurlie USR au aterizat în Guvern după ce s-au luat toate deciziile nepopulare: taxe mai mari, salarii înghețate, pensii neindexate, facilități eliminate pentru persoanele cu handicap, acum și concedii medicale tăiate! USR guvernează cu dreapta și se spală pe mâini cu stânga. În paralel, stenogramele de la Vila Lac arată un PNL în fierbere (Bolojan și-a văzut dușmanii în față, acum știe cine și câți sunt împotriva sa), iar PSD a trecut deja de la nemulțumiri la ultimatumuri. Adrian Câciu: „Pachetul social pentru 2026 este obligatoriu”. În traducere pentru liberali: Bolojan a întins coarda atât de tare încât riscă să-l lovească peste față, dacă se rupe!

Haiducul invers: ia de la săraci și dă la bogați! Când credeam că le-am văzut pe toate și că nu se mai poate adăuga nimic la tabloul austerității zugrăvit de Ilie Bolojan, premierul ne-a dat lovitura de grație: un nou cadou pentru multinaționale. Prin ordonanță de urgență, fără consultare publică, fără dezbatere parlamentară, premierul PNL a eliminat plafonul care limita deductibilitatea cheltuielilor cu consultanța, managementul și drepturile de proprietate intelectuală plătite către firmele-mamă din străinătate. Pe scurt: se redeschide robinetul exportului de profit. Multinaționalele vor raporta profituri mai mici în România, vor plăti taxe mai mici aici și vor scoate bani mai mulți afară. Ironia supremă vine abia acum. După ce a stoars deja populația, Bolojan vorbește senin despre posibile reduceri de taxe. Adică, după ce oamenii au stat la cozi, s-au înghesuit să plătească anticipat ca să prindă o reducere de 10%, li se spune că, poate, s-a grăbit Guvernul. Plătești întâi, discutăm după. Asta e noua doctrină politică a Guvernului Bolojan. România lui 2026 nu este condusă, ci dirijată. Sub Ilie Bolojan, Guvernul a devenit o structură opacă, cu decizii luate prin OUG-uri aruncate peste noapte. Partenerii coaliției joacă rolul de figuranți speriați în această piesă. Vorbim despre o formă de dictatură administrativă, în care premierul merge înainte ca un roboțel întors cu cheia, indiferent pe cine calcă pe drum.

2. Nicușor (a se citi Psihișor) Dan și alegerile anulate: România, prinsă cu mâna în sacul cu voturi de Congresul SUA:

 Raportul Comisiei Juridice a Camerei Reprezentanților din Congresul SUA aruncă România într-o lumină devastatoare: o țară în care se anulează alegeri fără probe, candidații incomozi sunt eliminați administrativ, libertatea de exprimare este cenzurată într-un mod agresiv, iar la conducere a ajuns o gașcă politică dispusă să calce democrația în picioare, cu binecuvântarea Comisiei Europene. În loc de explicații, Bucureștiul răspunde cu tăcere, ironii și aroganță. Iar președintele Nicușor Dan alege, din nou, să joace rolul liderului care se ceartă cu realitatea. Să nu existe niciun dubiu: raportul publicat de Comisia Juridică a Camerei Reprezentanților din Congresul SUA nu este un pamflet sau vreo postare pe Facebook. Avem în față un document oficial al uneia dintre cele mai puternice instituții legislative din lume - Camera Reprezentanților din SUA -, care acuză Comisia Europeană de interferență sistematică în alegerile statelor membre, cu România dată drept exemplul cel mai agresiv și mai toxic. Pentru cine mai avea dubii: americanii spun negru pe alb că alegerile prezidențiale din România au fost anulate fără probe solide, că un candidat a fost scos din cursă, că platformele sociale au fost forțate să cenzureze conținut politic și că tot acest mecanism a fost pus în mișcare pentru a asigura victoria „candidatului preferat de establishment”. Cu alte cuvinte: în alegerile din România, nu poporul decide, ci „Sistemul”!

Suntem laboratorul perfect al experimentelor Bruxellesului! Raportul este devastator tocmai prin precizia dezvăluirilor făcute, iar americanii nu lasă loc de interpretări. Ei spun clar că România a fost scena celor mai agresive măsuri de cenzură electorală din UE, că alegerile au fost anulate pe baza unor bănuieli ale SRI despre o presupusă interferență rusă pe rețeaua TikTok și că documentele interne ale platformei subminează această narațiune. Mai mult: până la finalul lui 2024, inclusiv autoritățile românești au indicat că presupusa „operațiune rusească” a fost, de fapt, finanțată de un partid autohton (se știe, deja, că e vorba de PNL). Cu toate acestea, alegerile nu au fost reluate, remarcă americanii, iar învingătorul primului tur a rămas interzis definitiv. De ce? Fiindcă așa a vrut gruparea soroșistă de la vârful Bruxellesului și care decide cu privire la România. Așa cum J.D. Vance a remarcat anul trecut la Conferința pentru Pace de la Munchen (apropo, se apropie și ediția de anul acesta, mai este puțin), în România nu mai vorbim despre democrație. E inginerie politică, ambalată în limbaj tehnocratic și justificată prin lozinci despre „securitate” și „amenințări hibride”.

Avem președintele care ceartă America: În fața unui asemenea raport, orice stat normal ar fi reacționat prin explicații,  anchete interne sau măcar printr-o minimă diplomație. România, însă, are un alt stil - nu s-a transmis niciun mesaj oficial ferm, Nicușor Dan sau Ilie Bolojan nu au organizat nicio conferință de presă serioasă. Despre vreo tentativă de dialog real cu partenerul strategic american nici nu mai pomenim! Șeful statului și-a pus consilierii să posteze pe Facebook ceva ce a părut mai degrabă a „drept la replică”. Iar mocofanii de la Cotroceni au înțeles că trebuie să-i facă mincinoși pe americani. Avem un președinte mai obraznic decât a fost Traian Băsescu - Nicușor le spune, practic, Statelor Unite: „Nu ne interesează ce părere aveți, vedeți-vă de treaba voastră!” Este o performanță diplomatică rară: să reușești să iriți Washingtonul în timp ce pretinzi că ești și „pro-democrație”. Oare Nicușor Dan vrea să demonstreze că poate rupe relația cu America zâmbind și, apoi, dând vina pe TikTok și interferența rusă? Știți care este ironia supremă? În timp ce Congresul SUA vorbește despre drepturi furate și alegeri viciate, președintele României ne explică doct că totul a fost „un act juridic intern”. Este exact genul de explicație pe care o dau regimurile autocrate atunci când își calcă propriii cetățeni pe gât.

Franța confirmă ce spun americanii: în Europa se naște un tipar: Dacă tot mai credeți că americanii „exagerează”, uitați-vă mai atent la ce se întâmplă acum în Franța. Marine Le Pen, politicianul cel mai popular din sondaje, riscă să fie scoasă din cursa prezidențială printr-o decizie judiciară cu efect politic devastator. Coincidență? Greu de crezut. Tiparul este același ca-n România: favoritul electoratului devine o problemă fie 1. de securitate, 2. de moralitate sau 3. de legalitate. Soluția nu-i decât una, în viziunea establishment-ului de la Bruxelles: eliminarea administrativă a candidatului incomod. Nu la urnele de vot, nu după o dezbatere electorală. România nu a fost o excepție, ci un experiment reușit, care se extinde în toată Europa. Cât timp Nicușor Dan și gașca zurli USR-istă conduc țara, România nu este un aliat predictibil, ci un stat care anulează votul poporului, cenzurează mesajele politice și ceartă America. Dacă asta e „calea europeană”, atunci cineva ar trebui să aibă decența să le spună românilor adevărul: nu mai trăim într-o democrație funcțională, ci într-un sistem care decide în locul nostru cine are voie să câștige. Mai poate fi numită „libertate” viața într-o astfel de țară?

3. Dosarul „Adriana Georgescu”:

 Cazul avocatei liberale Adriana Georgescu, prinsă în flagrant luând mită, nu este doar un banal episod de „corupție în politică”. În contextul actual, el deschide o cutie a Pandorei extrem de periculoasă: legături la vârful puterii, informații vânturate înainte de anchetă și un președinte tot mai implicat în jocuri ce nu țin de fișa postului său. Să lămurim, mai întâi, un lucru fundamental: Adriana Georgescu a fost prinsă în flagrant! Nu vorbim despre suspiciuni, despre interpretări sau despre „dosare politice” fără probe. Flagranul este proba supremă. Din acest punct de vedere, discuția despre vinovăția ei se închide, aici nu mai există spațiu pentru „nu știu”, „nu-mi amintesc” sau „e o răzbunare”.

„Eu sunt fosta lui Ludovic”: Dosarul ăsta nu doar că nu s-a oprit după prinderea avocatei, dimpotrivă, partea cu adevărat interesantă abia a apărut pe piață. Potrivit interceptărilor și stenogramelor din dosar, Adriana Georgescu se lăuda cu acces direct la vârful puterii din România: uși deschise la Ilie Bolojan, Nicușor Dan, Nicolae Ciucă, „peste tot”, cum spunea chiar ea. După ce presa a „descoperit” fotografiile ei cu lideri de top din PNL, brusc, în Aleea Modrogan s-a declanșat o amnezie colectivă - nimeni n-o mai cunoaște, nimeni nu-și amintește chipul ei. Asta, așa, de culoare … Tot de culoare, însă una ceva mai aprinsă și care schimbă complet datele problemei: „Eu sunt fosta gagică a lui Ludovic”. Ludovic Orban, ca să nu existe confuzii, fost lider PNL, fost premier, fost, pam-pam, consilier prezidențial al lui Nicușor Dan! De fapt, abia acum începe cu adevărat povestea noastră. Ludovic Orban a plecat de la Cotroceni în noiembrie 2025. Dosarul Adei Georgescu „bubuie” la DNA în octombrie 2025. Coincidență? Poate, dar hai să mergem pe varianta „așa s-a nimerit”. Admiteți, însă, că e o coincidență extrem de convenabilă pentru Nicușor Dan! Se pune, firesc, o întrebare legitimă: a fost sau nu informat șeful statului că păstrarea lui Orban în funcția de consilier îl transformă într-o vulnerabilitate? În PNL, dar și în cercurile apropiate de președinte, unde habarniștii și sifonarii fac casă bună împreună, se vorbește deschis despre varianta în care Nicușor Dan ar fi fost avertizat de „Servicii” că numele lui Ludovic Orban urmează în scurt timp să fie asociat unui dosar penal greu. Iar avocata liberală, între timp, dădea pe goarnă tot ce știa și făcea: de la relațiile intime avute și acces la decidenții din România până la „combinațiile” pe care le poate învârti.

Război între „Palate”: Și aici ajungem într-un punct cu adevărat vulnerabil, dar pentru președinte și securitatea României; iar dacă lucrurile s-au petrecut astfel, atunci situația este de o gravitate extremă. De unde știu „Serviciile” ce urmează să ancheteze procurorii? Cine le spune ce dosare sunt „pe țeavă”? De ce ajung informații din zona Parchetelor să circule preventiv, cu rol de avertisment politic? Și, mai ales, de ce sunt implicate „Serviciile” în meciuri care nu le aparțin, într-o bătălie evidentă între cele două „Palate”? Nu vorbim despre o premieră, fiindcă Nicușor Dan și-a permis, încă de la începutul mandatului, să-și dea cu părerea despre Justiție, despre anchete, despre procurori. A fost taxat public de Curtea Constituțională, care i-a reamintit, nu o dată, despre separația puterilor în stat. Dar, ce a făcut el? A ales să ignore avertismentele și să joace rolul „președintelui-jucător”, deși Constituția nu i-l acordă. Extrem de grav este scenariul în care serviciile de informații ar fi fost folosite ca instrument într-un război personal purtat de Nicușor Dan cu premierul Ilie Bolojan. Prin intermediul DNA și cu sprijinul unei tabere liberale ostile primului-ministru, președintele pare să-i „arate pisica” șefului Guvernului. Dacă se confirmă că Nicușor Dan a fost avertizat din timp cu privire la vulnerabilitatea pe care o reprezintă Ludovic Orban, în contextul unui dosar penal iminent, atunci nu mai vorbim despre întâmplări, ci despre un tipar periculos - unul în care instituții-cheie ale statului sunt trase în jocuri politice murdare.

Momentul „detonării”, o coincidență? Și, ca tabloul să fie complet, momentul „detonării” scandalului nu este deloc întâmplător. Flagrantul, interceptările și stenogramele scurse în presă vin exact când Nicușor Dan negociază pentru numirile la șefia SRI și SIE și pentru viitorii procurori-șefi. Apropo de acest aspect: la scurt timp după ce președintele s-a declarat nemulțumit de activitatea DNA, procurorul-șef Marius Voineag „face rost” de un dosar cu greutate. Și asta a fost o coincidență, așa e? România e plină de coincidențe bine sincronizate! Cazul avocatei Adriana Georgescu poate fi dus de procurori în multe direcții, în funcție de probe, dar și de interesele de moment. De un lucru, însă, ne-am lămurit: povestea asta nu a picat din cer. Doar că, dacă statul român ajunge, din nou, să funcționeze astfel, ca pe vremea „Binomului” Coldea (SRI) - Kovesi (DNA), cu avertizări pe surse, cu dosare care apar strategic și cu „Servicii” implicate în bătălii politice, atunci nu mai vorbim despre Justiție independentă, ci despre un „Sistem” profund viciat!

4. Bolojan : UN ANTIROMÂN CRUD … atât la inimă, cât și la cap!

 Despre isprăvile multor prim-miniștri ai României din 1990 încoace, se pot spune și scrie multe, dar mai ineficienți și nepregătiti precum Ciucă, Ciolacu și Bolojan parcă nu a fost niciunul. Au mai fost candidați pentru locuri fruntașe în clasamentul acesta al administrării păguboase a Țării (Câțu, Orban s.a.) dar ca cei trei neisprăviți (mai ales în ale studiilor universitare), nu găsim. În ceea ce îl privește pe Bolojan acesta este și sadic, pe lângă faptul că este incapabil și oneros și prin măsurile luate împotriva poporului român locul lui ar fi mai degrabă în boxa acuzaților decât la Palatul Victoria. A mai fost și în jilțul de la Cotroceni după crima făptuită de clasa politică din care toți acești emanați fac parte, aceea de anulare a votului poporului român la alegerile prezidențiale din 6 decembrie 2024.  Justiția este si ea debilă și mafiotizată, nu poate face lumină în nimic care să aducă dreptatea poporului român, că despre prosperitate nici atât, închide ochii la jafurile și trădările clasei politice obediente străinățătii. K.W.I. nu vrea să returneze banii datorați Statului Român (vai de el de Stat). Și, mai ales, de ce nu este anchetat pentru anularea alegerilor? Băsescu, turnător dovedit, este repus în drepturi tot de justitia asta despre care toti știm pe cine slujește. Despre copilul bezmetic al străzii Nicusor nu avem ce vorbi. Este un absent cu mintea de la realitatea vieții și a lumii; până la proba contrarie. Dar despre Bolojan avem ce spune!  Hai să vedem orientarea sa antiromânească evidentă începută la Oradea și desăvârșită la București. Dintre marile realizări și contribuții la istoria și cultura națională a României și a românilor ale lui lie Bolojan, președinte PNL, senator, fost primar al Oradei, fost președinte al C.J. Bihor, fost președinte al Senatului, fost președinte interimar al României, demnitar al statului român, viitor beneficiar de „pensie specială”!

Realizări: Ca primar, apoi președinte al Consiliului Județean Bihor, Bolojan scoate în 2019 la Oradea statuia lui Mihai Viteazul din Piața Unirii. După 5 ani de depozitare, o amplasează într-o locație secundară. Refuză ridicarea unei statui a lui Menumorut. Schimbă numele Podului Primăriei în Podul Ladislau, rege al Ungariei Mari. Ridică 10 statui, monumente și plăci memoriale pentru personalități maghiare. Ultima statuie ridicată de Ilie Bolojan pe furiș în 2023 e cea a regelui Ladislau al Ungariei, care a dat decretul prin care doar „catolicii“ puteau deține proprietăți în Transilvania, românii neavând dreptul să dețină terenuri sau păduri. De fapt cea facută de Bolojan e a treia statuie a regelui Ladislau din Oradea, prima fiind din 1893, a doua din 2010. Statuia contelui Rhedey Lajos, guvernator al Comitatului Bihor, ce avea 3 județe din vestul României și 2 din Estul actualei Ungarii. Sub conducerea acestui guvernator românii erau iobagi, obligați să muncească gratuit 4-6 zile pe săptămână câte 10 ore/zi pentru Biserica Romano-Catolică maghiară si grofii maghiari. Statuia arhitectului maghiar Kálmán Rimanóczy, a cărui familie a avut câteva mandate de primar în Oradea. În aceea vreme s-au făcut vămile la intrarea în Oradea, românii primind permisie la vamă de a vizita orașul doar 10 ore, după care trebuiau să-l părăsească. Inscripțiile în latină puse de Bolojan în 2018 când s-a renovat Cetatea Oradei, care vorbesc doar de Gabriel Bethlen principele maghiar al Transilvaniei, care a dus o politică de maghiarizare a românilor, ținând populația românească în iobăgie și sărăcie, românii neavând drepturi. Vulturul Ungariei a fost repus pe sediul Primăriei Oradea după 101 ani de Bolojan, după ce fusese dat jos în 1919 de Armata Română la ocuparea orașului. Grupul statuar al celor 4 mari poeți ai maghiarilor, amplasat în 2012 de Bolojan pe cea mai importantă stradă pietonală din Oradea, pe care a scris că a fost ridicat în 1906 pe vremea Imperiului Austro-Ungar. Statuia scriitorului maghiar Jozsef Attila, care a scris imnul extremiștilor maghiari ce se cântă acum în secuime și o mulțime de poezii antiromânești, care cerea în anii 1930 ca Ungaria să reocupe Transilvania și Clujul „unguresc”. Statuia geografului maghiar Czaran Gyula ridicată în 2017 de Bolojan. În 2018 Bolojan face în centrul Cetății Oradea „mormântul” lui Sigismund de Luxemburg împărat romano-german și rege al Ungariei pe vremea când românii erau iobagi și nu aveau proprietăți, deși osemitele lui sunt la Viena din 1700. Bolojan face tot în 2018 în Centrul Cetății Oradea „mormântul” regelui Ungariei, Ladislau I, deși osemintele lui sunt la Gyor în Ungaria încă din 1565. Acesta este Ilie Bolojan, senator și actual prim-ministru al României, președinte PNL, fost presedinte al Senatului României, fost președinte interimar al României. Ilie Bolojan, omul cu alergie la Mihai Eminescu și Ziua Culturii Naționale, la Avram Iancu și la Mihai Viteazul. A trebuit să dispară de la Oradea și din Bihor pentru ca Mihai Eminescu să fie celebrat! Este normal și logic ca cititorii să aprecieze și să încadreze faptele bolojeniste ale orădeanului cu pretenții de savant în economie, politică, administrație etc,  în realitate el fiind un demolator crud, fără sentimente bune, umane pentru români, ci pentru străinii din mâna cărora mănâncă cu poftă și nesaț.

5. Ce trebuie să știm ca să nu greșim?

Ce trebuie să știm ca să nu greșim? -  o trecere în … revistă! Raportul Congresului SUA desființează propaganda referitoare la implicarea Rusiei în alegerile din România, confirmă că „UE = Noul URSS”; Sorin Grindeanu se aruncă în brațele primitoare ale lui Bibi Netanyahu în competiția pentru putere cu Bolojan; 

Subiectul numărul 1 este despre raportul Comisiei Juridice din Congresul Statelor Unite ale Americii, care, printre altele, menționează și România ca exemplu negativ (cum altfel?) legat de respectarea libertății de expresie, atât în ceea ce privește votul, deci democrația, cât și în ceea ce privește presa, adică independența editorială. Cel puțin eu așa l-am citit. Cei care se grăbesc să-l bagatelizeze habar n-au cât de mare este valoarea de întrebuințare a unor asemenea rapoarte, nu doar în sistemul de putere american, dar în întregul sistem euro-atlantic, unde se iau ca referințe beton absolut orice rapoarte emise de către comisiile din Senat și din Camera Reprezentanților, care după aceea sunt bine îndosariate pentru referințe, la celebra bibliotecă a Congresului American. Ce înțelegem din acest raport? În primul rând, înțelegem faptul că Rusia, din punct de vedere al americanilor, n-a fost implicată în alegerile din România, ceea ce, ca afirmație asumată prin acest raport, are drept consecință și prăbușirea întregii argumentații a puterilor succesive pe care le-am avut, din decembrie 2024 și până acum, focalizând, în mod indirect, asupra vinovăției a cel puțin doi foști președinți ai României, care au girat un asemenea simulacru, și mă refer la Klaus Iohannis, respectiv Ilie Bolojan, în calitate de președinte interimar. Dacă s-ar porni un ipotetic proces în baza acestui raport, ei ar fi primii doi inculpați, pentru că ei erau giranții și garanții organizării, așa cum scrie la carte, acestor alegeri din România. Din acest raport mai transpare și faptul că UE este, de fapt, noul URSS. De ce? Pentru că este implicată în acțiunile ilegale de anulare a alegerilor din România, dar nu numai. Acolo se specifică și că, exprimarea publică, fie din partea politicului, fie din partea presei, a fost ocultată sau blocată tot prin presiunile de la nivelul Bruxelles-ului. Acest raport poate să devină important, mai ales în perspectiva Conferinței de la München, de peste puține zile, acolo unde America va dori să ia o alonjă importantă în fața partenerilor încă din UE, după modelul pe care l-a practicat anul trecut JD Vance. Deci eu văd acest raport ca o pregătire pentru emisia pe care liderii americani o vor face la Conferința de Securitate de la München. Două remarci: 1. Cred că raportul și vizita delegației AUR în Statele Unite au contribuit la șlefuirea opiniilor din această comisie juridică. Republicanii, congresmenii republicani cu care s-au întâlnit cei de la AUR, au suficientă influență pentru ca să poată determina anumite înscrieri din acest raport; și, 2. o treabă foarte interesantă (Alo PNL, se aude? Alo, Voievodule Georgescu, se aude?) americanii au ținut să specifice, în acest raport, că Georgescu Călin n-ar fi putut obține scorul, mediatizarea și influența electorală în 2024, fără finanțarea și mediatizarea mesajelor și acțiunilor lui cu bani de la PNL. În ce fel va fi ocultat acest mesaj în România, veți vedea. În ce fel va fi folosit de către cei interesați, de asemenea vom observa cu toții.

Subiectul 2: Sorin Grindeanu a realizat o vizită relativ intempestivă în Israel, unde, într-un mod neprotocolar (pentru că nu au același rang) s-a focalizat greutatea asupra întâlnirii cu Bibi Netanyahu, premierul Israelului, atât de blamatul premier al Israelului în lumea care a mai rămas liberă, cât o fi ea. Desigur că, în mod evident, asta pare o acțiune neaducătoare de aprecieri publice pentru Grindeanu, repet, ținând cont de cât de blamat este în lumea liberă Bibi Netanyahu; însă, alegerile în România o să fie abia peste 2 ani și jumătate (cele locale), peste 3 ani o să fie cele parlamentare, deci alegerile sunt departe și Grindeanu a acționat extrem de pragmatic. În competiția lui pentru putere, pe care o are cu Ilie Bolojan, și nu doar el, ci și cei care stau în spatele lui Sorin Grindeanu, el nu poate acționa direct împotriva Bruxelles-ului, care este cel mai important susținător al lui Bolojan și al echipei sale, în acest moment. Atunci, încearcă niște acțiuni cu mantă, cum se zice la biliard, adică apelează la suportul atât de influentului Israel și al lui Bibi Netanyahu, pentru ca să poată să-i șubrezească sprijinul de care mai beneficiază încă Bolojan la Bruxelles. Influența Ierusalimului (că acolo s-a mutat capitala) asupra Bruxelles-ului este una majoră, nici nu vă închipuiți cât de puternică este. Și Grindeanu, din acest punct de vedere, s-a orientat foarte bine, sau mă rog, a fost ghidat foarte bine. Delegația lui a fost una interesantă. Probabil că i se va umple frigiderul, după cum se spune în mod popular, pentru că l-a avut în stânga lui pe celebrul Vexler, cel care a vexat ultramajoritatea românilor, inclusiv pe mine. Dar, așa cum am început descrierea despre acțiunea lui Grindeanu, așa o și închei: alegerile sunt departe, memoria românilor este scurtă, nu îi mai pasă lui Grindeanu pentru jocurile de putere pe care le face că își primește atâtea înjurături, deoarece s-a însoțit de către acest Silviu Vexler, care e departe (sau chiar e anti-român), voiam să spun că e departe de a reprezenta interesele României.

CADRUL GEOGRAFICO-NATURAL - FACTOR DE INFLUENȚĂ ASUPRA SOCIETĂȚII OMENEȘTI DIN SPAȚIUL ROMÂNESC.

 

CADRUL GEOGRAFICO-NATURAL - FACTOR DE INFLUENȚĂ ASUPRA SOCIETĂȚII OMENEȘTI DIN SPAȚIUL ROMÂNESC

 Situat în sud-estul Europei, spaţiul în care s-a format şi cristalizat neamul românesc este marcat de paralela 45 şi de meridianul 25. În centru se află Podişul Transilvaniei înconjurat de lanţul Munţilor Carpaţi. Spre est, prima treaptă mai jos de la nivelul munţilor sunt Subcarpaţii cu aspect deluros. Aceştia sunt urmaţi de Podişul Central Moldovenesc cu subdiviziunile sale, care se mărgineşte cu cel Wolyno-Podolic din Ucraina de Vest. La sud, dealurile Subcarpaţilor Meridionali, prezentând şi ei înălţimi care nu depăşesc 500-600 m., trec treptat în Podişul Getic. Câmpia Română reprezintă o zonă joasă şi în multe locuri inundabilă din cauza instabilităţii hidrografice. Dincolo de Dunărea de Jos se întinde Câmpia Bugeacului, cunoscută în Antichitate drept „pustia getică” (Strabon VII). Aceasta, delimitată de platforma Cogâlnicului, atinge pe alocuri altitudinea 200 m., descrescând treptat, pe măsură ce înaintează spre ţărmul Mării Negre. Din punct de vedere geomorfologic, ca un podiş apare şi Dobrogea care dispune de un relief mai accidentat în partea sa de nord. Delimitat de Câmpia Dunării la sud, şesul Tisei la nord-nord-vest şi cel din bazinul Nistrului  acest spaţiu, vatră românească, în care s-au strecurat şi alte neamuri, cuprinde o suprafaţă de peste 300.000 km². Reţeaua hidrologică a teritoriului românesc, cu excepţia unor râuri şi pârâiaşe mici, face parte din bazinul pontic. Această reţea încadrează în exclusivitate ape care pornesc din masivele munţilor Carpaţi scurgându-se în Dunăre (Prutul, Siretul, Tisa, Oltul, Jiul etc.) sau direct în Marea Neagră (Nistrul şi Cogâlnicul). Cu un debit mai mare, aceste râuri, au constituit din cele mai vechi timpuri importante căi de comunicaţie între populaţiile din Antichitate. Resursele naturale ale acestui spaţiu sunt condiţionate de complexitatea geomorfologică a subsolului. Astfel, se întâlnesc cele mai variate specii de roci de piatră utilizate, mai cu seamă, în industria litică de către omul din perioada străveche. Spaţiul românesc este renumit prin zăcămintele de minereuri feroase şi neferoase. Munţii Carpaţi mai cantonau şi mari zăcăminte auro-argintifere, pe care localnici le-au explorat din plin începând cu Epoca Bronzului. Printre minereurile explorate din vremuri străvechi, o importanţă majoră a avut-o sarea. De-a lungul veacurilor provinciile istorice româneşti şi-au creat relaţii ce coboară în timp la nivelul Neoliticului. Aceste relaţii au fost condiţionate în mare parte de contrastul dintre bogăţia subsolului din munţi şi fertilitatea pământului negru şi implicit, posibilităţile de cultivare a plantelor şi de creştere a vitelor în zonele de câmpie. Structura covorului vegetal este determinată de condiţiile climatice şi de varietatea reliefului. În ţinuturile deluroase păşunilor şi fâneţelor le urmează pădurile de conifere (molidul, bradul). La altitudini mai joase preponderenţa o deţine pădurile de fag din care prin tragerea la teasc a jirului cules toamna, se obţinea în trecut uleiul. La extremităţile acestora urmează pădurile mixte şi cele de foioase ce au adăpostit încă din cele mai vechi timpuri o compoziţie faunistică pe cât de bogată pe atât de variată. Mediul geografic a exercitat o influenţă asupra colectivelor umane atâta timp cât nivelul de dezvoltare al acestora depindea în mod direct de natură. Cu timpul, odată cu progresele realizate în domeniul producţiei materiale, omul a avut posibilitatea nu numai să folosească ci şi să exploateze sursele naturale.

DIN EPOCA SFÂNTULUI GERARD.

 

DIN EPOCA SFÂNTULUI GERARD

 Stabilirea maghiarilor în Câmpia Panoniei în anul 896 sub conducerea liderului lor Arpad s-a făcut cu încuviinţarea bizantinilor ai căror aliaţi erau. Misiunea nomazilor războinici la vremea respectivă era de a slăbi crescânda influenţă zonală, de pe cursul mijlociu al Dunării, a regatului Moraviei Mari, un stat slav ce s-a dezvoltat în Centrul Europei, doar în cursul câtorva decenii. Nu este exclus ca elitele maghiarilor să fi fost atrase în această perioadă spre dogma creştină ortodoxă de rit răsăritean dacă luăm în considerare modalitatea de a acţiona a diplomaţiei bizantine. Cele şapte triburi (între care se pare că unul era format exclusiv din khazari) s-au aşezat conform tradiţiei pe malul drept al cursului mijlociu al Tisei în locul cunoscut azi cu numele de Ópusztaszer. Din acest centru a început extinderea dominaţiei maghiare începând cu secolul al X-lea. Imediat, după ce îşi impun autoritatea în Câmpia Pannonică, războinicii unguri încep atacuri asupra vestului Europei, regiunea nordică a Italiei fiind zona predilectă a jafurilor lor. În 899 ei pustiesc temeinic toată regiunea Padului, comerţul Veneţiei (la vremea respectivă oraşul trăia mai ales din comeţul cu sare) este afectat de prezenţa pe coasta de nord a Adriaticii a acestor teribili călăreţi de stepă, arcaşi neîntrecuţi. La scurt timp forţa lor de şoc îngenunchează armata cneazului croat Braslav, iar regatul lui cade pentru o lungă perioadă de timp sub influenţa autorităţii urmaşilor lui Arpad. Pentru Veneţia acest fapt avea să fie benefic, influenţa bizantină pălind în bazinul Mării Adriatice va permite navigatorilor din oraşul lagunelor să-şi extindă influenţa comercială şi să profite din punct de vedere politic. În prima jumătate a secolului al X-lea atacurile maghiare se concentrează cu regularitate asupra statelor din vestul Europei şi distrug aproape de fiecare dată armatele france trimise împotriva lor. În această perioadă creşte aproape exponenţial şi puterea comercială veneţiană. Scăpat de sub influenţa administrativă şi politică a Imperiului Bizantin, a importantului centru religios de la Ravenna, Veneţia intră în competiţie pentru influenţa maritimă în Marea Mediterană cu flota Constantinopolului. Primul areal pe care veneţienii şi-l doreau în exclusivitate a fost coasta dalmată a Mării Adriatice. Bizantinii au încercat zadarnic să recâştige influenţa în Italia şi Adriatica, dar acţiunile lor au fost mereu zădărnicite de incursiunile normanzilor din Sicilia, care la rândul lor doreau ocuparea bogatelor oraşe de pe coastele Greciei. Unii regi normanzi, conducători ai Regatului celor două Sicilii, precum Robert Guiscard, un secol mai târziu, visau chiar la coroana bizantină. În tot acest tablou de forţe şi încleştări regionale Veneţia a ştiut mereu să profite, iar slăbirea regatului croat a dat şansa extinderii către est a rutelor comerciale veneţiene şi prin teritoriul stăpânit de maghiari. Cert este că pe la anul 1100 oraşul lagunelor devine o superputere economică în Mediterana, depăşind ca număr de vase Imperiul Bizantin. Cruciadele din secolele ce au urmat aveau să-i întărească şi mai mult această putere, influenţa comercială veneţiană ajungând până în Siria şi Palestina. Înfrângerea de la Lechfeld, din 10 august 955, a tăiat şansa extinderii puterii nomazilor unguri spre vestul Europei, iar împăratul romano-german Otto I va fi preocupat în anii urmatori de păstrarea avantajul militar asupra societăţii tribale maghiare. Tot începând cu această dată nu are loc doar o schimbare de orientare a raidurilor către est ale ungurilor, către teritoriile controlate de bizantini ci începe şi creştinarea în masă a locuitorilor regatului, acţiune susţinută de misionariatul călugarilor benedictini (cel mai bine organizat ordin monahal latin la data respectivă). Otto I, pentru a-i menţine slăbiţi pe maghiari, încheie în anul 972 o alianţă cu Vasile al II-lea Bulgarohtonul, temutul împărat bizantin. Géza, conducătorul uniunii tribale dintre anii 971-977, pune bazele instituţiilor medievale maghiare şi urmăreşte în această epocă de declin pentru expansiunea maghiară ameliorarea relaţiilor externe ale statului său. Încă înainte de a ajunge conducătorul hoardelor maghiare diplomaţia bizantină a reuşit să-l atragă de partea ei pe şeful ungurilor şi, drept rezultat, Géza se căsătoreşte cu Şarolta, fiica lui Gyula de Alba Iulia. Atât voievodul transilvan cât şi fiica lui erau creştini de rit răsăritean. Totuşi, creştinarea lui Gyula s-a făcut sub impulsul politic de a ameliora relaţiile diplomatice cu Imperiul Bizantin. În anul 972 Géza şi familia lui vor îmbrăţişa creştinismul de rit latin, la convertirea lor un rol important l-a jucat Adalbert, episcopul de Praga. Cu toate acestea, legarea matrimonială a lui Géza de stăpânul de Alba Iulia, centrul puterii transilvane, arată că de la bun început maghiarii urmăreau stăpânirea Văii Mureşului. Transformat într-un principe creştin, Géza dorea întărirea puterii sale centrale prin iniţierea unei politici de creştinare în masă a maghiarilor, unind coroana cu crucea. Pentru realizarea acestui deziderat el cere ajutor împăratului Otto I, care îi trimite pentru funcţia de episcop al Ungariei, un călugăr benedictin, Bruno de Sankt Gallen de la care regele maghiar primeşte în numele neamului său botezul. Reformarea spirituală a statului maghiar încă nomad - păgân, din timpul lui Géza, a fost doar de suprafaţă. În scurta sa domnie, principele ungur reuşeşte totuşi prin religie o apropiere de Imperiul Roman de Naţiune Germană şi de Papa de la Roma. Pe de altă parte împăratul Otto I, în calitatea sa de moştenitor merovingian, căuta să refacă politica estică a lui Carol cel Mare, întemeietorul Imperiului Carolingian, care stăpânise pentru o scurtă perioadă de timp Câmpia Panonică după ce îi înfrânseseră pe avari, predecesorii maghiarilor. În cadrul procesului de „descălecare” a maghiarilor (honfoglolas - „cucerirea patriei”) fricţiunile interne între şefii de trib se vor resimţi şi în plan spiritual. Scindarea din cadrul societăţii maghiare în secolul al XI-lea se va acutiza când unul din fiii lui Geza, Ştefan (mai târziu supranumit cel Sfânt), se va îndepărta de tradiţiile nomade şi cu ajutorul creștinismului, o religie minoritară la vremea respectivă în cadrul regatului, va introduce instuţiile feudale apusene în cadrul regatului său. Deschiderea lui Ştefan spre valorile civilizaţiei feudale creştine apusene se datorează în mare măsură educaţiei primite de la episcopul de Praga, cel care îl şi botează în 994 şi îl convinge să renunţe la numele său păgân Vajk şi să accepte numele de Ştefan. O contribuţie importantă în formarea sa de de lider politic creştin l-a avut însă şi rudele soţiei sale, Ghizela de Bavaria, sora împăratului Heinrich al II-lea. Moartea lui Géza a lăsat loc unor dispute grele între liderii războinicilor maghiari. Conform noilor cutume feudale lăsate de Géza principiul primogeniturii trebuia aplicat în cadrul sucesiunii, iar Ştefan, fiul său cel mare trebuia să ocupe tronul Ungariei. Cum însă acest principiu era încă străin maghiarilor de rând, mare parte din ei păgâni, Koppány, o rudă a lui Géza, reprezentant al celui mai puternic trib, a revendicat întâietatea în conducerea statului maghiar, conform străvechilor tradiţii nomade, a principiului senioritatului şi leviratului. Dreptul la moştenirea regatului maghiar se va decide pe cale militară, tânărul pretendent Ştefan, cu ajutorul statelor apusene învecinate va ieşi învingător. Dobândirea puterii politice a lui Ştefan cel Sfânt (997-1038), după ce a primit susţinerea papalităţii, s-a făcut prin forţa armelor, cu ajutor militar de la împăratul romano-german Heinrich al II-lea. Cavaleria grea germanică va juca un rol decisiv în confruntarea finală, Koppány pierzându-şi viaţa în bătălie. Victoria însă nu i-a adus lui Ştefan recunoaşterea imediată a autorităţii sale. Autonomia liderilor tribali, conform vechilor cutume a democraţiei militare l-a obligat pe Ştefan să ia măsuri aspre pentru intimidarea rebelilor. Bucăţi din trupul adversarului său au fost expuse la porţile principalelor oraşe-cetăţi din regat: Györ, Veszprem, Strigoniu şi Alba Iulia. Efectul nu a fost pe măsura aşteptărilor. Impunerea noii ordini feudale şi a autorităţii regelui se va face cu mare greutate în Ungaria, cunoscut fiind faptul că la răsărit lideri zonali precum Ahtum în Banat şi Gyula cel Tânăr în Transilvania s-au asigurat împotriva imixtiunilor lui Ştefan cel Sfânt în treburile lor prin adoptarea creştinismului de rit bizantin şi încheierea unei alianţe cu împăratul de la Constantinopol, puternicul Vasile al II-lea Bulgarohtonul. A fost nevoie de mult timp şi răbdare pentru ca Ştefan să poată să anihileze aceste formaţiuni politice de la marginea regatului său, structuri de putere care îi sugrumau profitabilul comerţ cu sare de pe Mureş. Acţiunea de unificare a poporului maghiar a avut loc între anii 997-1006, iar tânărul rege Ştefan a avut nevoie de toată susţinerea papalităţii şi a Imperiului Roman de Naţiune Germană ca să se impună. În jurul anului 1000 reuşeşte printr-un atac sângeros să-l anihileze pe Gyula cel Tânăr, vărul său după mamă, care îi contesta autoritatea asupra Transilvaniei. Ahtum, fiind mult mai bine poziţionat geopolitic, a putut fi mai greu neutralizat. A fost necesară trădarea unui apropiat al liderului bănăţean, un anume nobil Cenadinus, care în numele lui Ştefan cel Sfânt atacă urbs Morisena. În bătălia ce are loc pe malurile râului Aranca în 1021 Ahtum este omorât, iar de la numele învingătorului localitatea va căpăta cu acceptul regelui denumirea de Cenad. Odată văzându-se stăpân pe situaţie regele Ştefan face eforturi pe plan extern de recunoaştere a puterii sale şi în acest sens îl trimite pe Asztrik, un călugăr benedictin la Roma, cu misiunea de a obţine binecuvântarea Papei Silvestru al II-lea. Dorind la rândul său să-şi extindă influenţa religioasă spre Nord-Estul Europei, Papa îi trimite lui Ştefan o coroană de aur (cunoscută mai târziu ca „Sfânta coroană a Ungariei”) şi o scrisoare de binecuvântare prin care îl recunoştea ca prim rege creştin al Ungariei. Vestea şi darurile Înaltului Pontif ajung la curtea regelui Ştefan în ianuarie 1001. Anihilarea forţelor tradiţionale maghiare s-a făcut şi prin religie, misionarii benedictini având rolul de a făuri un regat creștin din tânărul stat maghiar. Acţiunile de creștinare a spaţiului panonic au avut ca bază de plecare manăstirile benedictine din Croaţia. Se pare că tot prin intermediul prelaţilor dintr-una din aceste mănăstiri regele Ştefan ajunge să-l cunoască pe abatele Gerard veneţianul. Gerard de Sagredo era un tânăr conducător spiritual al comunităţii creştine de la San Giorgio Maggiore care se bucura, datorită erudiţiei sale, de o bună reputaţie între benedictini. Este oprit de vremea nefavorabilă de pe mare, în Croaţia, din voiajul său spre Ţara Sfântă, iar şederea aici îi prilejuieşte ocazia de a se împrieteni cu regele Ştefan, care îi dă pe fiul său Emeric (Imre) spre a-l educa, arătându-i şi marea încredere pe care o acorda acţiunilor sale de creştinare. Gerard îşi asumă în aceste condiţii misiunea apostolică de a aduce la creștinism neamul maghiarilor, din momentul în care Ştefan cucereşte întreaga putere politică între ai săi. Primind un important sprijin financiar Gerard înfiinţează centru monahal la Cenad, loc strategic care se bucura de o mare influenţă în navigaţia fluvială de pe Valea Mureşului încă de pe vremea lui Ahtum, aici fiind documentat un oraş: urbs Morisena şi o mănăstire bizantină închinată lui Ioan Botezătorul. De ce la Cenad a fost înfiinţată această dieceză? - rămâne o întrebare cu multiple răspunsuri. Foarte probabil locul a fost ales de Gerard la sfatul regelui maghiar sau a dogelui veneţian. Mlaştinile bănăţene din jur şi locul de acostare a ambarcaţiunilor de la Mureş trebuie să-i fi adus aminte lui Gerard de locurile natale. Apropierea de Opusztaszer trebuie să fi jucat de asemenea un rol important în stabilirea locului diecezei. O altă posibilă explicaţie ar putea veni din înţelegerea mentalităţii călugărilor benedictini. Aceştia, cu stilul lor de viaţă ghidaţi de dictonul: ora et labora, se implicau în multe activităţi economice şi edilitare. Descoperirea atât la Cenad, cât şi în alte situri medievale de pe Valea Mureşului a unor cărămizi ştampilate cu însemnele legiunii a XIII-a Gemina aduse din centrul urban de la Alba Iulia, anticul Apulum, arată că interesele regalităţii maghiare erau de a controla drumul sării dinspre Transilvania spre Vest, deoarece sarea constituia o importantă şi sigură sursă de venituri. După incidentul cu Gyula cel Tânăr, Ştefan cel Sfânt caută să menţină sub supraveghere permanentă Mureşul, calea apei îi permitea astfel oricând era necesar o intervenţie militară în Transilvania. Atât la Cenad, cât şi în Alba Iulia au fost depistate arheologic urmele unor edificii de cult de tip rotondă, tip arhitectural tipic pentru primele biserici creștine de pe teritoriul Ungariei. Dieceza de Cenad trebuia să devină în scurt timp un important centru de iradiere a creştinismului de rit apusean spre zonele periferice, estice ale regatului maghiar, iar controlul navigaţiei fluviale pe Mureş a fost probabil esenţial în cadrul acestui proces. Organizarea societăţii maghiare, încă în multe regiuni cu un trai seminomad, după norme creştine benedictine precum şi impunerea unor dări către Biserică, împovărătoare pentru o populaţie agro-pastorală, va duce la acumularea de tensiuni sociale. Acestea vor izbucni imediat după moartea lui Ştefan cel Sfânt şi vor duce la martirizarea lui Gerard în 1047 la Buda. Reacţia violentă a populaţiei se datorează şi nemulţumirii maghiarilor de felul în care regele lor apostolic a lăsat rezolvată problema succesiunii, dar şi prezenţei străinilor la cârma ţării. Gerard de Sacredo, omul clanului dogelui Orseolo şi episcop de Cenad, devenise apropiatul regelui Ştefan cel Sfânt. Legăturile Ungariei cu Veneţia la sugestia lui au fost pecetluite şi prin căsătoria fiicei lui Ştefan cel Sfânt cu fiul dogelui. În urma morţii lui Emeric, fiul cel mare al regelui maghiar şi succesor desemnat, Ştefan se decide după mai multe căutări să-l lase urmaş la tron pe ginerele său, veneţianul Petru Orseolo, care însă nu va fi primit cu braţele deschise în Ungaria, poporul orientându-se imediat spre verii lui Ştefan cel Sfânt. Trebuie însă subliniat că acest incident dramatic nu a dus la dispariţia creștinismului în Regatul medieval maghiar. Evoluţia politică ulterioară (până la începutul secolului al XIII-lea) se va afla pe mai departe sub patronajul celor trei forţe care îşi disputau influenţa în această parte a Europei: Imperiul Bizantin, Imperiul Roman de Naţiune Germană şi Veneţia. În epoca lui Gerard însă influenţa veneţiană a fost preponderentă în Ungaria lui Ştefan cel Sfânt. Oraşul lagunelor era interesat să-şi extindă autoritatea asupra teritoriului locuit de maghiari pentru că i se oferea astfel perspetiva deschiderii unor noi rute comerciale spre ţinuturile îndepărtate ale Asiei.

DIVERSE - Partea a douăsprezecea.

 

DIVERSE - Partea a douăsprezecea

51. Horst Wagner, nazistul scăpat nepedepsit:

 În ierarhia criminalilor de război naziști, numele lui Horst Wagner nu apare niciodată pe primele pagini ale manualelor de istorie. Nu a fost medic ca Josef Mengele, nu a proiectat camere de gazare ca Rudolf Höss și nu a dat ordine directe de execuție ca Heinrich Himmler. Horst Wagner a fost însa ceva mult mai periculos pentru 350.000 de oameni: a fost funcționarul meticulos care a făcut ca trenurile morții să plece întotdeauna la timp. Născut pe 18 iulie 1916 la Leipzig, Wagner era un tânăr avocat strălucit când a intrat în SS, în 1937. În 1940 ajunge în Ministerul de Externe al Reichului, iar din 1943 devine mâna dreaptă a lui Adolf Eichmann în cadrul sectiei IV B 4 a RSHA - biroul însărcinat cu „soluționarea problemei evreiesti”. Când Slovacia a cerut să fie scutită de deportarea evreilor botezați, Wagner a redactat raspunsul: „Führerul a decis că nu există evrei creștini, ci doar evrei.” Când Ungaria lui Horthy ezita să-i trimită pe evrei în lagare, în 1944, Wagner a mers personal la Budapesta să „ajute” la accelerarea deportărilor. În doar opt săptămâni, între mai și iulie 1944, 437.000 de evrei maghiari au fost trimiși la Auschwitz - cea mai rapidă operațiune de exterminare din întregul Holocaust”! Wagner a fost motorul birocratic aflat la baza acestui record macabru. El a fost prins însă de americani la Nürnberg, în 1946, fiind considerat unul dintre cei mai importanți 300 de criminali de război. A fost închis în lagărul de la Dachau, apoi transferat la Nürnberg. Însă, în noaptea de 12 spre 13 aprilie 1948, Horst Wagner a dispărut fără urmă. Pur și simplu a ieșit pe poarta închisorii, probabil cu complicitatea unor gardieni germani care încă simpatizau cu „băieții noștri”. După evadare, Wagner a ajuns în Tirolul de Sud, apoi în Austria. A fost găzduit în mănăstiri franciscane și benedictine unde stareții, convinși că luptătorii antibolșevici meritau o a doua șansă, îi ofereau hrana și adăpost. În 1949 îl regăsim la Roma, în seminarul german „Anima”, condus de episcopul Alois Hudal - cel care se autointitula „episcopul naziștilor”. Hudal i-a scris personal o scrisoare de recomandare către Crucea Roșie Internațională, cerând un pașaport pentru „refugiatul german Helmut Wagner”. Pe 12 martie 1951, Horst Wagner primește documentul cu numărul 615 315, emis la Genova. Pe 4 aprilie 1952, sub numele fals Walter Horst, pleacă spre Argentina la bordul vaporului „Giovanna C”. Ajuns la Buenos Aires se alătură comunității germane din Bariloche, unde locuia deja Adolf Eichmann (sub numele Ricardo Klement) și unde avea să ajungă și Josef Mengele. Cei trei se întâlneau regulat la restaurantul „Edelweiss” sau la vila lui Eichmann din strada Garibaldi. Wagner lucra ca traducător și agent comercial pentru firme germane, ducând o viață liniștită. Nu a fost niciodată deranjat de autoritățile argentiniene, care sub Perón și succesorii săi i-au privit cu simpatie pe foștii ofiteri SS.. Rolul Bisericii Catolice în această evadare masivă - se estimează că undeva între 7.000-9.000 de criminali de război și colaboratori ai naziștilor au scăpat astfel de judecată - rămâne unul dintre cele mai controversate subiecte. Nu Vaticanul ca instituție a dat ordinul, dar clerici de rang înalt au acționat sistematic în acest sens. Pe lângă Hudal, preotul croat Krunoslav Draganovici, fost capelan al ustașilor, a organizat o adevărată „linie de producție” de pașapoarte false în colaborare cu serviciile secrete americane (CIC) și argentiniene. Horst Wagner a murit pe 24 martie 1966 la Caracas, Venezuela, răpus de un infarct. Avea 49 de ani. A fost înmormântat sub numele fals pe care îl purtase 18 ani. Abia în 2009, istoricul german Gisela Heidenreich a publicat biografia sa exhaustivă, demonstrând fără dubiu ca omul care coordonase moartea a sute de mii de evrei murise liber și nepedepsit, din cauza unei rețele de solidaritate creștină care preferase mila pentru criminali în locul dreptății pentru victime.

52. Marea Foamete a Cartofului:

 La mijlocul secolului al XIX-lea, Irlanda a fost lovită de una dintre cele mai cumplite tragedii din istoria Europei moderne: Marea Foamete a Cartofului, cunoscută în limba irlandeza ca An Gorta Mór. Între anii 1845 și 1852, o combinație devastatoare de mană a cartofului, sărăcie și neglijență politică a dus la moartea a peste un milion de oameni și la emigrarea altor două milioane. Această catastrofă nu doar că a schimbat radical structura demografică a Irlandei, ci a modelat și conștiința națională a poporului irlandez pentru generațiile urmatoare. La acea vreme, Irlanda era o societate rurală, aflată sub dominația politică și economică a Marii Britanii. Majoritatea terenurilor agricole aparțineau unor mari proprietari britanici sau anglo-irlandezi, iar țăranii irlandezi trăiau ca arendași, muncind pământul altora pentru a-și câștiga existența. Pe micile parcele de pământ pe care le puteau cultiva pentru uz propriu, aceștia se bazau aproape exclusiv pe cartof, un aliment care se adaptase perfect solului irlandez și care asigura o hrană consistentă pentru întreaga familie. Această dependență totală de o singură cultură agricolă s-a transformat însă într-o vulnerabilitate fatală atunci când, în 1845, o ciupercă microscopică, Phytophthora infestans, a atacat culturile de cartofi, distrugându-le în doar câteva zile. În toamna acelui an, o mare parte din recoltă a fost compromisă, iar în 1846 si 1847 dezastrul a devenit total. Cartofii se înnegreau în pământ, iar mirosul de putregai anunța începutul unei foamete cum nu se mai văzuse pe insula. Pentru milioane de oameni, care nu aveau alte surse de hrană, lipsa cartofilor însemna pur și simplu condamnarea la moarte. Guvernul britanic a reacționat cu întârziere și, deși au fost organizate unele programe de ajutor, acestea au fost insuficiente și prost administrate. Dominată de ideologia liberalismului economic, conducerea de la Londra a considerat că piața trebuie să se autoregleze, refuzând să intervină masiv. Într-un paradox tragic, în timp ce oamenii mureau de foame, Irlanda continua să exporte către Anglia cantități uriașe de cereale, carne și produse lactate -  bunuri inaccesibile populației sărace. Condițiile de trai au devenit apocaliptice. Mii de familii au fost evacuate de pe pământurile arendate pentru neplata chiriei, iar satele s-au golit pe măsură ce oamenii plecau în căutarea hranei. Drumurile au fost presărate cu cadavre, iar epidemiile de tifos și holeră au făcut ravagii în rândul supraviețuitorilor. În orașe, adăposturile improvizate și cantinele publice erau copleșite, iar speranța părea pierdută. Pentru mulți irlandezi, singura cale de sălvare a fost emigrarea. Între 1845 și 1855, aproximativ două milioane de oameni au părăsit Irlanda, îmbarcându-se în vapoare supraaglomerate către Statele Unite, Canada sau Australia. Aceste nave, supranumite „vapoare sicriu” își meritau tristul nume: mii de pasageri au murit în timpul călătoriei din cauza bolilor și a condițiilor inumane. Totuși acesti emigranți au pus bazele unei diaspore irlandeze numeroase și influente, în special în America, unde urmașii lor au contribuit decisiv la formarea identității culturale a noii lumi. Când foametea s-a sfârșit, în jurul anului 1852, Irlanda nu mai era aceeași. Populația scăzuse de la aproape opt milioane la mai puțin de cinci milioane de locuitori, iar efectele demografice s-au resimțit timp de un secol. În plan politic, resentimentul față de autoritățile britanice a crescut enorm. Mulți irlandezi au considerat reacția guvernului de la Londra nu doar ineficientă, ci de-a dreptul criminală. Această convingere a alimentat mișcările naționaliste care aveau, peste câteva decenii, să ducă la lupta pentru independență.

53. Omul pe care nu l-au putut spânzura:

 În dimineața zilei de 23 februarie 1885, în curtea închisorii Exeter din Anglia, un tânăr pe nume John Lee a pășit pe eșafod, cu frânghia în jurul gâtului, așteptându-și moartea. Condamnat pentru o crimă pe care se jura că nu o comisese, Lee era pe cale să devină protagonistul uneia dintre cele mai ciudate și fascinante povești din istoria justiției britanice. Trapa de sub picioarele sale, care ar fi trebuit să se deschidă pentru a-i pune capăt vieții, a refuzat să se miște - nu o dată, ci de trei ori consecutiv. Acest eveniment inexplicabil i-a adus supranumele de „omul pe care nu l-au putut spânzura” și a rămas un mister care a captivat o națiune întreagă. John Henry George Lee, născut în 1864 la  Abbotskerswell, Devon, nu era străin de probleme. La doar 20 de ani, avea deja un trecut tumultuos: fusese dat afară din Marina Regală pentru indisciplină și avea o condamnare pentru furt. În 1884, lucra ca servitor pentru Emma Keyse, o văduvă bogată și excentrică, la reședința ei din Babbacombe. În noaptea de 15 noiembrie 1884, Keyse a fost găsita moartă, ucisă cu brutalitate - lovită în cap, tăiată la gât și parțial arsă. Lee, singurul bărbat prezent în casă în acea noapte, a devenit principalul suspect. Dovezile împotriva lui erau circumstanțiale: o tăietură pe braț, pe care el a explicat-o ca fiind o rană veche, și prezența sa la fața locului. Deși a insistat că este nevinovat, juriul l-a condamnat la moarte în februarie 1885. Ziua execuției a fost una ca oricare alta pentru închisoarea Exeter - până când mecanismul eșafodului a refuzat să coopereze. Călăul James Berry, un profesionist experimentat, testase trapa de mai multe ori înainte, folosind saci de nisip de greutatea lui Lee, și funcționase perfect. Cu toate acestea, când Lee a pășit pe trapă, levierul a fost tras de trei ori, și de fiecare dată s-a auzit doar un clic sec și inutil - trapa nu s-a deschis. Oficialii au verificat mecanismul, au folosit unelte pentru a-l ajusta, dar rezultatul a fost același. Martorii, inclusiv preotul și doctorul închisorii, au fost uluiți. Lee, terifiat, simțea frânghia strângându-i gâtul, dar gravitația nu-și făcea treaba. Dupa a treia încercare eșuata, execuția a fost anulată, iar Lee a fost dus înapoi în celulă. Ziarele vremii au relatat pe larg incidentul. Publicul era fascinat și divizat: unii vedeau în acest eveniment un semn divin, mai ales că Lee susținuse că avusese un vis premonitoriu în care trapa nu se deschidea. Alții căutau explicații practice, de la umezeala care ar fi umflat lemnul trapei, până la un posibil sabotaj - săvârșit poate de către un alt deținut care cunoștea slăbiciunile eșafodului. Totuși testele efectuate imediat după incident au arătat că trapa funcționa din nou impecabil, adâncind misterul. Impactul public al cazului a fost uriaș. Presiunea opiniei publice și relatările din presă au ajuns în Parlament, unde Secretarul de Interne, Sir William Harcourt, a decis să comute sentința lui Lee la închisoare pe viață. Într-un discurs din Camera Comunelor, Harcourt a declarat că „ar fi inuman să supui un om de două ori la agonia morții”. Decizia a fost însoțită de o anchetă asupra procedurilor de execuție, care a scos la iveală lipsa de standardizare a eșafodurilor și incompetența unora dintre călăi. Lee a petrecut 22 de ani în închisoare, majoritatea la Portland Prison, fiind eliberat condiționat în 1907, la 43 de ani. După eliberare, a devenit o figura semi-celebră, susținând prelegeri plătite despre experiența sa și publicând o autobiografie în 1912, intitulată „The Man They Could Not Hang”. S-a căsătorit, a avut doi copii și a lucrat în diverse meserii, de la grădinar la vânzător ambulant. Viața sa ulterioară este mai puțin clară: unele surse spun că a murit în 1945 în Milwaukee, SUA, sub numele James Lee, la aproape 80 de ani, în timp ce altele sugerează că ar fi supraviețuit Blitz-ului din Londra sau ar fi emigrat în Australia.