TITULARIZARE-ISTORIE 2026; VARIANTĂ DE REZOLVARE.

 

TITULARIZARE-ISTORIE 2026; VARIANTĂ DE REZOLVARE

 

SUBIECTUL I (30 de puncte):

 A. Citiţi, cu atenţie, sursa de mai jos:

„Dând o foarte mare importanță educației, Erasmus, Thomas Morus sau Rabelais [...] preconizează stimularea curiozității copilului, încrederea în capacitatea sa de a discerne, o  educație a corpului şi a minții, o instituție bazată totodată pe principiile lumești şi pe cele morale şi religioase. Educat în felul acesta, omul nou va putea sfătui pe prinți şi datorită cunoștințelor sale va putea să îndrepte lipsurile şi abuzurile puterii. Critica pe care o fac umaniștii societății în care trăiesc este într-adevăr nemiloasă, fie că este vorba de tarele Bisericii (Elogiul Nebuniei a lui Erasmus), de instituțiile care favorizează abuzurile prinților sau de moravurile societății (Utopia lui Thomas Morus). (S. Berstein, P. Milza, Istoria Europei). 

Pornind de la sursa dată, răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Scrieți o relație istorică de cauzalitate stabilită între două informaţii selectate din sursa dată, precizând rolul fiecăreia dintre aceste informații (cauză, respectiv efect). 1 punct

2. Menţionaţi o cauză și două consecințe ale stabilirii scaunului papal la Avignon, în secolul al XIV-lea. 3 puncte

3. Prezentați o asemănare și o deosebire dintre Reforma religioasă din spațiul german și aceea din Franța. 4 puncte

4. Prezentați două aspecte referitoare la Renașterea artistică în spațiul Peninsulei Italice, în secolele al XV-lea - al XVI-lea. 4 puncte

5. Analizați, prin prezentarea a două fapte istorice, rolul marilor descoperiri geografice în evoluția Europei occidentale din secolele al XV-lea - al XVI-lea. 5 puncte

B. Citiţi afirmaţia următoare:

„Europa occidentală va încerca în anii de după război [Al Doilea Război Mondial] să se redreseze şi să-şi asigure supraviețuirea folosindu-se succesiv sau simultan de ajutorul american şi de dorinţa de unificare manifestată de unii dintre conducătorii săi.‟ (S. Berstein, P. Milza, Istoria Europei).

Argumentaţi, în una-două pagini, opinia dumneavoastră referitoare la afirmația dată, prin prezentarea a trei fapte istorice.

Notă! Se punctează formularea opiniei, precizarea faptelor istorice şi menționarea a câte două caracteristici ale fiecăruia, utilizarea conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia, utilizarea limbajului istoric adecvat, respectarea succesiunii cronologice/logice, structurarea argumentării și respectarea limitei de spaţiu. 13 puncte. 

Rezolvare - subpunctul A:

1. Relația istorică de cauzalitate se poate stabili între următoarele două informații: cauza: „Dând o foarte mare importanță educației, Erasmus, Thomas Morus sau Rabelais (…) preconizează stimularea curiozității copilului, încrederea în capacitatea sa de a discerne, o educație a corpului și a minții, (…)”; efectul: „Educat în felul acesta, omul nou va putea sfătui pe prinți și datorită cunoștințelor sale va putea să îndrepte lipsurile și abuzurile puterii”. Rolul acestor informații: cauza, selectată de noi, pune în evidență critica dură a umaniștilor față de educația medievală dogmatică și scolastică, foarte îndepărtată de preocupările oamenilor, ale societății în general. Efectul, selectat de noi, evidențiază faptul că umaniștii puneau accent pe o educație bazată pe valorile estetice, politice, morale, sociale, civice ale Antichității clasice greco-romane. O astfel de edeucație era total opusă celei medievale și ajuta la formarea unui om preocupat cu adevărat de societate, capabil să înțeleagă problemele acesteia și să contribuie la rezolvarea lor. 

2. O cauză - încercarea Papei Bonifaciu al VIII-lea de a impune controlul universal al Bisericii Romano-Catolice, inclusiv în Franța unde Biserica era deja, în mare parte, sub controlul regalității. Astfel, el încerca să declanșeze noi cruciade cu participarea, în special, a Angliei și a Franței.

Două consecințe: prima - regele Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) îl va lua captiv pe Papă la Avignon. Astfel se va declanșa așa-numita „captivitate babilonică a Bisericii” care va dura 70 de ani. Nemaiputând dicta în Europa, Papalitatea va deveni un fel de monarhie centralizată, care își exercita controlul asupra bisericilor locale. A doua - Papalitatea de la Avignon va decădea moral și spiritual foarte grav, devenind „cloaca unde vin toate gunoaiele universului. Aici Dumnezeu este disprețuit, banul adorat”, după cum o caracteriza umanistul italian Francesco Petrarca. În fapt, captivitatea babilonică a Bisericii Romano-Catolice a marcat începutul crizei acestei Biserici care va duce, în cele din urmă, la declanșarea Reformei Protestante.

3. Asemănarea - în ambele țări, Reforma Protestantă a cuprins toate categoriile sociale, inclusiv o bună parte a nobilimii. În Franța, familiile nobiliare Bourbon, Coligny, Montmorency, de pildă, au trecut la Reformă. În Germania o mare parte dintre nobili au îmbrățișat ideile lui Martin Luther mai ales datorită secularizării averilor Bisericii, pe care Reforma o impunea, ce se făcea în beneficiul lor. Deosebirea - în Germania s-a răspândit lutheranismul care avea drept idee de bază mântuirea prin credință, prin har, nu prin fapte bune. În Franța, în schimb, s-a răspândit calvinismul ce avea ca idee de bază predestinarea - Dumnezeu hărăzește unora mântuirea și viața veșnică în Rai iar altora Iadul și chinurile veșnice. Reușita în viață era semnul alegerii. Calviniștii francezi s-au numit hughenoți de la termenul german „Eidgenoseen” - „legat prin jurământ”. 

4. Primul aspect - Renașterea italiană a pus în prim-plan frumusețea omului văzut ca o giință perfectă sau care tinde spre perfecțiune. La baza acestei concepții estetice se aflau valorile culturii clasice grecești fondate pe ideea „omul este măsura tuturor lucrurilor”, așa cum afirmase Protagoras. Astfel, umaniștii italieni s-au întrecut în areda frumusețea corpului uman, în a reda o ființă umană capabilă să exprime sentimewtele, bucuriile, tristețile xieții omenești. Exemplul cel mai elocvent este Michelangelo, creatorul statuilor Moise, David, Sclavii, Pieta la Roma și a sculpturilor reprezentând pe Lorenzo-Gânditorul și Giuliano-Acțiunea, Amurgul și Aurora, Ziua și Noaptea, pentru Capela Medici din Florența. Al doilea aspect - umaniștii italieni au pus bazele desenului tridimensional, a unei picturi care să respecte proporționalitatea încadrării în spațiu a elementelor componente ale unei compoziții - „Cina cea de Taină” a lui Leonardo da Vinci, „Școala din Atena” a lui Raffaello Sanzio etc.. 

5. Marile descoperiri geografice au marcat fundamental evoluția Europei Occidentale, dar și a întregii lumi, în secolele XV-XVI. Putem argumenta această afirmație prin prezentarea a două fapte istorice relevante. Primul - europenii au aflat că civilizația creștină cu centrele sale fundamentale, - Ierusalimul, Constantinopolul, Roma -, nu era singura formă de existență a indivizilor socializați. Ei constatau, pe viu, că există și alte forme originale, deosebite de organizare  a civilizației: India Marilor Moghuli. China Dinastiei Ming, Japonia shogunilor, civilizațiile precolumbiene. Au mai aflat că existau religii ca budismul, hinduismul, confucianismul mult mai vechi decât creștinismul și care aveau milioane de adepți. Al doilea - europenii au luat în stăpânire cele două Americi de unde au adus în Europa mari cantități de metale prețioase, mai ales aur. Această situație a provocat „revoluția prețurilor”, punând bazele, totodată, comerțului mondial. Astfel, marile descoperiri geografice au avut consecințe economice, politice, cultural, religioase, ștințifice uriașe. În lupta cu marea, navigatorii au obținut mari succese, contribuind la nașterea civilizației globale.

 Subpunctul B: Europa Occidentală după cel de-al Doilea Război Mondial:

 Statele Europei Occidentale s-au confruntat, în anii imediat următori celui de-al Doilea Război Mondial, cu mari probleme legate de refacerea economiilor ruinate de război. În calea redresării stăteau dificultăți deosebite datorate lipsei resurselor financiare necesare. De situația existentă puteau profita partidele comuniste susținute de Uniunea Sovietică pentru a prelua puterea. Mai ales Franța și Italia se confruntau cu această primejdie deoarece partidele comuniste din aceste țări erau foarte puternice - cel francez, de exemplu, avea aproximativ 800 000 de membrii. Pentru a preîntâmpina această evoluție dar și pentru a redresa Europa SUA vor lansa Planul Marshall. Așadar, în evoluția Europei Occidentale imediat după reăzboi constatăm un prim fapt istoric esențial - Planul Marshall. Acest plan a fost inițiativa secretarului de stat american George Marshall și a fost prezentat la Universitatea Harvard. Planul era adresat, inițial, tuturor statelor europene, inclusiv celor est-europene și Uniunii Sovietice. Își propunea lichidarea „sărăciei, disperării, foametei și a haosului”. Însă statele est-europene și URSS au respins planul, temându-se de creșterea influenței americane asupra lor. Planul, printre altele, prezintă două caracteristici. Prima - a contribuit la refacerea rapidă a economiilor vest-europene, care au beneficiat de un neașteptat suport financiar de peste 13-14 miliaarde dolari investiții americane publice. plus alte miliarde investiții private, împrumuturi etc.. A doua - pentru a coordona unitar și eficient ajutorul financiar, americanii au cerut vest-europenilor să creeze un organism unic. S-a înființat Organizația de Cooperare Economică Europeană, azi OCED. Acest organism a influențat indirect și inițierea procesului de integrare europeană. Al doilea fapt istoric relevant este, așadar, declanșarea procesului de integrare europeană. Statele vest-europene au declanșat procesul de integrare europeană în dorința de a pune capăt conflictelor dintre ele, mai ales, între cele două state devenite inamici tradiționali, Franța și Germania. Și pentru acest fapt istoric putem identifica două trăsături. Prima - printr-o serie de tratate, - exemplu: Tratatul de la Roma -, s-au pus bazele celor trei comunități europene: CECO, CEE/Piața Comună și EUROATOM. Importanță deosebită a avut CEE care va constitui, mai târziu, baza creării UE. Prin constituirea acestor comunități s-au realizat pași importanți în cooperarea economică, științifică, culturală, în circulația liberă a persoanelor și a bunurilor etc.. A doua trăsătură - „cei 30 de ani glorioși”. Declanșarea procesului de integrare europeană ca și Planul Marshall au ajuatat statele vest-europene să cunoască o mare dezvoltate economică, - așa-numita perioadă a „celor 30 de ani glorioși”. În acești 30 de ani a apărut „statul-providență”, s-au investit sume considerabile în educație, cultură, știință, turism, construcția de locuinșțe. S-au afirmat „miracolele economice” vest-german, francez, italian. Această evoluție economico-socială va constitui baza pentru o integrare politică mai serioasă și pentru extinderea CEE cu noi membrii, - exemplu: Marea Britanie, Danemarca, Spania, Grecia etc..

 În baza acestei succinte prezentări, suntem de acord cu opinia exprimată de cei doi istorici S. Berstein și P. Milza. Într-adevăr, Europa Occidentală s-a redresat cu ajutorul Planului Marshall lansat de americani și prin mobilizarea forțelor și energiilor proprii declanșate de integrarea europeană.

SUBIECTUL al II-lea (30 de puncte):

Elaborați, în trei - cinci pagini, o sinteză referitoare la evoluția politică a spațiului românesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, având în vedere:

- menționarea a două fapte istorice referitoare la români, desfășurate în deceniul șase al secolului al XIX-lea și a câte unei consecințe a fiecăruia pentru Principatele Române;

- precizarea câte unui fapt istoric din anii 1862-1863, respectiv din anii 1864-1865, care au loc în statul român și prezentarea unei deosebiri și a unei asemănări între acestea;

- menționarea a două acțiuni de politică internă desfășurate în statul român, în perioada 1875-1885 și a câte unei cauze a fiecăreia dintre acestea;

- menționarea a două curente cultural-ideologice din spațiul românesc de la începutul secolului al XX-lea și a câte două caracteristici ale fiecăruia dintre acestea;

- prezentarea politicii externe a României în perioada 1913-1916, respectiv în perioada 1917-1920, utilizând câte două fapte istorice pentru fiecare perioadă.

Notă: Se punctează și evidenţierea relaţiei de cauzalitate, respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice, utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea sintezei elaborate, respectarea limitei de spaţiu.

Rezolvare: Evoluția statului român modern în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX:

 În perioada cuprinsă între 1859-1920 statul românesc a parcurs o foarte interesantă evoluție în plan intern și s-a evidențiat și-n relațiile internaționale.

 În deceniul VI al secolului XIX a avut loc unirea Principatelor, - anul 1859. Unirea Principatelor a fost esențială pentru evoluția ulterioară a României, fiind etapa fundamentală pentru obținerea independenței și pentru realizarea Marii Uniri. La unirea Principatelor au concurat, orintre altele, două fapte istorice fundamentale. Primul - războiul Crimeei și înfrângerea Rusiei. Războiul Crimeei a dus la înfrângerea Rusiei, aspect ce a făcut posibilă transformarea problemei unirii Principatelor într-o problemă europeană. S-a organizat Congresul de Pace de la Paris, din 1856, care a prezentat pentru Principate o importanță deosebită. Printre altele, Congresul a hotărât constituirea în Principate a două căimăcămii ce trebuiau să organizeze alegerile pentru Adunările ad-hoc, care aveau să arate voința românilor în chestiunea unirii. Faptul istoric evedențiat prezintă o consecință foarte importantă - Congresul a înlăturat protectoratul rusesc asupra Principatelor, impunând garanția colectivă a celor 7 Mari Puteri. La vremea respectivă nu se putea pune problema independenței, dar garanția colectivă ne scutea de noi intervenții militare externe, deoarece oricare mare putere ar fi dorit să intervină în Principate trebuia să obțină acordul celorlalte. Cum între cele 7 Mari Puteri  (Anglia, Franța, Turcia, Rusia, Austria, Prusia, Sardinia/Piemont) existau multe neînțelegeri, nu se putea ajunge la un acord între ele privind intervenția militară, în special din partea Rusiei, Turciei și Austriei, - cea mai bună situație pentru noi. Al doilea fapt istoric fundamental - dubla alegere a luji A.I. Cuza. Adunările ad-hoc au dorit unirea sub un principe străin, dar Marile Puteri, în 1858, au impus Convenția de la Paris ce oferea românilor o unire trunchiată. În noul stat ar fi trebuit să existe două parlamente, două guverne, două capitale, doi domnitori. Dar Convenția nu a specificat că aceeiași persoană n-ar fi putut fi aleasă domn în ambele Principate. Consecința fundamentală a acestei scăpări, și, bineînțeles, consecința faptului istoric scos în evidență de către noi, a fost politica „faptului împlinit”. Românii au ales ca domn pe A.I. Cuza în ambele Principate, mai întâi în Moldova, apoi în Țara Românească.

 După dubla alegere a lui A.I. Cuza, au urmat intense contacte diplomatice pentru ca Marile Puteri garante să recunoască atât dubla alegere cât și unirea deplină. În cele din urmă, ambele obiective au fost atinse. În contuinuare, pentru evoluția statului român au fost foarte importante reformele din timpul domniei lui Cuza. De pildă, pentru anii 1862-1863, remarcăm un fapt istoric deosebit de important - adoptarea Legii secularizării averilor mănăstirești, mai ales ale mănăstirilor închinate. Aceste averi totalizau aproximativ 25% din pământul țării: Această lege a secularizării s-a adoptat chiar cu acordul boierimii conservatoare din Adunare. Legea a fost alcătuită de guvernul Mihail Kogălniceanu. Același guvern a propus și alte reforme extrem de necesare României - exemplu: Legea rurală. Această situație a dus la accentuarea opoziției conservatorilor față de M. Kogălniceanu și votul de blam contra guvernului său. Însă A.I Cuza nu a acceptat votul Adunării și va instaura regimul autoritar. Așadar, un al doilea fapt istoric foarte important pentru evoluția României în anii 1864-1865 a fost lovitura de stat a lui Cuza de la 2/14 mai 1864. După lovitura de stat, Cuza a organizat un plebiscit popular pentru aprobarea acțiunii sale. El a motivat că a trebuit să instaureze regimul autoritar datorită neîmpăcatei opoziții conservatoare din corpurile legiuitoare care îl împiedica să introducă reformele de care România avea nevoie. După lovitura de stat vor fi adoptate, printre altele, Legea electorală și Legea rurală. Între cele două fapte istorice putem remarca atât o desosebire, cât și o asemănare. Deosebirea - Legea secularizării averilor mănăstirești a fost adoptată pe calea parlamentară normală. După lovitura de stat, reformele au fost introduse prin voința personală a domnitorului Cuza. Asemănarea - reformele cele mai importante, - amintitele deja legi ale secularizării, electorală, rurală -, au fost adoptate în perioada când în fruntea guvernului se afla M. Kogălniceanu.

 Opoziția contra lui Cuza, formată din liberalii radicali (roșii) și conservatori, s-a accentuat tot mai mult în cursul anului 1865, iar la 11 februarie 1866, printr-un complot pus la cale de C. A. Rosetti cu sprijinul direct al lui I.C. Brătianu, a conservatorilor și a unor unități militare, Cuza a fost înlăturat de la putere și trimis în exil. Va fi ales ca domn al României, la capătul unei intense activități diplomatice, prințul german Carol I de Hohenzollern Sigmaringen.

 În prima parte a domniei acestuia România își va obține independența de stat în urma participării la războiul ruso-turc din 1877-1878 și a hotărârilor Congresului de la Berlin din 1878. Ca urmare, au intervenit schimbări esențiale în statutul internațional al României. În perioada 1875-1885, au avut loc în plan intern numeroase acțiuni menite a consolida statul român. Ne vom referi la două dintre ele. În 1881 România s-a proclamat Regat. La baza acestei acțiuni a stat tocmai noul statut de independență al statului român. De altfel, încă din septembrie 1878, Carol I primise titlul de Alteță Regală. Întărirea pozițiilor monarhiei s-a făcut și prin adoptarea de către Parlament a Legii domeniilor Coroanei prin care familia regală a fost împroprietărită cu 12 proprietăți însumând peste 118 000 hectare teren arabil și păduri. O a doua acțiune a fost proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române față de Patriarhia de la Constantinopol, în anul 1885. O cauză foarte importantă a acestei acțiuni a fost întărirea independenței României și-n plan religios prin scoaterea Bisericii Ortodoxe Române de sub o autoritate străină. Statul român se consolida, așadar, politic și religios.

 În plan cultural-ideologic, la începutul secolului XX s-au afirmat două curente. Primul - modernismul sau europenismul. Acest curent promova deschiderea spre Europa. A fost reprezentat în plan politic de către PNL. Evidențiem doupă caracteristici ale acestuia. Prima - adoptarea modelului occidental în toate aspectele sale: politic, economic, cultural, social etc.. Aceasta era considerată singura cale de dezvoltare firească a României. A doua caracteristică - impunerea, cu orice preț,a acestui model occidental a dus la apariția „formelor fără fond”. Cultura și civilizația occidentală introdusă în spațiul românesc nu avea și suportul unei evoluții normale a societății românești. Majoritatea populației românești locuia la sate, era slab educată și nu avea suficientă conștință civică și politică pentru a înțelege implicațiile adânci ale modelului occidental liberal. De aceea, putea fi foarte ușor manipulată de demagogi politici, mai ales din rândurile radicalilor din PNL. Al doilea curent cultural-ideologic a fost tradiționalismul, reprezentat în plan cultural prin sămănătorism iar în plan politic de Partidul Conservator. Și acest curent prezintă, printre altele, două caracteristici esențiale. Prima - reprezentanții curentului considerau că modernizarea României trebuia să țină cont de tradițiile și specificul societății românești. Schimbările trebuiau făcute în paralel cu modernizarea profundă a societății, până la nivelul celor de jos, pentru a nu duce la acele „forme fără fond” - imitații de tip occidental peste fond românesc înapoiat. Expresia „forme fără fiond” a aparținut lui Titu Maiorescu, fondatorul Junimii. Tradiționaliștii au fost, de altfel, puternic susținuți de către Societatea Junimea de la Iași. În această societate se găseau marile noastre perosnalități culturale: Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ion Creangă etc.. Sămănătorismul a fost promovat, în special, de către istoricul Nicolae Iorga, care vedea în civilizația românească o continuatoare firească a celei bizantine și, cu atât mai mult, trebuia evitată o occidentalizare excesivă străină de sufletul românesc. Iorga împreună cu A.C. Cuza, - un strănepot al lui A.I Cuza -, a pus bazele Partidului Naționalist Democrat, atașat realizării deplinei unități statale a națiunii române. A doua caracteristică - curentul tradiționalist a concentrat în jurul său aproape întreaga intelectualitate de marcă a societății românești: Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ion Creangă, Titu Maiorescu, Ioan Slavici etc.. De altfel, în PC se regăseau cele mai de seamă personalități ale culturii românești. Chiar N. Iorga a fost inițial membru al PC. Acest aspect nu trebuie să ducă la concluzia că acești intelectuali nu doreau modernizarea României, dar considerau că aceasta nu trebuie să fie de suprafață, ci profundă, și acest proces de modernizare cerea timp, nu se putea face peste noapte.

 Tot la începutul secolului XX România s-a evidențiat mult mai serios și-n planul relațiilor internaționale. Putem ilustra această afirmație printr-o serie de  fapte istorice care au privit politica externă a României. Astfel, în perioada 1913-1916 remarcăm două fapte istorice importante. Primul - implicarea României în cel de-al doilea război balcanic. Războaiele balcanice au izbucnit în 1912. Față de primul război balcanic, România a păstrat neutralitatea. La puțin timp după primul război balcanic, între foștii aliați au intervenit neînțelegeri cu privire la împărțirea unor teritorii. Bulgaria, de exemplu, dorea întreaga Macedonie. Ea va declanșa cel de-al doilea război balcanic, atacând Serbia și Grecia. În aceste condiții, România a intrat în conflict pentru „restabilirea echilibrului de forțe în Balcani”. Bulgaria a fost nevoită să ceară pace. Pacea a fost încheiată la București. Cu această ocazie, România a obținut sudul Dobrogei sau Cadrilaterul. Cum Bulgaria fusese susținută fățiș de Austro-Ungaria, participarea României la cel de-al doilea război balcanic a fost interpretată de mulți contemporani ca o ruptură față de Puterile Centrale. Al doilea fapt istoric - la începutul Primului Război Mpndial, România, deși aliată cu Puterile Centrale, și-a declarat neutralitatea. Această neutralitate a durat până-n vara anului 1916, când România a intrat în război de partea Antantei. Pentru perioada 1917-1920 evidențiem alte două fapte istorice. Primul - victoriile armatei române din vara anului 1917. După campania militară dezastruoasă a anului 1916 și retragerea în Moldova, victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz au reprezentat un moment strălucit în istoria militară a românilor. Din păcate, evoluțiile din Rusia au făcut ca rezultatele acestor victorii să fie practic anulate. Rusia Sovietică va ieși din război iar, în aceste condiții, România a fost nevoită să „încheie” pacea catastrofală, de tip „cartaginez” - după cum s-au exprimat unii contemporani, de la Buftea-București, din mai 1918. Totuși, victoriile Antantei din 1918 au dus la reintarea României în război, permițându-i să participle la victoria finală contra Germaniei. Totodată, în cursul anului 1918 s-a desăvârșit unitatea națională a românilor, - au avut loc actele de unire de la Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia. S-a făurit România Mare. În acest context, remarcăm cel de-al doilea fapt istoric - lupta diplomatică de la Paris, din 1919-1920, pentru recunoașterea Marii Uniri. Actele de unire din 1918 trebuiau recunoscute de către Marile Puteri învingătoare. Pentru aceasta, la Conferința de Pace de la Paris, din 1919-1920, delagația română a dus o luptă foarte dură. Se va remarca prim-ministrul Ion I.C. Brătianu, care a plecat de la Conferință pentru că nu putea accepta semnarea tratatului cu Austria și pe cel al minorităților deoarece conțineau prevederi ce loveau în independența și suveranitatea României. Se mai adăugau și nemulțumiri față de diversele propuneri de frontieră dintre România și Ungaria. În primele luni ale anului 1920 se va remarca activitatea diplomatică a lui Alexandru Vaida Voevod de la Londra și Paris, precum și acțiunile diplomatice energice ale Reginei Maria. În cele din urmă, cu toate limitele și neajunsurile lor, rezultate din politica de forță și dictat a Marilor Puteri, tratatele de pace din 1919-1920 au recunoscut actele de unire ale românilor.

 În concluzie, așa cum se desprinde și din această succintă prezentare, statul român a parcurs între 1859-1920 un drum greu, anevoios, dar care a fost încununat cu mari realizări, - unirea Principatelor, independența, proclamarea Regatului, modernizarea țării, desăvârșirea unității naționale. Din acest punct de vedere, această perioadă este una dintre cele mai stălucitoare din istoria națiunii române.

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte):

Următoarele secvențe fac parte din programele școlare pentru disciplina istorie:

A. Competențele specifice sunt însoțite de exemple de activități de învățare, care constituie modalități de organizare a activităţii didactice în scopul realizării competențelor. Programa școlară propune, cu caracter de exemplu, diferite tipuri de activităţi de învăţare, care integrează strategii didactice şi care valorifică experienţa concretă a elevului. În conformitate cu legislaţia în vigoare, cadrul didactic are libertatea de a utiliza exemplele de activităţi de învăţare pe care le propune programa şcolară, de a le completa sau de a le înlocui [...]. 

Competenţe specifice

2.3. Stabilirea de asemănări şi deosebiri referitoare la evenimente/procese istorice, pe baza unor surse diferite

- descrierea unor surse istorice în vederea stabilirii asemănărilor şi deosebirilor pe baza unui plan dat

- compararea informaţiilor provenite din surse istorice diferite

- realizarea unor texte despre fapte/procese/personaje istorice, pe baza unor surse diferite, subliniind asemănările şi deosebirile

Domenii de conţinut Conţinuturi şi studii de caz

6. Geto-dacii - Geţii şi dacii. Rânduieli, obiceiuri, credinţe

- Burebista şi Decebal; războaiele daco-romane (Programa școlară pentru disciplina Istorie, clasa a V-a, OMENCȘ nr. 3393 / 28.02.2017)

B. Competenţe specifice Conţinuturi

1.2 Formularea de argument referitoare la un subiect istoric

5.2 Încadrarea unui eveniment sau a unei serii de evenimente într-un context cronologic 

STATUL ŞI POLITICA

· Organizarea statelor moderne

Probleme de atins: “Revoluţia glorioasă”, constituirea SUA, Revoluţia franceză [...] (Programa școlară pentru clasa a X-a – Istorie, OMEC nr. 4598/31.08.2004)

1. Prezentați formarea/dezvoltarea competenței specifice din secvența A, având în vedere:

- exemplificarea formării/dezvoltării competenței specifice 2.3. (menționarea unei metode didactice, a modului de organizare a activității, a trei resurse didactice materiale și a patru sarcini de lucru date elevilor, utilizând informație istorică din Conţinuturi şi studii de caz);

- elaborarea unui nou exemplu de activitate de învățare pentru formarea/dezvoltarea

competenței specifice 2.3., pe baza secvenței A;

- menționarea unui motiv referitor la opțiunea pentru exemplul de activitate de învățare

elaborat, evidențiind relația competență specifică - activitate de învățare.

2. Evaluați competențele specifice din secvența B, având în vedere:

- proiectarea a doi itemi obiectivi, de tip diferit (câte unul pentru fiecare competență specifică), precizând, pentru fiecare, competența evaluată, tipul de item din această categorie și utilizând informație istorică din Conţinuturi;

- proiectarea unui item semiobiectiv care evaluează ambele competențe specifice, precizând tipul de item din această categorie și utilizând informație istorică (diferită față de aceea folosită la itemii anteriori) din Conţinuturi. 

Notă: Se punctează şi corectitudinea ştiinţifică a informaţiei istorice utilizate la subpunctele 1. și 2., respectiv răspunsurile corespunzătoare itemilor.

Rezolvare - Subpunctul 1:

 Pentru formarea/dezvoltarea competenței specifice 2.3 din secvența A se poate folosi metoda cadranelor. Această metodă permite esențializarea/sintetizarea conținuturilor pe care le are în vedere tema despre geto-daci. Activitatea didactică se va organiza pe 4 grupe, având în vedere faptul că metoda cadranelor presupune 4 sarcini de lucru repartizate în cele 4 cadrane. Câte o sarcină de lucru va reveni fiecărei grupe. Pentru documentarea elevilor, profesorul poate avea în vedere 3 resurse didactice materiale. Exemple: lucrările „Getika” a lui Iordanes, „Geographia” a lui Strabon, pentru războaiele daco-romane din timpul împăratului Traian se pot folosi informațiile din lucrarea istoricului latin Dio Cassius prezentate în diferite sinteze de istorie a românilor, deoarece lucrarea respectivă s-a păstrat fragmentar. Ca sinteze de istorie a românilor, pot fi avute în vedere, printre altele desigur: „O istorie sinceră a poporului român”, autor Florin Constantiniu, „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, autor Neagu Djuvara etc.. Bineînțeles, pot fi avute în vedere imagini, documentare despre Columna lui Traian și Monumentul de la Adamclisi. Pentru documentare suplimentară s-ar putea recomanda și lucrarea „Burebista și epoca sa”, autor Ion Horațiu Crișan. Sintetizând, în privința resurselor didactice materiale pot fi alese, orientativ, din cele prezentate mai sus, următoarele 3: „Geographia” lui Starbon, „O istorie sinceră a poporului român” a lui F. Constantiniu, documentare/imagini despre Columna lui Traian și Monumentul de la Adamclisi.

 Sarcinile de lucru date celor 4 grupe de elevi, corespunzătoare celor 4 cadrane, pot fi:

Grupa 1 - Cadran 1: Alcătuiți o sinteză privitoare la gradul de dezvoltare al societății geto-dacice, pe baza scrierilor autorilor antici, - exemplu: „Geographia” lui Strabon -, și a lucrărilor de istorie a autorilor contemporani, - exemplu: „O istorie sinceră a poporului român” de F. Constantiniu -, și stabiliți asemănările și deosebirile privind aprecierile autorilor respectivi referitoare la rânduielile, obiceiurile, credințele geto-dacilor;

Grupa 2 - Cadran 2: Realizați o prezentare a politici interne și externe a lui Burebista, pe baza surselor istorice indicate și emiteți aprecieri/judecăți de valoare despre realismul/nonrealismul politicilor lui Burebista - exemplu: implicarea în războiul civil dintre generalii și conducătorii politici romani Caesar și Pompei;

Grupa 3 - Cadran 3: Comparați gradul de dezvoltare militar, economic, politic al geto-dacilor de la Burebista la Decebal, pe baza surselor istorice și a imaginilor de pe  Columna lui Traian, și evidențiați aspectele pozitive și negative al evoluțiilor din societatea geto-dacă petrecute în timpul celor doi regi;

Grupa 4 - Cadran 4: Alcătuiți o sinteză despre politica de alianțe a regelui Decabal, - exemplu: alianța cu regele parților Pacorus -, și stabiliți, pe baza surselor istorice, dacă această politică a fost realistă sau nu, dacă a contribuit la acutizarea neînțelegerilor cu romanii și dacă a oferit împăratului Traian noi argumente pentru declanșarea celui de-al doilea război contra lui Decabal.

 Un alt exemplu de activitate de învățare potrivit pentru formarea/dezvoltarea competenței specifice 2.3 din secvența A este: Alătuiți un portofoliu digital cu informații din surse Multimedia privind tema: Geto-dacii: societate, stat, regalitate, războaiele cu romanii. Un motiv fundamental pentru alegerea acestei activități de învățare îl constituie faptul că elevii de azi petrec mult timp în mediul online, nu mai sunt foarte interesați de lecturarea cărților, de prezentări pe bază de expunere și sunt mult mai atrași de sursele Multimedia. În acest sens, pe Internet se găsesc numeroase informații despre geto-daci. Problema intervine în momentul în care trebuie să dovedească spirit critic deoarce preiau, în prea multe situații, informațiile de pe Internet fără să le analizeze. De aceea profesorul trebuie să urmărească atent realizarea portofoliilor digitale ale elevilor, nu numai referitoare la termatica despre geto-daci, ci la oricare altă tematică. Profesorul va trebui să atragă atenția elevilor asupra așa-numitei „dacopatii”, exemplificând cu site-uri care îi prezintă pe geto-daci ca vorbind limba română, ca fiind stămoșii tuturor popoarelor indo-europene, care îl prezintă pe Zamolxis ca fiind un precursor al lui … Iisus etc.. Pentru o mai bună orientare a elevilor profesorul le poate sugera documentarea pe site-uri ca: didactica.ro, ora de istorie.ro, prenzi, școală 9.net etc.. Pe astfel de site-uri ei pot găsi numeroase lecții despre geto-daci, însoțile și de unele filmulețe documentare. Astfe, sub atenta îndrumare a profesorului, elevii vor alcătui portofoliile digitale, observând și sintetizând și numeroasele asemănări și deosebiri în aprecierea societății și a statului geto-dac, a războaielor cu romanii, aflete în diverse surse Multimedia.

Subpunctul 2:

 Pentru evaluarea competenței specifice 1.2 din secvența didactică B se poate utiliza ca item obiectiv itemul de tip pereche/asociere.

A. Revoluția franceză                                                         

B. „Revoluția glorioasă”

C. „Declarația drepturilor omului și cetățeanului”

D. Modelul politic american

  

1. modelul tipic de republică prezidențială

2. documentul fundamental al revoluției franceze

3. exemplul clasic de revoluție burgheză 

4. epilog al revoluției engleze

 

a. stă la baza unor documente din prezent - exemplu: „Declarația universală a drepturilor omului” 

b. a asigurat triumful parlamentarismului britanic

c. a cunoscut mai multe etape - exemple: dictatura iacobină, Convența Thermidoriană etc..

d. a influențat major gândirea liberală din secolul XIX.

Rezolvare:

A-3-c; B-4-b; C-2-c; D-1-d.

 Itemul de tip perechi/asociere formulat pe 3 coloane prin asociere de idei este, în opinia noastră, singurul tip de item obiectiv ce poate fi folosit pentru evaluarea unei competențe specifice care urmărește formularea de argumente pe un subiect istoric.

 Pentru evaluarea competenței specifice 5.2 se poate utiliza ca item obiectiv itemul dihotomic/cu alegere duală.

 Care dintre următoarele afirmații sunt adevărate, - vor fi notate cu A -, și care sunt false, - vor fi notate cu F - ?

1. Revoluția americană a reprezentat exemplul tipic de revoluție burgheză. F

2. Revoluția franceză a influențat prin ideile sale, - exemplu: suveranitatea poporului -, întregul secolul XIX, cunoscut drept „secolul națiunilor”.  A

3. „Revoluția glorioasă” a avut loc între 1642-1649.  F

4. Revoluțiile burgheze au marcat decisiv evoluția lumii la sfârșitul secolul XIX și începutul secolului XX.   A

5. Unele aspecte/urmări ale revoluțiilor burgheze, - menținerea sclaviei negrilor în SUA, teroarea ca metodă de guvernare în Franța -, au influențat negativ istoria lumii până târziu în secolul XX.     A.

 Pentru evaluarea ambelor competențe specifice din secvența B poate fi utilizat ca item semiobiectiv itemul întrebări structurate.

 Plecând de la următoarele afirmații:

1. „Revoluțiile burgheze, dincolo de anumite scăderi, reprezintă fundamentul pentru evoluția lumii moderne.”

2. „Revoluția franceză este mama revoluției noastre.” - Lenin.

 Rezolvați cerințele:

1. Enumerați câteva dintre „scăderile” revoluțiilor burgheze.

2. De ce revoluția engleză este considerată o revoluție moderat-conservatoare iar cea franceză radicală?

3. Argumentați, printr-un fapt istoric relevant, degenerarea revoluției franceze și explicați, astfel, de ce Lenin considera că această revoluția a fost mama revoluției bolșevice.

4. Dați exemple de mari evenimente istorice ale secolului XIX influențate de ideile revoluțiilor burgheze.

Rezolvare:

1. Printre „scăderi”, în fapt, aspecte negative, menționăm: menținerea sclviei negrilor în SUA, votul electoral foarte restrictiv în Anglta, teroarea ca mijloc de guvernare în Franța.

2. Revoluția din Anglia nu a dus la transformări radicale, ci a înlăturat doar obstacolele în calea afirmării politice și economice a burgheziei. Revoluția franceză, în schimb, a cunoscut momente radicale, exemple: dictatura iacobină, „desființarea” religiei creștine și înlocuirea ei cu așa-zisul cult al Rațiunii sau al Ființei Supreme.

3. Revoluția franceză a degenerat în sensul radicalizării ei extreme în timpul dictaturii iacobine. Liderii iacobini, - Robespierre, Danton, Marat, Saint Just ș.a. -, au impus dictatura puterii executive asupra celei legislative și teroarea ca mijloc de guvernare în ideea de a asigura trimful revoluției asupra reacțiunii interne și externe și pentru a instaura o „Republică rigoristă a virtuții”, după planurile lui Robespierre. Printre momentele bizare ale dictaturii iacobine se numără faimoasa „Lege a suspecților”, adoptată la 17 septembrie 1791, și care a permis ca, într-o singură zi, să fie arestați și executați circa 5 000 de „suspecți”. Altă bizarerie - desființarea religiei creștine și impunerea cultului Rațiunii sau al Ființei Supreme. Acest cult era sărbătorit după calendarul republican care înlocuia calendarul creștin. Astfel de acțiuni, ca și altele, nu mai aveau nimic în comun cu prima fază a revoluției franceze, ci semănau destul de bine cu viitoarele idei ale revoluției bolșevice din Rusia. Bolșevicii ruși, - „agenții istoriei”, cum s-au autonumit -, au lovit puternic în Biserică, ei promovând ateismul. Nicio legătură, cu ideile iacobine, nu-i așa? Iar „suspecții” din timpul guvernării iacobine au fost un exemplu de „bună practică” revoluționară pentru conceptul stalinist de „dușmani ai poporului”. Simple coincidențe ar spune unii! Într-adevăr, Lenin avea dreptate - revoluția franceză a fost mama celei bolșevice. Le-a aratat bolșevicilor cum să procedeze cu religia creștină, cu „dușmanii poporului”. Ne întrebăm - dacă Franța ar fi fost un stat mult mai mare, cam de dimensiunea Rusiei europene, ce amploare ar fi putut avea crimele iacobinilor? Cu ce sunt iacobinii mai buni decât bolșevicii ruși? Cu ce ar fi mai bun un iacobin ca Hebert, care spunea: „Suspecții sunt peste tot și pretutindeni, chiar și în rândurile noastre”, decât Stalin care vedea „dușmani ai poporului” peste tot?

4. Evenimente ale secolului XIX influențate de revoluțiile burgheze: revoluțiile pașoptiste, formarea unor noi state naționale în baza ideii dreptului popoarelor la viață națională liberă etc..                                                                                                                                                     

DIVERSE - Partea a treisprezecea.

 

DIVERSE - Partea a treisprezecea

54. Breitspurbahn: „trenul imposibil”:

 În anii 1930 și 1940, regimul nazist a fost marcat nu doar de război și ideologie, ci și de proiecte megalomanice de reconstrucție a Europei sub dominația Germaniei. Printre cele mai spectaculoase și nerealiste planuri s-a numărat Breitspurbahn, o cale ferată gigantică imaginată de Adolf Hitler pentru a conecta marile orașe ale „Reichului de o mie de ani” prin trenuri de o dimensiune făraăprecedent. Ideea s-a născut în contextul ambițiilor arhitecturale și urbane uriașe ale regimului. Hitler visa la o „Germanie imperială” redesenată monumental, iar arhitectul său favorit, Albert Speer, a contribuit la planuri grandioase pentru noua capitală Berlin: săli de adunare colosale, arcuri de triumf uriașe și bulevarde concepute să exprime puterea absolută a statului. În acest context, o rețea feroviară „pe măsură” părea o extensie logică a aceleiași viziuni. Proiectul tehnic a fost susținut în special de inginerul Fritz Todt, care considera că ecartamentul standard european era depășit și insuficient pentru transportul de masă al viitorului imperiu. Soluția propusă era radicală: un ecartament de 3.000 mm, de peste două ori mai mare decât cel standard. Speciștii din domeniul feroviar au criticat dur ideea, avertizând că o astfel de rețea ar fi complet incompatibilă cu restul Europei. Hitler a respins însă obiecțiile cu cinism, sugerând că Europa însăși va ajunge oricum sub control german. Planurile Breitspurbahn mergeau mult dincolo de logistică. Era vorba de o viziune imperială asupra mobilității. Zone precum Ucraina sau bazinul Volgăi erau văzute ca viitoare regiuni agricole ale imperiului nazist, integrate într-un sistem economic controlat de la centru. Trenurile în sine erau concepute ca adevărate „palate mobile”. Vagoanele ar fi avut două niveluri, lățimi de câțiva metri și înățimi de până la șapte metri. Un singur tren ar fi putut depăși jumătate de kilometru și transporta între 2.000 și 4.000 de pasageri. În interior erau prevăzute facilități extravagante: restaurante, cinematografe, băi, frizerii și chiar saune. Practic, nu era vorba doar de transport, ci de o experieță de lux mobilă, menită să rivalizeze cu navele transatlantice. Puterea locomotivelor propuse era, de asemenea, impresionantă pentru epocă, depășind cu mult capacitatea locomotivelor diesel moderne standard. Inginerii au experimentat variante pe abur, diesel-electric sau turbine cu gaz, încercând să găsească soluții pentru o infrastructură care, în practică, depășea limitele tehnologice ale timpului. Totuși, proiectul nu a trecut niciodată de stadiul de planificare și machete. Odată cu izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, resursele economice și industriale ale Germaniei au fost redirecționate către front. Proiectele civile grandioase au fost abandonate, iar Breitspurbahn a rămas un simbol al ambiției disproporționate față de realitate. După înfrângerea Germaniei naziste și invazia Aliată în Europa, ideea unei rețele feroviare gigantice a dispărut complet din planurile oficiale. Astăzi, Breitspurbahn este privit ca un exemplu clasic de inginerie utopică în slujba propagandei politice: un proiect care spune mai multe despre obsesia pentru putere și imagine decât despre nevoile reale ale transportului.

55. „Marele Ger” care a devastat Europa:

 Iarna anului 1709 a intrat în istorie ca una dintre cele mai cumplite catastrofe climatice din Europa modernă timpurie. Cunoscută sub numele de „Marele Ger din 1709”, această perioadă de frig extrem a afectat aproape întreg continentul, de la Atlantic până în Rusia, provocând foamete, tulburări sociale și schimbări economice profunde. Deși Europa era obișnuită cu ierni reci în contextul asa-numitei „Mici Ere Glaciare”, evenimentele din 1709 au depășit cu mult orice experiență recentă. Debutul a fost brusc și devastator. În noaptea de 5 spre 6 ianuarie 1709, temperaturile au scăzut dramatic în doar câteva ore. Râuri majore precum Sena, Tamisa sau chiar porțiuni din Marea Baltică au înghețat complet. În multe regiuni, solul a devenit atât de tare încât era imposibil de lucrat, iar copacii crăpau literalmente din cauza frigului. Mărturiile contemporane descriu păsări cazând din zbor și animale domestice murind în grajduri. Franța a fost una dintre cele mai afectate țări. Sub domnia lui Ludovic al XIV-lea, regatul traversa deja dificultăți economice din cauza războaielor costisitoare, în special Războiul de succesiune la tronul Spaniei. Gerul din 1709 a distrus recoltele și a compromis semănăturile de primăvară. Prețul cerealelor a explodat, iar foametea a devenit larg răspândită. Se estimează că sute de mii de oameni au murit în Franța în urma combinației de frig și lipsă de hrană. Nici în Europa Centrală și de Est, situația nu a fost mai bună. În Polonia și în teritoriile Sfântului Imperiu Roman, zăpezile abundente și temperaturile extreme au paralizat comerțul și transporturile. În Rusia, cronicile consemnează temperaturi atât de scăzute încât chiar și băuturile alcoolice înghețau în pahare. Ironia face ca această perioadă să coincidă cu etape importante ale Marele Război Nordic, afectând logistica armatelor și contribuind indirect la slăbirea unor forțe militare. Cauzele exacte ale acestui episod extrem au fost mult timp dezbătute. Astăzi, cercetătorii îl plasează în contextul mai larg al Micii Ere Glaciare, o perioadă caracterizată prin temperaturi medii mai scăzute în emisfera nordică, aproximativ între secolele al XIV-lea și al XIX-lea. Unele studii sugerează că activitatea solară redusă - cunoscută sub numele de „Minimul Maunder” - ar fi contribuit la aceste condiții. De asemenea, erupțiile vulcanice din anii anteriori ar fi putut injecta particule în atmosferă, reducând radiația solară și accentuând răcirea. Impactul social a fost devastator. Foametea generată de distrugerea recoltelor a dus la creșterea mortalității și la migrații interne. În unele regiuni, populația rurală și-a abandonat gospodăriile în căutarea hranei. În orașe, autoritățile au fost nevoite să intervină prin distribuirea de ajutoare sau prin controlul prețurilor, deși aceste măsuri au fost adesea insuficiente. Tulburările sociale nu au întârziat să apară, iar tensiunile dintre clase s-au amplificat. Din punct de vedere economic, Marele Ger din 1709 a provocat un adevărat șoc. Agricultura, principalul sector al economiei europene de atunci, a suferit pierderi masive. Comerțul a fost blocat de drumurile impracticabile și râurile înghețate. În unele regiuni, criza a avut efecte pe termen lung, contribuind la schimbări în practicile agricole și la diversificarea culturilor, pentru a reduce riscul unor dezastre similare. Interesant este că acest episod a avut și consecințe culturale. Iarna extremă a fost consemnată în jurnale, cronici și opere literare, devenind un simbol al fragilității umane în fața naturii. În același timp, a stimulat reflecții asupra relației dintre om și mediu, anticipând într-un fel preocupările moderne legate de climă.

56. OGAS: „internetul” sovietic:

 În plin Război Rece, Uniunea Sovietică avea în plan un proiect revoluționar: o rețea națională de calculatoare care să administreze întreaga economie în timp real. Proiectul, cunoscut sub numele de OGAS (Sistemul Automatizat Național pentru Calcul și Procesarea Informației), ar fi putut transforma radical modul în care funcționează un stat modern. Însî, în ciuda potențialului uriaș, inițiativa a eșuat din cauza proverbialei birocrații comuniste. Ideea a apărut la începutul anilor 1960, când inginerul sovietic Anatoli Kitov a propus utilizarea calculatoarelor pentru a rezolva una dintre cele mai mari probleme ale economiei planificate: birocrația excesivă și circulația lentă a datelor. Într-un sistem în care deciziile depindeau de rapoarte venite din întreaga țară, întârzierile și erorile erau inevitabile. Kitov a imaginat o rețea de calculatoare conectate între ele, capabile să colecteze și să proceseze rapid informații despre producție, resurse și forța de muncă. În viziunea sa, acest sistem ar fi redus drastic aparatul administrativ și ar fi crescut eficiența economică. Proiectul a fost însă considerat prea radical. Conducerea sovietică a ezitat să implementeze reforme care ar fi dus la reducerea puterii ministerelor și a funcționarilor. Deși unele computere au fost introduse în economie, ideea unei rețele naționale a fost abandonată temporar. În 1962, matematicianul și ciberneticianul Viktor Gluskov a reluat conceptul și l-a dus la un nivel mult mai ambițios. El a propus o rețea ierarhică de centre de calcul, conectate la nivel național: un nod central la Moscova, centre regionale și mii de terminale locale în fabrici și instituții. OGAS nu era doar o rețea de calculatoare, ci un sistem complet de management economic. Acesta ar fi permis monitorizarea în timp real a producției, ajustarea planurilor economice și distribuirea eficientă a resurselor. Mai mult, Gluskov a anticipat concepte care aveau să devina realitate abia decenii mai târziu: plăți electronice, evidențe digitale și chiar o formă de economie fără numerar. Proiectul se baza pe principiile cierneticii, o știință care studiază modul în care sistemele se autoreglează prin feedback. Deși inițial respinsă în URSS ca „pseudoștiință burgheză”, cibernetica a fost reabilitată în anii 1950 și a devenit fundamentul unor inițiative inovatoare precum OGAS. Ministerele și instituțiile statului au perceput rețeaua ca pe o amenințare directă. Un sistem centralizat de date ar fi redus controlul lor asupra informației și ar fi făcut inutile anumite structuri administrative. Într-un regim în care puterea era strâns legată de controlul informației, această perspectivă era inacceptabilă. Construirea unei rețele naționale de calculatoare necesita investiții masive în infrastructură, echipamente și personal specializat - resurse limitate în economia sovietică. În plus, unii economiști au criticat proiectul, considerându-l prea costisitor și riscant. O altă problemă majoră era că OGAS nu putea funcționa parțial. Sistemul necesita o reformă completă a modului de gestionare a economiei. Fără schimbări la nivel central, optimizările locale nu aveau sens. După cum observa un director de fabrică la acea vreme, orice ajustare a producției ar fi afectat întregul sistem de planificare, rigid și dificil de modificat. În anii 1970, proiectul a fost redus semnificativ. Au fost implementate doar sisteme informatice regionale sau sectoriale, dar visul unei rețele naționale integrate a fost abandonat treptat. Viktor Gluskov a continuat să susțină ideea până la moartea sa, în 1982, însă fără succes.

NOUTĂȚI DIN ... SECURISTAN.

 

NOUTĂȚI DIN … SECURISTAN

1. PNL intră în derivă și plătește finalmente pentru comportamentul politic reprobabil din regimurile Băsescu și Iohannis.

 PNL-ul s-a rupt! Nu este pentru prima dată după 1990, dar, acum, prieteni, treaba este mai gravă, deoarece, în acești ultimi 35 de ani, PNL-ul și-a pierdut pe drum și ideologia, atât de solidă în afirmare, „partid național și liberal”, dar s-au pierdut pe drum și liderii relevanți. Nu mai găsiți astăzi, la vârful PNL-ului, oameni care să fie asociați cu ideea de prestanță, de autoritate politică. De ce spun că s-a rupt? Pentru că n-a existat niciun document de rupere, de excludere, până în acest moment. E foarte simplu: dacă Ilie Bolojan, după discuțiile și manifestările foarte recente, rămâne, în perioada următoare, la șefia partidului, cei care i s-au opus sau i se vor opune vor fi eliminați. Atunci, aceștia vor forma alte grupări politice. Invers, dacă Bolojan va fi dat jos, eventual, imediat după învestirea guvernului Veștea, atunci Bolojan va pleca către un pol politic de opoziție, împreună cu USR-ul, alături de fidelii liberali pe care i-a strâns în timp, care, însă, vor fi mult mai puțini decât cei care au votat în favoarea lui zilele trecute. E de salutat un asemenea eveniment politic de rupere a PNL-ului? Clar că da! De ce? Pentru că, în guvernările Băsescu și Iohannis, PNL a jucat rolul parazitului politic care s-a îndestulat în urma acceptării și susținerii tuturor porcăriilor pe care cei doi președinți, de tristă amintire, le-au săvârșit! Așadar, puteți concluziona că, acum, liberalii sunt la momentul (tardiv, oricum) al necesarului decont.

 Ce ar fi de comentat, după ședința recent a PNL? Lătratul strident al „buldogului” Vasile Blaga, în calitatea sa de emblemă a securiștilor vechi, aciuați în politică de 35 de ani, care, acum, acești securiști își exersează limbile pe dosul grăsuț al lui Ilie Bolojan. Ar mai fi de reamintit, după ședință, curajul (exprimat destul de timid și, clar, tot tardiv) al unor oameni politici care, până ieri, își uitaseră menirea: Gorghiu, Pauliuc, Thuma, Petcu, Predoiu, Rareș Bogdan; acesta din urmă are, în plus, meritul că s-a exprimat și public contra lui Ilie Bolojan, în fața presei, înaintea ședinței. Aceștia, și încă câțiva, au reușit, finalmente, să treacă peste șantajele țintite asupra lor. Ce să zic? Nu este puțin lucru în SECURISTAN! În fine, rețineți (sau dacă nu, neapărat să le căutați, dacă nu le-ați văzut) imaginile cu fețele celor ce au mai rămas alături de Bolojan la finalul ședinței, mulți dintre ei necunoscuți publicului. Mulți dintre noi, pur și simplu, nu știm cine sunt acești oameni. Atât de multă treabă au făcut în politică! Fețele lor exprimau faptul că ei știau că fac o prostie, știau că sunt parte dintr-un simulacru ce le va rupe partidul, dar umili, înghițind în sec, palizi, cu ochii bulbucați, și-au acceptat rolul, în tot acest cortegiu funerar al lui Bolojan. Imaginea este lugubră, ba chiar și grețoasă. Există, însă, un adevăr în spatele acestei imagini: ȘANTAJUL! Cei din spatele lui Bolojan sunt puternic șantajați. Desigur că nu trebuie să vă stârnească mila sau compasiunea, deoarece cu toții au fapte reprobabile serioase la activ. Atunci când au fost aleși în BPN, această structură de conducere a PNL, tocmai astfel au fost selecționați: care a furat din banii statului, care are dosar de informator la Securitate, care mai ține vreo 2-3 amante pe lângă nevastă, care e LGBT-ist nedeclarat și așa mai departe. Puteți să vă închipuiți: orice este de șantajat la adresa lor, este oaste de strânsură prin șantaj. În final vă spun, referitor la PNL: să nu uitați că susținătorii de bază ai lui Bolojan sunt numiții Kovesi și Coldea, adevărații stăpâni ai dosarelor de șantaj, care știu bine să acționeze pe post de brute atunci când e cazul, iar, acum, este un astfel de caz la PNL.

2. Ilie Bolojan, în epicentrul unei duble fracturi:

 Pe scurt, o fractură în propriul partid, provocată de el și în care apele se despart, și nu este deloc exclusă ruperea PNL. O a doua fractură, la fel de gravă, s-a declanșat între același Ilie Bolojan și președintele numit (pentru cunoscători), Nicușor Dan. Este un adevărat balamuc politic. Iar efectele, pe multiple planuri, le vom vedea în curând. Până atunci însă, să încercăm să le anticipăm. Pentru prima dată în istorie, PNL acționează în Parlament pentru a bloca numirea unui premier al propriului partid. Au mai avut loc incidente în cazul lui Florin Câțu, dar în niciun caz de o asemenea natură. La PSD însă, există două precedente care au descalificat pentru o bună perioadă de timp acest partid: Mihai Tudose și Sorin Grindeanu. Decapitarea propriului premier sau împiedicarea unui candidat de premier de a se prezenta cu succes în Parlament reprezintă mișcări politice de tip sinucigaș. Operație care se va deconta pe termen lung, chiar după ce Ilie Bolojan nu va mai fi nici președinte de partid, nici președinte de Senat. A doua operație, în care din nou Bolojan se află în epicentru, este declanșată de Nicușor Dan și gestionată în mod dezastruos de premierul demis prin votul Parlamentului. Președintele numit, Nicușor Dan, forțat de împrejurări să devină „jucător”, a comis un gest unic în analele bătăliilor politice din România. A numit peste capul partidului, nici măcar consultându-l sau anunțându-l pe liderul acestuia, un candidat de premier liberal. Și nu unul oarecare. Un vicepreședinte al partidului, un lider politic cu vechime, experimentat și care niciodată până în prezent nu a devenit, precum mulți alții, controversat. Împins în arenă, acesta este pus în situația să lupte. Lupta lui Adrian Veștea a început în condiții stranii și confuze. El a fost informat cu patru zile mai devreme de momentul în care s-a aflat oficial că Nicușor Dan îl va desemna premier și, având rezervele sale față de Ilie Bolojan, a omis să îl informeze de acest lucru pe președintele partidului. Sau pe alți colegi din stafful PNL. A doua situație pe care a creat-o - o greșeală, cum se spune în tenis, neforțată - este că a mai făcut două afirmații care se pot lăsa cu consecințe. Prima, că în calitate de premier va îndeplini programul lui Ilie Bolojan. Dacă programul era atât de bun, cum Dumnezeu s-a ajuns într-o asemenea criză, soldată în final prin demiterea premierului? Este limpede că Adrian Veștea săvârșește o gravă eroare politică, anunțând că va călca pe urmele lui Bolojan. A doua mișcare greșită este că anunță din start că va refuza să facă o alianță cu PSD în vederea creării unei majorități parlamentare. Ori, fără o asemenea alianță, nu are nicio șansă, chiar dacă va beneficia în totalitate de sprijinul PNL. Dincolo însă de aceste considerații, care rămân în picioare și își vor produce efectele în zilele următoare, PNL se confruntă cu o situație de fapt mult mai gravă decât cea generată de numirea drept candidat de premier a unei persoane pe care președintele partidului o refuză cu vehemență. Adrian Veștea este, până una alta, nu numai un politician fără pată, nu numai o persoană ajunsă pe merit în stafful de conducere al partidului, ci și un lider apreciat nu numai de ceilalți vicepreședinți, ci și, sau mai ales, de edilii locali. Se petrece sub ochii noștri un fenomen extrem de interesant pe care unii analiști l-au anticipat. Ridicarea liderilor locali, a edililor locali, a primarilor și a președinților de consilii județene împotriva administrației centrale. Este un fenomen care are loc la nivel național și care, în final, a condus la moțiunea de cenzură de succes împotriva lui Ilie Bolojan. Ea a avut loc sub presiunea administrațiilor locale, în special a primarilor, care, la rândul lor, s-au aflat sub presiunea cetățenilor. Acum asistăm la același fenomen în interiorul Partidului Național Liberal. Admitând prin absurd că Ilie Bolojan va încerca, așa cum a amenințat, să îl dea afară din partid pe Adrian Veștea - execuție pentru care ar fi silit să convoace congresul partidului -, el va pierde spectaculos și la scenă deschisă, întrucât de partea lui Adrian Veștea vor fi cei mai mulți primari și președinți de consilii județene, nemulțumiți de modul în care Ilie Bolojan a gestionat treburile statului și ale administrațiilor locale, și mai puțin din partizanat politic în raport cu premierul desemnat. Într-un discurs altfel extrem de interesant și, în fine, suficient de curajos și de incisiv, Rareș Bogdan a comis totuși o gravă eroare, afirmând că, indiferent de starea de nervozitate existentă, partidul nu se va rupe. Ba se va rupe, și fisurile se văd deja. Și încă la vârf. O majoritate a vicepreședinților partidului, la vot deschis, s-a plasat de partea lui Adrian Veștea. Și un număr constituind o masă critică de membri ai staffului restrâns al partidului.

 Pentru Ilie Bolojan, începutul sfârșitului a început atunci când, în urma greșelilor grave pe care le-a săvârșit, a aroganței dovedite și a lipsei de empatie față de cetățeni, a fost demis prin moțiune de cenzură. În curând va avea loc repriza a doua a acestui meci politic, în care Bolojan va pierde covorul de sub picioare și, din păcate pentru PNL, partidul se va scinda. O parte urmând să se alieze - poate chiar să fuzioneze - cu USR, formând un partid prezidențial. Ceea ce va mai rămâne din PNL, pentru a supraviețui, va trebui să se sprijine pe Adrian Veștea, fie în situația în care acesta va câștiga, fie în situația în care acesta nu va primi voturile necesare în Parlament și inevitabil partidul va deveni prizonierul PSD.

3. De ce nu se spune că România va colapsa economic în câteva luni dacă nu trece de Parlament un guvern legitim?!

 România a ajuns, în 2026, să fie de facto și să fie considerată bolnavul Uniunii Europene din punct de vedere economic. România este un stat bogat în resurse naturale care nu sunt accesibile țărilor din Occidentul european, resurse naturale pe care asasinii economici internaționali le vânează demult, iar acum, în decursul guvernării Bolojan, trebuiau să și desăvârșească opera: să preia aceste resurse, dacă se poate pe gratis, dacă nu, pe bani mărunți. În același timp, toți suntem la curent cu amenințarea agențiilor internaționale de rating financiar, care ne pot duce peste noapte la categoria „junk”, acolo de unde vom mai ieși, prieteni, doar după ce vom fi bine devalizați de resursele naturale despre care vă vorbeam mai devreme. De ce nu se spune public că România este într-o asemenea situație? Cine să spună? Bolojan, care ar trebui să o facă, în calitate de premier, nu poate, pentru că el este chiar cel pus la volanul prăbușirii României. Nicușor Dan, pe de altă parte, președintele României, nu o afirmă, pentru că dacă ar afirma-o, ar anula și bruma de credibilitate externă pe care o mai avem. Liderii politici să o facă? Păi ei sunt co-autorii. Unii au făcut-o din prostie, alții din lăcomie, mulți au fost șantajați ca să facă așa ceva sau să tacă, nearătând situația disperată din punct de vedere economic. Banca Națională a României nu poate, pentru că este complice; da, am înțeles că printr-un consilier secundar, terțiar, Mugur Isărescu, mai dă câte un semnal de responsabilitate, din când în când, dar asta doar ca să nu se spună că nu face nimic. Să vă explice analiștii economici la televizor? Nu pot, pentru că nu vor mai fi primiți să se exprime public și nu-și vor mai lua banii. Așa că să fiți convinși de următorul lucru: ne despart doar câteva săptămâni de un moment de prăbușire economică, venită, în principal, din cauza scăderii drastice a consumului la nivel național, deoarece consumul a fost singurul motor al așa-zisei creșteri economice, în ultimii ani. Din cauza creșterii taxelor, a inflației, a scăderii puterii de cumpărare, toate desăvârșite de către guvernarea Bolojan, să pricepeți că am intrat, deja, într-o spirală a decăderii economice bruște, spirală dublată, în paralel, de retragerea intempestivă a unor fluxuri financiare internaționale importante care existau în România, care sunt trase de pe piața românească.

 Nu vă amăgiți. Guvernul Veștea sau oricare altul nu poate rezolva situația în niciun caz. Dar un nou guvern învestit, care ar avea toate drepturile, poate demara schimbarea direcției de involuție a României, poate negocia în mod legitim amânări de verdicte financiare negative, dar și amânări de plăți pe piețele financiare. Un asemenea guvern ar putea câștiga timp, în care interval am putea avea șansa să construim, dacă avem și noroc, niște parteneriate geo-economice care să ne poată salva la limită de un dezastru economic și, astfel, să reușim să nu avem soarta Greciei, cu precizarea, prieteni, că, în cazul României, căderea va fi mult multiplicată față de căderea grecească. De fapt, ca să aveți o imagine realistă: de căzut cu siguranță vom cădea. Se pune problema doar câte etaje anume vom cădea și dacă ne mai putem opri decăderea între etaje înainte să ne facem praf.

ISTORIA BISERICII - PARTEA A OPTA.

 

ISTORIA BISERICII - PARTEA A OPTA

69. De la Comodus până la Constantin (anii 180-313):

 Sub succesorii lui Aurelius, creştinismul s-a bucurat de o relativă odihnă şi linişte. Depravarea lui Comodus a fost folosită pentru a sprijini interesele creştinilor după îndelungile lor suferinţe sub domnia tatălui său, iar domnia scurtă a mai multor împăraţi nu le-a lăsat timp să lupte împotriva înaintării creştinismului. În puţin mai mult de un secol, de la ascensiunea lui Comodus până la cea a lui Diocleţian, peste douăzeci de împăraţi au trecut rapid, ca nişte umbre, pe scena tragică a palatului imperial. Vechiul imperiu ajunsese să fie cucerit de aventurieri sau să fie darul precar al unor soldaţi nelegiuiţi. Un lung şir de aventurieri militari, deseori străini de numele, rasa şi limba Romei - africani, pirineeni, arabi şi goţi - au apucat pentru scurt timp sceptrul lumii. Schimbarea suveranului era aproape de fiecare dată şi o schimbare de dinastie, sau, printr-un fel de fatalitate ciudată, fiecare încercare de a stabili o succesiune ereditară a eşuat din cauza viciilor sau imbecilităţii generaţiei următoare. Astfel, creştinii au avut cam o sută de ani de relativă odihnă şi pace. Au fost, fără-ndoială, multe cazuri de persecuţii şi martiriu în acea perioadă, dar asemenea cazuri erau mai curând rezultatul ostilităţii personale a unor indivizi decât o politică sistematică a guvernului împotriva creştinismului. Obiectivul de maximă prioritate a fiecărui împărat era acela de a-şi asigura tronul mult contestat, astfel încât nu au avut timp să se dedice suprimării creştinismului sau pentru a aduce schimbări sociale şi religioase în imperiu. Astfel, marele Cap al bisericii, care este şi cap peste toate lucrurile bisericii, a făcut ca slăbiciunea şi nesiguranţa tronului să fie, în direct, mijlocul prin care biserica să se poată întări şi prospera. Dar, deşi domnia lui Comodus a fost, în general, favorabilă progresului creştinismului, a fost totuşi o situaţie remarcabilă de persecuţie pe care trebuie să o notăm.

 Apolonius, un senator roman cunoscut ca învăţat şi filozof, era un creştin sincer. Mulţi dintre nobilii Romei, împreună cu familiile lor, au îmbrăţişat creştinismul în acea vreme. Senatul roman s-a simţit lezat de asemenea schimbări. Se presupune că aceasta a dus la acuzarea lui Apolonius înaintea magistratului. Magistratul i-a cerut prizonierului său, Apolonius, să răspundă pentru credinţa lui înaintea senatului şi a tribunalului. El s-a conformat şi a mărtutisit cu mult curaj credinţa lui în Hristos, ceea ce, printr-un decret al senatului, a făcut ca el să fie decapitat.

 Imediat după moartea lui Comodus, Pertinax a fost ales de senat să ocupe tronul, dar după o domnie scurtă, de numai şaizeci de zile, a fost ucis într-o răzmeriţă. A urmat un război civil, şi, în cele din urmă, Septimius Severus a obţinut puterea suverană în Roma.

Creştinismul sub domnia lui Septimus Severus - anii 194-210:

 În prima parte a domniei lui Septimus Severus, el a fost favorabil creştinilor. Un sclav creştin, numit Proculus, a fost acela prin care împăratului i-a fost redată sănătatea, el fiin cel care l-a uns cu untdelemn. Acea vindecare remarcabilă - fără-ndoială ca răspuns la rugăciune - a făcut ca, în ochii lui Severus, creştinii să capete favoare. Proculus a primit o poziţie onorabilă în familia imperială şi o doică creştină a fost angajată pentru a forma caracterul tânărului prinţ. El i-a protejat de indignarea poporului pe mai mulţi bărbaţi şi femei care îmbrăţişaseră creştinismul. Dar, vai! toată acea favoare arătată creştinilor a fost numai rezultatul împrejurărilor locale, pentru că legile au rămas aceleaşi şi persecuţii violente împotriva lor au izbucnit în diferite provincii.

Persecuţiile sub Severus - anul 202:

 Până în al zecelea an al domniei lui, ferocitatea nativă a minţii lui întunecate şi neînduplecate nu s-a manifestat împotriva creştinilor. În 202, după întoarcerea lui din est, unde câştigase mari victorii şi, fără-ndoială, îi crescuse mult mândria, el şi-a ridicat mâna şi a îndrăznit să oprească înaintarea creştinismului, a carului evangheliei. El a dat o lege prin care, sub ameninţarea unor pedepse severe, interzicea ca vreunul din supuşii lui să devină iudeu sau creştin. Această lege a stârnit o persecuţie aprigă împotriva celor recent convertiţi şi a creştinilor în general şi i-a stimulat pe vrăjmaşii creştinilor la tot felul de violenţe. De la creştinii mai fricoşi guvernatorii venali au stors mari sume de bani ca preţ pentru pace. Această practică la care se pretau unii pentru a-şi salva viaţa şi libertatea a fost denunţată vehement de alţii. Cei mai zeloşi considerau că era degradant pentru creştinism şi că era o josnică târguială cu speranțele şi gloriile martiriului. Totuşi, persecuţia nu pare să fi fost generalizată. Ea a lăsat cele mai adânci urme în Egipt şi în Asia. La Alexandria, Leonides, tatăl renumitului Origen, a suferit martiriul. Tinerii din şcoli care primeau o educaţie creştină erau supuşi la torturi grele şi unii din profesorii lor au fost luaţi şi arşi. Tânărul Origen s-a distins prin lucrările lui. El dorea să urmeze calea tatălui său, şi mai curând căuta cununa de martir, decât dorea să scape. Dar tocmai în Africa, firul argintiu al harului minunat al lui Dumnezeu s-a evidenţiat cel mai mult prin răbdarea cerească şi curajul sfinţilor în suferinţă. Să dăm câteva detalii.

Persecuţia în Africa:

 Istoricii spun că în nicio altă parte a Imperiului roman nu a prins creştinismul rădăcini mai adânci şi mai permanente decât în provincia Africa. Tipul de creştin african era ceva net diferit de tipul numit egiptean. Primii erau sinceri şi plini de zel, iar cei din urmă visători speculativi influenţaţi de filozofia platonică. Tertulian era din această perioadă şi este un exemplu clar al acestei diferenţe, dar vom spune despre aceasta ceva mai încolo. Vom remarca câţiva dintre martirii din Africa.

Perpetua şi tovarăşii ei:

 Dintre cei care au fost arestaţi şi martitirizaţi în Africa în perioada acestei persecuţii, Perpetua şi tovarăşii ei ocupă un loc deosebit în toate istoriile. Istoria martiriului lor nu numai că este marcată de adevăr ci şi abundă în cele mai alese manifestări ale afecţiunilor naturale. Aici vedem o frumoasă îmbinare a celor mai alese sentimente şi puternice afecţiuni, pe care creştinismul le recunoaşte ca având drepturi depline şi le face chiar şi mai adânci şi mai tandre, dar totuşi sacrifică totul pe altarul dăruirii pentru Acela care a murit pentru noi. „Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine,” cum spune credinţa care şi-a însuşit aceasta (Gal. 2.20). La Cartagina, în anul 202, trei tineri Revocatus, Saturninus şi Secundulus, şi două tinere, Perpetua şi Felicitas, au fost arestaţi, toţi fiind cateheţi - adică în pregătire pentru botez şi comuniune. Perpetua era dintr-o familie bună, bogată şi nobilă, avea o educaţie liberală şi era căsătorită onorabil. Avea aproximativ douăzeci şi doi de ani şi era o mamă, având pruncul la sân. S-ar părea că toată familia ei era creştină, cu excepţia bătrânului ei tată, care era încă păgân. Nu se spune nimic despre soţul ei. Tatăl ei o iubea foarte mult şi îi era groază de ruşinea pe care suferinţele ei ar fi adus-o asupra familiei. Astfel, ei îi sta înainte nu numai moartea în cea mai înfricoşătoare formă a ei, ci şi cele mai sacre legături naturale. Când a fost adusă înaintea persecutorilor ei, tatăl ei a venit şi a îndemnat-o să se dezică şi să spună că nu era creştină. Atunci ea, arătând spre un vas, i-a răspuns calm: „Tată, pot spune oare despre acesta că este altceva decât un vas?” „Nu,” i-a răspuns el. „Nici eu nu pot spune altceva decât că sunt creştină”. Tânăra creştină a fost botezată la câteva zile după aceea. Deşi erau sub pază, încă nu erau încă în închisoare, dar, la puţin timp după aceea, au fost aruncaţi în beci. „Atunci,” spune ea, „am fost ispitită şi am fost îngrozită pentru că niciodată nu mai fusesem într-un asemenea întuneric. Ce zi groaznică! Căldura excesivă din cauza numărului mare de persoane înghesuite, tratamentul dur al soldaţilor şi, în final, neliniştea pentru copilul meu, m-au făcut să mă simt nenorocită”. Diaconii au reuşit totuşi, în schimbul banilor, să obţină pentru prizonierii creştini condiţii mai bune de detenţie, separaţi de criminalii de drept comun - asemenea avantaje puteau fi de obicei obţinute de la temnicerii venali. Perpetua a fost înviorată fiindu-i adus copilul, pe care l-a pus la sânul ei, exclamând: „Acum închisoarea a devenit un palat pentru mine!” După câteva ziele a venit zvonul că prizonierii urmau să fie anchetaţi. Tatăl, foarte tulburat, s-a grăbit să-şi vadă fiica. „Fiica mea,” a spus el, „fie-ţi milă de perii mei albi, fie-ţi milă de tatăl tău, dacă mai sunt vredinc să mă numeşti tată. Dacă te-am crescut până în floarea vârstei, dacă te-am preferat pe tine mai mult decât pe toţi ceilalţi fraţi ai tăi, nu mă face de ruşine înaintea oamenilor! Uită-te la copilul tău, la fiul tău, care, dacă vei muri, nu va supravieţui mult timp. Dacă mori aşa niciunul dintre noi nu va mai avea curaj să mai spună un cuvânt”. Spunând aceste cuvinte, el i-a sărutat mâinile şi s-a aruncat la picioarele ei, rugând-o cu cuvinte de dor şi cu multe lacrimi. Dar, deşi era foarte impresionată şi îndurerată la vederea tatălui ei şi a afecţiunii lui puternice pentru ea, totuşi ea a rămas calmă şi fermă şi a fost în principal preocupată de binele sufletului lui. „Perii albi ai tatălui meu,” a spus ea, „mă fac să fiu îndurerată, când mă gândesc că familia mea nu se bucură de martiriul meu. Când acesta va avea loc”, i-a spus ea, „când mă voi înfăţişa înaintea tribunalului, totul depinde de voia lui Dumnezeu, pentru că nu prin puterea noastră ne ţinem, ci numai prin puterea lui Dumnezeu”. Când a venit ceasul hotărâtor, ultima zi a procesului, era adunată o mare mulţime. Bătrânul tată s-a înfăţişat încă odată pentru a încerca, cu acea ultimă ocazie, să înfrângă hotărârea fiicei sale. Atunci el a adus şi pruncul în braţele lui şi a stat înaintea ei. Ce moment! Ce spectacol! Bătrânul ei tată, cu perii albi, pruncul ei, ca să nu spunem nimic mai mult de situaţiile atât de stânjenitoare! Ce apel la o fiică şi la inima unei tinere mame! „Fie-ţi milă de perii albi ai tatălui tău,” a spus guvernatorul, „fie-ţi milă de copilul tău, şi oferă sacrificii pentru binele împăratului!” Astfel a stat ea înaintea tribunalului, înaintea mulţimii adunate, înaintea zecilor de mii din cer şi înaintea oştilor iadului. Perpetua a rămas calmă şi fermă. Ca Avraam în vechime, tatăl celor credincioşi, ochii ei erau îndreptaţi nu spre fiul ei, ci spre Dumnezeul învierii. După ce şi-a încredinţat copilul mamei sale şi fratelui său, ea a spus: „Nu pot face aceasta”. „Eşti creştină?” a întrebat el. „Da, sunt creştină,” a răspuns ea. Soarta ei era atunci hotărâtă. Ei au fost toţi condamnaţi să fie o distracţie crudă pentru soldaţi şi mulţime într-o luptă cu fiarele sălbatice, tocmai de ziua de naştere a tinerei Geta. Ei s-au întors în beci bucurându-se că li s-a dat favoarea de a mărturisi şi a suferi astfel pentru Iisus. Temnicerul Pudas a fost convertit prin intermediul purtării liniştite a prizonierilor săi. Când au fost conduşi la amfiteatru, martirii aveau o înfăţişare plină de pace şi de bucurie. Potrivit obiceiului la Cartagina, bărbaţii erau îmbrăcaţi în roşu ca preoţi ai lui Saturn, iar femeile în galben ca preotese ale lui Ceres, dar prizonierii s-au opus la asemenea procedee, spunând: „Am venit aici pentru că aşa am ales noi, ca să nu ne fie luată libertatea şi ne dăm viaţa ca să nu fim forţaţi la asemenea urâciuni”. Păgânii au recunoscut justeţea cererii lor şi au cedat. După ce s-au sărutat cu un sărut al dragostei creştine, având speranţa sigură că se vor revedea „afară din trup şi cu Domnul”, ei au înaintat pe scena morţii în haine simple. Spectatorii au auzit lauda adusă lui Dumnezeu. Perpetua a cântat un psalm. Bărbaţii au fost daţi leilor, urşilor şi leoparzilor, iar femeile au fost împunse de o vacă întărâtată. Dar toţi au fost rapid scăpaţi de suferinţele lor prin sabia unui gladiator şi au intrat în bucuria Domnului lor.

 Interesanta naraţiune, care este prezentată aici într-o formă prescurtată, se spune că ar fi fost scrisă chiar de mâna Perpetuei şi are un aer de autenticitate şi realitate care o recomandă respectului şi încrederii pentru toate timpurile. Dar principalul nostru obiectiv a fost acela de a le prezenta cititorilor o imagine vie, în care se îmbină în mod frumos multe din cele mai alese trăsături ale credinţei creştine cu cele mai calde sentimente creştine şi ca să învăţăm să nu fim nişte cârtitori ci să suferim toate lucrurile pentru Hristos, astfel încât harul Lui să strălucească şi credinţa noastră să triumfe şi Dumnezeu să fie glorificat.

 La câţiva ani după aceste evenimente, Severus şi-a îndreptat atenţia spre Britania, unde romanii pierduseră teren. Împăratul, conducând o armată foarte puternică, i-a împins înapoi pe băştinaşii Caledoniei şi a recâştigat ţara la sud de zidul lui Antoninus, dar a pierdut atât de multe trupe în bătăliile succesive pe care a trebuit să le poarte încât nu a găsit potrivit să încerce să-şi extindă cuceririle dincolo de acel hotar. Simţind că i se apropia sfârşitul, el s-a retras la York, unde a murit în scurt timp, în al optesprezecelea an al domniei lui, în anul 211.

Poziţia schimbată a creştinismului:

 După moartea lui Septimius Severus - cu excepţia scurtei domnii a lui Maximin - biserica s-a bucurat de oarece pace până la domnia lui Decius, în anul 249. Dar, în timpul favorabil al domniei lui Alexandru Severus, a avut loc o schimbare importantă în relaţia creştinismului cu societatea. Împăratul a fost sub influenţa mamei sale, Mamaea, pe care Eusebius o descrie ca fiind „o femeie care se distingea prin evlavia şi religia ei”. Ea a trimis să fie adus Origen, despre a cărui faimă auzise multe, şi de la el a învăţat ceva din evanghelie. După aceea, ea a fost favorabilă creştinilor, dar nu prea există dovezi că şi ea a fost creştină. Alexandru avea o dispoziţie religioasă. În casa lui erau mulţi creştini şi episcopii erau primiţi la curtea lui şi recunoscuţi ca având funcţii oficiale. Deseori el folosea cuvintele Mântuitorului: „cum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” (Luc. 6.31) şi le avea înscrise pe zidurile palatului său şi în alte clădiri publice. Dar el era aproape de toate religiile, şi, pe acest principiu, a acordat un loc şi creştinismului în sistemul lui eclectic.

Primele clădiri publice pentru adunările creştine:

 Acum apare pentru prima oară un aspect important în istoria bisericii, care demonstrează cum s-a schimbat poziţia ei în Imperiul roman: în timpul domniei acestui prinţ bun au fost ridicate primele clădiri publice pentru adunările creştinilor. O împrejurare cu privire la un teren din Roma a făcut să se arate spiritul împăratului şi influenţa şi puterea crescândă a creştinilor. Acel teren considerat comun a fost ales de o adunare ca loc pentru a construi o biserică, dar breasla băcanilor a reclamat că ceruse acel teren mai înainte. Cazul a fost judecat de împărat şi el le-a dat terenul creştinilor pe considerentul că este mai bine ca să fie consacrat închinării către Dumnezeu, în orice formă, decât să aibă o utilizare profană şi nedemnă. Clădiri publice numite biserici creştine au început să fie construite în diferite locuri în imperiu. Păgânii nu au fost niciodată capabili să înţeleagă de ce creştinii nu aveau nici temple, nici altare. Până atunci adunările lor religioase fuseseră ţinute privat. Chiar şi iudeii aveau sinagoga publică, dar locul unde se strângeau creştinii nu se remarca prin vreo clădire deosebită. Casele particulare, catacombele şi cimitirele găzduiau strângerile lor paşnice. Strângerile lor, care, în vremurile de necaz, erau secrete - aceasta şi ca măsură de siguranţă -, au încetat să mai aibă acel caracter privat. Pe de altă parte, trebuie să remarcăm faptul că acel caracter secret al strângerilor lor a fost deseori folosit împotriva lor. Am văzut mai înainte că păgânii nu puteau înţelege o religie fără templu şi că au fost cu uşurinţă convinşi că acele strângeri private şi misterioase, care păreau a evita lumina zilei, erau numai pentru lucruri din cele mai rele. Situaţia exterioară a creştinismului se schimbase într-un mod minunat, dar vai! după cum vom vedea curând, acele schimbări nu erau în favoarea sănătăţii spirituale şi creşterii sănătoase. S-a ajuns să fie edificii cunoscute în care se strângeau creştinii, clădiri ale căror uşi erau larg deschise pentru toţi oamenii. Creştinismul a ajuns să fie recunoscut ca una din numeroasele forme de închinare pe care guvernul le permitea, dar toleranţa faţă de creştini în acea perioadă a ţunut numai de dispoziţia favorabilă a lui Alexandru. Legile impreriului nu au fost schimbate în favoarea creştinilor, astfel încât acea perioadă de pace a luat sfârşit la moartea împăratului. Soldaţii demoralizaţi, care nu au putut suporta disciplina pe care împăratul voia să o reinstituie, au făcut o conspiraţie împotriva lui şi l-au ucis pe tânărul împărat la vârsta de numai douăzecişinouă de ani, în al treisprezecelea an al domniei lui.

Modul în care a lucrat Domnul faţă de cler:

 Abia ce au ajuns să construiască biserici şi episcopii să fie primiţi la curte, că mâna Domnului s-a şi întors împotriva lor. A fost aşa: Maximin, un ţăran trac grobian, a ajuns pe tronul imperial. El fusese cel puţin instigatorul, dacă nu şi făptuitorul, asasinatului virtuoslui Alexandru. El şi-a început domnia ucigându-i pe toţi prietenii vechiului împărat. El îi socotea vrăjmaşi pe cei care fuseseră prietenii împăratului de dinainte. El a poruncit să fie ucişi episcopii, în special cei care fuseseră prieteni intimi cu Alexandru. Răzbunarea lui s-a abătut, mai mult sau mai puţin, asupra tuturor claselor de creştini, dar în mod special a lovit clerul. Totuşi ei au suferit nu pentru că erau creştini, ci din cauza poziţiei pe care ajunseseră să o aibă în lume. Ce poate fi mai trist decât această reflecţie? Cam în acelaşi timp, cutremure nimicitoare în diferite provincii au făcut să se reaprindă mânia populară împotriva creştinilor în general. Sub un asemenea împărat, furia poporului a rămas neînfrânată şi a fost chiar încurajată de guvernatori ostili, care au ars bisericile abia zidite şi i-au persecutat pe creştini. Dar, din fericire, domnia crudă a fost de scurtă durată, pentru că împăratul a ajuns de nesuferit oamenilor. Armata s-a răzvrătit şi l-a ucis în al treilea an al domniei lui, aşa că au venit din nou vremuri mai favorabile pentru creştini.

 Domniile lui Gordian, între 238 şi 244, şi cea a lui Filip, între 244 şi 249, au fost prietenoase bisericii. Dar, în repetate rânduri am văzut că, după un guvern favorabil creştinilor, a venit unul care i-a oprimat. Aşa a fost şi atunci. Sub patronajul şi zâmbetele lui Filip, biserica din Arabia s-a bucurat de multă prosperitate în exterior, dar aceea a fost în ajunul unei persecuţii mai grozave şi mai generale decât vreo alta prin care mai trecuse până atunci. Una din cauzele care au contribuit la aceasta a fost absenţa creştinilor de la ceremoniile naţionale care, în anul 247, au comemorat o mie de ani de la întemeierea Romei. Jocurile au fost organizate de Filip cu o splendoare nemaiîntâlnită. Dar, din vreme ce împăratul era favorabil creştinilor, ei au scăpat de furia preoţilor păgâni şi a mulţimii. Creştinii ajunseseră să fie recunoscuţi de stat ca fiiind o organizaţie, şi, oricâtă grijă ar fi avut ei să nu se amestece în facţiunile politice sau în festivităţile populare ale imperiului, ei au ajuns să fie consideraţi ca fiind inamicii prosperităţii imperiului şi cauza tuturor calamităţilor. Ajungem la o schimbare a guvernării, la o guvernare care a adus necaz asupra întregii biserici a lui Dumnezeu.

Persecuţia generală sub Decius:

 În anul 249, Decius l-a învins pe Filip şi a ocupat tronul. Domnia lui se remarcă în istoria bisericii prin prima persecuţie generală. Acest împărat a fost împotriva creştinismului şi zelos pentru religia păgână. El era hotărât să încerce exterminarea totală a creştinilor şi să readucă religia păgână la gloria ei de mai înainte. Una din primele măsuri pe care le-a luat a fost aceea de a da edicte către guvernatori pentru aplicarea cu toată forţa a vechilor legi împotriva creştinilor. Li s-a poruncit, în caz de nesupunere fiindu-le ameninţată chiar viaţa, să-i extermine cu desăvârşire pe creştini sau, prin torturi, să-i facă să se întoarcă la religia părinţilor lor. Din vremea lui Traian exista un ordin imperial ca să nu fie căutaţi creştinii şi era şi o lege care nu permitea ca împotriva lor să fie aduse acuzaţii private, mai ales de servitorii lor - după cum am văzut în cazul lui Apolonius -, legi care, de obicei, până atunci, au fost respectate de vrăjmaşii bisericii, dar care în acea perioadă au fost neglijate. Autorităţile căutau creştini şi acuzatorii nu se expuneau niciunui reisc, iar mânia populară a ajuns atunci să fie luată ca dovadă oficială. În doi ani foarte mulţi creştini din toate provinciile romane au fost exilaţi, închişi, sau torturaţi până la moarte prin diferite metode. Această persecuţie a fost mai crudă şi mai groaznică decât oricare de mai înainte. Dar cel mai dureros lucru în acele scene sfâşietoare a fost slăbiciunea creştinilor înşişi, ca efect al confortului şi prosperităţii în lume.

Efectele caracterului lumesc în biserică:

 Cel care studiază istoria bisericii vede acum manifestându-se în mod cutremurător efectul pătrunderii lumii în biserică. Este o imagine tare tristă, dar trebuie să fie o lecţie de folos pentru cititorul creştin, deoarece ceea ce era atunci este şi acum, şi aşa va fi întotdeauna. Ceea ce nu a putut reuşi prin edicte sângeroase şi tirani cruzi, vrăjmaşul a realizat prin prietenia lumii. Aceast este vechea stratagemă a lui Satan. Şarpele cel viclean s-a dovedit mai periculos decât leul care răcneşte. Prin favoarea oamenilor mari, mai ales a împăraţilor, el a făcut clerul să fie fără grijă şi să bată palma cu lumea şi i-a înşelat prin linguşelile lumii. Creştinii ajunseseră să poată construi temple la fel ca şi păgânii şi episcopii lor erau primiţi la curtea imperială ca şi preoţii idolatri. Această relaţie nepotrivită cu lumea a subminat însăşi temelia creştinismului lor, fapt care s-a arătat în mod dureros atunci când furtuna violentă a persecuţiei a venit după o perioadă îndelungată de linişte şi prosperitate. În multe părţi ale imperiului creştinii s-au bucurat de o pace netulburată timp de treizeci de ani, fapt care a avut un efect defavorabil asupra bisericii în ansamblu. Ajunsese ca, la mulţi, să nu mai fie o credinţă puternică izvorâtă din convingere, cum a fost în primele două secole, ci să fie adevăruri pe care şi le însuşiseră printr-o educaţie creştină, aşa cum este în general în zilele noastre, într-o proporţie alarmantă. Aşa că persecuţia atât de violentă, care a izbucnit după atât de mulţi ani de linişte, nu se putea să nu ducă la o cernere a bisericilor. Atmosfera creştină ajunsese coruptă. Ciprian în vest şi Origen în est spun despre spiritul lumesc care se strecurase în biserică: de mândria, de luxul şi de poftele clerului şi de viaţa neglijentă şi neevlavioasă a poporului. Ciprian, episcop de Cartagina, spunea: „Dacă este înţeleasă cauza bolii, atunci se şi găseşte tratamentul pentru partea afectată. Domnul doreşte să încerce pe poporul Său, şi, din vreme ce regimul de viaţă prescris în mod divin a fost tulburat de îndelunga perioadă de pace, a fost trimisă o judecată divină pentru a-i restaura pe ai noştri care au căzut, şi, aş putea spune, au o credinţă adormită. Pentru păcatele noastre merităm mai rău, dar Domnul nostru cel plin de har a rânduit ca tot ceea ce se întâmplă să fie mai curând ca o încercare decât ca o persecuţie. Uitând ceea ce făceau credincioşii în timpul vieţii apostolilor şi ceea ce se cuvine să facă în orice timp, creştinii s-au preocupat cu pofta nesătulă de a-şi spori avuţia pământească. Mulţi episcopi, care prin învăţătură şi exemplul personal ar fi trebuit să-i îndrume pe alţii, şi-au neglijat chemarea divină pentru a se angaja în gestionarea problemelor lumii”. Aşa era starea lucrurilor în multe biserici, drept care nu trebuie să ne mirăm de ceea ce s-a întâmplat. Împăratul a poruncit cercetarea cu amănuntul a oricui era suspectat că nu s-ar conforma la închinarea naţională. Creştinilor li s-a cerut să se conformeze ceremoniilor religiei păgâne, şi, în caz că refuzau, urmau ameninţări, apoi torturi, pentru a-i obliga să se supună. Dacă tot rămâneau fermi, se aplica pedeapsa cu moartea, în special asupra episcopilor, pe care Decius îi ura cel mai mult. S-a format obieceiul ca, oriunde era executat groaznicul edict, să fie rânduită o zi în care toţi creştinii din localitate să se prezinte înaintea magistratului pentru ca să renunţe la religia lor şi să ardă tămâie pe altarul idolului. Înainte de acea zi de groază, mulţi au fugit în exil. Bunurile celor fugiţi au fost confiscate, iar lor li s-a interzis să se întoarcă, urmând să fie pedepsiţi cu moartea dacă se întorceau. Cei care rămâneau fermi, după repetate torturi, erau aruncaţi în închisoare, unde alte suferinţe şi foametea erau folosite pentru a le înfrânge hotărârea. Mulţi care au fost mai puţin fermi şi mai puţin credincioşi au scăpat fără a sacrifica cumpărând de la magistrat un certificat sau permiţând ca prietenii lor să cumpere certificat. Dar această practică nevredincă a fost condamnată de biserică, ea fiind considerată o abjurare tacită. Dionisos, episcop de Alexandria, descriind efectul groaznicului decret, spunea: „Mulţi cetăţeni de vază s-au conformat edictului. Unii au fost mânaţi de frică, alţii au fost forţaţi de prietenii lor. Mulţi au stat, palizi şi tremurând, nefiind gata nici să se supună ceremonialului idolatru, nici să reziste până la moarte. Alţii au îndurat torturile până la un anumit punct, apoi au cedat”. Acestea au fost unele dintre efectele triste şi ruşinoase ale relaxării generale în privinţa răului existent în lume. Totuşi, nu este potrivit ca noi, care trăim într-o epocă în care sunt multe libertăţi cetăţeneşti şi religioase, să spunem vorbe grele despre slăbiciunea celor care au trăit în acele timpuri sângeroase. Mai curând trebuie să simţim ruşinea lor ca propria noastră ruşine şi să ne rugăm ca să fim păziţi şi să nu cedăm atracţiilor lumii, indiferent sub ce formă s-ar prezenta ele. Dar, mulţumiri fie aduse Domnului, nu toţi au dezertat. Să privim pe scurt la aspectele strălucite.

Puterea credinţei şi devotamentului creştin:

 Acelaşi Dionisus ne spune că mulţi au stat ca nişte stâlpi pentru Domnul, fiind întăriţi prin El şi devenind martori minunaţi ai harului Său. Dintre aceştia amintim de un băiat de cincisprezece ani, numit Dioscurus, care a răspuns cu înţelepciune la toate întrebările şi a arătat statornicie când a fost torturat, până într-atât încât însuşi guvernatorul l-a admirat şi în final l-a eliberat, exprimând speranţa că înaintarea în vârstă avea să-l facă să-şi recunoască greşelile. O femeie care a fusese adusă la altar de soţul ei, a fost forţată să ardă tămâie de cineva care i-a ţinut mâna, dar a exclamat: „Nu eu am făcut aceasta, ci tu ai făcut-o!” Imediat după aceea ea a fost trimisă în exil. Într-un beci din Cartagina creştinii erau expuşi la căldură, foame şi sete pentru a fi forţaţi să se conformeze decretului, dar chiar văzând cu ochii moartea prin înfometare, au rămas neclintiţi în mărturisirea lui Hristos. Din închisoarea de la Roma, unde anumiţi martori au fost închişi aproximativ un an, Ciprian a primit următoarea mărturisire: „Ce sorţ mai glorios şi mai binecuvântat i-ar putea cădea omului decât acela ca, prin torturi şi teama de moarte, să-L mărturisească pe Domnul - decât ca, cu trupuri pline de răni şi cu duhul pe cale să plece, şi totuşi liber, să-L mărturisească pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu -, decât să fie părtaş suferinţelor lui Hristos şi în numele lui Hristos? Dacă încă nu ne-am vărsat sângele, suntem gata să-l vărsăm. Roagă-te deci, iubite Ciprian, ca Domnul să întărească zi de zi pe fiecare dintre noi, din ce în ce mai mult, cu puterea Lui, şi ca El, cel mai bun conducător, să-i conducă în final pe ostaşii Lui, pe care i-a disciplinat şi i-a încercat în tabăra periculoasă, pe câmpul de bătălie care le stă înainte, înarmaţi cu acele arme divine care nu pot fi nicicând înfrânte”. Printre victimele persecuţiei au fost Fabian, episcop al Romei, Babilas din Antiohia şi Alexandru din Ierusalim. Ciprian, Origen, Grigore, Dionisus şi alţi oameni de seamă au fost expuşi la torturi crude şi exil, dar au scăpat cu viaţă. Ura împăratului era îndreptată în special împotriva episcopilor. Dar, prin îndurarea Domnului, domnia lui Decius a fost una scurtă. El a fost ucis de goţi cam pe la sfârşitul anului 251.

Martiriul lui Ciprian în timpul domniei lui Valerian:

 Din vreme ce numele lui Ciprian este cunoscut de majoritatea cititorilor noştri şi este un nume foarte renumit pentru conducerea şi disciplina în biserică, este bine să remarcăm în mod special liniştea cu care acest părinte contempla perspectiva martiriului. El s-a născut la Cartagina cam prin anul 200, dar nu s-a convertit până prin 246. Deşi era matur ca vârstă, după convertire el avea prospeţimea şi ardoarea unui tânăr. El se distinsese ca profesor de retorică, iar apoi s-a distins ca un creştin serios şi devotat. El a fost curând promovat în funcţiile de diacon şi de presbiter, iar în 248 a fost ales episcop prin voinţa generală a poporului. Lucrările lui au fost întrerupte de persecuţia sub Decius, dar a rămas în viaţă până în 258. În dimineaţa zilei de 13 septembrie, un ofiţer cu nişte soldaţi a fost trimis de proconsul ca să-l aducă. Ciprian a ştiut că i se apropia sfârşitul. Cu cugetul împăcat şi cu o înfăţişare binedispusă, a ieşit fără a întârzia. Procesul lui a fost amânat o zi. Vestea despre arestarea lui a făcut să se strângă tot oraşul. Ai lui au stat toată noaptea în faţa casei ofiţerului în care el era găzduit. Dimineaţa el a fost condus la palatul proconsulului, înconjurat de o mare mulţime şi păzit de o gardă puternică. După puţin timp a apărut proconsulul. „Eşti tu Thascius Ciprian, episcopul a numeroşi oameni neevlavioşi?” a întrebat proconsulul. „Sunt,” i-a răspuns Ciprian. „Gândeşte-te bine,” i-a spus proconsulul. „Execută ordinele primite,” i-a răspuns Ciprian, „cazul nu mai admite dezbateri”. Guvernatorul s-a consultat cu consiliul lui, apoi a rostit sentinţa: „Thascius Ciprian, ai trăit mult timp în neevlavie şi ai strâns în jurul tău mulţi oameni implicaţi în aceeaşi conspiraţie rea. Te-ai arătat duşman atât al zeilor cât şi legilor impteriului. Împăraţi pioşi şi sfinţi s-au străduit zadarnic să te readucă la închinarea strămoşilor tăi. Din vreme ce ai fost principalul autor şi conducător al acestor practici vinovate, vei fi un exemplu pentru aceia pe care i-ai amăgit prin adunările tale nelegiuite. Vei ispăşi crima cu sângele tău”. „Lăudat fie Dumnezeu” a răspuns Ciprian, iar mulţimea de fraţi a exclamat: „Să fim şi noi martirizaţi împreună cu el!” Episcopul a fost dus pe un câmp din apropiere şi decapitat. Este remarcabil faptul că acel proconsul a murit la câteva zile după aceea, iar împăratul Valerian a fost învins anul următor şi luat prizonier de perşi, care l-au tratat cu dispreţ şi mare cruzime, aducând o ruşine fără precedent în analele Romei. Moartea nenorocită a multor persecutori a produs o impresie puternică asupra poporului şi i-a forţat pe mulţi să tragă concluzia că vrăjmaşii creştinismului erau vrăjmaşi ai cerului. Timp de aproape patruzeci de ani după acea persecuţie pacea bisericii nu a mai fost întreruptă în mod semnificativ, astfel încât putem trece peste acei ani pentru a ajunge la faza finală a conflictului dintre păgânism şi creştinism.

Starea generală a creştinismului:

 Înainte de a relata pe scurt persecuţia sub Diocleţian, ar fi bine să revedem istoria şi starea bisericii atunci când se apropia lupta finală. Dar, pentru a putea aprecia corect înaintarea şi starea creştinismului spre sfârşitul a trei secole, trebuie să vedem inamicii puternici cu care se confrunta.

Iudaismul. Am văzut cu câtva timp în urmă, în special în timpul vieţii apostolului Pavel, că iudaismul a fost primul mare vrăjmaş al creştinismului. De la început, creştinismul a avut de luptat cu prejudecăţile puternice ale credincioşilor şi cu răutatea necredincioşilor iudei. În regiunea unde s-a născut şi în orice loc unde a ajuns, creştinismul a fost urmărit de acest duşman neînduplecat. După moartea apostolilor biserica a avut mult de suferit pentru că a cedat presiunilor iudaice, creştinismul ajungând să fie remodelat după tiparele sistemului iudaismului. Vinul cel nou a ajuns să fie pus în burdufuri vechi.

Orientalismul. Spre sfârşitul primului secol şi începutul celui de-al doilea secol, creştinismul a fost nevoit să-şi găsească drumul printre multe elemente conflictuale ale filozofiei orientale. Primul ei conflict a fost cu Simon Vrăjitorul, după cum avem consemnat în Faptele apostolilor. Deşi era samaritean prin naştere, se presupune că el studiase la Alexandria mai multe religii din est. La revenirea în ţara lui natală, el s-a întors cu mari pretenţii că avea o cunoştinţă superioară şi puteri superioare şi i-a vrăjit pe cei din Samaria, dându-se drept cineva mare: „toţi, de la mic la mare îi dădeau atenţie spunând: Aceasta este puterea lui Dumnezeu, cea mare” (Fapte 8.9). Din această relatare despre Simon aflăm ce influenţă aveau asemenea oameni asupra minţilor celor ignoranţi şi superstiţioşi şi cu ce puteri grozave ale lui Satan, manifestate prin aceşti lucrători răi, s-a confruntat biserica de la început. El nu numai că îşi aroga „puterea lui Dumnezeu, cea mare”, ci combina în el şi celelalte perfecţiuni ale lui Dumnezeu. Scriitorii spun în general despre el că a fost capul unei oşti de impostori şi eretici. După ce a fost înfrânt în mod ruşinos de Petru, se spune că el a părăsit Samaria şi a călătorit în diferite ţări, alegându-i în special pe aceia la care nu ajunsese evanghelia. De atunci el a introdus în sistemul lui numele lui Hristos, lucrând astfel încât să creeze confuzie între evanghelie şi balsfemiile lui şi să încurce mintea oamenilor. Preferăm să nu mai vorbim despre magia şi lucrările lui miraculoase, nici despre teoriile lui despre coborârea lui din cer şi alte emanaţii, ci spunem doar că aceste lucrări s-au arătat, în special în Orient, o mare piedică pentru înaintarea evangheliei. Succesorii lui Simon, Cerentius şi Valentinus, au sistematizat teoriile lui atât de mult încât au devenit fondatorii gnosticismului, cu care s-a confruntat biserica în cel de-al doilea secol. Titulatura lor implică pretenţia de a avea o cunoştinţă superioară. Se consideră, în general, că la aceasta se referea Sf. Pavel când îl avertiza pe Timotei, fiul lui, împotriva „ştiinţei pe nedrept numite astfel”. Deşi probabil că o încercare de face o schiţă a acestui larg răspândit orientalism sau gnosticism nu ar fi potrivit în cadrul acestei scurte istorii, trebuie totuşi să le dăm cititorilor o oarece idee despre ce era el. Pentru un timp, acesta s-a dovedit cel mai formidabil adversar al creştinismului. Dar faptele şi învăţăturile evangheliei au biruit, iar gnosticismul a scăzut. Sub numele de gnostici pot fi cuprinşi toţi aceia care, în primele zile ale bisericii, includeau în sistemele lor filozofice cele mai evidente şi mai convenabile învăţături atât din iudaism cât şi din creştinism. Astfel, gnosticismul a devenit un amestec de filozofie orientală, iudaism şi creştinism. Printr-o confuzie satanică, frumuseţea simplă a evangheliei a fost distrusă, şi, pentru mult timp, în multe locuri, adevăratul caracter al evangheliei nu a fost cunoscut. A fost un plan subtil şi un mare efort al vrăjmaşului, nu numai pentru a corupe, ci şi pentru a submina complet evanghelia. Imediat ce a apărut creştinismul, gnosticii au început să adopte în sistemele lor unele dintre cele mai sublime doctrine creştine. Iudaismul era foarte amestecat cu această filozofie, probabil din perioada captivităţii. Dar gnosticismul, trebuie să reţinem, nu a fost o corupere a creştinismului, deşi întreaga şcoală a gnosticilor este desemnată de către scriitorii ecleziastici ca fiind numai eretici. În ceea ce priveşte originea lui, trebuie să o căutăm în religiile orientale, cum ar fi cea a caldeenilor, a perşilor şi a egiptenilor şi în altele. În zilele noastre asemenea filozofi ar fi priviţi ca necredincioşi şi complet străini de evanghelia lui Hristos, dar, în timpurile de la început, era desemnat ca eretic oricine introducea, într-o formă oarecare, numele lui Hristos în sistemul lui filozofic. De aceea s.a spus: „Dacă Mahomed ar fi apărut în al doilea secol, Iustin Martirul sau Irineu l-ar fi numit eretic”. În acelaşi timp, trebuie să avem în vedere că principiile filozofiei greceşti mai ales cele platonice, au pătruns în forţă în biserică chiar de la început, au corupt izvorul adevărului şi au ameninţat să schimbe pentru un timp sensul şi efectele evangheliei asupra omenirii. Origen, care s-a născut la Alexandria - leagănul gnosticismului - prin anul 185, a fost părintele care a dat forma completă metodei alexandriene de interpretare a Scripturii. El distingea trei sensuri: unul literal, altul moral şi altul mistic, care corespund respectiv trupului, sufletului şi duhului omului. Sensul literal poate fi înţeles de orice cititor atent, sensul moral cerea o inteligenţă mai înaltă, iar sensul mistic putea fi pătruns numai prin harul Duhului Sfânt, care se obţinea prin rugăciune. Marele ţel al acestui învăţător eminent a fost acela de a armoniza creştinismul cu filozofia: acesta a fost aluatul şcolii de la Alexandria. El căuta să strângă crâmpeie de adevăr care se găseau risipite în celelalte sisteme pentru a le uni într-o schemă creştină, astfel încât să prezinte evanghelia într-un mod în care să nu-i ofenseze pe cei cu prejudecăţi şi să ducă la convertirea iudeilor, gnosticilor şi a păgânilor culţi. Aceste principii de interpretare şi combinarea creştinismului cu filozofia i-au condus pe Origen şi pe urmaşii lui la erori grave, atât în practică, cât şi în doctrină. Origen a fost un creştin devotat, serios şi plin de zel, cu adevărat iubitor de Domnul Iisus, dar principiile lui au avut tendinţa, de atunci şi până în zilele noastre, de a slăbi credinţa în caracterul bine definit al adevărului, dacă nu cumva de a-l perverti prin spiritualizare şi alegorii, mijloace pe care sistemul le susţinea. Caracterul rău al materiei era primul principiu pe care îl susţineau toate sectele gnosticilor şi care a pătruns în toate sistemele religioase din est. Aceasta a condus la teorii din cele mai excentrice cu privire la formarea şi caracterul unieversului material şi a tuturor substanţelor corporale. Astfel, persoanele care credeau că trupurile lor sunt în ele însele rele recomandau abstinenţa şi chinuirea trupului pentru ca mintea sau duhul, care erau considerate curate şi divine, să se poată bucura de mai multă libertate şi să poată contempla mai bine cele cereşti. Fără a spune mai multe despre acest subiect - care nu ne face plăcere - cititorul va înţelege că celibatul clerului, care a apărut mai târziu, şi întregul sistem de ascetism şi monasticism îşi au originea nu în Scriptură ci în filozofia orientală.

Păgânismul. Biserica a avut de luptat nu numai cu iudaismul şi orientalismul, ci a avut de suferit şi ostilitatea deschisă a păgânismului. Acestea erau cele trei mari puteri ale lui Satan care au atacat biserica în primii trei sute de ani ai istoriei sale. În îndeplinirea misiunii încredinţate de Domnul: „învăţaţi toate naţiunile” ... „predicaţi evanghelia la orice făptură”, ea a trebuit să înfrunte şi să învingă aceşti trei vrăjmaşi. Dar aceştia nu ar fi putut împiedica înaintarea ei dacă ea ar fi umblat despărţită de lume şi ar fi rămas fidelă Mântuitorului ei înălţat la cer. Dar, vai! ceea ce nu au reuşit iudaismul, orientalismul şi păgânismul, au reuşit atracţiile lumii. Şi aceasta ne face să cercetăm starea bisericii atunci când a izbucnit marea persecuţie.

O privire de ansamblu asupra stării bisericii în anul 303:

 Diocleţian s-a suit pe tron în anul 284. În 286, el s-a asociat cu Maximian ca Augustus, iar în 292 Galerius şi Constanţius s-au adăugat la numărul prinţilor cu titlu inferior de Cezar. Astfel, la începutul secolului al patrulea, Imperiul roman avea patru suverani. Doi purtau titlul de Augustus şi doi titlul de Cezar. Diocleţian, deşi era superstiţios, nu avea nicio ură împotriva creştinilor. Constanţius, tatăl lui Constantin, era prietenos faţă de ei. La prima privire, situaţia creştinilor părea destul de strălucită şi de fericită, dar preoţii păgâni erau supăraţi şi complotau rele împotriva creştinilor. În triumfurile şi răspândirea creştinismului ei vedeau sfârşitul lor. Timp de cincizeci de ani, biserica nu a fost tulburată aproape deloc de puterea seculară. În timpul acestei perioade, creştinii au ajuns la o prosperitate fără precedent, dar era numai o prosperitate exterioară, deoarece ei s-au abătut mult de la puritatea şi simplitatea evangheliei lui Hristos. În majoritatea oraşelor imperiului fuseseră construite biserici care afişau splendori arhitecturale. Începuseră să fie folosite veşminte sacre şi vase sacre de aur şi de argint. Convertiţii veneau din toate păturile sociale: până şi soţia Împăratului şi fiica lui, Valeria, căsătorită cu Galerius, par să fi fost printre ei. Creştinii ajunseseră să aibă funcţii înalte în stat şi în casa imperială. Ei ocupau poziţii deosebite, chiar de autoritate supremă, în provincii şi în armată. Dar, vai! această îndelungă perioadă de prosperitate în ale lumii a avut consecinţele ei obişnuite: credinţa şi dragostea au scăzut şi s-au strecurat mândria şi ambiţia. Dominaţia preoţească a început să-şi exercite puterea uzurpatoare şi episcopul a adoptat limbajul şi autoritatea de vicerege al lui Dumnezeu. Rivalităţi şi disensiuni au tulburat comunităţile paşnice, iar disputele au ajuns uneori la violenţă fizică. Pacea de cincizeci de ani ajunsese să corupă întreaga atmosferă creştină când Dumnezeu a permis ca trăznetul furiei lui Diocleţian să o curăţească. Aşa spun mărturisirile melancolice ale creştinilor înşişi, care, potrivizt spiritului acelui timp, au apreciat pericolele şi necazurile la care au fost expuşi ca fiind judecăţi divine.

Faptele lui Diocleţian şi sfârşitul perioadei Smirna:

 Biserica trecuse deja prin nouă persecuţii sistematice. Prima a fost sub Nero, apoi Domiţian, Traian, Marcus Aurelius, Severus, Maximin, Decius, Valerian şi Aurelian, iar acum a venit momentul să treacă prin cea de-a zecea, potrivit cu cuvântul profetic al Domnului: „vei avea un necaz de zece zile”. Şi este extrem de remarcabil faptul că, nu numai că au fost exact zece persecuţii ordonate de guvern, ci şi faptul că ultima a durat exact zece ani. După cum am văzut în prima parte a perioadei Smirna, exact zece ani au trecut de la începutul persecuţiei sub Aurelius în est până la sfârşitul ei în vest. Creştinul studios poate urmări şi celelalte caracteristici asemănătoare, dar noi propunem doar acele caracteristici care se impun în mod deosebit, deşi avem convingerea că ele sunt prefigurate în epistola către Smirna. Domnia lui Diocleţian a fost una deosebit de importantă în istorie. În primul rând, ea s-a remarcat prin introducerea unui nou sistem de guvernare a imperiului. Practic, el a mutat capitala din vechea Romă la Nicomedia, pe care a făcut-o reşedinţa lui. Acolo, el şi-a întreţinut o curte de o splendoare orientală, la care a invitat oameni învăţaţi şi filozofi. Dar filozofii de la curetea lui erau toţi însufleţiţi de o mare ură împotriva creştinismului şi şi-au folosit influenţa la împărat pentru a încerca să nimicească o religie mult prea curată pentru cugetele lor întinate. Aceasta a dus la ultima şi cea mai mare persecuţie împotriva creştinilor. Ne vom ocupa numai de aceasta, şi, din vreme ce toate istoriile despre acea perioadă provin în principal din consemnările lui Eusebius şi Lactanius, care au scris atunci şi au fost martori la multe execuţii, nu putem face mai mult decât să slectăm şi să transcriem din ceea ce au scris ei.

 Preoţii şi filozofii păgâni despre care am amintit, nereuşind prin uneltirile lor să-l determine pe Diocleţian să pornească război împotriva creştinilor, s-au folosit de celălalt împărat, Galerius, ginerele lui, pentru a-şi atinge scopul. Acest om crud, condus, în parte, de înclinaţia lui naturală, în parte de mama lui, o păgână extrem de superstiţioasă, şi în parte de preoţi, nu i-a dat pace socrului său până nu şi-a impus punctul de vedere. În iarna anului 302-303, Galerius l-a vizitat pe Diocleţian la Nicomedia având ca obiectiv principal să-l incite pe împărat împotriva creştinilor. Pentru un timp, Diocleţian a rezistat acestei propuneri nepotrivite, având o aversiune - indiferent din ce motive - faţă de măsurile sângeroase propuse de partenerul lui. Dar mama lui Galerius, vrăjmaşul înverşunat al creştinilor, s-a folosit de influenţa pe care o avea asupra fiului ei pentru a-l întărâta ca să treacă imediat la ostilităţi. Diocleţian a cedat şi a fost de acord cu persecuţia, dar creştinilor trebuia să le fie cruată viaţa. Mai înainte, Galerius se îngrijise ca oricine refuza să aducă sacrificii să fie exclus din armată. Unii au fost lăsaţi la vatră, iar alţii au fost condamnaţi la moarte.

Primul edict:

 În jurul datei de 24 februarie a fost emis primul edict, care prevedea ca toţi aceia care refuzau să sacrifice să-şi piardă slujbele, proprietăţile, rangul şi drepturile cetăţeneşti; ca sclavii care persistau în mărturisirea evangheliei să nu mai poată fi eliberaţi; să fie distruşi creştinii, indiferent de rang, adunările lor religioase să fie suprimate şi scripturile să fie arse. Încercarea de a elimina complet scripturile a fost o caracteristică deosebită a acestei persecuţii, şi, fără-ndoială, a fost sugerată de filozofii care frecventau palatul imperial deoarece ei ştiau că propriile lor scrieri nu vor putea avea efect asupra publicului cât timp circulau scripturile şi alte cărţi sacre. Imediat ce au fost adoptate aceste măsuri a şi fost atacată biserica din Nicomedia, au fost arse cărţile sacre şi clădirea a fost demolată complet în cîteva ore. În tot imperiul, bisericile trebuiau să fie rase de pe faţa pământului, iar cărţile sacre să fie luate de ofiţerii imperiali. Mulţi creştini care au refuzat să dea scripturile au fost omorâţi, iar cei care le-au dat ca să fie arse au fost consideraţi trădători faţă de Hristos, aducând apoi multe dureri în exercitarea de măsuri disciplinare faţă de ei. Imediat ce acest edict a fost afişat în locul obişnuit, un creştin de rang înalt l-a şi rupt, indignarea lui împotriva unei nedreptăţi atât de flagrante făcându-l să reacţioneze pripit, cu un zel necugetat, încălcând preceptele evangheliei, care cere ca să fie respectaţi cei care sunt în poziţii de autoritate. Aceea a fost o bună ocazie pentru a condamna la moarte un creştin. El a fost atunci ars de viu şi a suportat suferinţa cu o demnitate care i-a uimit şi i-a tulburat pe călăi. A început persecuţia, şi, după acel prim pas împotriva creştinilor, următorul nu a mai întârziat. La scurt timp după publicarea edictului, în palatul de la Nicomedia a izbucnit un incendiu care s-a întins până în apropierea camerei împăratului. Nu era cunoscută cauza incendiului, dar, desigur, au fost învinuiţi creştinii, iar Diocleţian a crezut, s-a alarmat şi a turbat de furie. Mulţi au fost aruncaţi în îmchisoare fără deosebire, fără a ţine cont dacă existau suspiciuni. Au recurs la cele mai crude torturi, dar zadarnic. Mulţi au fost arşi, decapitaţi sau înecaţi. La aproape paisprezece zile după aceea a izbucnit un al doilea incendiu. A devenit atunci evident că era lucrarea unui incendiator, şi atunci, păgânii i-au acuzat pe creştini şi au strigat tare pentru răzbunare, dar, din vreme ce nu s-a putut găsi nicio dovadă că în incendiu au fost implicaţi cumva creştinii, o bănuială serioasă - pe care noi o considerăm şi îndreptăţită - a rămas asupra împăratului Galerius. Aceasta deoarece principalul lui obiectiv era de la-nceput acela de a-i incrimina pe creştini şi a-l alarma pe Diocleţian prin măsurile lui mai violente. Ca şi când ar fi cunoscut efectele acelor evenimente asupra cugetului întunecat, timid şi superstiţios al împăratului, el a părăsit Nicomedia imediat după aceea, pretinzând că nu se simţea în siguranţă în oraş. Dar şi-au atins scopul, şi încă într-o măsură atât de mare că depăşea chiar şi ceea ce doriseră Galerius şi mama lui păgână. Diocleţian, întărâtat complet, s-a dezlânţuit feroce împotriva bărbaţilor şi femeilor care purtau numele de creştini, din toate clasele sociale. El a obligat-o pe fiica lui, Prisca, şi pe soţia lui, Valeria, să ofere jertfe. Ofiţerii casei, de cel mai înalt rang şi cei mai nobili, şi toţi cei din palat, au fost expuşi la cele mai crude torturi la porunca şi în prezenţa lui Diocleţian însuşi. I-au fost date numele unor funcţionari ai statului care preferau bogăţiile lui Hristos în locul măreţiei palatului imperial. Un şambelan a fost adus înaintea împăratului şi torturat greu pentru că a refuza să sacrifice. Ca pentru a-l da exemplu altora, pe răni i-au pus un amestec de sare şi oţet. Dar totul a fost zadarnic, pentru că el şi-a mărturisit credinţa în Hristos ca singurul mântuitor şi a refuzat să recunoască vreun alt dumnezeu. Atunci el a fost ars la foc mocnit până la moarte. Doroteus, Forgonius şi Andreas, eunuci care slujeau la palat au fost ucişi. Anthimus, episcopul Nicomediei, a fost decapitat. Mulţi au fost executaţi şi mulţi au fost arşi de vii, dar a ajuns să fie plictisitor să omoare oameni unul câte unul, aşa că au făcut focuri mari pentru ca să ardă mai mulţi odată, iar alţii au fost duşi cu barca în mijlocul unui lac şi aruncaţi în apă având pietre legate de gât. De la Nicomedia, centrul persecuţiei, ordinele imperiale s-au transmis cerând celorlalţi împăraţi să coopereze pentru a restaura demnitatea vechii religii şi pentru suprimarea completă a creştinismului. Astfel, persecuţia a bântuit prin toată lumea romană, mai puţin în Galia, unde guverna blândul Constanţius. Deşi el a făcut să pară a se conforma măsurilor colegilor lui demolând bisericile, el s-a abţinut de la violenţă împotriva persoanelor creştinilor. Deşi el nu era un creştin hotărât, el era omenos şi era în mod evident prieten al creştinismului şi al mărturisitorilor creştini. El guverna Galia, Britania şi Spania. Dar temperamentul feroce al lui Maximian şi cruzimea sălbatică a lui Galerius aşteptau numai să primească semnalul de la Nicomedia. Aşa trei monştri bântuiau cu toată puterea, purtând război civil împotriva inofensivilor, blânzilor şi smeriţilor urmaşi ai lui Iisus, Prinţul Păcii.

Cel de-al doilea edict:

 La puţin timp după ce primul edict a fost executat în tot imperiul, zvonuri despre răscoale în Armenia şi Siria, regiuni dens populate cu creştini, au ajuns la urechile împăratului. Acele tulburări au fost şi ele, pe nedrept, puse în seama creştinilor, dând astfel pretext pentru al doilea edict. Edictul prevedea că membrii clerului, în calitate de conducători ai creştinilor, erau de tratat în mod special ca suspecţi şi că tot clerul trebuia să fie aruncat în închisoare. Astfel, în scurt timp, închisorile s-au umplut cu episcopi, presbiteri şi diaconi.

Cel de-al treilea edict:

 Imediat după aceea a fost emis al treilea edict, care interzicea eliberarea vreunui membru al clerului altfel decât în cazul că acela accepta să aducă sacrificii. Ei erau declaraţi inamici ai statului, şi, oriunde un prefect ostil hotăra să-şi exercite autoritatea nelimitată, ei erau înghesuiţi în închisori care fuseseră destinate pentru criminalii cei mai răi. Edictul prevedea ca acei prizonieri care erau dispuşi să sacrifice zeilor să fie eliberaţi, iar ceilalţi să fie obligaţi prin torturi şi pedepse. Mari mulţimi din cei mai evlavioşi şi mai dedicaţi şi mai venerabili din biserică au suferit pedeapsa capitală sau au fost trimişi în mine. Împăratul gândea, zadarnic, că dacă episcopii şi învăţătorii erau înfrânţi, bisericile aveau să urmeze curând exemplul lor. Dar, descoperind că măsurile lui au avut ca rezultat o înfrângere umilitoare, el a fost îndrumat de influenţa lui Galerius, de filozofi şi de preoţii păgâni să emită un al patrulea edict, şi mai riguros.

Cel de-al patrulea edict:

 Prin al patrulea edict, ordinele care, până atunci, se aplicau doar la cler, au fost extinse la toţi creştinii. Magistraţii au primit instrucţiuni să folosească liber tortura pentru a-i forţa pe toţi creştinii - bărbaţi, femei şi copii - să se închine zeilor. Diocleţian şi colegii lui erau angajaţi într-o luptă disperată şi inegală. Forţele întunericului - întregul Imperiu roman -, înarmat şi cu toată hotărîrea, se angaja să apere vechiul politeism şi să nimicească cu desăvârşire numele de creştin. O retragere ar fi însemnat a mărturisi slăbiciunea, iar un suncces însemna exterminarea completă a adversarului. Cât priveşte victoriile, nu putea fi vorba de aşa ceva, din vreme ce creştinii nu se opuneau deloc. Istoric, a fost grozavă luptă finală dintre păgânism şi creştinism. Conflictul ajunsese la paroxism şi era o situaţie de criză. Pe străzi şi în oraşe s-a făcut proclamaţie publică cerând ca fiecare bărbat, femeie sau copil să repare templele zeilor. Toţi trebuiau să treacă prin încercarea de foc: să aducă sacrificii sau să moară. Fiecare era chemat pe nume, individual, pe baza unei liste. Din vreme ce porţile oraşelor erau controlate strict, cei care erau creştini erau prinşi imediat. Detalii cu privire la suferinţele şi martiriile care au urmat ar umple multe volume. Cum edictele s-au succedat rapid şi au fost din ce în ce mai severe, spiritul de martir a fost reînviat şi a crescut până ce bărbaţi şi femei, în loc să fie apucaţi şi târâţi la rug, săreau în flăcări ca pentru a se înălţa la cer într-un car de foc. Familii întregi au fost supuse la tot felul de execuţii; unii prin foc, alţii prin apă, alţii după torturi grele, unii au murit de foame, unii au fost crucificaţi, iar alţii au fost legaţi şi agăţaţi cu capul în jos şi menţinuţi mai mult timp în viaţă ca să sufere o moarte lentă şi chinuitoare. În unele locuri zece, douăzeci, şaizeci, chiar până la o sută de bărbaţi şi femei, cu copiii lor mici, au fost martirizaţi în chinuri într-o singură zi. În aproape fiecare regiune din lumea romană, asemenea scene de barbarie nemiloasă au continuat, cu o intensitate mai mare sau mai mică, pe o perioadă de zece ani. Dintre toţi împăraţii, numai Constanţius i-a protejat pe creştinii din vest, în special pe cei din Galia, unde era reşedinţa lui. Dar, în toate celelalte regiuni, creştinii au fost supuşi la tot felul de cruzimi şi nedreptăţi, fără a avea libertatea de a face apel la autorităţi şi fără a fi protejaţi cât de puţin de stat. Gloatele păgâne aveau permisiunea de a se deda la orice excese împotriva creştinilor. În acele condiţii, cititorul îşi poate imagina fără greutate la ce erau expuşi creştinii, atât în ceea ce priveşte averea lor cât şi persoanele lor. Fiecare era sigur că nu i se va cere socoteală pentru vreo violenţă împotriva creştinilor. Dar suferinţele bărbaţilor, oricât ar fi fost ele de mari, par a fi mici în comparaţie cu cele ale femeilor. Teama de a fi expuse şi de violenţă era mai mare decât teama de moarte. De exemplu, Eusebiu spune că „o femeie credincioasă, admirabilă prin virtutea ei, şi renumită în Antiohia pentru averea ei, familia ei şi pentru reputaţia pe care o avea că îşi educase cele două fiice - acum în floarea vieţii şi remarcabile prin frumuseţea lor - în mod evlavios. Ascunzătoarea lor a fost descoperită şi ele au fost prinse de soldaţi. Mama, neştiind cum să se descurce pentru ea şi pentru fiicele ei, ştiind ce le sta înainte, a propus că era mai bine să moară şi să fie alături de Hristos decât să fie în mâinile unor soldaţi brutali. După aceasta, toate fiind de acord, au cerut gărzilor puţin timp şi s-au aruncat în râu pentru a scăpa de un rău mai mare”. Deşi aceasta nu poate fi deplin justificat, trebuie să judecăm faptul cântărind bine împrejurările: ele ajunseseră la disperare. Suntem siguri că Domnul ştie să ierte tot ce este greşit în fapte şi să primească bine tot ceea ce este bun în motivele noastre. Pentru un moment, persecutorii şi-au imaginat zadarnic că vor triumfa prin căderea creştinismului. Au fost ridicate monumente şi s-au bătut medalii în onoarea lui Diocleţian şi Galerius pentru a fi nimicit superstiţia creştină şi a fi restaurat închinarea către zei. Dar Cel care este în cer chiar atunci răsturna mânia acelor oameni spre eliberarea şi triumful poporului Său şi spre înfrângerea recunoscută şi căderea vrăjmaşilor lor. Ei au putut martiriza creştini, demola biserici şi arde cărţi, dar nu au putut atinge izvorul viu al creştinismului.

Mâna Domnului în judecată:

 Schimbări importante începuseră în cârmuirea imperiului, dar Capul bisericii veghea peste toate. El a limitat şi a definit perioada suferinţelor ei, şi nici oştile iadului, nici legiunile Romei nu au putut prelungi măcar cu o oră acea perioadă. Vrăjmaşii creştinismului au fost loviţi cu cele mai cumplite calamităţi. S-a arătat că Dumnezeu cere socoteală pentru sângele vărsat. Galerius, adevăratul autor al persecuţiilor, în cel de-al optesprezecelea an al domniei lui şi al optulea al persecuţiei, şi-a dat sufletul din cauza unei boli scârboase. Asemeneam lui Irod Agripa şi a lui Filip al-II-lea al Spaniei, el a fost „mâncat de viermi”. A căutat medici, a cercetat oracolele, dar degeaba, pentru că orice tratament aplicat a dus numai la agravarea bolii. Locul era atât de infect de la boala lui încât toţi prietenii lui l-au părăsit. În agonia lui, el a ajuns să strige după îndurare şi să le ceră creştinilor să mijlocească pentru împăratul în suferinţă în rugăciunile lor. De pe patul de moarte el a emis un edict, în care, coborându-se până la a cere scuze pentru asprimea arătată în trecut faţă de creştini, specifica faptul că, pentru binele public şi unitatea statului, recunoştea eşecul complet al măsurilor de suprimare a creştinismului şi prevedea lagalitatea exercitării libere şi în public a religiei creştine. Galerius a murit la câeva zile după promulgarea edictului. Timp de şase luni au fost aplicate dispoziţiile îndurătoare ale edictului şi mulţi au fost eliberaţi din închisoare şi din mine, dar vai! purtând pe trup semnele torturii, şi pentru a muri peste puţin timp. Scurta întrerupere a persecuţiei a făcut să se arate caracterul ei groaznic şi extinderea ei. Dar Maximin, care i-a succedat lui Galerius la guvernarea Asiei, a căutat să revigoreze religia păgână în toată splendoarea ei de mai înainte, aşa că a reluat, cu toată cruzimea, încercarea de a suprima creştinismul. El a poruncit ca toţi funcţionarii guvernului său, de la cel mai înalt până la cei mai de jos, atât cei civili cât şi cei militari, ca toţi oamenii liberi şi toţi sclavii, până şi copiii mici, să sacrifice şi să ia parte la ceea ce se sacrifica pe altarele păgâne. Toate legumele şi alimentele de pe piaţă trebuiau să fie stropite cu apă şi vin care fuseseră folosite la jertfe pentru a-i forţa pe creştini să vină în contact cu sacrificiile idolatre. Au fost inventate noi torturi şi din nou râuri de sânge creştin au curs în toate provinciile Imperiului roman, cu excepţia Galiei. Au lovit toate felurile de calamităţi. Tirania, războiul şi foametea au depopulat provinciile din Asia. Ploaia de vară nu a căzut în niciunul din ţinuturile de sub stăpânirea lui Maximin; o foamete a pustiit tot estul; multe familii nobile au ajuns să cerşească, iar unii şi-au vândut copiii ca sclavi. Foametea a fost, în modul obişnuit, însoţită de molime. Pe trupurile celor bolnavi au apărut peste tot iritaţii, dar mai ales în jurul ochilor, astfel încât mulţi au ajuns să orbească definitiv. Toţi au fost cuprinşi de teamă, iar aceia care erau în putere au părăsit casele infectate, astfel încât zeci de mii au rămas să piară într-o stare teribilă fiind complet părăsiţi. Creştinii, cu inimile mişcate de iubirea lui Dumnezeu, au trecut la tot felul de lucrări umanitare şi pline de îndurare. Ei i-au ajustat pe cei vii şi au înmormântat morţii. Toată omenirea a fost cuprinsă de teamă, iar păgânii au ajuns la concluzia că nenorocirile veniseră peste ei ca răzbunare a cerului pentru că persecutau poporul lui. Maximin s-a speriat şi, deşi era prea târziu, s-a străduit să repare lucrurile. El a dat un edict care proclama principiile toleranţei şi poruncea suspendarea tuturor violenţelor împotriva creştinilor, recomandând să fie folosite doar mijloace blânde şi persuasiune pentru a-i aduce înapoi la religia strămoşilor lor. După ce a fost învins în bătălie de Licinus, mânia lui s-a întors împotriva preoţilor păgâni, pe care i-a acuzat că îl amăgiseră cu false speranţe privind o victorie asupra lui Licinus şi un imperiu universal în est, şi apoi s-a răzbunat pentru dezamăgirile lui printr-un masacru josnic al tuturor preoţilor păgâni care erau la-ndemâna lui. Ultimul lui act imperial a fost promulgarea unui alt edict şi mai favorabil creştinilor, în care el proclama libertatea totală a conştiinţei şi returna proprietăţile confiscate de la biserici. Dar a venit moartea, închizând catalogul negru al crimelor lui şi şirul întunecat al împăraţilor persecutori. A murit în mari chinuri, fiind vizibilă judecata divină. Multe nume celebre, atât prin poziţia socială cât şi prin caracter, se găsesc printre martirii din acea perioadă, şi sunt multe mii care au rămas necunoscuţi şi nu s-au remarcat prin nimic pe pământ, dar care sunt scrişi în cer, în cartea vieţii Mielului! Aşa s-a încheiat cel mai memorabil atac al puterilor întunericului asupra bisericii creştine şi astfel a dispărut ultima speranţă a păgânismului de a se menţine prin autoritatea guvernului. Relatarea despre cea mai violentă, mai variată şi mai îndelungă încercare de a suprima evanghelia merită spaţiul pe care i l-am acordat, drept care nu găsim că s-ar cuveni să ne scuzăm pentru lungimea ei. Am văzut braţul Domnului ridicat în mod solemn, dar cu har, pentru a pedepsi şi a purifica Biserica Lui şi pentru a demonstra adevărul nepieritor al creştinismului şi a-i face de ruşine pentru totdeauna pe vrăjmaşii lui neputincioşi.