GHETOIZAREA EVREILOR.

 

GHETOIZAREA EVREILOR

 Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial și ocuparea de către Germania a numeroase și întinse teritorii în care trăiau foarte mulți evrei, a avut un impact direct asupra destinului acestora în Europa. În septembrie 1939, Germania a invadat Polonia, supunând cele aproximativ două milioane de evrei intrați direct sub dominația nazistă la violență, umilințe și muncă forțată. Hans Frank, ministrul al Justiției și președintele Academiei de Drept a Germaniei (Akademie fur deutsches Recht), a fost numit guvernator general pentru teritoriile poloneze ocupate.

 Încă de la începutul ocupației naziste, evreii au fost supuși la acte de umilință, atacuri violente și chiar asasinate. Aceste atacuri erau arbitrare , contribuind la instalarea unei stări de permanentă incertitudine în rândul populației evreiești și la diminuarea garanției de securitate personală, toate acestea în condițiile lipsei unei politici a administrației naziste clare și bine direcționate. Pasul următor va consta în segregarea evreilor polonezi, proces care a culminat cu deportarea și închiderea lor în ghetouri la începutul primăverii anului 1940. Majoritatea ghetourilor erau concentrate în Polonia, în teritoriul cunoscut drept Guvernământul General, dar ghetouri au existat și în teritoriile din vestul Poloniei anexate Germaniei.

 Particularitățile ghetourilor și gradul lor de izolare au diferit de la regiune la regiune și de la caz la caz, astfel, încât, putem vorbi de diferențe radicale între ghetouri, precum cel din Minsk și cel din Lodz. Ghetoizarea nu părea să se supună niciunui model constant, și datele din istoria sa sunt mai degrabă aleatorii: primul ghetou a fost stabilit în orașul Piotrkow, în toamna anului 1939; ghetoul din Lodz a fost închis în primăvara anului 1940, iar cel din Lublin în martie 1941. Ghetourile din Cracovia și Radom și din jurul acestora au apărut și ele în 1941. În Silezia Superioară, ghetoizarea a început abia în 1942, iar în unele localități din această provincie abia în anul 1943. Procesul care a condus la încercuirea ghetourilor și la regimul lor intern a variat și el considerabil da la o localitate la alta. Unele ghetouri au fost încercuite în întregime cu ziduri, în vreme ce altele au fost împrejmuite doar cu garduri de lemn sau sârmă ghimpată. În unele cazuri recluziunea a implicat o „sigilare” totală a districtelor evreiești, caz în care locuitorii evrei nu aveau voie să iasă și polonezii nu aveau voie să intre. În alte locuri, evreii puteau părăsi ghetoul pentru perioade determinate de timp, iar polonezii puteau intra după bunul plac. Mai târziu, când părăsirea ghetoului fără permisiune a devenit o infracțiune susceptibilă de pedeapsă, această măsură nu a avut totuși consecințe serioase în toate localitățile. Cel mai dur regim a fost impus în ghetoul Lodz, unde depășirea limitelor ghetoului era practic imposibilă.

 Autoritățile naziste au încercat să își justifice politica de ghetoizare cu felurite argumente aparent raționale. În unele cazuri, germanii au argumentat că un ghetou fusese stabilit pentru a stopa piața neagră. Altundeva, ghetourile erau concepute pentru a dejuca pretinsa „răspândire de zvonuri” subversive și defetiste din partea evreilor. Cu alt prilej, germanii au susținut că, ghetoizarea a fost instituită pentru a ține în frâu focarele de boli infecțioase care erau răspândite de evrei și pentru a preveni astfel, deteriorarea igienei populației. Unul dintre cele mai ingenioase argumente a fost acela de a apăra evreii de populația poloneză ostilă. Realitatea era însă alta, ghetoizarea a reprezentat doar o fază a politicii germane antievreiești, care a devenit din ce în ce mai extremă și mai radicală cu trecerea timpului.

 Prima încercare de a institui un ghetou în Varșovia a avut loc în noiembrie 1939. Un înalt ofițer SS, Dr. Rudolf Batz, a comunicat că, în termen de trei zile, toți rezidenții evrei ai orașului trebuie să se mute într-un perimetru înconjurat de anumite străzi care vor deveni un ghetou evreiesc. Pe măsură ce știrea se răspândea, evreii au fost cuprinși de panică și groază, copleșiți de un sentiment de neajutorare completă. Faptul că SS-ul se aștepta ca 150.000 de oameni să-și abandoneze casele din interiorul orașului și să se mute pe străzile aglomerate, suprapopulate ale viitorului ghetou, nu putea fi explicat decât de insensibilitatea totală, de ostilitatea dezlănțuită și cruzimea gratuită. La scurt timp după aceea, pe 10 noiembrie 1939, ordinal a fost anulat, constatându-se imposibilitatea îndeplinirii lui fără „tulburări grave” În martie 1940, la colțurile străzilor care duceau la cartierul evreiesc au apărut stâlpi pe care erau afișate anunțuri pe care scria în germană și polonă. „Pericol: zonă de epidemie”. La începutul verii anului 1940, germanii au început să ridice ziduri la intersecțiile anumitor străzi din Varșovia. Incertitudinile cu privire la intențiile germanilor au dat naștere la zvonuri și speculații în sânul comunității evreiești. În august un anunț oficial semnala împărțirea orașului în trei districte: german, evreiesc și polonez. Evreilor care locuiau în zonele desemnate pentru districtul rezidențial german li s-a ordonat să se mute, celor din zonele poloneze permițându-li-se să rămână. Evreii care doreau să se mute dintr-un apartament în altul oriunde în oraș au fost forțați să se stabilească numai în districtul evreiesc. Jurnalul lui Ludwig Landau a înregistrat pașii care au condus la instituirea ghetoului din Varșovia în vara anului 1940; campania antievreiască s-a reluat în iulie; evreii din întreaga țară au fost deportați în Varșovia (afirmație, evident, exagerată) și unele străzi au devenit interzise pentru locuitorii evrei. Bibliotecilor evreiești li s-a interzis să mai împrumute cărți evreilor, oamenii erau răpiți în plină stradă și obligați să presteze muncă forțată. Unul din cele mai umilitoare decrete impunea oricărui evreu să-și scoată pălăria la vederea unui german în uniformă. La 2 octombrie 1940, Ludwig Fischer, comisarul german al districtului Varșovia, a promulgat un decret oficial care instituia ghetoul și specifica străzile care urmau să fie închise. Fischer a folosit termenul de „ghetou” care nu apare de altfel în documentele oficiale. Germanii îl numeau „districtul rezidențial evreiesc din Varșovia” și pretindeau ca evreii să folosească aceeași terminologie. La 12 octombrie, înființarea ghetoului a fost anunțată oficial, urmând ca până la sfârșitul lunii octombrie, polonezii să părăsească străzile stabilite ca aparținând ghetoului, iar evreii să se mute în sectorul evreiesc. Anunțul a fost făcut public de Yom Kipur, și probabil nu a fost o coincidență. Întreaga populație evreiască a fost înregistrată și obligată să poarte ca semn distinctiv o banderolă cu Steaua lui David. Mii de evrei au murit încă din primele luni de ocupație, fie prin împușcare, fie în urma bătăilor, fie de frig și foame. Populația poloneză, în unele cazuri, nu numai că nu a reacționat la aceste violențe din teamă față de ocupant dar, mai grav, de multe ori a privit cu indiferență, ori i-a ajutat pe naziști și chiar și-a linșat „vecinii” evrei fără a i se cere acest lucru de către autorități și fără ajutorul sau implicarea indirectă a acestora.

 Imediat după ocuparea Poloniei, germanii au instituit Consilii evreiești (Judenrate) folosindu-le ca instrumente pentru implementarea politicii naziste privind populația evreiască din Polonia. Consiliile evreiești aveau responsabilitatea îndeplinirii cerințelor germanilor și a rezolvării problemelor interne ale comunității. O recomandare urgentă este aceea ca agitatorii de la ziarele din străinătate, care scriau la nesfârșit despre presupusele persecuții barbare la care erau supuși evreii din Teritoriul de Est al Germaniei, „să se convingă singuri și la fața locului de libertatea de mișcare extinsă pe care administrația germană le-o acordă evreilor, permițându-le să-și organizeze un trai autonom.”

 Prioritară pentru autoritățile naziste din Polonia a fost încă de la început, deportarea evreilor din mediul rural spre marile orașe, dar cu limitarea dreptului de rezidență al evreilor în anumite cartiere dinainte stabilite, așa-numitele ghetouri. Ghetoul reprezenta, un perimetru suprapopulat, perfect izolat și controlat, oferind condiții inumane de trai, muncă forțată, înfometare sistematică, frig și boli. Direct sau indirect aceste condiții de viață nu reprezentau altceva decât acte deliberate care atentau la viața evreilor, sute de mii aflându-și moartea în aceste adevărate închisori în aer liber. În octombrie 1939 în Varșovia, unde trăiau la acea vreme în jur de 400.000 de evrei, a fost emis un ordin care limita circulația evreilor la câteva cartiere special desemnate. Opoziția hotărâtă a comunității evreiești i-a obligat însă pe naziști să amâne aplicarea planului lor asupra Varșoviei timp de un an, dar au început să introducă ghetouri în așezări mai mici, unde bănuiau că vor întâmpina mai puțină rezistență. Modul în care a fost dusă la îndeplinire această sarcină reiese cu claritate din următorul raport asupra orașului Radom, care în momentul izbucnirii războiului număra 25.000 de evrei: „Înainte de campania de optzeci de zile, orașul Radom, actualmente capitală de district, avea o populație de aproximativ 80.000 de locuitori ... Venirea autorităților (a ocupanților germani - n.n.) și concentrația mare de firme comerciale în centrul orașului au provocat o mare criză de apartamente, care trebuia rezolvată cu rapiditate. Un oarecare spațiu de mișcare s-a creat prin transferarea chiriașilor evrei din apartamentele spațioase plasate în centrul orașului în cartierul evreiesc al Radom-ului. A fost totuși numai o soluție provizorie, ca să nu mai vorbim de faptul că fanfaronadele elementelor evreiești pe străzile principale ale capitalei districtului nu pot fi tolerate din principiu. Urmărind în continuare să găsim o soluție problemei locative, mai ales că nici în cartierul evreiesc nu mai există locuri sau spații disponibile, din 3 până în 5 septembrie aproximativ două mii de evrei au fost dislocați la zonele rurale ... Din cauza dezvoltării neîntrerupte a vieții economice din Radom ... sunt posibile și alte măsuri de eliminare a elementului evreiesc”.

 După un an, aparatul administrativ al lui Hans Frank s-a simțit destul de stăpân pe situație pentru a acționa în Varșovia și, în a doua jumătate a lunii octombrie 1940, toți evreii din oraș au fost separați într-un ghetou. Din acest moment germanii îi aveau la dispoziție și puteau să se gândească la viitoarele și mult mai radicalele măsuri pe care urmau să le pună în aplicare. Între timp, în octombrie 1939 a fost inițiat și proiectul creării unei rezervații pentru evrei în districtul Lublin, dar s-a renunțat la el abia după ce mii de evrei austrieci și germani au pierit acolo. Trebuie să menționăm că la început germanii, așa cum au procedat și cu alte prilejuri, au decis cu viclenie să prezinte separarea forțată a evreilor drept o restabilire a ordinii naturale a lucrurilor, care - chipurile - ar fi fost zdruncinată prin falsa lor emancipare de la 1789. Din cauza incapacității de a înțelege și a lipsei de cunoștințe de istorie, cercurile responsabile din țările democratice au căzut în capcana întinsă de naziști și au confundat sensurile diferite și foarte ambigue ale termenului ghetou. Evreii din Est deveniseră de multă vreme subiectul urii împotriva evreimii, deoarece ei ofereau imaginea cea mai reprezentativă a evreului tipic. În varianta tradițională, comunitatea evreiască din Europa de Est crease un stil de viață ale cărui standarde etice și morale nu fuseseră nicicând egalate. Pe parcursul secolului trecut tot aici se crease literatura modernă idiș și ebraică. Cei din acest spațiu contribuiseră serios la întemeierea comunității evreiești din America și tot ei, practic fără niciun ajutor din afară, au pus bazele comunității evreiești existente în Palestina. Experiența anilor de război a dovedit din nou neobișnuita vitalitate a acestei comunități care, în condițiile inumane create sub ocupația nazistă. Astfel, în ghetourile orașelor și lagărelor de concentrare s-au desfășurat activități culturale de mare anvergură, pentru ca în cele din urmă tot dintre evreii din Est să se ivească luptătorii care au inițiat memorabilele bătălii din ghetouri. A doua confuzie legată de termenul ghetou pe care naziștii au impus-o intenționat se referă la cartierele în care trăiau evreii înaintea eliberării. Timp de mai multe luni, germanii au vrut să convingă lumea că, ghetourile create de ei în război însemnau de fapt o întoarcere la ghetoul tradițional, și paradoxal, au fost crezuți. În realitate, cartierele evreiești din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea erau așezări în care se trăia, pe când ghetourile impuse de germani în secolul al XX-lea urmăreau să-i ucidă pe locuitorii lor.

 În vara și toamna anului 1941, armata germană a ocupat Polonia de Est și părți importante din teritoriul Uniunii Sovietice. Un număr mare de evrei au fost omorâți în timpul operațiunilor sau în spatele frontului. Restul au fost trimiși în ghetouri. În multe din aceste ghetouri au ajuns în curând zvonuri, urmate apoi de informații credibile, privind exterminarea din lagărele din Polonia. Mulți evrei nu au vrut însă să creadă, cel puțin în prima perioadă, că soarta lor fusese pecetluită.

 Ghetoul nu a reprezentat o etapă pregătitoare în vederea implementării „Soluției finale”, în niciun caz una impusă de la Centru. Ghetoizarea a contribuit însă la luarea deciziei finale și la acceptarea ei prin înlocuirea imaginii stereotipice a evreului bogat cu cea a unei ființe umile, disperate, subumane. Ghetourile au fost totodată și centre de organizare a diferitelor forme de rezistență a evreilor. În unele dintre acestea, rezistența era rezultatul eforturilor făcute de grupuri clandestine formate de cele mai multe ori din membrii ai organizațiilor de tineret ale evreilor. Aceste grupuri de rezistență, care funcționau în paralel cu Consiliile Evreiești, au ales, în funcție de situația din fiecare ghetou, fie să coopereze cu consiliile, fie să le submineze activitatea. Din momentul în care a devenit clar faptul că obiectivul nazist era exterminarea evreilor din Europa, aceste grupuri clandestine s-au transformat în grupuri de rezistență armată. Acest ultim tip de rezistență și-a făcut simțită prezența mai ales în momentul în care naziștii au decis lichidarea ghetourilor și deportarea evreilor în lagăre. Dintre revoltele armate ale evreilor din ghetouri, cea mai importantă și cunoscută este cea a luptătorilor din ghetoul din Varșovia. În Europa de Vest, unde libertatea de mișcare era mai mare, majoritatea grupurilor de rezistență formate din evrei s-au axat pe colaborarea directă cu celelalte mișcări de rezistență deja existente, precum cea franceză. Evreii din Europa Centrală și de Vest se percepeau ca parte integrală a societății în mijlocul căreia trăiau. Totuși, ocupația nazistă a creat o nouă realitate. Evreii vor fi curând excluși din societate și supuși persecuțiilor în toate aceste țări. Imediat după ocuparea Franței, Olandei și altor țări, evreii au fost supuși unor legi discriminatorii, care le revocau dreptul la cetățenie și le interziceau participarea la viața economică. În consecință, evreii au trebuit să se reorganizeze separat ca să poată funcționa ca un grup auto-suficient. În timp, evreii din aceste țări, ca și cei din Germania, au fost obligați să poarte semne distinctive precum „Steaua galbenă” sau echivalente ale acesteia. Mulți dintre ei au fost obligați să trăiască în cartiere izolate de restul orașului prin garduri de sârmă ghimpată, precum în cazul orașului Amsterdam. „Ghetoul occidental” nu semăna însă cu cel din Europa de Est, acest fapt datorându-se temerilor naziștilor față de orice formă de protest din partea populației locale. În Europa „civilizată”, adică occidentală, nici măcar naziștii nu-și puteau permite același comportament pe care îl afișau în „Estul barbar”. Această aparență nu a schimbat fundamental datele problemei. În final, radicalizarea continuă a politicii naziste a făcut ca și evreii din Europa Centrală și de Vest să fie deportați în lagărele morții din Europa Răsăriteană.

ACTUALITATEA LUI THOMAS JEFFERSON.

 

ACTUALITATEA LUI THOMAS JEFFERSON

 Indicatorul cel mai grăitor al anilor pe care-i parcurgem  - chiar mai profund decât succesele științei și tehnologiei, expansiunea în cosmos, prelungirea vieții, migrația populațiilor - este criza. Termenul vine din limbajul medical și semnifică situația în care un organism a ajuns în starea în care resursele îi sunt insuficiente păstrării identității. Se trăiește în crize multiple. În anii optzeci, se constatau „criza economică”, sau persistența lipsurilor din finanțarea publică, a inflației, a disparității dintre sărăcia publică și bogăția privată; „criza de legitimare”, sau dificultatea de a păstra suportul deciziilor cu mijloacele democrației liberale, care a rămas baza normativă a societăților moderne; „criza de motivație”, sau eroziunea tradițiilor, fără ca sisteme de valori noi să poată motiva oamenii; „criza de raționalitate”, sau neputința de a concilia nevoia de suport democratic cu măsurile de sporire a eficienței. Aceste crize nu au dispărut. La ele s-au adăugat, în timp, „criza internațională”, care face ca mereu undeva pe glob să explodeze conflicte, „criza de administrare”, sau incapacitatea de a asigura dezvoltări simultane în domenii multiple, și „criza de creativitate”, sau precaritatea rezolvărilor în condițiile sporirii dificultăților. S-a vorbit și  se vorbește despre „criza democrației” sau trecerea la consultarea filtrată a voinței cetățenilor de către simple clici ajunse la decizii. Azi, noi crize sunt delimitate: „criza fundamentelor educației” - odată cu trecerea de la cultivarea învățării la un cognitivism incult și sectar, „criza artei”, amenințată de extinderea moralizării, „criza marilor sentimente”, „criza speranței”. La aceste crize sunt de părere că se adaugă „criza argumentării” - la tot pasul se încalcă reguli de logică - criza „onoarei” care este surclasată de egoisme, și criza „integrității”, desființată de oportunism și lingușeală. De criză sunt atinse mai toate componentele vieții. Pierd astfel în actualitate concepții ale modernității care se mai invocă tacit: tehnocratismul lui Spencer, liberalismul lui Mill, social-democratismul lui Kautsky, anarhismul lui Kropotkin, iluminismul lui Cassirer, scientismul lui Carnap, erotismul lui Wilhelm Reich, moralismul lui Simone de Beauvoir. Se infirmă și variantele lor actualizate.  Nu se găsesc soluții generale nici la Lenin sau Hayek, nici la Brejnev, Biden sau Karl Popper. În schimb, cresc în actualitate concepții ale civismului umanitar, precum cele ale lui Confucius, John Dewey, John Rawls, Jürgen Habermas sau Robert Brandom.

 Crizele se prelungesc azi cu trăitul din clișee, noțiuni rău stăpânite și incitări. Pe o mare suprafață, cugetarea liberă a cedat ideologiei și propagandei. Expansiunea mediatizării se însoțește cu lărgirea manipulărilor. Până și științele sociale s-au lăsat colonizate de ideologie curentă - economia exploatează statistici, dar pierde viața oamenilor; psihologia vede persoane, dar nu cadrele vieții; sociologia se epuizează în socoteli electorale; dreptul rămâne la practici străine de dreptate; filozofia nu mai deschide orizonturi. În multe locuri, scade nivelul educației prin extinderea pozitivismului, funcționalismului și a oportunismului intelectual. Mulți intelectuali au devenit funcționari propagandistici. Descurcarea ei o iau ca mai importantă decât inovația.  Pentru destui contează mai puțin adevărul, cât aprobarea stăpânului. Unii se și consolează cu trecerea la „post-adevăr”.

 Ce putem face? Sunt de părere că primul pas, dar nicidecum ultimul, este să ne asumăm schimbarea lumii. Soluția începe însă cu reconstrucția de concepție, ca parte a unei reconstrucții a justiției, a instituțiilor modernității și a restului vieții. În orice caz, fragmentarismul care sufocă abordări actuale nu este o soluție. Dintre reperele istorice care ne stau la îndemână, Thomas Jefferson, care a redactat singur „Declarația de independență” (1776) - document ce împlinește în acest an două secole și jumătate - se detașează nu numai prin reușita istorică pe care a pus-o în mișcare, ci și prin viziunea sa. Bunăoară, format sub cunoașterea adâncită a lui Locke și Montesquieu, Thomas Jefferson a făcut din libertatea individuală piatra unghiulară a viziunii sale.  Foarte activ în Virginia, el a contribuit la abolirea primogeniturii încă în vigoare atunci și a promovat libertatea de gândire și libertatea religioasă, uneori în divergență cu Biserica Anglicană. S-a spus, pe drept, că atunci s-a dat cea mai strălucită apărare a libertății de gândire din istorie.

 Thomas Jefferson cunoștea bine Europa și o admira, dar a criticat sever instituțiile feudale și monarhice ale Angliei și a acuzat exploatarea muncitorilor industriali din Anglia și a țăranilor din Franța. A spus că regalitatea în Europa este plină de „fools and idiots”, care doar  nenorocesc oamenii care muncesc. Europa este de admirat, dar, politic vorbind, America este superioară. Într-o scrisoare către Lafayete Thomas Jefferson a scris: „The yeomanry of the United States are not the canailles of Paris”. Thomas Jefferson a fost avocatul retragerii economice a Statelor Unite din Europa. A și autorizat, ca președinte, un embargo și a stimulat, de data aceasta în acord cu Hamilton - care, prețuia instituțiile, în vreme ce Thomas Jefferson prețuia naturalețea muncii - finanțarea de manufacturi în America în replică la importurile de produse din Europa. Atunci când, în urma înfrângerii lui Napoleon, englezii au inundat cu produse piața americană, Thomas Jefferson a sporit tarifele vamale și a inițiat protecționismul american. Thomas Jefferson a vorbit de „drepturi inalienabile” și a considerat „libertatea ca acțiunea neobstrucționată a voinței noastre înăuntrul unor limite trasate în jurul nostru prin drepturile egale ale altora”. El a considerat „curtea cu jurați” ca suport pentru a ține autoritățile în limita legalității. El era convins că decăderea democrației este cauzată nu de natura umană, ci de corupția din societate. El a scris „Declarația de independență” a Statelor Unite ale Americii știind bine că îl așteptau, datorită nesupunerii față de rege, tortura și moartea, dar era încrezător că ceea ce omul gândește temeinic va birui. Formularea sa „all men are created equal” a și fost socotită cea mai influentă propoziție din limba engleză.

 Thomas Jefferson a respins aristocratismul moștenirii în favoarea unei aristocrații de merit și a unui liberalism clasic, fie el și legat de un ideal agrarian. El a promovat guvernarea de sine națională și a socotit Europa ca fiind dominată de tiranie și corupție. În concepția sa, el a favorizat guvernul cu puteri limitate, într-o republică descentralizată și o democrație ce-și dezvoltă  educația publică și presa liberă ca premise. Thomas Jefferson era de acord cu rivalul său politic John Adams că Statele Unite, organizate pe baza Constituției (1787), au o misiune aparte în lume - rămânând entitatea statală căreia i s-a încredințat „unicul monument al drepturilor omului și singurul depozitar al focului sacru al libertății și autoguvernării”. El a lucrat la includerea Louisianei și Floridei în Statele Unite și a pledat pentru extinderea Statelor Unite ale Americii pe continentele americane. Încrezător în valoarea „common sense” și „the ultimate reasonableness of the world order”, Thomas Jefferson a gândit problemele statului pe baza postulatului egalității de la natură a oamenilor. Convingerea sa era că statul este o întreprindere pentru a asigura libertatea cetățenilor. Statul presupune respectul legii, iar legea rămâne instrumentul realizării unui scop mai înalt.

 Thomas Jefferson a respins ceea ce a numit „despotismul electiv (elective despotism)”, căruia i-a opus sistemul institutional cu „checks and balances”. Numai din simpla majoritate, a argumentat el, nu rezultă democrație. Doar reprezentarea „diferitelor interese și principii din societate” la guvernare face dintr-o societate o democrație. America a dovedit, deja prin „Declarația de independență” (1776), că religiozitatea poate fi corolarul spiritual al unui activism capabil să organizeze durabil o societate și să schimbe fața lumii. Thomas Jefferson a spus „sunt creștin numai în sensul în care Iisus a dorit să fie unul” și s-a revendicat ca deist care este convins că „Dumnezeu a creat universul și ne-a lăsat idealul armoniei și perfecțiunii” și care urmează învățătura celor patru evanghelii cristice. Acestea „oferă umanității un sistem de moralitate pur și sublim”.

 Thomas Jefferson a considerat că oamenii legați de cultivarea pământului sunt poporul ales de Dumnezeu - dacă cumva cineva a fost ales. El a chiar sperat că Statele Unite au de perseverat economic în forma Chinei de atunci - uniunea americană nu trebuie să ia calea Europei. A socotit că „working class” a fost coruptă, comercianții sunt corupți, speculatorii sunt corupți, orașele sunt pestilențiale, doar fermierii sunt buni - ei cultivă hrana oamenilor din solul propriu.

 Thomas Jefferson a cunoscut ca puțini alții filozofia - a și stăpânit cea mai bună filozofie a timpului. Chiar dacă nu a scris o carte în domeniu, a știut ca foarte puțini să facă din filozofie instrument de înțelegere a lumii. Cu siguranță, „Declarația de independență” și „Bill of Rights” sunt capodopere filozofice - nu doar ale dreptului, organizării și administrației, cum se consideră. Peste toate, însă, Thomas Jefferson a știut că evenimentele - chiar economice, militare și politice - cer soluții la altitudinea unei concepții cuprinzătoare. Le-a și formulat el însuși, încât a deschis un nou orizont umanității.

 Astăzi, din nou, Thomas Jefferson are dreptate: de la o vreme trebuie decisă schimbarea de concepție, chiar dacă suntem în modernitate. O astfel de concepție este indispensabilă acum, dacă se vrea ieșirea din crize. Imperativul imediat pentru cei care trăim este să eliberăm din nou gândirea de clișee, ideologii, propagandă, căci trei înfundături au ajuns să domine mentalitățile. Este vorba despre „suficientism”, sau incapacitatea sau lipsa voinței de a duce la capăt examinarea faptelor, apoi, despre „tehnologism”, sau credința că tehnica va rezolva orice, și despre „progresism”, sau ideologia schimbării relațiilor erotice, a locuirii, a hranei. Toate trei ocolesc însă schimbările instituționale de care este nevoie. Împreună cu adevărații intelectuali, - nu cei înregimentați ideologic -, profesorii universitari adevărați, - nu cei „creați” prin plagiate -, au datoria de a elabora o concepție filozofică nouă, corespunzătoare nevoilor actuale ale societății. În filozofie această nouă concepție trebuie să valorifice repere istorice viabile, dar și să lămurească cât mai cultivat ceea ce este de făcut. Thomas Jefferson rămâne, în acest sens, cu certitudine, un reper. Crizele și provocările de azi sunt de o asemenea amploare și profunzime încât și în România ar trebui reluată tradiția elaborării calificate de noi concepții. Numai așa se va ieși din orientarea imatură și plină de șmecherism ieftin impusă țării de decidenții ei de azi, care va crea continuu mari prejudicii.

EPISTOLA CĂTRE EVREI - COMENTARIU; CAPITOLELE 9-10.

 

EPISTOLA CĂTRE EVREI - COMENTARIU; CAPITOLELE 9-10

Capitolul 9: Noua jertfă şi noul cort:

 Apostolul ne-a prezentat deja o nouă preoţie, cea a lui Hristos (capitolul 7), aceasta implicând binecuvântările unui nou legământ (capitolul 8). În capitolul 9 ne va prezenta o nouă jertfă, cea a lui Hristos, în infinita ei valoare, şi un nou sanctuar la care avem acces prin jertfa Lui.

Sanctuarul pământesc şi jertfele lui - Evrei 9:1-7:

Versetele 1-5. Apostolul se referă mai întâi la cortul din vechime, nu pentru a vorbi în detaliu despre felul în care a fost dotat în vederea slujbelor (cercetarea acestor simboluri fiind, fără îndoială, instructivă la locul ei), ci pentru a arăta, prin contrast, superioritatea sanctuarului ceresc. Despre cortul dintâi învăţăm că, deşi avea rânduieli pentru slujba divină, era în esenţă „din lume”. Prin frumuseţea sa, prin ritualul lui elaborat şi prin ceremoniile lui impresionante, acesta făcea apel în mod special la omul firesc şi de aceea era cu totul potrivit pentru această lume. În plus, apostolul pune mare accent pe cele două părţi ale cortului separate de perdea, Locul Sfânt şi Locul Preasfânt.

Versetele 6 şi 7. După ce s-a referit la forma cortului şi la ceea ce conţinea el, apostolul ajunge cu prezentarea sa la preoţi, la jertfele care erau în legătură cu cortul şi la popor. În acel cort, cei care făceau slujba către Dumnezeu erau preoţii, nu poporul. Mai mult, în a doua parte a cortului putea intra doar marele preot, o dată pe an, şi nu fără sânge, pe care îl aducea pentru sine şi pentru greşelile poporului. În primele şapte versete avem descrierea a ceea ce apostolul va numi la sfârşitul cărţii „tabără” (Evrei 13:13). Tabăra era formată dintr-un popor strâns în jurul unui cort frumos care, prin felul în care era alcătuit făcea apel la simţurile naturale. Prima parte era separată printr-o perdea de cea de-a doua, Sfânta de Sfânta Sfintelor, în acestea putând intra numai preoţii, ei constituind o categorie aparte, care slujeau în favoarea poporului.

Semnificaţia cortului şi a slujbelor - Evrei 9:8-10:

Versetele 8-10. Ce ar trebui deci să învăţăm privind la cort şi la slujbele lui? Nu trebuie să căutăm răspunsul lăsându-ne în voia propriei imaginaţii, ci ni se spune clar că Duhul Sfânt are lămurirea cu privire la semnificaţia reală a acestor simboluri, iar El ne învaţă trei lucruri:

1. Slujbele care se făceau în cort ne arătă limpede că, sub lege, drumul pentru a intra în prezenţa lui Dumnezeu nu fusese încă deschis.

2. Drumul spre Sfânta Sfintelor nu era încă deschis, iar prin aceasta se dovedea clar nedesăvârşirea jertfelor. Ele nu puteau să desăvârşească, în conştiinţă, pe cei ce le aduceau.

3. Aceste lucruri, la timpul lor, au fost doar o imagine a lucrurilor viitoare, iar imaginile, oricât de bune ar fi, nu-L pot satisface niciodată pe Dumnezeu şi nici nu pot rezolva nevoia omului. Într-un astfel de sistem, Dumnezeu rămânea înăuntru, iar omul rămânea afară. Sistemul iudaic nu poate nici să ne deschidă cerul, nici să ne aducă într-o stare potrivită pentru a intra în el.

 În mod trist, creştinătatea, ignorând învăţătura Duhului Sfânt, în loc de a vedea în cort doar o imagine, l-a folosit ca un model pentru slujba sa religioasă. Făcând aşa, ea a pierdut „lucrurile bune” spre care arătau aceste imagini. Astfel, marea masă a creştinătăţii a ridicat construcţii somptuoase, şi-a separat clădirile socotindu-le mai sfinte decât celelalte şi a instituit din nou o clasă preoţească, distinctă de laici, prima clasă împlinind slujbe religioase pentru a doua. Aşa a fost preluat un sistem după modelul taberei iudaice, sistem care ţinea poporul departe de Dumnezeu şi care nu putea desăvârşi niciodată conştiinţa. Este bine să ne reamintim că o conştiinţă „făcută desăvârşită” sau „curăţită”, despre care apostolul vorbeşte în capitolele 9 şi 10, este altceva decât o „conştiinţă bună” despre care apostolul vorbeşte în altă parte. Conştiinţa desăvârşită, cea „o dată curăţită”, nu mai devine niciodată „conştiinţă de păcate”* (capitolul 10:2). Conştiinţa desăvârşită presupune ca odinioară să fi fost o conştiinţă frământată cu privire la păcatele care apăsau asupra ei, dar ca această stare să fi fost rezolvată prin cunoaşterea faptului că cel credincios este curăţit de toate păcatele prin sângele preţios al lui Hristos şi că n-o să mai ajungă niciodată sub judecată. Conştiinţa bună, este aceea care se fereşte de tot ceea ce cunoaşte a fi rău, în umblare şi în viaţa practică.

Notă: *Sfârşitul versetului 2 din capitolul 10 trebuie tradus „n-ar mai fi avut conştiinţă (nu cunoştinţă) de păcate”.

Noua jertfă - Evrei 9:11-23:

Versetul 11. Odată cu venirea lui Hristos, totul este schimbat. Deodată avem un nou Mare Preot, un cort mai mare şi mai desăvârşit şi o nouă jertfă. Aaron a fost mare preot cu privire la lucrurile lumii prezente; Hristos ne este „Mare Preot al bunurilor viitoare”. Într-adevăr, jertfa lui Hristos asigură şi binecuvântări prezente pentru cel credincios, însă „bunurile” cu privire la care Hristos este Mare Preot sunt încă viitoare. Duhul lui Dumnezeu are din nou în vedere sfârşitul călătoriei noastre prin pustie. În Evrei 2:10 am învăţat că Hristos aduce mulţi fii la glorie; în capitolul 2:5 citim despre „lumea viitoare”; în capitolul 4:9 ni s-a spus despre odihna care dăinuie; în capitolul 6:5 am găsit din nou expresia „veacul viitor”. Hristos este Marele nostru Preot care ne susţine prin pustie pentru a ne introduce, la sfârşitul călătoriei noastre, în „lucrurile bune” pe care ni le-a pregătit.

 Preoţia aaronică fiind pusă deoparte prin instituirea preoţiei lui Hristos, odată cu ea a fost înlăturat şi cortul pământesc, făcând loc „cortului mai mare şi mai desăvârşit”. Cortul pământesc a fost făcut de mâini şi a fost din creaţia aceasta; cortul desăvârşit este cerul însuşi (versetul 20).

Versetul 12. La rândul lor, jertfele levitice sunt înlăturate prin jertfa măreaţă a lui Hristos, care a intrat prin propriul Său sânge chiar în cer, loc prefigurat odinioară de Sfânta Sfintelor. Mai mult, în contrast cu preoţia aaronică, sub care se intra în acel loc o dată pe an, El a intrat în cer „odată pentru totdeauna”, pentru a-Şi începe slujba preoţească în favoarea acelora pentru care a obţinut deja o răscumpărare eternă.

Versetele 13 şi 14. Sângele lui Hristos, prin care a fost obţinută o răscumpărare eternă, înlătură sângele taurilor şi al ţapilor. Într-adevăr, sângele acestor animale a avut un efect sfinţitor, în privinţa curăţirii trupului (vezi Numeri 19:7,8). Însă sângele lui Hristos curăţă conştiinţa. Sângele animalelor oferite de preoţi este complet înlăturat de „sângele lui Hristos, care prin Duhul etern S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu”. Prin Duhul Sfânt a fost zămislit, prin Duhul Sfânt a umblat într-un mod perfect şi prin Duhul etern „S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu”, ca Om desăvârşit (vezi Luca 1:35 şi Fapte 10:38). În capitolul 2:9 am văzut că „prin harul lui Dumnezeu” Domnul Iisus a gustat „moartea pentru fiecare”. Din acest loc învăţăm că El S-a oferit pe Sine Însuşi lui Dumnezeu. Astfel putem vesti păcătoşilor că Hristos S-a oferit pe Sine lui Dumnezeu, însă pentru ei. Pentru cel care crede, efectul acestei jertfe este „curăţirea conştiinţei de faptele moarte”. Astfel, Hristos S-a oferit pe Sine Însuşi ca jertfă fără pată lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a acceptat jertfa Lui măreaţă, fiind pe deplin satisfăcut cu Hristos şi cu sângele Lui vărsat. Prin aceasta, conştiinţa credinciosului este eliberată de gândul că prin propriile fapte şi-ar asigura binecuvântarea. Aceste fapte, oricât de bune ar fi în ele însele, sunt doar fapte moarte. Astfel eliberat în conştiinţă, credinciosul devine un adorator al lui Dumnezeu.

Versetul 15. Jertfirea lui Hristos satisface sfinţenia lui Dumnezeu şi nevoia păcătosului, Hristos devenind Mijlocitor al noului legământ, Cel prin care toate binecuvântările noului legământ le sunt asigurate celor chemaţi, pentru ca ei să poată intra în făgăduinţa moştenirii veşnice.

Versetele 16 şi 17. Apostolul arată că, „având loc moartea”, credinciosul primeşte promisiunea moştenirii. Pentru a dovedi necesitatea morţii, el ilustrează, în paranteza pe care o constituie aceste două versete, cu un exemplu luat din relaţiile dintre oameni, faptul că moştenirea este asigurată prin hotărârea celui care a dăruit-o, hotărâre care intră în vigoare numai după moartea lui.

Versetele 18-22. Scriitorul continuă să arate marele adevăr că binecuvântarea noului legământ şi noul cort pot fi asigurate doar prin moarte, acest lucru fiind deja prefigurat în primul legământ şi în cortul pământesc. Primul legământ a fost consacrat prin sânge, iar cortul, cu toate vasele lui, a fost stropit cu sânge, aceasta constituind o mărturie clară că, fără vărsare de sânge, nu poate exista vreo binecuvântare pentru om şi nici posibilitatea apropierii lui de Dumnezeu. Aşa am ajuns la această concluzie capitală, că „fără vărsare de sânge nu este iertare”. Aceasta nu înseamnă doar stropirea cu sânge, ci „vărsare de sânge” - singura bază dreaptă pe care Dumnezeu poate proclama pe de o parte iertarea oferită tuturor, iar de cealaltă, că toţi cei care cred sunt iertaţi.

Versetul 23. Cortul şi uneltele lui constituiau doar „imaginile celor din ceruri”. Prin curăţirea trupului, oferită prin sângele taurilor şi al ţapilor, era posibilă intrarea în cortul pământesc; dar pentru purificarea lucrurilor cereşti erau necesare jertfe mai bune.

Noul cort - Evrei 9:24-28:

 Scriitorul vorbise de jertfe mai bune, introducând acest subiect prin cuvintele: „Dar Hristos a venit” (versetul 11). Acum el ne conduce gândurile spre noul cort prin cuvintele: „Pentru că Hristosul nu a intrat în locuri sfinte făcute de mâini, imagini ale celor adevărate, ci chiar în cer”. Acolo, chiar în prezenţa lui Dumnezeu, S-a înfăţişat Domnul Iisus, ca Marele nostru Preot, ca să-Şi reprezinte poporul înaintea feţei lui Dumnezeu. Hristos, stând în cer înaintea feţei lui Dumnezeu „pentru noi”, este mărturia eternă că cerul este asigurat şi uşa este larg deschisă pentru cel credincios.

Versetele 25-28. Mai mult, orice l-ar fi putut împiedica pe cel credincios să fie în cer a fost rezolvat în mod just şi înlăturat prin eterna eficacitate a jertfei Domnului. Repetarea în fiecare an a jertfelor levitice era o dovadă a incapacităţii lor de a înlătura păcatul. În contrast cu aceste jertfe, Hristos S-a arătat o singură dată, la sfârşitul veacurilor, ca să înlăture păcatul prin propria Sa jertfă „şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, aşa şi Hristosul, ... S-a adus o singură dată jertfă, ca să poarte păcatele multora”. Astfel, printr-o singură jertfă, a lui Hristos Însuşi, păcatul a fost îndepărtat, păcatele au fost purtate, iar moartea şi judecata au fost îndepărtate pentru credincios. Rezultatul binecuvântat pentru credincios este că, atunci când Hristos Se va arăta a doua oară, El nu va mai avea de-a face cu păcatul. Problema păcatului fiind rezolvată la prima Lui venire, a doua venire va fi exclusiv pentru mântuirea poporului Său dintr-o lume a păcatului şi a puterii vrăjmaşului, pentru a-i duce în odihna veşnică.

 În acest pasaj ni se prezintă trei manifestări ale lui Hristos: prima, care a avut loc la cruce, pentru desfiinţarea păcatului, pentru purtarea păcatelor şi îndepărtarea judecăţii (versetul 26); a doua, manifestarea Lui din prezent, când El este Mare Preot în cer pentru poporul Său; şi a treia, arătarea Lui în viitor în glorie, pentru salvarea finală a poporului Său din pustia lumii acesteia, din mijlocul ispitirilor şi slăbiciunilor.

Capitolul 10 - Noii închinători:

 Capitolul 10 din Epistola către Evrei ne prezintă felul în care credinciosul a fost făcut potrivit pentru cer. Conştiinţa lui este curăţită (versetele 1-18), aşa că, acum el poate să intre în duh în Sfânta Sfintelor (versetele 19-22), ţinând cu tărie mărturisirea speranţei pe calea lui prin această lume, fără a se clătina sau a se întoarce (versetele 23-31), înfruntând persecuţiile (versetele 32-34), rămânând pe cărarea credinţei (versetele 35-39).

Conştiinţa curăţită - Evrei 10:1-18:

Versetele 1-4. În capitolul 9 am învăţat că fiecare credincios are asigurat un loc în cer nu prin ceea ce el a făcut, ci în exclusivitate prin lucrarea lui Hristos şi prin poziţia pe care El o ocupă înaintea feţei lui Dumnezeu. În capitolul 10 învăţăm cum aceeaşi lucrare este aplicată conştiinţei celui credincios, pentru ca el să se poată bucura încă de acum şi, în duh, să intre în acest loc nou. Pentru a ne bucura de casa noastră cerească şi pentru a avea certitudinea unui loc alături de Hristos acolo este necesar să avem conştiinţa curăţită. Primele optsprezece versete ne prezintă în mod clar felul în care este curăţită conştiinţa.

 În capitolele 9 şi 10 apostolul vorbeşte de trei ori despre o conştiinţă desăvârşită sau curăţită. În capitolul 9:9 el stabileşte clar adevărul că jertfele iudaice nu-l pot face desăvârşit, în ce priveşte conştiinţa, pe cel ce le aduce. În capitolul 9:14 citim din nou despre jertfa perfectă a lui Hristos care curăţă conştiinţa de faptele moarte, în aşa fel încât credinciosul este liber să se închine Dumnezeului celui viu. În final, avem şi locul din capitolul 10:2 unde ni se spune că închinătorul care are o conştiinţă curăţită nu mai are conştiinţă de păcate. Cel care are conştiinţă de păcate trăieşte cu teama că într-o zi Dumnezeu îl va aduce la judecată din pricina păcatelor sale şi, din acest motiv, nu se poate bucura de pacea cu Dumnezeu. A nu mai avea conştiinţă de păcate implică faptul că teama de judecată a fost îndepărtată prin înţelegerea adevărului că Dumnezeu a rezolvat în întregime problema păcatelor celui credincios. Totuşi, chiar dacă Dumnezeu nu ne va mai aduce niciodată la judecată din pricina păcatelor noastre, ca Tată El poate să ne pedepsească, dacă păcătuim având poziţia de copii ai Săi (capitolul 12:5-11). O conştiinţă curăţită nu înseamnă că nu mai păcătuim niciodată sau că nu mai avem conştienţa căderii, fie în trecut, fie în prezent, ci aceasta înseamnă că toată teama de judecata viitoare din cauza păcatelor este înlăturată complet. O conştiinţă curăţită nu trebuie confundată cu ceea ce noi numim o conştiinţă bună. Dacă, din lipsă de veghere în umblare, un credincios păcătuieşte, conştiinţa lui va fi tulburată în mod sigur şi doar prin mărturisire faţă de Dumnezeu el îşi va recâştiga o conştiinţă bună. Însă aceasta nu are legătură cu problema iertării veşnice a păcatelor care îi dăruieşte celui credincios o conştiinţă curăţită. Sub lege era imposibil să ai o conştiinţă „desăvârşită” sau „curăţită”. Jertfele puteau oferi, cel mult, o uşurare temporară. Pentru orice păcat care intervenea era necesară o nouă jertfă. Dacă jertfele aduse ar fi oferit o conştiinţă curăţită, nu ar mai fi fost nevoie ca ele să fie repetate. Legea arătase, într-adevăr, că era nevoie de jertfă pentru înlăturarea păcatelor, dar ea era doar o umbră a lucrurilor viitoare, nu realitatea. Sângele taurilor şi al ţapilor nu putea înlătura niciodată păcatele. Atunci, cum este obţinută o conştiinţă curăţită? Versetele următoare răspund la această întrebare prin trei mari adevăruri pe care le aduc înaintea noastră:

1. Prin voia lui Dumnezeu (versetele 5-10);

2. Prin lucrarea lui Hristos (versetele 11-14);

3. Prin mărturia Duhului (versetele 15-18).

Versetele 5-7. Voia lui Dumnezeu a fost scrisă în sulul cărţii. Este clar că acesta nu este sulul Scripturii, pentru că referirea făcută la sulul cărţii constituia deja un citat în Psalmul 40 - T.M., loc care este la rândul lui citat aici. Aceasta pare mai degrabă a fi o referire figurativă la sfaturile eterne ale lui Dumnezeu. Venind în lume, Domnul a spus că a venit să facă voia lui Dumnezeu. Jertfele şi darurile care erau aduse sub lege nu puteau satisface voia lui Dumnezeu. Urma ca Domnului să I se pregătească un trup, pentru ca, potrivit sfaturilor lui Dumnezeu, El să poată împlini această voie.

Versetele 8 şi 9. Ceea ce Domnul a spus când a venit în lume, El spusese deja şi sus în cer. Împlinirea voii lui Dumnezeu necesita punerea deoparte a primului legământ şi înlocuirea lui cu cel de-al doilea.

Versetul 10. În versetul 10 ni se spune clar care este voia lui Dumnezeu. În acest verset citim: „voie prin care am fost sfinţiţi, prin jertfirea trupului lui Iisus Hristos, odată pentru totdeauna”. În zadar căutăm uşurare sau pace, în ce priveşte conştiinţa, în eforturile noastre, în credinţa noastră, în pocăinţa noastră, în experienţele noastre ori în simţămintele noastre. Aceste versete atât de binecuvântate ne transferă complet privirile de la orice preocupare cu noi înşine la preocuparea cu voia lui Dumnezeu şi cu lucrarea lui Hristos. Dumnezeu ne descoperă secretul binecuvântat al sfaturilor Sale, anume că voia Lui este să ne aibă curăţiţi de orice întinare a păcatului, nu prin ceea ce noi am făcut, facem, sau am putea face, ci în întregime prin lucrarea Altuia, a Domnului Iisus Hristos.

Versetele 11-14. Aceste versete ne prezintă în detaliu lucrarea lui Hristos prin care voia lui Dumnezeu a fost împlinită. Ele se preocupă în întregime cu Hristos şi cu lucrarea Lui. Noi nu avem nicio parte în această lucrare, cu excepţia păcatelor noastre, care au făcut-o necesară. Trebuie să ne ferim de simţămintele şi de experienţele noastre şi, prin credinţă simplă, să stăm liniştiţi şi să privim mântuirea Domnului. Versetul 11 ne prezintă jertfele iudaice ca un mijloc în totalitate lipsit de eficacitate. Acest verset acoperă o perioadă de 1500 de ani şi cuprinde întreaga preoţie iudaică, toate acele zile de lucrări neîncetate, cu jertfele nenumărate care erau aduse. În final ni se spune că această vastă paradă a energiei omeneşti, cu râuri de sânge care au curs de la altarele iudeilor, „niciodată nu poate înlătura păcatele”. Astfel, prin această prezentare concisă este înlăturat tot sistemul iudaic, după care, în contrast cu acesta, apostolul ne prezintă eficacitatea lucrării lui Hristos. „El”, Hristos, în contrast cu toţi preoţii iudeilor, „după ce a adus o singură jertfă pentru păcate” - în contrast cu toate jertfele iudaice - „S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu”, în contrast cu preoţii care stăteau numai în picioare, fără să poată sfârşi vreodată lucrarea. Dacă El S-a aşezat pentru totdeauna (perpetuu), aceasta reprezintă proba veşnică a faptului că lucrarea Lui este sfârşită. Atât de complet Şi-a împlinit lucrarea de ispăşire, încât, sub acest aspect, El nu trebuie să Se mai ridice niciodată. Mai mult, din faptul că El S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, cunoaştem că lucrarea Lui este acceptată. Următoarele două versete ne prezintă rezultatul lucrării lui Hristos, care S-a aşezat perpetuu, în ce-i priveşte pe vrăjmaşii Săi, dar şi în ce-i priveşte pe credincioşi. Pentru vrăjmaşii Lui, aceasta implică judecata; lucrarea Lui fiind lepădată, pentru ei nu mai există nicio altă cale pentru înlăturarea păcatelor. „De acum” Hristos aşteaptă „până când vrăjmaşii Lui vor fi puşi ca aşternut al picioarelor Lui”. În legătură cu cei sfinţiţi, Hristos, înviat şi glorificat, este făcut desăvârşit; şi prin lucrarea Lui i-a desăvârşit pe cei credincioşi. Deşi aşteptăm încă să primim trupuri glorificate, sufletele noastre au fost deja făcute perfecte şi, înaintea privirilor lui Dumnezeu, sunt curăţite complet de păcate prin lucrarea lui Hristos. Ioan Gură de Aur a spus: „Tatăl şi Fiul nu pot face mai mult în privinţa păcatelor noastre decât ceea ce este deja înfăptuit prin jertfa Domnului Iisus şi descoperit credinţei noastre în Cuvânt”. Nu doar că Hristos S-a aşezat pentru totdeauna, dar şi credincioşii sunt sfinţiţi pentru totdeauna. Dacă Hristos S-a aşezat perpetuu, atunci şi credincioşii sunt desăvârşiţi perpetuu.

Versetele 15-18. Pasajul anterior ne-a prezentat voia lui Dumnezeu ca sursă a binecuvântării noastre şi lucrarea lui Hristos ca mijlocul eficace prin care binecuvântarea ne este asigurată. Acum apostolul ne prezintă mărturia Duhului, care ne aduce cu autoritate divină cunoaşterea adevărului, astfel încât ni-l putem însuşi ca atare. În alt loc din Scriptură citim despre mărturia Duhului în noi (Romani 8:16); aici citim despre mărturia Duhului către noi. Mărturia către noi este ceea ce Duhul Sfânt a spus în Scriptură, aşa cum citim: „după ce a spus” (versetul 15). Apoi urmează citatul din Ieremia 31:34, deja prezentat în capitolul 8, pentru a arăta condiţiile noului legământ. Aici citatul este repetat pentru a dovedi că eficacitatea lucrării lui Hristos este de aşa fel încât Dumnezeu poate spune despre credincioşi că „nicidecum nu-Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor”. Dumnezeu nu spune doar „nu-Mi voi aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor”, ci El spune: „nu-Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor”. Simpla stabilire a adevărului că El nu Îşi va aminti de păcatele noastre poate implica faptul că El le-a trecut cu vederea. Dar, când Dumnezeu spune că El nu-Şi va mai aminti nicidecum, aceasta implică faptul că a fost o amintire a lor, că ele au fost mărturisite, că au fost purtate şi judecate. Astfel problema păcatelor a fost rezolvată şi Dumnezeu poate, pe un temei drept, să spună că nu-Şi mai aduce aminte de ele.

Noii închinători - Evrei 10:19-22:

Versetele 19-22. Adevărul binecuvântat cu privire la o conştiinţă curăţită deschide calea spre închinare. După ce apostolul a vorbit despre noua jertfă şi despre noul sanctuar, acum el prezintă noii închinători. În contrast cu iudaismul în care închinătorul nu avea acces în Locul Preasfânt, în creştinătate avem „îndrăzneală să intrăm în locurile sfinte prin sângele lui Iisus”. Au fost create toate condiţiile şi a fost îndepărtată orice piedică din calea noastră pentru a ne putea apropia de Dumnezeu. Problema păcatelor a fost rezolvată prin sângele lui Iisus. Hristos, după ce a luat parte la carne şi a devenit Om, a deschis o cale vie pentru oameni, ca ei să poată intra în Locul Preasfânt. Slăbiciunile noastre sunt rezolvate de către Marele nostru Preot. Nici păcatele pe care le-am comis, nici trupurile în care ne aflăm şi nici slăbiciunile de care suntem cuprinşi nu ne pot împiedica să intrăm în duh dincolo de perdea, chiar în cer. Apostolul ne îndeamnă să ne apropiem de Dumnezeu cu inimi curăţite, în deplină siguranţă a credinţei, fiind eliberaţi de orice sentiment al unei conştiinţe care ne-ar condamna şi cu trupurile separate de orice întinare practică. În acest punct am face bine dacă ne-am opri şi ne-am întreba: cât de familiară ne este această apropiere, de a intra dincolo de perdea? Într-adevăr, poate cunoaştem ceva din celălalt îndemn pe care apostolul îl dă în Evrei 4, când el spune: „Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit”. Aceasta este ca şi cum am alerga într-un loc de refugiu pentru a scăpa de furtunile vieţii; pe când cealaltă apropiere înseamnă să ne întoarcem în propria noastră casă pentru a sta în căldura dragostei binecuvântate. Este o mare diferenţă între un refugiu şi o casă. Un refugiu este un loc în care ne retragem în timpul unei furtuni. Dar o casă este un loc unde sentimentele noastre sunt în largul lor şi în odihnă. Cu toţii Îl cunoaştem pe Hristos ca pe un refugiu la care putem alerga în necazurile noastre, dar cât de puţin Îl cunoaştem ca pe căminul sentimentelor noastre. Hristos este într-adevăr „un loc de ascuns împotriva vântului şi ca un loc de adăpost împotriva furtunii ... ca umbra unei stânci mari pe un pământ însetat” (Isaia 32:2). Este într-adevăr o experienţă binecuvântată, ca atunci când trecem prin această lume cu torentele ei distrugătoare, cu sterilitatea şi truda ce o caracterizează, să avem pe Cineva la care să ne adăpostim şi să găsim alinare. Totuşi trebuie să ne amintim că, dacă alergăm la Hristos ca la un adăpost de care avem nevoie în timpul furtunii, când furtuna va înceta vom fi în pericol de a-L părăsi. Vai! Acest lucru ni se întâmplă prea adesea fiecăruia dintre noi. Alergăm la El când vine furtuna şi Îl neglijăm când împrejurările par liniştite. Însă dacă afecţiunile noastre sunt atrase spre El, acolo unde Se află El, şi, dacă înţelegem că locul Său este şi locul nostru, acesta fiind chiar cerul însuşi, atunci acel loc va deveni locul de care afecţiunile noastre vor fi atrase şi în care îşi vor găsi odihnă, în care putem avea părtăşie cu Iisus, în care nicio umbră a morţii nu va putea cădea vreodată, iar toate lacrimile sunt şterse.

Calea şi pericolele ei - Evrei 10:23-29:

Versetele 23-25. Cu cât vom înţelege şi vom folosi mai mult privilegiul de a pătrunde dincolo de perdea, în prezenţa lui Dumnezeu, cu atât mai bine vom putea face faţă drumului prin pustie şi pericolelor lui. De aceea îndemnul „să ne apropiem” este urmat de avertismentul „să ţinem cu tărie mărturisirea speranţei”. Există o speranţă strălucită care ne este pusă înainte, iar Cel care ne-a dat promisiunea speranţei va fi credincios Cuvântului Său. Însă există pericolul de a renunţa la „mărturisirea” nădejdii din cauza alipirii de această lume. Numai privind la Cel care este credincios putem sta tari fără să ne clătinăm. Mai mult, în mijlocul necazurilor, dificultăţilor şi pericolelor avem nevoie să ne susţinem reciproc. Uneori putem avea parte de izolare, însă calea lui Dumnezeu pentru poporul Său este cea a părtăşiei practice. Trebuie să veghem unii asupra altora şi să nu părăsim strângerea noastră laolaltă. Încrederea deşartă pe care carnea o are în ea însăşi poate conduce la dispreţul faţă de ajutorul pe care cineva ar dori să ni-l ofere; însă înţelegerea nimicniciei noastre ne va conduce nu doar să privim mai întâi şi mai presus de orice la Cel care este credincios, ci şi să preţuim susţinerea din partea fraţilor noştri. Dacă îi preţuim pe fraţii noştri vom fi plini de grijă faţă de ei, căutând să stârnim dragostea şi faptele lor bune, de care noi înşine avem nevoie. Vai, cât de uşor poate fi atrasă carnea pe un drum al egoismului şi al slavei deşarte, rostind în mod deliberat cuvinte care sunt o ofensă la adresa fraţilor şi nu de natură să le stârnească dragostea. Nimeni nu poate neglija strângerea laolaltă fără să sufere pierdere. A părăsi strângerile sfinţilor este un semn sigur de declin spiritual. Deseori obiceiul de a neglija strângerile laolaltă precedă părăsirea adunării şi întoarcerea în lume sau în sisteme religioase omeneşti. Cu cât „ziua” - ziua gloriei - se apropie, cu atât dificultăţile vor creşte, fiind mai multă nevoie să căutăm să ne susţinem unul pe celălalt şi să nu neglijăm strângerile laolaltă.

Versetele 26-31. Apostolul a prezentat pericolul care decurge din abandonarea speranţei noastre, dispreţuindu-ne unul pe altul şi părăsind strângerea laolaltă. Însă acum el ne atenţionează asupra unui pericol şi mai serios, pericolul apostaziei, care îi pândea pe cei ce mărturiseau creştinismul. Păcatul despre care se vorbeşte aici este apostazia faţă de creştinism. Apostolul nu vorbeşte despre o cădere care ar putea face pe cineva să se întoarcă în lume, la fel ca pe Dima, despre care citim în altă epistolă. Unul ca acesta poate fi recuperat. Apostatul nu doar că renunţă la creştinism, ci îl abandonează pentru a adera la o religie omenească, după ce a mărturisit creştinismul. Practic, el spune: „Am încercat creştinismul, dar socotesc că iudaismul, sau budismul, sau altă religie este mai bună”. Pentru unul ca acesta nu mai este nicio jertfă pentru păcat, decât o aşteptare înfricoşătoare a judecăţii. Unul ca acesta Îl sfidează pe Fiul lui Dumnezeu, dispreţuieşte jertfa lui Hristos şi insultă pe Duhul harului. Apostatul trebuie lăsat pe mâna lui Dumnezeu. Noi nu suntem în niciun fel chemaţi să-l pedepsim pe unul ca acesta. Ni se spune clar că răzbunarea este a Domnului. Apostatul va experimenta că „este înfricoşător să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu”.

Versetele 32-34. Mai mult, apostolul ne atenţionează să nu ne descurajăm din cauza suferinţelor, insultelor şi necazurilor. Există chiar pericolul de a da înapoi de la calea credinţei, din cauza batjocurii şi a suferinţelor pe care le atrage asupra noastră mărturisirea creştină. Acei credincioşi începuseră bine. Fiind luminaţi prin adevăr, au ajuns dintr-o dată în conflict din cauza mărturisirii adevărului. Însă în acest conflict ei au răbdat şi, cu inimă întreagă, s-au asociat cu cei care au suferit pentru Numele lui Hristos. Au primit cu bucurie răpirea averilor, ştiind că au în cer o avere mai bună şi statornică.

Versetele 35-39. O astfel de încredere va fi urmată de o răsplată strălucită, însă între timp avem nevoie de răbdare, supunându-ne voii lui Dumnezeu, în timp ce aşteptăm să primim promisiunea. Timpul aşteptării este scurt, pentru că „Cel care vine va veni şi nu va întârzia”. Până când El vine, calea celui credincios este o cale a credinţei. Acest lucru a fost întotdeauna adevărat; în zilele lui Habacuc a fost la fel de adevărat ca şi astăzi că „cel drept va trăi prin credinţă”. Dumnezeu nu găseşte nicio plăcere în cineva care dă înapoi. Apostatul dă înapoi spre pierzare; însă despre aceia cărora apostolul le scrie, el poate spune cu încredere: „Noi nu suntem dintre aceia care dau înapoi spre pieire, ci ai credinţei, spre păstrarea sufletului”.

LA ZI ÎN ... NICUȘORISTAN!

 

LA ZI ÎN … NICUȘORISTAN!

1. Bolojenismul în acțiune!

 Guvernarea Ilie Bolojan a alunecat periculos dinspre autoritate înspre autoritarism. Deciziile luate într-un cerc restrâns nu sunt asumate de nimeni, dar plătite de toată lumea. Coaliția a ajuns să fie ținută în șah de premier, care sacrifică metodic economia și capitalul românesc pe altarul „disciplinei” cerute din afară. Asta nu mai este reformă, ci direct un experiment brutal, cum remarcă și raportul Congresului SUA: țara noastră este teren de testare pentru Comisia Europeană, iar românii, cobai. Oameni buni, ce se întâmplă, de fapt, la Palatul Victoria? Avem un guvern sau un comandament de forță? Mai există coaliție sau doar un prim-ministru care dictează, iar restul mimează guvernarea?

Cine a decis, de fapt? Ilie Bolojan conduce România ca pe o unitate militară în care ordinele lui nu se discută, ci se execută, iar cine îndrăznește să întrebe „De ce așa?” e privit ca saboteur. Întrebarea pe care o pun toți nu-i dacă stilul Bolojan duce spre autoritarist (răspunsul este evident), ci cât mai rezistă acest individ în fruntea Executivului. Răspunsul pare la fel de cinic ca realitatea: atât timp cât este tolerat și „ținut în brațe” de ambasade. Iar ambasadele îl vor susține atât timp cât România plătește: prin austeritate, prin sacrificarea economiei locale, prin liniște socială obținută cu bocancul pe gât. Cazul primei zile de concediu medical neplătite este emblematic pentru ce se întâmplă la vârful statului. O măsură cu impact social direct și brutal a fost adoptată fără explicații coerente și, mai grav, fără asumare. Ilie Bolojan pasează responsabilitatea cu seninătate: ba la Ministerul Sănătății, ba la „discuțiile prealabile dintre decidenți”. Care decidenți? Unde? Când? Cu cine? Că social-democrații jură că nu știau nimic, ministrul Rogobete ridică din umeri, iar USR-iștii se declară „surprinși”. Pare că toți au aflat din presă ce s-a decis în Guvern. Românii au pierdut un drept social fundamental, dar nimeni nu știe cine le-a semnat sentința. Ce vedem la Palatul Victoria în aceste zile nu mai e guvernare colectivă, putem vorbi direct despre o conducere discreționară, mascată în limbaj tehnocrat.

Coaliția-fantomă și Guvernul „Gașca zurlie”: Până și Dominic Fritz se delimitează prompt, ca de obicei, de tot ce nu dă bine la vulg - USR n-a știut, n-a văzut, n-a fost acolo. Ai crede că miniștrii din gașca zurlie USR au aterizat în Guvern după ce s-au luat toate deciziile nepopulare: taxe mai mari, salarii înghețate, pensii neindexate, facilități eliminate pentru persoanele cu handicap, acum și concedii medicale tăiate! USR guvernează cu dreapta și se spală pe mâini cu stânga. În paralel, stenogramele de la Vila Lac arată un PNL în fierbere (Bolojan și-a văzut dușmanii în față, acum știe cine și câți sunt împotriva sa), iar PSD a trecut deja de la nemulțumiri la ultimatumuri. Adrian Câciu: „Pachetul social pentru 2026 este obligatoriu”. În traducere pentru liberali: Bolojan a întins coarda atât de tare încât riscă să-l lovească peste față, dacă se rupe!

Haiducul invers: ia de la săraci și dă la bogați! Când credeam că le-am văzut pe toate și că nu se mai poate adăuga nimic la tabloul austerității zugrăvit de Ilie Bolojan, premierul ne-a dat lovitura de grație: un nou cadou pentru multinaționale. Prin ordonanță de urgență, fără consultare publică, fără dezbatere parlamentară, premierul PNL a eliminat plafonul care limita deductibilitatea cheltuielilor cu consultanța, managementul și drepturile de proprietate intelectuală plătite către firmele-mamă din străinătate. Pe scurt: se redeschide robinetul exportului de profit. Multinaționalele vor raporta profituri mai mici în România, vor plăti taxe mai mici aici și vor scoate bani mai mulți afară. Ironia supremă vine abia acum. După ce a stoars deja populația, Bolojan vorbește senin despre posibile reduceri de taxe. Adică, după ce oamenii au stat la cozi, s-au înghesuit să plătească anticipat ca să prindă o reducere de 10%, li se spune că, poate, s-a grăbit Guvernul. Plătești întâi, discutăm după. Asta e noua doctrină politică a Guvernului Bolojan. România lui 2026 nu este condusă, ci dirijată. Sub Ilie Bolojan, Guvernul a devenit o structură opacă, cu decizii luate prin OUG-uri aruncate peste noapte. Partenerii coaliției joacă rolul de figuranți speriați în această piesă. Vorbim despre o formă de dictatură administrativă, în care premierul merge înainte ca un roboțel întors cu cheia, indiferent pe cine calcă pe drum.

2. Nicușor (a se citi Psihișor) Dan și alegerile anulate: România, prinsă cu mâna în sacul cu voturi de Congresul SUA:

 Raportul Comisiei Juridice a Camerei Reprezentanților din Congresul SUA aruncă România într-o lumină devastatoare: o țară în care se anulează alegeri fără probe, candidații incomozi sunt eliminați administrativ, libertatea de exprimare este cenzurată într-un mod agresiv, iar la conducere a ajuns o gașcă politică dispusă să calce democrația în picioare, cu binecuvântarea Comisiei Europene. În loc de explicații, Bucureștiul răspunde cu tăcere, ironii și aroganță. Iar președintele Nicușor Dan alege, din nou, să joace rolul liderului care se ceartă cu realitatea. Să nu existe niciun dubiu: raportul publicat de Comisia Juridică a Camerei Reprezentanților din Congresul SUA nu este un pamflet sau vreo postare pe Facebook. Avem în față un document oficial al uneia dintre cele mai puternice instituții legislative din lume - Camera Reprezentanților din SUA -, care acuză Comisia Europeană de interferență sistematică în alegerile statelor membre, cu România dată drept exemplul cel mai agresiv și mai toxic. Pentru cine mai avea dubii: americanii spun negru pe alb că alegerile prezidențiale din România au fost anulate fără probe solide, că un candidat a fost scos din cursă, că platformele sociale au fost forțate să cenzureze conținut politic și că tot acest mecanism a fost pus în mișcare pentru a asigura victoria „candidatului preferat de establishment”. Cu alte cuvinte: în alegerile din România, nu poporul decide, ci „Sistemul”!

Suntem laboratorul perfect al experimentelor Bruxellesului! Raportul este devastator tocmai prin precizia dezvăluirilor făcute, iar americanii nu lasă loc de interpretări. Ei spun clar că România a fost scena celor mai agresive măsuri de cenzură electorală din UE, că alegerile au fost anulate pe baza unor bănuieli ale SRI despre o presupusă interferență rusă pe rețeaua TikTok și că documentele interne ale platformei subminează această narațiune. Mai mult: până la finalul lui 2024, inclusiv autoritățile românești au indicat că presupusa „operațiune rusească” a fost, de fapt, finanțată de un partid autohton (se știe, deja, că e vorba de PNL). Cu toate acestea, alegerile nu au fost reluate, remarcă americanii, iar învingătorul primului tur a rămas interzis definitiv. De ce? Fiindcă așa a vrut gruparea soroșistă de la vârful Bruxellesului și care decide cu privire la România. Așa cum J.D. Vance a remarcat anul trecut la Conferința pentru Pace de la Munchen (apropo, se apropie și ediția de anul acesta, mai este puțin), în România nu mai vorbim despre democrație. E inginerie politică, ambalată în limbaj tehnocratic și justificată prin lozinci despre „securitate” și „amenințări hibride”.

Avem președintele care ceartă America: În fața unui asemenea raport, orice stat normal ar fi reacționat prin explicații,  anchete interne sau măcar printr-o minimă diplomație. România, însă, are un alt stil - nu s-a transmis niciun mesaj oficial ferm, Nicușor Dan sau Ilie Bolojan nu au organizat nicio conferință de presă serioasă. Despre vreo tentativă de dialog real cu partenerul strategic american nici nu mai pomenim! Șeful statului și-a pus consilierii să posteze pe Facebook ceva ce a părut mai degrabă a „drept la replică”. Iar mocofanii de la Cotroceni au înțeles că trebuie să-i facă mincinoși pe americani. Avem un președinte mai obraznic decât a fost Traian Băsescu - Nicușor le spune, practic, Statelor Unite: „Nu ne interesează ce părere aveți, vedeți-vă de treaba voastră!” Este o performanță diplomatică rară: să reușești să iriți Washingtonul în timp ce pretinzi că ești și „pro-democrație”. Oare Nicușor Dan vrea să demonstreze că poate rupe relația cu America zâmbind și, apoi, dând vina pe TikTok și interferența rusă? Știți care este ironia supremă? În timp ce Congresul SUA vorbește despre drepturi furate și alegeri viciate, președintele României ne explică doct că totul a fost „un act juridic intern”. Este exact genul de explicație pe care o dau regimurile autocrate atunci când își calcă propriii cetățeni pe gât.

Franța confirmă ce spun americanii: în Europa se naște un tipar: Dacă tot mai credeți că americanii „exagerează”, uitați-vă mai atent la ce se întâmplă acum în Franța. Marine Le Pen, politicianul cel mai popular din sondaje, riscă să fie scoasă din cursa prezidențială printr-o decizie judiciară cu efect politic devastator. Coincidență? Greu de crezut. Tiparul este același ca-n România: favoritul electoratului devine o problemă fie 1. de securitate, 2. de moralitate sau 3. de legalitate. Soluția nu-i decât una, în viziunea establishment-ului de la Bruxelles: eliminarea administrativă a candidatului incomod. Nu la urnele de vot, nu după o dezbatere electorală. România nu a fost o excepție, ci un experiment reușit, care se extinde în toată Europa. Cât timp Nicușor Dan și gașca zurli USR-istă conduc țara, România nu este un aliat predictibil, ci un stat care anulează votul poporului, cenzurează mesajele politice și ceartă America. Dacă asta e „calea europeană”, atunci cineva ar trebui să aibă decența să le spună românilor adevărul: nu mai trăim într-o democrație funcțională, ci într-un sistem care decide în locul nostru cine are voie să câștige. Mai poate fi numită „libertate” viața într-o astfel de țară?

3. Dosarul „Adriana Georgescu”:

 Cazul avocatei liberale Adriana Georgescu, prinsă în flagrant luând mită, nu este doar un banal episod de „corupție în politică”. În contextul actual, el deschide o cutie a Pandorei extrem de periculoasă: legături la vârful puterii, informații vânturate înainte de anchetă și un președinte tot mai implicat în jocuri ce nu țin de fișa postului său. Să lămurim, mai întâi, un lucru fundamental: Adriana Georgescu a fost prinsă în flagrant! Nu vorbim despre suspiciuni, despre interpretări sau despre „dosare politice” fără probe. Flagranul este proba supremă. Din acest punct de vedere, discuția despre vinovăția ei se închide, aici nu mai există spațiu pentru „nu știu”, „nu-mi amintesc” sau „e o răzbunare”.

„Eu sunt fosta lui Ludovic”: Dosarul ăsta nu doar că nu s-a oprit după prinderea avocatei, dimpotrivă, partea cu adevărat interesantă abia a apărut pe piață. Potrivit interceptărilor și stenogramelor din dosar, Adriana Georgescu se lăuda cu acces direct la vârful puterii din România: uși deschise la Ilie Bolojan, Nicușor Dan, Nicolae Ciucă, „peste tot”, cum spunea chiar ea. După ce presa a „descoperit” fotografiile ei cu lideri de top din PNL, brusc, în Aleea Modrogan s-a declanșat o amnezie colectivă - nimeni n-o mai cunoaște, nimeni nu-și amintește chipul ei. Asta, așa, de culoare … Tot de culoare, însă una ceva mai aprinsă și care schimbă complet datele problemei: „Eu sunt fosta gagică a lui Ludovic”. Ludovic Orban, ca să nu existe confuzii, fost lider PNL, fost premier, fost, pam-pam, consilier prezidențial al lui Nicușor Dan! De fapt, abia acum începe cu adevărat povestea noastră. Ludovic Orban a plecat de la Cotroceni în noiembrie 2025. Dosarul Adei Georgescu „bubuie” la DNA în octombrie 2025. Coincidență? Poate, dar hai să mergem pe varianta „așa s-a nimerit”. Admiteți, însă, că e o coincidență extrem de convenabilă pentru Nicușor Dan! Se pune, firesc, o întrebare legitimă: a fost sau nu informat șeful statului că păstrarea lui Orban în funcția de consilier îl transformă într-o vulnerabilitate? În PNL, dar și în cercurile apropiate de președinte, unde habarniștii și sifonarii fac casă bună împreună, se vorbește deschis despre varianta în care Nicușor Dan ar fi fost avertizat de „Servicii” că numele lui Ludovic Orban urmează în scurt timp să fie asociat unui dosar penal greu. Iar avocata liberală, între timp, dădea pe goarnă tot ce știa și făcea: de la relațiile intime avute și acces la decidenții din România până la „combinațiile” pe care le poate învârti.

Război între „Palate”: Și aici ajungem într-un punct cu adevărat vulnerabil, dar pentru președinte și securitatea României; iar dacă lucrurile s-au petrecut astfel, atunci situația este de o gravitate extremă. De unde știu „Serviciile” ce urmează să ancheteze procurorii? Cine le spune ce dosare sunt „pe țeavă”? De ce ajung informații din zona Parchetelor să circule preventiv, cu rol de avertisment politic? Și, mai ales, de ce sunt implicate „Serviciile” în meciuri care nu le aparțin, într-o bătălie evidentă între cele două „Palate”? Nu vorbim despre o premieră, fiindcă Nicușor Dan și-a permis, încă de la începutul mandatului, să-și dea cu părerea despre Justiție, despre anchete, despre procurori. A fost taxat public de Curtea Constituțională, care i-a reamintit, nu o dată, despre separația puterilor în stat. Dar, ce a făcut el? A ales să ignore avertismentele și să joace rolul „președintelui-jucător”, deși Constituția nu i-l acordă. Extrem de grav este scenariul în care serviciile de informații ar fi fost folosite ca instrument într-un război personal purtat de Nicușor Dan cu premierul Ilie Bolojan. Prin intermediul DNA și cu sprijinul unei tabere liberale ostile primului-ministru, președintele pare să-i „arate pisica” șefului Guvernului. Dacă se confirmă că Nicușor Dan a fost avertizat din timp cu privire la vulnerabilitatea pe care o reprezintă Ludovic Orban, în contextul unui dosar penal iminent, atunci nu mai vorbim despre întâmplări, ci despre un tipar periculos - unul în care instituții-cheie ale statului sunt trase în jocuri politice murdare.

Momentul „detonării”, o coincidență? Și, ca tabloul să fie complet, momentul „detonării” scandalului nu este deloc întâmplător. Flagrantul, interceptările și stenogramele scurse în presă vin exact când Nicușor Dan negociază pentru numirile la șefia SRI și SIE și pentru viitorii procurori-șefi. Apropo de acest aspect: la scurt timp după ce președintele s-a declarat nemulțumit de activitatea DNA, procurorul-șef Marius Voineag „face rost” de un dosar cu greutate. Și asta a fost o coincidență, așa e? România e plină de coincidențe bine sincronizate! Cazul avocatei Adriana Georgescu poate fi dus de procurori în multe direcții, în funcție de probe, dar și de interesele de moment. De un lucru, însă, ne-am lămurit: povestea asta nu a picat din cer. Doar că, dacă statul român ajunge, din nou, să funcționeze astfel, ca pe vremea „Binomului” Coldea (SRI) - Kovesi (DNA), cu avertizări pe surse, cu dosare care apar strategic și cu „Servicii” implicate în bătălii politice, atunci nu mai vorbim despre Justiție independentă, ci despre un „Sistem” profund viciat!

4. Bolojan : UN ANTIROMÂN CRUD … atât la inimă, cât și la cap!

 Despre isprăvile multor prim-miniștri ai României din 1990 încoace, se pot spune și scrie multe, dar mai ineficienți și nepregătiti precum Ciucă, Ciolacu și Bolojan parcă nu a fost niciunul. Au mai fost candidați pentru locuri fruntașe în clasamentul acesta al administrării păguboase a Țării (Câțu, Orban s.a.) dar ca cei trei neisprăviți (mai ales în ale studiilor universitare), nu găsim. În ceea ce îl privește pe Bolojan acesta este și sadic, pe lângă faptul că este incapabil și oneros și prin măsurile luate împotriva poporului român locul lui ar fi mai degrabă în boxa acuzaților decât la Palatul Victoria. A mai fost și în jilțul de la Cotroceni după crima făptuită de clasa politică din care toți acești emanați fac parte, aceea de anulare a votului poporului român la alegerile prezidențiale din 6 decembrie 2024.  Justiția este si ea debilă și mafiotizată, nu poate face lumină în nimic care să aducă dreptatea poporului român, că despre prosperitate nici atât, închide ochii la jafurile și trădările clasei politice obediente străinățătii. K.W.I. nu vrea să returneze banii datorați Statului Român (vai de el de Stat). Și, mai ales, de ce nu este anchetat pentru anularea alegerilor? Băsescu, turnător dovedit, este repus în drepturi tot de justitia asta despre care toti știm pe cine slujește. Despre copilul bezmetic al străzii Nicusor nu avem ce vorbi. Este un absent cu mintea de la realitatea vieții și a lumii; până la proba contrarie. Dar despre Bolojan avem ce spune!  Hai să vedem orientarea sa antiromânească evidentă începută la Oradea și desăvârșită la București. Dintre marile realizări și contribuții la istoria și cultura națională a României și a românilor ale lui lie Bolojan, președinte PNL, senator, fost primar al Oradei, fost președinte al C.J. Bihor, fost președinte al Senatului, fost președinte interimar al României, demnitar al statului român, viitor beneficiar de „pensie specială”!

Realizări: Ca primar, apoi președinte al Consiliului Județean Bihor, Bolojan scoate în 2019 la Oradea statuia lui Mihai Viteazul din Piața Unirii. După 5 ani de depozitare, o amplasează într-o locație secundară. Refuză ridicarea unei statui a lui Menumorut. Schimbă numele Podului Primăriei în Podul Ladislau, rege al Ungariei Mari. Ridică 10 statui, monumente și plăci memoriale pentru personalități maghiare. Ultima statuie ridicată de Ilie Bolojan pe furiș în 2023 e cea a regelui Ladislau al Ungariei, care a dat decretul prin care doar „catolicii“ puteau deține proprietăți în Transilvania, românii neavând dreptul să dețină terenuri sau păduri. De fapt cea facută de Bolojan e a treia statuie a regelui Ladislau din Oradea, prima fiind din 1893, a doua din 2010. Statuia contelui Rhedey Lajos, guvernator al Comitatului Bihor, ce avea 3 județe din vestul României și 2 din Estul actualei Ungarii. Sub conducerea acestui guvernator românii erau iobagi, obligați să muncească gratuit 4-6 zile pe săptămână câte 10 ore/zi pentru Biserica Romano-Catolică maghiară si grofii maghiari. Statuia arhitectului maghiar Kálmán Rimanóczy, a cărui familie a avut câteva mandate de primar în Oradea. În aceea vreme s-au făcut vămile la intrarea în Oradea, românii primind permisie la vamă de a vizita orașul doar 10 ore, după care trebuiau să-l părăsească. Inscripțiile în latină puse de Bolojan în 2018 când s-a renovat Cetatea Oradei, care vorbesc doar de Gabriel Bethlen principele maghiar al Transilvaniei, care a dus o politică de maghiarizare a românilor, ținând populația românească în iobăgie și sărăcie, românii neavând drepturi. Vulturul Ungariei a fost repus pe sediul Primăriei Oradea după 101 ani de Bolojan, după ce fusese dat jos în 1919 de Armata Română la ocuparea orașului. Grupul statuar al celor 4 mari poeți ai maghiarilor, amplasat în 2012 de Bolojan pe cea mai importantă stradă pietonală din Oradea, pe care a scris că a fost ridicat în 1906 pe vremea Imperiului Austro-Ungar. Statuia scriitorului maghiar Jozsef Attila, care a scris imnul extremiștilor maghiari ce se cântă acum în secuime și o mulțime de poezii antiromânești, care cerea în anii 1930 ca Ungaria să reocupe Transilvania și Clujul „unguresc”. Statuia geografului maghiar Czaran Gyula ridicată în 2017 de Bolojan. În 2018 Bolojan face în centrul Cetății Oradea „mormântul” lui Sigismund de Luxemburg împărat romano-german și rege al Ungariei pe vremea când românii erau iobagi și nu aveau proprietăți, deși osemitele lui sunt la Viena din 1700. Bolojan face tot în 2018 în Centrul Cetății Oradea „mormântul” regelui Ungariei, Ladislau I, deși osemintele lui sunt la Gyor în Ungaria încă din 1565. Acesta este Ilie Bolojan, senator și actual prim-ministru al României, președinte PNL, fost presedinte al Senatului României, fost președinte interimar al României. Ilie Bolojan, omul cu alergie la Mihai Eminescu și Ziua Culturii Naționale, la Avram Iancu și la Mihai Viteazul. A trebuit să dispară de la Oradea și din Bihor pentru ca Mihai Eminescu să fie celebrat! Este normal și logic ca cititorii să aprecieze și să încadreze faptele bolojeniste ale orădeanului cu pretenții de savant în economie, politică, administrație etc,  în realitate el fiind un demolator crud, fără sentimente bune, umane pentru români, ci pentru străinii din mâna cărora mănâncă cu poftă și nesaț.

5. Ce trebuie să știm ca să nu greșim?

Ce trebuie să știm ca să nu greșim? -  o trecere în … revistă! Raportul Congresului SUA desființează propaganda referitoare la implicarea Rusiei în alegerile din România, confirmă că „UE = Noul URSS”; Sorin Grindeanu se aruncă în brațele primitoare ale lui Bibi Netanyahu în competiția pentru putere cu Bolojan; 

Subiectul numărul 1 este despre raportul Comisiei Juridice din Congresul Statelor Unite ale Americii, care, printre altele, menționează și România ca exemplu negativ (cum altfel?) legat de respectarea libertății de expresie, atât în ceea ce privește votul, deci democrația, cât și în ceea ce privește presa, adică independența editorială. Cel puțin eu așa l-am citit. Cei care se grăbesc să-l bagatelizeze habar n-au cât de mare este valoarea de întrebuințare a unor asemenea rapoarte, nu doar în sistemul de putere american, dar în întregul sistem euro-atlantic, unde se iau ca referințe beton absolut orice rapoarte emise de către comisiile din Senat și din Camera Reprezentanților, care după aceea sunt bine îndosariate pentru referințe, la celebra bibliotecă a Congresului American. Ce înțelegem din acest raport? În primul rând, înțelegem faptul că Rusia, din punct de vedere al americanilor, n-a fost implicată în alegerile din România, ceea ce, ca afirmație asumată prin acest raport, are drept consecință și prăbușirea întregii argumentații a puterilor succesive pe care le-am avut, din decembrie 2024 și până acum, focalizând, în mod indirect, asupra vinovăției a cel puțin doi foști președinți ai României, care au girat un asemenea simulacru, și mă refer la Klaus Iohannis, respectiv Ilie Bolojan, în calitate de președinte interimar. Dacă s-ar porni un ipotetic proces în baza acestui raport, ei ar fi primii doi inculpați, pentru că ei erau giranții și garanții organizării, așa cum scrie la carte, acestor alegeri din România. Din acest raport mai transpare și faptul că UE este, de fapt, noul URSS. De ce? Pentru că este implicată în acțiunile ilegale de anulare a alegerilor din România, dar nu numai. Acolo se specifică și că, exprimarea publică, fie din partea politicului, fie din partea presei, a fost ocultată sau blocată tot prin presiunile de la nivelul Bruxelles-ului. Acest raport poate să devină important, mai ales în perspectiva Conferinței de la München, de peste puține zile, acolo unde America va dori să ia o alonjă importantă în fața partenerilor încă din UE, după modelul pe care l-a practicat anul trecut JD Vance. Deci eu văd acest raport ca o pregătire pentru emisia pe care liderii americani o vor face la Conferința de Securitate de la München. Două remarci: 1. Cred că raportul și vizita delegației AUR în Statele Unite au contribuit la șlefuirea opiniilor din această comisie juridică. Republicanii, congresmenii republicani cu care s-au întâlnit cei de la AUR, au suficientă influență pentru ca să poată determina anumite înscrieri din acest raport; și, 2. o treabă foarte interesantă (Alo PNL, se aude? Alo, Voievodule Georgescu, se aude?) americanii au ținut să specifice, în acest raport, că Georgescu Călin n-ar fi putut obține scorul, mediatizarea și influența electorală în 2024, fără finanțarea și mediatizarea mesajelor și acțiunilor lui cu bani de la PNL. În ce fel va fi ocultat acest mesaj în România, veți vedea. În ce fel va fi folosit de către cei interesați, de asemenea vom observa cu toții.

Subiectul 2: Sorin Grindeanu a realizat o vizită relativ intempestivă în Israel, unde, într-un mod neprotocolar (pentru că nu au același rang) s-a focalizat greutatea asupra întâlnirii cu Bibi Netanyahu, premierul Israelului, atât de blamatul premier al Israelului în lumea care a mai rămas liberă, cât o fi ea. Desigur că, în mod evident, asta pare o acțiune neaducătoare de aprecieri publice pentru Grindeanu, repet, ținând cont de cât de blamat este în lumea liberă Bibi Netanyahu; însă, alegerile în România o să fie abia peste 2 ani și jumătate (cele locale), peste 3 ani o să fie cele parlamentare, deci alegerile sunt departe și Grindeanu a acționat extrem de pragmatic. În competiția lui pentru putere, pe care o are cu Ilie Bolojan, și nu doar el, ci și cei care stau în spatele lui Sorin Grindeanu, el nu poate acționa direct împotriva Bruxelles-ului, care este cel mai important susținător al lui Bolojan și al echipei sale, în acest moment. Atunci, încearcă niște acțiuni cu mantă, cum se zice la biliard, adică apelează la suportul atât de influentului Israel și al lui Bibi Netanyahu, pentru ca să poată să-i șubrezească sprijinul de care mai beneficiază încă Bolojan la Bruxelles. Influența Ierusalimului (că acolo s-a mutat capitala) asupra Bruxelles-ului este una majoră, nici nu vă închipuiți cât de puternică este. Și Grindeanu, din acest punct de vedere, s-a orientat foarte bine, sau mă rog, a fost ghidat foarte bine. Delegația lui a fost una interesantă. Probabil că i se va umple frigiderul, după cum se spune în mod popular, pentru că l-a avut în stânga lui pe celebrul Vexler, cel care a vexat ultramajoritatea românilor, inclusiv pe mine. Dar, așa cum am început descrierea despre acțiunea lui Grindeanu, așa o și închei: alegerile sunt departe, memoria românilor este scurtă, nu îi mai pasă lui Grindeanu pentru jocurile de putere pe care le face că își primește atâtea înjurături, deoarece s-a însoțit de către acest Silviu Vexler, care e departe (sau chiar e anti-român), voiam să spun că e departe de a reprezenta interesele României.