CARTEA ISAIA - LUMINĂ PENTRU ÎNTREAGA OMEMIRE; PRIMA PARTE.

 

CARTEA ISAIA - LUMINĂ PENTRU ÎNTREAGA OMENIRE; PRIMA PARTE

1. Un profet antic cu un mesaj pentru zilele noastre:

Isaia 1:1:

 Există astăzi vreun om care să nu dorească să scape de povara problemelor ce apasă omenirea? Însă cât de des dorinţele noastre rămân neîmplinite! Visăm să fie pace, dar suntem loviţi de războaie. Ţinem mult la menţinerea ordinii şi la respectarea legilor, dar nu putem face nimic pentru a stăvili valul tot mai mare de jafuri, violuri şi crime. Vrem să avem încredere în semenii noştri, dar suntem nevoiţi să stăm cu uşile încuiate pentru a fi în siguranţă. Ne iubim copiii şi ne străduim să le insuflăm valori sănătoase, dar mult prea des îi privim neputincioşi cum cad pradă influenţei dăunătoare a anturajului lor. Fără îndoială că suntem de acord cu Iov, care a spus că viaţa scurtă a omului este „plină de necazuri” (Iov 14:1). Lucrul acesta pare astăzi mai adevărat ca oricând, întrucât societatea decade într-un ritm fără precedent. Istoricul american William H. McNeill a spus următoarele: „Războiul rece a luat sfârşit, dar, din nefericire, lumea devine acum un teren mai fertil pentru răzbunare şi barbarie etnică, tribală şi religioasă. Am diluat atât de mult normele morale, încât majoritatea tinerilor noştri sunt derutaţi şi descurajaţi şi se confruntă cu mari dificultăţi. Am ajuns să vedem la ce au dus neglijenţa părinţilor, divorţurile, maltratarea copiilor, graviditatea în rândul adolescentelor, abandonul şcolii, toxicomania şi violenţa frecvent întâlnită pe străzi. Este ca şi cum locuinţa noastră, care a supravieţuit marelui cutremur numit de noi războiul rece, este devorată acum de termite”. Cu toate acestea, există o speranţă! Cu aproape 2 700 de ani în urmă, Dumnezeu a inspirat un bărbat din Orientul Mijlociu să rostească o serie de profeţii care au o semnificaţie specială pentru zilele noastre. Aceste mesaje sunt consemnate în cartea biblică Isaia, ce poartă numele profetului care a scris-o. Cine a fost Isaia, şi de ce putem afirma că profeţia sa, aşternută în scris cu aproape trei mii de ani în urmă, oferă astăzi lumină întregii omeniri?

Un om drept care a trăit într-o perioadă zbuciumată:

 Isaia se prezintă în primul verset al cărţii sale ca fiind „fiul lui Amoţ” şi ne spune că a slujit ca profet al lui Dumnezeu „pe vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia, împăraţi ai lui Iuda” (Isaia 1:1). Aceasta înseamnă că Isaia a slujit fără întrerupere ca profet trimis de Dumnezeu la neamul lui Iuda cel puţin 46 de ani, începând probabil la sfârşitul domniei lui Ozia, în jurul anului 778 î.H.. În comparaţie cu ce ştim despre alţi profeţi, cunoaştem puţine lucruri despre viaţa personală a lui Isaia. Ştim că a fost căsătorit şi că o numeşte pe soţia sa „prorociţă” (Isaia 8:3). Potrivit cu „Cyclopedia of Biblical, Theological, and Ecclesiastical Literature”, de McClintock şi Strong, această menţiune arată că viaţa de om căsătorit a lui Isaia „era nu numai compatibilă cu vocaţia sa, dar şi strâns împletită cu aceasta”. E posibil ca, asemenea altor femei evlavioase din Israelul antic, soţia lui Isaia să fi avut propria ei misiune profetică. - Judecătorii 4:4; 2 Împăraţi 22:14. Isaia şi soţia lui au avut cel puţin doi fii, cărora le-au pus nume cu semnificaţie profetică. Şear-Iaşub, întâiul născut, l-a însoţit pe Isaia când acesta i-a transmis răului rege Ahaz mesaje din partea lui Dumnezeu (Isaia 7:3). Este clar că Isaia şi soţia lui au făcut din închinarea la Dumnezeu o preocupare a familiei lor, ei fiind un excelent exemplu pentru cuplurile căsătorite de astăzi! Isaia şi familia lui au trăit într-o perioadă zbuciumată din istoria lui Iuda. Agitaţia politică era la ordinea zilei, mita corupea justiţia, iar ipocrizia destrăma structura religioasă a societăţii. Vârfurile dealurilor erau pline de altarele dumnezeilor falşi. Chiar şi unii regi au promovat închinarea păgână. De exemplu, Ahaz nu numai că a tolerat idolatria în rândul supuşilor săi, dar a şi practicat-o personal, trecându-l prin foc pe propriul lui fiu în cadrul unui ritual de jertfire în cinstea zeului canaanit Moloh (2 Împăraţi 16:3, 4; 2 Cronici 28:3, 4). Şi toate acestea s-au petrecut în mijlocul unui popor care încheiase un legământ cu Yahwe! - Exodul 19:5-8. Este demn de remarcat că unii contemporani ai lui Isaia, printre care s-au numărat şi câţiva conducători, s-au străduit să promoveze închinarea adevărată. Unul dintre aceştia a fost regele Ozia, care a făcut „ce era drept înaintea Domnului”. Cu toate acestea, în timpul domniei lui, poporul „aducea jertfe şi ardea tămâie pe înălţimi” (2 Împăraţi 15:3, 4). Şi regele Iotam „a făcut ce era drept înaintea Domnului”. „Totuşi, poporul se strica mereu” (2 Cronici 27:2). Într-adevăr, aproape pe tot parcursul misiunii profetice a lui Isaia, starea spirituală şi morală în care s-a aflat regatul lui Iuda a fost deplorabilă. În general, poporul nu a urmat exemplul pozitiv al regilor lui. Este lesne de înţeles de ce faptul de a transmite mesajele divine acestui popor încăpăţânat nu avea să fie deloc o misiune uşoară. Cu toate acestea, când Dumnezeu a pus întrebarea: „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?”, Isaia nu a ezitat. El a exclamat: „Iată-mă, trimite-mă!” - Isaia 6:8.

Un mesaj de salvare:

 Semnificaţia numelui lui Isaia este „Salvare de la Yahwe/Iehova”, iar aceasta poate fi considerată pe bună dreptate tema mesajului său. Este adevărat că o parte dintre profeţiile lui Isaia sunt mesaje de judecată. Totuşi, tema salvării/mântuirii este foarte clară. De repetate ori, Isaia arată cum, la timpul potrivit, Domnul îi va elibera pe israeliţi din captivitatea babiloniană, dând posibilitatea unei rămăşiţe să se întoarcă în Sion şi să redea ţării strălucirea ei de altădată. Fără îndoială, privilegiul de a rosti şi de a scrie profeţii referitoare la restabilirea Ierusalimului, la care ţinea atât de mult, a fost pentru Isaia cel mai mare motiv de bucurie! Dar ce legătură au cu noi aceste mesaje de judecată şi de salvare? Din fericire, Isaia nu profeţeşte numai pentru regatul celor două triburi al lui Iuda. Dimpotrivă, mesajul său are o însemnătate deosebită pentru zilele noastre. Isaia face o descriere măreaţă a modului în care Împărăția Mesianică de 1000 de ani va aduce în curând mari binecuvântări pe Pământ. În această privinţă, o mare parte dintre scrierile lui Isaia se concentrează asupra promisului Mesia, care va domni ca Împărat al Împărăției Mesianice (Daniel 9:25; Ioan 12:41). Cu siguranţă, nu este doar o coincidenţă faptul că numele Iisus şi Isaia transmit de fapt aceeaşi idee, numele Iisus însemnând „Iehova este salvare”. Bineînţeles, Iisus s-a născut abia la aproximativ şapte secole după Isaia. Cu toate acestea, profeţiile mesianice pe care le conţine cartea Isaia sunt atât de amănunţite şi de exacte, încât par a fi o descriere a vieţii pământeşti a lui Iisus făcută de un martor ocular. O lucrare remarca faptul că, având în vedere lucrul acesta, cartea lui Isaia este numită uneori a „Cincea Evanghelie”. De aceea, nu e deloc surprinzător că Isaia a fost cartea biblică cea mai des citată de Iisus şi de apostolii săi pentru a-l identifica cu claritate pe Mesia.

 Isaia face o descriere măreaţă a „cerurilor noi şi a pământului nou” în care „un împărat va domni cu dreptate şi prinţii vor conduce cu judecată” (Isaia 32:1, 2; 65:17, 18; 2 Petru 3:13). Astfel, cartea lui Isaia îndreaptă atenţia spre emoţionanta speranţă pe care o oferă Împărăția Mesianică, aflată sub conducerea lui Mesia, Iisus Hristos, Regele întronat. Cât de mult ne încurajează lucrul acesta să aşteptăm zi de zi cu bucurie „salvarea Domnului” (Isaia 25:9; 40:28-31). Prin urmare, să examinăm plini de entuziasm preţiosul mesaj din cartea lui Isaia! Lucrul acesta ne va întări foarte mult încrederea în promisiunile lui Dumnezeu. De asemenea, vom fi ajutaţi să avem o şi mai mare încredere că Domnul este cu adevărat Dumnezeul salvării noastre.

Câteva precizări necesare:

a. Amoţ, tatăl lui Isaia, nu trebuie confundat cu Amos, care a profeţit la începutul domniei lui Ozia şi care a scris cartea biblică ce îi poartă numele.

b. Unii spun că expresia „a trece prin foc” ar putea face aluzie doar la un ritual de purificare. Cu toate acestea, se pare că în acest context expresia se referă la o jertfire propriu-zisă. Nu există nicio îndoială că jertfirea copiilor era o practică a canaaniţilor şi a israeliţilor apostaţi. - Deuteronomul 12:31; Psalmul 106:37, 38 - T.M..

c. Isaia, ca de altfel toți profeții Vechiului Testament, nu au primit revelația completă privitoare la Împărăția Mesianică. Pentreu ei această împărăție este totuna cu cea eternă a Cerului Nou și Pământului Nou.

2. Un tată şi fiii săi răzvrătiţi:

Isaia 1:2-9:

 EL a avut grijă ca nimic să nu le lipsească copiilor săi, aşa cum ar face orice părinte iubitor. Mulţi ani a vegheat ca aceştia să aibă mâncare, îmbrăcăminte şi adăpost. Când a fost necesar, i-a disciplinat. Dar pedeapsa pe care au primit-o nu a fost niciodată exagerată, ci a fost aplicată întotdeauna „într-o măsură echitabilă” (Ieremia 30:11). De aceea, să ne imaginăm cât de mare trebuie să fie durerea acestui tată iubitor care e nevoit să declare: „Am hrănit şi am crescut fii, dar ei s-au răsculat împotriva Mea”. - Isaia 1:2b. Fiii răzvrătiţi la care se face referire aici sunt locuitorii lui Iuda, iar îndureratul tată este Yahwe Dumnezeu. Ce situaţie regretabilă! Iehova/Yahwe a avut grijă de iudei şi i-a ridicat într-o poziţie privilegiată printre neamuri. Mai târziu, El le aminteşte prin profetul Ezechiel: „Ţi-am dat veşminte brodate şi o încălţăminte de piele de viţel de mare, te-am încins cu in subţire şi te-am acoperit cu mătase” (Ezechiel 16:10). Cu toate acestea, majoritatea locuitorilor lui Iuda nu apreciază ce a făcut Domnul pentru ei. Dimpotrivă, ei se răzvrătesc. Pe bună dreptate, Dumnezeu îşi începe mesajul adresat fiilor săi răzvrătiţi cu următoarele cuvinte: „Ascultaţi, ceruri, şi ia aminte, pământule, căci Domnul vorbeşte” (Isaia 1:2a). Cu câteva secole mai înainte, cerurile şi pământul auziseră, metaforic vorbind, avertismentele clare pe care le-au primit israeliţii cu privire la consecinţele neascultării. Moise a spus: „Iau astăzi martor împotriva voastră cerul şi pământul, că veţi pieri îndată din ţara pe care o veţi lua în stăpânire dincolo de Iordan şi nu veţi avea zile multe în ea, ci veţi fi distruşi în întregime” (Deuteronomul 4:26). Acum, în zilele lui Isaia, Domnul cheamă cerurile invizibile şi pământul vizibil pentru a depune mărturie în legătură cu răzvrătirea lui Iuda. Gravitatea situaţiei pretinde o abordare directă. Însă este remarcabil - şi încurajator - faptul că şi în aceste împrejurări critice Domnul se prezintă lui Iuda ca părinte iubitor şi nu doar ca proprietar care o cumpărase. De fapt, Domnul îşi imploră poporul să analizeze această chestiune din punctul de vedere al unui tată care este îndurerat din cauza fiilor săi neascultători. Probabil că unii părinţi din Iuda sunt mişcaţi de ilustrare, putându-se transpune personal în această situaţie neplăcută. Oricum, Dumnezeu este gata să-şi prezinte acuzaţiile împotriva lui Iuda.

Animalele fără raţiune cunosc mai bine:

 Domnul spune prin intermediul lui Isaia: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul cunoaşte ieslea stăpânului său: dar Israel nu cunoaşte, poporul Meu nu înţelege/nu are pricepere” (Isaia 1:3). Boul şi măgarul sunt animale de tracţiune, bine cunoscute oamenilor care trăiesc în Orientul Mijlociu. Într-adevăr, locuitorii lui Iuda nu ar nega faptul că până şi aceste animale neînsemnate dau dovadă de fidelitate, ştiind bine că aparţin unui stăpân. În legătura cu aceasta, iată ce a văzut un biblist la sfârşitul unei zile într-un oraş din Orientul Mijlociu: „Turma nici nu apucase să treacă de ziduri că a şi început să se împrăştie. Fiecare bou îşi cunoştea foarte bine proprietarul şi drumul spre casa acestuia; nicio clipă nu s-a dezorientat în labirintul de uliţe înguste şi întortocheate. Cât despre măgar, acesta a mers direct la uşă şi până la ieslea stăpânului său.” Deoarece asemenea privelişti erau fără îndoială ceva obişnuit pe timpul lui Isaia, ideea care se desprinde din mesajul Domnului este clară: Dacă până şi un animal fără raţiune îşi recunoaşte stăpânul şi propria iesle, ce scuză au locuitorii lui Iuda că l-au părăsit pe Dumnezeu? Într-adevăr, ei „nu s-au comportat cu pricepere”. E ca şi cum ei nu sunt conştienţi că prosperitatea şi însăşi existenţa lor depind de Dumnezeu. Într-adevăr, este o dovadă de îndurare din partea Domnului că îi mai numeşte pe locuitorii lui Iuda „poporul Meu”. Niciodată nu am dori să ne purtăm fără pricepere fiind nerecunoscători pentru tot ce a făcut Domnul pentru noi! Dimpotrivă, ar trebui să-l imităm pe psalmistul David, care a spus: „Voi lăuda pe Domnul din toată inima mea; voi istorisi toate minunile Tale” (Psalmul 9:1 - T.M.). Faptul de a cunoaște cât mai multe despre Domnul va fi un imbold pentru noi, deoarece Biblia afirmă: „Cunoaşterea Celui Preasfânt este pricepere/înțelepciune” (Proverbele 9:10). Meditarea zilnică la binecuvântările lui Dumnezeu ne va ajuta să fim recunoscători şi să nu ajungem să-l preţuim prea puţin pe Tatăl nostru ceresc și pe Fiul Său (Coloseni 3:15). „Cine aduce mulţumiri, ca jertfă, acela Mă preamăreşte - spune Domnul -; şi celui ce îşi pune în rânduială calea, îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu”- Psalmul 50:23 - T.M..

O insultă revoltătoare la adresa „Sfântului lui Israel”:

 În continuarea mesajului său, Isaia îi adresează cuvinte aspre neamului lui Iuda: „Vai, neam păcătos, popor încărcat de fărădelegi, sămânţă a celor care fac răul, fii stricaţi! Au părăsit pe Domnul, au dispreţuit pe Sfântul lui Israel. I-au întors spatele” (Isaia 1:4). Acumulate în timp, păcatele pot deveni la fel de grele ca o povară zdrobitoare. Pe timpul lui Avraam, Dumnezeu a spus despre păcatele Sodomei şi Gomorei că erau „nespus de grele” (Geneza 18:20). Ceva asemănător se întâmplă acum cu locuitorii lui Iuda, deoarece Isaia spune că ei sunt „încărcaţi de fărădelegi”. Mai mult decât atât, el îi numeşte „sămânţă a celor care fac răul, fii stricaţi”. Într-adevăr, locuitorii lui Iuda se aseamănă cu nişte copii delincvenţi. Ei „au întors spatele”, sau, aşa cum redă „New Revised Standard Version” această expresie, ei s-au „înstrăinat complet” de Tatăl lor. Prin purtarea lor îndărătnică, locuitorii lui Iuda dovedesc o lipsă crasă de respect faţă de „Sfântul lui Israel”. Care este semnificaţia acestei expresii, întâlnite de 25 de ori în cartea lui Isaia? A fi sfânt înseamnă a fi curat şi pur. Dumnezeu este sfânt la gradul superlativ (Revelaţia/Apocalipsa 4:8). Israeliţii îşi amintesc lucrul acesta ori de câte ori văd cuvintele gravate pe tăbliţa strălucitoare de aur de pe turbanul marelui preot: „Sfinţenia îi aparţine Domnului/lui Yahwe” (Exodul 39:30). Aşadar, numindu-l pe Dumnezeu „Sfântul lui Israel”, Isaia scoate în relief gravitatea păcatului lui Iuda. De fapt, aceşti răzvrătiţi încălcau în mod flagrant porunca dată strămoşilor lor: „Voi să vă sfinţiţi, şi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt!” - Leviticul 11:44. Astăzi creştinii adevărați trebuie să facă tot posibilul pentru a nu fi lipsiţi de respect, aşa cum a fost Iuda faţă de „Sfântul lui Israel”. Ei trebuie să imite sfinţenia Domnului şi să „urască răul” (1 Petru 1:15, 16; Psalmul 97:10 - T.M.). Practici necurate, cum ar fi imoralitatea sexuală, idolatria, hoţia şi beţia, pot corupe biserica creştină. De aceea, cei ce refuză să se lase de aceste obiceiuri rele trebuie excluşi/anatemizați din biserică. În cele din urmă, cei ce persistă fără să se căiască într-o conduită necurată nu vor avea parte de binecuvântările Împărăției Mesianice. Într-adevăr, toate aceste practici rele constituie o insultă revoltătoare la adresa „Sfântului lui Israel”. - Romani 1:26, 27; 1 Corinteni 5:6-11; 6:9, 10.

Bolnav din cap până în picioare:

 În continuare, Isaia încearcă să le vorbească locuitorilor lui Iuda îndreptându-le atenţia spre boala lor. El spune: „De ce să mai fiţi loviţi? Voi vă răzvrătiţi din ce în ce mai rău”. De fapt, Isaia îi întreabă: N-aţi suferit destul? De ce să adăugaţi la răul pe care vi l-aţi făcut răzvrătindu-vă în continuare? Isaia continuă: „Tot capul este bolnav şi toată inima este sfârşită. Din tălpile picioarelor până la cap, nimic nu-i sănătos” (Isaia 1:5, 6a). Boala de care suferă Iuda - o boală spirituală din cap până în picioare - este dezgustătoare. Ce diagnostic cumplit! Ar trebui să ne pară rău pentru Iuda? Câtuşi de puţin! Cu câteva secole mai înainte, întreagul neam al lui Israel fusese avertizat pe bună dreptate cu privire la consecinţele neascultării. Printre altele, lui i s-a spus: „Domnul te va lovi cu o bubă rea la genunchi şi la coapse şi nu te vei putea vindeca de ea, te va lovi de la talpa piciorului până în creştetul capului” (Deuteronomul 28:35). În sens figurat, Iuda suportă acum consecinţele încăpăţânării sale. Şi toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă locuitorii lui Iuda ar fi ascultat de Domnul. Isaia continuă să descrie starea jalnică în care se află Iuda: „Numai răni, vânătăi şi carne vie, nestoarse, nelegate şi nealinate cu untdelemn” (Isaia 1:6b). Aici profetul vorbeşte despre trei tipuri de leziuni: răni (tăieturi, cum sunt cele făcute de o sabie sau de un cuţit), vânătăi (contuzii provocate prin lovire) şi carne vie (răni deschise, apărute de curând, care par incurabile). Imaginea prezentată aici este aceea a unui om care a fost aspru pedepsit, în toate modurile posibile, fără să scape cu vreo parte a corpului nevătămată. Situaţia în care se află Iuda este într-adevăr dezastruoasă. Având în vedere starea jalnică în care se află, se simte îndemnat neamul lui Iuda să se întoarcă Domnul? Nicidecum! Iuda se aseamănă cu persoana răzvrătită despre care se vorbeşte în Proverbele 29:1: „Un om care, fiind deseori mustrat, îşi înţepeneşte gâtul, va fi zdrobit deodată şi fără îndreptare/vindecare”. Se pare că neamul nu mai are şanse de vindecare. Potrivit cuvintelor lui Isaia, rănile lui sunt „nestoarse, nelegate şi nealinate cu untdelemn”. Iuda este ca o rană deschisă şi nebandajată, care a cuprins tot corpul. Din ce i s-a întâmplat lui Iuda învăţăm că trebuie să fim vigilenţi pentru a nu ne îmbolnăvi spiritualiceşte. La fel ca în cazul îmbolnăvirii fizice, fiecare dintre noi se poate îmbolnăvi spiritualiceşte. La urma urmei, care dintre noi nu este vulnerabil la dorinţele trupului? Lăcomia şi dorinţa de plăceri exagerate pot prinde rădăcini în inima noastră. De aceea, trebuie să ne autodisciplinăm pentru a avea „aversiune faţă de ceea ce este rău” şi pentru a ne „ataşa de ceea ce este bine” (Romani 12:9). De asemenea, trebuie să cultivăm roadele Duhului Sfânt în viaţa de fiecare zi (Galateni 5:22, 23). Procedând astfel, nu vom ajunge în situaţia în care s-a aflat Iuda - aceea de a fi bolnavi spiritualiceşte din cap până în picioare.

O ţară pustie:

 Isaia trece acum de la analogia medicală la starea în care se află pământul lui Iuda. Ca şi cum ar privi îndelung o câmpie distrusă într-o luptă, el spune: „Ţara vă este devastată, cetăţile vă sunt arse de foc, străinii vă mănâncă ogoarele în prezenţa voastră; ea este pustiită, ruinată de străini” (Isaia 1:7). Unii erudiţi spun că, deşi aceste cuvinte se găsesc la începutul cărţii lui Isaia, ele au fost rostite probabil la o dată ulterioară din activitatea profetului, probabil în timpul domniei răului rege Ahaz. Ei afirmă că domnia lui Ozia a fost prea înfloritoare pentru a justifica o asemenea descriere sumbră. Este adevărat că nu se poate spune cu exactitate dacă Isaia şi-a redactat cartea în ordine cronologică. Cu toate acestea, cuvintele lui Isaia despre pustiire sunt probabil profetice. Când rosteşte declaraţia de mai sus, Isaia foloseşte foarte probabil o metodă întâlnită în altă parte a Bibliei - aceea de a descrie un eveniment viitor ca şi cum acesta ar fi avut loc deja, subliniind astfel că profeţia se va împlini cu siguranţă. - Compară cu Apocalipsa 11:15.  Oricum ar sta lucrurile, descrierea profetică a pustiirii lui Iuda nu ar trebui să ia prin surprindere acest popor încăpăţânat şi neascultător. Cu secole mai înainte, Domnul l-a avertizat cu privire la ce i se va întâmpla dacă se va răzvrăti. El a spus: „Voi pustii ţara, aşa că vrăjmaşii voştri care o vor locui vor rămâne încremeniţi văzând-o. Vă voi împrăştia printre neamuri şi voi scoate sabia după voi. Ţara voastră va fi pustiită şi cetăţile voastre vor fi o ruină”. - Leviticul 26:32, 33; 1 Împăraţi 9:6-8. După cât se pare, cuvintele din Isaia 1:7, 8 se împlinesc în timpul invaziei asirienilor care devastează Israelul şi provoacă pagube şi suferinţă la scară naţională în Iuda (2 Împăraţi 17:5, 18; 18:11, 13; 2 Cronici 29:8, 9). Totuşi, Iuda nu este distrusă complet. Isaia spune: „Şi fiica Sionului a rămas ca o colibă în vie, ca un adăpost de noapte într-un câmp de castraveţi, ca o cetate asediată”. - Isaia 1:8. Chiar dacă totul va fi distrus de jur împrejurul ei, „fiica Sionului”, Ierusalimul, va rămâne în picioare. Dar va părea foarte vulnerabilă - ca o cocioabă într-o vie sau ca o colibă pentru paznici într-un câmp de castraveţi. În timpul unei călătorii pe Nil, un biblist din secolul al XIX-lea şi-a amintit de cuvintele lui Isaia când a văzut nişte colibe asemănătoare, pe care le descrie ca fiind „ceva mai mult decât un gard împotriva unui vânt de la miazănoapte”. În Iuda, după seceriş, aceste colibe erau lăsate în paragină şi se prăbuşeau. Totuşi, oricât de şubred ar părea în faţa armatei asiriene cuceritoare, Ierusalimul va supravieţui. Isaia încheie astfel această declaraţie profetică: „Dacă însuşi Domnul oștirilor nu ne-ar fi lăsat câţiva supravieţuitori, am fi ajuns ca Sodoma, am fi fost la fel ca Gomora” (Isaia 1:9). Domnul va veni în cele din urmă în ajutorul lui Iuda, înfruntând puterea Asiriei. Spre deosebire de Sodoma şi Gomora, Iuda nu va fi dată uitării. Ea va supravieţui. După mai bine de 100 de ani, Iuda a fost ameninţată din nou. Poporul nu a învăţat nimic din disciplinarea administrată prin intermediul Asiriei. „Ei şi-au bătut joc de trimişii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele şi au râs de prorocii Lui.” Ca urmare a acestui fapt, „mânia Domnului împotriva poporului Său a ajuns de neînlăturat” (2 Cronici 36:16). Monarhul babilonian Nebucadneţar a cucerit Iuda şi de data aceasta nu a mai rămas nimic „ca o colibă în vie”. Chiar şi Ierusalimul a fost distrus (2 Cronici 36:17-21). Totuşi, Domnul a „lăsat câţiva supravieţuitori”. Chiar dacă Iuda a stat în exil 70 de ani, Dumnezeu a luat măsuri în vederea continuităţii neamului şi îndeosebi a liniei davidice, din care avea să se nască promisul Mesia. În secolul I d.H., Israelul a suferit ultima sa distrugere în calitate de popor de legământ al lui Dumnezeu. Când Iisus s-a prezentat ca promisul Mesia, neamul l-a respins, şi ca urmare a acestui fapt, şi Dumnezeu a respins neamul (Matei 21:43; 23:37-39; Ioan 1:11). Urma ca de atunci încolo Dumnezeu să nu mai aibă un neam special pe pământ? Nu. Apostolul Pavel a arătat că Isaia 1:9 a mai avut o împlinire. Citând din versiunea Septuaginta, el a scris: „Aşa cum spusese Isaia mai înainte: Dacă Domnul oștirilor nu ne-ar fi lăsat o sămânţă, am fi devenit ca Sodoma şi am fi fost făcuţi ca Gomora”. - Romani 9:29. De data aceasta, supravieţuitorii au fost creştinii, care au crezut în Iisus Hristos. La început, aceştia au fost credincioşi evrei. Mai târziu, acestora li s-au alăturat credincioşi dintre neamuri şi împreună ei au alcătuit un nou Israel, „Israelul lui Dumnezeu” (Galateni 6:16; Romani 2:29). Această „sămânţă” a supravieţuit distrugerii sistemului iudaic evreiesc, care a avut loc în 70 d.H.. Într-adevăr, „Israelul lui Dumnezeu”, adică Biserica Domnului Iisus este şi astăzi în mijlocul nostru. În prezent, din aceasta fac parte toți creștinii adevărați din toate confesiunile creștine ce recunosc Sfânta Treime. Cât privește neamul evreiesc el va fi restaurant spiritualicește ca popor pământean al lui Dumnezeu de către Iisus îm perioada Marelui Necaz și în timpul Împărăției Mesianice. În curând, această lume se va confrunta cu Marele Necaz ce va culmina în bătălia de la Armaghedon (Apocalipsa 16:14, 16). Deşi aceasta va fi o distrugere cu mult mai mare decât devastarea cauzată de invazia asiriană sau de invazia babiloniană în Iuda, mai mare chiar şi decât pustiirea de către romani a Iudeii în 70 d.H., vor exista supravieţuitori (Apocalipsa 7:14). Prin urmare, cât de important este ca fiecare dintre noi să analizeze cu atenţie cuvintele adresate de Isaia neamului lui Iuda! Ele au însemnat supravieţuire pentru oamenii fideli de atunci şi pot însemna supravieţuire pentru oamenii credincioşi de astăzi. Desigur există interpretarea privitoare la Răpirea credincioșilor adevărați înainte de Marele Necaz, dar sunt ți creștini care susțin alte interpretări conform cărora Răpirea va avea loc la mijlocul Necazului sau la sfârșit. Nu discutăm aceste chestiuni aici.

*va urma.

UNELE ASPECTE PRIVITOARE LA LIMBILE ROMÂNĂ, SANSCRITĂ, LATINĂ, PERSANĂ.

 

UNELE ASPECTE PRIVITOARE LA LIMBILE ROMÂNĂ, SANSCRITĂ, PERSANĂ, LATINĂ

 Bogdan Petriceicu Hasdeu a fost uimit când a pus în paralel textul unor descântece din folclorul românesc alături de descântece sanscrite din Rig‑Veda vechi de 4.000 de ani şi le‑a comparat. Nici măcar el nu a găsit vreo explicaţie pentru această enigmatică asemănare între descântecele din limba română şi descântecele din limba sanscrită. N‑a găsit nicio explicaţie istorică şi nici lingvistică. De asemenea, o serie de lingviști români au răsfoit dicţionarul sanscrit‑german „Wörterbuch Sanscrit‑Deutsch” publicat de Dr. Docent Klaus Mylius la Leipzig în 1975 şi au găsit cuvinte sanscrite care seamănă surprinzător de mult cu unele cuvinte româneşti. Unele sunt identice sau aproape identice ca formă şi conţinut semantic. De bună seamă că nu există vreun lingvist specializat în etimologia cuvintelor româneşti care să ignore dicţionarul lui Klaus Mylius, ca şi dicţionarul ceva mai vechi al lui Julius Pokorny „Indogermanisches etymologisches Wörterbuch”, ajuns la ediţia a cincea în 2005. Aceste două dicţionare sunt totuşi ignorate într‑un voluminos dicţionar etimologic românesc apărut de curând. Nu este singurul motiv pentru care lingviştii de meserie conferă acestui dicţionar o tăcere elocventă. Semnalez aici o ciudată asemănare a formei şi sensului între unele cuvinte româneşti şi nişte cuvinte sanscrite. Este riscant să tragem vreo concluzie ispititoare şi totodată nimeni nu se poate încumeta să pună la îndoială etimologiile propuse de lingviştii noştri, oricât de divergente ar fi. Nu este corect ca lingviştii să fie contrazişi de către cei ce nu sunt lingvişti. E suficient că lingviştii adesea se contrazic între ei. Etimologiile au fost şi rămân teritoriul cel mai dificil şi mai controversat al lingvisticii. Numai lingviştii ar putea să explice asemănările cuvintelor româneşti cu cele sanscrite.

 Cuvinte care în dicţionarele noastre au etimologie necunoscută: cărpănos, în DEX înseamnă: zgârcit, om rău, calic. În sanscrită, karapanya înseamnă: zgârcenie, sărăcie, compasiune, a se văita; sută - în sanscrită, sata înseamnă: sută; Păcală al nostru - în sanscrită pagala înseamnă: smintit, ţâcnit. Însuşiri ce nu prea îi lipsesc lui Păcală, care se preface că ar fi ţâcnit.

 Cuvinte cu presupusă etimologie latină, considerate de către unii lingvişti că sunt de origine geto‑dacă: dărâma - în sanscrită, dariman, darma înseamnă: distrugere, sfărâmător; vătui (pui de iepure, ied de un an) - în sanscrită, vatu înseamnă: tânăr.

 Cuvinte cu origine latină sigură: a cânta - în sanscrită, kanthá înseamnă: gâtlej, gât; a da - în sanscrită, da, dadati, datte înseamnă: a da, dădui, dat; dinte - în sanscrită, danta, dantura înseamnă: dinte, cu dinţi mari; încotro - în sanscrită, kútra înseamnă: încotro; luptă - în sanscrită, lupta înseamnă: vătămat, prădat; margine  - în sanscrită, márgena înseamnă: de‑a lungul; nepot - în sanscrită, napat înseamnă: nepot; nume - în sanscrită, náman înseamnă: nume; om - în sanscrită, om înseamnă: om; oră -  în sanscrită, hora înseamnă: oră; a sta - în sanscrită, stha înseamnă: a sta; şapte - în sanscrită, saptan înseamnă: şapte; şaptezeci - în sanscrită, saptati înseamnă: şaptezeci; şarpe - în sanscrită, sarpa înseamnă: şarpe; a şedea - în sanscrită, sad, sidati înseamnă: a şedea; taur - în sanscrită, tavur înseamnă: taur; trei - în sanscrită, tri înseamnă: trei.

 Cuvinte considerate ca împrumuturi din limba slavonă: dârvar (slujitor care aducea lemne din pădure la curţile boiereşti) - în sanscrită, darvara darvahara înseamnă: de lemn, cel care adună lemne; mied - în sanscrită, mádhu înseamnă: miere, băutură dulce; mândru - în sanscrită, mandra înseamnă: drăguţ, plăcut; prăsele - în sanscrită, prasas înseamnă: cuţit; rai - în sanscrită, rai înseamnă: bogăţie, a străluci; teşit, teşită - în sanscrită, tejita, înseamnă: ascuţit; ţintar - în sanscrită, ţintha înseamnă: loc de joc.

 Cuvinte considerate ca împrumuturi din limba bulgară sau sârbo-croată: cârpă - în sanscrită, karpata înseamnă: cârpă; jivină - în sanscrită, jivin înseamnă: viu, fiinţă; plută - în sanscrită, pluta înseamnă: care înoată; praz - în sanscrită, pras înseamnă: hrană, aliment; prăsilă, prăsit - în sanscrită, prasu, prasuti înseamnă: prolific, naştere; tulpină - în sanscrită, tilpinja înseamnă: un fel de plantă; vârcolac - în sanscrită, vrka înseamnă: lup, soare, lună.

 Cuvinte considerate ca împrumuturi din limba turcă: calp - în sanscrită, kalpa înseamnă: la fel, asemănător; dărac - în sanscrită, daraka înseamnă: care sfâşie; haz - în sanscrită, hasa înseamnă: râsete, glumă; veresie (credit, degeaba, gratis) - în sanscrită, varasya înseamnă: dorinţă, rugăminte.

 Cuvinte considerate ca împrumuturi din limba maghiară: pandur - în sanscrită, pandur înseamnă: albicios, spălăcit (costumul pandurilor era alb; grecii îi considerau pe daci khlôros „albicioşi, spălăciţi”. Acest epitet i‑a fost atribuit împăratului roman Constantin Chlorus (Spălăcitul), dac din Dardania, în Mesia superioară, cam pe unde e acum Timocul, tatăl împăratului Constantin cel Mare); viclean - în sanscrită, vicalana înseamnă: călător, lăudăroşenie;

 Cuvinte considerate ca împrumuturi din limba neogreacă: năramză (portocală) - în sanscrită, naranga înseamnă: portocal.

 Cuvinte considerate ca împrumuturi din limba germană: ţanc (vârf stâncos) - în sanscrită, ţanca înseamnă: vârf de munte.

 Cuvinte cu etimologie necunoscută, cărora unii savanţi români şi străini le atribuie origine autohtonă, preromană: bală, balaur - în sanscrită, bala înseamnă: forţă, putere stăpânitoare, nume de zei, nume de demoni şi de bărbaţi; mazăre - în sanscrită, masura înseamnă: linte; mugure - în sanscrită, mukula înseamnă: mugure; a răbda - în sanscrită, rabdha înseamnă: mâncare (expresia „a mânca răbdări prăjite”); stână - în sanscrită, sthana înseamnă: zăbovire, loc de oprire, loc de locuit; şiroi (de apă) - în sanscrită, sira înseamnă: curent de apă.

 Problema etimologiilor din limba română a stârnit îndelungi dispute ştiinţifice. Unii lingvişti nu sunt de acord cu etimologiile din „Dicţionarul explicativ al limbii române” (DEX). În DLR sunt 10% de cuvinte (din 140.000) cu etimologii necunoscute. Nu ştim de unde avem 14.000 de cuvinte. Aceste cuvinte fac parte din fondul de temelie al limbii. Aşadar, le avem de la strămoşi despre care ştim ce ştim sau nu știm mai nimic.

Cuvinte din limba sanscrită și corespondența lor în limba română:

1 - ambarya - a aduna, a colecta. De aici a rezultat cuvântul hambar. 2 - kodra, kodrava - grâul săracilor. De aici provine expresia „un codru de pâine”. 3 - avi - oi. 4 - avi-sthala - staul de oi. 5 - palava - pleava (de cereale). 6 - bhukti - mâncare, bucate. 7 - bhukta - mâncat, îmbucat. 8 - sava - seva florilor, mierea florilor. 9 - lotra - prada, jaf. De aici a rezultat cuvântul lotru cu sensul de hoț. 10 - ud - ud, îmbibat cu apă. 11 - pluta - plutitor, plută, care plutește pe apă, care înoată. 12 - puti - putred, care pute, urât mirositor. 13 - vidhava - femeie văduvă. 14 - nap'at - nepoată. 15 - nap'atka - nepot. 16 - lalana - femeie, sotie. Și astăzi în satele românești se folosește cuvântul lele ca formulă de respect pentru o femeie mai în vârstă, și cuvântul leliță pentru o femeie mai tânără. 17 - pitar - tata sau în traducere liberă „cel care aduce pită” (pâine) în casă. 18 - tata - tată, ca formulă de adresare sau pentru a chema tatăl. 19 - yatha - în felul următor, iată cum. Cred că suntem singurii în Europa care folosim cuvântul „iată”. 20 - sarman - cel care caută refugiu, cel care are nevoie de ajutor, adică un om sărman și vai de capul lui. 21 - vraj - a obține suprema fericire, beatitudine, extaz, adică a fi vrăjit, înțărcuit (folosit mai rar astăzi). 22 - vraja - țarc  de animale. Să se observe legătura dintre cuvintele vrăjit și țarc de animale care nu se regăsește decât în sanscrită și română. 23 - has - a râde, zâmbi, a  aface haz (uneori de necaz), a lua în bătaie de joc, a lua în derâdere. 24 - vitsana - vițel, bou. 25 - vatsaka - vițică. 26 - vatsa - tânăr, de viță tânără. 27 - vatsa-guru - învățător pentru copii din clasele primare, adică pentru cei de viță tânără. 28 - marmara - murmur, a murmura. 29 - mandra - plăcut, agreabil, încântător. În limba română avem cuvintele mândru, mândră, mândruliță. 30 - vrata - dorință, vrere, lege, ceea ce am vrut. 31 - kha/khau - vacuum, spațiu gol, hău. Țăranii folosesc expresiile: hăul timpului, un hău negru, cât e hăul (adică fără sfârșit). 32 - su-vega - a se mișcă foarte repede, iute, sprinten, zglobiu. Aceasta este rădăcina cuvântului suveică și a expresiei „iute ca o suveică”. 33 - antraya - interior, înăuntru. 34 - ara - bronz, aramă. Acest cuvânt a dus la formarea unei familii de cuvinte din care fac parte cuvintele arămiu, arămit, dar a fost folosit și de Eminescu în versul „de treci codrii de aramă”. 35 - pahsit - a păzi. 36 - owi - oi. 37- ker-wo-s - cerb.  38 - alpa - alb. 39 - gurta - spațiu închis, curte. 40 - hulana -lână (de oi). 41 - tati - tată. 42 - malai - măcinat, mălai.

Cuvinte persane:

 DEX-ul ne spune că: mărgean și cioban provin din limba turcă iar cuvântul gospodar provine din limbile slave. Nimic mai fals. Turcii care veneau din inima Asiei, dintr-o zona geografică fără ieșire la mare sau ocean nu puteau să aibă un cuvânt propriu pentru mărgean (coral). Acest cuvânt provine din limba persană; el se folosește și azi în Iran și, mai mult, este și nume propriu feminin - Margean. Odată cu ocuparea Iranului și a spațiului adiacent de către arabi s-au produs o serie de schimbări profunde atât în viața spirituală (prin islamizarea forțată a locuitorilor mai mult sau mai putin arieni) cât și prin invadarea limbii avesta de către cuvintele arabe. Este bine știut faptul că alfabetul arab nu are litera „p”. În acest context litera „p” existentă în cuvintele avestane a fost transformată fie în „b”, fie în „f”. În limba persană veche oile se numeau „guspand”. După invazia arabă acest cuvânt s-a transformat în „gusfand”. Cuvântul „dar”, „dare” înseamna „cel care are”, „cel care poseda”. Deci cuvântul „gospodar” înseamna „posesor de oi”. Trebuie spus că posesorii de oi au fost foarte bine văzuți de toți regii persani pentru că ei asigurau carnea și produsele lactate pentru armată, lâna și pieile necesare confecționării îmbrăcăminții și încălțămintei și populau zonele cele mai dificile, acolo unde soldații de rând nu puteu face față. În limba persană exista cuvântul cioban cu exact același sens. Cuvântul „ban” înseamna „cel care este responsabil pentru”, „cel care are în grijă”. Exemplu: - bagh - ban - cel ce păzește livada; - negah - ban - „cel care păzește o proprietat; - ciub - ban - „cel care păzește cu bățul de lemn în mână; - ciub - lemn; - darvaze - ban - portar (pentru o clădire sau pentru echipa de fotbal). În România avem regiunea Banat iar în istoria țării noastre avem marele ban (al Craiovei de ex.). După cum se vede rădăcina acestui cuvânt este în persană și nu în limba turcă. Dintre cuvintele comune dintre limba română și cea persană (înrudită cu sanscrita) enumerăm doar câteva; boccea, ciorap, coliba, cazma, chibrit, cioban, ciomag, ciolac, catran, cash, dushman, fitil, habar, hambar, iuresh, iavash, lighean, margean, mahala, maidan, musafir, mushteriu, magiun, menghina, neghina, pastor, satir (pentru carne), saivan (pentru oi), sidef, sacagiu, tarhon, topor, tain, viran - am dat variantele din limba persană. Iranul are și o regiune care se numește Zarand. Oare nu vă spune nimic acest nume? - zar - aur. Țara Zarandului din România înseamnă „pâmântul purtător de aur”.

LA ZI ÎN POLITICA DIN SECURISTANUL NICUȘORIST.

LA ZI ÎN POLITICA DIN SECURISTANUL NICUȘORIST

1. Două adevăruri dure. (1) Românii trebuie să-și redimensioneze drastic așteptările. (2) Noul Guvern va fi „al sfârșitului promisiunilor fără acoperire”. Corolar: Nu poți distribui o prosperitate pe care nu o produci, nici măcar în SECURISTAN!

 Suntem încă în zilele în care noi, românii, cu toții, tragem speranța că vom scăpa de guvernul Bolojan, că vom scăpa mai ales de Ilie Bolojan personal, dar și de partidul PNL, care ne-a chinuit și ne-a abuzat în mandatele lui Klaus Iohannis, și mai ales că vom scăpa și de USR, cel mai antinațional partid pe care România l-a avut după 1989. Mai multe nu mai comentez despre aceste trei entități: Bolojan, PNL, USR. Sunteți sătui, desigur, de avalanșa de comentarii și opinii din ultimele săptămâni. Poate chiar scârbiți de-a dreptul. Vă ofer niște cifre seci. Agențiile de rating, Comisia Europeană și entitățile profesioniste independente au estimat că economia României a crescut, de fapt, cu numai 0,7% în 2025, iar pentru 2026 se anticipează o stagnare, dacă nu cumva va fi o scădere. În același timp, deficitul public, conform cifrelor oficiale, dar să vă bazați pe faptul că poate fi mai mare, fiind de 9,3% din PIB în 2024, a scăzut statistic la 7,9% în 2025 și se trage speranța că din pix deficitul va putea fi adus undeva în jurul valorii de 6,2% în 2026. De asemenea, datoria publică a țării noastre, România, este proiectată de către aceste entități specializate să depășească 60% din PIB la orizontul anului 2027. Acum adaug la aceste cifre seci și un adevăr tot la fel de dur: creditorii noștri, ăia care ne împrumută, recte Marea Finanță Mondială (MFM), dacă vom cădea la categoria junk, dacă ne vor pune ei acolo cumva, pentru că nu o să aibă ce să facă, știți ce vor face în momentul imediat următor. Ne vor obliga pe noi, ca stat, pe guvern, să vindem pe bani puțini, dacă nu pe gratis, tot ceea ce este valoros, deci vandabil, din infrastructura României. Astea sunt perspectivele unui probabil guvern Luca Niculescu, care, e limpede și doar din ceea ce v-am expus aici, se află într-un cerc vicios dificil. Repet, creșterea economică este slabă sau zero, sau poate chiar va fi o scădere. Consolidarea fiscală la care suntem obligați reduce în mod drastic cererea internă. Sărăcirea accelerată a populației din ultimii ani a scăzut, la rândul ei, drastic consumul, iar statul acum trebuie să aloce o parte importantă din resurse strict pentru plata dobânzilor ca să nu ni se vândă țara. Nu mai vorbesc despre cheltuielile nesăbuite deja angajate, unele despre care știm, de tip Rheinmetall, ori altele despre care nu știm și poate nici nu vom afla. Ca să pricepeți mai bine importanța analizei de astăzi, pun cinci tușe clare, care exprimă realitatea dură.

1. România a consumat înainte de a-și consolida suficient baza productivă.

 Trebuie să știți, prieteni, că nu e suficient să cheltuiești pentru a putea susține ulterior salarii și pensii mai mari. Este obligatoriu să investești astfel încât economia să poată genera acele venituri de care ai nevoie pentru a crește salariile și pensiile.

2. Împrumuturile nu mai pot finanța la nesfârșit promisiuni sociale mincinoase.

 Datoria publică în sine nu este un lucru rău, dar cu o singură condiție: împrumuturile să finanțeze elemente de infrastructură, educație, energie, investiții care cresc capacitatea economică. Deficitul extrem de ridicat al României și plățile de dobânzi contribuie astfel, în cazul nostru, la creșterea datoriei publice, pe care unii pesimiști o estimează chiar la peste 70% în 2027. Așadar, trebuie să știți că nouă, ca stat, astăzi nu ne lipsesc doar banii. Dar, în mod clar, din cauza MFM, dar mai ales din cauza noastră, ne lipsește libertatea de a cheltui acești bani fără consecințe.

3. Salariile și pensile - Unele sunt prea mari, dar majoritatea salariilor și pensiilor sunt prea mici.

 Salariile și pensiile mari sunt excepțiile, mai ales în cazul pensiilor. La salariile de la stat, situația e diferită. Multe sunt mari, unele chiar mult prea mari. Aici aș fi foarte precis, bineînțeles că și antipatic. O pensie, așa cum ați văzut, poate crește la modul nominal, însă pensionarul, de fapt, poate sărăci în termeni reali în acest interval, dacă prețurile cresc mai repede, așa cum s-a întâmplat în România. Vestea proastă este că maximum din ceea ce se poate petrece în 2027, poate și în 2028, este doar atât: să fie niște creșteri foarte mici, care să nu acopere deloc explozia prețurilor. Apoi, un salariu la stat, după cum ați văzut, poate fi majorat simplu, prin decizie administrativă. Asta s-a întâmplat mereu în ultimii 20 de ani. Însă, în România, s-a întâmplat fără ca productivitatea națională să susțină durabil acea creștere de salariu. Așa a fost mai ales în guvernările din timpul lui Iohannis. Majorările de salarii și pensii, de care v-ați bucurat cu toții, au fost finanțate prin deficit căpătat, până în faza de azi, în care am ajuns în pragul categoriei junk. Costul creșterilor de salarii și pensii a fost mutat, practic, în viitor. Adică în vremurile noastre, de azi, în guvernarea Luca Niculescu. Cum? Prin plata dobânzilor, prin taxe uriașe sau prin comprimarea altor cheltuieli vitale pentru statul român. Vă reamintesc: chiar Comisia Europeană ne-a obligat la înghețarea nominală a salariilor și pensiilor publice în 2025 și în 2026. Ei zic că aceasta a făcut parte din pachetul de măsuri de consolidare fiscală. Ce credeți că va face Comisia Europeană în 2027 sau în 2028? Același lucru.

4. Noul guvern Luca Niculescu are o marjă de manevră total limitată chiar de către creditorii din Marea Finanță Mondială (MFM).

 Recent agenția Reuters, una dintre vocile oficializate ale Marii Finanțe Mondiale, vorbea despre misiunea guvernului Niculescu de reducere a deficitului. De ce? Pentru că așa cer piețele financiare. De ce? Pentru că nevoia Marii Finanțe Mondiale (MFM) de a păstra România în categoria statelor cu rating investițional este una acută, înainte de a se ajunge, în caz de criză, la vânzarea activelor valoroase ale statului nostru. Așadar, trebuie să pricepeți că Niculescu sau orice Popescu, nu mai contează cine va fi premier și cine guvernează, nu va rezista dacă nu schimbă în mod simultan structura cheltuielilor, colectarea veniturilor și dinamica relansării productivității.

5. Chiar și această redimensionare a așteptărilor românilor despre care vorbesc, una drastică, va fi degeaba dacă nu se schimbă modelul de guvernare.

 Iar modelul de guvernare presupune, în primul rând, eliminarea pomenilor. Nu ne mai permitem. În plus, ca prin minune, guvernul Niculescu este obligat să performeze exact acolo unde suntem repetenți în ultimele două decenii. Enumăr doar câteva lucruri: efectuarea de investiții private, productive, încurajate de stat. Același lucru este valabil și în ceea ce privește investițiile publice. Toate acestea trebuie să aibă randament economic real, nu unul mincinos, inventat prin programele de guvernare sau prin raportările lunare. Apoi, trebuie, suntem obligați să absorbim eficient fondurile europene. Asta n-am reușit niciodată. Sigur, au fost multe evenimente de trădare națională care nu s-au documentat. În mod vital, e nevoie de energie mai ieftină pentru producătorii din România. Există această posibilitate în cel mai dotat stat din punctul de vedere al potențialului energetic. Pentru că, dacă ieftinim energia, de aici poate rezulta și o industrie competitivă și profituri reale, deci un potențial de creștere din care se pot finanța alte cheltuieli. Să se colecteze în mod real și eficient taxele, mai ales de la multinaționale. Acestea au fost scutite mereu prin diverse tertipuri, prin presiunea ambasadorilor, a președinților și a premierilor altor state și, bineînțeles, la pachet cu reducerea risipei, ceea ce nu s-a întâmplat. Oamenii strâng cureaua, aparatul administrativ de stat nu o strânge deloc. Din contră, mai desface câteva găuri, pentru că le-au crescut burțile tuturor. Pricepeți, așadar, că, și dacă toate aceste lucruri se fac, rezultatele vor apărea cel mai devreme, probabil, în 2028. Ce înseamnă asta? Și revin la subtitlul meu, care sugerează clar că România, după învestirea guvernului Niculescu, intră într-o perioadă în care diferența dintre așteptările populației și posibilitățile reale ale statului român devine tot mai greu de ascuns. Deficitele, datoria, costul finanțării, tot ceea ce v-am spus până acum, limitează capacitatea oricărui guvern de a distribui beneficii suplimentare, de tipul salariilor și pensiilor, dar nu numai, fără să creeze dezechilibre în plus. Iar, în aceste condiții, să știți că promisiunile privind creșteri generalizate de salarii și pensii, pe care le auziți pe la televizor înaintea votului din Parlament, sunt mincinoase. Să nu le credeți! Mai bine nu sperați, iar eu vă sfătuiesc să vă luați măsuri de precauție și de economisire. Probabil că astfel vă veți putea feri de falimente familiale sau personale. Ele sunt la orizont. România este condamnată să treacă de la iluzia prosperității susținute prin cheltuieli și împrumuturi nesustenabile, care generau, prin veniturile salariale sau pensiile mai mari, o creștere economică de tip fake, la o economie care produce mai mult, exportă mai competitiv și colectează mai eficient veniturile cuvenite bugetului public. Și abia după aceea vom putea vorbi despre creșteri de salarii și pensii. Să țineți minte asta. Adevărata întrebare nu mai este cât poate promite statul român cetățenilor săi, ci câtă prosperitate poate produce economia românească pentru a putea susține acele promisiuni. Până când răspunsul economic nu va deveni convingător, așteptările privind creșterea rapidă a nivelului de trai vor trebui ajustate la realitate. Asta, dacă nu vrem să ni se vândă țara de către Marea Finanță Mondială, de către MFM, în următoarea etapă a guvernului Luca Niculescu, perioadă în care creșterea durabilă nu mai poate fi presupusă și nici obținută doar prin decizii administrative. Iar asta este foarte greu, deoarece trebuie câștigată prin productivitate, investiții eficiente și, mai ales, stabilitate macroeconomică.

 O întrebare de 10 puncte: se pricepe Luca Niculescu la toate aceste lucruri, să le conceapă, să le execute, să le implementeze? Răspuns: clar că nu, dar ar putea să-și aducă specialiștii nimeriți. Încă îi mai avem în statul român. Nu mulți, dar sunt.

 Revin, așadar, în final, la cele două adevăruri pe care eu vă sfătuiesc să le acceptați pentru prima dată după mult timp și sper că demonstrația mea concisă, dar neplăcută, de astăzi să vă fi convins.

1. Românii trebuie să-și redimensioneze așteptările. Altfel spus, nu mai sperați la ce nu e posibil să se întâmple.

2. Noul guvern va fi unul al sfârșitului promisiunilor fără acoperire. N-are cum să fie altceva. Dacă face pași greșiți, presiunea ulterioară generată de către MFM, Marea Finanță Mondială, ne va pulveriza țara. Să fiți convinși de asta.

 Și corolarul: nu poți distribui o prosperitate pe care nu o produci, nici măcar în SECURISTAN. Iar economia românească nu mai produce în mod corespunzător de mult timp. Flotabilitatea noastră precară, de care am beneficiat, a provenit strict din împrumuturile pe care le-am cheltuit prostește în ultimii opt ani, adică în guvernările Iohannis. Iar asta nu este prosperitate, prieteni. Este o sinucidere mai lentă, generată de iresponsabilitatea, minciunile, dar mai ales de nevoia de supraviețuire a sistemului odios din SECURISTAN.

2. Miniștrii infernului din guvernul fantomă:

 Ne pregătim să avem un guvern ca să putem zice că România are guvern și că țara este guvernată. Adică de formă. O fantomă de  guvern care să se agite pentru toate, de la datorii la probleme sociale, de la împrumuturi la greve, de la impozite la încasări de TVA, de la  reduceri de personal la promovări pe furiș (concursuri legale și detașări dubioase) de amante, clientelă politică și nepoți de frate și soră. Un guvern care să țină cârma, dar să n-aibă nicio idee încotro se îndreaptă. Ne pregătim să vedem cum reacția calmă și surâzătoare a lui Luca Niculescu acoperă totul, revărsată peste un infern social, fiscal, economic și internațional, ca un fel de semnal public din partea unui comandant de navă:

-„Stați calmi că nu ne scufundăm!”

 Cine sunt „experții” și „profesioniștii” care vor trudi pentru salvare dincolo de înfățișarea de „om de treabă” a lui Luca Niculescu? Despre unii chiar nu știm mare lucru. Doar despre luxosul ministru al agriculturii, Florin Barbu, țăranul spilcuit cu pretenții de băiat gigea, fost funcționar șters la Primăria Slatina săltat la Ministerul Agriculturii, știm destule. Omul trage sfori directe și indirecte pe un teritoriu important, de la carne la vin și la brânză. Are un frate bine înfipt la încrengătura de business Carmistin și „Ana și Cornel”, în celebrul grup de furaje și carne de pasăre, cu firmele care au beneficiat de sute de milioane de euro ca ajutor de stat. Normal că se descurcă. El este specialistul în agricultură și industrie alimentară de care PSD nu se poate despărți măcar pentru faptul că știe toate traseele și potecile din domeniu (cereale și papa). La fel de inutil, adică de periculos pentru stabilitate și progres, este și big Marian Neacșu, mare la stat și micuț la sfat, idei și performanțe, „penal” cu antecedente, de neclintit ca un bolovan geologic la vârful PSD, telespectator fidel și ascultător al mesajului Antenelor. Ele zic miau, el zice ok! O altă mare nenorocire pentru cultura română și pentru ministrul care pretinde că ar gestiona domeniul se anunță a fi Ioana Ciocan, altă „desemnată” din tipologia Oanei Țoiu și Dianei Buzoianu, scoasă din colecția lui Nicușor Dan pentru Cultură. Despre dânsa, un cunoscut organ progresist scrie că este „profesor universitar și fondatoarea Art Safari”. Basme și giugiuleli. Pentru încrâncenații militanți progesiști de la HotNews trebuie precizat că un lector universitar nu este niciodată  egal cu un profesor universitar, iar Art Safari a fost fondat de regretata Ruxandra Garofeanu, nu de Ioana Ciocan. Ioana Ciocan n-a fost decât o  progresistă devotată și spornică ca o mână de ajutor în campaniile lui Nicușor Dan. Ea conduce Fundația Art Society, un ong  care funcționează la adresa și pe lângă afacerile de la ART Mark. Iar Art Safari nu este  o instituție, ci numai un proiect cultural organizat de  Art Society care se  repetă din când în când. O vreme s-a desfășurat în Palatul Dacia România de pe Lipscani, iar, de când n-a mai ținut aranjamentul, Nicușor Dan, pe vremea când era primar al Bucureștilor, a ajutat-o facilitând un spațiu gratuit, preluat fără licitație, aflat în  „groapa” liberă de la demisolul Pieței Amzei. Ioana Ciocan este doar un lector la Facultatea de Istorie și are legături cu arta, mai ales în materie de afaceri și expoziții trăznite. Și mai publică studii care mai de care și organizează expoziții dintre care  grețos de „celebră” rămâne  „Nymphs and Zombies”. Aceasta a și generat un proces  aflat încă pe masa Consiliului Național pentru Combaterea  Discriminării. Ioana Ciocan, care își zice CEO  Art Safari, este parte dintr-o rețea de comercializare a artei. Promovată la Ministerul Culturii, susținătoarea președintelui Nicușor Dan devine un mare pericol pentru patrimoniul național și pentru muzee, inclusiv pentru legislația în materie.  În subtext,  Ioana Ciocan nu vrea decât  extinderea afacerilor cu artă, inclusiv a proiectului Art Safari prin orașele de provincie. Adică proiecte gonflate, ideale pentru preluarea altor fonduri de la bugetul public și pentru expoziții de artă super-contemporană care să impună și în România experimentele progresiste din trendurile experimentale ale Europei. Acestea sunt trei „piese grele” din guvernul Luca Niculescu, unul numai bun de ilustrat cu Hidra, statuia lui Costi Ioniță, amplasată la Iași și retrasă în urma scandalului, lucrare progresistă din polistiren și fibră de sticlă dintr-un program ușchit, coordonat chiar de Ioana Ciocan. Ca să facă mai multe valuri a fost plimbată prin țară și expusă inclusiv la Muzeul Brukenthal din Sibiu. Ceva asemănător cu povestea „poneiului cu zvastică” expus cândva de ICR la New York!

3. Trotinetarii, Bolojan și poporul exclus:

 Știrile Pro TV au o nouă rubrică. Nu știu dacă rubrica e difuzată în fiecare seară, dar de trei-patru ori pe săptămână se lăbărțează pe ecran. Rubrica ar trebui să se numească „Stupefiantele realizări ale uluitoarei Diana Buzoianu”. Doar Elena Ceaușescu, la TVR, apărea mai des decât Buzoianu la Pro TV, în condițiile în care interimara eternizată nu e premier și nici măcar șefuleasă la un minister din prima linie. Cei mai mulți români habar n-au cum îi cheamă pe miniștrii de la Economie și Transporturi, dar au auzit toți de Diana severa și austera, care se bate cu balastiera. Sănătatea, Educația și Cultura la un loc nu au un sfert din spațiul tv oferit domnișoarei. În România, ecoanarhiștii oengiști au blocat în justiție proiecte legate de transporturi și activitatea unor unități energetice esențiale. Se pare că aceste realizări merită elogiate.

 Potrivit Ziarului Național, „zgomotul din scandalul iscat între ministrul interimar al Mediului și șefa ANM, pe tema achizițiilor de lenjerii și haine din banii administrației, a acoperit un raport al Autorității Electorale Permanente, în urma controlului efectuat la USR. USR s-a ales cu o amendă de 40.000 de lei și cu o sumă confiscată de 758.000 de lei. (…) Ca și donatorii lui Nicușor Dan, și cheltuielile de peste 750.000 de lei rămân secrete. Partidul a preferat să fie amendat decât să justifice suma cheltuită. Ne întrebăm unde s-au dus acești bani. Către influenceri, ONG-uri, boți?” Să nu fim, totuși, răi cu USR. Dacă n-ai votanți, măcar boți să ai, ca să susții un guvern dat jos de șase luni, adică un guvern aflat în afara limitelor constituționale.

 USR nu înțelege starea de spirit a oamenilor și nu manifestă niciun interes față de nemulțumirile acestora. Useriștii și românii au direcții diferite. Iar aia cu „mulți români nu mai vor în U.E.” e o tâmpenie. Dacă vrei ieșirea din U.E. înseamnă că te pui în calea istoriei. Spre deosebire de trotinetarii cu rucsac, românii vor să fie reprezentați cu demnitate în U.E. Principalul argument al useriștilor e că s-au făcut, cu banii U.E., îmbunătățiri legate de infrastructură. Aici au dreptate. Dar o autostradă nu înseamnă nimic pentru un om care și-a pierdut serviciul. Sau are serviciu, dar n-are bani de benzină, că l-a căpiat Bolojan cu taxele și scumpirile.  Dacă Bolojan i-a umblat acelui cetățean (mai corect, acelui Exclus) în buzunar și același Bolojan a ajutat Ucraina, Exclusul ce trebuie să facă? Să se extazieze? Oamenii se simt excluși pentru că Bolojan și useriștii lucrează împotriva majorității care nu i-a ales.

4. Nicușor Dan a decis: Ilie Bolojan, debarcat din fruntea PNL!

 Ilie Bolojan a ajuns în situația generalului care, după ce și-a nimicit oastea luând decizii proaste, face orice doar ca să scape cu viață … și cu tresele pe umeri, dacă se poate. Nu mai are multe zile de stat la Palatul Victoria, iar tabăra conservatoare din PNL îi pregătește debarcarea din fruntea partidului; ultimul bastion al puterii sale începe să se clatine serios. După ce și-a numărat toate înfrângerile, în loc să încerce să înțeleagă de ce atâția liberali abia așteaptă să-l vadă plecat, Bolojan joacă și ultima carte disponibilă: disperarea, tradusă prin negociere la cel mai înalt nivel.

Jos demnitatea, sus rochița!

 Dacă informațiile despre discuțiile purtate la Bruxelles se vor confirma, atunci vorbim despre un troc - voturile acordate de PNL Guvernului Luca Niculescu, monedă de schimb pentru păstrarea șefiei în Modrogan. Recent, Bolojan a ținut o ședință de urgență și a hotărât să voteze Guvernul, dar și-a anunțat colegii că PNL trece în opoziție. Decizia, la nici 24 de ore după ce se auzise că Nicușor Dan ar fi gata să dizolve Parlamentul, dacă partidele nu se înțeleg. Seara, când la București românii se delectau cu spectacolul Ligii Campionilor, cei doi protagoniști, Dan și Bolojan, s-au văzut la Bruxelles. Liberalul a avut nevoie disperată să se bată cu șeful statului în încercare de a-și salva pielea. Deocamdată, cea politică, să nu se înțeleagă greșit! Printre subiectele abordate în capitala Belgiei și-a găsit loc și criza din România. Acum, hai să punem evenimentele unul lângă altul și să vedem dacă a ieșit sau nu următorul târg: voturi liberale pentru premierul președintelui, iar Bolojan primește sprijin ca să rămână șeful PNL! Și iată cum interesele s-au întâlnit într-un punct convenabil pentru amândoi! Dacă tot nu a mai putut păstra Palatul Victoria, Bolojan încearcă măcar să nu piardă și partidul care l-a propulsat acolo. Doar că aripa conservatoare din PNL - iar aici avem aproape toți liderii de greutate din partid - îl așteaptă după colț. Nu toată lumea este dispusă să-i țină umbrela și primul care s-a grăbit să vorbească despre existența unui plan al „răzvrătiților” pentru înlăturarea baronului de la Oradea este Viorel Cataramă. A spus și când va avea loc atacul: la scurt timp după învestirea lui Luca Niculescu în funcția de premier. Potrivit acestuia, fără șefia Guvernului, Ilie Bolojan nu va avea niciun atu în bătălia care se prefigurează - zero influență, nexam funcții promise sau alte favoruri făcute colegilor! Dacă cele spuse de Cataramă se confirmă, pentru Ilie Bolojan urmează zile dificile și, mai ales, decisive legate de viitorul său. Politic. Nemulțumirile unor „grei” ca Hubert Thuma, Alin Tișe, Rareș Bogdan, Lucian Bode, Adrian Veștea sau Alina Gorghiu nu pot fi ignorate sine die. Și, în fața cifrelor reci din sondaje, care arată PNL coborât undeva între 10 și 15%, vocile celor care vorbesc despre compromiterea liberalismului de către actuala conducere nu pot fi închise cu declarații seci despre „unitate” și „valori europene”.

Ordinul lui Ilie: „Da” pentru PSD, „Nu” pentru PNL!

 Și mai trebuie scos în față un detaliu. Ionel Bogdan (purtătorul de cuvânt al liberalilor) a spus-o pe șleau: dacă Luca Niculescu ar numi miniștri din aripa conservatoare a PNL, partidul nu ar mai vota pentru învestire! Adică, da pentru miniștri PSD, și nu pentru colegii de partid care îl contestă pe Ilie Bolojan! Cum credeți că se simte asta în Modrogan și teritoriu? Cu Ilie Bolojan la butoane, austeritatea a devenit literă de lege în România, iar conflictul declanșat cu PSD a băgat țara în cel mai negru scenariu de la Revoluție încoace. Pierderea încrederii în partid a venit pe fondul politicilor antisociale și antiromânești duse de acest premier, cu efect direct în percepția oamenilor despre cine sunt PNL-iștii cu adevărat. Pentru Nicușor Dan, târgul este unul bun: a reușit să-și impună și el „Guvernul meu”, în care a plasat și câțiva consilieri prezidențiali. Pentru Bolojan, însă, rămâne de văzut dacă ajutorul Cotroceniului va veni la timp sau prea târziu. Bolojan joacă la ruletă, Nicușor Dan ține masa, iar fisele sunt ale românilor: traiul scump, prăbușirea monedei naționale, iarna care vine peste o economie în recesiune.

REPREZENTĂRI ALE FEMEII ROMANE ÎN ANALELE LUI TACITUS.

 

REPREZENTĂRI ALE FEMEII ROMANE ÎN ANALELE LUI TACITUS

 Dintre subiectele abordate de Tacitus, în cea mai importantă operă a sa, unul dintre cele mai discutate şi controversate a fost cel al femeilor romane. Deşi studiată încă din secolul trecut, încă se mai pot spune lucruri noi. În acest scurt studiu vom încerca să identificăm categoriile sociale şi morale ale femeilor din operele taciteene, precum şi atitudinea şi obiectivitatea scriitorului în ceea ce le priveşte. Vom începe prin a observa stilul naraţiunii, obiectivitatea lui Tacitus, părerea lui despre societatea şi implicit femeia romană şi scopul în care el descrie şi expune faptele acestora. Toate operele taciteene sunt pline de îndoieli, insinuări, sinuozităţi şi aluzii care arată complicitatea dintre scriitor, personaje şi fapte şi trădează o puternică implicare afectivă. Are tendinţa de a analiza personalităţi de prim rang atât din punct de vedere pozitiv, dar mai ales negativ. Toate scrierile sale au un rol moralizator, reamintind de virtuţile uitate. Tot în scop moralizator el ne oferă o galerie de portrete de împăraţi, împărătese, generali, soţii şi amante şi multe alte personaje.

 Datorită vieţii fluctuante a Cetăţii Eterne, o dată cu extinderea sa şi primirea înăuntrul ei a mai multor populaţii, statutul femeii începe să se schimbe. În epoca imperială, femeia venea deja după două secole de emancipare sub Republică în care din categoriile de femei cunoscute în mod tradiţional (matroana şi sclava) se formează mai multe grupuri care vor influenţa atât viaţa religioasă cât și pe cea politică. Faptul că femeia dobândeşte o nouă autoritate se observă chiar şi în scrierile autorilor antici, care încep să le menţioneze la aproape fiecare pagină, cu toate că istoria romană de la începuturile formării statului este o istorie a bărbaţilor. Despre toate aceste ne vorbeşte şi Tacitus: împărătese mai puternice decât împăraţii, femei străine războinice, sclave cu onoare, femei romane ce exercită funcţia de general, soţii, amante, prietene, prostituate, vrăjitoare, femei creştine şi alte reprezentări. În toate operele lui Tacitus, nume şi personaje feminine sunt menţionate de 429 de ori. Preferatele sale sunt cele din familia imperială Iulio-Claudiană, urmând femeile străine şi alte femei romane care sunt caracteristice stilului moralizator şi alegoric al lui Tacitus. Dintre toate aceste femei, doar 15 beneficiază de un portret complet care consta în: filiaţia parentală sau maritală, caracterul şi obiceiurile ei, fapte importante, moartea sau exilul. Vom vorbi mai întâi despre împărătese, apoi despre câteva dintre personajele feminine principale din anumite episoade ale Analelor şi despre femeile străine, rezumându-ne doar la cele mai importante şi la cele care aduc un aport studiului nostru.

 Prima imperatrix din Analele taciteene, este Livia. Ea apare sub numele de novercae Liviae (Livia, mamă vitregă), fiindu-i alăturate cuvintele dolus abstulit. Atribuirea substantivului noverca, mamă vitregă, cu toate că aceasta nu era mama vitregă a nepoţilor principelui Augustus ar fi peiorativă, la fel ca şi dolus abstulit, prin aceste expresii Tacitus insinuând cititorului atitudinea negativă pe care să o adopte faţă de Livia, încă de la începutul naraţiunii. Un alt adjectiv folosit de Tacitus în descrierea Liviei este gravis, care în română s-ar traduce prin piază-rea: „Livia gravis in rem publicam mater, gravis domui Caesarum noverca.” În timp ce Ovidiu o numeşte pe Livia, femina princeps, formula preferată a lui Tacitus şi fraza cheie în descrierea Liviei este muliebris impotentia. Această formulă apare foarte des, chiar şi în necrologul din Cartea V, făcut acesteia (mater impotens), aluzie la faptul că nu i-a dăruit lui Augustus niciun urmaş. Se arată şi implicarea politică a Liviei prin care statul devine supus unei femei: accedere matrem muliebri inpotentia: seruiendum feminae. Povestea răpirii Liviei este inclusă de un autor contemporan ca poveste anti-lucretiană, contrar tradiţiei liviene dintre răpire şi evoluţia statului. Folosind cuvântul abducere care înseamnă viol sau răpire în loc de vocabularul de nuntă tradiţional: nubere, ducere etc.. I se atribuie lui Augustus răpirea, act specific tiranilor. Acceptarea răpirii arată lipsa de masculinitate a poporului Romei şi o clasă politică emasculată. Alţi autori dau ca şi cauză a răpirii Liviei, dragostea dintre cei doi, iar Gugliemo Ferrero dă o explicaţie care are la bază originea nobilă a Liviei, făcând parte din familia Claudiilor, în timp ce Octavian fusese doar nepotul unui cămătar. O altă analiză, mai detaliată a femeilor din operele lui Tacitus, o plasează pe Livia printre romanele care aveau atât caracteristici pozitive cât şi negative, deci o femeie complexă.

 A doua imperatrix  prezentată de Tacitus este Valeria Messalina, a treia soţie a împăratului Claudius. Gugliemo Ferrero spune că multe dintre lucrurile atribuite Messalinei sunt născociri ale lui Suetonius şi Tacitus, dar că era o femeie necinstită şi neserioasă. Caracteristicile date de Tacitus pentru ea o atribuie atât tipului împărătesei, cât şi femeii uşoare sau tiranei. În descrierea dragostei ei pentru Silius este folosit cuvântul furor-nebunie - „furore proximo amore distinebatur”, nebunie cu care Ferrero nu este de acord. Căsătoria ei ilegitimă, obiceiurile sale sexuale şi influenţa pe care o avea în domus Caesaris îl fac pe Tacitus să îi atribuie substantive tipic masculine, care alăturate unui personaj feminin au un sens licenţios, precum potentia, libido, dar şi infamia, specific femeii adultere. Prin discursul unuia dintre slujitorii Messalinei, autorul Analelor îl va numi „vocea târfei sălbatice” - „saevienti impudicae”, Messalina arătând atât saevitia, cât şi imoralitate, avaritia, iniuria, vis, dar mai ales dominatio - specifică bărbaţilor. Angela Costello are o altă părere referitoare la descrierea Messalinei şi îl consideră pe Tacitus drept cel mai imparţial dintre scriitori antici, în timp ce Cassius Dio şi Iuvenal o descriu în mod calomnios ca promiscuă şi adulteră. J. L. Posadas o include atât în grupa femeilor cu caracteristici exclusiv negative, precum şi în categoria soţiilor rele, alături de Agrippina Minor.

 Agrippina Minor, viitoarea soţie a lui Claudius şi cea de-a treia imperatrix. Şi la ea, Tacitus vede tendinţa spre dominatio, prefigurându-i în doar două capitole ascensiunea. El o vede pe Agrippina Minor ca pe o femeie predispusă la adulter, pentru a-şi atinge scopurile, acuzându-l indirect pe Claudius (bărbatul era şi el acuzat de devierile sexuale ale rudelor feminine care stăteau în aceeaşi casă pe motiv că nu-şi poate ţine în frâu femeile domusului). O va acuza de asemenea şi de încercarea de control a armatei. Cu toate că în general, această căsătorie dintre unchi şi fiică produce dezgust în majoritatea surselor antice, acelaşi Ferrero afirmă că ea ar fi putut fi rezultatul devotamentului unei femei, care se jertfea pentru cariera familiei sale. Ca mamă a caracterizat-o ca severă, „trux et minax”, iar conducerea statului de către ea a fost numită de scriitor „adductum et quasivirile servitium”. În timp ce unii autori consideră această alăturare de cuvinte peiorativă şi dispreţuitoare fiind alăturaţi termeni masculini unei femei, alţii consideră că Agrippina Minor aduce o anumită ordine şi disciplină. Masculinitatea ei este ilustrată şi de apelativul dux femina, un stereotip retoric. Acelaşi stereotip este folosit pentru a critica în mod diferit doi împăraţi: Claudius şi Nero, la fel cum stereotipul sexual alături de cel politic este folosit pentru a arăta ameninţarea reprezentată de Agrippina pentru statul roman. În analele neroniene, apare menţionată de 31 de ori fiind considerată personajul feminin principal.Istoricul roman ne arată cum ea conduce alături de unul din liberţii ei preferaţi Pallas, replica lui Nero în momentul demiterii lui fiind foarte ilustrativă pentru aceasta: „se duce să abdice”, fiind şi momentul în care Agrippina pierde controlul asupra statului. Este inclusă în grupa soţiilor rele, dar şi în cea a femeilor care au atât aspecte pozitive, cât şi negative.

 În ceea ce o priveşte pe Poppaea Sabina, Tacitus este destul de zgârcit în informaţii. Ne spune că avea toate calităţile, mai puţin cinste şi că în afară era plină de cuviinţă, dar de fapt era o desfrânată. Toate scrierile anticilor, chiar şi Istoriile lui Tacitus, dau altă versiune decât cea cunoscută în Anale. Otho s-ar fi căsătorit cu Poppaea, doar pentru a o aduce mai aproape de Nero, nefiind deja căsătorit cu ea. O putem considera o imperatrix activă, influenţând uneori viaţa politică a Romei. Se pare că Poppaea a suferit un fel de damnatio memoriae după moartea sa. Puţina simpatie de care se bucura Poppaea se observă şi din faptul că monedele cu ea apar foarte rar şi doar în provincii. Zeificarea ei a fost pentru Nero mai mult o armă politică, decât manifestare a respectului pentru fosta sa soţie. Acţiunile ei sunt considerate de Tacitus ambivalente (pozitive şi negative). Poppaea şi Agrippina au vicii similare, astfel că şi stereotipurile retorice folosite sunt aceleaşi, lăsând la o parte deja cunoscuta asemănare dintre ea şi Sempronia lui Sallustius, care ne arată o popularitate destul de veche privind stereotipurile feminine negative, dar şi faptul că Tacitus dorea ca portretul soţiei lui Nero să fie recognoscibil pentru publicul larg.

 Alte două femei puse cumva în contrast de Tacitus, dar care într-o oarecare măsură pot fi considerate asemănătoare sunt Agrippina Maior şi Munatia Plancina. În timp ce unii cercetători consideră că Agrippina Maior beneficiază de o caracterizare pozitivă în Anale, alţii consideră că de fapt Tacitus foloseşte şi aici stereotipul tiranului. Principalul argument este limbajul tacitean, prin asocierea de cuvinte tipic masculine, personajelor feminine. Tacitus o descrie pe Agrippina prin cuvintele atrox - neînfricare în luptă şi ferocia - ferocitate. Prin acelaşi stereotip folosit pentru fiica ei, dux femina, arată că ea avea momente în care conducea armata şi că şi-a abandonat proprietăţile feminine, neavând un comportament adecvat, dezvoltând ambiţii bărbăteşti. Probabil că Tacitus a încetat să o mai considere o matrona sapientissima, atunci când în ciuda avertismentului soţului ei Germanicus, de a nu se răzbuna, ea va porni un întreg război împotriva lui Tiberius. Cererea unui soţ, aproape că o scoate din rândul femeilor foarte bine văzute la Roma, femeile univira, dar o şi fac să pară complice sau chiar lider al unei facţiuni într-un presupus complot împotriva conducerii statului, deoarece a-i da un soţ însemna a pune un şef partidei politice adversare împăratului. Tacitus insinuează acestea prin folosirea cuvântului partes, acesta apărând de 3 ori în Anale, de fiecare dată în legătură cu Agrippina Maior sau Minor, fiind şi singura dată când partes apare asociat unei femei. Evidenţierea descendenţei sale nu o fac mai plăcută în ochii istoricului, convingerea superiorităţii ei indicând superbia. Oprirea unei rebeliuni a soldaţilor datorită ei, arată că avea mai multă putere decât împăratul şi dorinţa de imperium, de care o va acuza Tiberius, cu ale cărui idei, Tacitus pare a fi uneori de acord. Deşi aceste descrieri sunt în mare parte negative, un studiu mai amănunțit o arată ca eroină, dar având atât calităţi, cât şi defecte. Este la fel de posibil ca ea, de fapt, să fi acţionat în favoarea soţului ei şi că stătea doar alături de el ca o matrona însărcinată, dar care nu s-a comportat ca un bărbat. Am putea adăuga la descrierile pozitive şi unele îmbinări de cuvinte excepţionale precum: „sed femina ingens animi munia” - „această femeie cu suflet mare” şi descrierea ei făcută de popor la ajungerea în Roma: „cum decus patriae, solum Augusti sanguinem, unicum antiquitatis specimen” - „onoarea patriei, adevăratul sânge al lui Augustus şi unica întruchipare a vechilor virtuţi”, care luată ca atare nu pare să ascundă niciun fel de ironie, ci doar aceea referire la descendenţă de care Agrippina Maior se foloseşte în toate cărţile Analelor în care apare ca protagonistă.

 Munatia Plancina are atât caracteristici asemănătoare Agrippinei, cât şi foarte diferite, unii autori considerând că ea este pusă în contrast cu aceasta. Ambele sunt considerate duces feminae, conducând la un moment dat şi pentru scurt timp armatele romane. Tot aici este acuzată că îi lipseşte decora feminis (nec Plancina se intra decora feminis tenebat) - purtarea feminină şi de defectele deja populare pentru femei: infirmitas animi şi impotentia muliebris. S-ar putea spune că în timp ce Agrippina îşi completa soţul favorabil, Plancina o făcea în mod opus. Confruntarea dintre cele două femei a dus la o luptă care a implicat rebeliuni, otrăviri, vrăjitorie şi insubordonare, multe dintre ele considerate de Tacitus drept vicii feminine. Totuşi acest conflict a fost purtat şi în numele soţilor lor, nu doar pentru ele, implicând aşa-numita muliebri aemulatione - gelozia femeiască. Nici ironia nu lipseşte din tehnicile narative ale lui Tacitus, arătând cum tatăl adoptiv al lui Germanicus, Tiberius şi bunica sa îi apărau pe Piso şi pe Plancina, vinovaţi de moartea acestuia, Plancina obţinând iertarea, dar sinucigându-se după moartea Liviei. Atât ea şi Agrippina, cât şi Agrippina Minor şi Poppaea folosesc în conflictul lor aşa numitele muliebris inlecebrae - trucuri femeieşti, care conform lui Seneca nu cunosc altă rezolvare decât viclenia unei alte femei. Şi ea apare ca o femeie complexă, fiind prezentată de scriitor atât în manieră pozitivă, cât şi negativă.

 Octavia, Acte şi Epicharis au fost trei femei de condiţie diferită, dar pe care le vom compara pentru a arăta concepţia taciteană privind împărăteasa şi soţia bună, concubina şi sclava. Octavia alături de alte femei este folosită de Tacitus pentru a arăta slăbiciunile lui Nero, cum ar fi lipsa de moderatio şi prudentia şi pentru a crea exempla.Tehnic, înainte de căsătorie cei doi erau fraţi, astfel că Octavia a trebuit să fie adoptată de o altă familie, făcând ca Nero să fie un moştenitor şi mai sigur la tron. Cu toate acestea se pare că mariajul nu s-a consumat, Nero spunând despre Octavia că trebuie să se mulţumească cu statutul de uxoria ornamenta, probabil soţie legală, dar fără a avea practic acest statut. Diferenţa dintre ea şi Agrippina Minor se observă încă de la începutul naraţiunii, aceasta neprimind niciodată titlul de Augusta şi fiind destul de rar reprezentată pe monezi. În ciuda acestui fapt, monedele din Perinthus cu reprezentarea ei au legenda Octavia Sebaste, echivalentul grec al Octaviei Augusta, cele din Teos o reprezintă cu diademă, iar cele din Sardis au legenda Octavian Theon - Octavia Zeiţa, titlul thea fiind purtat în general de femei din familia imperială care au născut. Celelalte monede o prezintă fie simplu ca Octavia, fie ca soţia lui Augustus sau fiica lui Claudius. Puţinele sale reprezentări sunt datorate preocupării lui Nero de a-i distruge statuile după ce a ucis-o, ea suferind, la fel ca Poppaea, un fel de damnatio memoriae. Arătând lipsa de control a lui Nero se arată şi cum el elimină legitimitatea puterii sale asupra statului prin uciderea sau exilarea persoanelor influente de pe lângă el, printre care şi Octavia, care, fiind fiica lui Claudius, îi oferea validitatea conducerii (cu toate că descendenţa filială nu era o condiţie sine qua non pentru a conduce statul roman) şi mai mult prestigiu. Octavia este inclusă alături de celelalte 26 de femei complexe, având ambele caracteristici, dar caracteristici complexe pozitive. Este posibil ca lui Tacitus să-i fi fost cunoscută tragedia lui Seneca, Octavia Praetexta, din care să se fi inspirat. Acte a fost o libertă greacă a lui Claudius, care a devenit amanta lui Nero la începutul anilor săi ca împărat şi i-a fost credincioasă până la moarte. La fel ca şi Agrippina şi Poppaea şi ea este folosită de Tacitus pentru a arăta laşitatea lui Nero şi manipularea sa de către femeile curţii, deci la fel ca şi Claudius, o emasculare a imaginii imperiale. Luând în considerare naraţiunea propriu-zisă, Acte devine o unealtă a lui Seneca şi o piedică în calea dorinţelor libidinoase ale Agrippinei. Atât Seneca, cât şi Acte sunt portretizaţi în episodul presupusului incest dintre împărat şi mama sa, în mod ironic, Tacitus adăugând scrierii drammatis personae, ambilor fiindu-le frică să nu-şi piardă funcţia. Acte a reprezentat pentru Agrippina Minor o ameninţare, considerând-o rivală (libertam aemulam), declanşându-i-se acel muliebriter fremere. Acte, liberta sau sclava (ancilla), apelativ pe care-l foloseşte Tacitus este simbolul inversiunii ierarhice şi a degenerării lui Nero şi denotă preferinţa lui pentru relaţii servile. Este pusă în contrast cu alte femei de 4 ori: de două ori se arată superioritatea ei asupra Octaviei („tum ancilla domina validior”) şi a Agrippinei Minor şi aşa-zisa inferioritate în faţa Poppaeei. Pe lângă ancilla, un alt apelativ peiorativ tacitean folosit la adresa Actei este muliercula- femeiuşcă. Acte este considerată a avea exclusiv trăsături negative, cu toate că Tacitus spune că ea nu făcea niciun rău îndeplinind doar dorinţele stăpânului ei. Deşi nu avem foarte multe informaţii referitoare la ea, o vom menţiona şi pe sclava Epicharis. Datorită lipsei filiaţiei parentale, Epicharis taciteană nu poate fi considerată un portret complet. A fost o femeie cu caracteristici exclusiv pozitive. După unii autori antici, ea ar fi fost amanta unui frate de-al lui Seneca, astfel aflând de conjuraţia pisoniană împotriva lui Nero. Şi ea arată o inversare a ordinii ierarhice fiind pusă în contrast cu clasa conducătoare. Sclavă care îşi depăşeşte condiţia prin virtuţi, în timp ce populaţia aparţinătoare claselor sociale privilegiate nu îşi atinge condiţia din cauza viciilor: „clariore exemplo libertina mulier”.

 Înainte de a prezenta femeile străine, din pleiada de personaje feminine taciteene, am ales să mai menţionăm două dintre ele, care reprezintă o pătură mai întunecată a societăţii romane şi care aveau activităţi foarte apropiate de vrăjitorie, veneficii fiind chiar formula prin care le descrie Tacitus. Cele două veneficae din Anale sunt otrăvitoarele Martina şi Locusta. Martina este cea care îl otrăveşte pe Germanicus, în aceste pasaje din operă, sinonimia cuvântului venenum pentru otravă şi vrajă fiind evidentă, alături de devotiones - blesteme. În procesul care a urmat a fost inclusă şi acuzaţie de artes magicae. Tacitus o descrie ca o femeie din Syria faimoasă pentru otrăvirile sale (infamus veneficiis). Ea moare la Brundissium în condiţii suspecte, găsindu-i-se venin în păr. Se pare că ar fi existat schimburi de cunoştinţe privind artes magicae între Plancina, Martina şi Livia. Locusta, otrăvitoarea angajată de Agrippina Minor, se pare că se afla de mult în slujba lui Nero şi a mamei sale. Angajarea Locustei de către Agrippina arată că până şi femeile care erau acuzate de asemenea acte, puteau angaja alte femei pentru exact aceleaşi fapte. Descrierea lui Tacitus o arată ca fiind recent condamnată pentru otrăvire (nuper veneficii damnata). Se pare că a fost ucisă de Galba. Există nouă femei acuzate de vrăjitorie în Anale, din care 7 sunt condamnate. Acuzaţiile de utilizare a magiei sunt mereu combinate cu cele de indecenţă sexuală şi încercări ilegitime de a obţine mai multă putere socială. Surprinzător, cele două „vrăjitoare” nu au fost condamnate niciodată, sau cel puţin Martina, care a fost găsită decedată, povestea Locustei continuând şi după faptele din Anale. Înţelegem de aici că Tacitus nu vede cu ochi buni folosirea magiei, în schimb utilizează acuzaţiile de magie ale femeilor din clasele inferioare pentru a prezenta femeile din clasele sociale înalte în ce lumină doreşte. Se mai poate observa şi că întotdeauna femeile sunt cele care acuză alte femei de magie, dovedind un misoginism tacitean şi chiar, mai larg, roman.

 Tacitus menţionează în toate operele sale 15 femei străine, dintre care credem noi că cele mai importante ar fi Boudicca, Cartimandua şi Zenobia. Ele sunt fie femei britone sau germane, fie orientale. Şi femeile străine au parte de caracterizări pozitive sau negative, fiind folosite pentru a da exempla virtutis sau exempla viciorum. Chiar şi aici Tacitus pune în oglindă două femei străine opuse ca şi caracter una alteia. Ele nu sunt în niciun caz puse deasupra romanelor, uneori chiar aceleaşi defecte fiindu-le reproşate ambelor categorii. În general, nu apar descrise ca şi grup, doar atunci când se disting prin fapte excepţionale, fiind femei care se ocupă cu toate treburile casei, în contradicţie cu noul stil de viaţă al matroanei romane, străinele aderând la ideea „bunului sălbatic”. Armeana Zenobia apare menţionată de două ori, atât cu numele propriu, cât şi ca soţia lui Radamistus, fiind unul dintre cele mai bune exemple de caracterizare exclusiv pozitivă a unei femei străine în Anale şi singura femeie orientală asupra căruia Tacitus insistă în descriere, numind-o chiar regină - cultu regio habita est. Boudicca a fost soţia lui Prasutagus şi regină a tribului briton icean, având două fiice. În urma biciuirii ei şi a violului celor două fiice, ea se revoltă împotriva Romei, chiar şi alte triburi alăturându-i-se. Alăturarea altor triburi unei femei conducătoare, s-ar putea explica şi printr-o autoritate religioasă a Boudiccăi, pregătirea ei în ştiinţa druizilor nefiind exclusă. Cu toate că a pierdut lupta cu romanii, datorită dezorganizării trupelor şi s-a sinucis, ea a rămas un simbol al britonilor chiar până în ziua de astăzi. Analele sunt singura scriere care o prezintă ca mamă, dar de asemenea confirmă o teamă a britonilor privind femeile conducătoare. Este notabilă şi diferenţa dintre percepţia taciteană favorabilă conducătoarei britone şi percepţia negativă a lui Cassius Dio. De data aceasta, se evită apelativul de regină, el numind-o doar uxor sau mulier. Se pare că el vedea în ea răzbunătoarea propriei pudicitia, criticând totuşi acţiunile ei împotriva Romei. Este considerată o femeie complexă. Femeia pusă în opoziţie cu Boudicca este o conducătoare a tribului briganţilor denumită Cartimandua, nume ce se pare că însemna căluţ lucios. Aliată a romanilor (fapt prin care se explică neintervenţia ei în revolta Boudiccăi, fiind contemporane), divorţul ei de Venutius, aduce şi conflictul cu armatele romane, ea rămânând totuşi fidelă Imperiului Roman, deşi armatele sale nu vor reuşi să-i aducă tronul înapoi. Referirile la Venutius nu includ nicio dată cuvântul rege, în timp ce Cartimandua este denumită regină în două pasaje separate - reginae brigantae şi Cartimanduam reginam, fapt ce ne arată că populaţia celtică putea fi condusă de femei, fiind mai importantă descendenţa, decât sexul. Tot în Anale, ea este arătată ca oferind protecţie şi înşelându-l apoi pe căpetenia britonă Caratacus. Chiar şi dovezile arheologice ne-o arată ca o persoană importantă, în 1839, la Honley, fiind găsite mai multe monede brigante printre care şi una cu reprezentarea ei. Se pare că ar fi moştenit titlul regal de la tatăl ei Volisius. Unii autori au fost de părere că Tacitus ar fi greşit sau omis perioada corectă a conflictului dintre Cartimandua şi Venutius, aceasta luându-l ca soţ apoi pe Vellocatus. Cu toate că Tacitus a fost criticat pentru comprimarea acestor date, trebuie să luăm în considerare şi faptul că interesul său era mai scăzut în ceea ce priveşte faptele briganţilor. Deşi în cele câteva pasaje în care vorbeşte despre ea, uneori îi critică acţiunile, mai mult din cauza neîncrederii ascensiunii unei femei în politică, Cartimandua este la fel ca şi Boudicca, o femeie având ambele caracteristici.

 Personajele feminine taciteene sunt mult mai numeroase şi chiar mai complexe decât ceea ce am prezentat noi în acest scurt studiu. Pe lângă atribuţiile lor evidente, subliniate aici, precum cea de imperatrix, dux, uxor, ancilla, regina sau venefica mai sunt acele femei, care fie demonstrează anumite alegorii, fie o neatenţie a autorului. Cel mai bun exemplu ar fi Domitia Lepida, care apare prima dată ca matrona, apoi ca rivală în vicii cu Agrippina Minor. Alte reprezentări feminine sunt ocazionalele zeiţe invocate de acesta (Venus Genetrix, Diana etc.), prietenele influente (Urgulania) sau a soţiilor supuse (Vipsania, Pomponia Graecina, Pomponia Paulina). Trebuie să ţinem cont că nu doar femeile sunt prezentate negativ, ci şi bărbaţii, iar o caracterizare duală bine-rău, nu este de ajuns pentru complexitatea personajelor taciteene. Într-o clasificare mai simplistă numărul femeilor cu virtuţi este egal cu cel al celor cu vicii, dacă excludem femeile foarte complexe sau cele necunoscute. Există 105 femei care nu beneficiază de portrete individuale, dar acţiunile lor nu produc niciun efect în faptele istorice. Împărătesele sunt prezentate în trei ipostaze: severe, dar colege la guvernare (Livia), crude şi adultere (Messalina), dominatoare, dar onorabile (Agrippina Minor), dar toate trei masculinizate. Unii autori considerau că foloseşte o tehnică prin care laudă sau critică mama unui personaj ce trebuie stigmatizat sau pus pe plan secund. Se poate ca Tacitus să fi suferit şi de un anumit tip de complex psihologic, similar cu cel atribuit lui Titus Livius (complexul lui Iuda), conştientizând că deşi el era senator, împărătesele iulio-claudiene au deţinut mai multă putere. Masculinizarea femeilor ca Agrippina Maior şi Munatia Plancina şi vocabularul folosit de Tacitus duc la ideea de tiranie, în timp ce descrierea Octaviei şi a sclavei Epicharis amintesc de calităţile impuse de societatea romană matroanei republicane. Cu toate că străinele sunt arătate ca exempla vitrus sau vitiorum, autonomia acestora îl speria pe Tacitus, credincios valorilor tradiţionale romane. Femeile servile îi foloseau istoricului pentru a critica femeile Caesarilor, în timp ce femeile Caesarilor ajutau la criticarea imaginii imperiale. Putem spune că majoritatea reprezentantelor romane analizate erau folosite ca unelte politice. Nu-i putem atribui scriitorului latin un misoginism total, acesta recunoscând şi calităţi ale femeilor, precum şi vicii ale bărbaţilor, dar utilizându-le pentru a-şi argumenta opiniile. Deşi arată sexul feminin ca lipsit de importanţă, cum în mare parte şi era în Roma republicană, misoginismul său se extinde la întreaga societate şi nu este un caz particular. Din punct de vedere istoric, se poate ca unele pasaje să fie comparaţii cu regimul actual în care trăia autorul, fie pentru a-l critica, fie pentru a arăta diferenţele, perioadele fiind diferite atât politic, cât şi social. Femeile romane din Analele lui Tacitus sunt foarte variate, oferind atât istoricilor, cât şi cercetătorilor literari, ocazia analizării unei opere complexe, în care, deşi nu sunt o preocupare principală, reuşesc să fie un element de legătură între autor, celelalte personaje şi evenimentele istorice.