sâmbătă, 14 decembrie 2019

CREȘTINISMUL DUPĂ RUSALII!


CREȘTIMISMUL DUPĂ RUSALII!
   Rezultatele predicării lui Petru în ziua Cincizecimii au avut o influenţă pozitiva asupra politicii viitoare şi asupra planurilor majorităţii apostolilor în eforturile lor de a proclama Evanghelia Împărăţiei. Legaţi de tradiţie şi tiranizaţi de preoţi, evreii, ca popor, au refuzat să accepte Evanghelia lui Iisus. Dimpotrivă, restul Imperiului Roman a fost receptiv la învăţăturile creştine în evoluţie. În această epocă, civilizaţia occidentală era intelectuală, istovită de războaie şi cât se poate de sceptică cu privire la toate filozofiile existente şi la filozofiile universale. Popoarele lumii occidentale, beneficiarii culturii greceşti, aveau o tradiţie respectată a unui trecut mare. Ei puteau contempla o moştenire de mari înfăptuiri în filozofie, în artă, în literatură şi în progresele politice. Însă, în ciuda tuturor acestor realizări, ei nu aveau o religie satisfăcătoare pentru suflet. Dorinţele lor spirituale profundele rămâneau neîndeplinite. Pe o asemenea scenă a societăţii omeneşti au fost deodată proiectate învăţăturile lui Iisus conţinute în mesajul creştin. Un nou ordin de viaţă a fost astfel prezentat inimilor înfometate ale acestor popoare occidentale. Această situaţie implica un conflict imediat între vechile practici religioase şi noua versiune creştinată a mesajului lui Iisus adus lumii. Acest conflict trebuia să se termine fie printr-o victorie netă a vechilor credinţe ori a celei noi, sau, fie printr-un soi de compromis. Istoria arată că lupta s-a terminat printr-un compromis. Creştinismul a avut ambiţia de a îmbrăţişa un program prea amplu pentru ca vreun popor să-l poată asimila în spaţiul unei generaţii sau două. Acest program nu era un simplu apel spiritual aşa cum îl prezentase Iisus sufletului oamenilor. De timpuriu creştinismul a adoptat o poziţie netă faţă de ritualurile religioase, de educaţie, de magie, de medicină, de artă, de literatură, de lege, de guvernământ, de morală, de planificare sexuală, de poligamie şi chiar şi de, într-o măsură limitată, faţă de sclavie. Creştinismul nu s-a ivit pur si simplu ca o nouă religie - ceva după care aşteptau tot Imperiul Roman şi tot Orientul - ci ca o nouă ordine a societăţii omeneşti. Apoi, foarte repede această pretenţie a grăbit conflictul socio-moral al vremurilor. Idealurile lui Iisus, aşa cum au fost ele reinterpretate de filozofia greacă şi socializate în creştinism, sfidau acum cu îndrăzneală tradiţiile rasei umane încorporate în etică, în moralitate şi în religiile civilizaţiei occidentale.
    La începuturi, creştinismul nu a făcut convertiri decât în păturile inferioare ale mediilor sociale şi economice. Dar, începând din secolul al doilea, elita culturii greco-romane s-a orientat tot mai mult către o nouă ordine a credinţei creştine, acest nou concept asupra raţiunii de a trăi şi asupra scopului existenţei. Cum putea acest mesaj de origine iudaică, care aproape că eşuase în ţara lui natală, să atragă atât de repede şi de bine mintea elitelor imperiului roman? Triumful creştinismului asupra religiilor filozofice şi a cultelor de mister s-a datorat următorilor factori:
1. Organizarea - Pavel era un mare organizator, iar succesorii lui au rămas la înălţimea lui;
2. Creştinismul era complet elenizat. El îngloba tot ce era mai bun în filozofia greacă şi în teologia ebraică;
3. Însă, mai mult decât orice, el conţinea un nou şi un mare ideal, ecoul vieţii de dăruire a lui Iisus şi reflectarea mesajului său de mântuire pentru toată omenirea;
4. Conducătorii creştini erau dispuşi să facă, cu mithraismul, compromisurile necesare pentru ca jumătatea mai bună dintre adepţii lui să fie câştigaţi la cultul din Antiohia; - din păcate, am adăuga aici!
5. Tot astfel, generaţia următoare şi generaţiile subsecvente de conducători creştini au mai făcut astfel de compromisuri cu păgânismul încât însuşi împăratul roman Constantin a fost câştigat la noua religie.
    Cu toate acestea, creştinii au încheiat un târg judicios cu păgânii, în sensul că ei au adoptat aparatul ritualului păgânesc obligându-i totodată pe păgâni să accepte versiunea elenizată a creştinismului Pavelian. Au făcut un târg mai fericit cu păgânismul decât cu mithraismul, dar, chiar şi în acest compromis iniţial, ei au ieşit mai mult decât învingători, în sensul că au reuşit să elimine imoralităţile grosiere precum şi multe alte practici reprobabile ale misterelor persane. Pe bună dreptate ori nu, primi conducători ai creştinismului au compromis deliberat idealurile lui Iisus într-un efort de a salva şi de a propaga multe dintre ideile sale. Şi ei au repurtat mari succese. Dar nu vă amăgiţi! Idealurile compromise ale Învăţătorului sunt latente în Evanghelia Lui şi vor sfârşi prin a-şi afirma deplinele lor puteri asupra lumii.
    Prin această păgânizare a creştinismului, vechea ordine a lucrurilor a câştigat numeroase victorii minore de natură ritualistă, dar creştinii au dobândit ascendentul în sensul că:
1. Ei au făcut să rezoneze în morala umană o nouă notă cu un ton infinit mai înalt;
2. Ei au dat lumii un nou concept de Dumnezeu, lărgit considerabil;
3. Speranţa la nemurire a devenit o parte a încredinţării unei religii cunoscute,
4. Iisus din Nazaret a fost oferit sufletelor înfometate ale oamenilor.
    Dintre marile adevăruri propovăduite de Iisus, multe aproape că s-au pierdut în primele compromisuri, dar ele dormitează încă în această religie a creştinismului păgânizat, care era însăşi versiunea paveliană a vieţii şi a învăţăturilor Fiului Omului. Chiar şi mai înainte de a fi păgânizat, creştinismul fusese mai întâi complet elenizat. Creştinismul are o datorie, o foarte mare datorie faţă de greci. Un grec din Egipt a fost acela care s-a ridicat cu atâta curaj în Niceea şi a sfidat adunarea cu atâta neînfricare încât consiliul nu a îndrăznit să mai umbrească conceptul asupra naturii lui Iisus până într-atâta încât să se rişte pierderea pentru lume a adevărului consacrării sale. Acel grec se numea Atanasie. Fără elocvenţa şi logica acestui credincios, persuasivele opinii ale arienilor ar fi triumfat.
1. Influenţa Grecilor:
     Elenizarea creştinismului a început realmente în ziua memorabilă în care apostolul Pavel s-a prezentat înaintea consiliului Areopagului din Atena şi a vorbit atenienilor despre „Dumnezeul necunoscut”. Acolo, în umbra Acropolisului, acest cetăţean roman le-a proclamat grecilor versiunea sa asupra noii religii care luase naştere în ţinutul iudaic al Galileii. Filozofia greacă şi numeroase învăţături ale lui Iisus prezentau numeroase asemănări. Ele aveau un ţel comun - amândouă vizau ridicarea individului; grecii, la ridicarea sa socială şi politică; Iisus, la ridicarea sa morală şi spiritual; grecii propovăduiau liberalismul intelectual care conducea la libertatea politică; Iisus propovăduia liberalismul spiritual care conducea la libertatea religioasă. Uniunea dintre aceste două idei forma o nouă şi puternică chartă a libertăţii umane; ea lăsa să se întrevadă libertatea socială, politică şi spirituală a omului.
     Creştinismul a luat naştere şi a triumfat asupra tuturor religiilor opozante din două raţiuni principale:
1. Mintea greacă era dispusă să împrumute idei noi şi bune, chiar şi de la iudei.
2. Pavel şi succesorii lui erau dispuşi la compromisuri, dar la unele îndrăzneţe şi isteţe; ei erau fini negociatori în materie de teologie.
     În momentul în care Pavel s-a adresat atenienilor predicându-l pe „ Hristosul răstignit”, grecii erau spiritualmente înfometaţi. Ei erau cercetători, interesaţi şi căutau efectiv adevărul spiritual. Nu uitaţi niciodată că la început romanii au combătut creştinismul, în vreme ce grecii l-au îmbrăţişat, şi grecii au fost aceia care, ulterior, i-au forţat literalmente pe romani să accepte această nouă religie, sub forma ei modificată, ca făcând parte din cultura greacă.
      Grecii venerau frumuseţea, iar iudeii, sfinţenia, dar ambele popoare iubeau adevărul. De-a lungul secolelor grecii meditaseră serios şi discutaseră sincer toate problemele umane - sociale, economice, politice şi filozofice - în afară de religie. Puţini erau grecii care acordaseră cu adevărat atenţie religiei; ei nu-şi luau nici chiar propria lor religie prea în serios. Iluminaţi de conţinutul mesajului lui Iisus, produsul unificat al secolelor de gândire a acestor două popoare a devenit atunci motorul unei noi ordini sociale umane şi, într-o anumită măsură, a unei noi ordini umane de credinţe şi de practici religioase.
      În epoca în care Alexandru a răspândit filozofia elenică în Orientul Apropiat, influenţa culturii greceşti pătrunsese deja în ţinuturile de la Marea Mediterană Occidentală. Cât timp grecii au locuit în micile oraşe-stat, grecii au obţinut bune rezultate cu religia lor şi cu politica lor, dar, când regele Macedoniei a îndrăznit să facă din Grecia un imperiu întinzându-se de la Adriatică până la Indus, au început necazurile. Arta şi filozofia Greciei stăteau perfect la înălţimea expansiunii imperiale, dar nu s-ar putea spune la fel şi despre administraţia ei şi nici despre religia ei. După ce oraşele-stat ale Greciei s-au dezvoltat într-un imperiu, zeii lor mai degrabă parohiali păreau oarecum bizari. Grecii erau cu adevărat în căutarea unui Dumnezeu unic, a unui Dumnezeu mai mare şi mai bun, atunci când a ajuns la ei versiunea creştinată a vechii religii iudaice. Ca atare, Imperiul Elen nu putea să dureze. Influenţa lui culturală a continuat, dar n-a subzistat decât după ce a preluat din Occident geniul politic roman pentru administrarea unui imperiu şi după ce a luat de la Orient o religie al cărei unic Dumnezeu poseda o demnitate imperială.
     În primul secol după Hristos, cultura elenă ajunsese deja la apogeul ei; regresul ei începuse; acumularea de cunoştinţe sporea, dar geniul era în declin. Chiar în epoca aceasta ideile şi idealurile lui Iisus, care erau parţial încorporate creştinismului, au devenit parte a ceea ce se mai putuse salva din cultura şi învăţământul grec. Alexandru năvălise asupra Orientului cu darul cultural al civilizaţiei greceşti; Pavel a luat cu asalt Occidentul cu versiunea creştină a Evangheliei lui Iisus. Peste tot în Occident unde prevalase cultura greacă, prinsese rădăcini şi creştinismul elenenizat. Versiunea orientală a mesajului lui Iisus, cu toate că a rămas mai fidelă învăţăturilor lui, a continuat să urmeze atitudinea intransigentă a lui Abner. Ea nu a progresat niciodată ca şi versiunea elenizată, şi a sfârşit prin a se pierde în mişcarea islamică.
2. Influenţa Romană:
     Romanii au adoptat în bloc cultura greacă înlocuind guvernul format prin tragere la sorţi cu un guvern reprezentativ. Aceste schimbări n-au întârziat să favorizeze creştinismul, în sensul că Roma a introdus, în toată lumea occidentală, o nouă toleranţă faţă de limbile şi popoarele străine şi chiar şi faţă de alte religii. La Roma, o mare parte din primele persecuţii ale creştinilor au existat doar din cauza nefericitei folosiri a cuvântului „împărăţie” în predicile lor. Romanii tolerau fiecare religie în parte şi pe toate la un loc, dar nu suportau nimic din ceea ce avea un aer de rivalitate politică. Astfel, când aceste prime persecuţii religioase - într-o atât de mare măsură pricinuite de neînţelegeri - au luat sfârşit, câmpul propagandei religioase era larg deschis. Romanii erau interesaţi de administraţia politică; erau foarte puţin interesaţi de artă şi de religie, însă erau neobişnuit de toleranţi faţă de acestea. Legea orientală era aspră şi arbitrară; legea greacă era fluidă şi artistică; legea romană avea demnitate şi impunea respect. Educaţia romană dădea naştere unei fidelităţi incomparabile şi impasibile. Primii romani erau indivizi devotaţi politic şi sublim consacraţi. Erau cinstiţi, zeloşi şi devotaţi idealurilor lor, dar fără o religie demnă de acest nume. Nu-i mare mirare că învăţătorii lor greci au putut să-i convingă să accepte creştinismul lui Pavel. Şi aceşti romani erau un mare popor. Ei au putut guverna Occidentul pentru că se puteau guverna pe ei înşişi. O astfel de onestitate fără precedent, o asemenea consacrare şi o asemenea stăpânire hotărâtă de sine formau un teren ideal pentru primirea şi creşterea creştinismului.
    Le era uşor acestor greco-romani să devină atât de devotaţi spiritual unei Biserici instituţionale, căci erau totodată devotaţi politic Statului. Romanii n-au combătut Biserica decât din momentul în care s-au temut ca ea să nu facă concurenţă Statului. Roma neavând cine ştie ce filozofie naţională sau cultură autohtonă, a preluat cultura greacă ca fiind a ei şi a adoptat cu îndrăzneală învăţătura lui Hristos şi filozofia lui morală. Creştinismul a devenit cultura morală a Romei, însă prea puţin religia ei, în sensul unei experienţe individuale de creştere spirituală pentru cei care au îmbrăţişat noul cult într-un mod atât de global. Este adevărat că un mare număr de indivizi au pătruns sub superficialitatea acestei religii de Stat, şi au găsit, ca hrană pentru sufletul lor, adevăratele valori ale înţelesurilor ascunse conţinute în adevărurile latente ale creştinismul elenizat şi păgânizat. Stoicul, şi apelul lui ferm către „natură şi conştiinţă” nu făcuse decât să pregătească şi mai bine întreaga Romă pentru a-l putea primi pe Hristos, cel puţin într-un sens intelectual. Romanul era un jurist prin natura sa sau prin educaţie; el avea respect chiar şi faţă de legile naturii. Şi acum, în creştinism, el distingea legile lui Dumnezeu în legile naturii. Un popor care putea produce un Cicero şi un Virgil era copt pentru creştinismul elenizat al lui Pavel.
    Iată cum aceşti greci romanizaţi îi silesc atât pe evrei cât şi pe creştini să-şi facă filozofică religia, să-şi coordoneze ideile, şi să-şi sistematizeze idealurile, să-şi adapteze practicile religioase la curentul vieţii existente. Toate acestea au fost imens ajutate de traducerea în greacă a Scripturilor Ebraice/Septuaginta şi prin redactarea ulterioară în limba greacă a Noului Testament.
     Contrar iudeilor şi multor alte popoare, grecii aveau de multă vreme o oarecare credinţă în nemurire, într-un fel de supravieţuire după moarte. Or, aceasta era esenţa învăţăturii lui Iisus; era deci sigur că, religia creştină exercita asupra lor o puternică atracţie.
     O succesiune de victorii ale culturii greceşti şi ale politicii romane consolidaseră ţinuturile mediteraneene într-un singur imperiu, cu o singură limbă şi o singură cultură, şi a pregătit lumea occidentală pentru un singur Dumnezeu. Iudaismul a adus acest Dumnezeu, dar iudaismul ca religie era inacceptabil pentru grecii romanizaţi. Filon a contribuit la atenuarea obiecţiilor lor, dar creştinismul le-a revelat un concept şi mai bun cu privire la un Dumnezeu unic, şi l-au adoptat de bună voie.
3. Sub imperiul Roman:
   După consolidarea suveranităţii politice romane şi după propagarea creştinismului, creştinii s-au pomenit cu un singur Dumnezeu, un mare concept religios, dar fără imperiu. Greco-romanii s-au pomenit cu un mare imperiu, dar fără un Dumnezeu care să poată servi satisfăcător drept concept religios pentru cultul unui imperiu şi pentru unificarea lui spirituală. Creştinii au acceptat imperiul, şi imperiul a adoptat creştinismul. Romanii au asigurat o unitate de guvernământ politic; grecii au oferit o unitate de cultură şi învăţământ; creştinismul, o unitate de gândire şi practică religioasă. Roma a triumfat asupra tradiţiei naţionalismului printr-un universalism imperial. Pentru prima dată în istorie, ea a făcut posibilă acceptarea, de către diferite rase şi naţiuni, cel puţin cu numele, o aceeaşi religie. Creştinismul a câştigat favoarea Romei într-o vreme de luptă înflăcărată între viguroasele învăţături ale stoicilor şi promisiunile de salvare ale cultului de mistere. Creştinismul a adus o mângâiere calmantă şi o putere eliberatoare unui popor înfometat spiritual, în a cărui limbă nu exista cuvântul desemnând „altruismul”. Creştinismul şi-a tras cea mai mare putere din felul în care credincioşii lui trăiau o viaţă de slujire, şi chiar din felul în care mureau pentru credinţa lor în primele timpuri de persecuţii drastice. Învăţătura referitoare la dragostea lui Hristos pentru copii a pus curând capăt practicii generalizate de a lăsa copii nedoriţi să moară, şi mai ales pe fetiţe. Ca atare, primele forme de cult creştin au fost în mare măsură copiate peste acelea ale sinagogilor iudaice, modificate de ritualul mithraic. Mai târziu s-a adăugat mult din parada păgână. Grecii creştini, prozeliţii iudaismului, formau osatura Bisericii creştine primitive.
    Al doilea secol după Hristos a fost cea mai bună perioadă din toată istoria lumii pentru ca o religie bună să poată progresa în lumea occidentală. În decursul primului secol, creştinismul se pregătise, prin lupte şi prin compromisuri, să prindă rădăcini şi să se răspândească cu rapiditate. Creştinismul a adoptat împăratul, iar mai târziu împăratul a adoptat creştinismul. Era o mare epocă pentru răspândirea unei noi religii. Era multă libertate religioasă; călătoriile erau universale şi gândirea era neîncătuşată. Elanul spiritual dat de acceptarea nominală a creştinismului elenizat a atins Roma mai târziu pentru a împiedica declinul ei moral foarte amorţit sau pentru a compensa degenerarea ei rasială deja puternic declanşată şi sporită. Această nouă religie era o necesitate culturală pentru Roma imperială, şi este un fapt extrem de nefericit că nu a devenit un mijloc de salvare spirituală într-un sens mai larg. Nici chiar şi o religie bună nu a putut salva un mare imperiu de anumite rezultate ale lipsei de participare a indivizilor la treburile de guvernare, de la un exces de paternitate, de la impozite exagerate comportând abuzuri grosiere în recuperarea lor, de la un comerţ dezechilibrat cu Levantul care seca imperiul de aur, de la nebunia plăcerilor, de la standardizarea romană, de la starea degradantă în care era ţinută femeia, de la decadenţa rasială şi de sclavie, de la calamităţile fizice şi de la o Biserică de Stat care a devenit o instituţie până la un asemenea grad încât friza sterilitatea spirituală.
   Totuşi, condiţiile nu erau la fel de rele în Alexandria. Primele şcoli au păstrat mult din învăţăturile lui Iisus, libere de compromis. Panten l-a învăţat pe Clement, apoi a urmat Natanael în India în proclamarea lui Hristos. Deşi anumite idei ale lui Iisus fuseseră sacrificate pentru clădirea creştinismului, trebuie consemnat, cu toată sinceritatea, că, spre sfârşitul celui de-al doilea secol, cvasi-totalitatea marilor gânditori ai lumii greco-romane devenise creştină. Triumful se apropia de desăvârşirea lui. Acest Imperiu Roman a dăinuit îndeajuns de mult ca să asigure supravieţuirea creştinismului chiar şi după ce imperiul s-a prăbuşit. Dar noi ne-am tot gândit ce s-ar fi întâmplat oare în Roma şi în lume dacă în locul creştinismului grecesc s-ar fi acceptat Evanghelia Împărăţiei?
4. Vremurile întunecate ale Europei:
     Auxiliară societăţii şi aliată politicii, Biserica era condamnată să împărtăşească declinul intelectual şi spiritual a ceea ce se numeşte „vremurile întunecate” europene. În această epocă , religia a căpătat un caracter din ce în ce mai monastic, mai ascetic şi mai regulamentar. În sens spiritual, creştinismul era în stare de hibernare. Pe lângă această religie somnolentă şi secularizată, a existat, în toată această perioadă, un curent continuu de misticism, o experienţă spirituală fantastică frizând irealul şi filozofic înrudindu-se cu panteismul. În cursul acestor veacuri sumbre de deznădejde, religia a devenit practic ceva de mâna a doua, artificial. Indivizii erau aproape pierduţi înaintea autorităţii, a Tradiţiei şi a dictaturii Bisericii care se întindea peste tot. O nouă ameninţare spirituală se crea prin crearea unei galaxii de „sfinţi” presupuşi a avea o influenţă specială pe lângă tribunalele divine; în consecinţă, dacă ştiai să faci cu eficienţă apel la ei, ei deveneau puterea care să intervină în favoarea oamenilor pe lângă Zei. Deşi rămânea neputincios în calea epocii de întuneric ce avea să vină, creştinismul era îndeajuns de socializat şi păgânizat pentru a supravieţui cu atât mai bine unei perioade prelungite de tenebre morale şi de stagnare spirituală. El a subzistat pe durata lungii nopţi a civilizaţiei occidentale şi mai acţiona şi ca influenţă morală în lumea zorilor Renaşterii. După scurgerea epocilor de întuneric, reabilitarea creştinismului a avut ca rezultat înfiinţarea a numeroase secte de învăţământ creştin ale căror credinţe erau adaptate tipurilor speciale - intelectuale, emoţionale şi spirituale - de personalităţi umane. Multe dintre aceste colectivităţi creştine speciale, sau familii religioase, subzistau încă în epoca în care efectuăm această prezentare.
   Istoria arată că, creştinismul este născut din transformarea involuntară a religiei lui Iisus într-o religie despre Iisus. Ea arată, de asemenea, faptul că, creştinismul a suferit elenizarea, păgânirea, secularizarea, instituţionalismul, depravarea intelectuală, decadenţa spirituală, hibernarea morală, ameninţările cu pieirea, regenerarea ulterioară, fragmentarea şi, mai recent, o reabilitare relativă. Acest curriculum denotă o vitalitate care îi este inerentă precum şi posesiunea unor imense facultăţi de recuperare. Şi acest acelaşi creştinism este efectiv prezent în lumea civilizată a popoarelor occidentale, făcând faţă unei lupte pentru viaţă chiar mai îngrijorătoare decât memorabilele crize caracteristice vechilor bătălii pentru dominaţie.
     Religia se confruntă astăzi cu provocarea unei noi epoci de mentalitate ştiinţifică şi de tendinţe materialiste. În acest gigantic conflict între temporal şi spiritual, religia lui va triumfa în cele din urmă.
5. Problema modernă:
    Cel de-al douăzecilea secol a adus, creştinismului şi tuturor celorlalte religii, noi probleme de rezolvat. Cu cât o civilizaţie se ridică mai mult, cu atât mai mult se impune oamenilor îndatorirea imperioasă de a „căuta mai întâi realităţile celeste” în toate eforturile lor de a stabiliza societatea şi de a înlesni soluţionarea problemelor ei materiale. Foarte adesea adevărul devine confuz şi chiar înşelător atunci când este disecat, fracţionat, izolat şi prea analizat. Adevărul viu nu dă căutătorului o învăţătură valabilă decât dacă el este îmbrăţişat în totalitatea lui şi ca realitate spirituală vie; nu este de ajuns ca el să fie un fapt al ştiinţei materiale sau o inspiraţie a unei arte intermediare.
     Religia este revelarea pentru om a destinului său divin şi etern. Religia este o experienţă pur personală şi spirituală; ea trebuie să se distingă mereu de alte forme superioare ale gândirii umane, cum ar fi:
1. Atitudinea logică faţă de lucrurile realităţii material;
2. Aprecierea estetică a frumuseţii prin contrast cu urâţenia;
3. Recunoaşterea etică a obligaţiilor sociale şi datoriei politice;
4. Nici chiar sensul moralităţii umane nu este religios în sine şi prin el însuşi.
     Religia este menită să găsească în Univers valorile care evocă credinţa, încrederea în sine şi încredinţarea; religia culminează în adorare. Religia descoperă pentru suflet valorile supreme care contrastează cu valorile relative descoperite de către minte. Nu se posedă această clarviziune supraumană decât printr-o experienţă religioasă autentică.  În confuzia asupra originii omului, să nu pierdeţi din vedere destinul său etern. Nu uitaţi că Iisus îi iubea chiar şi pe copilaşi, şi că El a arătat, cu claritate şi pentru totdeauna, marea valoare a personalităţii omeneşti.
   În religie, Iisus a recomandat şi a urmat metoda experienţei, tot aşa cum ştiinţa modernă urmează tehnica experimentală. Noi îl găsim pe Dumnezeu după indicaţiile clarviziunii spirituale, dar noi ne însuşim această clarviziune a sufletului prin dragostea de frumos, prin urmarea adevărului, prin loialitatea faţă de datorie şi prin adorarea divinei bunătăţi. Dar, dintre toate aceste valori, iubirea este adevărata călăuză către clarviziunea reală.
6. Materialismul:
    Savanţii, fără să vrea asta, au împins omenirea într-o panică materialistă. Ei au declanşat o îmbulzeală necugetată la banca morală a vremurilor, dar această bancă a experienţei omeneşti dispune de vaste resurse spirituale şi poate face faţă cererilor care sunt prezentate. Numai cei necugetaţi se îngrozesc din pricina activelor spirituale ale rasei umane. Când panica materialist-laică va fi trecut, religia lui Iisus nu va da faliment. Banca spirituală a Împărăţiei Cerurilor va face plăţile de credinţă, de speranţă şi de siguranţă morală tuturor acelor care vor fi recurs la ea „în numele Său”. Oricare ar fi conflictul aparent dintre materialism şi învăţăturile lui Iisus, voi puteţi fii încredinţaţi că doctrina Învăţătorului va triumfa pe deplin în cursul epocilor viitoare. În realitate, nu se poate produce nici o controversă între adevărata religie şi ştiinţă, căci prima nu se ocupă în nici un fel de lucrurile materiale. Religia practică pur şi simplu vizavi de ştiinţă o neutralitate binevoitoare, în timp ce ea se interesează în cel mai înalt grad de omul de ştiinţă.
     Urmărirea simplei cunoaşteri, când ea nu este însoţită nici de interpretarea de către înţelepciune, nici de clarviziunea spirituală datorată experienţei religioase, duce în cele din urmă la pesimism şi la deznădejdea omenească. O cunoaştere limitată este într-adevăr descumpănitoare. La vremea prezentei scrieri, cele mai rele momente ale epocii materialiste sunt trecute; zorile unei mai bune înţelegeri încep deja să se arate. Marii gânditori, cei care, în lumea ştiinţifică, dispun de o minte superioară, au încetat de a mai avea o filozofie în întregime materialistă, dar oamenii de rând înclină întotdeauna în această direcţie ca urmare a învăţăturilor anterioare. Totuşi, această epocă de realism fizic nu este decât un episod trecător în viaţa omului pe Pământ. Ştiinţa modernă a lăsat intactă adevărata religie: învăţăturile lui Iisus traduse în viaţă celor care cred în El. Orice înfăptuire a ştiinţei a constat în distrugerea iluziilor infantile ale falselor interpretări ale vieţii.
     În ceea ce priveşte viaţa omului pe Pământ, ştiinţa este o experienţă cantitativă, iar religia o experienţă calitativă. Ştiinţa se ocupă de fenomene; religia de origini, de valori şi de ţeluri. A se întemeia pe nişte cauze pentru a explica fenomenele fizice, este a-şi mărturisi ignoranţa faţă de cele ultime, ceea ce nu poate în ultimă instanţă decât să îl aducă pe savant la marea cauză primă - Tatăl Universal din Paradis.
     Trecerea violentă de la o epocă de miracole la o epocă de maşini se dovedeşte ceva întru totul derutant pentru om. Faptul că falsele filozofii mecaniste vădesc ingeniozitate şi îndemânare dezmint pretenţia lor de a fi exclusiv mecaniciste. Agerimea fatalistă a minţii unui materialist contrazice mereu afirmaţiile sale cum că Universul este un fenomen energetic orb şi fără rost. Naturalismul mecanist al anumitor oameni aşa-zis instruiţi şi laicitatea lipsită de consideraţie a omului de pe stradă se ocupă ambele exclusiv de lucruri; ele sunt golite de orice adevărată valoare, sancţiune sau satisfacţie, şi sunt totodată lipsite de credinţa, de speranţa şi de încredinţările eterne. Una dintre marile dificultăţi ale vieţii moderne este că omul se crede prea ocupat pentru a găsi timpul necesar meditaţiei spirituale şi devoţiunii religioase. Materialismul reduce omul la starea de automat fără suflet, şi face pur şi simplu din el un simbol aritmetic plasat fără putere în formula matematică a unui Univers mecanist şi insensibil. Ştiinţa poate să facă dizertaţii asupra conservării materiei, dar religia validează conservarea sufletelor umane - ea se leagă de experienţa lor cu realităţile spirituale şi cu valorile eterne. Sociologul materialist contemporan observă o comunitate, face un raport pe baza observaţiilor şi lasă oamenii aşa cum i-a găsit. Cu 2000 de ani în urmă, galileenii neinstruiţi l-au văzut pe Iisus dându-şi viaţa ca pe o contribuţie spirituală la experienţa interioară a omului şi apoi au ieşit din Galileea şi s-au apucat să întoarcă Imperiul Roman cu susul în jos. Dar conducătorii religioşi comit o mare eroare când încearcă să-l cheme pe om la bătălia spirituală pe sunetul trompetei Evului Mediu. Religia trebuie să se întemeieze pe dictoane noi şi moderne. Nici democraţia, nici vreun alt panaceu politic nu vor înlocui progresul spiritual. Falsele religii pot prezenta o evadare în afara realităţii, dar, în Evanghelia sa, Iisus a prezentat omului muritor adevărata intrare într-o realitate veşnică de progresare spirituală.
     A zice că mintea „s-a ridicat” din materie nu explică nimic. Dacă  Universul ar fi fost doar un mecanism şi dacă mintea ar fi fost nedespărţită de materie, noi n-am fi avut niciodată două interpretări diferite ale aceluiaşi fenomen observat. Conceptele de adevăr, de frumuseţe şi de bunătate nu sunt inerente nici fizicii, nici chimiei. O maşină nu poate cunoaşte, şi cu atât mai mult să cunoască adevărul, să aibă sete de dreptate şi să caute bunătatea. Ştiinţa poate să fie fizică dar mintea savantului care discerne adevărul este instantaneu supramaterială. Materia nu cunoaşte adevărul; ea nu poate nici să iubească milostenia ori să-i placă realităţile spirituale. Convingerile morale întemeiate pe iluminarea spirituală şi înrădăcinate în experienţa omenească sunt tot atât de reale şi de certe cât şi deducţiile matematice bazate pe observaţiile fizice, dar ele se situează pe un nivel diferit şi mai elevat.
    Dacă oamenii n-ar fi decât nişte maşini, ei ar reacţiona mai mult sau mai puţin uniform la un Univers material. Individualitatea nu ar fi existat, iar personalitatea cu atât mai puţin. Materialismul există, dar nu este exclusiv. Mecanismul există, dar nu fără rezervă. Determinismul există, dar nu numai el. Universul finit al materiei ar fi devenit în cele din urmă uniform şi determinist dacă n-ar fi avut prezenţa conjugată a minţii şi a spiritului. Influenţa minţii cosmice injectează constant spontaneitate, chiar şi în lumile materiale.
    În tot domeniul existenţei , libertatea sau iniţiativa este direct proporţională cu gradul de influenţă spirituală şi de control al minţii cosmice, ca să zicem aşa, în experienţa omenească, în gradul în care se transformă efectiv „la voia Tatălui”. Deci, odată ce aţi plecat în căutarea lui Dumnezeu, aceasta este dovada concludentă că Dumnezeu v-a găsit deja. Urmărirea sinceră a bunătăţii, a frumuseţii şi a adevărului conduce la Dumnezeu. Orice descoperire ştiinţifică demonstrează existenţa simultană a libertăţii şi a constanţei în Univers. Inventatorul ar fi liber să facă descoperirea sa. Lucrul descoperit este real şi aparent constant, căci altfel n-ar fi putut fi cunoscut ca lucru.
    Ce nesăbuinţă este pentru mintea materială să permită nişte teorii atât de vulnerabile ca cele ale unui Univers mecanist să le priveze de imensele resurse spirituale ale experienţei personale a adevăratei religii. Faptele nu vin niciodată în contradicţie cu veritabila credinţă spirituală; teoriile pot să fie. Ştiinţa ar face mai bine să se consacre distrugerii superstiţiei mai degrabă decât încercării de a ruina încrederea religioasă: credinţa omenească în realităţile spirituale şi în valorile divine. Ştiinţa ar trebui să facă pe plan material pentru om ceea ce face religia pe plan spiritual pentru el: să-i estindă orizontul vieţii şi să-i mărească personalitatea. Adevărata ştiinţă nu poate avea o ceartă durabilă cu adevărata religie. „Metoda ştiinţifică” este doar un etalon intelectual pentru măsurarea aventurilor materiale şi a înfăptuirilor fizice. Însă, fiind materială şi în întregime intelectuală, această metodă nu serveşte absolut deloc în evaluarea realităţilor spirituale şi a experienţelor religioase. O filozofie mecanicistă a vieţii şi a Universului n-ar putea fii ştiinţifică,deoarece ştiinţa nu recunoaşte şi nu se ocupă de cât de obiecte materiale şi de fapte. Filozofia este inevitabil supraştiinţifică. Omul este un fapt material al naturii, dar viaţa sa este un fenomen care transcende nivelele materiale, în sensul că ea vădeşte atributele controlatoare ale minţii şi calităţile creative ale spiritului.
7. Totalitarismul laic:
    Însă, chiar şi după ce materialismul şi maşinismul vor fi fost mai mult sau mai puţin învinse, influenţa devastatoare a laicismului secolului al douăzecilea va pângări încă experienţa spirituală a milioane de suflete nevinovate. Laicismul, sau secularismul modern, au fost nutrite de două influenţe mondiale. Părintele laicismului a fost îngustat de gândirea şi de atitudinea nelegiuită a ceea ce se cheamă ştiinţa secolului al nouăsprezecelea şi a celui de-al douăzecilea - ştiinţa ateistă. Mama laicismului modern a fost Biserica creştină totalitară a Evului Mediu. Laicismul a debutat ca un protest contra dominaţiei aproape complete a civilizaţiei occidentale de către Biserica Creştină transformată în instituţie. În epoca prezentă, climatul intelectual şi filozofic predominant atât în viaţa europeană, cât şi în viaţa americană este net laic - umanist. În cursul ultimelor trei secole, gândirea occidentală a fost progresiv laicizată. Religia a devenit din ce în ce mai mult o influenţă nominală, şi în mare măsură un exerciţiu ritual. În majoritate, cei care se mărturisesc creştini în civilizaţia occidentală sunt de fapt, fără a-şi da seama de asta, laici. A fost nevoie, într-adevăr, de o mare putere, o puternică influenţă, pentru a elibera cugetul şi viaţa popoarelor occidentale de sub strânsoarea secătuitoare a unei dominaţii ecleziastice totalitare. Laicismul a sfărâmat efectiv lanţurile controlului Bisericii, şi el ameninţă acum la rândul său cu stabilirea unui nou tip de dominaţie atee asupra inimii şi a minţii omului modern. Statul politic tiranic şi dictatorial este urmaşul direct al materialismului ştiinţific şi al laicismului filozofic. Abia de l-a eliberat laicitatea pe om de dominaţia Bisericii, că îl şi vinde ca sclav servil Statului totalitar. Laicismul nu eliberează omul de servitutea ecleziastică decât pentru a-l trăda lăsându-l pradă sclaviei politice şi economice. Laicismul nu poate niciodată aduce pacea omenirii. Nimic nu-l poate înlocui pe Dumnezeu în societatea umană. Dar băgaţi bine de seamă! Nu vă grăbiţi să abandonaţi foloasele revoltei laice care v-a despovărat de totalitarismul ecleziastic. Civilizaţia occidentală se bucură astăzi de multe libertăţi şi satisfacţii care provin din revolta laică. Marea greşeală a laicismului a fost următoarea: revoltându-se contra controlului aproape total al vieţii de către autoritatea religioasă, şi după ce s-a eliberat de această tiranie ecleziastică, laicii şi-au continuat activitatea instituind o revoltă contra lui Dumnezeu însuşi, uneori tacit, alteori deschis.
    Revoltei laice datorăm noi uluitoarea creativitate a industriei americane şi a progresului material fără precedent al civilizaţie occidentale. Şi, pentru că revolta laică a mers prea departe, ea a pierdut din vedere pe Dumnezeu şi adevărata religie; a urmat de aici o recoltă neaşteptată de războaie mondiale şi de instabilitate internaţională. Nu este necesar să se sacrifice credinţa în Dumnezeu pentru a te bucura de binefacerile revoltei laice moderne: toleranţă, serviciu social, guvernare democratică şi libertăţi civile. Nu este neapărat nevoie ca laicii să se opună adevăratei religii pentru a promova ştiinţa şi pentru a face să progreseze educaţia.
      Slăbiciunea inerentă laicismului vine din aceea că el respinge morala şi religia în favoarea politicii şi a puterii. Este de-a dreptul imposibil să se stabilească fraternitatea oamenilor ignorând sau renegând paternitatea lui Dumnezeu.
8. Problema Creştinismului:  
    Creştinismul păgânizat şi socializat are nevoie de un nou contact cu învăţăturile fără compromis ale lui Iisus; el zace în lipsa unei viziuni noi a vieţii Învăţătorului pe Pământ. O revelaţie nouă şi mai completă a religiei lui Iisus este menită să triumfe asupra unui imperiu de laicism imperialist şi să inverseze un curent mondial de naturalism mecanist. Chiar şi foarte mult modificate, învăţăturile lui Iisus au supravieţuit cultelor de mistere din epoca lor natală, ignoranţei şi superstiţiilor din vremurile de întuneric; şi, chiar şi în acest moment, ele triumfă puţin câte puţin asupra materialismului, a maşinismului şi a laicismului celui de-al douăzecilea secol, prelungit și în secolulu XXI.  Şi asemenea epoci de mari încercări şi de înfrângeri ameninţătoare sunt întotdeauna perioade de mare revelaţie.
     Religia are nevoie de noi conducători, de oameni şi de femei spirituali care vor îndrăzni să se bizuiască numai pe Iisus şi pe incomparabilele lui învăţături. Dacă creştinismul continuă să-şi neglijeze misiunea lui spirituală continuând să se ocupe de problemele sociale şi materiale, va trebui ca renaşterea spirituală să aştepte venirea acestor noi învăţători ai religiei lui Iisus care se vor consacra exclusiv regenerării spirituale a oamenilor. Atunci, aceste suflete născute din Duh vor da rapid îndrumările şi inspiraţia necesare reorganizării sociale, morale, economice şi politice ale lumii.
    Epoca modernă va refuza să accepte o religie incompatibilă cu faptele şi care nu se armonizează cu concepţiile ei cele mai elevate despre adevăr, frumuseţe şi bunătate. A venit timpul să se redescopere adevăratele temelii originale ale creştinismului astăzi denaturat şi plin de compromis.
    Omul primitiv va trăi o viaţă de înrobire superstiţioasă sub jugul fricii religioase. Omul civilizat modern se teme să nu cadă sub dominaţia unor puternice convingeri religioase. Omul chibzuit s-a temut întotdeauna să nu fie legat de o religie. Când vreo religie puternică şi activă ameninţă să domine, el încearcă invariabil să raţioneze, să facă din asta o tradiţie şi să o transforme într-o instituţie, în speranţa de a o putea astfel controla. Prin acest proces chiar şi o religie revelată devine o credinţă stabilită şi dominată de oameni. Bărbaţii şi femeile moderni şi inteligenţi fug de religia lui Iisus de teama de ceea ce le- ar putea face - şi de ceea ce ar face ea din ei. Şi toate aceste temeri sunt bine întemeiate. Într-adevăr, religia lui Iisus domină şi transformă pe credincioşii ei, cerând ca omul să-şi dedice viaţa cercetării cunoaşterii voii Tatălui care este în Ceruri şi cere ca energiile vieţii să fie afectate serviciului dezinteresat al fraternităţii oamenilor.
    Este cât se poate de simplu, bărbaţii şi femeile egoişti nu vor să plătească preţul acesta, nici chiar în schimbul celei mai mari comori spirituale care le-a fost oferită vreodată muritorilor. Trebuie aşteptat ca omul să fie suficient de deziluzionat de tristele decepţii care însoţesc urmărirea insensibilă şi amăgitoare a egoismului, şi care a descoperit sterilitatea religiei formaliste. Doar atunci va fi el dispus să se întoarcă din toată inima către Evanghelia Împărăţiei, religia lui Iisus din Nazaret.
    Creştinismul este ameninţat de moartea lentă prin formalism, prin excesul de organizare, prin intelectualism şi prin alte tendinţe nespirituale. Biserica creştină modernă nu este o fraternitate de credincioşi dinamici ca aceea pe care Iisus o însărcinase să efectueze transformarea spirituală continuă a generaţiilor succesive ale omenirii. Ceea ce se cheamă creştinism a devenit atât o mişcare socială şi culturală cât şi o credinţă şi o practică religioasă. Curentul creştinismului modern deseacă un mare număr de antice mlaştini păgâne şi multe mocirle de barbarism sub masca „Sfintei Tradiții”!
9. Viitorul:
   Într-adevăr, creştinismul a făcut un mare serviciu acestei omeniri, dar acum, lucrul de care lumea are cea mai mare nevoie este Iisus. Lumea are nevoie să-l vadă pe Iisus trăind din nou pe Pământ în experienţa muritorilor născuţi din Duh Sfânt care îl revelează efectiv pe Maestrul tuturor oamenilor. Este inutil a se vorbi despre o renaştere a creştinismului primitiv; trebuie să înaintezi de acolo de unde te afli. Cultura modernă trebuie botezată spiritual cu o nouă revelaţie a vieţii lui Iisus şi iluminată de o nouă pricepere a Evangheliei Mântuirii eterne propovăduite de El. Şi, când Iisus va fi înălţat astfel, El va atrage toţi oamenii la El. Ucenicii lui Iisus ar trebui să fie mai mult decât cuceritori pentru lume, ar trebui să fie izvoare clocotitoare de inspiraţie şi de viaţă însufleţitoare. Frumuseţea şi sublimul vieţii lui Iisus pe Pământ, umanitatea şi divinitatea Lui, simplicitatea Lui şi caracterul Lui unic prezintă o imagine atât de frapantă şi atât de atrăgătoare a salvării omului şi a revelaţiei lui Dumnezeu, încât teologii şi filozofii din toate epocile ar trebui să fie eficient împiedicaţi de a formula crezuri şi de a crea sisteme teologice de servitute spirituală pornind de la această revărsare transcendentală a lui Dumnezeu sub forma omului.
  Împărăţia lui Dumnezeu este în voi.” Aceasta este probabil cea mai mare proclamare pe care a făcut-o Iisus vreodată, după declaraţia că Tatăl său este un spirit viu şi iubitor.
     Nici un sistem social sau regim politic negând realitatea lui Dumnezeu nu poate contribui într-un chip constructiv şi durabil la avansarea civilizaţiei umane. Dar creştinismul, aşa cum este astăzi subdivizat şi laicizat, prezintă cel mai mare dintre toate obstacolele în calea progresului umanităţii; aceasta este adevărat mai ales în ceea ce priveşte Orientul. Dominaţia ecleziastică este în mod imediat şi veşnic incompatibilă cu această credinţă vie, cu acest spirit crescând şi cu această experienţă de prima mână a camarazilor lui Iisus în credinţa şi în frăţia oamenilor în societatea spirituală a Împărăţiei Cerurilor. Dorinţa lăudabilă de a păstra tradiţia înfăptuirilor trecute conduce adesea la apărarea sistemelor de adorare perimate. Dorinţa bine intenţionată de a întreţine vechile sisteme de gândire împiedică mult asigurarea unor metode şi mijloace noi şi potrivite menite să satisfacă aprinsele dorinţe spirituale ale minţii în dezvoltare şi în progres ale omului modern. Tot astfel, Bisericile creştine din secolul XXI se ridică ca nişte obstacole imense, dar într-un chip cu totul inconştient, înaintea progresului imediat al adevăratei Evanghelii - învăţăturile lui Iisus din Nazaret. Multe persoane serioase, care ar fi fericite să-şi ofere fidelitatea Hristosului Evangheliei, găsesc foarte dificil să susţină cu entuziasm o Biserică care ţine atât de puţin seama de spiritul vieţii ei şi de învăţăturile ei, şi de care li se spusese eronat că fusese întemeiată de către El. Dacă Biserica creştină ar îndrăzni măcar să adopte programul Învăţătorului, mii de tineri, aparent indiferenţi, s-ar grăbi să se înroleze într-o asemenea întreprindere spirituală şi n-ar ezita să meargă până la capăt în această aventură. Creştinismul este serios confruntat cu condamnarea încorporată într-unul din propriile lui sloganuri: „o casă divizată în ea înseşi nu poate subzista.” Lumea necreştină nu va accepta să capituleze împotriva unui creştinism divizat în secte. Iisus cel viu reprezintă singura speranţă posibilă de unificare a creştinismului. Adevărata Biserică - fraternitatea lui Iisus - este invizibilă, spirituală şi caracterizată prin unitate, dar nu în mod necesar prin uniformitate. Uniformitatea este marca distinctivă a lumii fizice de natură mecanicistă. Unitatea spirituală este rodul uniunii prin credinţă cu Iisusul viu. Biserica vizibilă ar trebui să refuze a mai continua să stânjenească progresul fraternităţii invizibile şi spirituale a Împărăţiei lui Dumnezeu. Această unitate este destinată să devină un organism viu, contrastând cu o organizaţie socială trecută la rangul de instituţie. Organizaţiile sociale pot foarte bine fi utilizate de către fraternitate, dar nu trebuie ca ele s-o înlocuiască.
   Totuşi, creştinismul, chiar şi acesta al secolului XXI, nu trebuie să fie dispreţuit. El este produsul geniului moral conjugat al oamenilor cunoscători de Dumnezeu, venind din multiple rase şi din numeroase epoci; el a fost cu adevărat una dintre cele mai mari puteri benefice de pe Pământ. De aceea, nimeni n-ar trebui să-l trateze cu uşurinţă, în pofida defectelor lui inerente şi dobândite. Creştinismul găseşte încă calea de a acţiona prin puternice emoţii morale asupra minţii oamenilor chibzuiţi. Însă, când Biserica se lansează în comerţ şi în politică, ea nu are nicio scuză; aceste alianţe nelegiuite sunt o flagrantă trădare a Învăţătorului.
   Creştinismul rămâne, în ciuda multelor compromisuri, o religie puternică, de vreme ce simpli ucenici ai unui tâmplar răstignit au lansat învăţăturile care au cucerit Imperiul Roman în trei secole şi şi-au continuat acţiunea triumfând asupra barbarilor care au invadat Roma. Acest acelaşi creştinism a cucerit - absorbit şi exaltat - tot curentul teologiei ebraice şi al filozofiei greceşti. Şi apoi, când religia creştină a intrat în coma de peste o mie de ani ca urmare a unei doze excesive de mistere şi de păgânism, ea s-a reînviat pe sine şi a recucerit virtual toată lumea occidentală. Creştinismul conţine suficiente învăţături ale lui Iisus pentru a deveni nemuritor.
    Creştinismul suferă de un mare handicap, pentru că, în mintea tuturor oamenilor din lume, el a fost identificat ca fiind o parte a sistemului social, a vieţii industriale şi a criteriilor morale ale civilizaţiei occidentale; şi astfel creştinismul a lăsat involuntar impresia că susţine o societate care se clatină sub vinovăţia de a tolera ştiinţa fără idealism, politica fără principii, averea fără muncă, plăcerea fără restricţie, cunoaşterea fără caracter, puterea fără conştiinţă şi industria fără moralitate.
    Speranţa creştinismului modern constă în a înceta de a mai susţine sistemele sociale și politica industrială a civilizaţiei occidentale, înclinându-se totodată cu umilinţă înaintea Crucii pe care o exaltă cu atâta curaj, şi de acolo învăţând din nou de la Iisus din Nazaret cele mai mari adevăruri pe care omul muritor le poate înţelege vreodată - Evanghelia vie a paternităţii lui Dumnezeu şi a fraternităţii omului.

joi, 12 decembrie 2019

MEGALIȚII - TEORII CONTROVERSATE.


MEGALIȚII - TEORII CONTROVERSATE

    Megaliții de la Carnac, din regiunea franceză Bretania, numără peste 4.000 de lespezi uriașe de piatră, datând de acum circa 6.000 de ani. Unele dintre ele sunt izolate, altele aliniate în șiruri perfecte, în vreme ce altele marchează locul unor încăperi funerare situate sub movilele din zonă. Complexele încăperi funerare din Irlanda, ca și multe dintre cele 12.000 de străvechi situri funerare compartimentate, aflate sub tumuli, în nordul Europei, conțin aranjamente din piatră corespunzătoare ciclurilor solare și lunare. Toate aceste structuri străvechi sunt exemple de megaliți (din greaca veche „megas”, însemnând mare și „lithos” însemnând piatră), termen folosit mai ales cu referire la structurile de piatră ridicate în scopuri ceremoniale, astronomice și religioase, la fel ca în cazul monumentelor. 

Unii megaliți preced piramidele egiptene:

   Construirea megaliților datează cel puțin de pe la 5.000 î.H.. Mulți dintre cei mai faimoși megaliți au fost ridicați între această dată și 1.500 î.H.. Comunitățile care le-au construit au dispărut apoi, în negura istoriei, dar megaliții au rămas, continuând să fascineze imaginația. Misterul structurilor străvechi este sporit de presupunerea că au fost înălțate de oameni despre care se crede că nu dispuneau de cunoștințele și tehnologiile necesare mutării unor astfel de lespezi masive. Chiar dacă era disponibilă o anumită forță de muncă, majoritatea structurilor megalitice necesitau, pentru a fi proiectate și făurite, abilități arhitecturale și matematice deosebite. În plus, mulți megaliți preistorici par să fi avut utilizări sofisticate, fiind de pildă calendare solare și lunare sau observatoare astronomice. De fapt, disciplina arheoastronomiei (studiul astronomiei la societățile străvechi) a devenit un domeniu de cercetare înfloritor în ultimele câteva decenii, un punct central al ramurii fiind megaliții. Pe măsură ce vechii megaliți sunt studiați, aprecierea față de cunoștințele și măiestria civilizațiilor preistorice devine tot mai mare. Rămân însă numeroase piese lipsă din acest puzzle al dezvoltării umane, alimentând multe alte speculații și teorii. Poate supraviețuitorii civilizațiilor dispărute au transmis cunoștințele lor locuitorilor unor tărâmuri îndepărtate.  După cum sugerează unele mituri străvechi, înșiși constructorii de megaliți par să fi cunoscut secretele magice ale levitației, transformării și a reasamblării materialelor solide. Entuziaștii fenomenului OZN sugerează că vizitatori din alte spații ar fi dirijat ridicarea megaliților, mai ales că multe dintre siturile megalitice erau destinate vizualizării și cartografierii cerului. 

Megaliții de la Carnac, din Franța:

  Megaliții preistorici sunt în general împărțiți în cinci categorii:
  1. Aliniamente - lespezi așezate în șiruri și alte forme non-circulare;
  2. Încăperi funerare - camere subterane, acoperite de obicei cu un tumul;
  3. Monoliți - pietre înălțate singular, numite și menhire;
  4. Memoriale - construcții dedicate zeilor sau liderilor comunității;
  5. Cercuri de piatra - asemenea construcției de la Stonehenge. 
    Cea mai mare concentrare de megaliți aliniați se află în Carnac, în Bretania, Franța, unde aceștia sunt grupați în șiruri, pe trei câmpuri diferite. La Menec are doua cercuri de piatră la fiecare capăt al celor 12 șiruri de megaliți. Cele mai înalte pietre au înălțimea de peste 3 metri și mărimea lor variază, de la vest la est fiind în total 1.099 de megaliți. Kermario are 10 rânduri, în total 1.029 de megaliți. Un menhir înalt, pe care sunt gravați cinci șerpi, servește pentru a semnala un tumul din apropiere, o movilă de pământ care acoperă un mormânt compartimentat.  Al treilea câmp, Kerlescan, are 13 rânduri de megaliți aliniați, care iau forma unui butoi.
   Megaliții de la Carnac au fost testați cu carbon radioactiv pentru prima dată în anul 1959. La acea dată, specialiștii se așteptau ca rezultatele să arate că megaliții ar fi fost ridicați în secolul al II-lea î.H., căci se credea, în general, că oamenii care îi construiseră veneau din regiunile estice ale Mediteranei, din Egipt sau Micene.  Testele au arătat însă că megaliții datau de pe la 4.650 î.H.. Toate teoriile anterioare privind originea megaliților din Bretania au fost subminate. Structurile aparțineau unor civilizații anterioare celților și romanilor și erau mai vechi decât construcțiile similare din răsăritul Mediteranei, de unde se crezuse că ar fi originari meșteșugarii capabili să înalțe megaliții.

Stonehenge:

   Un ansamblu impresionant de megaliți este Stonehenge. Acesta se găsește în comitalul Wiltshire, lângă Salisbury, Anglia. Ansamblul este format din patru cercuri concentrice construite din pietre cu înălțimi de 6 metri și greutate de până la 50 de tone, aduse aici, probabil, de la o distanță de 322 km din Câmpia Salisbury din sudul Angliei. Construcția ansamblului Stonhenge a început în anul 3.000 î.H.. Cercul Sarsen, cel din exterior are un diametru de 33 de metri și este format cu ajutorul a 30 de blocuri de piatră așezate vertical. Deasupra acestor pietre au fost așezate ca niște praguri alte pietre curbate ce au forma unor arcuri de cerc. În interiorul cercului mare se găsește un alt cerc format din pietre mai mici.  Aceste pietre ce au o culoare vânătă împrejmuiesc un aranjament în formă de potcoavă, construit tot din piatră vânătă, în interiorul căreia se află Piatra de Altar, o placă din gresie micacee. Toată construcția este înconjurată de un lanț circular ce are un diametru de 104 metri. În interiorul construcției se ridică un banc de nisip ce adăpostește 56 de morminte cunoscute sub numele de „găurile lui Aubrey”, după numele descoperitorului, John Aubrey.
   Cu toate că nu se cunoaște cu exactitate scopul pentru care a fost construit acest ansamblu gigantic de megaliți, se crede că cei ce l-au realizat aveau cunoștințe de astronomie, și că ziua de 21 iunie (Solstițiul de vară) avea o semnificație deosebită, probabil religioasă.
  Problema modului în care aceste structuri au fost înălțate rămâne controversată. Experimentele moderne privind mutarea megaliților din cariere până la locurile de destinație au dovedit că societățile primitive ar fi fost capabile să transporte și să ridice megaliții folosind funii sau, pur și simplu, împingând pietrele. Un astfel de efort necesita însă coordonarea eforturilor a sute, dacă nu chiar mii de lucrători. Un experiment derulat prin 1970 a arătat că 200 de oameni puteau deplasa pe o distanță de 4-5 kilometri, o piatră grea de 30 de tone în câteva zile, rostogolind-o pe bușteni.

Marele Monolit Uluru:

   Unii monoliți (blocuri singulare sau mari lespezi de piatră) sunt formate natural și capătă o importanță mitică datorită aparenței lor sublime. În deșertul australian se află cel mai mare monolit din lume, Uluru (numit și Stânca Ayers). Uluru depășește 30 de metri înălțime. Uluru este venerat de aborigeni, care cred că pământul de sub el este gol, fiind sursa unei energii misterioase, numite Tjukurpa, provenind din legendara „vreme a visului”. Potrivit credinței lor, toate formele de viață existente fac parte dintr-o vastă rețea de relații permanente, ce-și are originea în spiritele strămoșilor din „vremea visului”. Marile spirite mergeau atunci pe Pământ și puteau da viață efectiv obiectelor materiale.  Monolitul Uluru se extinde, sub pământ, până la o adâncime de 5 kilometri. Cu aproximativ 500 de milioane de ani în urmă, el făcea parte din fundul mării aflate în centrul actualului continent Australia.  În funcție de momentul zilei și de condițiile atmosferice, Uluru își poate schimba în mod uimitor culoarea, de la un albastru închis la un roșu strălucitor. Zona atrage o diversitate de vizitatori, de la cei ce caută să simtă energia mistică, la turiștii dornici de a vedea, preț de câteva ore, peisaje spectaculoase.

   Printre monoliții naturali cu calități misterioase se număra și „pietrele vindecătoare” care de obicei iau forma unei lespezi de piatră cu o gaură în ea. Men-an-Tol din Cornwall, Anglia, este unul dintre cele câteva exemple de astfel de pietre. Potrivit legendei, oamenii se pot vindeca de durerile de spate și picioare dacă trec prin orificiul de piatră.

ROMÂNUL - UN BRAND CARE ÎNCĂ SE MAI CAUTĂ PE SINE!


ROMÂNUL - UN BRAND CARE ÎNCĂ SE MAI CAUTĂ PE SINE!

    „Românii sunt eroi, dar cu deosebire când sunt în grup. În front, la război, la revoltă, curajul românului nu are  pereche… Dar românul izolat este blând  ca mielul. Când îi bate  cineva din picior, el tace.  Capul plecat, sabia nu-l taie.” - Constantin Rădulescu-Motru,1937.

      În urmă cumai mulți ani, televiziunea publică a organizat un  amplu sondaj  de  public,  pentru stabilirea unui  top  al  Marilor Români.   Cele aproape 370.000 de voturi au desemnat 100 de personalităţi (a fost propus telespectatorilor un singur  criteriu:   valoarea),  primii   zece  fiind: Ştefan   cel  MareCarol I, Mihai Eminescu, Mihai Viteazul, Richard Wurmbrand, Ion Antonescu, Mircea  EliadeAlexandru I. Cuza, Constantin Brâncuşi   şi  Nadia  Comăneci. Ce spune acest  clasament despre setul  de  valori ale  românilor? Că,  înainte de  orice,  ne  mândrim  cu conducătorii noştri  apărători de ţară, cu valorile artistice şi spirituale, într-o  reprezentare nu  foarte  deosebită de  a  altor  naţiuni. Diferenţierile şi paradoxurile vin abia în eşalonul   secund,  în  care  Mirel   Rădoi   (fotbalist)  este pe poziţia 21, devansându-i, în ordine, pe Titulescu, Regele Ferdinand I, Regele Mihai I  şi  Decebal.   Aflat  într-o   poziţie   de  top   în sondaje,  la  vremea  aceea,   Traian   Băsescu ocupa  abia  locul  27. Ne-am putea întreba - care ar fi mecanismele psihologice  şi sociologice,  coordonatele istorice pe care se născ şi se creează, intrând în conştiinţa publică, personalităţile marcante ale naţiunii române, ca parte  a brand-ului de ţară?
     Eu  cred  că brandurile acestea,  ce ţin  de  personalităţi, se construiesc într-o manieră total diferită de cele comerciale. Un  brand istoric  are  de-a  face  cu  educaţia, forma  primară a ei, în sensul  bun  al termenului, de educaţie elementară. Afli de la o vârstă relativ  fragedă despre Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. N-am  însă  deloc   impresia că sunt bine folosite aceste branduri. Chiar dacă teoretic ele sunt   în mintea oricărui român, de cele mai multe ele se află într-o  relaţie  mai curând distantă. Nu  mai  au  calitatea de modele. De 30 de ani, noi nu mai predăm în şcoală modele. Iar la nivel de societate, ideea de model  a fost  înlocuită cu aceea  de  vedetă. Şi asta  face  să  ne  trezim,  în  sondaje,   cu  Gigi Becali,  între   Vlad   Ţepeş   şi  Henri   Coandă! Admit ideea că în comunism s-a vorbit  excesiv de  mult  despre modele, dar  acum  nu  se mai vorbeşte deloc.  Ba chiar  se face confuzie între reputaţie şi popularitate. Ce să mai spun, în acest context, de încercarea de a scoate istoria din programa școlară, pentru a o înlocui cu o „neutră” Educație pentru societate!

 De ce Ştefan cel Mare şi nu Mihai Viteazul, pe primul loc?

    În opinia  mea, brandurile la nivel de persoane ţin  exclusiv  de  prezenţa lor  în  discursul public  dominant la un  moment dat  în societate. Poziţia  lui Ştefan cel Mare în conştiinţa  românilor se datorează în principal Bisericii, fiind adesea invocat ca unul dintre părinţii ortodoxiei  româneşti,  măcar   prin   numărul mare  de biserici  construite. Or, asta îi aduce o notorietate, cel puţin în Moldova, la el „acasă”, pe care  Mihai  Viteazul n-o are  în Oltenia  lui. Ştefan  cel Mare era sanctificat la propriu în inima  multor moldoveni, înainte de a fi sanctificat de Biserică. Din acest punct de vedere cred că un brand cu şanse  mari  în viitor  este … Ceauşescu, pentru că este foarte prezent în discursul public.  Uitaţi-vă cum  a intrat  în industria  de  publicitate, de  la ciocolată  la telefonia mobilă!  Aşadar, brandurile de  persoană, cel puţin cele istorice,  ţin de invocarea lor, de cât de des sunt  prezente în discursul public. Nevorbind despre ele, vor dispărea, oricât s-ar da şcoala peste  cap şi oricâte  sesiuni ştiinţifice s-ar face

De ce nu am putut avea până  acum  o  strategie eficace  a  imaginii de ţară?
 
    Răspunsul e simplu: fiindcă  nu am avut nici măcar  o strategie a dezvoltării sociale, un proiect de societate. Noi, românii, ne-om fi născut poeţi, nu ştiu, dar sigur nu ne-am născut manageri; noi nu gândim strategic, de unde şi zicala „Dă-mi,  Doamne, mintea românului cea de  pe  urmă”, care  vrea  să  spună că suntem foarte   inteligenţi,  analitici   şi  înţelepţi, dar numai după ce ne-am  lovit cu capul  de pragul de sus!  Nu  ştim  să evităm pragul, să gândim anticipativ. În fiecare an, prima zăpadă ne prinde  nepregătiţi, parcă   am  fi  o  ţară  tropicală! Inundaţiile ne  prind tot  nepregătiţi, deşi  primele inundaţii catastrofale au avut  loc în 1970, s-au  repetat în  1975 şi tot  aşa,  cu  o anumită regularitate. Pe de  altă  parte,  de  fiecare  dată când  aud  de o iniţiativă legată  de „brandul de ţară” mă tem că se va transforma din nou într-o afacere  à la roumaine: sunt  cheltuiţi mulţi  bani, prea  puţini bani  sunt  folosiţi  pentru atingerea obiectivelor, iar obiectivele sunt  ratate! Ce să mai vorbesc de „proiectele de țară”!? Glume proaste!
    Portretul psihologic făcut  de Rădulescu Motru poporului român,  acum  mai bine de 80 de ani, nu este foarte diferit de cel din relatările călătorilor străini prin  Ţările Române ale secolului XIV şi nici departe de ceea ce suntem azi,  în esenţa  noastră genetic!

 Ni se potriveşte democraţia?

    Cum să nu, s-ar putea răspunde! Suntem foarte asemănători  popoarelor de tip  levantin şi latin.  Foarte certăreţe între  ele. Or, popoarele certăreţe, de regulă, se simt bine în democraţie. Acum 2.600 de ani, armata persană, care asculta orbeşte  de un singur om, a vrut să intre în Europa şi a ales cel mai  scurt  drum. Prin  nişte  văi  şi coclauri locuite   de  nişte  popoare  certăreţe, strămoşii grecilor  de  azi.  Iar  grecii  rebeli  de  atunci  au învins   uriaşa armată disciplinată şi  au  oprit invazia. Faptul că azi vorbim limbi europene şi nu  persana, acestor   certăreţi li se  datorează. Europa s-a născut din rezistenţa unor  certăreţi în faţa altora  care ascultau orbeşte. Iar democraţia  în ceartă  se naşte.  De-asta  au pierdut şi Hitler, şi Stalin!

     Într-o carte splendidă,  istoricul George  Brătianu vorbea  de poporul  român ca  despre „o  enigmă şi  un miracol”: enigma este  însăşi  formarea lui,  iar miracolul - supravieţuirea sa, în condiţii istorice dintre cele mai potrivnice. În aceste condiţii, noi am dezvoltat o cultură a supravieţuirii şi, corespunzător, comportamente de supravieţuire.  De ce n-am  face din  această  trăsătură un brand de  naţiune? Românul - un  „Rambo” al Europei!  Sigur, îmi puteţi replica: „Dar nu este o calitate  în sine, ea poate  fi uşor  transformată de  adversarii noştri  într-un defect”.  Depinde numai de noi ca acest lucru  să nu se întâmple. Scopul   campaniei  de  imagine  este ca  acest „item” să fie semnificat în favoarea obiectivelor noastre. Îl şi aud  pe şeful  statului român vorbind  de  la  tribuna Parlamentului European: „Timp  de  2.000 de  ani,  noi,  românii am  fost ocupaţi cu supravieţuirea, ne-am  tot  adaptat. De astăzi  înainte, vom  participa activ  la istorie!”. Că doar ne-a asigurat că el, personal, va fi mai activ, mai implicat. :)).

CREȘTINISMUL DUPĂ RUSALII!

CREȘTIMISMUL DUPĂ RUSALII!    Rezultatele predicării lui Petru în ziua Cincizecimii au avut o influenţă pozitiva asupra politicii viito...