RĂZBOIUL
DINTRE BINE ȘI RĂU! PARTEA A PAISPREZECEA
51. TRECEREA
IORDANULUI:
Israeliții au plâns mult după conducătorul
luat de la ei și, în cinstea lui, s-au ținut treizeci de zile de ceremonii
speciale. Niciodată înainte de plecarea lui nu recunoscuseră valoarea
sfaturilor lui înțelepte, simțămintele lui părintești, pline de gingășie, și
credința lui neclintită. Cu o nouă și profundă apreciere, ei și-au amintit de
lecțiile prețioase pe care el li le dăduse pe când încă erau cu ei. Moise era
mort, dar influența lui n-a murit odată cu el. Aceasta avea să trăiască mai
departe și să renască în inima poporului său. Multă vreme urma ca amintirea
acestei vieți altruiste și sfinte să rămână scumpă pentru ei; cu putere
liniștită și convingătoare, ea avea să influențeze însăși viața acelora care,
în timpul vieții lui, nu luaseră seama la cuvintele sale dătătoare de viață. După
cum strălucirea soarelui care apune luminează vârfurile munților chiar și după
ce soarele a apus de mult dincolo de înălțimi, la fel faptele celor buni, curați
și sfinți împrăștie lumină după ce ei de multă vreme au plecat. Faptele, cuvintele
și exemplul lor trăiesc veșnic. „Pomenirea celui neprihănit ține în veci” (Ps.
112,6 - T.M.). Deși erau plini de durere pentru această pierdere mare, ei înțelegeau
totuși că nu erau părăsiți. Ziua, stâlpul de nor stătea deasupra cortului
întâlnirii, iar noaptea, stâlpul de foc, ca asigurare că Dumnezeu continua să
fie Sprijinitorul și Conducătorul lor, dacă ei aveau să umble pe calea
poruncilor Lui. Iosua era acum conducătorul recunoscut al lui Israel. El fusese
cunoscut mai ales ca războinic, iar darurile și virtuțile lui aveau o deosebită
valoare, îndeosebi în acest timp al istoriei lui Israel. El era curajos,
hotărât și stăruitor, grabnic, incoruptibil, negândindu-se să tragă vreun folos
în timp ce se îngrijea de cei dați în atenția lui și, mai presus de toate,
însuflețit de o vie credință în Dumnezeu - așa era caracterul bărbatului ales
de Dumnezeu să conducă oastea lui Israel, cu prilejul trecerii în pământul
făgăduit. În timpul rămânerii în pustie, el lucrase ca prim-sfetnic al lui
Moise și, prin credincioșia lui nepretențioasă și liniștită, prin statornicia
lui când alții se clătinau, prin hotărârea lui de a susține adevărul în timp de
primejdie, dovedise, cu mult timp înainte de a fi chemat prin glasul lui
Dumnezeu în acest post, că era vrednic să fie urmașul lui Moise. Iosua privise
cu mare îngrijorare și cu multă neîncredere în sine la datoria care-i stătea
înainte; dar spaima lui a fost înlăturată prin asigurarea de la Dumnezeu: „Eu
voi fi cu tine, cum am fost cu Moise; nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi …
căci tu vei da în stăpânire poporului acestuia țara pe care am jurat părinților
lor că le-o voi da” (Iosua 1,5.6). Din munții Libanului până departe, la
țărmurile mării, și până la malul Eufratului, la răsărit, totul trebuia să fie
al lor. La făgăduința aceasta s-a adăugat porunca: „Întărește-te numai și îmbărbătează-te,
lucrând cu credincioșie după toată legea pe care ți-a dat-o robul Meu Moise.”
Îndrumarea Domnului spunea: „Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura
ta; cugetă asupra ei zi și noapte; nu te abate de la ea nici la dreapta, nici
la stânga, ca să izbutești în tot ce vei face.” Israeliții își aveau încă
tabăra pe partea răsăriteană a Iordanului, care era cea dintâi piedică în ce
privește luarea în stăpânire a Canaanului. „Acum, scoală-te”, a fost cea dintâi
însărcinare dată de Dumnezeu lui Iosua, „treci Iordanul acesta, tu și tot
poporul acesta, și intrați în țara pe care o dau copiilor lui Israel.” Nu i s-a
dat însă nicio îndrumare cu privire la drumul pe care trebuiau să treacă. Iosua
știa totuși că, atunci când Domnul poruncea ceva, pregătea pentru popor și o
cale ca să poată împlini cele poruncite; și, în credința aceasta, neînfricatul
conducător a luat măsuri pentru înaintare. La oarecare depărtare, dincolo de
fluviu, în dreptul locului unde era tabăra israeliților, se afla cetatea
Ierihonului, puternic întărită. De fapt, cetatea aceasta era cheia întregului
ținut și trebuia să stea ca o piedică grozavă în calea izbânzii lui Israel. De
aceea, Iosua trimise doi tineri ca iscoade, ca să cerceteze cetatea și să aducă
informații despre numărul locuitorilor, resursele lor și rezistența
fortărețelor. Locuitorii cetății, înspăimântați și neîncrezători, vegheau fără
răgaz, iar iscoadele au fost în mare pericol. Dar ei au fost găzduiți, cu
riscul vieții, de Rahav, o femeie din Ierihon. Ca răsplată pentru bunătatea ei,
i-au făgăduit să o protejeze când vor cuceri cetatea. Iscoadele s-au înapoiat
cu vestea: „Cu adevărat, Domnul a dat toată țara în mâinile noastre, și toți
locuitorii țării tremură înaintea noastră.” În Ierihon li se spusese: „Am auzit
cum, la ieșirea voastră din Egipt, Domnul a secat înaintea voastră apele Mării
Roșii și am auzit ce ați făcut celor doi împărați ai amoriților dincolo de
Iordan, lui Sihon și Og, pe care i-ați nimicit cu desăvârșire. De când am auzit
lucrul acesta, ni s-a tăiat inima și toți ne-am pierdut nădejdea înaintea
voastră; căci Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeu sus în ceruri și jos pe
pământ.” În sfârșit, s-au dat ordine ca toți să se pregătească de înaintare.
Poporul trebuia să aibă hrană pregătită pentru trei zile, iar oastea trebuia să
fie gata de luptă. Toți s-au decis bucuroși să urmeze planurile conducătorului
și l-au asigurat de încredere și susținere din partea lor: „Vom face tot ce
ne-ai poruncit și ne vom duce oriunde ne vei trimite. Te vom asculta în totul,
cum am ascultat pe Moise. Numai Domnul, Dumnezeul tău, să fie cu tine, cum a fost
cu Moise!” La plecarea din tabără, din dumbrăvile cu salcâmi de la Sitim,
oastea a pornit spre țărmul Iordanului. Știau totuși că, fără ajutor de la
Dumnezeu, nu puteau nădăjdui să treacă de cealaltă parte. În acel timp al
anului, primăvara, zăpada care se topea umflase atât de mult apele Iordanului,
încât se revărsaseră peste maluri. Era cu neputință să se treacă dincolo prin
vadurile obișnuite. Dumnezeu voia ca trecerea lui Israel peste Iordan să fie
făcută printr-o minune. La porunca lui Dumnezeu, Iosua dădu ordin poporului să
se sfințească; trebuia să renunțe la orice păcat și să se curățească de orice întinăciune
din afară, „căci mâine”, a zis el, „Domnul va face lucruri minunate în mijlocul
vostru”. „Chivotul legământului Domnului” trebuia să meargă înaintea oastei.
Când dovada prezenței Domnului, purtată de preoți, avea să fie văzută plecând
din mijlocul taberei și pornind spre râu, „să plecați din locul în care sunteți
și să porniți după el”. Li s-a spus amănunțit cum urma să aibă loc trecerea,
iar Iosua a zis: „Prin aceasta veți cunoaște că Dumnezeul cel viu este în
mijlocul vostru și că va izgoni dinaintea voastră pe canaaniți … Iată, chivotul
legământului Domnului întregului pământ va trece înaintea voastră în Iordan.” La
timpul hotărât, a început plecarea, iar chivotul purtat pe umerii preoților a
deschis convoiul. Poporului i se poruncise să rămână mai în urmă, astfel încât
între el și chivot să fie o depărtare cam de un kilometru și mai bine. Toți au
privit cu cel mai mare interes cum preoții au coborât la țărmul Iordanului. Au
văzut cum înaintează mereu cu chivotul cel sfânt spre fluvial înfuriat și
înspumat, până când picioarele purtătorilor au intrat în apele lui. Deodată,
apele care veneau de sus s-au oprit din curgere, în timp ce apele de mai jos au
curs mai departe, lăsând albia fluviului curată. La porunca divină, preoții au
înaintat până în mijlocul fluviului și au rămas acolo, până când toată oastea a
coborât și a trecut pe celălalt țărm. În felul acesta, s-a întipărit în mintea
tuturor israeliților faptul că puterea care ținea pe loc apele Iordanului era
aceeași care deschisese pentru părinții lor, cu patruzeci de ani în urmă, un
drum prin Marea Roșie. După ce a trecut tot poporul, a fost dus pe țărmul
apusean și chivotul. Abia apucaseră să se așeze într-un loc sigur când, îndată
ce preoții au pășit pe uscat, apa zăgăzuită a fost iarăși liberă să curgă la
vale, ca un potop căruia nimic nu-i putea sta în cale, pe vechea matcă a
fluviului. Nu trebuia ca generațiile viitoare să rămână fără o amintire a
acestei mari minuni. În timp ce preoții care purtau chivotul stăteau încă în
mijlocul Iordanului, doisprezece bărbați aleși mai înainte, câte unul de
fiecare seminție, au luat fiecare câte o piatră mare din albia fluviului, din
locul unde stăteau preoții, și au dus-o dincolo, pe țărmul apusean. Pietrele
acestea trebuiau să fie așezate, ca un monument de aducere-aminte, pe locul
celei dintâi tabere a lor. S-a dat poruncă poporului să le povestească copiilor
și copiilor copiilor lor despre minunata eliberare pe care Dumnezeu o făcuse pentru
ei, cum spunea Iosua: „Pentru ca toate popoarele pământului să știe că mâna
Domnului este puternică și să vă temeți totdeauna de Domnul, Dumnezeul vostru.”
Influența pe care minunea aceasta a avut-o atât asupra evreilor, cât și asupra
vrăjmașilor lor a fost de cea mai mare însemnătate. Aceasta a fost pentru
Israel o încurajare că Dumnezeu era cu ei fără încetare și-i adăpostea - o
dovadă că va face pentru ei, prin Iosua, ce făcuse prin Moise. Le era necesară
o dovadă de felul acesta pentru a le îmbărbăta inima când au pornit la
cucerirea țării - la împlinirea marii însărcinări în fața căreia credința părinților
lor se clătinase cu patruzeci de ani mai înainte. Domnul îi spusese lui Iosua
înainte de a-i trece pe partea cealaltă: „Astăzi, voi începe să te înalț înaintea
întregului Israel; ca să știe că voi fi cu tine cum am fost cu Moise.” Iar succesul
a îndeplinit făgăduința. „În ziua aceea, Domnul a înălțat pe Iosua înaintea
întregului Israel și s-au temut de el cum se temuseră de Moise, în toate zilele
vieții lui.” Această faptă a puterii dumnezeiești mai avea ca scop să sporească
teama cu care erau priviți de neamurile din împrejurimi și, în felul acesta, să
pregătească drumul pentru o biruință mai ușoară și deplină. Când a sosit vestea
la regii amoriților și ai cananiților că Dumnezeu oprise pe loc apele Iordanului
în fața copiilor lui Israel, inima lor a început să tremure de spaimă. Mai
înainte, evreii bătuseră cinci regi ai madianiților, pe puternicul Sihon, regele
amoriților, și pe Og din Basan, iar acum trecerea peste Iordanul revărsat și
năvalnic a umplut de groază neamurile înconjurătoare. Atât canaaniților, cât și
lui Israel și chiar lui Iosua li se dăduse o dovadă de netăgăduit că viul
Dumnezeu, Împăratul cerului și al pământului, era în mijlocul poporului Său și
că El nu avea să-i părăsească, nici să Se depărteze de ei. La mică depărtare de
Iordan, evreii și-au așezat cea dintâi tabără a lor în Canaan. Aici „Iosua ...
i-a tăiat împrejur”; „copiii lui Israel au tăbărât la Ghilgal și au prăznuit
Paștile” (Iosua 5,3.10). Suprimarea circumciziei, de la data revoltei din
Cades, fusese pentru Israel un semn statornic că legământul lor cu Dumnezeu, al
cărui semn vizibil era circumcizia, fusese rupt. Iar suspendarea sărbătorii Paștilor,
ziua de amintire a eliberării din Egipt, fusese o dovadă care arăta cât de
neplăcută a fost pentru Domnul dorința lor de a se întoarce în pământul robiei.
Timpul lepădării lor însă trecuse. Din nou, Dumnezeu l-a recunoscut pe Israel
ca popor al Său și semnul legământului a fost restabilit. Toți cei născuți în
pustietate au fost tăiați împrejur. Domnul i-a spus lui Iosua: „Astăzi am
ridicat ocara Egiptului de deasupra voastră” (Iosua 5,9). Ca aluzie la aceasta,
locul taberei lor din Ghilgal a fost numit „Prăvălire”. Popoarele păgâne
aruncaseră ocară asupra Domnului și asupra poporului Său, pentru că evreii nu
fuseseră în stare să ia în stăpânire Canaanul când se așteptaseră să-l
primească, îndată după ieșirea lor din Egipt. Vrăjmașii lor triumfaseră, pentru
că Israel pribegise atâta timp prin pustie, și spuseseră batjocoritor că
Dumnezeul evreilor nu a fost în stare să-i ducă în Țara Făgăduită. Acum, Domnul
Își dovedise vizibil puterea, prin faptul că despicase Iordanul în fața
poporului Său, iar vrăjmașii lor nu-i mai puteau ocărî. „În a paisprezecea zi a
lunii” a fost sărbătorit Paștile pe câmpia Ierihonului. „A doua zi de Paști au
mâncat din grâul țării, azimi și boabe prăjite; chiar în ziua aceea au mâncat.
Mana a încetat a doua zi de Paști, când au mâncat din grâul țării. Copiii lui
Israel n-au mai avut mană, ci au mâncat din roadele țării Canaanului, în anul
acela.” (Iosua 5,10-12). Se sfârșiseră anii peregrinajului lor prin pustie.
Picioarele israeliților au călcat în sfârșit pe pământul Țării Făgăduite.
52.
CĂDEREA IERIHONULUI:
Evreii intraseră în Canaan, dar nu-l
supuseseră; iar după cât se părea, din punct de vedere omenesc, lupta pentru
stăpânirea țării urma să fie lungă și grea. Canaanul era locuit de oameni
puternici, gata să se împotrivească invaziei care le amenința teritoriul. Multe
dintre neamuri se uniseră de teama unei primejdii comune. Caii și puternicele
lor care de luptă, cunoașterea ținutului și iscusința lor în luptă - toate
constituiau un mare avantaj. În afară de aceasta, țara era apărată de
fortărețe, „cetăți mari și întărite până la cer” (Deut. 9,1). Numai bazându-se
pe o putere cu totul deosebită de a vrăjmașilor lor puteau spera israeliții să
iasă cu bine din lupta care le stătea în față. Una dintre cele mai puternice
fortărețe din țară - marea și bogata cetate a Ierihonului - se afla chiar în
fața lor, la mică distanță de tabăra din Ghilgal. Așezată la marginea unui
podiș roditor, plină peste măsură de produsele bogate și diverse ale tropicelor,
cetatea aceasta trufașă, cu palatele și templele ei - locuri de desfășurare a
luxului și a viciilor -, Îl înfrunta pe Dumnezeul lui Israel din spatele
întăriturilor ei masive. Ierihonul era unul dintre principalele centre ale
închinării idolatre, fiind în mod special consacrat Astarteii, zeița Lunii.
Aici se concentra tot ce era mai decăzut și mai degradant în religia canaaniților.
Poporul Israel, în a cărui minte mai stăruiau încă urmările îngrozitoare ale
păcatului său de la Bet-Peor, nu putea să privească decât cu scârbă și cutremur
această cetate păgână. Iosua a înțeles că pasul cel dintâi în cucerirea
Canaanului era luarea Ierihonului. Înainte de toate însă, el căută să se
asigure că Dumnezeu îl călăuzește; și asigurarea aceasta i-a fost dată. Când
s-a retras din tabără ca să fie singur și să se roage ca Dumnezeul lui Israel
să meargă înaintea poporului Său, a văzut un războinic înarmat, de statură
înaltă și cu înfățișare impunătoare, „cu sabia scoasă din teacă”. La somația
lui Iosua: „Ești dintre ai noștri sau dintre vrăjmașii noștri?”, El a răspuns:
„Nu, ci Eu sunt Căpetenia oștirii Domnului și acum am venit.” Aceeași poruncă
pe care o primise Moise la Horeb - „Scoate-ți încălțămintea din picioare, căci
locul pe care stai este sfânt” - i-a descoperit lui Iosua caracterul Străinului
misterios (Iosua 5,13-15). Cel care stătea înaintea conducătorului lui Israel
era Domnul Hristos, Cel Preaînalt. Copleșit de teamă sfântă, Iosua s-a aruncat
cu fața la pământ, s-a rugat și a auzit asigurarea: „Iată dau în mâinile tale
Ierihonul și pe împăratul lui, pe vitejii lui ostași.” Apoi a primit
instrucțiuni cu privire la cucerirea cetății. Ascultând porunca divină, Iosua a
pus în mișcare oștirea lui Israel. Nu trebuia să se dea niciun atac. Nu aveau
altceva de făcut decât să înconjoare cetatea, având în frunte chivotul
legământului, iar trâmbițele trebuiau să sune. Întâi veneau luptătorii, un corp
de bărbați aleși pentru a cuceri cetatea nu prin iscusința și vitejia lor, ci
prin ascultarea de instrucțiunile date de Dumnezeu. Veneau apoi șapte preoți cu
trâmbițe. După aceștia urma chivotul legământului, îmbrăcat în lumina măririi
divine și purtat de preoți înveșmântați în hainele care arătau sfânta lor
slujbă. La urmă venea oastea lui Israel, fiecare seminție sub steagul ei.
Astfel era alcătuită procesiunea care înconjura cetatea osândită. În afară de
zgomotul pașilor acelei mulțimi numeroase și de sunetul solemn al trâmbițelor,
care răsuna printre coline și se revărsa pe ulițele Ierihonului, nu se mai
auzea niciun sunet. După terminarea înconjurării, oastea se înapoia în tăcere
la corturile ei, iar chivotul legământului era așezat din nou la locul lui, în
cortul întâlnirii. Cu uimire și neliniște crescândă, santinelele cetății
observau orice mișcare și le raportau celor ce purtau răspunderea. Nu
înțelegeau nimic din însemnătatea scenei aceleia; dar, pe măsură ce oastea
aceea numeroasă era văzută în fiecare zi cu chivotul sfânt al legământului și
cu preoții însoțitori mărșăluind, scena aceasta plină de mister umplea de
groază inima poporului și a preoților care se aflau în cetatea asediată. Ei au
cercetat din nou fortificațiile cele puternice și s-au asigurat că puteau
rezista cu bine și celui mai puternic atac. Mulți râdeau la gândul că
procesiunile acestea ciudate le-ar putea face vreun rău. Alții erau cuprinși de
frică privind mulțimea aceea care înconjura cetatea în fiecare zi. Își aminteau
că, pe vremuri, Marea Roșie fusese despicată în două înaintea acestui popor și
că, pentru el, se făcuse drum chiar prin Iordan. Nu știau ce alte minuni ar mai
putea face Dumnezeu pentru ei. Timp de șase zile oastea lui Israel a făcut
înconjurul cetății. Când a venit ziua a șaptea, în revărsatul zorilor, Iosua a
pus în mișcare armatele Domnului. Li s-au dat instrucțiuni ca, de data aceasta,
să înconjoare Ierihonul de șapte ori și, când trâmbițele vor suna, să strige cu
putere, căci Domnul le-a dat cetatea în mână. Într-o solemnitate adâncă,
oștirea cea mare porni să înconjoare zidurile sortite prăbușirii. Nu se auzea
nicio șoaptă, afară de sunetul cadențat al pașilor în mare număr și de
răsunetul trâmbițelor care, din când în când, rupea liniștea zorilor dimineții.
Zidurile masive din piatră rezistentă păreau că sfidează asediul oamenilor.
Santinelele de pe ziduri au văzut cu spaimă crescândă că, după întâiul
înconjur, au urmat al doilea, al treilea, al patrulea, al cincilea și al
șaselea. Care putea fi scopul acestor mișcări misterioase? Ce eveniment
nemaipomenit le stătea în față? Nu aveau mult de așteptat. În timp ce se încheia
cel de-al șaptelea înconjur, lunga procesiune s-a oprit. Trâmbițele, care,
pentru un moment, tăcuseră, făcură deodată un zgomot ca un trăsnet, care a
făcut să se cutremure chiar pământul. Zidurile solide de piatră, cu turnurile
și crenelurile lor puternice, se clătinară și se zguduiră din temelii și căzură
cu trosnet la pământ, în ruine. Locuitorii Ierihonului erau paralizați de
groază, iar cetele lui Israel au intrat și au luat cetatea în stăpânire. Israeliții
nu câștigaseră biruința prin propria putere; biruința fusese cu totul a
Domnului; de aceea, ca prime roade ale țării, cetatea, cu tot ce era în ea, trebuia
consacrată ca jertfă lui Dumnezeu. În mintea israeliților trebuia să se întipărească
faptul că la cucerirea Canaanului nu era necesar să lupte pentru ei înșiși, ci,
ca unelte, doar să execute voia lui Dumnezeu și să nu urmărească proslăvirea și
îmbogățirea lor, ci sporirea onoarei lui Iehova, Împăratul lor. Înainte de
cucerire, li se dăduse porunca: „Cetatea să fie dată Domnului spre nimicire, ea
și tot ce se află în ea ... Feriți-vă numai de ceea ce va fi dat spre nimicire;
căci, dacă veți lua ceva din ceea ce va fi dat spre nimicire, veți face ca tabăra
lui Israel să fie dată spre nimicire și o veți nenoroci.” Toți locuitorii
cetății, cu tot ce era viu acolo, „bărbați și femei, copii și bătrâni, până la
boi, oi și măgari”, trebuiau să fie trecuți prin ascuțișul sabiei. N-au fost
cruțate decât credincioasa Rahav și familia ei, ca urmare a făgăduinței date de
iscoade. Cetatea întreagă a fost arsă; palatele și templele ei, clădirile ei
mărețe, cu draperii bogate și ziduri frumos sculptate, au fost date pradă
focului. Tot ce nu putea fi nimicit prin foc, „tot argintul și tot aurul, toate
lucrurile de aramă și de fier”, trebuiau închinate slujbei de la sanctuar. Până
și pământul pe care stătea cetatea a fost blestemat. Ierihonul nu mai trebuia
să fie rezidit ca fortăreață; asupra oricui ar fi încercat să clădească din nou
zidurile pe care le doborâse la pământ puterea divină s-au rostit judecăți de
pedepsire. Înaintea întregului Israel s-a spus cu solemnitate: „Blestemat să fie
înaintea Domnului omul care se va scula să zidească din nou cetatea aceasta a
Ierihonului! Cu prețul întâiului său născut îi va pune temeliile și cu prețul
celui mai tânăr fiu al lui îi va așeza porțile.” Nimicirea deplină a celor din
Ierihon era numai o împlinire a poruncii date mai înainte prin Moise cu privire
la locuitorii Canaanului: „Când … le vei bate, să le nimicești cu desăvârșire.”
„Dar în cetățile popoarelor acestora, a căror țară ți-o dă ca moștenire Domnul,
Dumnezeul tău, să nu lași cu viață nimic care suflă” (Deut. 7,2; 20,16).
Multora li se pare că poruncile acestea sunt potrivnice spiritului de milă și
de iubire descoperit în alte părți ale Bibliei; dar, în realitate, nu este
altceva decât ceea ce cerea dreptatea și înțelepciunea infinită. Dumnezeu Se
pregătea să îi așeze pe israeliți în Canaan și să dezvolte între ei o cârmuire
și un neam care să fie manifestarea Împărăției Lui pe pământ. Ei nu trebuiau să
fie numai moștenitorii adevăratei religii, ci să și răspândească pe întreaga
față a pământului principiile acesteia. Canaaniții se dedaseră la păgânismul
cel mai depravat și cel mai degradant și era necesar ca pământul să fie curățit
de aceia care ar fi împiedicat cu siguranță împlinirea planurilor milostive ale
lui Dumnezeu. Locuitorilor Canaanului li se dăduseră prilejuri suficiente
pentru pocăință. Cu patruzeci de ani înainte, trecerea prin Marea Roșie și
plăgile care loviseră Egiptul dovediseră puterea Dumnezeului lui Israel. Iar
acum, de curând, înfrângerea împăraților din Madian, Galaad și Basan arătase
din nou că Iehova este mai presus de toți zeii. Sfințenia caracterului Lui și
neplăcerea Sa față de orice întinăciune se arătaseră în pedepsele cu care
fusese lovit Israel, pentru că luase parte la ceremoniile spurcate ale lui
Baal-Peor. Toate întâmplările acestea le erau cunoscute locuitorilor
Ierihonului și între ei erau mulți care împărtășeau credința lui Rahav - că
Dumnezeul lui Israel este Dumnezeul cerului și al pământului - chiar dacă
întârziau să-i urmeze pilda. Ca și oamenii dinainte de potop, canaaniții trăiau
numai pentru a batjocori cerul și a întina pământul. De aceea, atât iubirea,
cât și dreptatea cereau grabnica executare a acestor răsculați împotriva lui
Dumnezeu și vrăjmași ai oamenilor. Cât de ușor oștirile cerului au doborât la
pământ zidurile Ierihonului, cetatea cea mândră, ale cărei fortificații
umpluseră de groază, cu patruzeci de ani în urmă, pe iscoadele lipsite de
credință! Puternicul lui Israel spusese: „Ți-am dat Ierihonul în mâinile tale.”
Împotriva cuvântului acestuia puterea omenească n-avea ce face. „Prin credință
au căzut zidurile Ierihonului” (Evr. 11,30). Comandantul oștii Domnului a
vorbit numai cu Iosua; nu S-a descoperit întregii adunări, rămânând ca ea să
creadă cuvintele lui Iosua sau să le pună la îndoială, să asculte de poruncile
date de el în Numele Domnului sau să le tăgăduiască autoritatea. Poporul nu
putea să zărească priveliștea oștii îngerești care îl însoțea, sub conducerea
Fiului lui Dumnezeu. Ar fi putut spune: „Ce fapte fără rost mai sunt și acestea
și cât de vrednic de râs este să înconjurăm zilnic zidurile Ierihonului, să
sunăm din trâmbițe de corn de berbec! Lucrul acesta nu va putea nici măcar să
clintească marile fortărețe ale cetății.” Dar însăși continuarea ceremoniei
acesteia timp atât de îndelungat, înainte de prăbușirea zidurilor, le-a oferit
israeliților prilejul să-și dezvolte credința. Trebuia să li se imprime în
suflet faptul că tăria lor nu stătea nici în înțelepciune, nici în puterea
omenească, ci numai în Dumnezeul mântuirii lor. Trebuiau să se deprindă să se
încreadă cu totul numai în puterea Conducătorului lor divin. Curând după
căderea Ierihonului, Iosua a hotărât să atace cetatea Ai, o cetate mică, în
munți, la câțiva kilometri spre apus de valea Iordanului. Iscoadele trimise
acolo au adus raportul că numărul locuitorilor este mic și că nu este nevoie
decât de puțini luptători pentru a cuceri cetatea. Marea biruință pe care
Dumnezeu o câștigase pentru ei îi făcuse pe israeliți să fie plini de încredere
în ei înșiși. Pentru că li se făgăduise țara Canaanului, se simțeau siguri și
nu recunoșteau faptul că numai ajutorul divin putea să le dea izbândă. Iosua
însuși a făcut planurile de cucerire a cetății Ai, fără să caute sfat de la
Dumnezeu. Israeliții începuseră să-și preamărească propria tărie și să-i
privească cu dispreț pe inamicii lor. Se așteptau să aibă o biruință ușoară,
iar numărul de trei mii de oameni li se părea suficient pentru a lua cetatea.
Fără să aibă asigurarea că Dumnezeu este cu ei, au pornit în grabă atacul. Au
înaintat până la porțile cetății, dar numai ca să dea piept cu cea mai
puternică și mai hotărâtă împotrivire. Din cauza numărului și a pregătirilor
temeinice ale vrăjmașilor, atacatorii au fugit în dezordine spre vale, pe
coasta abruptă, cuprinși de panică și groază. Ei au fost urmăriți cu furie de
canaaniți, care „iau urmărit de la poartă … și i-au bătut la vale”. Chiar dacă
pierderea a fost mică în ceea ce privește numărul, întrucât numai treizeci și
șase de oameni au fost omorâți, înfrângerea a fost totuși descurajatoare pentru
întreaga adunare. „Poporul a rămas încremenit și cu inima moale ca apa.” Era
pentru prima dată când dădeau piept cu canaaniții în luptă deschisă și se
întrebau ce avea să se întâmple în luptele mari care le stăteau înainte, când
apărătorii unei cetăți mici îi puseseră pe fugă? Iosua a privit rezultatul
acesta slab ca pe un semn de neplăcere din partea lui Dumnezeu și, plin de
durere și de presimțiri sumbre, „și-a sfâșiat hainele și s-a aruncat cu fața la
pământ până seara, înaintea chivotului Domnului, el și bătrânii lui Israel, și
și-au presărat capul cu țărână.” „Ah! Doamne, Dumnezeule”, striga el, „pentru
ce ai trecut poporul acesta Iordanul, ca să ne dai în mâinile amoriților și să
ne prăpădești? … Dar, Doamne, ce voi zice, după ce Israel a dat dosul înaintea
vrăjmașilor lui? Canaaniții și toți locuitorii țării vor afla, ne vor înconjura
și ne vor șterge numele de pe pământ. Și ce vei face Tu Numelui Tău celui
mare?” Răspunsul Domnului a fost: „Scoală-te! Pentru ce stai culcat astfel pe
fața ta? Israel a păcătuit; au călcat legământul pe care li l-am dat.” Era
timpul să acționeze repede și hotărât și să nu mai stea în disperare și văicăreală.
În tabără era un păcat ascuns, care trebuia căutat și îndepărtat înainte ca prezența
și binecuvântarea Domnului să fie cu poporul Său. „Eu nu voi mai fi cu voi,
dacă nu nimiciți ce este dat spre nimicire din mijlocul vostru.” Porunca lui
Dumnezeu fusese nesocotită de unul dintre cei rânduiți să aducă la îndeplinire
judecățile Lui. Iar poporul întreg era făcut răspunzător pentru vinovăția celui
ce se abătuse: „Au luat din lucrurile date spre nimicire, le-au furat și au
mințit și le-au ascuns printre lucrurile lor.” Lui Iosua i s-au dat îndrumări
cum să-l descopere și cum să-l pedepsească pe vinovat. Pentru descoperirea
vinovatului au folosit sorții. Nu a fost arătat păcătosul pe nume, ci, pentru
un timp, lucrurile au fost lăsate neclare, pentru ca poporul să-și simtă
răspunderea pentru păcatele care domneau în mijlocul lui și, în felul acesta,
să fie îndemnat să-și cerceteze inima și să se umilească înaintea lui Dumnezeu.
Iosua a adunat poporul dis-de-dimineață, „după semințiile lui”, iar scena solemnă
și impresionantă a început. Pas cu pas, cercetarea a mers mai departe. Proba
îngrozitoare se apropia tot mai mult. Mai întâi a fost atinsă seminția, apoi
familia, după aceea casa și, în sfârșit, bărbatul, iar Acan, fiul lui Carmi,
din seminția lui Iuda, a fost arătat de degetul lui Dumnezeu, ca fiind omul
care îl nenorocise pe Israel. Pentru ca vinovăția lui să fie pe deplin
demonstrată, să nu se lase loc pentru acuzația că ar fi fost condamnat pe
nedrept, Iosua i-a cerut lui Acan să spună adevărul sub jurământ. Nenorocitul
și-a mărturisit complet vinovăția: „Este adevărat că am păcătuit împotriva
Domnului, Dumnezeului lui Israel … Am văzut în pradă o manta frumoasă de
Șinear, două sute de sicli de argint și o placă de aur în greutate de cincizeci
de sicli; le-am poftit și le-am luat; iată, sunt ascunse în pământ, în mijlocul
cortului meu.” Îndată au fost trimiși oameni la cortul lui, care au dat la o
parte pământul în locul indicat „și iată că lucrurile erau ascunse în cortul
lui Acan, și argintul era sub ele. Le-au luat din mijlocul cortului, le-au adus
lui Iosua și tuturor copiilor lui Israel și le-au pus înaintea Domnului.” Sentința
a fost rostită și executată imediat. „Pentru ce ne-ai nenorocit?”, zise Iosua.
„Și pe tine te va nenoroci Domnul azi.” Întrucât tot poporul fusese socotit
răspunzător pentru păcatul lui Acan și suferise de pe urma lui, trebuia ca,
prin reprezentanții săi, să ia parte și la pedepsire. „Și tot Israelul l-a ucis
cu pietre.” Apoi s-a strâns peste el o mare grămadă de pietre - ca mărturie
despre păcat și pedepsirea lui. „Din pricina acestei întâmplări s-a dat până în
ziua de azi locului aceluia numele de valea Acor”, care înseamnă „tulburare”.
În cartea Cronicilor stă scris spre amintirea lui: „Acan, care a tulburat pe
Israel” (1 Cron. 2,7). Păcatul lui Acan a fost săvârșit sfidând cea mai directă
și mai solemn avertizare și cele mai puternice dovezi ale puterii lui Dumnezeu.
„Feriți-vă de ceea ce va fi dat spre nimicire, ca să nu fiți dați spre
nimicire”, așa i se spusese lui Israel. Porunca fusese dată imediat după
trecerea Iordanului și tot atunci avusese loc recunoașterea legământului lui
Dumnezeu prin circumciderea poporului, după prăznuirea Paștilor și arătarea
Îngerului legământului, Căpetenia oștirii Domnului. A urmat apoi luarea
Ierihonului, ca dovadă că nimicirea va cădea fără îndoială peste călcătorii
Legii lui Dumnezeu. Faptul că numai puterea lui Dumnezeu îi dăduse biruință lui
Israel și că acesta nu cucerise Ierihonul prin propria putere dădea o
însemnătate solemnă poruncii care le interzicea să-și însușească ceva din prada
Ierihonului. Dumnezeu, prin puterea cuvântului Său, nimicise această fortăreață
întărită; era cucerirea Lui și numai Lui trebuia să-I fie consacrată cetatea,
cu tot ce cuprindea ea. Între milioanele de israeliți, s-a găsit un singur
bărbat care s-a încumetat să calce porunca lui Dumnezeu în ceasul solemn al
biruinței și al judecății. La vederea costumului canaanit scump, lăcomia lui
Acan s-a trezit; chiar în clipa când era față în față cu moartea, el îl numea
„o manta frumoasă de Șinear”. Un păcat a adus un altul și și-a mai însușit și
aurul și argintul consacrat tezaurului Domnului - Îl jefuise pe Dumnezeu de
primele roade ale pământului Canaanului. Păcatul de moarte care a dus la
nimicirea lui Acan își avea rădăcina în lăcomie, unul dintre păcatele cele mai
obișnuite și privite cu cea mai mare ușurătate. În timp ce alte păcate sunt
dezvăluite și pedepsite, foarte rar călcarea poruncii a zecea atrage o
mustrare, și aceea ușoară. Urâciunea păcatului acestuia și urmările lui
îngrozitoare sunt lecții ce trebuie extrase din relatarea faptei lui Acan. Lăcomia
este un rău care crește treptat. Acan cultivase pornirea spre lăcomie, până
când aceasta ajunsese un obicei care-l prinsese în lanțuri aproape cu neputință
de sfărâmat. În timp ce hrănea răul acesta, ar fi putut cel puțin să fie umplut
de groază la gândul că ar putea aduce nenorocire asupra întregului Israel; dar
puterile conștiinței lui fuseseră amorțite prin păcat și, când ispita a venit,
el i-a căzut pradă ușor. Oare nu se săvârșesc și astăzi păcate asemănătoare în
fața unor avertismente tot atât de solemne și precise? Și nouă ni se interzice,
la fel de hotărât, să ne lăsăm pradă lăcomiei, așa după cum nu i se dăduse voie
lui Acan să-și însușească ceva din prada Ierihonului. Dumnezeu consider lăcomia
ca fiind la fel ca vrăjitoria. Ni se dă avertismentul: „Nu puteți sluji lui Dumnezeu
și lui Mamona” (Col. 3,5; Mat. 6,24). „Vedeți și păziți-vă de orice fel de
lăcomie” (Luca 12,15). „Nici să nu fie pomenită între voi” (Ef. 5,3). Avem în
fața noastră soarta grozavă a lui Acan, Iuda, Anania și Safira. Cu mult mai
înainte, avem exemplul lui Lucifer, acel „luceafăr al zorilor”, care, râvnind
după o stare mai înaltă, a pierdut pentru totdeauna mărirea și fericirea
cerului. Și, în ciuda tuturor acestor avertismente, pretutindeni domnește
lăcomia. Pretutindeni se arată urmele ei murdare. Ea aduce în familie
nemulțumire și discordie, trezește în săraci invidia și ura împotriva celor
bogați, duce la apăsarea istovitoare a săracilor de către bogați. Și acest rău
există nu numai în lume, ci și în biserică. Cât de des se întâlnesc aici
egoismul, lăcomia, părtinirea, neglijarea binefacerii și jefuirea lui Dumnezeu
în zecimi și daruri! Printre membrii comunității care „stau bine și corespund
în totul” se află, din nefericire, mulți Acani. Mulți bărbați care au bunuri
câștigate pe căi nedrepte, lucruri pe care Domnul le-a blestemat, vin în mod
regulat la biserică și se așază la masa Domnului. De dragul unui „costum
canaanit”, mulți sacrifică liniștea unei conștiințe curate și speranța în
promisiunile cerului. Mulți își dau cinstea și calitățile lor folositoare în
schimbul pungii cu arginți. Strigătul săracului în nevoie rămâne fără răspuns,
lumina Evangheliei este împiedicată să înainteze, batjocura omului din lume
este stimulată prin purtări care contrazic mărturisirea creștină; și, cu toate
acestea, creștinul lacom continuă să-și adune comori. „Se cade să înșele un om
pe Dumnezeu?” (Mal. 3,8) întreabă Domnul. Păcatul lui Acan a adus nenorocirea
asupra întregului neam. Din pricina păcatului unui singur om, neplăcerea lui
Dumnezeu va rămâne asupra comunității/Bisericii Sale până când abaterea va fi
descoperită și îndepărtată. Influența de care trebuie să se teamă cel mai mult
comunitatea nu este aceea a împotrivitorilor ei fățiși, a necredincioșilor și a
batjocoritorilor, ci a urmașilor nesinceri ai lui Hristos. Aceștia fac ca
binecuvântarea Dumnezeului lui Israel să fie reținută și poporul Lui să slăbească.
Atunci când comunitatea se află în greutăți, când se dă pe față răceală și decădere
spirituală, care dau prilej vrăjmașilor lui Dumnezeu să se bucure, membrii ei,
în loc să-și încrucișeze brațele pentru a se plânge de starea lor nenorocită,
să cerceteze mai bine dacă nu cumva se află un Acan în tabără. Fiecare să caute
cu umilință și cercetare a inimii să-și descopere păcatele ascunse care
îndepărtează prezența lui Dumnezeu. Acan și-a recunoscut vinovăția, dar era
prea târziu ca mărturisirea să-i mai fie de vreun folos. Văzuse oastea lui
Israel cum se înapoiază înfrântă și descurajată de la Ai. Cu toate acestea, nu
se înfățișase pentru a-și mărturisi păcatul. A văzut cum Iosua și bătrânii lui
Israel se pleacă la pământ copleșiți de o durere atât de mare, că nu putea fi
exprimată în cuvinte. Dacă atunci și-ar fi recunoscut păcatele, ar fi dat
oarecum dovadă de o pocăință adevărată, dar a tăcut. El a auzit înștiințarea că
se săvârșise un mare păcat, arătându-se clar caracterul acestuia. Dar buzele
lui au fost pecetluite. A început apoi cercetarea. Cum mai tremura sufletul lui
de groază când au fost arătate mai întâi seminția, apoi casa și, pe urmă,
familia lui! Dar tot nu a mărturisit, până când degetul lui Dumnezeu nu a fost
îndreptat către el. Atunci, când nu mai putea să-și ascundă păcatul, a
descoperit adevărul. Cât de adesea se fac mărturisiri de felul acesta! Ce mare
deosebire este între a recunoaște faptele după ce totul a fost dovedit și a
mărturisi păcatul care este cunoscut numai de noi și de Dumnezeu! Acan nu și-ar
fi recunoscut păcatul dacă nu ar fi sperat că, prin aceasta, putea înlătura
urmările nelegiuirilor sale. Dar mărturisirea lui nu a servit la altceva decât
să arate că pedeapsa este îndreptățită. Nu se dădea pe față o căință adevărată,
o adâncă părere de rău, o schimbare a minții și o scârbă față de păcat. La fel,
cei vinovați vor mărturisi de-abia când vor sta la judecată înaintea lui Dumnezeu,
după ce fiecare caz va fi fost hotărât fie spre viață veșnică, fie spre a doua moarte
veșnică. Urmările pe care și le-a atras fiecare vor smulge de la ei o
recunoaștere a păcatelor. Ea va fi scoasă de la fiecare suflet de simțământul
îngrozitor al vinovăției și de așteptarea înfricoșată a judecății. Dar o astfel
de recunoaștere nu-l poate salva pe păcătos. Mulți, asemenea lui Acan, se simt
în siguranță câtă vreme pot să-și ascundă de semeni abaterile lor și se mângâie
la gândul că Dumnezeu nu ia prea în serios dezvăluirea și acuzarea nelegiuirii.
Mult prea târziu vor sta față în față cu păcatele lor, într-o zi când, pentru
veșnicie, ele nu vor mai putea fi curățite nici cu jertfe, nici cu
arderi-de-tot. Când se vor deschide cărțile cerului, Judecătorul nu-i va arăta
omului vinovăția, ci îl va privi pătrunzător, convingător, și fiecare faptă,
fiecare purtare din viață se vor împrospăta în memoria făcătorului de rele. Nu
va mai fi nevoie ca vinovatul să fie căutat, ca pe timpul lui Iosua, de la
seminție până la familie, ci chiar buzele lui vor mărturisi faptele rușinoase.
Păcatele ținute ascunse față de oameni vor fi atunci cunoscute întregii lumi.
53. BINECUVÂNTĂRILE
ȘI BLESTEMELE:
După executarea sentinței împotriva lui Acan,
Iosua a primit porunca de a-i pregăti pentru luptă pe toți războinicii și de a
porni încă o dată împotriva cetății Ai. Puterea lui Dumnezeu a fost cu poporul
Său și, curând, au ajuns în stăpânirea cetății. Operațiile militare au fost
întrerupte, pentru ca întregul Israel să se consacre unui serviciu divin
solemn. Poporul era nerăbdător să se stabilească în Canaan; încă nu aveau case,
nici pământ pentru familiile lor, iar pentru a le obține trebuiau să îi
izgonească pe canaaniți; dar lucrul acesta însemnat trebuia încă amânat,
atenția lor fiind atrasă spre o datorie mult mai înaltă. Înainte de a lua în
stăpânire moștenirea, trebuiau să-și înnoiască legământul de credincioșie față
de Dumnezeu. În ultimele instrucțiuni date de Moise, se repetase de două ori
porunca de a aduna semințiile la Sihem, pe munții Ebal și Garizim, pentru a
recunoaște cu solemnitate Legea lui Dumnezeu. Ca urmare a acestei porunci, au
părăsit tabăra de la Ghilgal nu numai bărbații, ci și „femeile, copiii și
străinii care mergeau în mijlocul lor” (Iosua 8,30-35) și au trecut prin țara
vrăjmașilor lor, prin valea Sihem, aproape de centrul țării. Cu toate că erau înconjurați
de inamici încă neizgoniți, se aflau totuși în siguranță sub adăpostul lui
Dumnezeu, atâta timp cât Îi erau credincioși. Ca și pe timpul lui Iacov,
„groaza lui Dumnezeu s-a răspândit peste cetățile care îi înconjurau” (Gen.
35,5) și evreii au rămas nevătămați. Locul prevăzut pentru acest serviciu divin
solemn era sfințit prin legăturile cu viața părinților lor. Aici Îi înălțase
Avraam lui Iehova cel dintâi altar în țara Canaan. Aici își întinseseră Avraam
și Iacov corturile. Aici cumpărase Iacov ogorul în care semințiile urmau să
îngroape trupul mort al lui Iosif. Tot aici era fântâna pe care Iacov o săpase
și stejarul sub care îngropase idolii familiei lui. Locul ales era unul dintre
cele mai frumoase din întreaga Palestină și era vrednic să fie locul unde să se
desfășoare această însemnată și impunătoare scenă. Între munții sterpi se
întindea ademenitoare valea plăcută cu câmpiile ei verzi împodobite cu flori
sălbatice și, din loc în loc, cu livezi de măslini, udate de apele izvoarelor
vii. Ebal și Garizim, pe cele două laturi ale văii, se apropiau unul de altul,
iar partea de jos a lor părea să creeze un amvon natural, astfel încât fiecare
cuvânt rostit pe unul dintre ei era auzit lămurit pe celălalt, în timp ce
colinele munților care se trăgeau înapoi ofereau loc pentru o adunare
numeroasă. Potrivit cu instrucțiunile date de Moise, s-a zidit pe muntele Ebal
un mare monument din pietre. Pe aceste pietre, acoperite mai întâi cu un strat
de tencuială, s-a scris Legea - nu numai cele Zece Porunci vestite pe Muntele Sinai
și săpate pe cele două table de piatr -, ci și legile date lui Moise și scrise de
el într-o carte. Lângă acest monument a fost ridicat un altar din pietre necioplite,
pe care s-au adus Domnului jertfe. Faptul că altarul a fost așezat pe muntele
Ebal, munte pe care trebuia să fie rostit blestemul, era plin de însemnătate și
arăta că Israel, pentru că se abătuse de la Legea lui Dumnezeu, își atrăsese
mânia Lui îndreptățită și ar fi fost lovit de acest blestem fără întârziere,
dacă nu ar fi fost ispășirea Domnului Hristos, reprezentată prin altarul
jertfelor. Șase seminții - toate descendente din Lea și Rahela - au fost
așezate de muntele Garizim; iar cele descendente din roabe, împreună cu Ruben
și Zabulon, s-au rânduit pe muntele Ebal, preoții împreună cu chivotul Legii rămânând
în valea din mijloc. Printr-un semnal de trâmbiță s-a vestit tăcerea și apoi
Iosua, în liniștea aceea profundă și în prezența acelei mari adunări, stând
lângă chivotul sfânt, a citit binecuvântările care aveau să vină de pe urma
ascultării de Legea lui Dumnezeu. Toate semințiile de pe Garizim au răspuns cu
„Amin!” Apoi a citit blestemele și semințiile de pe Ebal au rostit și ele
aprobarea lor, mii și mii de glasuri unindu-se ca glasul unui singur om, într-un
răspuns solemn. A urmat apoi citirea Legii lui Dumnezeu și a rânduielilor și
drepturilor date lor prin Moise. Israel primise Legea pe Sinai direct din gura
lui Dumnezeu, iar preceptele ei sfinte, scrise cu însuși degetul Lui, mai erau
încă păstrate în chivotul Legii. Acum, au mai fost scrise o dată și toți puteau
să le citească. Toți aveau privilegiul să vadă personal condițiile legământului
pe temeiul căruia puteau să rămână în stăpânirea țării Canaanului. Toți
trebuiau să arate că-și însușeau condițiile legământului și să-și dea
asentimentul față de binecuvântările și blestemele care rezultau de pe urma
ținerii sau a lepădării acestora. Legea nu numai că a fost scrisă pe pietrele
monumentului ridicat, dar a fost citită personal de Iosua, în auzul întregului
Israel. Numai cu puține săptămâni înainte, Moise dăduse poporului, sub formă de
cuvântări, întreaga carte Deuteronomul, dar Iosua le-a citit acum Legea din
nou. Citirea Legii a fost ascultată nu numai de bărbații din Israel, dar și de „femei
și copii”, deoarece era de mare însemnătate ca și ei să-și cunoască datoria. Cu
privire la legile Lui, Dumnezeu îi poruncise lui Israel următoarele: „Puneți-vă
dar în inimă și în suflet aceste cuvinte pe care vi le spun. Să le legați ca un
semn de aducere aminte pe mâinile voastre și să fie ca niște fruntarii între
ochii voștri. Să învățați pe copiii voștri în ele și să le vorbiți despre ele …
Și atunci zilele voastre și zilele copiilor voștri, în țara pe care Domnul a
jurat părinților voștri că le-o va da, vor fi tot atât de multe cât vor fi zilele
cerurilor deasupra pământului” (Deut. 11,18-21). În fiecare al șaptelea an,
întreaga Lege trebuia să fie citită în adunarea întregului Israel, după cum
poruncise Moise: „La fiecare șapte ani, pe vremea anului iertării, la Sărbătoarea
Corturilor, când tot Israelul va veni să se înfățișeze înaintea Domnului,
Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege El, să citești legea aceasta
înaintea întregului Israel, în auzul lor. Să strange poporul, bărbații,
femeile, copiii și străinul care va fi în cetățile tale, ca să audă și să
învețe să se teamă de Domnul, Dumnezeul vostru, să păzească și să împlinească
toate cuvintele legii acesteia. Pentru ca și copiii lor, care n-o vor cunoaște,
s-o audă și să învețe să se teamă de Domnul, Dumnezeul vostru, în tot timpul
cât veți trăi în țara pe care o veți lua în stăpânire, după ce veți trece Iordanul”
(Deut. 31,10-13). Satana lucrează fără răgaz și caută să schimbe cele rostite
de Dumnezeu, să orbească mintea și să întunece înțelegerea și, în felul acesta,
să-i ducă pe oameni la păcat. Din cauza aceasta caută Domnul să le spună atât
de amănunțit și să lămurească lucrurile atât de bine încât să nu fie nevoie ca cineva
să pornească pe căi greșite. Dumnezeu caută fără încetare să-i atragă pe oameni
cu totul sub protecția Sa, pentru ca Satana să nu poată exercita asupra lor
puterea lui înșelătoare și îngrozitoare. Domnul S-a coborât pentru a vorbi cu
însuși glasul Său, pentru a scrie cu însuși degetul Său oracolele vii. Cuvintele
acestea sfinte, toate pline de viață și de adevăr măreț, le-au fost date oamenilor
ca o călăuză desăvârșită. Întrucât Satana este hotărât să distragă atenția
oamenilor de la ele și să abată iubirea pentru făgăduințele Domnului și cerințele
Lui, e nevoie de un efort și mai mare pentru a le înrădăcina în minte și a le
întipări în inimă. O mai mare atenție să fie manifestată de cei care instruiesc
poporul în cele religioase, ca să-i învețe pe oameni faptele și învățăturile
istoriei biblice, precum și avertismentele și poruncile Domnului! Acestea să
fie prezentate într-o vorbire simplă și adaptată chiar la puterea de pricepere
a copiilor! Să fie o parte dintre obligațiile păstorilor și ale părinților
aceea de a căuta ca tineretul să fie învățat din Sfintele Scripturi. Părinții
pot și trebuie să-i învețe pe copiii lor diferitele cunoștințe care se află pe
paginile Sfintelor Scripturi. Dar dacă vor să-i câștige pe fiii și fiicele lor pentru
Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să aibă ei înșiși interes pentru el. Ei trebuie
să fie buni cunoscători ai învățăturilor lui și să le vorbească despre ele așa
cum a poruncit Dumnezeu lui Israel: „când vei fi acasă, când vei merge în călătorie,
când te vei culca și când te vei scula” (Deut. 11,19). Aceia care doresc ca
fiii și fiicele lor să-L iubească pe Dumnezeu și să-L cinstească trebuie să
vorbească despre bunătatea Lui, despre slava și puterea Lui, așa cum sunt
descoperite în Cuvântul Lui și în lucrările creației. Fiecare capitol, de fapt
fiecare verset din Biblie este o comunicare făcută de Dumnezeu oamenilor.
Trebuie să ne legăm prescripțiile ei ca semn la mâini și ca fruntarii între
ochi. Dacă prescripțiile acestea ar fi studiate și îndeplinite, poporul lui
Dumnezeu, ca și israeliții pe vremuri, ar fi călăuzit ziua de stâlpul de nor,
iar noaptea de stâlpul de foc.
54.
LEGĂMÂNTUL CU GABAONIȚII:
Din Sihem, israeliții s-au înapoiat în tabăra
lor din Ghilgal. Aici au fost căutați de o delegație specială care dorea să încheie
un legământ cu ei. Delegații susțineau că ar veni dintr-o țară îndepărtată, iar
lucrul acesta părea să fie confirmat de înfățișarea lor. Hainele lor erau vechi
și zdrențuite, încălțămintea peticită, proviziile mucegăite, iar burdufurile pe
care le foloseau ca vase pentru vin erau vechi, rupte și legate pe alocuri, ca și
cum pe drum ar fi căutat să le peticească în grabă. În țara lor îndepărtată, pe
cât se părea dincolo de hotarele Palestinei, concetățenii lor, după cum spuneau
ei, au auzit despre minunile pe care le făcuse Dumnezeu pentru poporul Său și-i
trimiseseră pe ei ca să încheie un legământ cu Israel. Evreii fuseseră avertizați
în chip hotărât să nu încheie legământ cu locuitorii idolatri din Canaan și, de
aceea, în inima conducătorilor s-a născut îndoiala cu privire la faptul că cele
spuse de străini ar fi adevărate. „Poate că voi locuiți în mijlocul nostru” -
au zis ei. La aceasta, delegații au răspuns doar: „Noi suntem robii tăi” (Iosua
9,7.8). Dar când Iosua i-a întrebat neocolit: „Cine sunteți voi și de unde veniți?”,
ei au repetat cele spuse mai înainte, iar ca dovadă a sincerității, au adăugat:
„Iată pâinea noastră: era caldă când am luat-o ca merinde de acasă, în ziua când
am plecat să venim la voi, și acum s-a uscat și s-a mucegăit. Burdufurile
acestea de vin, când le-am umplut, erau noi de tot și iată-le s-au rupt;
hainele și încălțămintea noastră s-au învechit de lungimea prea mare a
drumului.” Cuvintele acestea au biruit. Evreii „n-au întrebat pe Domnul”. „Iosua
a făcut pace cu ei și a încheiat un legământ prin care trebuia să-i lase cu viață,
și căpeteniile adunării le-au jurat lucrul acesta.” Așa s-a încheiat acest legământ.
După trei zile, s-a descoperit adevărul. „Au aflat că erau vecini cu ei și că locuiau
în mijlocul lor.” Gabaoniții, știind că era cu neputință să li se împotrivească
evreilor, s-au folosit de vicleșug pentru a-și salva viața. Mare a fost
consternarea israeliților când au aflat înșelăciunea căreia i-au căzut pradă,
iar neplăcerea lor a sporit și mai mult când, la trei zile de mers, au dat de
cetățile gabaoniților, aproape în mijlocul țării. „Toată adunarea a cârtit împotriva
căpeteniilor”, dar acestea din urmă s-au temut să calce legământul, cu toate că
fusese câștigat prin înșelăciune, pentru că „le juraseră pe Domnul, Dumnezeul
lui Israel”. Și copiii lui Israel nu i-au omorât. Gabaoniții s-au angajat să
renunțe la idolatrie și să I se închine lui Iehova, iar păstrarea vieții lor nu
era o violare a poruncii lui Dumnezeu de a-i nimici pe canaaniții idolatri.
Prin urmare, prin jurământul lor, evreii nu se învoiseră să comită păcat. Și,
cu toate că fusese câștigat prin înșelăciune, jurământul nu trebuia să fie
desconsiderat. Îndatorirea pentru care cineva s-a legat prin cuvântul său
trebuie să fie considerată sfântă, dacă aceasta nu-l obligă să comită o faptă
rea. Nicio chibzuință cu privire la foloase, răzbunare sau privilegii personale
nu poate să tulbure în vreun fel statornicia unei făgăduințe sau a unui jurământ.
„Buzele mincinoase sunt urâte Domnului.” „Cine va putea să se suie la muntele
Domnului? Cine se va ridica până la locul Lui cel sfânt?” Cel ce nu-și ia vorba
înapoi, dacă face un jurământ în paguba lui” (Prov. 12,22; Ps. 24,3; 15,4 - T.M.).
Gabaoniților li s-a îngăduit să trăiască, dar au fost dați ca robi
sanctuarului, făcând diferite munci în tabără. „Iosua le-a făcut așa cum hotărâse
… din ziua aceea i-a pus să taie lemne și să scoată apă pentru adunare și
pentru altarul Domnului.” Plini de recunoștință, ei au primit condițiile
acestea, înțelegând că au greșit și că trebuiau să fie bucuroși că-și răscumpărau
viața cu orice condiție. „Iată-ne în mâinile tale; fă cu noi ce vei crede că
este bine și drept să faci” - i-au spus ei lui Iosua. Sute de ani, urmașii lor
au fost legați de serviciul sanctuarului. Teritoriul gabaoniților cuprindea
patru cetăți. Populația nu era sub domnia unui singur rege, ci erau cârmuiți de
bătrâni sau senatori. Cea mai însemnată dintre aceste cetăți „era o cetate
mare, ca una din cetățile împărătești ... și toți bărbații ei erau viteji”.
Faptul că locuitorii unei astfel de cetăți au recurs la un mijloc atât de
umilitor pentru a-și salva viața e un exemplu izbitor despre groaza pe care
israeliții le-o insuflaseră locuitorilor Canaanului. Dar le-ar fi fost mai bine
gabaoniților dacă s-ar fi purtat cu sinceritate față de Israel. În timp ce
supunerea față de Iehova le-a asigurat păstrarea vieții, înșelăciunea le-a adus
numai ocară și robie. Dumnezeu luase măsuri ca toți cei care, părăsind păgânismul,
doreau să se unească cu Israel să aibă parte de binecuvântările legământului.
Ei erau cuprinși în expresia: „străinul care locuiește în mijlocul tău” și, cu
câteva excepții, această clasă de oameni trebuiau să se bucure de aceleași
favoruri și privilegii ca și Israel. Porunca Domnului suna astfel: „Dacă un străin
vine să locuiască împreună cu voi în țara voastră, să nu-l asupriți. Să vă
purtați cu străinul care locuiește între voi ca și cu un băștinaș din mijlocul
vostru” (Lev. 19,33.34). Cu privire la Paști și la aducerea de jertfe, se dăduse
porunca: „Să fie o singură lege pentru toată adunarea, atât pentru voi, cât și
pentru străinul care locuiește în mijlocul vostru … cu străinul să fie ca și cu
voi înaintea Domnului” (Num. 15,15). Acestea ar fi fost condițiile pe temeiul cărora
ar fi fost primiți gabaoniții dacă n-ar fi recurs la înșelăciunea de care s-au
folosit. Nu era o umilință ușor de suportat pentru locuitorii unei „cetăți împărătești”,
ai cărei cetățeni erau cu toții „viteji”, ca, timp de sute de ani, să fie făcuți
tăietori de lemne și cărăuși de apă. Dar, ca să poată înșela, au luat haina sărăciei
și aceasta a rămas lipită de ei, ca o emblemă a robiei veșnice. În felul
acesta, starea lor de robie a dat mărturie, câtă vreme au trăit ei și urmașii
lor, despre ura lui Dumnezeu față de înșelăciune. Supunerea cetății Gabaon în
fața lui Israel i-a umplut de spaimă pe împărații Canaanului. Imediat au luat măsuri
pentru a se răzbuna pe aceia care încheiaseră pace cu năvălitorii. Sub
conducerea lui Adoni-Țedec, împăratul Ierusalimului, cinci împărați ai
Canaanului au încheiat un pact împotriva gabaoniților. Procedeul lor a fost
rapid. Gabaoniții nu erau pregătiți să se apere și i-au trimis o solie lui
Iosua, la Ghilgal: „Nu părăsi pe robii tăi, suie-te la noi în grabă, izbăvește-ne,
dă-ne ajutor; căci toți împărații amoriților, care locuiesc pe munte, s-au strâns
împotriva noastră.” Primejdia îi amenința nu numai pe gabaoniți, ci și pe
israeliți. Cetatea aceasta domina trecătorile care duceau către partea centrală
și sudică a țării, iar acestea trebuiau să fie păstrate dacă urma să fie
cucerită țara. Iosua s-a pregătit în grabă pentru eliberarea Gabaonului.
Locuitorii cetății asediate s-au temut că, din cauza înșelăciunii la care au
recurs, el va neglija apelul lor; dar, întrucât ei s-au supus stăpânirii lui
Israel și au acceptat să se închine lui Dumnezeu, el s-a simțit îndatorat să-i
apere. De data aceasta, n-a acționat fără sfat divin și Dumnezeu l-a încurajat
să pornească la luptă. „Nu te teme de ei”, spunea solia dumnezeiască, „căci îi
dau în mâinile tale și niciunul din ei nu va putea să stea împotriva ta”. De
aceea, „Iosua s-a suit din Ghilgal, el și toți oamenii de război cu el și toți
cei viteji.” Mărșăluind toată noaptea, oastea a ajuns în fața Gabaonului
dimineața. Împărații aliați de-abia își așezaseră oștile în jurul cetății, când
Iosua s-a năpustit asupra lor. Atacul a adus înfrângerea desăvârșită a
asediatorilor. Mulțimea fără număr a fugit dinaintea lui Iosua prin trecătoare,
către Bet-Horon, și, după ce au ajuns pe culmile munților, au coborât pe partea
cealaltă a coastei abrupte. Aici s-a abătut asupra lor o grindină grozav de
mare. „Domnul a făcut să cadă din cer peste ei niște pietre mari …; cei ce au
murit de pietrele grindinei au fost mai mulți decât cei uciși cu sabia de
copiii lui Israel.” În timp ce amoriții fugeau de le scăpărau picioarele, cu
speranța de a găsi un adăpost undeva în munți, Iosua, privind de pe înălțime, a
văzut că ziua era prea scurtă pentru a-și termina lucrarea. Dacă vrăjmașii nu
erau complet înfrânți, s-ar fi adunat iarăși în scurt timp și ar fi reînceput
lupta. „Atunci Iosua a vorbit Domnului … și a zis în fața lui Israel: Oprește-te,
soare, asupra Gabaonului și tu, lună, asupra văii Aialonului! Și soarele s-a
oprit, și luna și-a întrerupt mersul până ce poporul s-a răzbunat pe vrăjmașii
lui … Soarele s-a oprit în mijlocul cerului și nu s-a grăbit să apună aproape o
zi întreagă.” Înainte de apusul soarelui se și împlinise făgăduința lui
Dumnezeu față de Iosua. Întreaga oștire vrăjmașă fusese dată în mâinile lui.
Ziua aceasta urma să rămână mult timp în amintirea israeliților. „N-a mai fost
nicio zi ca aceea, nici înainte, nici după aceea, când Domnul să fi ascultat
glasul unui om; căci Domnul lupta pentru Israel.” „Soarele și luna se opresc în
locuința lor, de lumina săgeților Tale care pornesc, de strălucirea suliței
Tale care lucește. Tu cutreieri pământul în urgia Ta, zdrobești neamurile în mânia
Ta. Ieși ca să izbăvești pe poporul Tău” (Hab. 3,11-13). Dugul Sfânt a inspirat
rugăciunea lui Iosua, pentru ca încă o dată să se demonstreze puterea
Dumnezeului lui Israel. Cele cerute nu evidențiau o încumetare din partea
marelui conducător. Iosua primise făgăduința că Dumnezeu dorea să îi înfrângă
pe acești vrăjmași; cu toate acestea, el s-a trudit tot atât de mult ca și cum
victoria ar fi fost câștigată numai de oastea lui Israel. El a făcut tot ce stătea
în puterea omului să facă și apoi a strigat în credință după ajutorul
dumnezeiesc. Taina succesului său stă în unirea puterii dumnezeiești cu străduințele
omenești. Aceia care realizează cel mai mult sunt cei care se sprijină mai hotărât
pe brațul Celui Atotputernic. Bărbatul care a poruncit: „Oprește-te, soare,
asupra Gabaonului și tu, lună, asupra văii Aialonului” este același care, în
tabăra de la Ghilgal, prosternat la pământ, a petrecut ore întregi în rugăciune.
Oamenii rugăciunii sunt oamenii puterii. Această mare minune dă mărturie despre
faptul că toată creația stă sub stăpânirea Creatorului. Satana caută să le
ascundă oamenilor lucrarea divină în lumea naturală, să țină ascunsă privirilor
neostenita muncă creatoare a marii cauze primare. Prin această minune sunt supuși
ocării toți aceia care înalță natura mai presus de Dumnezeul naturii. După voința
Sa, Dumnezeu a poruncit forțelor naturii să se dezlănțuie asupra oștirii vrăjmașilor:
„foc și grindină, zăpadă și ceață, vânturi năprasnice, care împliniți poruncile
Lui” (Ps. 148,8 - T.M.). Atunci când amoriții păgâni și-au propus să se împotrivească
planurilor Lui, Dumnezeu a intervenit, aruncând „o grindină mare din cer” asupra
vrăjmașilor lui Israel. Ni se vorbește despre o mare bătălie care va avea loc în
vremurile de pe urmă ale istoriei pământului, când Domnul va deschide arsenalul
Său și va da la iveală uneltele mâniei Sale (Ier. 50,25). „Ai ajuns tu până la
cămările zăpezii?” - întreabă El. „Ai văzut tu cămările grindinei, pe care le păstrez
pentru vremurile de strâmtorare, pentru zilele de război și de bătălie” (Iov
38,22.23)? Apocalipsa descrie prăpădul care va avea loc atunci când „din
scaunul de domnie a ieșit un glas tare, care zicea: S-a isprăvit!” „O grindină
mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni”
(Apoc. 16,17.21).
