PACEA DIN WESTFALIA - UN PUNCT DE COTITURĂ ÎN ISTORIE.

PACEA DIN WESTFALIA - UN PUNCT DE COTITURĂ ÎN ISTORIE

     În Europa Evului Mediu, cele mai puternice instituții au fost Biserica Romano-Catolică și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. Imperiul era alcătuit din sute de state, de mărimi diferite, și se-ntindea pe o suprafață ce cuprinde azi Austria, Cehia, Elveția, estul Franței, Germania, regiuni din Italia și Țările de Jos. Întrucât statele germane reprezentau cea mai mare parte a Imperiului, acesta a ajuns să fie cunoscut drept Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. Fiecare stat era condus de un principe care se bucura de semiautonomie. Împăratul însuși era romano-catolic și făcea parte din casa princiară austriacă de Habsburg. Puterea fiind deținută de Imperiu și de Papalitate, Europa se afla cu totul în mâinile romano-catolice.

     În secolele XVI și XVII însă această ordine statornicită a fost zdruncinată. În toată Europa domnea o stare de nemulțumire față de abuzurile Bisericii Romano-Catolice. Reformatorii religioși precum Martin Luther și Jean Calvin predicau despre întoarcerea la valorile Bibliei. Luther și Calvin s-au bucurat de sprijin din partea maselor, această mișcare stând la baza Reformei Protestante. Reforma a împărțit Imperiul în trei credințe: catoliocă, luterană, calvinistă.

    Catolicii îi priveau pe protestanți cu suspiciune, iar protestanții îi priveau pe rivalii lor catolici cu dispreț. Acest climat a dus la formarea la începutul secolului XVII a Uniunii Protestante și a Ligii Catolice. Dominată de suspiciune și neîncredere, Europa, și mai ales Imperiul, era ca un butoi cu pulbere gata să arunce totul în aer la cea mai mică scânteie. Odată ce scânteia s-a produs, a izbucnit un război care a durat 30 de ani.

     Conducătorii protestanți încercau  să determine familia catolică de Habsburg să acorde o mai mare libertate religioasă. Însă casa imperială făcea cu greu concesii, iar între 1617-1618, două biserici luterane din Boemia au fost închise cu forța. Acest lucru a indignat mica nobilime protestantă, care a pătruns într-un palat din Praga, a pus mâna pe trei demnitari catolici, aruncându-i pe fereastră. Acest incident a fost scânteia care a aprins Europa.

    Membrii celor două religii rivale și-au declarat reciproc război. În bătălia de la Muntele Alb, Liga Catolică a repurtat o victorie zdrobitoare asupra Uniunii Protestante, care s-a destrămat. Nobilii protestanți au fost executați în piața publică din Praga. Pe tot cuprinsul Boemiei, proprietățile protestanților au fost confiscate.

   Ceea ce a început ca un conflict religios în Boemia s-a transformat într-o luptă pentru putere la nivel internațional. În următorii 30 de ani au fost atrase în război Danemarca, Franța, Olanda, Spania și Suedia.

   Războiul de 30 de ani a avut mai multe faze, numite după numele principalelor țări ce s-au opus împăratului: Războiul boemian și Palatinatului, Războiul dintre danezi și Saxonia Inferioară, Războiul suedez și Războiul franco-suedez.

   O personalitate extrem de importantă în acest conflict a fost cea a lui Armand-Jean du Plessis a cărei titulatură oficială a fost cea de Cardinal de Richelieu. El a fost prim-ministru al Franței între anii 1624-1642. El urmărea să facă din Franța puterea dominantă a Europei. Pentru a-și atinge țelul, el a încercat să submineze puterea confraților săi catolici, Habsburgii, finanțând armatele protestante din statele germane, Danemarca, Olanda și Suedia, care luptau contra casei imperiale de Habsburg. Așadar, ceea ce fusese la început un conflict între catolici și protestanți a sfârșit prin a fi un conflict în care catolicii s-au aliat cu protestanții pentru a lupta contra altor catolici.

    Europa era devastată de jafuri, crime, violuri și epidemii. Dorința de pace se va impune pe măsură ce s-a înțeles că din acest război nimeni nu putea ieși învingător. Astfel, împăratul Ferdinand al III-lea al Sfântului Imperiu, regele Ludovic al XIII-lea al Franței și regina Christina a Suediei au ajuns la concluzia că trebuie ținută o conferință la care toate părțile implicate în război să fie prezente pentru a negocia termenii de pace. Pentru desfășurarea tratativelor s-au ales două orașe, Osnabruck și Munster, din provincia germană Westfalia. După aproape 5 ani, pacea s-a încheiat.

   Vestea despre încheierea păcii a fost sărbătorită pretutindeni. Ceea ce începuse cu o scânteie nefastă s-a sfârșit cu focuri de artificii, care au luminat cerul multor orașe. Se trăgeau salve de tun, se trăgeau clopotele bisericilor, iar oamenii cântau pe străzi. 

   Tratatul din Westfalia a recunoscut principiul suveranității statelor. Astfel s-a născut noua Europă ca un continent de state suverane. Unele dintre acestea au fost mai avantajate de prevederile tratatului decât celelalte. Astfel, Franța a fost recunoscută drept o mare putere, iar Elveția și Olanda au fost recunoscute ca state independente. Statele germane, însă, au avut altă soartă. În loc să fie unificate într-o singură țară, au rămas divizate așa cum fuseseră și îmainte de război. Mai mult, au fost trecute sub controlul unor conducători străini unele teritorii, printre care și regiuni ale principalelor fluvii din Germania, Rinul, Elba și Oder. Religiile catolică, luterană și calvinistă au fost recunoscute ca având drepturi egale. Acest lucru nu a fost pe placul tuturor. Papa Inocențiu al X-lea a protestat vehement împotriva tratatului, declarându-l nul și neavenit. Cu toate acestea, noile granițe religioase au rămas în mare parte neschimbate de-a lungul următoarelor trei secole. Deși nu se putea încă vorbi de o libertate religioasă a individului, totuși se făcuse un pas înainte.

  Tratatul a pus capăt Războiului de 30 de ani, și odată cu semnarea lui au încetat majoritatea ostilităților. Acesta a fost ultimul război religios important din Europa. Deși războaiele n-au încetat, cauzele care au stat la baza lor nu au mai fost de natură religioasă, ci de natură politică sau comercială. Dar asta nu înseamnă că religia nu a mai jucat niciun rol în conflictele din Europa. În primul și al doilea război mondial, soldații germani purtau centuri pe a căror cataramă era o inscripție: „Dumnezeu este cu noi”. În timpul acestor conflicte oribile, catolicii și protestanții s-au aliniat încă o dată pentru a lupta împotriva catolicilor și protestanților din tabăra adversă.

AUGUSTIN ȘI ÎNVĂȚĂTURILE SALE.

AUGUSTIN ȘI ÎNVĂȚĂTURILE SALE

     În fixarea dogmei și a terminologiei religioase creștine, și-au adus contribuția personalități și gânditori de o mare profunzime teologică, numiți „Părinți ai Bisericii” (Augustin, Atanasie din Alexandria, Grigore din Nazianz, Grigore de Nyssa, Vasile din Cezareea, Ioan Gură de Aur etc.). Printre aceștia, Augustin este considerat cel mai important dintre Părinții Bisericii care au scris în limba latină.

     Augustinus Aurelius s-a născut în 354, în casa unui funcționar roman din orașul nord-african Thagaste (provincia Numidia). Mama sa, Monica, era creștină și avea să fie sanctificată, în timp ce, tatăl său era păgân. Studiul Bibliei nu l-a interesat pe Augustin în vremea tinereții. Se va specializa în retorică la Thagaste, Madaura, Cartagina, Roma și Mediolanum. Tatăl său l-a încurajat să facă aceste studii.

      Augustin a urmat modelul multor studenți din timpul său, lansându-se într-o legătură nelegitimă, din care va rezulta un fiu. Va deveni adept al maniheismului și al scepticismului.

    Succesele în cariera de profesor din orașul Cartagina, îl fac să ia drumul Romei. Talentul său oratoric îl ajută să devină să ocupe postul de retor al Curții imperiale din Mediolanum. Aici, el va intra în legătură cu episcopul de Mediolanum, Ambrozie, unul dintre marii oratori creștini din epocă. Sub influența acestuia, dar și a mamei sale, el se va converti la creștinism. După cum mărturisea mai târziu, importantă pentru această convertire, a fost și o voce de copil care l-a îndemnat să citească Epistolele Apostolului Pavel. Această lectură a fost pentru el, în egală măsură, un șoc dar și o revelație. Va fi botezat chiar de Ambrozie, la vârsta de 33 de ani (387). Renunță la activitatea sa de profesor și de retor al Curții imperiale și se reîntoarce în Africa, în provincia natală. Va fi hirotonisit preot la Hippona (azi Annaba, în Algeria) în 391 și apoi devine episcop în același oraș. De atunci și până la moartea sa, în 430, și-a consacrat viața administrației episcopale, studiind și scriind. A lăsat peste o sută de cărți, cinci sute de predici și două sute de scrisori.

     Opera sa cea mai cunoscută este „Confesiuni”, una dintre primele și cele mai importante lucrări autobiografice din toate timpurile. Scrisă între 397 și 401, cartea are 13 părți și constituie istoria evoluției sale intelectuale, morale și spirituale. Pătruns de remușcări pentru păcatele sale din tinerețe, el și le reamintește pentru a arăta lumii, prin propriul exemplu, efectele harulei divin asupra persoanei umane. De altfel, el a susținut puternic mântuirea prin har, prin credință, combătând accentul ce începuse să fie pus de către alți teologi pe mântuirea prin fapte (exemplu - Pelagius). Tot cu această carte, Augustin întoarce definitiv spatele filozofiei grecești deoarece, susținea el, aceasta nu-l putea conduce pe om niciodată spre adevăr, așa cum o făcea creștinismul.

     Augustin a considerat însă că cea mai bună operă a sa este „De civitate Dei (Despre Cetatea lui Dumnezeu)”, scrisă între 413 și 426, în 22 de cărți. Înspăimântați de jefuirea Romei de către vizigoții lui Alaric în 410, romanii au pus acest dezastru pe seama faptului că nu se mai închinau vechilor zei, adoptând creștinismul. Augustin a dat un răspuns acestei temeri prin „De civitate Dei”- în care se află prima filozofie reală a istoriei elaborată vreodată. Conform doctrinei sale, există două Cetăți: cea a lui Dumnezeu, formată din toate ființele umane și cerești, unite prin dragostea pentru Dumnezeu, și cea terestră, formată din ființe care își caută propria slavă și propriul bine. Sfârșitul conflictului celor două ordini, care este în fond cel dintre spiritual și carnal, dintre atemporal și temporal, se identifică cu victoria finală a Cetății lui Dumnezeu. Augustin postula astfel și independența deplină a Bisericii, ca reprezentantă a puterii atemporale, în raport cu orice sistem politic. 

      Prestigiul acestui mare Părinte al Bisericii va spori după moartea sa, în condițiile în care ideile sale prezic faptul că Imperiul Roman, identificat cu Cetatea terestră, va dispărea, dar Biserica, Cetatea lui Dumnezeu, va supraviețui.

      Pe parcursul Evului Mediu, Biserica Romano-Catolică a absolutizat mântuirea prin fapte în dauna mântuirii prin har. Nu este deloc o întâmplare faptul că declanșatorul Reformei Protestante va fi Martin Luther, un călugăr aparținând de Ordinul Augustinian, ordin ce se străduia să promoveze revenirea la învățăturile lui Augustin privitoare la mântuirea prin har.

Iată un fragment din gândirea teologică a lui Augustin:

  

   „Cât de mult ne-ai iubit Tu, Tată nespus de bun, care n-ai cruțat nici chiar pe singurul tău Fiu, ci l-ai dat morții pentru noi, păcătoși ce suntem! Cât de mult ne-ai iubit, întrucât Cel care n-a socotit să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci a luat chip de rob, s-a smerit și s-a făcut ascultător până la moarte și încă moarte pe cruce... El, care, din robi cum eram, ne-a făcut copiii Tăi! Se cuvine deci ca eu să am această încredere neclintită în El și ca Tu să vindeci toate lipsurile sufletului meu, prin acela care s-a așezat la dreapta Ta și mijlocește necurmat pentru noi... Eram îngrozit la vederea păcatelor mele și împovărat sub greutatea ticăloșiilor mele și m-ai înviorat prin acest cuvânt: Hristos a murit pentru toți, pentru ca oamenii care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel care a murit și a înviat pentru ei.”