BIBLIA - CARTEA „GENEZA”.

 

BIBLIA - CARTEA „GENEZA”

  Geneza Îl înfăţişează pe Iisus Hristos, Creatorul nostru. Geneza este pepiniera Cuvântului lui Dumnezeu. Primul cuvânt în originalul ebraic al Genezei, se traduce prin „la început” - cuvinte care indică anvergura şi hotarele cărţii. Ea ne vorbeşte despre începutul tuturor lucrurilor, cu excepţia lui Dumnezeu. Un alt lucru de notat este că aici sunt relatate numai începuturile. Nu există finalitate aici. Pe adevărurile ei se bazează toată revelaţia lui Dumnezeu făcută omului.  Satan pare să aibă o duşmănie deosebită faţă de cartea Genezei. Nu este de mirare că vrăşmaşul şi-a concentrat atacurile asupra ei, căci ea îl demască drept duşmanul lui Dumnezeu şi înşelătorul omenirii. Geneza prezice distrugerea şi ruinarea sa (Geneza 3).  Fără Geneza cunoştinţele noastre despre un Dumnezeu creator ar fi lamentabil de limitate; am fi într-o jalnică ignoranţă cu privire la începuturile Universului nostru.Geneza este cartea începuturilor:  1. Începutul lumii;  2. Începutul neamului omenesc;  3. Începutul păcatului în lume;  4. Începutul promisiunii de răscumpărare;  5. Începutul vieţii de familie;  6. Începutul civilizaţiei omeneşti;  7. Începutul popoarelor lumii;  8. Începutul neamului ebraic.  Adam a început cu Dumnezeu şi a căzut prin neascultare (Geneza 3). Abel a început cu Dumnezeu prin sângele jertfei (Geneza 4:4). Noe a început cu Dumnezeu prin intermediul arcei (Geneza 6:8, 14, 22).  Avraam a început cu Dumnezeu când a clădit altare (Gen. 12:8). Toţi aceştia au făcut noi începuturi pentru rasa umană.  Geneza este consemnarea începuturilor tuturor acestor lucruri. Nici nu este de mirare că atunci când oamenii, datorită orbirii spirituale (Efeseni 4:18), resping revelaţia lui Dumnezeu în această neasemuită relatare a începuturilor, ei se închină la întâmplare, făcând-o creatorul lor! Geneza începe cu „Dumnezeu”, dar sfârşeşte „într-un sicriu”. Această carte este o istorie a falimentului omului. Dar noi aflăm că Dumnezeu răspunde la fiecare faliment al omului. El este un Mântuitor slăvit. Aflăm că acolo unde s-a înmulţit păcatul, harul a abundat şi mai mult (Romani 5:20).  Geneza ne dă cel puţin 2.000 de ani de istorie consemnată. Ea nu este în exclusivitate istorie. Este o interpretare spirituală a istoriei. În două capitole Dumnezeu proiectează pe perete relatarea creaţiei lumii şi a omului. În continuare vedem istoria răscumpărării. Dumnezeu îl aduce pe omul pierdut înapoi la El. Am observat motivele pentru care Satan atacă această carte maiestuoasă. Paternitatea lui Moise asupra cărţii acesteia, acurateţea ei ştiinţifică, precum şi mărturia ei literală despre păcatul omului, ca un act deliberat de neascultare faţă de Dumnezeu - toate acestea au fost atacate cu înverşunare. Dar Cuvântul lui Dumnezeu declară răspicat că Geneza este unul din oracolele vii transmise lui Moise. Asupra adevărului ei infailibil şi mărturiei ei de netăgăduit, Domnul nostru Iisus Şi-a pus propria Sa pecete (Ioan 5:46,47).  Când renunţi la Geneza, renunţi la un Creator divin, la o creaţie divină, la un Răscumpărător divin promis şi la o inspiraţie divină a Bibliei. În jurul paginilor ei sfinte este protecţia Duhului Sfânt, care a inspirat cuvintele ei. Dacă s-ar  studia mai mult Geneza, în loc să fie dezbătută atât de mult, atunci adevărul ei ar fi mai clar. Multe origini sunt înregistrate în primele unsprezece capitole ale ei: Universul natural, viaţa umană, păcatul, moartea, răscumpărarea, civilizaţia, naţiunile şi limbile.  Restul cărţii, de la Geneza 12, se ocupă cu începuturile neamului  ebraic, mai întâi întemeierea lui  prin Avraam, apoi în dezvoltarea şi istoria lui ulterioară, prin măreţele figuri ale lui Isaac, Iacov şi Iosif. Acest neam mare al evreilor a fost întemeiat cu un scop precis, şi anume ca prin el să fie binecuvântată întreaga lume. Dumnezeu i-a promis lui Avraam - un credincios în El - că urmaşii lui: 1. Vor moşteni ţara Canaanului (Geneza 12:1-3).  2. Vor deveni un neam mare.  3. Prin ei toate neamurile  vor fi binecuvântate.  Dumnezeu a repetat aceste promisiuni lui Isaac şi Iacov (Gen. 26:1-5; 28:13-15).  Cele şapte nume mari şi şapte mesaje mari sunt:  Pleacă-ţi capul cu Abel la crucea mielului junghiat.  Intră în cadenţa lui Enoh şi umblă cu Dumnezeu.  Crede în Dumnezeu şi lansează-te împreună cu Noe pe apele lui Dumnezeu.  Mergi înainte cu Avraam, prin credinţă.  Sapă fântâni cu Isaac, coboară şi adânceşte-te până dai de resursele divine.  Urcă scările cu Iacov şi vezi pe Dumnezeu.  Fii lipsit de minciună, ca Iosif, şi trăieşte cu Dumnezeu.     Geneza răspunde la întrebările mari ale sufletului, cum sunt: 1. Eternitatea lui Dumnezeu.  2. De unde vine omul?  3. De unde a venit păcatul?  4. Cum se poate întoarce omul păcătos înapoi la Dumnezeu? (jertfa lui Abel).  5. Cum poate omul să-I fie plăcut lui Dumnezeu? (credinţa lui Avraam).  6. Cum putem noi avea putere la Dumnezeu şi la oameni? (predarea lui Iacov).  Există trei cuvinte care, de asemenea, pot să ne dea un rezumat al Genezei:  1. Generarea - La început Dumnezeu... (Geneza 1:1)  2. Degenerarea - Acum, şarpele... (Geneza 3:1)3. Regenerarea - Acum, Domnul... (Geneza 12:1).  Geneza este mărturia falimentului uman, mai întâi într-un mediu înconjurător ideal (Eden), apoi sub domnia conştiinţei (de la cădere până la potop) şi, în final, sub domnia patriarhală (Noe până la Iosif). Dar în fiecare caz al căderii umane, Dumnezeu întâmpină nevoile omului cu cele mai minunate promisiuni ale harului suveran. Este potrivit ca prima carte a Bibliei să ne arate că, pentru căderea omului, în fiecare condiţie întâlnim salvarea lui Dumnezeu.

Aluzii mesianice:  Să nu uităm că Iisus Hristos este centrul Bibliei. El este undeva pe fiecare pagină. În Geneza noi Îl vedem, ca tip simbolic şi profeţie, în:  Sămânţa femeii - Geneza 3:15;  Pieile animalelor înjunghiate - Geneza 3:21;  Jertfa de sânge a lui Abel, necesară - Geneza 4:4;  Intrarea în arca siguranţei - Geneza 7:1, 7;  Oferirea lui Isaac, ca să fie jertfit - Geneza 22;  Iosif, ridicat din groapă la tron - Geneza 37:28; 41:41-44.

Perioada patriarhală: Perioada patriarhilor este temelia şi baza întregii istorii. Ea acoperă timpul de la Adam până la Moise. Drept consecinţă a eşecurilor din această perioadă primară, Dumnezeu a ales un individ. El a dat la o parte rasa şi a chemat un singur om, pe Avraam, care urma să devină tatăl neamului ebraic. Intrăm în această perioadă în Geneza 12.  Sunt cinci părinţi-patriarhi: Avraam, Isaac, Iacov, Iosif şi Iov, deoarece cartea lui Iov trebuie aşezată după cartea Genezei şi înainte de cartea Exod. Cu siguranţă Iov a trăit înainte de Moise; or, noi citim despre Moise în capitolul 2 din Exod.  Dumnezeu l-a chemat pe Avraam şi a încheiat cu el un legământ, cunoscut sub denumirea de Legământul Avraamic. Dumnezeu a repetat acest legământ fiului lui Avraam, Isaac, şi apoi din nou nepotului său, Iacov (Geneza 26:1-5; 28:13-15). El nu a mai repetat acest legământ cu nimeni altul. Prin urmare, aceştia trei sunt Părinţii Legământului, cum citim în Scriptură: Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov (Fapte 7:32). El niciodată nu a mai adăugat pe nimeni altul. Dumnezeu a dat legământul Lui la aceşti trei şi ei au avut sarcina de a-l comunica la alţii.

De la familie la popor: O mare parte din istoria Genezei este consacrată lui Iosif (Geneza 37-48). De ce? Pentru că Iosif este veriga de legătură dintre familie şi popor. Până în vremea lui Iosif, avem o familie - familia lui Avraam, Isaac şi Iacov. Circa şaptezeci de suflete găsim la sfârşitul cărţii Geneza, constituind familia lui Iacov. Totuşi, este o familie cu care Dumnezeu are de a face. Putem citi despre această familie şi despre binecuvântările pe care Iacov le-a dat fiecăruia dintre fiii săi în Geneza capitolul 49.  De îndată ce întoarcem pagina şi păşim în Exod, nu mai este o familie, ci un popor. În timpul îndelungatei perioade de la sfârşitul Genezei şi până la începutul cărţii Exod, asistăm la dezvoltarea acestui popor. Iosif este un personaj prezentat fără greşeli - nu că nu ar fi avut greşeli, dar greşelile sale nu au fost consemnate. El a fost un om din carne şi sânge, ca noi. Dumnezeu l-a onorat, căci sunt cel puţin 130 de paralele între viaţa lui Iosif şi cea a lui Iisus. El este patriarhul mesianic, patriarhul care L-a oglindit pe Hristos Însuşi.

Cine a scris Geneza?  Poziţia pe care creştinii şi evreii au adoptat-o de veacuri este că Moise, călăuzit de Duhul Sfânt, este cel care a scris Geneza. Cartea se încheie cam cu trei sute de ani înainte de a se fi născut Moise. Moise ar fi putut primi informaţiile numai prin revelaţie directă din partea lui Dumnezeu sau din izvoarele istorice la care a avut acces, care-i parveniseră de la strămoşii săi (Amos 3:7). Putem vedea ce a spus Iisus despre Moise în Luca 27:27 și  Ioan 7:19.  În fiecare an sunt scoase la iveală, în urma săpăturilor arheologice din Egipt şi Palestina, mărturii despre scrisul din zilele lui Moise şi despre adevărul istoric al celor consemnate pe paginile Pentateucului. Moise a fost educat la palatul Faraonului şi a fost învăţat în toată înţelepciunea egiptenilor (Fapte 7:22), care cuprindea şi arta scrisului. Este cert că Moise a recurs la scriere (Ex. 34:27; Numeri 17:2; Deut. 6:9; 24:1, 3; Iosua 8:32).

Cine a scris istoria creației, de care s-a folosit Moise?  Fără îndoială, a fost scrisă cu mult înainte, probabil de Avraam sau de către Noe ori Enoh. Cine ştie? Scrisul era cunoscut în mod curent înainte de zilele lui Avraam. În Ur, ca de altfel în mai toate oraşele mai importante din Babilon, existau biblioteci cu mii de cărţi, dicţionare, gramatici, lucrări de referinţă, enciclopedii, lucrări de matematică, astronomie, geografie, religie şi politică. Avraam a primit de la Sem tradiţii sau însemnări privitoare la istoria creaţiei şi la căderea omului, precum şi la potop. Avraam a trăit într-o societate marcată de cultură, cărţi şi biblioteci. Fără îndoială, el şi-a notat cu precizie tot ce i s-a întâmplat, precum şi promisiunile pe care i le-a făcut Dumnezeu. El a aşternut, în scrierea cuneiformă pe tăblițe de lut, însemnări ce aveau să fie păstrate în analele neamului pe care era în curs de a-l întemeia.

Creația  (Geneza 1; 2):  Încă din primele pagini ale cărţii, citim aceste cuvinte neşterse de scurgerea timpului: La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul. În aceste câteva cuvinte simple avem declaraţia Bibliei cu privire la originea acestui Univers material. Dumnezeu a chemat toate lucrurile la viaţă prin cuvântul puterii Sale. El doar a rostit cuvântul şi lumile au luat formă (Evrei 11:3). Interpretările cu privire la metoda folosită de Dumnezeu variază, dar adevărul faptelor rămâne! Lucrarea creatoare a lui Dumnezeu a avut un caracter progresiv:  1. Lumea materială (Geneza 1:3-19);  2. Sistemul vieţii (Geneza 1:20-25);  3. Omul, coroana creaţiunii (Geneza 1:26,27).  Cine a fost Dumnezeul menţionat de atâtea ori în primele treizeci şi unu de versete ale Genezei? Citiţi Ioan 1:1 şi Evrei 1:1. Aici vedem că Cel care ne-a răscumpărat prin sângele Lui scump, Mântuitorul nostru, a fost Creatorul acestui Univers. Cineva a afirmat că Dumnezeu Tatăl este arhitectul; Dumnezeu Fiul - ziditorul, iar Dumnezeu Duhul Sfânt înfrumuseţătorul Universului. Noi Îl găsim pe Duhul Sfânt în Geneza 1:2.  În capitolul întâi este relatată creaţia în linii mari; în capitolul doi o parte a ei, în detalii. Detaliile privesc crearea omului, căci Biblia este istoria răscumpărării omului.  Este bine să ştim lucrul acesta, că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, pentru ca omul să aibă părtăşie cu El. Omul a rupt el însuşi legătura sa cu Dumnezeu prin păcat. Doar atunci când păcatul este îndepărtat, putem avea părtăşie cu Dumnezeu din nou. De aceea a venit Iisus Hristos pe pământ ca să poarte păcatele noastre în trupul Său pe lemnul crucii (I Petru 2:24). Putem citi în I Ioan 1 cum păcatul ne împiedică nu numai să avem părtăşie cu Dumnezeu, ci şi unii cu alţii. I Ioan 1:9 ne spune cum putem restabili părtăşia cu Dumnezeu.

Căderea (Geneza 3; 4):  Adam şi Eva au fost creaţi într-o stare de nevinovăţie, dar cu posibilitatea de a alege. Ei au fost puşi la încercare sub cele mai favorabile împrejurări. Au fost înzestraţi cu minţi limpezi şi cu inimi curate, cu capacitatea de a face binele. Dumnezeu le-a dat prezenţa şi părtăşia Lui (Geneza 3:8).  Satan, autorul păcatului, acţionând printr-un şarpe, i-a ispitit să se îndoiască de Cuvântul lui Dumnezeu. Ei au cedat în faţa ispitei, căzând la probă. În acest punct a intrat păcatul în lume. Satan încă influenţează oamenii la neascultarea de Dumnezeu. Rezultatele păcatului lor sunt enumerate în Geneza 3. Ei au fost despărţiţi de Dumnezeu, pământul a fost blestemat şi întristarea le-a umplut inimile.  În îndurarea Sa, Dumnezeu a promis pe Unul ce avea să răscumpere oamenii din păcat (Geneza 3:15). Sămânţa femeii (Iisus, Cel născut din fecioară) avea să vină să strice lucrările diavolului (I Ioan 3:8).  Geneza 3:21 conţine un tablou în miniatură al întregului plan de răscumpărare a omului prin sângele vărsat al Substitutului nostru. „Îmbrăcămintea din piele” n-a putut fi obţinută decât prin moartea unei victime nevinovate. Versetul aruncă lumină asupra textului din Evrei 11:4. Nu există nicio acoperire a păcatului decât prin vărsare de sânge. După alte interpretări, îmbrăcămintea din piele reprezintă trupul sticăcios de după cădere, de care omul se leapădă prin moartea trupească.  Imediat după cădere, oamenii au început să aducă jertfe lui Dumnezeu. Nu ne îndoim că aceste jertfe au fost poruncite de Dumnezeu. Ele au avut scopul de a reţine înaintea omului fapta căderii sale şi Jertfa care avea să vină. Tocmai prin vărsarea acestui sânge urma să fie el răscumpărat din păcat şi moarte (Evrei 9:22).  Doi dintre fiii lui Adam - Cain şi Abel - au adus jertfele lor Domnului: Cain a adus din roadele pământului, Abel a adus din oile întâi născute ale turmei. Jertfa lui Abel a fost primită, pe când a lui Cain a fost respinsă. Din cunoştinţa pe care o avem din Cuvânt, este cât se poate de evident că aceasta nu a fost acceptată din cauză că nu reprezenta Jertfa care avea să fie adusă mai târziu pe Calvar. Cain s-a mâniat pe fratele său Abel şi, în furia sa, l-a omorât.  Prima scriere a început atunci când Dumnezeu a pus un „semn” sau o „marcă” asupra lui Cain (Geneza 4:15). Marca reprezenta o idee şi oamenii au ştiut ce înseamnă ea. Astfel „mărci”, „semen” şi „imagini” au ajuns să fie folosite pentru a se înregistra idei, cuvinte sau combinaţii de cuvinte. Aceste imagini se făceau pe vase de lut, pe tăblițe de argilă tare, pictate sau gravate. Acest fel de scriere s-a găsit la nivelele inferioare ale oraşelor preistorice din Babilonia. Cele mai vechi scrieri cunoscute sunt desene executate pe tăblițe de lut. Cu mult timp înainte de a da Dumnezeu legea lui Moise (Exod 20), găsim câteva porunci foarte precise date în cartea Genezei. Chiar de la început Dumnezeu a instituit Sabatul (Geneza 2:1-3) şi căsătoria (Geneza 2:24).  Legea zeciuielii a fost, evident, respectată. Citiţi cuvintele lui Avraam din Geneza 14:20 şi cuvintele lui Iacov din Geneza 28:22. Este limpede că Dumnezeu l-a făcut pe om să-şi dea seama chiar de la început că nu este decât un administrator a tot ce avea.

Prima civilizație: Civilizaţia de dinaintea potopului este numită civilizaţia antediluviană. Ea a pierit în judecata potopului. A fost civilizaţia începută de Cain. Ea a sfârşit prin distrugere.  Biblia ne învaţă şi arheologii confirmă că oamenii lumii de dinainte de potop nu au fost sălbatici. De fapt, ei au atins un grad superior de civilizaţie. Tot ce priveşte civilizaţia materială este atins în Geneza 4:16-22. Deşi nu cunoaştem prea multe despre civilizaţia antediluviană, totuşi au fost descoperite câteva din locuinţele propriu-zise şi rămăşiţe de lucrări manuale, care mărturisesc despre existenţa unei civilizaţii ca cea descrisă pe paginile Scripturii.  Un arheolog, profesorul Wooley, trimis de universitatea din Pennsylvania şi de Muzeul Britanic, a descoperit în trei oraşe: Ur, Kish şi Fara, stratul de mâl lăsat de potop. Sub depunerile lăsate de potop la Ur au fost găsite straturi de dărâmături din piatră, instrumente din cremene, vase colorate din lut, peceţi şi cărămidă arsă. La fel şi în celelalte două cetăţi. Să ne întoarcem la Geneza 4:16-22 şi să vedem ce se spune despre această civilizaţie în Sfintele Scripturi:  Mai întâi, păstori - Ada a născut pe Iabal: el a fost tatăl celor ce locuiesc în corturi şi păzesc vitele (Geneza 4:20).  În al doilea rând, muzicieni - Numele fratelui său era Iubal: el a fost tatăl celor ce cântă cu alăuta şi cu cavalul (Geneza 4:21).  În al treilea rând, meşteşugarii şi artizanii - Ţila, de partea ei, a născut şi ea pe Tubal-Cain, făuritorul tuturor uneltelor de aramă şi de fier (Geneza 4:22).  În al patrulea rând, constructori -  Cain s-a împreunat cu nevastă-sa; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Enoh. El a început să zidească o cetate, şi a pus acestei cetăţi numele fiului său Enoh (Geneza 4:17).  Civilizaţia fondată de Cain a fost, probabil, egală cu cea a Greciei şi a Romei, dar judecata lui Dumnezeu plana asupra ei.

Potopul (Geneza 5-9):  Nu ni se oferă această povestire pentru că ar fi uimitoare ori interesantă, ci pentru că este un incident din istoria răscumpărării, pe care Biblia o redă. Răul se înmulţise din caleafară de mult. El ameninţa să distrugă tot ce era bun. Un singur om neprihănit mai rămăsese: Noe. Dumnezeu a trimis potopul pentru a restabili binele pe pământ.  Adam şi Eva cedaseră în faţa unei ispite externe; dar acum oamenii au cedat la ispita dinăuntru. Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău (Geneza 6:5). Acum Dumnezeu avea să-i separe pe cei neprihăniţi de cei răi. El a făcut astfel primul pas către un popor ales. După cădere Dumnezeu a dat lumii un nou început, dar curând răutatea omului a crescut, până când n-a mai rămas decât un singur om neprihănit: Noe. Dumnezeu, în dragostea Lui, a avut multă răbdare cu oamenii. Duhul Sfânt S-a luptat cu oamenii. Noe îi avertizase timp de 120 de ani cât a durat construcţia arcei. Chiar după ce Noe, soţia sa, cei trei fii ai lui şi soţiile lor, împreună cu câte două din vieţuitoarele necurate şi câte paisprezece din fiecare vieţuitoare curate, au intrat în arca salvării a mai fost încă un răgaz de şapte zile, abia după aceea urmând potopul. Dar oamenii au refuzat îndurările lui Dumnezeu, şi astfel au trebuit să piară (Geneza 6:7). Noe a fost salvat din potop prin intermediul unei arce (un tip perfect al lui Hristos, Arca siguranţei noastre). Când a ieşit din arcă, primul lucru pe care l-a făcut a fost să înalţe un altar şi să se închine lui Dumnezeu (Geneza 8:20). Scoţându-i din înspăimântătoarea judecată a pământului prin potop, Dumnezeu a salvat opt persoane. El a dăruit pământul, astfel purificat, acestor oameni cu o deplină putere de a-l guverna (Geneza 9:1-6). El a pus sub stăpânirea lor orice fiinţă de pe pământ şi din apele mării. Pentru prima dată Dumnezeu a dăruit omului guvernul uman.

După Potop: Omul a primit răspunderea de a guverna lumea pentru Dumnezeu. Cea mai mare responsabilitate pe care Dumnezeu i-a dat-o omului a fost de a lua viaţa, ca urmare a luării unei alte vieţi (Gen. 9:6). Dumnezeu a rânduit pedeapsa capitală pentru omucidere. Dumnezeu n-a schimbat niciodată această rânduială pentru guvernele lumii. Dumnezeu n-a înlocuit niciodată această pedeapsă capitală cu închisoarea pe viaţă. Aceasta a fost soluţia omului!  Sir Charles Marston, renumitul expert în descifrarea inscripţiilor antice, i-a întrecut pe toţi marii detectivi din romanele moderne. În căutarea lui de a găsi materiale pentru reconstituirea rasei umane, el a scos la iveală mii de mărturii în piatră şi ceramică. Adevărul privitor la Scriptură iese la iveală ori de câte ori el mânuieşte sapa, ca, de altfel, stiloul. Sir Charles, numit adesea „arheolog călăuzit de un ţel măreţ”, i-a redus la tăcere pe criticii Bibliei. Mărturii ale multor persoane, despre care oamenii de ştiinţă afirmaseră că n-ar fi existat niciodată, au fost scoase la lumină; multe localităţi, despre care ei spuneau că nu sunt decât nişte „ficţiuni ale Bibliei”, au fost acum dezgropate.  Marston ne spune că scena evenimentelor consemnate în primele capitole ale cărţii Geneza pare a fi plasată în regiunea fluviului Eufrat. Ţinutul din jur se numeşte Şinear sau Caldeea ori Mesopotamia. Noi îl cunoaştem azi sub denumirea de Irak, ceea ce se numea în trecut Babilonia. Este un ţinut nisipos, străbătut de marele fluviu Eufrat, ce se varsă în Golful Persic. Dar deşerturile sale sunt presărate cu ruine ale unor cetăţi străvechi, brăzdate de vechile canale de irigaţie. Între timp, nisipul a acoperit totul.Excavaţiile au scos la iveală ruinele unei mari civilizaţii, care a existat cu 5.000 de ani înainte de Hristos. Aceste mărturii ale unei ere până nu demult aproape uitate, au fost lăsate de două mari popoare: sumerienii şi semiţii. Semiţii îşi derivă numele de la Sem, fiul cel mai vârstnic al lui Noe, iar rasa evreilor - din care provine Avraam - a fost o ramură a acestui popor.  Descoperirile arheologice din Mesopotamia au dezvăluit dovezi ale potopului, în scrierea cuneiformă şi în depunerile aluviale din perioada potopului. Bibliotecile cuneiforme par să ne ofere ample relatări şi trimiteri la această mare catastrofă. S-a găsit, de asemenea, o prismă de argilă, pe care sunt gravate numele a zece regi care au domnit înainte de potop.  Expediţia lui Dr. Langdon a  găsit dovezi ale potopului la Kish, în apropiere de străvechiul Babilon. Dr. Wooley a descoperit o altă depunere aluvială, în timp ce excava oraşul Ur din Caldeea, situat mult mai la sud, cam la jumătatea distanţei dintre Bagdadul modern şi Golful Persic. Săpăturile de la Kish au descoperit două straturi distincte ale potopului, cam la şapte metri unul sub altul.  Dr. Langdon a asociat depunerile aluviale din Ur cu nivelul inferior din Kish. El a raportat că scriitorii din Babilonia şi Asiria se referă adesea la timpul „dinainte de potop”. Un rege se lăuda, spunând „că-i plăcea să citească scrierile din timpul de dinainte de potop.” După potop, lumii i s-a dat un nou început. Dar în loc să se răspândească şi să repopuleze pământul, cum le poruncise Dumnezeu, ei au construit marele turn Babel, ca o sfidare la adresa lui Dumnezeu. Ei au crezut că pot să stabilească un imperiu mondial, independent de Dumnezeu. În judecata Sa, Dumnezeu le-a încurcat limbile şi i-a împrăştiat în toate părţile. Rasa umană a fost împărţită atunci în neamuri, vorbind diferite limbi, potrivit cu cei trei fii ai lui Noe: Sem, Ham şi Iafet. Fiii lui Sem s-au stabilit în Arabia şi în răsărit; fiii lui Ham în Africa; fiii lui Iafet s-au stabilit în Europa.  Marele istoric evreu Josephus Flavius spune că turnul Babel a fost construit deoarece oamenii n-au vrut să se supună lui Dumnezeu. Când citim istoria Genezei de la 11:9, naraţiunea pare să implice că oamenii erau în contradicţie cu Dumnezeu. Din această cauză a urmat încurcarea limbilor şi împrăştierea oamenilor în toate părţile pământului. O diferenţă lingvistică tinde să-i separe pe oameni în mai multe privinţe - în comerţ, în arte şi în civilizaţie. Omul a încercat să se slăvească pe sine însuşi, dar scopul lui Dumnezeu este ca omul să-L slăvească numai pe El. Dacă citiţi Geneza 10 şi 11, veţi găsi criteriul după care au fost împărţite neamurile, potrivit cu cei trei fii ai lui Noe - Sem, Ham şi Iafet. De asemenea veţi găsi temeiul acestei împărţiri. Principalul grup de urmaşi ai lui Noe pare să fi migrat dinspre Armenia, unde familia lui Noe coborâse din arcă, mergând spre câmpia Babilonului, unde a clădit turnul. În pofida răutăţii inimii omeneşti, este semnificativ că Dumnezeu a voit să-Şi arate harul Său. El a voit să-Şi aleagă un popor al Său:  1. Căruia să-i poată încredinţa Sfintele Scripturi.  2. Care să-I fie martor pentru alte neamuri.  3. Prin care să poată veni Mesia cel promis.  El a chemat un om, numit Avram, spunându-i să-şi lase casa din oraşul idolatru Ur din Caldeea, spre a merge într-o ţară necunoscută, unde Dumnezeu avea să-l facă părintele unui mare popor (Gen. 12:1-3; Evrei 11:8-19). Cu aceasta începe istoria poporului ales al lui Dumnezeu, Israel. Oriunde a mers Avraam, a înălţat un altar lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a onorat  în mod expres prin aceea că El Însuşi i s-a descoperit. El a fost numit „prieten al lui Dumnezeu”. Dumnezeu a încheiat un legământ cu Avraam, conform căruia el va fi părintele unui mare popor şi prin el neamurile  pământului vor fi binecuvântate (Geneza 12:1-3). Familia sa a fost în atenţia deosebită a lui Dumnezeu. Dumnezeu S-a purtat cu ei cum nu S-a purtat cu niciun alt popor. Evreii sunt totdeauna numiţi poporul ales al lui Dumnezeu.  Prin Isaac, fiul lui Avraam, promisiunile lui Dumnezeu au trecut asupra lui Iacov, care, în pofida multelor sale greşeli, a preţuit binecuvântarea legământului lui Dumnezeu. El a fost entuziasmat de planul lui Dumnezeu de a întemeia un popor, prin care întreaga lume avea să fie binecuvântată. În peregrinările sale, suferite pentru păcatul său, şi prin şlefuirea sa, Iacov a devenit un mare om. Numele său a fost schimbat în Israel (un „prinţ al lui Dumnezeu”, Geneza 32:28). Acesta este numele prin care poporul ales al lui Dumnezeu a fost numit: israeliţi. Cei doisprezece fii ai lui au devenit capii celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. Isaac şi Rebeca au făcut greşeala de a favoriza fiecare pe câte unul din fii. Isaac l-a favorizat pe vânătorul Esau. Rebeca l-a favorizat pe Iacov cel liniştit. Iacov a făcut acelaşi lucru în tratamentul aplicat lui Iosif, ceea ce a stârnit gelozia în ceilalţi fii. Iosif este unul dintre cele mai nobile şi mai remarcabile personaje din Vechiul Testament. Prin Iosif, familia lui Iacov a fost strămutată în Egipt. Viaţa lui Iosif este una din cele mai desăvârşite ilustraţii din Biblie despre guvernarea providenţei divine, care depăşeşte împrejurările vieţii. El a fost vândut ca rob la şaptesprezece ani. La treizeci de ani a devenit dregător al Egiptului. Zece ani mai târziu, tatăl său, Iacov, a venit în Egipt. După moartea lui Isaac şi după ce Iosif a fost vândut în Egipt, Iacov şi fiii săi, împreună cu copiii lor, numărând în total şaptezeci de persoane, au coborât în acea ţară, din cauza foametei. Aici ei au fost înălţaţi de Faraonul care era în acel timp pe tron. Când a fost înştiinţat că erau păstori de oi, le-a permis să se stabilească în ţinutul Goşen, unde israeliţii au crescut la număr, în bogăţie şi influenţă, sub domnia „regilor păstori”. Dumnezeu a ştiut că era necesar ca israeliţii să părăsească Canaanul, până când îşi vor fi dezvoltat puterea naţională, pentru ca apoi să ia în stăpânire ţara Canaan. Dumnezeu a voit să-i apere de amestecul şi căsătoriile mixte cu rasele idolatre care existau atunci în ţară. Citiţi cuvintele spuse de Iacov la moartea sa, celor doisprezece fii ai săi (Geneza 49). Vedem din nou promisiunea lui Şilo, domnitorul ce avea să vină. Nu uitaţi, Hristos este numit Leul din seminţia lui Iuda (Apocalipsa 5:5).  Cartea Geneza se sfârşeşte în eşec. Ultimele ei cuvinte sunt despre un sicriu în Egipt. Numai moartea marchează cărarea păcatului. Plata păcatului este moartea (Romani 6:23). Poporul avea nevoie de un Mântuitor!

EPOPEEA LUI GHILGAMEȘ.

 

EPOPEEA LUI GHILGAMEȘ

  Epopeea lui Ghilgameș este considerată a fi cea mai veche capodoperă literară a lumii. Acest poem eroic de largi dimensiuni este o operă anonimă și colectivă a cărei datare nu este cunoscută cu precizie. Se vehiculează că istoria sa pornește de la vechi poeme sumeriene despre Bilgameș (Ghilgameș în sumeriană), regele Urukului. Forma primitivă ar fi avut 3.600 de versuri și ar data din jurul anului 2 100 î.H.. Șase poeme independente (Ghilgameș și Ţara celor vii, Ghilgameș și Taurul Ceresc, Potopul, Moartea lui Ghilgameș, Ghilgameș și Agga din Kiș și Ghilgameș, Enkidu și Infernul) ar fi materialul de pornire pentru prima versiune a operei akkadiene, provenită din secolul al XVIII-lea î.H. și intitulată după începutul ei: Deasupra regilor (Shūtur eli sharrī). Din această variantă s-au păstrat foarte puține tablete. Însă versiunea standard al cărei titlu inițial era Cel ce a văzut abisul (Sha naqba īmuru), cu datare între secolele al XIII-lea și al X-lea  î.H., cuprinde douăsprezece tăblițe. De pe aceste tăblițe, găsite în ruinele bibliotecii regelui asirian Assurbanipal, au fost recuperate aproximativ două treimi din text, care se regăsesc și în volumul ce va fi analizat. Epopeea lui Ghilgameș urmărește firul epic al versiunii standard, prezentând toate caracteristicile necesare pentru a fi încadrată în specia literară amintită anterior. Avem de-a face cu un poem epic de mari dimensiuni în care se povestesc, în versuri, fapte eroice, legendare sau istorice (dominate de personaje extraordinare), adesea de o însemnătate deosebită pentru viața unui popor. Alte caracteristici ale Epopeii lui Ghilgameș permit plasarea acesteia în specia literară tematică primară a fantasticului și, implicit, în categoria estetică a fantasticului: existența unui erou, intervenția forțelor supranaturale, acțiuni ce necesită un curaj supraomenesc etc.. Datând dinaintea epopeilor homerice, Iliada și Odiseea (care sunt cele mai vechi opere complete de acest tip), povestea lui Ghilgameș nu are în prezent însemnătate deosebită doar pentru un popor, ea devenind, datorită temelor și motivelor, o operă universală ce conține învățături morale profunde, precum și pe cel dintâi erou tragic cunoscut nouă. Epopeea reușește și astăzi să captiveze cititorul, deși există o negură în jurul ei, privind plăsmuirea inițială. În locul unde odată se ridica cetatea Ninive, cea din urmă capitală a Asiriei, s-au perindat numeroase popoare (sumerieni, akkadieni, hitiți, hurriți, elamiți și cananeeni), fiecare cu graiul și dialectele sale proprii. Indiferent cum a luat naștere opera, ea este cea mai de seamă realizare literară a acelor popoare, fiind nelipsită de un substrat istoric, în ciuda nimbului său legendar. Un narator obiectiv ne avertizează de la început că „Pe cel care le-a văzut pe toate / Îl voi face cunoscut tuturor ținuturilor”,  pentru ca apoi să ne dea câteva indicii despre erou, indicii ce rezumă destinul acestuia: „Anu i-a dăruit lui cunoașterea tuturor lucrurilor. / El a văzut Taina, a descoperit ceea ce era ascuns, / Cunoștea vremurile de dinaintea Potopului. / A  pornit într-o călătorie spre depărtări, / Mergând până la epuizare, / Dar apoi a dobândit pacea. / A săpat în piatră povestea tuturor chinurilor sale / Și a ridicat zidul Împrejmuitului-Uruk, / Cel al sanctuarului sacru, Templul Eanna.”  Descoperim tot de pe această primă tabletă că Ghilgameș, conducătorul Împrejmuitului-Uruk (cetate dezgropată de sub orașul Warka), este totodată reazăm și asupritor al poporului. Astfel că avem o situare în spațiu, dar putem trage și o concluzie asupra contextului istoric. Ne aflăm într-o perioadă în care are loc trecerea de la comuna primitivă la epoca sclavagistă, timpurile fiind tulburi. Ghilgameș este sfătuit de Adunarea Bătrânilor, ceea ce ne arată că există o orânduială patriarhală. Deși sunt cuprinse anumite informații documentate de istorici cu privire la perioada mai-sus amintită, evenimentele din epopee nu sunt atestate cap-coadă, astfel că nu rămâne urmă de îndoială că opera n-ar fi altceva decât prima capodoperă literară fantastică a lumii. Dacă în mitologia greacă și în epopeile homerice avem de-a face cu eroi, în  epopeea  akkadienă întâlnim  prototipul anti-eroului. În ciuda forței și vitejiei sale, fiul slăvitei Rimat-Nisun (zeița sumeriană a viselor și viței) și al regelui Lugalband se impune prin tiranie după „ce-a refăcut cetățile / pe care Potopul le distrusese”. Expozițiunea este dominată de conflictul dintre anti-erou și erou, cel din urmă fiind creat de Aruru (zeița sumeriană a pământului și fertilității) la rugămințile zeilor care aud necazurile supușilor conducătorului din Uruk: „Ghilgameș nu lasă nicio fată mamei sale, / Nicio fiică de războinic, / nici chiar pe mireasă tânărului ei mire!”. Astfel, ascultându-l pe Anu (zeul sumerian al cerului), Aruru îl zămislește pe Enkidu din lut. Acesta trăiește în sălbăticie cu fiarele și distruge capcanele unui vânător, care sfătuit de tatăl său, se duce la regele Urukului și povestește pățaniile sale, iar Ghilgameș hotărăște să i-o dea pe curtezana Șamhat pentru a-l ademeni pe Enkidu. Regăsim în acest punct al epopeii unul dintre motivele din Biblie: dacă Eva este cea care îl conduce spre tentație pe Adam, Șamhat este cea care îl corupe pe Enkidu. Asemănările continuă: ambii au fost creați din pământ și trăiesc în sălbăticie printre animale; ambii accept tentația oferită de șarpe, își acoperă goliciunea și sunt nevoiți să își părăsească ținutul fără a se mai putea întoarce. Ce deosebește cele două scrieri este faptul că șarpele nu fură imortalitatea eroului în prima parte a epopeii, deși el intervine în acest sens spre final, și astfel putem vorbi de un alt punct de convergență. Plecând împreună cu Șamhat, Enkidu va cunoaște căile omenești. Are loc astfel o transfigurare a acestuia prin intervenția elementului feminin. Dacă la început Enkidu nu este o ființă omenească, ci una creată de zei, el va trece de la animalitate către umanitate. Șamhat este cea care îl ajută să își ascute inteligența și să se adapteze la civilizație. Însă odată ce capătă această natură umană, va deveni la fel de expus precum ceilalți oameni. Lupta cu Ghilgameș, pe care o pierde, este o dovadă a faptului că sălbaticul nu mai este același, căci forța și instinctele de animal l-au abandonat de-a lungul călătoriei sale. Aceeași bătălie presupune o transformare și pentru Ghilgameș care va renunța treptat la căile sale tiranice și va cunoaște prietenia (una dintre temele centrale ale operei). Dacă există asemănări între epopee și Biblie, lucrarea cuprinde și elemente ce amintesc de aspectele animiste ale religiei sumeriene. Atunci când regele decide să îl înfrunte pe Humbaba, Nobilii Sfătuitori din Uruk ni-l descriu pe cel din urmă: „Răgetul lui Humbaba este un potop, / gura îi este foc, / răsuflarea îi este moarte! Poate auzi orice foșnet din pădurea lui / la 100 de leghe depărtare!” Ei fac apel la elemente clasice precum apa și focul (elemente utilizate și de filozofii greci încă din perioada presocratică pentru explica lumea și natura). Humbaba este numit și el divin (fiind considerat fie zeu, fie demon), precum pare a fi și Pădurea Cedrului care își trage forța din Cedrul semeț - și aici apare legătura cu animismul, religia care atribuie un suflet plantelor, obiectelor și fenomenelor naturale și care afirmă că există o putere supranaturală care organizează și dă viață Universului material. Dacă Humbaba este o astfel de forță supranaturală, Cedrul din pădurea sa este sufletul celei din urmă, iar odată tăiat acest copac, tărâmul cedrilor nu mai poate exista. Lupta cu păzitorul pădurii capătă și un caracter simbolic, întrucât este o luptă între puterea fizică a omului sălbatic și puterea armelor de fier și de aur. Dacă privim cu atenție descrierea acestui personaj, constatăm că ea amintește nu numai de o religie străveche, ci și de basmele populare românești: în timp ce Humbaba este o întruchipare îndepărtată a zmeului, Ghilgameș este eroul viteaz însoțit de un prieten ce îi va da ajutorul pentru a își îndeplini misiunea. Finalul celei de-a cincea tablete ni-l va înfățișa pe conducătorul Urukului, purtând cu el capul dușmanului și călătorind alături de Enkidu pe apele Eufratului. După această victorie este introdusă una dintre cele mai importante divinități ale Panteonului mesopotamian. Zeița Iștar (cea mai puternică prezență feminină a epopeii) trăiește chiar în templul Eanna din Uruk și va dori să îl ia de bărbat pe Ghilgameș care o va refuza: „Iată, deci, acum voi da glas listei iubiților tăi. / (…) / Lui Tammuz, iubitul primilor tăi ani de tinerețe, / lui i-ai hărăzit suspine an de an! / Ai iubit colorata pasăre Micul Păstor, / pe care apoi l-ai lovit, frângându-i aripile, astfel că / acum stă în pădure strigând: Vai, aripile mele! / Ai iubit leul cel nespus de puternic, / și totuși ai săpat pentru el șapte gropi / și iarăși șapte gropi. / (…) / Iar acum m-ai ales pe mine! Pe mine mă iubești și-mi vei / hărăzi și mie ceea ce le-ai hărăzit lor!” Auzind acestea, zeița asiro-babiloniană a fertilității, a fecundității, a dragostei și a războiului își va dori răzbunarea ca o adevărată stăpână a bătăliilor. În niciun chip Iștar nu va capitula înaintea unui refuz, cerând lui Anu-tatăl să plăsmuiască Taurul Ceresc, o dihanie care să se coboare din ceruri pentru a îl ucide pe cel care a avut curajul să o sfideze. Întâlnim astfel o altă ființă fabuloasă care permite situarea epopeii în literatura fantastică, o creatură ce ne duce cu gândul la balaurul cu șapte capete din basmul popular: poate să deschidă prăpăstii cu sforăitul său, având coarne și coadă groasă. Ghilgameș reușește să învingă Taurul Ceresc ajutat de prietenul său (așa cum Sfântul Gheorghe a învins la sute și sute de secole depărtare balaurul), însă zeii nu le lasă timp de bucurie, intervenind din nou în viețile muritorilor. Ei decid soarta lui Enkidu, care trebuie să își dea viața pentru păcatul de fi tăiat Cedrul cel Mare. Acesta se îmbolnăvește, căzând la pat, iar scenele din timpul delirului său produc o mare impresie asupra cititorului. Enkidu alternează între ură și iubire. Vorbește, mai întâi, porții făcute din lemnul Cedrului Mare și blestemă pe vânător și pe Șamhat: „Haide, curtezană, îți voi decide soarta, / o soartă care nu se va sfârși niciodată! / Voi arunca asupra ta un mare blestem, / fie ca blestemele mele să te copleșească deodată, / într-o clipă! / Fie să nu-ți poți întemeia un cămin / și să nu poți iubi un copil al tău! / (…) / fie ca poarta să fie locul în care îți faci plăcerea, / fie ca răscrucea să-ți fie casă, / fie ca pustiul să-ți fie loc de odihnă, / fie ca umbra zidului cetății / să-ți fie locul unde stai.” Evocativă este și scena în care Șamaș intervine și îi aduce aminte de binele făcut de curtezana Șamhat, cea care l-a ajutat să se împrietenească cu Ghilgameș, fratele care îl „va întinde pe un pat de onoare” și astfel blestemul lui Enkidu se transformă în binecuvântare: „Vino, Șamhat, voi decide soarta ta pentru tine. / Lasă gura mea care te-a blestemat / să se întoarcă acum să te binecuvânteze! / Fie ca nobilii și conducătorii să te iubească, / fie ca cel care este la o leghe depărtare / să-și muște buza în așteptarea ta, / fie ca cel care este la două leghe distanță / să-și scuture pletele în pregătire!” Din această moarte pornește și soarta tragică a lui Ghilgameș. Trei versuri rostite de Enkidu sunt o avertizare asupra trecerii de la o temă centrală a epopeii la cealaltă: „Acum trebuie să devin o umbră, / să stau cu umbrele celor morți, / să nu-mi mai văd dragul frate niciodată!” Dacă prietenia și, în fond, iubirea marchează prima parte a operei, cea de-a doua este născută dintr-o frământare ce a stăpânit omenirea dintotdeauna, și anume teama de moarte și dorința de a o birui, deși căutarea nemuririi se arată zadarnică (la fel ca în basmul lui Petre Ispirescu). În plânsetele lui Ghilgameș (care își taie pletele, își pune piele de leu și fuge în sălbăticie) nu regăsim numai durerea pricinuită de pierderea prietenului său, ci și frica, ce se transformă cu fiecare gând, în groaza față de moarte. „Am să mor! - Nu sunt și eu asemeni lui Enkidu?!” - se întreabă conducătorul Urukului care decide să îl caute pe Uta-napiștim, fiul lui Ubar-tutu (ultimul rege al Sumerului de dinainte de potop). În călătoria lui spre acel ținut depărtat Ghilgameș se confesează, și astfel aflăm spaimele sale tulburătoare și crezul său: acela că liniștea îi va fi adusă doar dacă va găsi nemurirea. Va trece astfel peste munți, peste ape și văi, urmând calea Soarelui, de parcă ar fi unul dintre eroii din basme. Și tot asemenea lor va căuta ajutor în toți cei pe care îi va întâlni: Oamenii-Scorpion, hangița Siduri, luntrașul Uranșabi. Ei îi vor da brațul, așa cum o făcuse Enkidu când Ghilgameș era în căutarea gloriei. Și datorită lor va ajunge la supraviețuitorul Potopului care îi va spune cum să atingă nemurirea. Degeaba însă, căci, aceasta îi scapă lui Ghilgameș printre degete, fiindu-i furată de un șarpe - element nefast și în epopee, și în Biblie. Scena din care se trăgea titlul inițial (Cel ce a văzut abisul) al celei de-a doua versiuni a epopeii akkadiene trebuie să fi fost aceea în care Ghilgameș încearcă să afle ce se întâmplă dincolo de moarte, însă nu-și va găsi răspunsul și va trebui să se întoarcă în Împrejmuitul-Uruk alături de Uranșabi. Totuși Ghilgameș nu se poate resemna. „Pentru ce s-a sleit sângele în inima mea?”  întreabă el în timpul călătoriei spre casă. Ajuns în Uruk, îl îndeamnă pe luntraș să privească orașul care va rămâne în picioare după ce regele își va fi dat ultima suflare. Dacă destinul eroului este tragic, el ne învață un lucru: în van va fi căutată viața veșnică de vreun muritor, căci ea este dată numai zeilor. Motivul viselor prevestitoare este legătura dintre teluric și divinitate. Acesta poate părea o caracteristică ce ține de specia literară tematică primară a fantasticului, dacă privim spre epopee în lumina zilelor noastre. Însă, având în vedere contextul istoric în care a fost scrisă, nu avem de-a face cu un procedeu literar, ci cu o preluare a unor crezuri ale acelor vremuri, și anume că întâmplările de pe pământ sunt prefigurate înainte în ceruri. Există însă numeroase elemente care confirmă că opera este fantastică: existența unui erou care primește ajutoare (la fel ca în basmul popular), probele peste care trebuie să treacă eroul (lupta cu Humbaba, tăierea Cedrului Mare, bătălia cu Taurul Ceresc etc), intervenția zeilor în destinele umane (de exemplu, Marii Zei care decid că Enkidu trebuie să moară) etc.. Din punct de vedere estetic, epopeea este plină de pasaje descriptive (descrierea Urukului sau a Pădurii Cedrului) și dramatice (lupta cu Humbaba unde natura vine în ajutorul eroilor, urgiile dezlănțuite de Taurul Ceresc, străbaterea întunericului cumplit prevestit de Oamenii-Scorpion), iar stilistic aceasta este caracterizată de simplicitate. Totuși există și secvențe în care se reiau aceleași pasaje de către personaje diferite, și astfel este îmbogățit caracterul dramatic al operei, deoarece prin acest procedeu evocările par vii, chiar rupte din istorie. Ritmul nu este întotdeauna același. El este fie încetinit, fie grăbit, în funcție de evenimentul pe care îl evocă. De exemplu, când Ghilgameș și Enkidu călătoresc spre Pădurea Cedrului există o îmbinare între cele două; înaintarea lor se face rapid, însă visele prevestitoare ale lui Ghilgameș sunt cele care încetinesc ritmul.     Influențele celei dintâi capodopere fantastice ale lumii parcurg milenii și se materializează în numeroase opere literare. Primele ecouri ale operei răsună într-alte opere sumeriene și mai apoi în Biblia ebraică, iar în legătură cu cea din urmă, poate cel mai puternic dintre ecouri este cel al Potopului. Practic potopul biblic își găsește originea în creația sumeriană, iar Noe este Uta-napiștim. Mai sunt și altele, deja amintite: crearea lui Enkidu din lut își găsește corespondent în crearea lui Adam, povestea curtezanei Șamhat și a lui Enkidu este transpusă prin cea a Evei și a lui Ada etc.. Apoi există o legătură între Hadesul grecesc și călătoria spre Uta-napiștim. Dacă în Hades îl avem pe Caron care trece muritorii Styxul cu luntrea sa, aici îl avem pe Uranșabi care îl conduce pe Ghilgameș spre Uta-napiștim. Mitul omorârii balaurului este preluat de mai multe popoare: mai întâi apare în mitologia greacă, pentru ca apoi să fie preluat și de creștini, dar și în basmele noastre populare ori culte. În plus, tema centrală a căutării nemuririi și a fricii de moarte este preluată în numeroase opere, pornind de la basme (precum Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte de Petre Ispirescu) și continuând cu capodopere universale ale literaturii (cum ar fi Faustul lui Johann Wolfgang von Goethe, Portetul lui Dorian Gray de Oscar Wilde sau Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov).

După mii de ani a fost descoperit un nou capitol din Epopeea lui Ghilgameş!

 În anul 2011, muzeul oraşului irakian Sulaymaniyah a achiziţionat de la un contrabandist aproximativ 90 de tăbliţe din lut, în cadrul acţiunii de recuperare a unor artefacte dispărute din situri şi muzee, ca urmare a raidurilor coordonate de armata americană în această ţară. Printre obiectele cumpărate s-a aflat o tăbliţă, care a atras atenţia lui Farouk Al-Rawi, profesor al Şcolii de Studii Orientale şi Africane, din cadrul Univestităţii din Londra. Artefactul era inscripţionat cu caractere cuneiforme, iar preţul său de cumpărare a fost de 800 de dolari. Cu ajutorul lui, Andrew George, unul dintre colegii săi, Al-Rawi a tradus, în doar 5 zile, textul identificat pe tăbliţa de lut.Totodată, a fost determinată vârsta artefactului, care datează în perioada babiloniană veche (2003-1595 î.H.). Cu toate acestea, cei doi cercetători cred că textul este mult mai recent, el fiind inscripţionat în epoca babiloniană nouă, corespunzând intervalului dintre anii 626-539 î.H.. În momentul în care descifrarea textului a fost finalizată, Farouk Al-Rawi şi Andrew George şi-au dat seama că inscripţia descrie o poveste avându-l în centru pe Ghilgameş, protagonistul celebrului poem epic mesopotamian „Epopeea lui Ghilgameş”.  Descoperirea este extrem de importantă, deoarece inscripiţia corespunde celei de-a cincea tăbliţe, pe suprafaţa căreia a fost narată povestea lui Ghilgameş, regele cetăţii Uruk şi a lui Enkidu, personajul creat de zei pentru a-l însoţi pe Ghilgameş. Cei doi pornesc de pe tărâmul zeilor, pentru a-l învinge pe căpcăunul Humbaba. Noua tăbliţă conţine 20 de paragrafe, necunoscute până acum, care vin în completarea poveştii, descriind, îndeosebi, modul în care arăta Pădurea de Cedri, considerată casa zeilor. O astfel de naraţiune este extrem de rar întâlnită în cultura babiloniană. Alte informaţii obţinute în urma studierii acestor paragrafe au scos la iveală faptul că Enkidu şi Humbaba au fost prieteni în copilărie, iar după ce căpcăunul a fost ucis, atât Ghilgameş cât şi Enkidu îşi manifestă regretul faţă de cele întâmplate. În cele din urmă, cei doi decimează Pădurea de Cedri, pentru a-şi croi drum spre Babilonia. În momentul de faţă, tăbliţa de lut recent descoperită este expusă în cadrul muzelui oraşului Sulaymaniyah, din Irak.

DESPRE PÂINE!

 

DESPRE PÂINE!

 Puţine sunt mirosurile mai apetisante şi mai delicioase decât aroma de pâine proaspătă coaptă - la fel de caldă şi de mângâietoare ca o pătură groasă pe timp de iarnă şi suficient de plăcută încât supermarketurile să-şi umple rafturile, pentru că, îi va face pe oameni suficient de pofticioşi încât să cumpere mai multe alimente. Se pare că doar câteva arome au reuşit să trezească un interes atât de universal şi de garantat, încât să îi facă pe oameni să saliveze de poftă. Desigur, este imposibil să ne dăm seama dacă oamenilor le-a plăcut mirosul instantaneu atunci când a fost coaptă prima pâine, cu mult timp în urmă, sau dacă acest caracter îmbietor s-a format treptat, în timp, în subconştientul nostru, prin intermediul asocierilor cu siguranța şi subzistenţa. 

Pâinea și valoarea sa alimentară: 

  Însă puterea acelui miros ce pluteşte în aer este o mărturie clară a genialităţii ideii de pâine. Chiar dacă nu ar fi nimic mai mult decât această aromă fără pereche, pâinea tot ar fi o idee grozavă, însă valoarea sa reală este aceea de aliment. Pâinea este unul dintre cele mai hrănitoare şi mai sănătoase alimente existente. Nu este deloc surprinzător că se găseşte pe masa a miliarde de oameni din întreaga lume. Chiar dacă este adevărat că omul nu poate trăi doar cu pâine, puţine sunt alimentele care pot asigura la fel ca pâinea hrana de zi cu zi. Mai presus de toate, este o sursă ieftină de carbohidraţi de bază, de care avem nevoie pentru energie. Totuşi, pâinea înseamnă mult mai mult decât o sursă de energie pentru corp. Aceasta mai conţine şi fibre de la tărâţe, învelișul boabelor de grâu, care ajută la digestie. Este bogată în vitaminele B1 şi B3, care menţin ochii, pielea şi sistemul nervos sănătoase. O rezervă bună de astfel de vitamine este vitală, deoarece organismul nu le poate stoca. În ţările sărace, unde pâinea se găseşte mai greu, oamenii suferă de afecţiuni precum beri-beri şi pelagra. Aceste boli sunt cauzate de lipsei complexului de vitamine B. Pâinea mai constituie şi una dintre cele mai importante surse de calciu din regimul alimentar. Calciul este un mineral esenţial pentru sănătatea oaselor şi a dinţilor. Conţinutul de calciu din pâine poate să nu fie în întregime natural. Pentru că aproape toată lumea consumă pâine în Marea Britanie, morarii sunt obligați prin lege să adauge o anumită cantitate de calciu în făina albă şi brună pentru a creşte nivelul de calciu al populaţiei. Acest lucru a avut un rol semnificativ în eliminarea rahitismului la copii în ţările dezvoltate. Când auziţi că pâinea mai este şi o sursă alimentară majoră de fier (pentru sănătatea sângelui), acid folic (bun pentru femeile însărcinate) şi minerale precum seleniu, sodiu, potasiu, magneziu, cupru, fosfor şi mangan, este destul de clar de ce pâinea este considerată un aliment atât de bun. 

  Pâinea este una dintre cele mai vechi reţete din lume. Este unul dintre primele alimente pe care omenirea le-a consumat vreodată și care nu se servea crud sau se gătea pe loc. Poate că a fost chiar primul. La bază, reţeta este foarte simplă, deoarece implică măcinarea unor seminţe într-o pudră sau făină, adăugarea de apă pentru a forma o pastă sau un aluat, frământarea aluatului şi coacerea la foc mic. Dar dacă vă gândiţi cât de mulţi sunt cei care nu îşi pot prepara singuri pâinea, începeţi vă dați seama ce mare realizare a fost aceasta de la bun început, când nimeni altcineva nu mai făcuse asta înainte. Desigur, nu ştim cine au fost acei inventatori neonoraţi, însă este posibil ca ei să fi trăit în Orientul Mijlociu. 

Despre inventatorii rețetei de pâine: 

 În 2005, cercetătorii au descoperit seminţe de cereale sălbatice, pietre de măcinare şi un cuptor de piatră într-un sit vechi de 23.000 de ani. Era situat în Ohalo II, lângă Marea Galileii. Marile grânare antice din Iordania arată că, în urmă cu cel puţin 11.000 de ani, pâinea se prepara cu regularitate. Şi există dovezi ample care arată că pâinea constituia un aliment esențial în dieta egiptenilor din Antichitate. Arheologii au descoperit în Egipt chiar şi pâini (foarte râncede) ce datează de cel puţin 5.000 de ani. În mod remarcabil, primele pâini nu erau foarte diferite de cele făcute astăzi în întreaga lume. Erau pâini turtite, asemănătoare cu specialităţile indiene chapatti şi naan, cu pitele din Orientul Mijlociu, cu specialitatea arabă khubz şi cu tortilla mexicană. Ideea de a creşte aluatul - de a-l lăsa să devină mai pufos şi mai uşor, datorită bulelor de aer din drojdie - este de asemenea veche. Este posibil să fi fost descoperită accidental, atunci când un amestec de făină cu apă a fost lăsat să stea un timp. S-a permis astfel granulelor de drojdie, care apar pe cale naturală în grâu, să fermenteze şi să creeze un aluat mai uşor, plin de aer. Iată ce ne spune Confederaţia Europeană a Brutarilor: „Legenda zice că un sclav din bucătăria regală egipteană a uitat un aluat pe care îl pusese deoparte. Când s-a întors, aluatul îşi dublase dimensiunea. Încercând să ascundă greşeala, acesta a lovit furios aluatul cu pumnii şi l-a dat la copt. Rezultatul a fost o pâine mai uşoară decât oricare alta gustată vreodată.” Există hieroglife vechi de mai bine de 5.000 de ani care ilustrează brutării cu aluat lăsat la crescut lângă cuptoarele de pâine. 

Cum se prepară pâinea? 

  În unele părţi ale lumii, pâinea se prepară încă aproape la fel ca în vechime, iar în ţări ca Franţa, brutăria constituie o tradiţie protejată cu mare dedicaţie. Însă, în locuri precum Marea Britanie, cea mai mare parte din pâine este produsă pe cale industrială; de exemplu, cu ajutorul procesului de coacere Chorleywood (CBP), care scoate produse ce se aseamănă şi, poate, chiar au un gust identic, cu pâinea tradiţională, dar sunt preparate prin metode complet diferite. În loc să lase aluatul câteva ore să fermenteze şi să crească, procesul CBP preia aerul şi apa aproape instantaneu, utilizând mixere de mare viteză. Aşadar, întregul proces este mult mai rapid şi poate fi automatizat în întregime. Acest lucru menţine redus preţul pâinii de zi cu zi. Însă necesită o cantitate suplimentară de drojdie şi de oxidanţi chimici pentru a prelua aerul, o grăsime mai solidă pentru a păstra structura şi, de asemenea, o cantitate mai mare de apă. În unele dintre pâinile preparate industrial, grăsimea tare este însă una trans-hidrogenată. Însă publicitatea negativă în legătură cu riscurile pe care le aduc sănătăţii grăsimile trans i-a convins pe unii brutari să le înlocuiască acum cu uleiuri de palmier, care ar putea fi, în definitiv, la fel de rele. Reţetele tradiţionale de pâine, cum ar fi ciabatta, au oricum un conţinut mare de apă. Pâinile industriale conţin de obicei mult mai multă apă decât cele preparate în casă. Suplimentarea apei înseamnă o reducere semnificativă a costurilor pentru făină. Și mai înseamnă și faptul că pâinea moale pe care o agreează populaţia poate fi obţinută doar cu o făină de o calitate mai slabă. Deşi conţinea foarte multă apă, aluatul putea fi legat cu uşurinţă cu ajutorul făinilor albe clorurate. Acestea au fost interzise, însă, în 1998 în Marea Britanie, din raţiuni de sănătate. Acum, mulţi brutari obţin acelaşi rezultat folosind enzime. În plus, întregul proces industrial de preparare a pâinii distruge atât de mult conţinutul natural de vitamine şi minerale al grâului, încât acesta trebuie refăcut prin adăugarea de vitamine şi minerale artificiale în făină. Mai puneţi şi o serie de substanţe chimice de albire, cum ar fi peroxid de benzoil şi dioxid de clor, substanţe ce irită atât pielea, cât şi tractul respirator, folosite pentru a face ca pâinea să arate albă şi frumoasă, precum şi altele care să o oprească să devină lipicioasă la temperaturi mari, şi aveţi un adevărat cocktail! 

Pâinea de la supermarket și neajunsurile ei: 

  Aşadar, pâinea pe care o cumpăraţi de la supermarket poate fi mai puţin hrănitoare decât cea tradițională. În realitate, consumată în cantităţi mari, aceasta poate constitui chiar un risc pentru sănătate. O cauză este și cantitatea mare de sare. În trecut, fermentarea normală era suficientă pentru a da pâinii o aromă plăcută. Reducerea drastică a timpului de fermentare în cadrul proceselor industriale presupune faptul că a fost adăugată o cantitate mai mare de sare, pentru ca pâinea să nu aibă gust de carton. Potrivit unor estimări, pâinea este acum cea mai mare sursă de sare din dieta obişnuită. Consumul în exces de sare supune organismul unor riscuri grave. Poate că toate acestea au umbrit ideea că pâinea ar fi cel mai bun lucru până la, ei bine, apariția pâinii foliate. Aşadar poate că ideea genială este aceea de pâine preparată bine, nu de orice fel de pâine. Lăsând deoparte aceste avertismente, pâinea a fost lăudată pe bună dreptate. Mai ales pentru rolul său esenţial în dieta celor mai mulţi oameni din lume, de-a lungul a mii de ani. Amestecul său minunat de simplitate, sănătate şi valoare nutritivă a condus la faptul că, în multe ţări, a ajuns să simbolizeze nevoia noastră de bază pentru subzistenţă, idee ilustrată în rugăciunea creştină „Tatăl nostru”: „Pâinea noastră cea de toate zilele/ Dă-ne-o nouă astăzi”. Cel care asigură traiul familiei este denumit „cel care pune pâinea pe masă”. Nu este nicio coincidenţă că, în limba arabă, cuvintele pentru „pâine” şi „viaţă” sunt aproape identice. Atât este de esenţială pâinea! 

POLITICE!

 

POLITICE!

1. Doamna Nimeni de la Educație!

  A cui este școala românească? A nimănui! Așa începe povestea probabil celei mai negre perioade din istoria recentă a învățământului românesc. Este vinovată doamna Anisie de epidemia de Covid? Sigur, nu. Poartă vreo vină pentru epidemia de Covid din anul școlar actual, dar și din cel anterior? Nicidecum. Doamna Anisie va trece în fața istoriei drept „nevinovată”. Ca o fecioară neprihănită. Ca o mulțime vidă. În matematică, o mulțime se numește vidă dacă și numai dacă ea nu conține niciun element. Anisie este însăși mulțimea vidă. Este „Doamna Nimeni” de la Educație. Și, tocmai de aceea, în țara asta, Nimeni nu poate fi acuzat de nimic. În timpurile în care poporul își numără zilnic mulțimea covidă, în fruntea Învățământului, aparatul de partid și de stat a înscăunat mulțimea vidă. Mulțimea vidă nu are nici substanță, nici discurs, nici viziune. Ea nu poate să se schimbe sau să schimbe, nu poate să se inspire sau să inspire. Ea servește doar scopului și interesului aparatului care îi dă de ani de zile funcții din ce în ce mai înalte. Anisie este mulțimea vidă care nu deranjează în niciun fel aritmetica de partid. Cu cât partidul, orice fel de partid, are la dispoziție mai multe mulțimi vide, cu atât „matematicienii” lui se pot juca mai ușor cu funcțiile. Din păcate, această epidemie de vid se răspândește dincolo de partid și, în cazul de față, cuprinde întreaga școală românească. Elevi, părinți și profesori trebuie să se lupte de câteva luni de zile cu Vidul. În lupta cu covid-ul, dușmanul este nevăzut, dar el există. În lupta cu Vidul, este un pic mai greu decât imposibil: dușmanul este văzut, dar el nu există. El este mulțimea vidă. Este Nimeni. Ceea ce vedem știm deja cu toții. O doamnă Ministru care se ceartă, din prima zi după instalare, cu orice. Se oțărăște la învățători. Dăscălește dascăli. Mustră părinți. Stropșește autorități locale. Bălăbănește prefecți. Dojenește „pepsiglasul”. Sfădește tabletele. Cârtește internetul. Și este în stare să muștruluiască până și curentul electric. „Mulțimea vidă” nu are conținut, dar, în schimb are volum. Și, de obicei, volumul este dat la maxim. Când Anisie vorbește, liniștea tace. Iar când termină de vorbit, te întrebi: „Cine a vorbit?”. Desigur: Nimeni. Ne confruntăm, de fapt, cu următorul silogism: „Nimic nu este mai bun decât Anisie. Un sandwich cu șuncă este mai bun decât nimic.” Din asta rezultă următorul paradox: „Un sandwich cu șuncă este mai bun decât Anisie.” Dacă, uneori, poate prin reducere la absurd, vi s-a părut că ministrul este atent și îngrijorat de Învățământ, cu siguranță realitatea nu ni l-a arătat în niciun moment absorbit de adevărata problemă a Educației copiilor din România: Învățarea. „Nu zidurile fac o școală”, spunea Regele Ferdinand I. Nici „pepsiglasul”. Nici măcar tabletele, doamna Anisie… ”…ci spiritul care domnește într-însa.” Iar Școala Românească trece acum prin era de domnie a Mulțimii Vide. Însă, pericolul este mult mai mare. Epidemia de Vid, deja răspândită în Școală, se va întinde, conform aritmeticii de partid, mult mai departe. Monica Anisie se regăsește pe un loc fruntaș, în București, pe lista pentru Senat a Partidului Democrat Liberal, nascat în Partid Național Liberal. Algoritmul este pregătit să înalțe mulțimea vidă într-una dintre cele mai mari demnități ale Statului. Sunt curios cum vede Nicușor Dan, fost olimpic internațional la matematică, primar ales din partea aceluiași partid, în același oraș, această ecuație a Noului București. Este foarte posibil ca bucureștenii să îî ofere prin vot această demnitate doamnei Anisie. Iar când vor fi întrebați „Pe cine ați ales să vă reprezninte în Senat?”, răspunsul lor să fie, bineînțeles: „Pe Nimeni!” Lăsând orice fel de glumă la o parte, dacă se întâmplă să fii coleg de partid cu doamna Anisie și până acum un an sancționai ieșirile Vioricăi Dăncilă și programul tău politic era „Să scăpăm de Veorica!”, iar acum o aperi sau te faci că nu o vezi pe Monica, înseamnă că ești, nu doar părtaș, ci făptaș la instaurarea haosului. Pentru că, la urma urmei, acesta este pericolul răspândirii mulțimii vide. Grecii numeau mulțimea vidă chiar așa: Haos. Haosul este acolo unde domnește Nimeni. Și, tocmai de aceea, în țara asta, Nimeni nu poate fi acuzat de nimic!

2. Obsesia pedelisto-johannistă!

 O să scriu în cuvinte simple. Așa cum ar trebui să vă conduceți și voi poporul pedeliști deghizați în peneliști! Pentru că, vedeți voi, dezumanizarea și dezbinarea acestui popor, înrăirea și în înrăutățirea lui, vă aparține. V-ați trezit șefi peste o țară și habar nu aveți să îi fiți lideri. V-ați instalat stăpâni peste un popor care doar vă urmărește, dar nu vă urmează. Este în regulă și în virtutea democrației să organizezi alegeri în pandemie. Este de înțeles să nu vorbiți aproape deloc despre criza sanitară în timpul campaniei electorale. Este previzibil, chiar dacă jalnic, să pui din nou restricții la o săptămână după ce ai chemat lumea la urne. În situația în care se află sistemul medical din România, oricine înțelege că este nevoie să oprim răspândirea nevăzutului și necuratului. Asta, desigur, dacă n-ar transpira prin toți porii voștri de politruci mici de secol XXI singurul scop pe care îl aveți în momentul ăsta: organizarea alegerilor parlamentare în decembrie. Iar pentru acest interes sunteți în stare să sacrificați ceea ce niște adevărați lideri nu ar sacrifica niciodată: binele suprem al unui popor și unitatea lui. Pentru că da, asta este menirea conducatorilor în istorie. Să se ridice deasupra treburilor mărunte, să planeze, precum vulturii, deasupra teritoriului, să fie în stare să vadă imaginea de ansamblu și să muncească necontenit pentru binele suprem al grupului și pentru unitatea lui. Liderii conduc un „eco-sistem”, nu un „ego-sistem”. Liderii nu caută să ia măsuri neapărat populare. Dar iau mereu în calcul binele poporului, chiar dacă poporul nu vede binele imediat. Asta se numește viziune. Dar când, la o săptămână după alegeri, închizi restaurante, teatre și cinematografe, fără să fii în stare să justifici de ce tocmai acestea se fac vinovate pentru explozia infectărilor, nu ești decât un despot, nicidecum un lider. Așa se explică de ce astfel de măsuri luate niște „șefi” mediocri nasc în rândul populației un comportament pasiv-agresiv. Am ajuns să confundăm autoritatea cu exuberanțele dictatoriale ale discursurilor lui Arafat sau cu degetul arătător ridicat către popor ale unui Neica Vela. Însă, autoritatea este ceea ce separă liderii, adevărații conducători, de niște bieți trecători. În Roma Antică, „auctoritas” nu însemna doar autoritate. Traducerea corectă ar fi prestigiu, statut. Iar autoritatea unui conducător se câștiga, nu se primea. Un membru al Senatului roman nu putea să aspire la funcții mai înalte dacă nu avea „auctoritas”. În „Legile Naturii Umane”, Robert Greene spune că un lider, pe lângă viziune, trebuie să arate empatie: „Când liderii eșuează să ridice cei doi stâlpi gemeni ai autorității - viziunea și empatia - se întâmplă următorul fapt: cei din interiorul grupului se rup și se distanțează de conducere.” Viziune și empatie. Nu cumva este exact ceea ce nu regăsești în leadership-ul pedelisto-johannist României? Câtă viziune și câtă empatie este în declarația unui președinte care în mesajul lui către națiune spune că avem două pericole: „sănătatea publică este amenințată de COVID-19, iar politica românească de PSD”? Nicio urmă. Un lider nu poate „vinde” unui popor scopul lui politic, altfel perfect îndreptățit, drept ideal național. Țelul unui popor este întotdeauna mai mare decât „a scăpa de PSD”. Acesta poate fi binele suprem pentru „ego-sistem”, dar în niciun caz pentru „eco-sistem”.

3. România neterminată!

  Vreau să mă trezesc după alegeri, în ziua de 7 decembrie! Voi sărbători prima zi în care în România nu se va mai inaugura nimic! Pentru că, în țara asta, în ultimele săptămâni, în fiecare zi s-a inaugurat ceva, dar nu s-a terminat nimic. Este de râs isteric. Și de plâns amar. În România, roșie sau galbenă, cu puține excepții, bine știute, s-a făcut administrație doar pentru ilustrație. S-au inaugurat pasaje care nu duc nicăieri. Vezi „cel mai scump viraj la stânga din istoria României”. S-au inaugurat căi ferate, care urmau să fie puse în circulație peste 2 luni de zile. Vezi garnitura de tren Otopeni - Gara de Nord, doar dus, căci de întors … mai durează. S-au inaugurat drumuri, cu ministru, prim-ministru și alai, care nici măcar nu au fost finalizate. Vezi DN2N din Vrancea. Cei din „capul trebilor” nici măcar nu se mai obosesc să taie panglici. Moda verii a fost inaugurarea de planșe. Planșa megaspitalului de la Iași, planșa centurii de la Găești, planșa drumului Valea Doftanei - Brașov (alternativa la Valea Prahovei) și multe alte proiecte prin care „Reclădim România”. Dar, până s-o reclădim, deocamdată o redesenăm. Și o reîncălzim pentru  campania electorală pentru parlamentare. Inaugurarea de planșe este specialitatea premierului care, la orice „udare de șevalet”, pare că este model pentru un sculptor angajat să realizeze basorelieful „Orban cu mâinile încrucișate peste burtă”. Mi-e clar că această sculptură va exista. Deocamdată, cred că este, după obiceiul casei, în stadiul de planșă. Urmează studiul de fezabilitate, licitația și sper ca realizarea să dureze mai puțin decât metroul din Drumul Taberei. Este floare la ureche: finanțarea statuii se va face din fonduri europene. Orice se face din fonduri europene. Nerambursabile, desigur. Este cel mai folosit clișeu al campaniei electorale. Am impresia că noi nici nu mai trebuie să muncim în următorii 4 ani, ne dă U.E. toți banii. Oricâți. Pentru orice. Cadourile copiilor de Moș Crăciun, flori și mărțișoare pentru doamne și domnișoare, de 1 și 8 Martie … Nu vă bateți capul. Faceți un proiect pentru accesarea de fonduri europene, sunt cuprinse în programul de finanțare pentru România. „Moș Crăciun și prietenii săi…” Exact așa poate fi descrisă România în campania electorală. Și nu este vina politicienilor. Este vina noastră. Suntem un popor bun, candid. Ei ne spun ceea ce nouă ne place să auzim. Suntem ca masă de alegători, o pictură naivă, ceva între Frida Kahlo și arta desenelor de pe crucile din „Cimitirul Vesel” de la Săpânța. De 30 de ani, înainte de fiecare exercițiu electoral, șmecheri docenți păcălesc milioane de inocenți cu borduri și panseluțe, cu plombe în asfalt și șoseluțe, cu planuri mărețe și realizări sărăcuțe. Am ajuns să ne bucurăm că, după 9 ani de la începerea lucrărilor, putem circula cu metroul în Drumul Taberei. Era musai să fie inaugurat cu o călătorie a primilor domni în stat. Construcția podului inginerului Saligny de la Cernavodă, cel mai mare pod din Europa la vremea aceea, a durat 5 ani. Carol I a bătut la inaugurare ultimul nit, de argint. Alt pod trist peste timp: cei câțiva kilometri de cale ferată de la Otopeni spre Gara de Nord, inaugurați în formula consacrată - președinte plus premier - au avut nevoie de 13 ani de la idee la realizare. Același Carol I a construit, pe vremea lui, Ateneul Român în 18 luni. E adevărat, nu din fonduri europene, ci din donații private. Apropo de cei câțiva kilometri de cale ferată inaugurați anul acesta, cu atâta fast: mai bine de o treime din rețeaua feroviară folosită azi în România provine din timpul domniei lui Carol I. Asta este  diferența dintre un conducător care avea un proiect național și niște trecători prin istorie care au doar proiecte electorale. România nu este împărțită între administrația pesedistă și cea liberală. După toată comedia inaugurărilor de absolut-orice-neterminat, de mai-nimicuri, de mai-mare-rușinea, România seamănă a Republică Socialistă. Ca festivism, nu ca realizări. După ce noi, românii, am brevat votul-compromis pentru cei care „au furat, dar măcar au și făcut”, acum suntem pe cale să înregistrăm si noul model de vot pentru cei care „n-au făcut, dar măcar au inagurat”. Au mai rămas câteva săptămâni apoi România își va reveni la normal. Va fi z„normalul” în care nu se va mai inaugura nimic. Ne vom trezi și ne vom întreba: „Ce-am făcut? Iar n-am terminat nimic.” Dar, poate, asta este România normală. Cum spunea, prin 2000, Andrei Gheorghe: „România e cea mai bună idee care s-a întâmplat vreodată românilor. Este țara în care nimic, niciodată nu se termină.” România -  o țară o operă de artă. Superbă, dar neterminată!

  4. Despre Coronavirus:

 Scepticism. Conspiraţie. Neîncredere. Disperare. Acestea sunt cheile în care se tratează subiectul de netratat medical. Depresia planetară este la cote inimaginabile. Profită cineva din neputinţa savanţilor de a găsi antidotul la molima mileniului? Unii cred că marile consorţii fac profit din criză, alţii că guvernele nu au soluţii. O constantă generală transpare printre rânduri. Un nou lockdown nu va mai fi posibil. Chiar dacă cercetătorii nu dau răspunsurile aşteptate, teama că noul virus schimbă lumea există. La noi, chestiunea este mai simplă. Presa dă comunicatele seci ale Grupului Strategic de Comunicare, condus de un tip fără Bac! Explicaţiile sunt tot mai puţine. Ne apropiem de uluitoarea cifră de 6.000 de noi infectaţi pe zi. Pe deoparte cazurile noi sperie, pe de alta sporeşte conspiraţia. Lupta se dă între cei care cred şi cei care nu cred. Asta din cauza deficitului de informaţii, pe de o parte, iar pe de alta lipsei de educaţie a majorităţii românilor. Guvernanţii nu mai sunt credibili. Dacă marii epidemiologi ai lumii îşi pierd din aură, cei de la noi se înregimentează politic. Ce să mai creadă omul simplu când şi preşedintele vorbeşte despre mâini spălate şi purtatul măştilor, într-o doară, pentru că în majoritatea apariţiilor sale publice turuie numai despre alegeri? În populaţie s-a instituit demult deruta. Pe deoparte există teamă, pe de alta revolta. Un loc al echilibrului nu mai există. Nu numai aici. În nicio ţară de pe planetă. Rata de infectare este tot mai mare, în timp ce testările sunt sunt … mai reduse. Prilej de panică. Alarmele trase de medici nu mai prind. O mare pătură socială nu crede. De parcă virusul este o religie. Intră fără mască în benzinării. Nu respectă regulile impuse de stat. Poliţiştilor le este impus să nu mărească numărul de amenzi, că deh, vin alegerile. Şase din zece români sunt prudenţi. Se apără. Reduc distanţările sociale. Poartă măşti. Cunosc pericolul. Îşi protejează apropiaţii. Dar ce ne facem cu ceilalţi 4? Aceştia zburdă în mulţime. Împrăştie boţiluşii, aşa cum se mai spune în Ardeal unui microorganism, cu largheţe. Unul poate infecta 3. Aceştia alţi trei şi se ajunge în mai puţin de o săptămână la 27. Ăsta este calculul matematic al epidemiologilor. Păi şi atunci cum să mai stăvilească guvernul pandemia? Virusul este demult comunitar. Autorităţile nu mai răzbesc. Este cel mai simplu de dat vina pe DSP. Nimeni nu-şi pune problema că ani de zile, medicii au fost alungaţi, practice, din țară!! Oricum prestidigitatorii corporaţiilor au deja planuri pregătite pentru noua robie a omului. Nimic nu va mai fi ca înainte. Creierele sunt deja spălate. Distanţările impuse. Este liber în ţarc. Printre dobitoace păşeşte falnic proiecţia sumbră a omului nou, antagonizat deja cu propriu-i trecut. Cum să nu se schimbe lumea, când indivizilor li s-a creat deja plăcerea însingurărilor şi li s-a proiectat rolul în viitorul stabiliment social?

5. Securicii din viitorul Parlament:

 Pe ce te bazezi, nenicule? Simplu! Ne-am abandonat suveranitate altora şi ni s-au impus reţele clientelare, protejate de corporaţiile, strâns conectate de serviciile de informaţii de aici şi de pretutindeni! Parcurgi listele parlamentare, numeri locurile eligibile, faci calcul şi vezi că la interesele naţionale rezultatul dă cam peste tot sumă nulă. Herta Müller avea să şocheze România după câştigarea Premiului Nobel pentru Literatură.  „40% dintre cei care se află astăzi la putere provin din vechea Securitate şi se protejează între ei”, a spus la standul „The Epoch Times” de la Târgul de carte de la Frankfurt în vara anului 2009. Securiştii de ieri sunt tot aşa ca securiştii de azi. Nu există decât diferenţe de vârstă. Mentalităţile, comportamentele, până şi ţinutele sunt la fel. Numai dacă le parcurgi CV-urile noilor sau vechilor candidaţi, vezi că mai mult de 40% sunt absolvenţi de cursuri de securitate. Deci, nişte securici. La cei noi să le spunem aşa, ca să nu se mai creeze confuzia de determinare bacterio-genetică. Herta Müller făcea predicţia în 2009. Dar acum suntem în 2020. Nu mai sunt vechii. Au apărut noii acoperiţi. Utem spune că Hertha era o naivă. Sigur că băieţii ştiau mai bine. Dacă urmăreşti parcursul unor politruci, cu zero performanţe parlamentare, nu poţi crede că preşedinţii partidelor parlamentare i-au pus să mai meargă o tură, pentru a încununa prostia şi a o face hiperboreală. O imensă plasă nevăzută susţine reţeaua clientelară a sistemului. Structurile de putere ascunse au acoperiţi în toate partidele. Cum s-ar zice nimeni nu a scăpat. Păi cum ai crede că un brancardier, care şi-a denunţat profesorul care l-a făcut medic, neagreat de filiala lui, este paraşutat în altă filială, fără suspin şi fără durere? Fără firele nevăzute ar fi rămas ce a fost o viaţă întreagă: un simplu sifonar. Parcurgi listele şi te cutremuri. Sunt scoşi toţi vechii adepţi ai suveranităţii naţionale. Cum de se face că la unison partidele au renunţat la ei? Nebănuite sunt căile de acţiune ale statului nevăzut. În locul lor au apărut internaţionalişti. Vântură diplome de la facultăţi străine, necunoscute, dar au şi ani lipsă în activitate, semn că undeva au fost pregătiţi în vreun laborator de creat omul nou. Acum nu ştim câţi mai sunt cu obedienţă la structurile româneşti şi câţi la cele străine. S-a relocat moda anilor ’50, când închinaţii la poarta Moscovei, alogenii, erau mai mulţi decât autohtonii. Istoria este ciclică. Ieri ne-au dat afară părinţii din facultăţi, azi copiii lor ne organizează parcursul democratic. Acolo unde nu sunt acoperiţii servicilor de aici sau de peste Ocean, locurile eligibile sunt ale ţuţerilor, cioflingarilor şi bătăuşilor de profesie, dar nu-i bai, electoratul nu prinde esenţa. Naivii doar cred că votul lor schimbă lumea. Se pregăteşte un jaf autorizat şi nimeni nu va mai crâcni! Dar omul îşi exercită dreptul fundamental cu speranţa orbului care tot zice: „o să mai vedem noi.” Sunt câteva excepţii notabile, dar care nu schimbă structura polimorfă securistoidă a viitorului nou  parlament. Trei profesori mai acătării la stânga, doi-trei la dreapta nu îmbunătăţesc imaginea de popotă a viitorului for legislativ. Istoria se repetă. Doar idioţii utili sistemului sunt mereu alţii. Salt, înainte culcat! Şi ne vedem la viitoarele proteste!  

6. Înțelepciunea Domnului Klaus!

 Pentru a nu știu câta oară, Klaus Johannis ne-a arătat că el este președintele României și muncește din greu. Dacă nu erau conferințele de presă, am fi uitat cu ce se ocupă. Dar, grijuliul nostru președinte adăugă noi  capitole la opera sa politică. Din păcate, ea este aceeași. Măsurile profilactice și înjurăturile la adresa PSD, rostite repetabil, ca o înjurătură de mamă zisă de un șofer unui neispărvit care îi tot taie calea. „Să dăm dovadă de responsabilitate și să respectăm cu strictețe regulile care ne permit să ne protejăm sănătatea și să protejăm și viața celorlalți! Purtatul măștii, distanța socială, igiena mâinilor, evitarea aglomerațiilor, munca de la domiciliu, acolo unde acest lucru este posibil, sunt lucruri care stau în puterea noastră și ajută enorm să ținem sub control epidemia” - citat dintr-o măreață astfel de conferință! Nu m-ar mira dacă următoarea carte a președintelui Johannis se va numi „Spălați-vă pe mâini!” Aparițiile sale isterice, pardon, istorice, de azi mai conțin și faimosul apelativ „Dragi români” și un minunat elogiu adus personalului medical aflat în luptă cu pandemia.  „Transmit, de aceea, un mesaj special de recunoștință și mulțumire tuturor medicilor și personalului medical din România pentru profesionalismul și dedicarea dovedite de-a lungul unei perioade extrem de dificile. Acești oameni extraordinari, care și-au ales această profesie vocațională, merită respectul nostru și admirația noastră fiindcă sunt permanent în prima linie a luptei cu virusul. Avem încredere în medicii noștri, fie că sunt infecționiști, specialiști în terapie intensivă, epidemiologi sau medici de orice specialitate. Lunile care vor urma nu vor fi deloc ușoare, dar sunt convins că, în ciuda pericolului suplimentar la care se expun, vor acționa cu același devotament. Vreau să îi asigur pe medici, pe asistenții medicali, pe cei din direcțiile de sănătate publică, pe managerii de spitale că sunt alături de ei și că, împreună, vom face față acestei crize.” - citat dion conferința din 7 octombrie. Dacă președintele este „alături de ei” așa cum a fost alături de „dragi români” de acasă și din diaspora, nu mai rămâne decît să ne facem un discret semn al crucii! Alocuțiunile  președintelui sunt cam așa: „Bună seara”, „Dragi români” și „Vă mulțumesc!”, „Dacă aveți întrebări, vă rog?”.  Am sentimentul că președintele se teme că în cazul în care aparițiile sale televizate ar fi mai rare, oamenii ar uita de măști, de distanță și de spălatul pe mâini. Și situația ar fi mai tragică! Atins de aripa măririi, poate își imaginează că dacă ar apărea cât mai des, oamenii ar înțelege și s-ar proteja salvator. Ba, dacă ar rosti aceste îndemnuri și dimineața și la amiază și seara, poporul l-ar asculta și ar umbla cu săpunul în buzunar și cu două măști aplicate pe figură și țara ar ieși din încurcătură cântându-i numele. Fals! Lucurile stau exact pe dos. Pe măsură ce el repetă ca un bâlbâit aceleași cuvinte, încrederea oamenilor scade. Nu-l mai cred nici pe el, nici pe Ludovic Orban. De ce nu-l mai cred oamenii pe președinte? Pentru că lasă în urma sa numai niște vorbe și niște amenințări! Pentru că este un motor de resentimente și de răzbunare! Pentru că proiectul său arătat până acum este să stea la Cotroceni și să meargă cât mai des la Sibiu. Atât! Mai este desigur și chestia repetată până la demență psihică: „P.S.D.-ul este rău, trebuie desființat, etc., etc..”