COMUNELE MEDIEVALE ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE - STUDIU. Partea a doua.

COMUNELE MEDIEVALE ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE - STUDIU. Partea a doua

Orașele proprietate domnească: Domnii, când vorbesc de orașe în actele oficiale, le numec de obicei, atât în Moldova, cat si in Tara Romaneasca, „târgul sau orașul domniei mele'', spre deosebire de sate și moșii, care erau ale boierilor, moșnenilor sau mănăstirilor: „satele domniei mele, ce sunt sub ascultarea scaunului cetății Sucevei”. Am spus că în actele moldovenești ocoalele târgurilor se numeau atârnătoare de curtea domniei din târg; era, deci, o curte cu funcționari, care exercitau stăpânirea domnului asupra moșiei târgului. În tratatul de la Luck, al lui Petre cel Mare cu Dimitrie Cantemir, se specifica la art. VIII: „Domnul, după vechile obiceiuri, va stăpâni toate orașele Moldovei ca proprietatea sa”. Cercetând relațiile între orașe și domnie în Muntenia și Moldova, în actele din diferite epoci, constatăm că raportul de dependență a târgurilor față de puterea supremă a variat cu vremea, dar întotdeauna domnul țării a considerat orașele și moșiile lor ca pământ domnesc. Ștefan cel Mare reprezintă prima fază a acestor realități; avem acte ale acestui voievod prin care cumpăra de la particulari mai multe sate și le alipește de hotarul „târgului domniei mele Bârlad și Vasluiului.” Nu este vorba de o donație făcutăî orășenilor - Ștefan spune că-și „constituie sieși și urmașilor moșie cu tot venitul”. Orașele erau, așadar, ale domnului și el mărise moșia sa proprie prin cumpărături.În Țara Româneasca, Mihai Viteazul achiziționează la 1600, cu bani domnești, un sat în județul Prahova și-l face târg domnesc; acest oraș nou este Ploieștiul. În veacul al XV-lea și în prima parte a celui următor, domnul era bogat și puternic și veniturile lui creșteau prin vămi. Când voia să țină în dependență pe boieri, le acorda imunitate moșiilor lor. Dar, de la o vreme, drumurile comerciale s-au închis, tăiate de turci și veniturile vămilor au scăzut, dependența financiară față de Imperiul Otoman s-a făcut tot mai grea, iar numărul imunităților, care erau ereditare, s-a făcut așa de mare, încât domnul și-a văzut venitul scăzut și din această parte și nu mai avea cu ce dărui pe credincioși, nici a îmbuna mânia lui Dumnezeu, înzestrând sfintele locașuri. Astfel, el este nevoit să recurgă la rezerva sa, proprietatea orășenească. Încă din veacul al XV-lea se făcuseră de către domni, din hotarele târgurilor, unele donații; ele se îndesesc în veacurile următoare. Astfel, la 1683. Șerban Cantacuzino dăruiește lui Mihai Cantacuzino 21 de stânjeni din moșia Bucureștilor, „prin tufele orașului pentru că nu aduce niciun venit domniei”. Daniile din hotarele târgurilor se fac tot mai numeroase, atât în Moldova, cât și în Țara Românească și totuși niciodată domnul nu amintește vreo consultare măcar a orășenilor sau a autorităților orășenești, care se vede că n-aveau niciun cuvânt de spus la aceste hotărâri ale proprietarului, nici nu pot pretinde vreo despăgubire. Moșiile și satele dăruite sau schimbate de domn din ocoalele orașelor încetau, bineînțeles, să mai fie atârnătoare de târg și ieșeau din administrația ocolului, din clipa daniei. Se constată, de altfel, nu numai danii din moșiile târgurilor în favoarea boierilor sau mănăstirilor, dar și numeroase schimburi și chiar vânzări. În veacul al XVIII-lea, în timpul domniilor fanariote, când situația financiară a stăpânirii celor două principate devine catastrofală, avem a treia fază a relațiilor între domnie și orașe, după epoca adăugirii și aceea a desfacerii din veacurile precedente; acum, domnul dăruiește sau vinde chiar vatra orașului, târgul propriu-zis. Romanul, Suceava, Vasluiul fură dăruite în deplină proprietate unor particulari. Era o perioadă de desfacere totală a averii statului, dar principiul de drept pentru această desfacere rămâne același: târgurile, spre deosebire de restul țării, sunt proprietatea domnului, care uzează și abuzează de ea. Nicolae Mavrocordat „făcuse o socoteală pentru hotarele târgurilor domnești”, zice cronicarul Zilot Românul, și voia să anuleze daniile mai recente, pentru că domnii mai vechi, chiar dacă dăruiau bucăți din moșia târgului, o făceau numai din ocol și mai lăsau și pentru hrana târgului. Veniseră „jalbe de la târgoveti de la câteva târguri, că nu mai au unde să hrăni”. Anularea daniilor nu se poate, însă, face din cauza intervenției celor interesați. În această epocă, orașenii încep să protesteze, pentru că trecerea de la proprietatea domnească la cea particulară devine o mare apăsare, apoi pentru că originile vechilor așezăminte din țară se dau uitării și aceste instituții înseși încep să fie contestate, cum este și dreptul de proprietate domnească asupra orașelor. La 1798, se naște un mare proces între orășenii din Roman și episcopia de acolo, căreia domnul îi dăruise orașul. Afirmațiile celor două părți, cu acest prilej, sunt foarte interesante: orășenii afirmă că „târgurile cu moșiile lor sunt proprietatea colectivă a locuitorilor, iar domnul n-are drept decât la bezmen și camănă, o dare specială ce se cuvine de fiecare casă; nu are, deci, putere să dea sau să vânză orașul, nici părți dintr-însul.” Totuși, acest drept fusese exercitat timp de mai multe veacuri, fără ca pânî atunci să se fi ridicat vreo împotrivire din partea târgoveților din Moldova sau Țara Românească. În schimb, târgoveții nu puteau vinde moșia târgului sau părți din ea, căci erau numai uzufructuari. Ioan Vodă Mavrocordat, îngăduind vânzarea unui loc din hotarul Pietrii, spune precis: „Măcar că tărgoveții nu sunt volnici a vinde ei locul domnesc”. Ca orice proprietar din Evul Mediu, seniorul orașului, adică domnul, nu culti­va în regie proprie moșia sa, ci o dădea locuitorilor în dijmă. Așadar, primul efect al acestui drept de proprietate era dijma cuvenită domnului din produsele moșiilor târgului. Dar aceasta o avea domnul și de la moșiile particulare, afară de cele imune. De aceea domnia avea în orașe venituri mult mai mari ca cele ce se ridicau din domeniile rurale; căci, în acestea, țăranii aveau două feluri de îndatoriri, unele către proprietar, altele către stat, adică pentru domn, pe când în oraș domnul era și proprietar și stat. Astfel, în privilegiul lui Mihai Vodă, fiul lui Mircea, privitor la o donație în Târgoviște (1418), pe lângă dările și prestațiile obișnuite, și la proprietățile rurale se amintesc și altele noi. Pentru prima oară, în acest document este amintit birul, darea în bani, într-o vreme când în țările noastre predomina încă economia în natură. Pentru folosința caselor din târg și a curților lor, orășenii plăteau domnilor un impozit special, care în Moldova se numea bezmen, de fapt o chirie. Bezmenul era o dare în natură și anume în ceară, produs orășenesc, încă din veacul al XV-lea. Amintesc în această privință obiceiul păstrat până târziu la Târgul Fălciului, să se dăruiască domnului o turtă de ceară, ca semn al răscumpărării lor. Ceara era un produs orășenesc foarte prețios, în special în Moldova, și adesea se menționează în acte „pietrele de ceară”. Impozitul orașului către domn era după sistemul cislei, adică o sumă global asupra întregii comunități, care era repartizată apoi de autoritățile orășenești după puterile fiecăruia. Pe lângă aceste impozite, care se deosebeau de cele datorate de țară, domnu avea în orașe și alte venituri, care derivau tot din dreptul său de proprietate. Se știe că, în orașe se țineau iarmaroacele cele mai însemnate din țară și, pe lângă aceasta, târgul săptămânal și târgul permanent, adică viața negustorească a orașului cu prăvăliile lui. Pentru comerțul periodic și permanent din târguri se lua de către dom un venit special, vama târgului. În sfârșit, se pare că cele mai vechi mori de apă, proprietate domnească, erau așezate mai ales la orașe. În Țara Româneasca, iî veacul al XV-lea, avem morile domnești de la Pitești, Râmnic, Târgoviște; în Moldova, la Baia. Moara era în Evul Mediu apusean, un privilegiu feudal, numai seniorul avea dreptul să aibă moară și țăranii erau obligați, în schimbul unei dări în natură, să macine la moara lui. Deși nu putem determina în chip precis situația din Țările Române, sunt indicații că moara constituia în vechile timpuri și la noi un privilegiu; erau mori domnești în târguri și mori boierești și mănăstirești pe moșiile privilegiate. Produsele moșiilor neprivilegiate se măcinau la morile din târg sau de pe moșiile ohabnice. Dar prezența morilor domnești tocmai la orașe, ca într-o moșie cu privilegiu, este iar o afirmare a dreptului de proprietate domnească în târguri. Din toate aceste fapte rezultă că, orașele, atât în Moldova, cât și în Țara Românească, au fost, împreună cu ocoalele sau hotarele lor, moșii domnești. Este de remarcat că în Moldova, pe lângă orașele domnești propriu-zise erau și târguri, al căror venit era concesionat de domnie. Astfel, la o dată pe care n-o putem preciza, veniturile Botoșanilor au fost cedate doamnei; soția domnitorului în funcțiune lua veniturile domnești de la Botoșani. Când, în veacul al XVII-lea, dregătoriile boierilor la curte n-au mai fost considerate ca o slujbă feudală datorată de vasal, au început să fie plătite din veniturile târgurilor; astfel, logofătul, vornicul, postelnicul au încasat veniturile sau părți din veniturile unor târguri moldovenești. Cum aceste venituri nu erau dăruite unor persoane, ci erau cedate unor demnitari ai curții domnești, pe timpul cât își îndeplineau funcția și ca o răsplată din partea domnului, concesionarea acestor venituri este încă o dovadă și o urmare a proprietății domnești în târguri. La un moment-dat, la sfârșitul veacului al XVI-lea sau la începutul celui următor, s-a făcut o transformare în raporturile dintre domn și boieri, slujba feudală a acestora a încetat, ei au devenit salariați ai statului și domnul, care nu avea un buget de venituri, a plătit din veniturile orașelor sale. Bineînțeles, nu toate orașele în tot trecutul românesc erau moșii domnești; am amintit daniile de orașe întregi făcute de domni în veacul al XVIII-lea. Dar și mai înainte, în Țara Românească, marele oraș Craiova a fost proprietatea cunoscutei familii boierești a Craioveștilor, care-și avea acolo și sediul banului. Când, la 1532, Craioveștii cad în dizgrație, li se confiscă moșiile și Craiova este dăruită lui Hamza banul, „cu satele, seliștele, țiganii, morile, bălțile, viile, câte au ținut Barbu și Preda Craiovescu”. Târgul Bengai (azi Târgul Gilortului) era numit așa pentru că era proprietatea boierului Benga (secolul XVII). Dar acestea nu sunt cele mai vechi orașe ale țării; ele nu sunt pomenite în vremea lui Mircea cel Bătrân și abia în a doua jumătate a veacului al XV-lea Craiova devine oraș, ca urmare a favoarei domnești către boierii Craiovești. Situația ei constituia o excepție. De obicei, un sat devenea oraș numai când trecea în stăpânirea domnească. Astfel, Caracalul era la 1583 proprietatea jupânesei Caplea și este numit satul Caracal; numai după ce încape în stăpânirea domniei, devine oraș. La fel, Ploiești, fosta proprietate particulară cumpărată de Mihai Viteazul, era un sat și cu prilejul acestei cumpărări devine oraș și se stabilește acolo o curte domnească. Faptele pe care le avem la îndemână sunt destul de numeroase ca să putem afirma că orașele vechi românești, în ambele principate, erau, toate, la origine, proprietate domnească și numai prin trecere la domnie un sat putea deveni târg. Proprietatea particulară a orașelor este o excepție, care apare mai târziu, în orice caz, după întemeierea principatelor cel puțin cu un veac și ceva, și prin privilegiu dat de domn. Organizația administrativă a orașelor vechi arată și ea în chip lămurit acest lucru.

Administrația orașelor: Cârmuirea orașelor în Țara Românească și Moldova era foarte asemănătoare, numai unele titluri ale funcționarilor erau diferite. Ea era întemeiată pe o dublă autoritate, o îngemănare a două drepturi; de o parte, autonomia orășenească, de alta, apărarea drepturilor proprietarului, adică ale domnului. Aceste două drepturi care par opuse în interesele lor, erau astfel organizate ca să poată colabora în chip armonios. Comunitatea orășenească era autonomă, adică se administra singură, avea drept de judecată proprie, venituri proprii și-și alegea singură cârmuitorii. Domnul în schimb, ca proprietar, își avea funcționarii lui care îi ridicau veniturile, curtea și scaunul de judecată proprie în oraș. Raporturile cu domnia și drepturile comunității erau fixate într-un privilegiu, despre care va fi vorba în altă parte a acestui studiu. Un târg românesc vechi se poate, deci, defini ca o comunitate autonomă și privilegiată, așezată pe o moșie domnească. Autoritatea comunei își avea organele sale alese în persoana primarului, care se numește în Țara Românească județ (termen ce nu trebuie confundat cu jude; este traducerea germanului Richter) și în consiliul comunal, format întotdeauna din numărul invariabil de 12 membri, care se intitulau, atât în Moldova, cât și în Muntenia, pârgari (de la germanul Burger, cetățeni liberi ai orașelor). Singura deosebire este faptul că în Moldova primarul nu se numea județ, ci șoltuz (de la germanul Schultheis) și această deosebire își are sensul ei, precum vom vedea mai jos. În unele cazuri mai rare, în câteva orașe moldovenești, în locul titlului de șoltuz aflăm pe cel de voit (tot un termen de origine germană, de la Vog). Șoltuzul sau județul cu cei 12 pârgari administrau orașul, încasau veniturile și hotărau cheltuielile, aveau drept de judecată asupra orășenilor, hotărau distribuirea dreptului de muncă în țarina orașului, făceau anchete și hotărnicii poruncite de domn. Tot ei se îngrijeau de poliția orașului și a bâlciului, când venea tot felul de lume străină în oraș, purtau corespondența cu orașele comerciale din Polonia și Ungaria și cu domnia și aveau, deci, și o cancelarie cu pecetea târgului, cu scriitori în diferite limbi, o arhivă și catastiful târgului. În adevăr, actele comunale din Moldova și Țara Românească începeau cu titulatura: „Eu, județul (sau șoltuzul, în Moldova), și cei 12 pârgari din târgul cutare scriem sau poruncim”. Acte de acest fel din orașele noastre se cunosc în limbile slavonă, latină, germană și română. Alegerea consiliului și a primarului se făcea de către comunitate. Nu se știe exact pe cât timp era ales, dar comparând actele succesive din veacul al XVII-lea emise de municipalitatea Bârladului, constatăm că în fiecare an avem alt nume de șoltuz. În schimb Andrea, județul Câmpulungului (Muscel), funcționează neîntrerupt de la 1659 la 1673, adică 14 ani. Domnul nu se amesteca în numirea consiliului și abia în veacul al XVIII-lea, pe la 1750, după reforma lui Constantin Mavrocordat, se pierde autonomia orașelor și aflăm că divanul Craiovei „orânduiește ca județ al orașului pe Neațul Lăcusteanu”, îndicându-i atribuțiile fiscale și administrative. Pe lângă consiliului comunal ales de obștea autonomă a târgoveților, în epocile mai vechi ale vieții de stat în Moldova, în veacul al XV-lea, aflăm în orașe un dublu consiliu: sfatul cel mare și cel mic, ambele reprezentând comunitatea târgoveților și membrii acestor consilii se numesc în actele slavone roiți, termen polono-rutean care înseamnă sfetnici. Deși avem prea puține date asupra acestor două consilii, căci în vremurile de mai târziu nu sunt pomenite, totuși putem bănui că sfatul cel mic este consiliul restrâns al șoltuzului și pârgarilor, pe când cel mare ar reprezenta adunarea generală în piața târgului a tuturor orașenilor cu drepturi, adunare care, în veacul al XV-lea, nu se mărginea probabil, ca mai târziu, numai Ia alegerea părgarului și a șoltuzului, ci se aduna și cu alt prilej, când trebuia să ia hotărâri mai importante. Desigur că și satele aveau în trecut un fel de autonomie cu sfatul lor, dar pe lângă deosebirea constituită de privilegiile speciale orășenești, trebuie să ținem seama că, juridicește, comunitatea orășeneasca avea alte rosturi decât cea sătească. Comunitatea orășenească nu era nici de moșneni, nici de șerbi, ci o comunitate sui generis de oameni liberi pe pământ domnesc, cu dreptul de a se strămuta chiar în țări străine. În treburile orășenești se puneau și probleme de drept internațional, întrucât era vorba de legături cu străini care veneau cu negoțul lor în oraș sau de negustori ai târgului care mergeau în țări străine. După aceea erau problemele de drept comercial: depozite, prețurile, vămile, tranzacțiile, adesea în natură. De aceea, autonomia orașelor nu însemna numai o organizare cu funcționari proprii, ci și o situație juridică deosebită de a restului țării. Trebuie subliniat însă, că această comunitate liberă se afla așezată pe pământ domnesc și de aceea domnul avea și el organele sale în oras, care reprezentau drepturile moșierului. Ca în orice moșie, se afla în târg o curte a stăpânului, curtea domnească. Acolo stătea vornicul orașului, titlu de origine slavonă care derivă din dvor (curte) și înseamnă comandantul curții/porții. Vornicii, fie că erau ai țării sau ai orașelor, erau întotdeauna funcționari militari, șefii unei garnizoane. Putem defini vornicii de oraș ca niște castelani ai domnului, ce rezidau cu o putere armată, un rost militar, în castelul domnesc ce forma nucleul târgului. În Țara Românească, pe lângă vornicul de târg, care era reprezentantul domnului, stătea și pârcălabul, care, spre deosebire de Moldova, era un funcționar orășenesc pentru bâlciuri. Pârcălabul de ținut din Moldova era înlocuit în Muntenia cu căpitanul de județ. Pârcălabul muntean lua vama, venitul ocolului, rânduia târgul și oborul de vite. Vornicii încetează să funcționeze la o dată pe care n-o putem fixa în cursul veacului al XVII-lea și sunt înlocuiți sau dublați în Moldova cu un alt funcționar numit ureadnic sau namestnic. termeni slavi ce se traduc, primul prin dregător, al doilea prin locțiitor. Cel mai vechi ureadnic cunoscut în Moldova la un târg este din anul 1521, la Vaslui. Înlocuirea vornicului prin ureadnic înseamnă trecerea autorițății domnești din orașe de la regimul militar la cel civil și bănuim că această trecere s-a făcut într-o epocă în care situația militară a domniei a trecut pe planul al doilea și nevoile fiscale erau mai grabnice și mai apăsătoare. Ureadnicul figurează adesea alături de șoltuzi și pârgari în actele municipale care prevăd chestiuni de judecată și delimitări de proprietăți, dar reprezentanții domniei nu se amestecă niciodată în chestiunile ce privesc judecarea orășenilor între ei, corespondența comercială cu alte târguri etc.. Atribuțiile ureadnicului erau, în primul rând, fiscale: ei strângeau venitul cuvenit domnului și vegheau la încasarea lui. Desigur că, pe vremea vornicilor aceștia aveau și atribuții militare în legătură cu paza târgului și a curții. Alături de ureadnic stăteau și alți funcționari domnești; în privilegiul lui Mihai Vodă (coregent), fiul lui Mircea cel Bătrân, aveam amintiți, pe lânga vornic, folnogul (termen unguresc, folnogy, administrator) și pristavul. Dar dreptul domnului în orașe nu se mărginea la reprezentanții săi în calitate de proprietar al solului, ci el ținea în târguri și scaun de judecată. Rezultă din această expunere că, orașele vechi românești erau comunități autonome. Domnul era proprietarul solului, dar comunitatea nu era formată din șerbii lui, ca acelea așezate pe pământul boierilor și mănăstirilor. Comunitatea orășenească era liberă și autonomă în virtutea unui privilegiu scris sau recunoscut tacit, care fixa libertățile orășenești și gradul lor de autonomie politică.

LECȚIILE POSIBILE ALE ANULUI 1940.

 

LECȚIILE POSIBILE ALE ANULUI 1940

 În baza diverselor documente și a memoriilor actorilor implicați în tragicele evenimente din vara anului 1940, mai ales regele Carol al II-lea și cei câțiva politicieni importanți (Argetoianu, Gafencu, Iorga), am de subliniat câteva observații punctuale. În primul rând, 1940 este un an de „faliment” național, un an al neonorării obligațiilor pe care, atât clasa politică, dar și statul român le aveau față de România și față de cetățenii ei. În trei secvențe temporale diferite, - iunie, august și septembrie -, fără a trage un foc de armă, zdrobiți și dezonorați, pierdem importante părți din trupul țării. Cu excepția Cadrilaterului (obținut, printr-o eroare strategică în opinia mea, doar în 1913), atât Basarabia, cât și Transilvania de Nord reprezentau teritorii naționale, istorice, componente organice ale statalității românești multimilenare. Pe bună dreptate, la 30 august 1940, Mihail Popovici afirma că „niciodată în istoria românească nu s-a putut scrie o pagină atât de tristă”. Acest tragic „faliment” național a fost rezultatul unui lanț de erori politice și strategice, al unui proces care, în termenii de azi, ar fi definit ca proastă guvernare. Ca o paranteză, 1940 nu este singurul moment de „faliment” național al secolului al XX-lea, chiar dacă este, de departe, cel mai bine conturat și cel mai dramatic. Începem secolul al XX-lea tot cu un „faliment” național: răscoala de la 1907. În disperare de cauză, statul român pune tunurile asupra țăranilor răsculați, reprezentanți ai celei mai numeroase pături sociale, pentru a opri o mișcare de contestare ce risca să arunce în aer toată țara. Al doilea moment de „faliment” național este marcat la începutul lui 1918, prin Pacea de la Buftea-București. Printr-un tratat semnat în condiții foarte grele, România pierde teritorii. Este suficient să privești harta post-tratat ca să fii îngrozit de amputările suferite. Și, în sfârșit, cred că și momentul Decembrie 1989 este un semifaliment național. Deși nu se înregistrează modificări de graniță, din fericire pentru noi, România a fost singura țară a Europei Centrale care a plătit un preț greu pentru trecerea la democrație. În evenimentele tragice ale lui Decembrie 1989, înregistram peste o mie de morți, tribut al tranziției de la comunism la democrație, realitate tristă ce ar putea să genereze și să susțină o discuție legată de ideea unui „faliment” național. Am fost singurul stat incapabil să gestioneze o schimbare pașnică și pregătită din timp. Și, din păcate, în ultimii treizeci și doi de ani, nu am văzut pe cineva care să ne lămurească de ce nu am fost apți, de ce elita de la vremea respectivă nu a putut să pregătească o trecere ușoară, așa cum s-a întâmplat în țările Europei Centrale. Încheind paranteza, voi aminti că, după anul 1918, clasa politică românească nu a mai reușit să contureze un obiectiv național, un proiect major de dezvoltare, de acțiune strategică. Parafrazându-l pe P.P. Carp, clasa conducătoare românească a crezut că norocul nostru va fi veșnic. Pe măsură ce oamenii de stat competenți și prudenți ai începutului de secol XX părăseau scena (odată cu moartea regelui Ferdinand, în 1927, și mai ales a lui Ion I.C. Brătianu), aceștia erau înlocuiți cu politicieni superficiali, chiar incompetenți, preocupați îndeosebi de binele propriu. Cu câteva zile înainte de ultimatumul sovietic din luna iunie 1940, regele Carol al II-lea împărțea funcțiile importante ale nou-născutului său partid. În plus, ca un argument, când Nicolae Titulescu cerea imperativ „o mai bună politică internă”, știa la ce se referea. După părerea mea, a fost complet greșită ceea ce definim astăzi ca „mare strategie”, dacă ne uităm atât până în anul 1940, cât și după momentul pierderilor teritoriale. Aici trebuie să recunosc că, sunt puțin influențat de Stephen Fischer-Galați și de alți istorici români din exil sau istorici occidentali, care se ocupau de România, în ideea, în spiritul „principiului de sinceritate”, cum spunea Florin Constantiniu. Cred că este o întreagă discuție în ce măsură „marea strategie” a României, după remarcabila realizare, a fost adecvată vremurilor, deoarece constați că, de fapt, România avea probleme foarte grave. Nu că ne măriserăm teritoriul (aceasta nu știu dacă era o „problemă”), dar extinzându-ne granițele, aveam un procent important de minorități, aveam deja litigii teritoriale și dosare complicate cu trei dintre vecinii noștri. În interior, costurile războiului fuseseră enorme, iar problemele domeniilor social și economic erau foarte serioase. Ei bine, pe acest fond extreme de complicat, extrem de delicat, care a pus tot timpul în discuție viabilitatea proiectului, este clară imaginea clasei noastre politice care, în primul rând ea, a căzut în capcana luptei pentru beneficiile economice ale Unirii. Acest punct de vedere nu-l prea regăsim la istoricii români care s-au ocupat de perioada respectivă. Mai întâi, Partidul Național Liberal încerca să se identifice ca artizan al Unirii. Ca atare, într-o manieră directă, s-a înțeles faptul că este îndreptățit să administreze și să beneficieze de - sau să își însușească - o parte dintre beneficiile economice ale Marii Uniri, pentru că acest eveniment crucial a reprezentat, inevitabil, și o miză economică post-1918. Dar în Transilvania, Partidul Național Român, cel care dusese greul luptei naționale, avea propriile pretenții și dorea să îi fie recunoscut rolul și respectată poziția în noua Românie Mare. Știm foarte bine că, la un moment dat, s-a consolidat acea alianță între Partidul Național și Partidul Țărănesc. Tocmai pentru că ele vin din această luptă politică s-a irosit extrem de multă energie și s-a pierdut timp. Miza era reprezentată de beneficiile economice ale Marii Uniri. Putem spune - și nu cred că exagerez – că, după 1918, când România s-a concentrat asupra unor false amenințări, problemele importante ale țării nu au fost tratate corespunzător, de la reconcilierea cu minoritățile și cu vecinii și până la chestiuni de ordin social și economic. Toate aceste aspecte au pus accentul asupra a cât de pregătită era țara, în anul 1940, să facă față unei situații catastrofale. Sunt multe momente. Fischer-Galați sugerează inclusiv o diluare a Reformei agrare, iar el îi atribuie eroului militar din Primul Război Mondial, mareșalul Averescu, un rol în slăbirea Reformei agrare, pentru că marii proprietari de pământ, în ciuda promisiunilor regale și în ciuda unei situații rămase nerezolvate din 1907 până la vremea respectivă, nu au dorit să își țină cuvântul, așa cum fusese el formulat de rege. Nu doar că a fost încetinită Reforma agrară, dar, mai mult, s-a generat și acea compensație prin angajările preferențiale în sistemul administrativ românesc ale fiilor și fiicelor celor care cedaseră o parte din avere, ca formă de „reparație”. Deci ar trebui discutată și analizată polemica de la vremea respectivă (mai ales că România se confrunta cu criza economică). Cele două abordări - ale liberalilor și ale țărăniștilor - erau împărțite între cele două variante, adică deschiderea spre capitaluri și investiții străine, care, la vremea aceea, sub influența lui Madgearu, a practicat-o doar Partidul Național Țărănesc, sau, dimpotrivă, sprijinirea prevalentă a capitalului autohton, politică susținută de liberali. Foarte rar regăsim acest aspect abordat în cărțile de istorie. În ce măsură „marea strategie” - modul în care clasa politică, elita acesteia, a gândit metoda, tactica de ansamblu pentru dezvoltarea și apărarea României - a corespuns vremurilor? Dacă ar fi să coborâm în plan și să mergem la ceea ce se numește astăzi „strategia de securitate națională”, pentru mine, care am încercat în să urmăresc mărturiile din acea perioadă ale actorilor implicați în marile evenimente derulate, este absolut clar faptul că tot ceea ce numim „strategia de securitate națională” a Regatului s-a redus la a se bizui, până în „pânzele albe” și fără niciun spirit critic, pe aliatul principal, care la vremea respectivă era Franța. Nu știu dacă a fost o chestiune de comoditate, de superficialitate, dar efectiv la noi toată tactica s-a bazat pe aliați. De aceea, la un moment dat, generalul Țenescu, citat de Argetoianu în „Însemnări zilnice”, spune în felul următor: „Planul nostru a fost să rezistăm numai timpul necesar pentru sosirea unui aliat.” Era de neconceput că Franța ar fi putut să piardă, să fie înfrântă, iar paginile care descriu momentul în care vestea prăbușirii Franței a ajuns la București sunt memorabile. Realizam că în clipa aceea se prăbușea marele nostru aliat și, efectiv, după pierderea partenerilor mai mici (Cehoslovacia și Polonia), România rămânea fără principalul său protector, țara care și ordonase, de altfel, spațiul central-european după Primul Război Mondial (aceasta apropo și de apariția pe hartă a Poloniei). La nivel de „mare strategie” și de „strategie de securitate națională”, lucrurile au fost gândite complet eronat (cel puțin la nivel de „strategie de securitate națională”, au existat anumite eforturi, pe când la nivel de „mare strategie”, nu cred că s-a gândit, la vremea respectivă, în termeni realiști). După 1918, multă vreme, a existat sentimentul că România Mare este eternă, că nimic rău nu se mai poate întâmpla și că singura preocupare trebuie să fie îmbogățirea. Acesta este un alt element care apare în memorii, elementul de corupție, ca factor ce a contribuit enorm la prăbușirea României, în anul 1940. Un alt factor, iarăși foarte interesant, privește incapacitatea noastră de a înțelege Rusia. Revista „Magazin istoric” a publicat relativ recent amintirile unui francez, care afirmă că românii dovedesc o superficialitate absolut periculoasă, sau „păguboasă”, zice el, în a înțelege Uniunea Sovietică și acțiunile sale. Dacă nu mă înșel, cred că tot prin memoriile lui Argetoianu se fac referiri la modul în care noi ne raportam la acțiunea diplomatică a Moscovei, la modul cum încercam să „citim” intențiile rușilor. Argetoianu relatează, citez: „Tătărăscu, prezent și la dejun, părea liniștit pe chestiunea rusească fi indcă Molotov îl va primi pe Davidescu; și i-a surâs. De data asta, l-a invitat să stea jos.” Molotov, când îl primea pe Davidescu, îl ținea în picioare și îl trata absolut nepoliticos. La București, Molotov „i-a surâs” - aici vorbim despre un fapt care se întâmpla cu câteva zile înainte de tristul deznodământ, iar ultimele două săptămâni înainte de ultimatum sunt pline de momente care arată că la București se trăia pe o altă lume. Inclusiv modul în care se împărțeau funcțiile în noua formațiune politică a lui Carol, pe care el o inițiase cu aproximativ o săptămână înainte de ultimatum, indică acest lucru. Mai reiese un element interesant, apropo de comportamentul sovietic. Cu aproximativ două-trei săptămâni înainte, rușii încă spuneau că nu au probleme cu noi, că nu se va ridica problema Basarabiei. Am aici, iarăși, câteva citate: „Argetoianu și Ghelmegeanu, împreună cu Colieu, inițiau, în primăvara anului 1940, o asociație culturală amicală ruso-română.” Bănuiesc că aici este o operațiune foarte sofisticată a Kremlinului. Pur și simplu, de a le spune românilor ceea ce voiau, în superficialitatea lor, apropo de iluzii, să audă (respectiv, lipsa de revendicări sau de probleme), până când s-au „copt” condițiile necesare pentru ca Uniunea Sovietică să își pună în aplicare planul (și aici este o discuție întreagă). Profesorul Adrian Niculescu, de exemplu, are o teorie foarte interesantă: fără prăbușirea Franței, nu ar fi existat ultimatumul. Este de discutat. Cred că sunt argumente pro și contra tezei potrivit căreia, dacă Franța nu s-ar fi prăbușit, Uniunea Sovietică nu ar mai fi dat României nefastul ultimatum. În ceea ce ne privește pe noi, problema rămâne aceeași: nepregătirea României pentru evoluții neașteptate, de fracturare completă a ordinii internaționale, bazate pe revendicări teritoriale, susținute de amenințări militare. Ultimul element, care a tot fost menționat (și nu voi insista asupra lui), este extrem de important: citind memorialistica epocii și analizând faptele, ajungi la concluzia că, efectiv, în cei doi ani, ’38-’39, premergători momentului ’40, clasa politică din România este incapabilă să înțeleagă mersul relațiilor internaționale, semnificațiile diferitelor evenimente, în ciuda unor avertismente. Simpla citire a unor telegrame în care diplomații români avertizau asupra unor posibile evoluții nedorite te face să te întrebi în ce măsură telegramele respective au avut impact asupra politicului. Calitatea materialului informativ este un aspect (și trebuie discutat) și sunt de acord cu domnul Vadim Guzun că, din punct de vedere strategic, nu am fost capabili să obținem informație și să înțelegem modul în care Uniunea Sovietică se va comporta față de noi, deși aveam totuși o istorie destul de îndelungată cu Rusia. O fractură de înțelegere și o manieră de a înfrumuseța realitatea ce ar merita în continuare reevaluări și studii. Pe de altă parte, chiar dacă și calitatea analizelor lăsa de dorit și chiar dacă structurile de decizie nu aveau informație, totuși, la vremea respectivă, clasa politică avea acces la experți independenți, la intelectuali, la experiența strategică a altora, pentru că în România se citea și atunci „Foreign Aff airs”. La începutul anului 1940, „Foreign Affairs” avea un număr dedicat Basarabiei, care a circulat și la București, fiind studiat în anumite cercuri. Din ce am văzut eu în telegramele Ministerului Afacerilor Externe, în mod clar, unii diplomați și-au făcut bine treaba. În continuare, totuși, clasa politică putea înțelege ce se întâmpla și putea lua deciziile necesare. Se pune însă întrebarea dacă există o diferență fundamentală între 1940 și situația de astăzi. În urmă cu peste opt decenii, politica externă era foarte elitistă, fiind exercitată de câțiva inițiați împreună cu șeful statului - în contextul respectiv, regele -, împreună cu unii dintre miniștri. Știm bine că formula aceasta de conducere era numită „constituționalism boieresc”, pentru că, oricum, accesul la decizie era foarte restrâns. Nivelul democrației în România interbelică era totuși relativ scăzut. Cred că este o mare diferență între ce a fost atunci și ce este acum. În ziua de azi, există informație pentru toată lumea și mulți avem acces la ea. Marile decizii nu mai sunt totuși doar pentru inițiați, pentru că există mass-media și zona universitară care democratizează și pun la dispoziția cetățeanului toate aceste studii, analize, informații, nu mai vorbesc despre accesul la expertiză și la cunoaștere străină (chiar dacă nu mai produci tu cunoaștere, produc alții și nu au nicio problemă să o răspândească). Probabil că acesta este un element care, dacă România s-ar mai confrunta cu o situație similară celei de acum peste optzeci de ani, atunci ar schimba în bine soarta noastră. „Marea strategie” a României este folosită și după 1940. După părerea mea, alianța cu Hitler - și, mai ales, greșeala tactică enormă de a invada Uniunea Sovietică peste Nistru - ne-au costat foarte mult și există efecte până astăzi.   Așadar, pentru falimentul național din 1940 au fost invocate foarte multe cauze, dar dacă s-ar pune problema să le prioritizăm, care ar fi acestea? Sistemul corupt patronat de Carol al II-lea? Problemele structural ale politicii de alianțe? Nepregătirea armatei este rezultatul corupției din sistemul politic și militar românesc, sau al slăbiciunii structurale a României? Cred că aici avem una dintre dificultățile care fac problematică asimilarea lecțiilor istoriei. Ajungem astfel la o a doua chestiune. Cum se transformă lecțiile istoriei în decizie concretă? Ne-ar trebui lideri versați în dezbaterile istoricilor și pregătiți să accepte, de o manieră nuanțată, aceste paralelisme cu trecutul. Lecțiile istoriei, în special cele ce pot fi extrase din perioada care ne interesează, sunt o problemă sensibilă și se vorbește de peste optzeci de ani, despre acest lucru. Deloc întâmplător, exact ceea ce discutăm azi despre anii 1938-1940 reprezintă sursa celor mai uzate și abuzate asemenea lecții. Acești ani au fost minați, s-au extras informații și interpretări noi pentru a justifica orice politică, de la încercarea de a-l elimina pe Gamal Abdel Nasser, în 1956, până la criticile aduse statelor occidentale, în anul 2014 și astăzi, în fața comportamentului Federației Ruse. Iată - se afirmă -, azi suntem puși în fața unei „noi perioade 1938-1940” și ne comportăm ca atunci. Numai că această transplantare a evenimentelor de acum peste optzeci de ani în zilele noastre este foarte problematică. Bineînțeles, istoricii - sau unii dintre ei - ar putea fi tentați de plasarea lor într-o poziție de consilieri de prim rang ai decidenților politici. Există aici o sursă de tensiune, pentru că a funcționa în această calitate înseamnă a simplifica, în condițiile în care istoricul este preocupat de particular, de nuanță. Istoria înseamnă un volum mare de variabile interconectate, înseamnă multicauzalitate, ceea ce face adeseori imposibilă o versiune simplificată, capabilă să ofere decidenților valoarea prescriptivă pe care o implică căutarea unor „lecții ale istoriei”. Se pot construi, de pildă, alternative perfect viabile din punct de vedere al argumentelor pro și contra München, de exemplu. Ce valoare are, în aceste condiții, metafora München-ului pentru zilele noastre, cum poate fi folosită astăzi, când ne uităm la negocierile dintre Occident și Rusia în privința Ucrainei? Acestea fiind spuse, realitatea este că nu avem la dispoziție prea multe instrumente pentru a descifra prezentul și a întrezări viitorul. Istoria - și mai exact înțelegerea critică a acesteia - este, în ultimă instanță, un ghid imperfect, dar necesar. Aș continua cu problema nuanțării cauzalității prăbușirii din 1940. Am auzit voci care au înclinat balanța spre factorul intern, spre „falimentul național”, ca rezultat al unor evoluții previzibile în acest sens. Alte voci au pus accentul pe aspectele internaționale. Aici și eu sunt de acord cu opinia că, fără prăbușirea Franței, contextual internațional ar fi fost radical diferit în vara anului 1940 și România era departe de a fi singura surprinsă, cu mâinile aproape goale, în fața amenințării. Pentru că nimeni nu își închipuia, în septembrie 1939, că Franța urma să se prăbușească în doar două săptămâni. Cu atât mai puțin francezii. Marea strategie a Imperiului Britanic avea ca pilon rezistența armată continuă a Franței pe continent. La rându-i, marea strategie a României era aceea de a utiliza resursele limitate pentru a păstra ce a câștigat în fața amenințării unei Mari Puteri. Îmi pare rău să o spun, dar, cu sau fără corupția regelui Carol al II-lea, cu lipsa sau fără lipsa de pregătire a elitei politice, România avea nevoie de o Mare Putere pentru a contrabalansa acea amenințare. În consecință, chiar dacă și-ar fi chivernisit mai bine resursele, resurse afectate asemenea celor ale altor țări lovite de Marea criză economică (insuficient menționată astăzi), România nu avea cum să-și gestioneze amenințările decât căutând un protector din exterior. Un stat - și mai ales o instituție militară - planifică de cele mai multe ori ceea ce numim „worst-case scenario”. Existau multiple dovezi că era un soi de complicitate între puterile de la graniță ostile României. Lecția generală a anului 1940 este aceea că România are nevoie de consolidare internă pe toate planurile și, în primul rând, are nevoie de instituții democratice funcționale. Dar are nevoie și de o alianță predictibilă. Situația este radical diferită în 2022, deoarece niciodată până în prezent nu s-a aflat pe teritoriul nostru o forță militară a unei Mari Puteri cu care nu avem graniță! În esență, statele din estul Europei (cel puțin unele dintre ele) au fost cele mai fericite când au primit protecție din partea unei puteri aflate la distanță, care nu are interese teritoriale în regiune. Problema este că exact această lipsă de interes concret în regiune face mai puțin predictibilă reacția acelei Mari Puteri într-un moment de criză, cum s-a întâmplat cu Franța.  Din punctul meu de vedere, nu există alternativă la varianta titulesciană, adică o variantă construită pe alianța cu puterile occidentale. Polonia, de pildă, visează o alternativă. România este acuzată de lipsă de imaginație (cineva ar putea argumenta că este vorba mai degrabă de lașitate), dar eu cred că, la un nivel mai profund, politicienii noștri au înțeles că, în lipsa acestei implicări, România nu are resursele necesare pentru a face față amenințărilor. S-a conturat și o mare problemă în întreaga discuție despre anul 1940 și lecțiile sale. Să afirmăm că politica externă românească a fost eronată ar impune automat să construim o alternativă credibilă, ceea ce este imposibil, referindu-ne la un eveniment din trecut. Care ar fi fost marea strategie românească viabilă, capabilă să ne garanteze șansa unui alt rezultat în 1940? Ar fi generat consolidarea internă corectă un rezultat diferit? Chestiunea petrolului românesc a fost invocată în mod repetat, ca o carte pe care România ar fi trebuit să o joace mai bine în vara lui 1940, cu un deznodământ diferit. A folosi petrolul românesc ca instrument de negociere în acel moment echivala, în esență, cu ceea ce s-a întâmplat după Dictatul de la Viena, respectiv să lași supraviețuirea statului român pe seama armatei germane. Pentru că petrolul nu putea să fie dat decât Germaniei, iar Germania avea o agendă care includea și satisfacerea parțială a cererilor Ungariei și gestionarea pașnică a relațiilor cu URSS, într-un moment în care războiul din Vest nu fusese încheiat prin capitularea Marii Britanii. Drept urmare, ajungem în același scenariu. Trebuie să ținem cont că aveam de-a face cu o situație caracterizată prin incertitudine extremă. Adică niciuna dintre opțiuni nu era bună. Eu aș lăsa loc de mai multă înțelegere pentru politicienii români - buni sau nu - din 1940. Consolidarea internă este, bineînțeles, un deziderat absolut onorabil, dar foarte greu de transpus în practică, în contextul interbelic intern și internațional.  În perioada interbelică, avem douăzeci de ani fracturați de ruptura numită Marea criză economică. Viața politică se desfășura, începând cu 1919, pe cu totul alte coordonate, care o bulversează complet. Nu exista prea mult timp pentru consolidare, pentru a depăși - să spunem - măcar o parte dintre acele bariere structurale. Îmi pare rău că ofer puține răspunsuri - și mai multe întrebări -, dar cred că din aceste întrebări se naște acea cunoaștere care a fost invocată. Altfel, este destul de ușor să îl considerăm pe Carol al II-lea direct vinovat, dar cred că, în condițiile acelea, centrul de greutate cade cumva asupra acestor probleme pe termen mai lung. Factorul uman, fără îndoială, contează. Fără oameni, toate aceste cauzalități nu s-ar manifesta, însă tot acești factori sunt foarte greu de corectat. Și asta nu înseamnă câtuși de puțin că elita politică nu trebuie să facă totul în interesul comunității pe care o reprezintă, nu trebuie să încerce să creioneze o viziune despre dezvoltarea acesteia, conștientă fiind de oportunitățile și riscurile din mediul internațional.

DESPRE IMINENȚA UNUI RĂZBOI RUSO-UCRAINIAN.

 

DESPRE IMINENȚA UNUI RĂZBOI RUSO-UCRAINIAN

 Este mare tulburare pe scena mondială provocată de un iminent atac al Rusiei asupra Ucrainei în următoarele câteva zile. America, UE şi multe ţări cer retragerea imediată a cetăţenilor lor din Ucraina şi ameninţă în continuare Rusia cu represalii masive şi coordonate. Rusia este pe cale să finalizeze concentrarea impresionantă de forţe armate în jurul Ucrainei. Analiştii militari şi serviciile de informaţii dau ca sigură invadarea Ucrainei în zilele următaore. Ce câştigă Rusia din invadarea Ucrainei? Putin a spus că nu va accepta ca „NATO să ajungă până în pragul casei noastre”, inclusiv cu arme nucleare. Adică aderarea Ucrainei la NATO. Este linia roşie a securităţii Rusiei la care, iată, Putin ţine morţiş. Se pare că toate încercările Rusiei de a obţine paşnic acest „tampon”, o centură de siguranţă  între ea şi NATO, au eşuat. De aceea Rusia a trecut la argumentul militar. Rusia a avut cereri maximale, precum revenirea la situaţia geopolitică din 1997, urmând ca până la urmă să se mulţumească cu asigurări scrise că Ucraina nu va adera la NATO. Întrebarea este până unde este dispusă să meargă Rusia pentru atingerea acestui obiectiv. Este actuala concentrare de trupe ruseşti pregătirea invaziei, sau un spectacol de operetă care să convingă Occidentul şi NATO de cât de puternică este forţa militară a Rusiei? Obiectivul Rusiei este, doar, de a instala la Kiev un regim obedient, precum cel al lui Lukaşenko în Belarus? Clar este faptul că, Rusia dorește anexarea unor teritorii, după modelul anexării Crimeii, un exemplu fiind Doneţk şi Lugansk, şi ajungerea la gurile Dunării. Ocuparea totală, militară, permanentă, a Ucrainei nu cred că este în vizorul Rusiei, după ce a părăsit Afganistanul cu coada între picioare. După evenimentele legate de Euro-Maidanul de la Kiev, şi fuga preşedintelui Victor Ianukovici în Rusia, este clar că populaţia Ucrainei, 46 de milioane de locuitori, nu va ceda în faţa ocupaţiei ruse. Manifestaţiile recente din Belarus şi Kazahstan, reprimate cu brutalitate şi cu ajutor militar rusesc, ne arată că şi actualele regimuri din mult dorita „centură de siguranţă” a Rusiei se menţin cu dificultate la putere. Cu atât va fi mai greu de impus un astfel de regim în Ucraina, după ce această ţară s-a bucurat de  democraţie şi de contactele cu lumea civilizată, occidentală. Aşadar, chiar dacă soluţia militară ar duce la instalarea unui regim politic obedient la Kiev, acesta nu are şanse să reziste prea mult timp, iar preţul plătit de Rusia pentru menţinerea acestui regim va fi imens, inclusiv în pierderi de vieţi omeneşti. În cazul invaziei, Rusia va apela mai degrabă la un atac cibernetic, menit să paralizeze armata ucrainiană şi administraţia, la atacuri cu avioane şi rachete asupra Kievului. Pierderile de vieţi omeneşti în rândurile populaţiei ucrainiene vor exista, fără îndoială, ceea ce va face şi mai dificilă, dacă nu imposibilă, „convertirea” populaţiei Ucrainei la obedienţă faţă de Rusia. Sper ca toate aceste calcule să şi le facă şi Putin. Ce va pierde Rusia? Dacă nu Putin, măcar elita intelectuală şi oligarhii Rusiei sunt conştienţi Că Rusia va avea de suferit pierderi serioase. Rusia va fi complet izolată de lumea occidentală, iar speranţa că va găsi în China un înlocuitor pentru lumea occidentală s-ar putea dovedi iluzorie. China are propriile interese de influenţă în Asia, nu este fraieră să cedeze Rusiei aceste sfere de influenţă. Putin a făcut greşeala să nu apeleze la elementul surpriză şi a dat timp ţărilor occidentale să se organizeze şi să-şi planifice în detaliu sancţiunile împotriva Rusiei. Economia Rusiei va fi complet paralizată de ruperea oricăror legături financiare, comerciale şi economice cu Occidentul. Nu va mai avea acces la SWIFT, mecanismul pentru transferurile bancare între ţări, sumele oligarhilor ruşi aflate acum în bănci occidentale vor fi blocate, chiar confiscate. Rusia are 50% din PIB provenit din exportul de gaze şi petrol, care va înceta dintr-o dată. Oligarhii ruşi îşi vor pierde afacerile din ţări occidentale, cu eventuala confiscare a bunurilor din aceste ţări. Conducta Golf Stream II va fi blocată, dacă nu chiar distrusă. NATO îşi va întări prezenţa militară din ţări vecine Rusiei, Polonia, ţările Baltice, România şi nu va mai retrage aceste întăriri după încheierea conflictului legat de Ucraina. Întreruperea legăturilor comerciale cu Occidentul va obliga populaţia Rusiei să renunţe la bunurile occidentale de înaltă tehnologie, la care s-a „dedulcit” în ultimii ani. Care va fi reacţia populaţiei ruse, vom vedea. Va accepta  şi pierderile enorme în vieţi omeneşti, inclusiv ale soldaţilor ruşi,  generate de  ocuparea Ucrainei? Vor fi întrerupte toate legăturile diplomatice dintre Rusia şi ţările occidentale, un lucru greu de admis acum, când  cetăţenii ruşi au nevoie de protecţie diplomatică. Vor fi expulzaţi cetăţeni ruşi din ţările occidentale, inclusiv copiii unor persoane cu funcţii de conducere în Rusia, care studiază la universităţi occidentale. Avioanele comerciale ruse, inclusiv cele care transportă persoane, nu vor mai putea tranzita spaţiul aerian al ţărilor vestice, dând o lovitură grea exporturilor şi comerţului Rusiei. Într-o epocă dominată de globalizare este greu, aproape imposibil, să fii izolat de restul lumii fără costuri extraordinare. Ce gândeşte populaţia Rusiei? O parte a reacţiilor intelectualităţii Rusiei dovedește că aceasta este conştientă şi oripilată de consecinţele invaziei militare asupra Ucrainei. Mai adăugăm câteva din constatările generalului în retragere, Leonid Ivaşov, şeful unei organizaţii a ofiţerilor ruşi în retragere. „Războiul înseamnă întotdeauna pierderea inevitabilă de vieţi, distrugere, suferinţă pentru mase mari de oameni, distrugerea modului obişnuit de viaţă, încălcarea sistemelor vitale ale statelor şi popoarelor. Un mare război este o tragedie uriaşă, o crimă gravă. Se întâmplă ca Rusia să fie în centrul acestei catastrofe iminente”. „Motivele formării (ameninţării la adresa Rusiei - n.n)  sunt interne: un modelul de stat neviabil, incapacitatea completă şi lipsa de profesionalism a sistemului de putere şi administraţie, pasivitatea şi dezorganizarea societăţii”. „Situaţia care se ţese în jurul Ucrainei este, în primul rând, artificială, mercenară în esenţă pentru unele forţe interne, inclusiv pentru Federaţia Rusă”. Sunt multe alte explicaţii foarte interesante date de acest general, nu insist asupra lor. Întrebarea este câtă influenţă au asupra lui Putin aceste personalităţi şi, mai ales, oligarhii ruşi cu afaceri în exterior, care sunt duşi de Putin direct în faliment. Astăzi au loc mai multe convorbiri telefonice, între Biden şi Putin, între Macron şi Putin. Ele se pot solda cu găsirea unei căi de împiedicare a conflictului militar, de aplanare a tensiunilor militare dintre Rusia şi NATO. Sau, pur şi simplu, Putin îi informează pe interlocutorii săi asupra deciziei de a ataca Ucraina. O speranţă vine şi de la purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Maria Zakharova, care a  criticat vineri rapoartele despre „invazia iminentă” a Ucrainei de către Rusia, sugerând că nu este altceva decât o „campanie de dezinformare în masă” împotriva Rusiei. Oricum, în câteva zile, poate chiar,  - de ce nu? -, în seara aceasta, vom afla dacă invazia rusă în Ucraina se va produce, sau nu.

DEZMEMBRAREA ROMÂNIEI MARI - DIMENSIUNILE UNUI EȘEC ANUNȚAT!

 

DEZMEMBRAREA ROMÂNIEI MARI - DIMENSIUNILE UNUI EȘEC ANUNȚAT!

 Într-un spațiu relativ restrâns ca dimensiuni, pentru a nu îngreuna lectura și a nu-i plictisi pe cititori, este destul de greu să vorbești despre anul 1940, despre ce a însemnat și ce efecte a avut el pe termen scurt, mediu și lung pentru România, pentru întreaga regiune. Prefer să mă raportez schematic la acest „moment”, nu înainte de a preciza că, la intervalul de durată care s-a scurs din 1940 până în prezent, fără onestitate nu se poate face o radiografie corectă. Este important să fim sinceri cu noi înșine. Este un mare avantaj pe care ți-l oferă distanțarea față de perspectivă, și anume posibilitatea de a ieși dintr-un anume tip de festivism specific spațiului ex-sovietic, țărilor care au fost abandonate pe orbita Moscovei, după 1944. Când spun „onestitate”, am în vedere și faptul că aceasta trebuie dublată de cunoaștere. Fără cunoaștere, riscăm să ajungem la concluzii eronate sau incomplete. Cronologic și factual, sunt câteva moment peste care nu putem trece și pe care trebuie să le avem în vedere pentru a înțelege cum s-a ajuns aici. Din punctul meu de vedere, suntem într-un mediu în care cunoaștem foarte bine ce s-a întâmplat în 1940. Este mai important să vedem cum s-a ajuns în acel punct al dezintegrării, cum a găsit acel an România și regiunea în întregul ei. Reperele trebuie căutate în context internațional, în context intern românesc, dar și în context intern sovietic. Mă refer la dimensiunea estică a unui eșec anunțat. Vorbim, în primul rând, despre lipsa relațiilor României cu tânărul stat sovietic, cu Rusia Sovietică, ulterior cu Uniunea Sovietică. Vorbim despre anul 1918, în care Basarabia se desprinde, cu acte în regulă, de fostul spațiu țarist și devine prima provincie care se unește cu România. Anticipând o paralelă cu anul 1940, avea să fie și prima provincie pierdută. Basarabia întinde „covorul roșu” pentru ce a însemnat crearea statului național unitar român în momentul de glorie al istoriei noastre - în anul 1918. Tot Basarabia este însă și cea care va deschide marea pagină de doliu a istoriei naționale. În 1918, Sfatul Țării votează Unirea cu România (având, într-adevăr, la bază adeziunea populației). Urmează anul 1924, important din perspectivă externă prin aceea că Uniunea Sovietică reușește să iasă din izolare internațională. Reperele acestea cronologice - de relații internaționale și de interacțiune - sunt importante deoarece modifică însăși paradigma acestor raporturi. De ce? Una este situația de la sfârșitul anului 1918 până în 1924, când Rusia era izolată, pe marginea prăpastiei, și cu totul alta cea de după 1924, când Rusia este recunoscută, în primul rând, de Franța, de Marea Britanie, dar și de alte mari puteri. Rusia devine vocală, se înarmează, depășește acel moment critic legat de foametea din anii 1921-1922, în care pierde cinci milioane de oameni. În relaționarea directă cu Bucureștiul, anul 1924 este important și din alt punct de vedere: formarea, în coastele României, a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, cu capitala la Balta, apoi la Tiraspol. O mișcare geopolitică în plină desfășurare - ca să înțelegem efectele, pe termen lung, ale unor pași în politica internațională, în relaționarea interstatală. „Autonomia” inventată în 1924 s-a extins, a trecut Nistrul. S-ar fi vrut să treacă și Prutul. Efectele se văd și în prezent. Urmează anul 1934, în care sunt reluate relațiile româno-sovietice. Avem la București un „polpred” - reprezentant politic: este vorba de tovarășul Mihail Semionovici Ostrovski, care însă nu se acomodează bine și sfârșește în Siberia, unul dintre capetele de acuzare fiind spionaj în favoarea României. Apoi anul 1938, care marchează „momentul München”. În Germania, Hitler este deja la putere, în plină ascensiune și consolidare. Acest moment este important și din punct de vedere al politicii interne. Am pierdut întotdeauna în această paralelă: relațiile internaționale și politica internă. 1937 și 1938 sunt anii „Marii Terori” în Uniunea Sovietică. Stalin face „ordine” la nivelul elitelor militare, politice. Anul 1939 aduce cu sine „momentul septembrie” - România este deja lipsită de doi aliați importanți în plan regional. Nu mai are alături nici Cehoslovacia, nici Polonia. Aminteam de onestitate. Am fost curios să văd ce se află dincolo de monografiile și tratatele scriseîn anii respectivi. La „momentul 1924”, am fost stupefiat să constat în unele rapoarte, în evaluări diplomatice, o anume exaltare sau chiar o adevărată încântare: „Sovieticii recunosc elementul românesc de peste Nistru!” „Avem un milion de români peste Nistru. Rusia Sovietică sprijină dezvoltarea lor!” Vă dați seama cât de departe eram noi de realitate! Astfel, în 1934, foarte mulți lideri politici de la București și-au pus mari speranțe în reluarea relațiilor cu Sovietele. Chiar au crezut că, având reprezentare diplomatică, va fi posibilă o schimbare a registrului. Registru marcat de două probleme importante - Tezaurul și Basarabia. Acestea structurează, în continuare, relația dintre cele două spații. Revenim astfel la ideea de „efecte pe termen lung” ale unor mutări pe tabla de șah. Reprezentanța diplomatică sovietică la București nu a fost altceva decât un subcentru de spionaj. Cei trimiși în România au „zburdat” aproape nestingheriți prin toată țara. Contrainformațiile noastre abia mai făceau față deplasărilor de „serviciu” ale pseudoreprezentanților diplomatici. Anvergura paradigmei relațiilor bilaterale nu se modificase prea mult. În aceeași ordine de idei - după München, și chiar după septembrie 1939 -, am fost foarte uimit să văd în rapoartele diplomatice o anumită speranță. Oamenii încă mai sperau și credeau că va fi posibil ca urgia care învăluia Europa și regiunea la care facem referire să ocolească România, că aceasta va scăpa neatinsă. Mulți lideri politici își imaginau că există o șansă ca României să nu i se întâmple ceea ce li s-a întâmplat țărilor din jurul ei. România era, de fapt, complet izolată. Revenind la relațiile româno-sovietice, trebuie să mai subliniez un lucru. Sentimentele false de conștientizare a realităților în cauză veneau și dintr-o lipsă a exercițiului diplomatic autentic, de reprezentare, de cunoaștere, de informare la fața locului și de informare a decidenților de la București. Până în 1934, nu aveam reprezentare diplomatic la Moscova. Știam tot ce se întâmpla în Rusia doar prin rapoartele diplomaților noștri de la Varșovia, Atena, din Statele Unite, din țările nordice, de la Paris, Berlin. Cu alte cuvinte, o informare indirectă, tardivă, pentru că informația circula greu și era livrată la a doua ori la a treia mână, era filtrată. După 1934, am fost curios să găsesc o eventual schimbare în rapoartele trimișilor noștri la Moscova. Aceeași dezamăgire: rapoarte descriptive, superficiale din punct de vedere analitic. Nu am găsit evaluări temeinice în ele: scenarii, propuneri de acțiune. Singurul avantaj - ajungeau în țară mai rapid decât presa. Un mare minus, care conduce către ideea că în acești douăzeci și doi de ani, din 1918 până în 1940, trăiam de fapt într-o simbioză a iluziilor. Este de neconceput să elaborezi strategii de apărare, de dezvoltare a unor politici, fără cunoașterea adversarului. Și nu vorbim despre un simplu adversar, ci despre un inamic periculos, deosebit de agresiv. Uniunea Sovietică nu a recunoscut niciodată frontiera pe Nistru. Ceea ce ne obliga să rămânem „cu arma la picior” - militar, diplomatic, economic, din perspectiva armonizării poziției partidelor politice. Ne obliga la o atenție susținută, ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat. Mulți își imaginează că anul 1918 a fost urmat de o stare de exuberanță, în plan regional, în Basarabia. Momentul 1918 a fost urmat de un proces dificil de consolidare administrativă internă. Contrar propagandei sovietice, România a reluat o provincie înapoiată, cu un nivel de analfabetism endemic, cu „elite” locale slabe. Elite care, după 1918, se „integrează” perfect nu doar în peisajul politic, dar și în „tabloul” negativ intern. Avem lideri politici regionali - de exemplu, personalități basarabene - care au jucat un rol extraordinar în Unirea de la 1918, dar care au dosare penale, urmare a implicării în acte de corupție. Prin fapte penale s-a decredibilizat ideea de România Mare. Revenind la cunoaștere, importantă când vorbim despre lecții învățate și neînvățate, am fost curios să văd dacă situația este diferită în zona intelligence-ului, în toți acești douăzeci și doi de ani. Nu foarte mult! Lucrurile au stat mai bine doar în zona contrainformațiilor. În zona informațiilor nu am înregistrat aproape niciun rezultat. Au fost câteva scheme de obținere de informații peste Nistru și sunt uimit să descopăr, în edițiile de documente rusești, că eram atrași pe piste greșite, că toate informațiile „prețioase” din zona militară erau furnizate de intelligence-ul sovietic, prin centrele plantate de-a lungul frontierei române. Eram mult prea deficitari la nivelul cunoașterii indirecte sau directe. Aceasta ar fi o primă lecție, pe care ar trebui să o învățăm, să ne-o asumăm și să încercăm să construim plecând de aici. Ofițerii de intelligence - chiar și diplomații angrenați în gestionarea complicatei dimensiuni estice - fie nu cunoșteau spațiul, fie îl cunoșteau, dar nu lucrau doar pentru România. Aceasta este o altă explicație a alterării profunde a capacității de apărare. Imaginea deformată a realităților pe care am avut-o înainte de 1940, în acei doi-trei ani antebelici, explică deruta și bâlbâiala. Bineînțeles, au fost voci care au spus răspicat că Franța și Marea Britanie ne-au trădat. Fiecare putere însă, în condiții de criză majoră, își apără teritoriul și interesul național. Concilierea de la München a fost pasul pe care britanicii și francezii au crezut că-l pot face în acel moment, ca să se salveze. Și-au reconsiderat, ulterior, politica externă, alianțele, acordurile. Este evident că după Cehoslovacia urmau și alte victime, alte anexări teritoriale. Capacitatea noastră de reacție era profund alterată. Speranțele - deșarte. S-a preferat o veritabilă „politică a struțului”. Dacă ar fi, totuși, să facem o ierarhizare a cunoașterii și a pregătirii la nivel național, în diverse domenii, bineînțeles că dimensiunea militară se impune. Ea prevalează în relația cu zona respectivă. Am căzut într-o capcană. În context, nu am fost puternici în anumite momente cruciale. A fost Rusia slabă, nu am fost noi puternici! Se acreditase impresia falsă că vom putea face față, că vom putea construi. Nu! Aveam un colos hrăpăreț în stânga Nistrului și trebuia să fim pregătiți pentru cel mai dramatic scenariu posibil în 1940: acela de a fi puși în fața unor revendicări teritoriale. Dar nu am fost pregătiți. În altă ordine de idei, am mai avut o culpabilizare a terților. Retragerea în sine, în 1940, a fost haotică. Desigur că trupele și unitățile militare sovietice înaintau. Până în primăvara anului 1939, dețineam informații vagi despre ceea ce înseamnă comasarea de trupe și unități militare la frontiera estică. Am început să facem analize și să încercăm să aflăm ceva după speech-urile de la cel de-al XVIII-lea Congres al Partidului Comunist (bolșevic) al URSS, după celebrul discurs al lui Molotov, din martie 1939. Atunci s-a „repus pe tapet” relația cu România. În primăvara anului 1939 acest lucru devenise clar. Ce puteam face? Puteam pregăti temeinic o eventual retragere. Frontiera aceasta, de sute de kilometri cu Rusia Sovietică, a fost bine păzită, cu mari sacrificii, de către militarii și grănicerii români. Este puțin cunoscut faptul că, în douăzeci și doi de ani, peste o mie de militari și grăniceri români au căzut la datorie, în timp de pace, apărând cu prețul vieții frontiera de pe Nistru. Nu mai vorbim de numeroasele victime civile și colaterale. Istoricii, opinia publică sunt, și acum, divizați. Unii consideră că Basarabia trebuia apărată cu orice preț. Trecerea tancurilor peste Nistru a fost însă precedată de prea binecunoscuții pași formali de înaintare a ultimatumului. Teoretic, a existat posibilitatea unei contraacțiuni militare. Părerile sunt împărțite, însă evacuarea Basarabiei și a nordului Bucovinei trebuia pregătită și organizată corespunzător, în opinia mea. S-ar fi salvat mult din imaginea și din avuția României, din prestigiul Armatei, al Jandarmeriei, din eforturile militare și financiare semnificative care s-au făcut pentru apărarea acestor provincii, în cei douăzeci și doi de ani. Revenind la anul 1940, România era de mult prăbușită. Numai că mulți contemporani nu o știau, deși au fost și minți lucide care au înțeles fenomenele la care asistau, precum și cauzele lor. Întrebarea fundamental este: cum o elită politică a țării renunță, în câteva ore - în ziua de 27 iunie 1940 - la milioane de oameni și la o parte din teritoriu, fără să miște un deget? Analizele privind evoluțiile din Europa sunt extraordinare, dar trebuie să avem în vedere și factorul uman. Mă gândesc la acele douăzeci și patru de ore din viața unui om care s-a numit Carol al II-lea. În seara de 26 iunie, dormea alături de Elena Lupescu, amanta sa. La trei dimineața, este trezit și i se transmite că a venit o telegram de la ambasadorul nostru la Moscova, Gheorghe Davidescu, în care se spunea că există un ultimatum sovietic. Regele și elitele politice nu bănuiau nimic și nu-și puneau niciun fel de problemă în urma atacării Finlandei, a Poloniei, deși URSS nu ne recunoscuse granița pe Nistru și aveam, practic, de ani de zile, o situație de front pe această graniță, cu numeroase victime. Au mai fost și zeci de mii de refugiați din Uniunea Sovietică, sinistrați care încercau să scape de foametea din Ucraina și încercau să se salveze în România. Regele se declară șocat. Dar el, a doua zi, la ora opt dimineața, este în Sala Tronului de la Palatul regal, unde asistă la examenul de bacalaureat al fiului său, Mihai. Statul român se prăbușea și capul statului participă la examenul de bacalaureat, unde stă până la ora douăsprezece. Examenul se termină cu succes, se ciocnește șampanie, apoi regele rămâne la masa protocolară, cu profesorii. Abia la ora treisprezece se întrunește Consiliul de Coroană, un organism consultativ. După prezentarea situației, ia cuvântul șeful Statului-Major, care spune că nu se poate face nimic. După zece ani de domnie, în care s-a promis solemn, la toate paradele și evenimentele, că pământul țării va fi apărat și nicio brazdă nu va fi cedată, armata română recunoaște că nu are capacitatea să apere teritoriul național. La nivelul elitelor românești, se întâmpla o degradare serioasă față de generația 1918, chiar față de generația mai îndepărtată, cea a revoluționarilor de la 1848 și a Unirii de la 1859, când apare pe hartă statul România. Din păcate, soarta a făcut ca, în 1927, regele Ferdinand și premierul Ion I.C. Brătianu să moară la câteva luni distanță, în mod neașteptat. Regele moare în iulie, iar Brătianu în noiembrie. Atunci se prăbușesc doi dintre pilonii care asiguraseră acea generație uimitoare, generația care reușise marele eveniment istoric din 1918. Rămâne Iuliu Maniu, unul dintre puținii cu adevărat democrat. Statul român modern este fondat de generația 1848, pe modelul occidental. Doar peste un deceniu, foștii revoluționari întorși din exil reușesc unirea Moldovei cu Țara Românească în baza programului de factură occidental prin care România este scoasă din periferia Imperiului Otoman, la frontiera orientală a Europei, fiind introdusă în sistemul de valori european. Dar nu a fost deloc simplu. Alegerile au fost trucate în Moldova, partida antiunionistă a câștigat prin fraudă, dar lucrurile au fost demascate în fața opiniei publice internaționale și întreg procesul electoral a fost reluat, cu deznodământul cunoscut. La 1858-1859, Unirea României (și apariția statului român) deja se hotăra prin alegerea divanurilor ad-hoc și apoi prin alegerea domnitorului. A fost o luptă dură în care liderii partidei unionist au făcut eforturi extraordinare de a explica ce înseamnă Unirea și, în același timp, de a face față acțiunilor dirijate de Puterile care nu doreau unirea celor două Principate. Dacă toți acești oameni, mici sau mari, nu ar fi fost în locul potrivit, la timpul potrivit, nu se știe dacă am mai fi existat ca „România”. Dar în 1940, elita românească nu mai avea capacitatea să acționeze nici lucid, nici în interesul național, sacrificându-se pe sine. Din contră, interesele personale sau de grup au fost de multe ori prioritare în sânul elitelor, după realizarea României Mari. Statul era spoliat de o conducere coruptă, în timp ce propaganda ducea mesajul unei Românii glorioase. În vara lui 1940, cu numai câteva săptămâni înainte de ultimatumul sovietic, regele Carol al II-lea a sărbătorit zece ani de domnie. Omagiul adus monarhului avea să fie copiat mai târziu de propaganda lui Nicolae Ceaușescu. Atunci a primit Carol al II-lea un volum scris de mână de către marii intelectuali ai țării. Un rege care instituise un regim de autoritate personală concentrase întreaga putere în mâinile sale, în 1938. Alegerile din 1937 aduc guvernului Tătărescu 37% din voturi, insuficient ca să obțină poziția ce îi dădea posibilitatea de a-și construi majoritatea. Mișcarea Legionară este pe locul III, cu 16% din voturi. Iar regele aduce la putere guvernul Goga-Cuza. Octavian Goga este un extremist dus la limită, de un antisemitism violent, iar primele legi pe care le emite acest guvern sunt cele antisemite, scoțând din calitatea de cetățeni poate sute de mii de evrei trăitori în comunitatea din România. Statul român le smulge această calitate pe baza unei revizuiri, ca apoi să-i expulzeze. Foarte asemănător cu ceea ce se întâmpla în Germania lui Hitler. Carol al II-lea, convins că va manevra pe toată lumea, face următorul pas și își asumă puterea absolută prin Constituția din 1938. Nu mai exista separația puterilor în stat, partidele sunt desființate, regele emitea legi și tot el le aproba. Astfel a rămas singur la putere, iar în momentul în care a venit „furtuna” și lucrurile au mers prost, a trebuit să plece. Dar cu ce preț? Este prețul plătit pentru că o elită în derivă a abandonat valorile pe care s-a construit statul și apoi a căutat să se salveze sărind dintr-o barcă în alta, după cum bătea vântul. Dar fără succes. Hitler nu are încredere în Carol al II-lea, iar regele nu reușește să joace ultima carte ce îi mai rămăsese, petrolul și grâul atât de necesare lui Hitler pentru continuarea războiului. În economia viitoarelor campanii din Est, petrolul românesc juca un rol esențial pentru Hitler. În momentul în care Stalin, prin ocuparea Basarabiei, se apropie de câmpurile petroliere românești, Hitler începe să se gândească la faptul că Stalin are ambiții prea mari, mai ales că intrase și în Bucovina, o surpriză pentru Berlin. Ce s-ar fi întâmplat dacă românii ar fi și jucat această carte? Ar fi permis Germania ca petrolul românesc să ajungă în mâinile sovieticilor? Răspunsul este nu, Germania a garantat frontierele României, cât mai rămăseseră, tocmai pentru că nu avea rezerve suficiente de petrol. Știți cum încheie regele, în jurnalul său, seara de 27 iunie, când cedează Basarabia? Discută despre cum toți cei din sala în care s-a ținut Consiliul de Coroană își împărțeau noile posturi ministeriale, după ce au decis că vor ceda Basarabia. Carol al II-lea, după ce face această ultimă împărțeală, își sfârșește însemnările adăugând că se retrage în dormitor și plânge în brațele Elenei Lupescu. Un sfârșit ridicol și melodramatic în dormitoarele regale, dar tragic pentru țară și pentru milioane de oameni. Între lecțiile pe care le avem de învățat, trebuie să ne gândim la apărarea valorilor fundamentale și la cum anume să facem ca mintea și sufletul oamenilor să fie alături de aceste valori.

RĂSCOALA REGIZATĂ - TATARBUNAR, 1924.

 

RĂSCOALA REGIZATĂ - TATARBUNAR, 1924

 După eşuarea Conferinţei de la Viena, în ziua de 29 iulie 1924, Biroul Politic al Partidului Comunist (bolşevic) al URSS a adoptat hotărârea cu privire la crearea Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti, în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucraina. Se preconizează ca graniţa apuseană a noii republici să fie pe râul Prut, ceea ce confirmă intenţia guvernului de la Moscova de anexare a Basarabiei. Autorităţile sovietice considerau că în 1924 erau toate condiţiile pentru declanşarea unei acţiuni de amploare împotriva României, care ar oferi pretextul pentru intervenţia Armatei Roşii şi ocuparea Basarabiei. Au fost planificate un şir întreg de măsuri împotriva integrării ţării. Moscova era convinsă că o răscoală de mari proporţii în Basarabia va demonstra opiniei publice mondiale că populaţia era nemulţumită de „dominaţia românească” şi cerea „alipirea” la Uniunea Sovietică. Două grupări militare conduse de ofiţerii din Armata Roşie urmau să declanşeze atacuri simultane în nordul şi sud-estul Basarabiei, să ridice populaţia la luptă, după care să se proclame Republica Sovietică Moldovenească de la Bug până la Prut. În conformitate cu planul aprobat, au fost aduse arme, muniţii, materiale explozibile din Uniunea Sovietică şi trecute clandestin în România, mai ales noaptea, cu bărcile. La Arhiva Naţională a R. Moldova, în cadrul fondurilor personale, este depozitat un fond, care-i solicitat destul de des de cercetători. Este vorba despre fondul personal Manuil Poleac, un mare animator al documentelor istorice, care intenţiona să publice un „Dicţionar enciclopedic al Basarabiei” şi care a adunat o sumedenie de materiale, articole din diferite gazete şi reviste, cărţi, fotografii, hărţi care într-un fel sau altul aveau tangenţe cu istoria şi cultura din Basarabia. Cu regret, enciclopedia nominalizată n-a apărut, în schimb toate materialele adunate de Manuil Poleac au fost depozitate la Arhiva Naţională. În dosarul 7 al acestui fond personal este inclus şi un articol dintr-un ziar rusesc în care este vorba despre răscoala de la Tatarbunar din 1924 din Basarabia, care s-a dovedit a fi un spectacol sângeros pentru opinia publică europeană. Fără a face comentarii, îmi permit să pun conţinutul acestui articol la dispoziţia cititorului: „De la începutul anului 1924 în Basarabia de sud se pregătea o răscoală împotriva sistemului de stat. Sub conducerea unor emisari speciali sovietici s-a început înarmarea populaţiei din Tatarbunar. Cu operaţia de pregătire a răscoalei se ocupa tâmplarul Andrei Arghirov. La el au fost aduse din URSS arme şi muniţii pentru răsculaţi. Andrei Arghirov a încredinţat armele spre păstrarea lui I. Staianov şi S. Iaşcev. În aprilie 1924 s-a început răscoala (de la Tatarbunar - n.n.) sub conducerea lui A. Arghirov, care a tăiat cablurile telefonice şi a început a repartiza arme răsculaţilor. Armata (română - n.n.) a încercuit localitatea şi drept prizonieri au fost capturaţi 300 de răsculaţi, dar A. Arghirov a izbutit să fugă în Rusia Sovietică, iar datorită acestui fapt nu puteau fi depistaţi complicii lui. Ceilalţi răzvrătiţi au fost judecaţi de tribunalul militar din localitate şi au fost condamnaţi la diferite termene de muncă forţată. Pe Andrei Arghirov l-au judecat în lipsă şi a fost condamnat la muncă forţată pe viaţă. În anul 1926 A. Arghirov, care a trecut la GPU şcoala de spionaj, din nou a venit în Basarabia cu o misiune specială. Lui i s-a încredinţat să organizeze la sudul Basarabiei noi organizaţii primare comuniste.” (ANRM, fond 792, inv.1, d.7). În acelaşi fond şi inventor, în dosarul 13 este inclusă şi fotografia celebrului general rus şi fost ministru de război al Rusiei, A.N. Kuropatchin. În 1910 generalul scria: „Populaţia românească din Basarabia, anexată acum 100 de ani, trăieşte astăzi separată şi în afară de populaţia rusă. În viitor, fie pe cale paşnică, fie în urma unui război, unitatea poporului român este de neînlăturat.” De mult nu mai sunt, însă, românești, nici Tatarbunarul, nici Cetatea-Albă, nici Hotinul, nici Balta, nici  Tiraspolul, nici Dubăsarii, nici Râbniţa, nici Tighina. În schimb a rămas nemuritor testamentul ţarului Petru I, scenariile şi metodele pentru cimentarea „prieteniei” multiseculare, după cum se vede din politica expansionistă a președintelui Putin.

CÂTEVA REFLECȚII DESPRE DUMNEZEU, TIMP ȘI MULTIVERS.

 

CÂTEVA REFLECȚII DESPRE DUMNEZEU, TIMP ȘI MULTIVERS

 „Ce este timpul? Dacă nu-mi pune nimeni această întrebare, atunci știu ce este timpul. Dar dacă aș vrea să-l lămuresc pe cel care întreabă, nu mai știu … Nu putem afirma că timpul este decât în măsura în care tinde să nu existe.” -  Sf. Augustin, Confesiuni (trad. Eugen Munteanu). Confruntat cu o întrebare „încuietoare”: „Ce făcea Dumnezeu înainte de a fi creat cerul și pământul?”, Sf. Augustin răspunde în glumă: „Pregătea Gheena pentru cei care scrutează prea îndeaproape tainele divine!” După care, răspunde serios:  „Întrucât Dumnezeu a creat timpul atunci când a creat Universul, nu există un „înainte””. Mai mult - și aceasta mi se pare o contribuție fundamentală a filozofului din Hippo, el afirmă, pentru prima dată în istorie, că „timpul este o construcție umană”. După care continuă: „În tine, spirit al meu, măsor eu timpul.” Augustin decide că timpul este în realitate o funcție a percepției și memoriei umane (distentio animi). Termenul folosit special aici - distentio, reflectă o tensiune sau chiar o extindere dureroasă, pe care le creează percepția timpului. Trei funcții ale minții sunt legate de distentio: atenția, care se focalizează pe prezent; memoria, care se concentrează pe trecut, și anticiparea, care se fixează pe viitor. Pentru Augustin, timpul este o problemă dureroasă, o reflecție a naturii materiale limitate a ființelor umane. Percepția timpului îi face pe oameni frământați, fragmentați, tulburați de evenimente învălmășite. Numai Dumnezeu, trăind în eternitate, este liber de confuziile temporale. Dacă așa stăteau lucrurile cu peste 1.600 de ani în urmă, care este situația actuală? Cum au evoluat conceptul de timp, relațiile timp - Dumnezeu și Univers - Dumnezeu? Sunt întrebări de o complexitate uriașă și există biblioteci întregi, pline de cărți și articole care au încercat să ofere soluții. Ca simplă „trestie gânditoare”, aș vrea să adaug și eu câteva idei la răspunsurile deja formulate înaintea mea. Deși s-au scurs mai bine de șaisprezece veacuri de la publicarea magistralei scrieri a Sf. Augustin, mi se pare că problema primordială este legată de poziția noastră față de Dumnezeu și ce spune știința de astăzi despre rolul Său în crearea Universului și timpului.

Două Universuri: fizic și spiritual. Ce relație există între ele? În Universul fizic, știința este personajul central. Toate proprietățile și evenimentele sunt guvernate de legi naturale, cuantificabile, imuabile și adevărate în orice moment și loc din Univers. Desigur, în momentul de față, noi nu cunoaștem toate legile fundamentale. Dar, majoritatea oamenilor de știință cred că un set complet al acestor legi există și că, în principiu, ele pot fi descoperite treptat, așa cum exploratorii secolului al XIX-lea au crezut în existența Polului Nord înainte ca cineva să-l fi atins. În Universul spiritual, personajul principal este Dumnezeu. În acord cu aproape toate religiile, Dumnezeu este o ființă nelimitată de legile care guvernează materia și energia din Universul fizic. Cu alte cuvinte, Dumnezeu există în afara materiei și energiei. În majoritatea religiilor, această Ființă acționează cu un scop și o voință, uneori violând legile fizice existente (adică, face miracole) și are calități adiționale, precum inteligență, compasiune și conștiință. Dacă acceptăm aceste două axiome, putem spune că știința și Dumnezeu sunt noțiuni compatibile atâta timp cât El se mulțumește să stea deoparte,  odată ce Universul a fost creat. Un Dumnezeu care intervine după ce pendulul cosmic a fost pus în mișcare, violând legile fizice, ar răsturna axioma științei. Desigur, legile fizice ar fi putut fi create de Dumnezeu înainte de începerea timpului. Dar, după ce au fost create, conform primei axiome, legile sunt imuabile și nu pot fi violate de la un moment la altul. Pe baza gradului de intervenție a lui Dumnezeu în legile naturii, putem categorisi diferitele credințe religioase. La o extremă se află ateismul: Dumnezeu, pur și simplu, nu există (un exemplu este savantul francez Pierre-Simon Laplace). Apoi vine deismul, o credință proeminentă în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea și motivată parțial de incorporarea noilor descoperiri științifice în gândirea teologică. Deismul presupune credința în existența unei ființe supreme, principiul și sursa oricărei realități, dar care nu intervine în ordinea naturii. Voltaire s-a considerat el însuși un deist. Urmează imanentismul. Dumnezeu a creat Universul și legile fizice și continuă să acționeze, dar numai prin aplicarea repetată a acestor legi fixe. Deși adepții imanentismului diferă filozofic de deiști, credințele lor sunt echivalente, pentru că Dumnezeu nu face miracole și astfel, prima axiomă este respectată. Se poate spune, de exemplu, că Einstein a crezut într-un Dumnezeu imanentist (chiar dacă unii comentatori îl consideră panteist). În fine, la cealaltă extremă, apare intervenționismul: Dumnezeu există și, din când în când, intervine și violează legile fizice. Majoritatea religiilor, incluzând creștinismul, iudaismul, islamul și hinduismul, subscriu la viziunea intervenționistă a lui Dumnezeu.  Rezultă de aici că știința și religia sunt incompatibile? Logica spune că da. Însă situația „pe teren” este mult mai complexă. Mulți oameni, din afara domeniului științific, acceptă valorile științei, chiar dacă cred într-un Dumnezeu intervenționist. De fiecare dată când ne urcăm într-un avion, ne punem speranțele în legile fizicii care pot să mențină avionul în aer, indiferent dacă credem sau nu într-un Dumnezeu intervenționist. Pe de altă parte, unii oameni de știință cred că anumite evenimente nu pot fi analizate prin metodele științei sau chiar contrazic știința. S-a descoperit că un număr semnificativ de oameni de știință din zilele noastre sunt religioși convinși în adevăratul sens al cuvântului. Un studiu recent al lui Elaine Howard Ecklund, profesoară de spciologie la Rice University, care a intervievat peste 1.700 oameni de știință din universități americane de elită, a găsit că 25% din subiecții ei cred în existența lui Dumnezeu. Există apoi un număr de savanți remarcabili - poate 5% sau mai mulți - care cred nu numai în Dumnezeu, ci cred într-un Dumnezeu intervenționist. Nume celebre includ pe Francis Collins, liderul celebrului Human Genome Project și Directorul al National Institutes of Health, Ian Hutchinson, profesor de știință și inginerie nucleară la MIT, ori Owen Gingerich, profesor emerit de astronomie și istoria științei la Harvard University. În cartea sa din 2006 (tradusă și în România), Universul lui Dumnezeu, profesorul Gingerich prezintă astfel relația dintre cele două Universuri: „Cred că Universul nostru fizic este cumva învăluit de Universul spiritual, mai larg și mai profund, în care au loc miracole. Noi nu am putea să planificăm anticipat sau să luăm decizii fără să existe o lume care, în general, este guvernată de legi. Dar acele legi nu se aplică tuturor evenimentelor.” Deci, se poate vedea că situația este foarte interesantă dacă ne raportăm la ce credem cu adevărat. Consider că oamenii de știință religioși, precum Gingerich și ceilalți, își împacă credința lor în știință cu credința într-un Dumnezeu intervenționist prin adoptarea unei viziuni a lumii în care legile fizicii, chimiei și biologiei se aplică în majoritatea timpului. Dar, din când în când, Dumnezeu intervine și violează aceste legi. Însă aceste acțiuni divine, excepționale, nu pot fi analizate prin metodele științei. Personal, nu mă simt confortabil cu oameni de știință ca Richard Dawkins, Samuel Benjamin Harris ori Daniel Clement Dennet, care încearcă să nege existența lui Dumnezeu cu argumente științifice. Nu cred că știința poate confirma sau infirma existența lui Dumnezeu pentru că, dacă Dumnezeu există așa cum este înțeles de majoritatea religiilor, El nu poate fi subiectul unei analize raționale. Dumnezeu se găsește în afara Universului fizic. La fel, nu mă simt confortabil nici cu oamenii care, referindu-se la Universul fizic, fac afirmații care violează dovezile oferite de legile naturale cunoscute. Cred că ambele, știința și religia, caută adevărul. Dar este un tip diferit de adevăr. În știință, căutăm adevărul în Universul fizic. În religie, căutăm adevărul în Universul spiritual.

Cosmologia Big Bang-ului: fizicienii și cosmologii au emis de mai multă vreme ideea că Universul nostru nu este static și permanent, că el a „început” acum circa 14 miliarde de ani într-o stare de densitate extrem de mare și că de atunci se dilată și se subțiază fără oprire. Unii fizicieni - așa numiții cosmologi cuantici - doresc să știe ce s-a întâmplat în primele momente după Big Bang, dacă timpul sau altceva a existat înainte de marea explozie, și dacă putem deosebi viitorul de trecut. Astfel de întrebări fundamentale din fizica actuală - nu foarte departe de cele puse de Sf. Augustin - sunt privite cu mare seriozitate de lumea științifică. Cele mai inteligente minți din fizică, incluzând pe Stephen Hawking, Andrei Linde și Alexander Vilenkin, s-au oprit asupra acestor aspecte generate de cosmologia Big Bang-ului. Răspunsurile sunt dificil, totuși, de formulat. Prima  problemă este că nașterea Universului nostru a fost un spectacol cu o singură reprezentație, la care noi nu am fost prezenți. O înțelegere a primelor momente de la începutul Universului necesită, de asemenea, o înțelegere a gravității cuantice: o gravitate care apare la densități enorme ale materiei și energiei, și care este imposibil de replicat. Majoritatea fizicienilor cred astăzi că întreg Universul observabil a fost aproximativ de un milion de miliarde de miliarde de ori mai mic decât un singur atom! Temperatura la începutul Big Bang-ului  a fost de circa de un milion de miliarde de miliarde de miliarde grade Celsius! Timpul - subiectul ce ne interesează în acest articol - s-a născut cumva în acel punct de o fantastică densitate. Sau, poate că timpul deja exista, iar ceea ce a apărut după Big Bang a fost „săgeata” timpului, îndreptată către viitor. Universul nostru observabil prezintă o ordine și „netezime” relative, pe care fizicienii le atribuie unei stări de entropie scăzută. O ipoteză interesantă este legătura dintre această stare și „săgeata” timpului. Practic, direcția către viitor a timpului este determinată de mișcarea de la ordine la dezordine (entropie crescută). Să considerăm, de exemplu, arderea unui butuc de lemn. La început, lemnul este un singur obiect solid. Focul consumă lemnul, eliberând energie, dioxid de carbon și vapori de apă, după care rămâne un morman de cenușă. Atomii din vapori și gaze vibrează energetic, răspândindu-se într-un nor cu dilatare permanentă. Niciodată nu vom putea observa fenomenul invers, de ordonare și reasamblare a elementelor componente (gaze, energie, cenușă) în buturuga inițială. Cu alte cuvinte, ceea ce numim viitor este o creștere a dezordinii; ceea ce numim trecut este o creșterii a ordinii. Abilitatea noastră de a distinge ușor între aceste două situații arată că timpul în lumea noastră are o direcție clară. Timpul are de asemenea o direcție clară și în Cosmos. Stelele ard, eliberând energie și lumină, își consumă lent combustibilul lor nuclear, după care dispar într-o gaură neagră. Niciodată nu se întâmplă situația inversă. Pe linia acestor idei, s-a formulat o altă ipoteză: punctul de maximă ordine și minimă mărime a Universului s-ar putea să nu fie Big Bang-ul Universului nostru, ci al altui Univers, un fel de proto-Univers. Universul nostru și probabil un număr infinit de alte Universuri ar fi putut să se nască din acest proto-părinte, și fiecare Univers ar fi putut avea propriul lui Big Bang. Procesul de înmulțire a Universurilor (crearea unui Multivers) plecând de la un singur Univers-părinte a fost numit eterna inflație (Paul Steinhard, 1983, urmat de Andrei Linde, Alexander Vilenkin și Alan Guth). Similar, teoria corzilor prezice posibilitatea existenței unui Multivers. Concepută la sfârșitul anilor 1960, această teorie postulează că cei mai mici constituenți ai materiei nu sunt particulele sub-atomice, precum electronii, ci niște „corzi” de energie unidimensionale și extrem de subțiri. În mod obișnuit, teoria corzilor necesită un spațiu cu șapte dimensiuni în plus față de cele trei cu care suntem obișnuiți. Aceste dimensiuni sunt compactate așa de dens încât niciodată nu ne putem da seama de existența lor. Este ca situația unui furtun de grădină, tridimensional, care ne apare unidimensional când este observat de la o mare distanță. Există, de fapt, un număr vast de modalități în care extra-dimensiunile din teoria corzilor pot fi „împachetate”, și fiecare din aceste modalități corespunde unui Univers diferit cu proprietăți fizice diferite. S-a estimat că „peisajul corzilor” conține 10^500 Universuri posibile. Practic, este număr infinit.  La fel, și cel al posibilelor Big Bang-uri și timpuri. Dacă acceptăm existența unui Multivers, rezultă o situație bizară. Așa cum Copernic a demontat hegemonia Pământului în cadrul sistemului solar, ipoteza Multiversului face ca Universul nostru să fie doar unul dintre extrem de numeroasele posibile Universuri. Ceea ce particularizează Universul nostru sunt o serie de trăsături care pot fi considerate simple accidente - o aruncare întâmplătoare a zarului cosmic. Dar atunci cum se explică faptul că aceste proprietăți „accidentale” au permis planetei Pământ din Universul nostru să găzduiască viață? După cum indică multe și variate calcule, dacă unii parametri fundamentali ai Universului nostru ar fi fost prea mari sau prea mici, viața nu ar fi putut apărea. Un exemplu: în cartea sa, Just six numbers, Martin Reese, astronomul regal al Marii Britanii, descrie șase parametri, care sunt așa de „fin reglați” (Cum? De către cine? Coincidență cosmică? Nu ni se spune), încât doar unul singur, dacă ar fi dereglat, ar face imposibilă apariția galaxiilor, stelelor, chimiei și oamenilor. Recunoașterea acestei „reglări fine” l-a condus pe fizicianul britanic Brendon Carter la formularea „principiului antropic”, care afirmă că Universul are astfel de parametri pentru că noi suntem aici să-l observăm. Înseamnă aceasta că Universului nostru îi pasă de existența vieții?! Designul inteligent ar fi un posibil răspuns. Multiversul ar fi celălalt răspuns. O altă ipoteză consideră că Universul și timpul nu au existat înainte de Big Bang. Universul s-a materializat practic din nimic, a avut inițial o mărime extrem de mică, dar finită, după care a început să se dilate. După cum a spus și Sf. Augustin, conform acestei ipoteze, nu a existat niciun „înainte”, ceea ce înseamnă că nu a avut loc nicio creație a Universului, pentru că această acțiune implică prezența timpului. Chiar și ideea „materializării” Universului este cumva greșită. Stephen Hawking spunea că Universul „n-a fost nici creat, nici distrus. Universul este, pur și simplu”. Să vorbim despre existență și ființare în absența timpului este greu de imaginat în cadrul experienței noastre umane limitate. Mai mult, nici limbajul nu ajută în acest caz, pentru că aproape fiecare propoziție pe care o rostim conține ceva legat de „înainte” și „după”. Cosmologia cuantică readuce în discuție rolul lui Dumnezeu în relația Sa cu timpul și Universul. De aici, decurg importante consecințe filozofice și teologice. De exemplu, în „O scurtă istorie a timpului”, Stephen Hawking afirmă că mulți oameni cred că Dumnezeu a permis Universului să evolueze conform unor legi naturale neschimbate. În același timp, El a fost singurul responsabil pentru întoarcerea ceasului cosmic la început și pentru alegerea modului de a-l pune în mișcare. Dar Hawking oferă propria lui teorie pentru a explica cum Universul s-ar fi putut „întoarce” el însuși - metoda lui de calculare a stărilor inițiale ale Universului nu depinde de condițiile inițiale sau de limită sau de altceva în afara Universului însuși. Legile fizicii cuantice îi sunt suficiente. Precum Laplace, Hawking se întreabă: „La ce mi-ar trebui un Creator?” Dar situația nu este așa de simplă. Un alt cosmolog cuantic important, profesorul Don Nelson Page, de la University of Alberta, este un fizician creștin. Deși a colaborat cu Hawking la câteva articole, părerile lui despre Dumnezeu sunt complet diferite de ale britanicului: „Deoarece, pentru mine, totalitatea datelor, inclusiv dovada istorică a Învierii lui Iisus, este cel mai bine explicată prin postularea faptului că există un Dumnezeu, care este Creatorul Universului, eu cred că Dumnezeu este într-adevăr cauza Universului.  Am o intuiție că Dumnezeu a creat Universul cu o cauzalitate aparent unidirecțională pentru ca să ofere creaturilor Sale o anumită imagine a adevăratei cauzalități pe care o are El cu Universul pe l-a creat.” Profesorul Page mai susține că la originea Universului nostru nu a existat o distincție clară între cauză și efect. Apoi, adaugă „Cauzalitatea în cadrul Universului nu este fundamentală. Este un concept aproximativ, derivat din experiența noastră lumească”. Dacă această situație ar fi adevărată - cauzalitatea este iluzorie, o modalitate prin care mintea noastră și știința noastră încearcă să înțeleagă lumea 0 atunci suntem confruntați cu o dilemă morală: Cine răspunde pentru faptele noastre? Implicațiile filozofice, religioase și etice, decurgând de aici, sunt tulburătoare.

În loc de concluzii: în 1943, psihologul american Abraham Maslow a publicat articolul „O teorie a motivației umane”, unde a introdus celebra piramidă a nevoile omenești, care-i poartă azi numele. La baza piramidei se află nevoile fiziologice, cele mai primitive și urgente. La vârful piramidei se grupează Esteem (nevoia de recunoaștere socială) și, deasupra, Self-actualization (auto-realizarea, dezvoltarea personală). Urmându-l pe profesorul Lightman, aș sugera adăugarea unei noi categorii în vârful piramidei, deasupra Self-actualization: imaginația și explorarea. Marii exploratori ai lumii au fost motivați de nevoia de a imagina noi posibilități, nevoia de a ajunge dincolo de noi înșine și a înțelege lumea din jurul nostru. Avem nevoie să explorăm dincolo de supraviețuirea noastră fizică, dincolo de microcosmosul relațiilor personale și auto-descoperirilor. Avem nevoie să știm despre și să înțelegem acest straniu Cosmos în care ne găsim. Avem nevoie să punem întrebări fundamentale: Cum a început totul? Cum a început Universul nostru? Ce era pe când timpul nu era? Este un lux că putem pune astfel de întrebări. Și o nevoie umană.

Notă: O întâmplare apocrifă: Laplace a mers odată la Napoleon să-i prezinte o carte a sa. Napoleon, informat de unii consilieri că respectiva carte nu conține nicio mențiune a lui Dumnezeu, și plăcându-i să tachineze, l-a primit pe savant cu următoarele cuvinte: „Monsieur Laplace, mi s-a spus că ați scris această carte groasă despre sistemul Universului și nu ați menționat niciodată pe Creatorul lui”. Laplace i-a replicat sec: „Je n’avais pas besoin de cette hypothèse-là!” (Nu mi-a trebuit această ipoteză!).

ÎNVĂȚĂMÂNTUL DE PARTID ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ.

 

ÎNVĂȚĂMÂNTUL DE PARTID ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ

 Un rol important, în cadrul procesului de pregătire politico-ideologică l-a avut învăţământul de partid. Acest sistem, de inspiraţie sovietică, a contribuit la formarea aparatului de comandă al Partidului Comunist, atât de necesar pentru controlarea instituţiilor cheie şi a sectoarelor strategice. În interiorul sistemului învăţământului de partid, şcolile de cadre au jucat un rol însemnat, fiind concepute ca instituţii de pregătire şi perfecţionare a activiştilor şi a membrilor de partid. Sistemul de pregătire politico-ideologică a cursanţilor a contribuit la atestarea regimului comunist, la legitimarea şi nu în ultimul rând la reproducerea acestuia. Şansa pe care partidul o oferea anumitor membri ai săi, care parcurgeau diverse forme de îndoctrinare ideologică, a marcat trecerea de la etapa „revoluţionară” a luptei de clasă la violenţa simbolică, blândă, în gestionarea şi reproducerea elitelor comuniste. Şcolile de partid aveau să se transforme, treptat, din instituţii de alfabetizare politică şi ideologică a cursanţilor, aşa cum s-a întâmplat în primii ani postbelici, în entităţi de pregătire, perfecţionare şi promovare a noii elite, de formare a cunoscutei şi blamatei nomenclaturi. Învăţământul de partid a fost un „conglomerat” care a cuprins mai multe forme de pregătire şi perfecţionare a cursanţilor. Clasificare aacestuia se poate face după mai multe criterii. Astfel, în funcţie de nivelul de pregătire asigurat cursanţilor, putem distinge între forme ale învăţământului de partid elementar, mediu şi superior, în timp ce după modul de desfăşurare a actului didactic au existat doar două forme ale învăţământului de partid, permanente şi nepermanente. La 15 mai 1948, în cadrul unei şedinţe a Biroului Direcţiunii Propagandei şi Agitaţiei din cadrul CC al PMR, Nicolae Goldberger a propus o diferenţiere a formelor învăţământului de partid, în trei domenii distincte de activitate: şcolile de partid permanente, şcolile serale de partid, studiul individual. La aceeaşi şedinţă, cei prezenţi au stabilit că „rolul învăţământul de partid era de a-i înarma pe membrii partidului cu profunda cunoaştere a sarcinilor partidului şi ale statului nostru în perioada de trecere de la capitalism la socialism, cu cunoaşterea problemelor concrete ale economiei noastre naţionale, îndeosebi în ceea ce priveşte industrializarea socialistă şi transformarea socialistă a agriculturii.” La sfârşitul anului 1989, în România exista o reţea de zece şcoli interjudeţene de partid care funcţionau în principalele oraşe ale ţării: Bucureşti, Bacău, Braşov, Cluj, Craiova, Constanţa, Galaţi, Iaşi, Oradea, Timişoara. Acestea erau moştenitoarele vechilor şcoli de pregătire a cursanţilor comunişti constituite în etapa pre-comunizării societăţii româneşti. Implementarea sistemului învăţământului de partid s-a făcut, printre altele, prin intermediul aşa-ziselor şcoli de cadre. În viziunea conducerii partidului, aceste instituţii trebuiau să reprezinte adevărate focare de luminare şi de educare a membrilor de partid în spiritul ideilor marxist-leniniste. Conferinţa PCR din regiunea Bucureşti, desfăşurată între 10 şi 12 august 1945, a hotărât creşterea numărului de şcoli de partid atât din Bucureşti, cât şi din judeţele Regionalei (Teleorman, Vlaşca, Olteniţa). Astfel, numărul acestora a crescut, în scurt timp, la 83, din care 74 funcţionau în Bucureşti, iar 9 în celelalte judeţe ale regionalei. Comuniştii şi-au constituit instituţii similare şi în alte zone ale României. Astfel, în cursul anului 1945, regionala de partid Cluj a organizat 50 de şcoli de partid care au pregătit 1800 de elevi. În acelaşi an, în zona Olteniei, au fost organizate 24 de şcoli de cadre care au fost frecventate de 610 elevi, în timp ce regionala de partid Oradea a coordonat activitatea a 50 de şcoli de partid unde şi-au desăvârşit pregătirea politico-ideologică un număr de 600 de cursanţi. Iniţial, ele au fost organizate şi au funcţionat sub stricta îndrumare a comitetele de plasă, sector, judeţene, raionale şi regionale de partid, ca pepiniere de cadre pentru acestea. Activitatea lor era coordonată de secţiile de Educaţie Politică constituite pe lângă aceste comitete de partid care se aflau sub directa subordonare a Secţiei Centrale de Educaţie Politică a CC al PCR.   În cadrul şcolilor elementare care trebuiau să pregătească activiştii de teren ai partidului existau două forme de pregătire a cursanţilor, la zi şi la seral. Cursurile de pregătire se diferenţiau între ele prin modalitatea diferită de desfăşurare a actului didactic, prin durată şi prin comitetul de partid care le coordona activitatea. Rezervate activiştilor care trebuiau să reprezinte osatura partidului, şcolile aveau să devină, cu timpul, pepinierele de cadre inferioare ale PCR. Iniţial aveau să fie cuprinşi în aceste forme de pregătire politico-ideologică secretarii de celule şi responsabilii de partid, adică acei membri de partid care, la momentul şcolarizării, ocupau funcţii în cadrul aparatului birocratic al partidului şi care se înscriseseră în partid după 23 august 1944. Constituirea şcolilor de cadre superioare, organizate doar pe lângă structurile regionale de partid, a reprezentat un pas important în procesul de instituţionalizare a învăţământului de partid din teritoriu. Elevii care urmau aceste cursuri erau recrutaţi din rândul membrilor de partid care se evidenţiaseră în cadrul şcolilor inferioare de partid şi care aveau o anumită pregătire ideologică, care trebuia să le permită însuşirea învăţăturilor marxist-leniniste. Finalizarea activităţii de pregătire la şcoala de cadre regională, forma cea mai înaltă a învăţământului de partid din teritoriu, presupunea un adevărat ritual. Într-o primă etapă, se constituia o comisie de evaluare care verifica în scris cunoştinţele elevilor pentru a stabili nivelul pe care aceştia l-au atins în urma parcurgerii materialului prezentat. Examinarea cursanţilor continua cu evaluarea orală a acestora. Din comisia care verifica nivelul de cunoştinţe ale elevilor făceau parte, pe lângă lectorii şcolii, instructori veniţi din partea comitetului regional de partid, secretarul Secţiei de Educaţie Politică şi responsabilul resortului de cadre din cadrul regiunii respective. Şcolile de cadre din teritoriu au avut drept scop imediat asigurarea unui nivel minim de cunoştinţe marxist-leniniste membrilor de partid şi activiştilor cu funcţii mai puţin importante din cadrul activului de partid, precum: secretarii de celulă, membrii comitetelor orăşeneşti, de plasă, activiştii comitetelor judeţene de partid. Ele au pregătit acei activişti de care partidul a avut nevoie în bătălia pentru cucerirea puterii politice. Aceste instituţii de pregătire şi perfecţionare a cadrelor de partid au fost înfiinţate şi menţinute pentru a asigura un capital cultural şi politic celor care le urmau, facilitându-le acestora ascensiunea socială într-o ţară în care politicul avea să primeze în detrimentul culturii. Corpul didactic şi cursanţii acestor şcoli speciale aveau să devină privilegiaţii unui sistem care avea să integreze aceste şcoli în sistemul naţional de educaţie. Învăţământul de partid, incluzând aici şcolile de cadre din teritoriu, a reprezentat un substitut pentru învăţământul de stat, facilitând stabilirea unor echivalenţe între capitalul politic şi cel cultural.