EDICTUL DE LA NANTES - O CARTĂ A TOLERANȚEI?

EDICTUL DE LA NANTES - O CARTĂ A TOLERANȚEI?

    „Acesta mă crucifică”, a protestat Papa Clement al VIII-lea în 1598, când a auzit că regele Franței, Henric al IV-lea, a semnat Edictul de la Nantes. Ce a fost, de fapt, Edictul de la Nantes? A fost el cu adevărat o cartă a toleranței?

O EUROPĂ SFÂȘIATĂ DE RĂZBOAIE:

    În secolul XVI, Europa s-a caracterizat prin intoleranță și războaie religioase sângeroase. Unele țări, ca Spania și Anglia au persecutat fără milă minoritățile religioase. Altele, cum ar fi Germania (pe atunci Sfântul Imperiu Romano-German), au adoptat principiul „Cuius regio, eius religio”, adică cine stăpânește un teritoriu stabilește religia. Toți cei care nu erau de acord cu decizia conducătorului în chestiuni religioase erau obligați să părăsească regiunea. Războiul era evitat ținându-se religiile departe unele de altele, fără să se încerce vreo coexistență religioasă.

     Franța a ales o altă cale. Din punct de vadere geografic, ea se afla între Europa de Nord, care era în cea mai mare parte protestantă, și Europa de Sud, care era catolică. La mijlocul secolului XVI, protestanții ajunseseră o minoritate importantă în această țară catolică. O serie de războaie religioase au adâncit acest proces de divizare. Numeroasele tratate de pace, sau „edicte pentru a pacifica tulburările”, cum erau numite, nu au reușit să realizeze o coexistență religioasă pașnică. De ce a ales Franța o cale a toleranței și nu  a imitat țările vecine?

POLITICA DE PACE:

   În pofida intoleranței larg răspândite, a apărut ideea că pacea și lipsa unității religioase nu sunt neapărat incompatibile. În general vorbind, la acea vreme, chestiunea credinței religioase era indisolubil legată de sprijinul părții civile. Cum se putea să fii francez și să nu aparții Bisericii Catolice? Se pare însă, că unii credeau că se poate. În 1562, Michel de l'Hospital, om de stat francez, a scris: „Nici chiar cel excomunicat nu încetează a fi cetățean”. Un grup catolic cunoscut sub numele de „Les Politiques” aducea aceleași argumente.

   Tratatele de pace semnate în Franța, care nu și-au atins însă obiectivul, au păstrat unele dintre aceste idei noi. Ele promovau și ideea că faptul de a uita trecutul este o modalitate de a construi viitorul. De exemplu, Edictul de la Boulogne, semnat în 1573, menționa următoarele: „Să lăsăm toate lucrurile care s-au întâmplat ... să se odihnească în pace și să le ștergem din memorie, ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată”.

   Franța avea multe de uitat. Înainte ca Henric al IV-lea să devină rege (1589), cel mai lung tratat de pace a durat doar 8 ani. Franța suferea pe plan economic și social. Era absolut necesară o stabilitate internă. După ce a stabilit pacea cu Spania în 1597 și a reușit să reprime în cele din urmă opoziția internă în 1598, el era în măsură să le impună un acord de pace atât protestanților, cât și catolicilor. În 1598, după ce Franța a fost timp de peste 30 de ani scena războaielor religioase, regele Henric al IV-lea a semnat Edictul de la Nantes.

   Edictul de la Nantes pe care l-a semnat Henric era alcătuit din 4 texte de bază, inclusiv din textul principal, care era format din 92 sau 95 de articole și din 56 de articole secrete, sau „speciale”, care priveau drepturile și obligațiile protestanților. Structura acestui acord se baza pe cea a edictelor anterioare, două treimi din articole fiind preluate din ele. Însă spre deosebire de edictele anterioare, pregătirea acestui edict a durat mult. Lungimea lui rar întâlnită poate fi explicată prin faptul că problemele au fost analizate punct cu punct, ceea ce îi dădea aspectul unui compromis de genul „descurcă-te singur”. Care erau unele dintre drepturile acordate?

    Edictul le garanta protestanților francezi libertatea deplină a conștiinței. Li se mai acorda statutul de minoritate respectată, care se bucură de drepturi și privilegii. Unul dintre articolele secrete le asigura chiar protecția împotriva Inchiziției când se aflau în afara Franței. În plus, protestanților li s-a acordat același statut civil ca și catolicilor și puteau să ocupe funcții de stat. Era însă edictul cu adevărat o cartă a toleranței?

CÂT DE TOLERANT POATE FI UN EDICT?

    Având în vedere modul în care erau tratate minoritățile religioase în alte țări, Edictul de la Nantes era „un document de o rară înțelepciune politică”, afirmă istoricul Elisabeth Labrousse. Ultima dorință a lui Henric era să-i vadă pe protestanți întorși în comunitatea  catolică. Până atunci însă, coexistența religioasă era un compromis , singura modalitate prin care „toți supușii noștri se pot ruga și închina lui Dumnezeu”, a spus Henric.

    În realitate, edictul a favorizat catolicismul, care a fost declarat religie dominantă, urmând să fie restabilit în tot regatul. Protestanții trebuiau să plătească zeciuală Bisericii Catolice (!) și să respecte sărbătorile catolice. Libertatea de închinare a protestanților era limitată la anumite zone geografice. Edictul se ocupa numai de coexistența protestanților și a catolicilor. Alte minorități religioase nu au fost incluse. De exemplu, în 1610, musulmanii au fost expulzați din Franța.

   Cronicile vremii nu conțin multe referiri la acest edict. Unii erudiți îl consideră, chiar, un eveniment nesemnificativ pentru epocă. Cu toate acestea, în prezent el este considerat o capodoperă a diplomației politice. Edictul a recunoscut protestantismul drept o religie, nu o erezie. Recunoașterea unei alte religii pe lângă catolicism a deschis calea spre pluralismul religios. Edictul recunoștea că nu religia este factorul care stabilește loialitatea față de Stat. În plus, activitatea criminală, și nu asocierea cu o religie, a devenit criteriul pentru întreprinderea acțiunilor penale. Aceste idei au indicat schimbări și mai mari.

   Când a semnat edictul, regele Henric a fost preocupat mai ales de unitatea civilă. Pentru a o asigura, edictul a separat unitatea civilă de unitatea religioasă. El a recunoscut că poporul și confesiunea nu erau sinonime. În timp ce Biserica Catolică a continuat să dețină o anumită putere, Statul și-a consolidat forța foarte mult. Monarhul avea să fie arbitru când apăreau conflicte. Prin găsirea unei soluții politice sau juridice la problemele religioase s-a intenționat ca politica să stăpânească peste religie. Din acest motiv, edictul marchează triumful puterii politice asupra rolului Bisericii, fapt care a constituit un moment decisiv în ce privește apariția Statului modern.

   În concluzie, deși are multe prevederi discutabile, totuși, pentru epoca sa, edictul este un pas mare spre asigurarea libertății religioase și spre laicizare treptată a puterii politice.

ENIGMA LUI WILLIAM SHAKESPEARE.

ENIGMA LUI WILLIAM SHAKESPEARE

    William Shakespeare este considerat de majoritatea specialiștilor cel mai mare dramaturg din istorie. Piesele sale sunt jucate mai des și în mai multe țări decât piesele oricărui alt dramaturg. Niciun erudit shakespeare-ian de seamă nu pune la îndoială faptul că Shakespeare a fost cel care a scris piesele și poemele. Totuși, unii se îndoiesc de acest lucru. De ce?

    Născut în 1564, la Stratford-upon-Avon, Shakespeare moare la 52 de ani, în 1616. S-au scris nenumărate volume despre el, - multe dintre acestea fiind scrise după ani de cercetări minuțioase -, în dorința de a răspunde la o singură întrebare: A scris W. Shakespeare lucrările literare care îi se atribuie?

   

PROBLEME FUNDAMENTALE:

     Piesele lui Shakespeare dezvăluie o extraordinară experiență laică. De exemplu, el avea cunoștințe de drept și s-a folosit în mod impresionant de un limbaj juridic și de precedente juridice. De asemenea, avea cunoștințe vaste de medicină. Același lucru se poate spune despre vânătoare, creșterea șoimilor pentru vânătoare și alte sporturi, precum și despre eticheta de la curtea regală. John Michell, istoric shakespeare-ian scrie, chiar că, el a fost „scriitorul care știa totul.”

   În piesele lui Shakespeare sunt descrise de cinci ori naufragii, iar modul în care sunt folosiți termenii nautici sugerează că, scriitorul a fost un marinar iscusit. A călătorit Shakespeare în străinătate? A luat parte la înfrângerea Armadei Spaniole din 1588? Răspunsul la oricare dintre aceste întrebări ar putea susține calitatea de autor a lui Shakespeare, dar nu pot fi furnizate argumente solide în acest sens. Așa stau lucrurile și în ceea ce privește faptul că stăpânea foarte bine cunoștințele de ordin militar și limbajul infanteriștilor. Se remarcă și faptul că, în lucrările sale citatele din Biblie sunt evidente. Probabil le-a învățat de la mama lui, dar nu există dovezi că aceasta ar fi știut carte. Cunoștințele sale biblice dau naștere unor întrebări cu privire la instruirea de care a avut parte Shakespeare.

UN OM DE LITERE?

     Tatăl lui William a fost mănușar, se ocupa cu prelucrarea lânii și probabil că a fost măcelar. Deși analfabet, el era un cetățea respectat. Nu există liste cu elevii care au frecventat școala gimnazială din Stratford, dar în prezent majoritatea erudiților sunt de părere că tânărul William a frecventat-o. După câțiva ani, dramaturgul Ben Jonson, prietenul lui William, spunea despre acesta că are „o latină limitată și o greacă și mai limitată”, ceea ce ar însemna că instruirea lui William era elementară.

     Totuși, scriitorul pieselor cunoștea foarte bine clasicii greci și romani, precum și limbile franceză, italiană și spaniolă. De asemenea, avea un vocabular bogat. Un intelectual din zilele noastre rareori folosește în conversație peste 4 000 de cuvinte. John Milton, poet englez din secolul XVII, a folosit aproximativ 8 000 de cuvinte în lucrările sale. Dar lui Shakespeare, unii erudiți, îi atribuie nu mai puțin de 21 000 de cuvinte!

CĂRȚI ȘI MANUSCRISE:

     Toate bunurile lui Shakespeare au fost inventariate cu atenție pe testamentul lui de trei pagini, fără nicio mențiune însă cu privire la cărți și la manuscrise. I-au fost acestea lăsate Susannei, fiica lui cea mare? Dacă da, acestea ar fi fost cu siguranță împărțite între descendenții acesteia. Intrigat de această enigmă, un cleric din secolul XVIII a verificat toate bibliotecile particulare care se aflau pe o rază de 80 de kilometri în jurul orașului Stratford-upon-Avon, însă fără să descopere nici măcar un volum care să-i fi aparținut lui Shakespeare.

     Manuscrisele pieselor ridică o problemă și mai mare - nu se știe să fi supraviețuit vreun original. În prima ediție cu folio din 1623 au fost publicate 36 dintre piese, iar aceasta la 7 ani după moartea lui Shakespeare. În timpul vieții lui au apărut multe ediții plagiate, cu toate că Shakespeare, un abil om de afaceri, nu a întreprins nicio acțiune judecătorească pentru a împiedica publicarea lor.

LONDRA ȘI FAIMA:

     Trupele de teatru ambulante erau ceva caracteristic perioadei elisabetane, iar unele dintre acestea au vizitat Stratford-upon-Avon în 1587. Dacă Shakespeare li s-ar fi alăturat, el s-ar fi aflat la Londra în toamna acelui an. Știm că el a devenit membru al celei mai importante companii teatrale din Londra, „Oamenii Lordului Șambelan”, care mai târziu a fost cunoscută sub numele de „Oamenii Regelui”. De când a ajuns în capitală, soarta i s-a schimbat. De-a lungul anilor, el a intrat în posesia unor proprietăți din Londra și Stratford-upon-Avon. Dar nu există o consemnare clară a activității sale din perioada 1583-1592, - importanții „ani-lipsă”.

     Înainte de anul 1599, piesele apărute sub numele lui Shakespeare erau bine cunoscute la Londra, totuși, el nu a ajuns niciodată renumit ca autor al acestora. La moartea lui Shakespeare nu s-a ținut o înmormântare fastuoasă, deși în cazul altor dramaturgi s-au ținut, - de exemplu, Ben Jonson și Francis Beaumont au fost amândoi înmormântați, cu mare pompă, în Westminster Abbey din Londra.   

POSIBILI AUTORI:

       A fost folosit oare numele lui Shakespeare ca să se ascundă numele adevăratului autor sau chiar al mai multor autori? S-au sugerat peste 60 de posibili autori. Printre aceștia se numără dramaturgul Christopher Marlowe, fiind menționate și nume la care nu ne-am aștepta, cum ar fi: Cardinalul Wolsey, Sir Walter Raleigh și chiar Regina Elisabeta I. Care dintre aceștia merită, potrivit teoreticienilor, cea mai mare considerație?

     Cel mai posibil autor este Francis Bacon, care a studiat la Universitatea Cambridge. Fiind mai mare decât Shakespeare cu 3 ani, el a devenit un avocat de seamă și un funcționar la curtea regală, iar lui i s-au atribuit multe lucrări literare. Teoria conform căreia lucrările lui Shakespeare sunt ale lui Bacon a fost lansată prima dată în 1769, dar a fost ignorată aproape 80 de ani. În 1885 a fost înființată „Societatea Bacon” pentru dezbaterea unor chestiuni și au fost prezentate multe dovezi care susțin această teorie. De exemplu, Bacon a trăit la o distanță de aproximativ 30 de kilometri nord de Londra, în apropiere de St. Albans, un oraș menționat de 15 ori în lucrările lui Shakespeare. Totuși, orașul natal al lui Shakespeare, Stratford-upon-Avon, nu este amintit niciodată!

     Roger Manners, al cincilea conte de Rutland, și William Stanley, al șaselea conte de Derby, îți au amândoi susținătorii lor. Ei au avut parte de o instruire de bună calitate și de o experiență vastă în viața de la curte. Dar de ce și-ar ascunde aceștia calitatea de autor? Pledând în 1939 în favoarea lui Rutland, profesorul Pierre Porohovshikov a spus: „Primele lui opere literare au fost tipărite sub anonimat, celelalte fiind semnate cu un pseudonim, pur și simplu deoarece nu era acceptabil din punct de vedere social ca un nobil să scrie pentru teatrele la care mergeau oamenii de rând”.

    Unii sugerează că piesele lui Shakespeare sunt opera unei asociații de sriitori, fiecare contribuind cu o serie de cunoștințe din domeniul lui de specialitate. Într-o altă ordine de idei, a editat și pregătit oare Shakespeare, - în calitate de editor -, piesele altora pentru a fi jucate? S-a spus despre el că „nu a șters niciodată vreun rând” din manuscrisele lui. Acest lucru ar putea fi adevărat dacă el edita, cu mici modificări, manuscrisele care aparțineau altor dramaturgi și care îi erau aduse.

     Care este unul dintre motivele principale pentru care unii se îndoiesc că Shakespeare ar fi autorul? „The World Book Encyclopedia” precizează că oamenii „au refuzat să creadă că un actor din Stratford-upon-Avon ar fi putut scrie piesele. Statutul lui Shakespeare de om de rând, născut la țară, nu se potrivea imaginii pe care și-o formaseră ei despre geniul care le-a scris”. Aceeași enciclopedie adaugă faptul că, marea majoritate a celor menționați ca posibili autori „făceau parte din nobilime sau din clasele superioare”. Așadar, mulți care se îndoiesc că Shakespeare a fost autorul adevărat, sunt de părere că „numai un om instruit, un bărbat rafinat din înalta societate ar fi putut scrie piesele”. Dar, așa cum am amintit mai înainte în acest articol, mulți erudiți shakespeare-ieni cred că Shakespeare este autorul.

    Va fi rezolvată această controversă cândva în viitor? Puțin probabil. Dacă nu ies la lumină dovezi noi, sub forma manuscriselor originale sau a unor date care să explice anii-lipsă, W. Shakespeare va rămâne o enigmă fascinantă.

  

ȘTIINȚA DE CARTE ȘI NUMELE:

    Este posibil ca W. Shakespeare să se fi semnat de 6 ori pe 4 documente care s-au păstrat. Numele lui se poate citi doar parțial, iar scrisul lui nu este consecvent. Unii erudiți sunt de părere că avocații ar fi semnat testamentul în locul lui, fapt care îi determină pe alții să-și pună o întrebare care poate părea absolut incredibilă: Oare a știut carte William Shakespeare? Nu există manuscrise care să fi fost scrise de el. Fiica sa Susanna se putea semna, dar nu există dovezi că ar fi putut face ceva mai mult de atât. Cealaltă fiică a lui Shakespeare, Judith, care era mai atașată de tatăl ei, făcea un semn când se semna. Ea era analfabetă. Nimeni nu știe de ce i-a privat Shakespeare pe copiii lui de bucuria de a trage foloase inestimabile din literatură. O enigmă în plus legată de Shekespeare!    

ISTORIA CRAVATEI.

ISTORIA CRAVATEI

      Deseori, în timp ce își pun cravata la gât, mulți bărbați se întreabă oarecum supărați: Cui i-o mai fi venit și ideea asta? Chiar așa, cum s-a născut cravata?

    Steenkerke, un orășel din Belgia, își arogă onoarea de a fi inventat cravata. În 1862, trupele engleze au atacat prin surprindere trupele franceze staționate aici. Ziarul german "Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung" arată că "ofițerii francezi nu au avut timp să se îmbrace corespunzător. Însă, fără să stea pe gânduri, ei și-au legat panglicile de la uniformă în jurul gâtului, făcându-le un nod lejer și introducând capetele în butonierele jachetei. Voila, prima cravată, în forma ei originală".

    Totuși, această " noutate" a modei soldățești nu era fără precedent. Cunoscătorii istoriei cravatei susțin că, mai înainte cu câteva secole, ca să-și arate rangul, războinicii împăratului chinez Cheng /Qin (Shi Huang Ti) purtau în jurul gâtului ceva ce asemăna cu o eșarfă.

     Probabil însă că cele mai faimoase au fost eșarfele purtate de croații care au luptat pentru regele Ludovic al XIV-lea al Franței. La Paris, în timpul unei parade a victoriei, francezii au fost atât de încântați de eșarfele pe care le purtau croații, încât le-au numit „cravates" de la „cravate", adică " croat", și au început să le poarte și ei. De atunci, cravatele au luat noi și noi forme, cu toate că soldații din Steenkerke au fost primii care au transformat eșarfa într-o cravată cu nod.

     În timpul Revoluției Franceze ( 1789-1799), un bărbat își arăta apartenența politică prin culoarea „croatului" sau a eșarfei pe care o purta în jurul gâtului. În secolul XIX, eleganta societate europeană a descoperit această nouă podoabă. Începând de atunci, cravata a părăsit arena militară și politică și a pătruns în garderobele bărbaților de petutindeni. Azi, cravata nu numai că este acceptată în multe locuri din lumea întreagă, dar, în anumite situații, purtarea ei este chiar obligatorie.

  

Notă: termenul „cravates” provine din termenul sârbo-croat „hrvatska”, pronunțat de către francezi „cravat”.

RADIOUL - O INVENȚIE CARE A SCHIMBAT LUMEA.

RADIOUL - O INVENȚIE CARE A SCHIMBAT LUMEA

     Împușcătura a spulberat liniștea care domnea peste acel colț de țară al Italiei. Acest semnal a fost pentru Guglielmo Marconi o confirmare a faptului că echipamentul rudimentar pe care îl folosea era bun. Undele electromagnetice generate de un transmițător și propagate în spațiu fuseseră captate de un receptor aflat la o distanță de 2,5 kilometri. Era în anul 1895. Cu toate că pe atunci nimeni nu putea să înțeleagă în mod deplin toate implicațiile acestui experiment, împușcătura a deschis calea spre o tehnologie care, începând de atunci, a revoluționat lumea: radiocomunicația.

    Natura undelor electromagnetice fusese deja studiată de mai mulți oameni de știință. În 1831, Michael Faraday, fizician englez, a demonstrat că un curent electric ar putea produce un câmp magnetic și ar putea induce un curent secundar izolat de primul, dar aflat în apropierea lui. În 1864, fizicianul scoțian James Maxwell a enunțat o teorie conform căreia energia generată de astfel de câmpuri ar putea emite unde - asemănătoare valurilor mici de pe suprafața unui iaz -, care se transmit, însă, cu viteza luminii. Mai târziu, fizicianul german Heinrich Hertz a confirmat teoria lui Maxwell, reușind să genereze unde electromagnetice pe care le-a receptat la o distanță mică, la fel cum făcuse Ernest Rutherford (mai târziu, Lord Rutherford) din Noua Zeelandă. Însă, adaptând și îmbunătățind echipamentul existent și adăugându-i o antenă rudimentară pe care a construit-o singur, Marconi a reușit să transmită un semnal telegrafic la o distanță mare. Iată începuturile telegrafiei fără fir!

      În 1896, Marconi, în vârstă de 21 de ani, s-a mutat din Italia în Anglia, unde i-a fost prezentat lui William Preece, inginer-șef la Poșta Generală. Preece era interesat să aplice sistemul lui Marconi la comunicațiile maritime purtate între locurile care nu puteau fi conectate prin cablu. El i-a oferit lui Marconi sprijinul tehnicienilor și i-a pus la dispoziție laboratoarele ca să-și continue experimentele. În câteva luni, Marconi a reușit să amplifice putertea semnalelor, transmițându-le până la o distanță de 10 kilometri. În 1897, Marconi a fondat Compania de Telegrafie fără Fir și de Semnale, Ltd., cu scopul de a transforma telegrafia fără fir într-un semnal viabil pe plan comercial.

     În 1900 s-a realizat o legătură radiotelegrafică pe distanța de 300 de kilometri, între Cornwall și insula Wight din sudul Angliei, demonstrându-se ceea ce cândva se credea că este imposibil de realizat: trecerea undelor radio peste curbura pământului. S-a crezut că semnalele nu ar putea fi receptate dincolo de orizont, întrucât undele electromagnetice se propagă în linie dreaptă. Apoi au început să sosească primele comenzi importante pentru radiouri. Amiralitatea britanică a cerut instalarea unor aparate radio pe 26 de nave, precum și construirea și întreținerea a șase stații terestre. În anul următor, Marconi a reușit să transmită peste Atlantic un semnal slab, format din trei puncte, care indica litera S din alfabetul Morse. Viitorul acestei invenții era asigurat.

     La început, telegrafia fără fir nu putea transmite nici cuvinte, nici muzică, ci numai codul Morse. Însă, în 1904, s-a făcut un pas mare înainte odată cu apariția diodei, primul tub electronic cu vid, cu ajutorul căreia s-a putut transmite și recepta vocea umană. Acest lucru a transformat telegrafia fără fir în radio, așa cum îl cunoaștem în prezent.

     În 1906, În S.U.A., Reginald Fessenden a difuzat muzică ce a fost recepționată de nave aflate la 80 de kilometri depărtare. În 1910, Lee De Forest a realizat o transmisie directă a unui concert susținut de celebrul tenor italian Enrico Caruso, concert dat în onoarea radioamatorilor din New York. Cu un an înainte fuseseră transmise pentru prima oară de la Turnul Eiffel din Paris semnale care să regleze cronometrele. În același an, 1909, a avut loc prima misiune de salvare cu ajutorul radioului, fiind salvați toți cei care au supraviețuit ciocnirii dintre vapoarele „Florida” și „Republic” în apele Oceanului Atlantic. După trei ani, peste 700 de supraviețuitori de pa Titanic au fost salvați în urma unui SOS transmis prin radio.

    Încă din 1916 se întrezărea posibilitatea ca în fiecare casă să existe câte un radio. Cu ajutorul tuburilor electronice s-a reușit să se producă receptoare ieftine și bune, deschizându-se astfel calea spre realizarea pe scară largă a radiourilor comerciale. Prima explozie de radiouri s-a înregistrat în S.U.A., unde, în 1921 existau opt stații, iar la 1 noiembrie 1922 au primit autorizație alte 564 de stații!

     Din păcate, în multe țări, statul a ajuns să dețină controlul asupra radioului. În Italia, guvernul lui Mussolini a considerat radioul drept un mijloc de a face propagandă politică și le-a interzis cetățenilor acestei țări să asculte posturi străine. Extraordinara putere pe care o avea radioul a fost demonstrată în mod clar în 1938. Atunci, în S.U.A., în timpul transmisiei unei povestiri științifico-fantastice, Orson Welles a semănat panică în rândul populației, unii începând să creadă că în New Jersey aterizaseră marțieni ce foloseau un „fascicul periculos de raze fierbinți”, ca să-i omoare pe toți care li se opuneau!

    Chiar și-n zilele noastre radioul contină să joace un rol important. Există, și astăzi, puternice posturi de radio, cum ar fi, de pildă, B.B.C.-ul, dar, nu putem ști dacă în viitor această extraordinară invenție va mai avea vreun rol.

ECONOMIE, SOCIETATE ȘI CULTURĂ ÎN ROMÂNIA SECOLULUI XX - ASPECTE GENERALE ( ACEST ARTICOL REPREZINTĂ REZOLVAREA SUBIECTULUI I, PUNCTUL B AL EXAMENULUI DE TITULARIZARE - ISTORIE, SESIUNEA 2017).

ECONOMIE, SOCIETATE ȘI CULTURĂ ÎN ROMÂNIA SECOLULUI XX - ASPECTE GENERALE.

(Rezolvarea Subiectului I, punctul B al examenului de Titularizare - Istorie, sesiunea 2017).

PUNEREA ÎN CONTEXT/CONTEXTUALIZARE:

     Secolul XX a avut în cazul României o desfășurare contradictorie, cu suișuri și coborâșuri, deopotrivă. Este și astăzi greu să desprindem judecăți de valoare categorice. Și-n privința țării noastre, acest secol a marcat o desfășurare extrem de rapidă a evoluțiilor politice, cu toate implicațiile lor în sferele vieții economice, sociale, culturale, determinând impresia de „durată scurtă a secolului”, de „secol al extremelor”, după cum, cu îndreptățire, sublinia istoricul Erich Hobsbawn în excepționala sa lucrare „Secolul extremelor”.

PREZENTARE/ARGUMENTARE:

      Prima parte a secolului a marcat realizarea deplinei unități naționale. Aceasta a intervenit la capătul Primului Război Mondial, prin Marea Unire din 1918. Din nefericire, în perioada interbelică, democrația românească prezintă o trăsătură caracteristică, anume: democrația parlamentară era deseori încălcată prin modul în care partidele ajungeau la guvernare. Astfel, deși, teoretic, aveau loc alegeri libere, în realitate, partidul de la guvernare utiliza mijloace „diverse” pentru a câștiga alegerile. Sunt edificatoare, în acest sens, observațiile lui Constantin Argetoianu din lucrarea sa „Amintiri din vremea celor de ieri pentru cei de mâine”. Cadrul democratic, asigurat la nivel de principii de către Constituția din 1923, era grav perturbat și de legea „primei electorale” din 1926. Aceasta asigura, practic, dominația unui singur partid, în sensul că, se acorda partidului care obținea 40% din voturi automat 50% din locurile în Parlament. Într-un fel, aceste practici au facilitat instaurarea regimurilor dictatoriale, începând cu cel monarhic-autoritar al regelui Carol al II-lea și terminând cu cel comunist. De altfel, istoricul Lucian Boia, dincolo de numeroasele sale exagerări pe linia „demitizării” istoriei românilor, are dreptate atunci când afirmă că, regimul comunist a găsit terenul pregătit pentru a se instaura în țara noastră. Cu excepția alegerilor din 1937, când partidul de la guvernare (P.N.L.) le-a pierdut, multe rânduri de alegeri, ca să nu spunem toate, au fost falsificate clar de aparatul de stat aflat în slujba partidelor de la guvernare. Democrația interbelică a prezentat, așadar, această pendulare între ideal și realitatea românească, unde caracteristicile democrației parlamentare de tip occidental erau „filtrate”, „adaptate” la „caracteristicile”românești, anticipând, am putea concluziona, fără nicio exagerare, „democrația originală” de după 1989.

        La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în urma înțelegerilor secrete dintre Marile Puteri, și-n țara noastră se va instaura regimul comunist. Acest regim a prins mult mai trainic și într-o formă mult mai stalinistă decât în alte țări, - cazul Poloniei, de exemplu -, tocmai datorită caracteristicilor precare ale democrației interbelice. Evoluțiile politice au marcat profund economia, ca și întreaga societate. 

     În plan economic, regimul comunist, a impus în deceniul V o serie de măsuri de tip sovietic. Astfel economia românească s-a caracterizat prin două fapte, anume:

*Primul: naționalizarea. În iunie 1948, comuniștii au legiferat primul decret de naționalizare. Spre deosebire de naționalizarea practicată de unele guverne occidentale - exemplu: guvernul laburist din Marea Britanie -, naționalizarea comunistă a avut caracter de confiscare, caracter reieșit din doctrina marxist-leninistă în conformitate cu care proprietatea privată reprezenta răul absolut în societate.

*Al doilea fapt: planificarea economică centralizată. În acest sens, încă din 1947, au început să funcționeze oficiile industriale pentru a pregăti trecerea la planificare. Planificarea comunistă, de asemenea, nu are nimic în comun cu planificarea economică din unele state capitaliste, planificare impusă de doctrina keynesiană a dirijismului economic neoliberal. Dimpotrivă, planificarea economică de tip comunist se baza pe pretenția comuniștilor conform căreia ei sunt conduși de o știință obiectivă a istoriei - știința marxistă a „materialismului dialectic”. Această „știință” îi îndreptățea doar pe comuniști să pună diagnostic societății, să ia măsurile ce se impuneau, pentru că ei erau „agenți ai istoriei”, care aplicau legile ei de neînlăturat, care ar fi determinat evoluția logică a societății umane spre comunism. Astfel, în baza acestor pretenții aberante, planificarea economică comunistă nu avea legătură cu realitatea economică obiectivă, ci era motivată exclusiv ideologic.

      Și-n plan cultural, secolul XX a avut desfășurări contradictorii, determinate și ele de evoluțiile politice, interne și externe. Astfel, în prima jumătate a secolului XX observăm deschiderea culturii românești spre cultura europeană, dar și evidențierea matricei proprii românești. În fapt, nu mai era resimțită nevoia de a integra cultura românească în cea europeană, pentru că, această integrare era deja resimțită ca atare, ca un fapt de la sine înțeles. Se observă, în această direcție, activitatea din jurul revistei „Sburătorul” condusă de Eugen Lovinescu. Aici, s-au afirmat mari nume ale literaturii românești interbelice: Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu, Ion Barbu etc.. În acest cadru, cultura română a prezentat o mare desfășurare de idei, o confruntare liberă a acestora. Lucrurile, din păcate, au fost stopate din evoluția lor firească, de regimul comunist.

       Regimul comunist, mai ales, în anii '50, a dus o politică de sovietizare a culturii românești. Însă, odată cu „Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român ( denumirea de atunci a P.C.R.) în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale”, din aprilie 1964, se revine, oarecum, la matricea tradițională a culturii românești. Se produce o deschidere către cultura occidentală, dar spre deosebire de prima jumătate a secolului XX, această deschidere a fost limitată de lipsa libertății de exprimare, de cenzură, de lipsa unei confruntări libere a ideilor și curentelor culturale.

CONCLUZIA FINALĂ:

      Ca o concluzie, observăm, și din această scurtă prezentare, că, într-adevăr, secolul XX a fost și-n cazul României unul al pendulării între extreme, cu toate consecințele, pozitive sau negative, pentru economia, societatea și cultura românească. O judecată de valoare cu privire la bilanțul acestui secol este încă dificil de dat. 

VIKINGII - CUCERITORI ȘI COLONIZATORI.

VIKINGII - CUCERITORI ȘI COLONIZATORI

    Era într-o zi din luna iunie a anului 793. Călugării de pe mica insulă Lindisfarne, cunoscută și sub numele de Holy, aflată în largul coastelor comitatului Northumberland (Anglia), își vedeau liniștiți de treburile lor, fără să bage în seamă că niște corăbii joase, elegante, se apropiau de țărm. Corăbiile au înaintat ușor până pe plajă, iar din ele au sărit jos niște bărbați bărboși, cu o înfățișare fioroasă, ținând în mâini săbii și topoare. Ei s-au îndreptat în fugă spre mănăstire și i-au atacat pe călugării înspăimântați, făcând un mare măcel. Pirații au jefuit mănăstirea, luând aurul, argintul, bijuteriile și alte comori. Apoi au dispărut în largul Mării Nordului, de unde au venit.

    Acești jefuitori erau vikingii, iar în urma incursiunilor lor sălbatice (care erau de fapt niște atacuri rapide), ei au atras atenția popoarelor din Europa, marcând astfel începutul erei vikingilor, Nu peste mult timp, vikingii au stârnit atâta groază, încât în toată Anglia se putea auzi rugăciunea: „Scapă-ne Doamne, de furia oamenilor nordului!”

   Cine au fost vikingii? De ce au apărut brusc în paginile istoriei ca și cum înainte nici n-ar fi existat?

AGRICULTORI ȘI JEFUITORI:

   Strămoșii vikingilor au fost popoare germanice care, cu aproape 2000 de ani înainte de epoca vikingilor, au început să migreze spre Danemarca, Norvegia și Suedia, adică spre Scandinavia. Ca și strămoșii lor, vikingii, chiar și cei ce luau parte la incursiuni, erau agricultori. În regiunile mai reci ale Scandinaviei, oamenii își câștigau traiul îndeosebi din vânătoare, pescuit și prinderea balenelor. Negustorii vikingi trăiau în comunități mai mari; de aici plecau corăbiile lor robuste de-a lungul rutelor maritime comerciale ale Europei. Dar ce anume a făcut ca acest popor aparent inofensiv să iasă din umbră și să ajungă renumit într-o singură generație? O explicție ar fi suprapopularea, însă mulți istorici consideră că acest lucru s-ar putea aplica doar în cazul celor care trăiau în vestul Norvegiei, întrucât aici terenul arabil era limitat. Alți vikingi, probabil, au părăsit Scandinavia pentru a scăpa de dușmăniile dintre familii, - foarte frecvente la vikingi. O altă explicație ar fi că era ceva obișnuit ca bărbații vikingi bogați să aibă mai multe soții. Ca urmare, ei aveau și mulți copii. Însă, de obicei, doar fiul întâi-născut primea moștenirea familiei, lăsându-i pe frații și surorile mai mici să-și poarte singuri de grijă. În aceste condiții, fiii dezmoșteniți erau obligați să se organizeze în grupuri mari și foarte periculoase de războinici, care încercau prin orice mijloace, să-și procure cele necesare traiului, chiar dacă acest fapt însemna jaful și distrugerea altor comunități.

   Vikingii aveau mijlocul de transport potrivit pentru atacurile lor rapide: acea langskip ( „navă lungă”). Iatoricii elogiază această corabie, spunând că este una dintre cele mai frumoase realizări tehnologice de la începutul Evului Mediu.

EXPANSIUNEA VIKINGILOR:

   Unii istorici afirmă că zorii epocii vijingilor s-au ivit pe la jumătatea secolului VIII, cu puțin înaintea atacului asupra insulei Lindisfarne. În urma acestor atacuri, vikingii au ajuns în atenția popoarelor. După Anglia, ei s-au îndreptat spre Irlanda. Ulterior, vikingii au cucerit nord-estul Angliei, regiune care a ajuns să fie cunoscută sub numele de Danelaw, deoarece aici domina cultura și legea daneză.

   În 845, printre alte incursiuni, ei au jefuit Parisul. Regele franc Carol cel Pleșuv le-a plătit vikingilor 7000 de livre (3000 de kg.) de argint pentru a pleca din oraș. 

   Vikingii au navigat și spre Spania și Portugalia, unde prima incursiune consemnată a avut loc în 844. Ei au ocupat, pentru un timp, chiar orașul Sevilia. Cu toate acestea, apărătorii arabi au opus o rezistență atât de sălbatică, încât vikingi au fost drastic înfrânți, în cele din urmă.

    Vikingii din Suedia au navigat spre est, traversând Marea Baltică și pătrunzând pe unele dintre cele mai mari canale navigabile din Europa Răsăriteană: Volhov, Lovat, Nipru, Volga. Navigând pe aceste cursuri de apă, ei au ajuns la Marea Neagră și la bogatele teritorii ale Imperiului Bizantin. În cele din urmă, căpeteniile suedeze au devenit conducătorii imenselor teritorii slave de pe fluviile Nipru și Volga. Invadatorilor li se spunea „rus”, nume de la care provine termenul de „Rusia”.

 Vikingii norvegieni vor ocupa insulele Feroe, Hebride și Islanda. În Islanda au înființat un parlament -Althing. Acesta funcționează și azi, fiind cea mai veche adunare parlamentară a Occidentului!

    În 985, un viking pe nume Erik cel Roșu întemeiază o colonie în Groenlanda. Pe la anul 1000, fiul acestuia, Leif Erikson, a navigat spre vest, din Groenlanda până spre insula Baffin, apoi a coborât de-a lungul coastei Labradorului. El a ajuns într-o zonă a Labradorului, pe care a numit-o „Vinland”, datorită strugurilor sălbatici care creșteau aici. Din cauza deselor conflicte cu băștinași, vikingi nu au stat mult timp în aceste teritorii și au trebuit să plece. Descoperirile lor din America de Nord vor fi , cu trecerea timpului, uitate.

  Mulți vikingi au fost asimilați de alte culturi, chiar și religios. Așa s-au petrecut lucrurile cu regiunea de coastă a Franței cunoscută sub numele de Normandia, adică „țara oamenilor nordului”. Mai târziu, o căpetenie locală, - Wilhelm -, va reuși în urma bătăliei de la Hastings, din 1066, să cucerească Anglia.  

  

RELIGIA VIKINGILOR:

    Vikingii se închinau multor zeități. Printre acestea se aflau: Odin, Thorr, Freyr, Freyja și Hel. Odin, zeul înțelepciunii și al războiului, era zeul suprem al panteonului. Soția sa era Frigg. Thorr era un ucigaș al uriașilor și stăpânitorul vântului și al ploii. Freyr era un zeu  al păcii. Sora lui, Freyja, era zeița dragostei și a fertilității. Hel era zeița tărâmului morților.

    Denumirea unor zile ale săptămânii în limba engleză și în alte limbi provine din mitologia vikingă. De exemplu, Tuesday (marți) provine da la numele zeului Tyr, fiul lui Odin (cunoscut și sub numele de Woden); Wednesday (miercuri) înseamnă „ziua lui Woden”; Thursday (joi) - ziua lui Thorr; Friday (vineri) - ziua lui Frigg. 

   În lumea de apoi exista „Asgardhr” (reședința zeilor). Vikingii credeau că Odin asigura celor mai viteji în lupte un loc în „Asgardhr”, anume în marea sală - „Valhalla” - unde puteau cunoaște o fericire fără margini și ... se puteau bate după pofta inimii!

AUSTRALIA - INFAMA ERĂ A DEȚINUȚILOR.

AUSTRALIA - INFAMA ERĂ A DEȚINUȚILOR

      *JOHN HILL: acuzat de furtul unei batiste de olandă, evaluată la 6 penny, și condamnat la 7 ani de exil în Australia;

    *ELIZABETH BASON: acuzată de furtul a 6,4 metri de stambă. Sentința inițială de moarte prin spânzurare a fost comutată, fiind condamnată la 7 ani de exil în Australia;

     *JAMES BARTLETT: declarat vinovat pentru furtul a 450 de kg. de cablu. A fost condamnat la 7 ani de exil în Australia; 

    *GEORGE BARSBY: găsit vinovat pentru atacarea lui William Williams și pentru că a furat de la el un portofel de mătase, un ceas de aur și 6 guinee (circa 6 lire sterline). A fost condamnat la moarte prin spânzurare, dar sentința a fost comutată, fiind condamnat la exil în Australia pentru tot restul vieții.

    Acestea sunt doar patru exemple de persoane ce au trăit la sfârșitul secolului XVIII și care au fost condamnate în Anglia, iar apoi exilate în Australia. Circa 160 000 de persoane au avut o soartă asemănătoare în timpul infamei ere a deținuților. Totuși, în cazul unor deținuți, situația nu era fără ieșire. De fapt, pentru unii, exilul avea să însemne în final o viață mai bună. Într-adevăr, întreaga eră a deținuților a fost plină de contradicții: un amestec de brutalitate și compasiune, de cruntă disperare și speranță.

    Sărăcia lucie din Marea Britanie a secolului XVIII, precum și schimbările sociale de atunci au dus la creșterea criminalității. Pentru a stopa această tendință, autoritățile au introdus legi incredibil de severe, care pedepseau și simple acte de furt, - acte generate de foamete și lipsuri. Furtul unei simple pâini îți putea aduce o pedeapsă cruntă! Totuși pentru a nu supraaglomera excesiv pușcăriile, și așa mizerabile, autoritățile britanice au găsit soluția exilării multor condamnați în îndepărtata Australie, devenită o închisoare în aer liber! Pe la 1786, coasta estică a Australiei a fost transformată în colonie penitenciară. Colonia penitenciară se va numi New South Wales! Curios, oarecum, este faptul că cele mai dure și inumane coloni-penitenciar vor fi cele din Tazmania. Lucrul se explică, parțial, prin faptul că-n New South Wales aveau loc puternice revolte - cel mai cunoscut episod este „Botany Bay”. Răsculații care supravețuiau, puteau, pe moment, să fugă spre interiorul Australiei și erau greu de prinși, în timp ce, condamnații din Tazmania ar fi trebuit să fugă pe mare spre o altă pușcărie, în fapt,  - cea de pe continent! Era foarte greu să fugă înspre interiorul Australiei fără a fi prinși cu ușurință de autoritățile navale ale insulei sau de către pirați, care îi puteau utiliza ca monedă de schimb. Imposibilă soartă pentru bieții oameni, mai ales că, așa cum am precizat mai sus, unii erau „criminali” teribili ce furaseră pâine pentru că n-aveau ce mânca! Cele mei crunte închisori erau cele din insula Norfolk ( foarte aproape de Tazmania) și Port Arthur (Tazmania). Autoritățile chiar se mândreau pentru modul barbar în care îi tratau pe deținuți. De exemplu: George Arthur, un odios guvernator al Tazmaniei, hotărât să impună „disciplina de fier” în Port Arthur, considerat astăzi, un criminal monstruos, dar, pe atunci, autoritățile din Marea Britanie au găsit de cuviință să-l decoreze pentru serviciile aduse Coroanei britanice! 

   Treptat, politica britanică în Australia s-a schimbat, aceasta încetând să mai fie considerată o zonă bună doar pentru a descărca „scursurile” societății britanice! Cu vremea, Australia va deveni o colonie model ce va primi statut de dominion!

   Cu timpul, mulți foști deținuți harnici și întreprinzători și-au strâns bogății, și-au câștigat respectul și, în unele situații, chiar au devenit renumiți. Samuel Lighfoot, de exemplu, a jucat un rol-cheie în construirea primelor spitale din Sydney și Hobart. De asemenea, William Redfern a devenit un medic respectat iar Francis Greenway și-a lăsat amprenta asupra arhitecturii orașului Sydney! După cum se poate remarca, aceștia trei erau, într-adevăr, criminali de speriat! Moderna Australie datorează aproape totul unor astfel de nefericiți!

   Așadar, avem de-a face cu o țară extraordinară și prin simplul fapt că, la originea ei se află astfel de „scursuri”, - după expresia lui George Arthur -, care nu meritau nimic! Mă gândesc, prin comparație, la România. Ne lăudăm mereu că suntem urmași ai Romei! Romanii știau să construiască drumuri, aveau un sistem poștal uluitor, aveau apă curentă, aveau băi publice, aveau apeducte și multe altele! Noi, urmașii Romei, nu suntem în stare să mai facem nimic! Poate că noi chiar suntem o colonie-penitenciar, de alt tip desigur. Mă întreb dacă vom mai putea vreodată să ne ridicăm din mocirla în care ne aflăm, și, asemenea celor din Australia, să reușim, cândva, să construim o țară modernă de care să fim mândri cu adevărat, nu mândri în mod propagandistic!

VIAȚA DUPĂ MOARTE - DOVEZI BIBLICE.

VIAȚA DUPĂ MOARTE - DOVEZI BIBLICE.

    Deși natura și știința oferă puține dovezi despre realitatea unei forme de viață după moarte, doar prin revelație divină putem avea o deplină cunoaștere în ceea ce privește viața de apoi și ce efecte are aceasta asupra sufletului uman. În acest articol voi nota un număr de pasaje din Noul Testament care vor permite cititorilor să aibă o scurtă examinare a unora dintre cele mai importante dovezi ale faptului că sufletul creștinului este conștient după moarte.

1. OAMENII POT UCIDE TRUPUL, DAR NU ȘI SUFLETUL

    „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheena”.( Matei 10, vs. 28).

    În această declarație a Domnului Iisus, trupul și sufletul se deosebesc foarte clar. Oamenii pot ucide trupul, dar nu pot ucide sufletul. Cea mai importantă parte a ființei umane supraviețuiește după ce corpul moare. Iisus nu a considerat moartea trupului ca fiind ceva de temut, ci mai degrabă, oamenii ar trebui să se teamă că datorită neascultării lor, Dumnezeu va găsi necesar să distrugă și trupul și sufletul în gheenă, prin judecata Lui.

2. DUPĂ MOARTE, DUHURILE CELOR NEPRIHĂNIȚI MERG ÎN PARADIS.

    „Și Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în Rai!” (Luca 23, vs. 43).

     Când a rostit Hristos aceste cuvinte, El și tâlharul erau pe cruce și aveau foarte puțin timp de trăit. Pentru ei viața se scurgea repede. Tâlharul, în ciuda suferinței sale, a văzut cum Hristos a îndurat chinurile crucificării. L-a văzut rugându-se pentru cei care L-au crucificat. Pe măsură ce privea la Iisus, devenea tot mai conștient că El este Fiul lui Dumnezeu! Acesta L-a rugat în mod umil pe Domnul Iisus ca să Își amintească de el când va intra în Împărăția Lui. Iisus a auzit strigătul lui de pocăință și i-a promis tâlharului că, înainte ca ziua să se sfârșească, acesta va fi în Paradis cu El.

     Este evident că, dacă duhul tâlharului de pe cruce și Duhul lui Iisus ar fi încetat să existe după moarte, promisiunea făcută ar fi fost înșelătoare!

3. DUMNEZEU NU ESTE DUMNEZEUL CELOR CELOR MORȚI, CI DUMNEZEUL CELOR VII.

  „Dumnezeu deci nu este un Dumnezeu al morților, ci al viilor, căci toți trăiesc în El.” (Luca 20, vs.38).

    Saducheii erau persoanele materialiste ale acelor vremuri. Aceștia nu au crezut în îngeri, în duhuri sau în înviere. Într-o încercare de a-L prinde pe Iisus în capcană cu propriile Sale cuvinte, aceștia au inventat cazul ipotetic al unor 7 frați, primul dintre ei având o soție și trăind cu ea înaite de a muri. Potrivit cu legea lui Moise, următorul frate s-a căsătorit cu văduva ca să ducă mai departe sămânța fratelui său. În această poveste, ei au presupus că fiecare  a murit la un moment dat, iar fratele care era în viață urma să se căsătorească cu femeia. „Deci femeia, la înviere, a căruia dintre ei va fi soție, căci toți șapte au avut-o de soție?” Iisus le-a răspuns la întrebare, arătându-le ignoranța în care se aflau în privința lucrurilor spirituale. „Și le-a zis Iisus: Fiii veacului acestuia se însoară și se mărită; iar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela și învierea cea din morți, nici nu se însoară, nici nu se mărită. Căci nici să moară nu mai pot, căci sunt la fel ca îngerii și sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii.” Pentru a demonstra mai mult greșeala pe care aceștia o fac, Iisus le-a îndreptat atenția asupra discuției dintre Iehova și Moise, în fața rugului aprins. Aici Yahwe/Iehova s-a descoperit pe Sine ca fiind Dumnezeul celor vii, și nu Dumnezeul celor morți. (Luca 20, vs.37,38). Ce a vrut Iisus să spună cu aceasta? A vrut să spună doar un singur lucru. Undeva, într-o altă dimensiune a Universului, Avraam, Isaac și Iacov erau conștienți și trăiau prin Dumnezeu.(vs. 38).

   S-a scris mult despre locul unde se aflau cei drepți înainte de venirea Mântuitorului. Vechiul Testament vorbește despre Sheol - Locuința Morților. Atenție! Este o IMENSĂ eroare ca sheol să fie tradus prin iad. În Sheol se duceau și cei răi și cei drepți! Este, însă, clar că, drepții se aflau într-un compartiment, să zicem așa, al Sheolului care nu implica suferință, ci o fericire, greu de definit însă atâta vreme cât Raiul era închis și primul om care a reintrat în Rai a fost tocmai tâlharul de pe cruce! Putem specula în legătură cu expresia „sânul lui Avraam”! Este posibil să fie vorba de o stare tranzitorie pentru drepții veterotestamentari, unde fericirea nu era deplină, unde așteptarea era înfrigurată, un loc care după venirea Mântuitorului și triumful Său asupra morții a încetat să mai existe, fiind înglobat, dacă putem spune așa, în Paradis! 

4.A TE DESPĂRȚI DE TRUP ÎNSEAMNĂ A FI PREZENT CU DUMNEZEU.

    „Sunt stâns din două părți: doresc să mă despart de trup și să fiu împreună cu Hristos, și aceasta e cu mult mai bine; dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup.” (Filipeni 1, vs. 23,24).

    Iată aici o declarație extraordinară a apostolului Pavel! La acea vreme în care a rostit aceste cuvinte, el deja lucrase pentru cauza lui Hristos timp de mulți ani. Suferințele constante și puterea care-l părăsea l-au făcut șă-și dorească foarte mult să fie acasă cu Mântuitorul. Totuși, a simțit o responsabilitate mare pentru cei convertiți din Filipi și era conștient că aceștia aveau nevoie, în continuare de el.

    Este clar faptul că, Pavel a crezut că, atunci când va părăsi trupul, va fi cu Hristos. Dacă ar fi încetat cunoștiința și tot ce ar fi rămas din el ar fi pierit în mormânt, atunci nu ar mai fi existat nicio dorință de a părăsi această lume. El știa, însă, că. atunci când va pleca din această lume, va intra în prezența lui Hristos!

5. EXPERIENȚA LUI PAVEL DESPRE RĂPIREA ÎN AL TREILEA CER.

     „Cunosc un om în Hristos care acum paisprezece ani - fie în trup, nu știu; fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe -, a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Și-l știu pe un astfel de om - fie în trup, fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe-, că a fost răpit în Rai și a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască.” (2 Corinteni 12, vs. 2-4).

     Unii teologi spun că omul despre care vorbește Pavel ar fi chiar el! Nu rezultă din text așa ceva  în mod clar, dar nu faptul acesta este important pentru noi. Pentru noi are importanță aspectul că, odată ieșiți din trup, suntem într-o altă dimensiune a existenței! Depinde de noi în ce parte a acestei dimensiuni vom fi! Totul este să credem că această dimensiune există și că, credința noastră în Mântuitor este cea care ne asigură trecerea în partea cea bună și minunată!

6. OMUL BOGAT ȘI LAZĂR.

    Este atât de cunoscută această parabolă a Mântuitorului că nici nu-mi propun să insist asupra ei! Doresc să scot în evidență doar câteva aspecte fundamentale, anume:

1. Omul bogat a trăit doar pentru lumea aceasta și nu s-a asigurat pentru cea care avea să vină;

2. Bogatul a respins chemarea conștiiței sale. Deși un cerșetor era la poarta lui, el nu a avut milă de el. Îmbrăcat în hainele cele mai scumpe, a mâncat zilnic cele mai bune feluri de mâncare, fără să se gândească la omul care murea de foame la porțile lui;

3. Omul bogat nu s-a pocăit niciodată de păcatele sale și a ajuns în locul de chin veșnic nu pentru că era bogat, ci pentru că nu s-a pocăit;

4. Când bogatul a realizat că se află de partea rea a locului de veci, el a dorit cu disperare să primească ajutor, fapt care arată foarte clar că, era pe deplin conștient și nu se afla într-un fel de somn adânc așa cum pretind acei creștini din Bisericile care nu cred în viața de dincolo! Din păcate, trebuie să observăm că există și Biserici care promovează ideea că moartea este echivalentă cu un somn profund din care ne vom trezi la înviere! Acestora le dau un singur cotraargument: „Și când a deschis pecetea a cincea, am văzut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiați  pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia care au dat-o. Și strigau cu glas tare: Până când, Stăpâne sfânt și adevărat, nu vei judeca și nu vei răzbuna sângele nostru față de cei ce locuiesc pe pământ? ” (Apocalipsa 6, vs.9,10). Ce somn interesant - poți să strigi și să vorbești cu Dumnezeu! Mai că-mi doresc să am parte de un astfel de somn!

5. Dincolo, în locul de chin în care se afla, bogatul putea să vadă, să audă, să vorbească, să guste (ar fi dorit puțină apă!), putea să simtă că era chinuit, avea memorie și remușcări.

   Lucrurile sunt clare. Există viață dincolo de moartea fizică prin care doar lepădăm „hainele de piele” pe care le-am căpătat în urma păcatului adamic! Amin!!

LUMEA GREACĂ LA SFÂRȘITUL SECOLULUI AL V-LEA Î. H. (Acest articol constituie rezovarea Subiectului II, punctul B al examenului de Titularizare-Istorie, sesiunea 2017.)

LUMEA GREACĂ LA SFÂRȘITUL SECOLULUI AL V-LEA Î.H.

(SUBIECTUL II, PUNCTUL B AL EXAMENULUI DE TITULARIZARE-ISTORIE, SESIUNEA 2017).

PUNEREA ÎN CONTEXT (CONTEXTUALIZARE):

    Secolul V Î.H. a fost denumit, pe drept cuvânt, de către istorici „secolul atenian”. Atena în urma a numeroase reforme, -exemplu: reformele lui Pericle-, a devenit stat democratic, în contrast cu Sparta, marea sa rivală, ce va rămâne stat oligarhic.

   Perioada cuprinsă între războaiele medice și războiul peloponesiac a fost denumită, convențional, pentekontaetia - perioada celor 50 de ani (480-431 Î.H.). Această perioadă separă războaiele medice (cele mai importante operațiuni militare) de războiul peloponesiac.

  Deși Atena a părut a fi triumfătoare prin consolidarea hegemoniei sale asupra multor polisuri grecești, în realitate, chiar după crearea Ligii de la Delos, va începe declinul ei, după cum corect observă istoricul Finley, cunoscut specialist în istoria Greciei antice!

    Așadar, după războaiele medice, va începe declinul, inițial greu de sesizat, al Atenei, declin ce va fi oficializat după înfrângerea în războiul peloponesiac.

  Declinul este marcat prin două fapte istorice esențiale: hegemonia ateniană și războiul peloponesiac.

PREZENTARE/ARGUMENTARE:

    PRIMUL FAPT ISTORIC - hegemonia ateniană. După sfârșitul războaielor medice, numeroase cetăți grecești, - în special cele de pe țărmul vestic al Asiei Mici -, se temeau de un nou posibil atac persan. Ca urmare, cetățile au propus Atenei crearea unei alianțe. Alianța va fi reprezentată de Liga de la Delos, constituită în anul 478 Î.H.. Această ligă, teoretic, avea la bază egalitatea tuturor cetăților membre. În realitate, Atena era cea care conducea, impunându-și hegemonia.

     Hegemonia ateniană prezintă trei trăsături:

*prima: Atena își impune modelul său democratic de conducere, aspect pozitiv, în esență. În realitate, democrația ateniană nu acorda drepturi decât cetățenilor atenieni. În aceste condiții, cetățenii din celelalte polisuri nu beneficiau de drepturi, mai ales în aspectele politice generale care priveau Liga, deși exista un Consiliu al Ligii, dar acesta se afla sub controlul Consiliului celor 500 de la Atena. Această situație va alimenta, în timp, puternice resentimente contra Atenei. Anticipăm - în războiul peloponesiac numeroase cetăți vor abandona alianța cu Atena.

*a doua: puterea pe care a căpătat-o Atena nu a fost gestionată corect, chiar de către Atena însăși! În această cetate vor continua frământările politice, iar atenienii bogați, care întrețineau pe cheltuială proprie navele Ligii, doreau să aibă controlul puterii politice. Mai mult, marele Pericle, cel care a desăvârșit organizarea democratică a Atenei, va fi ales, neîntrerupt, între 443 și 429 Î.H., prim strateg. Acest aspect aruncă o serioasă umbră de îndoială privitor la modul în care se făceau aceste alegeri. De asemenea, în funcțiile politice puteau ajunge oameni simpli, nepregătiți pentru asemenea responsabilități, și, care, de multe ori, au luat decizii ce au slăbit Atena. Ba mai mult, unii dintre aceștia nu aveau nicio autoritate reală în față bogaților. Cazul lui Cleon, care ajunge prim-strateg în 425 Î.H., și pe care bogătanii îl sfidau cu nonșalanță, este simptomatic.

*a treia: ocupată cu frământările interne, Atena nu reușește să împiedice Sparta în a câștiga popularitate prin promisiuni acordate diverselor cetăți că le va sprijini să se elibereze de sub controlul Atenei. Pentru a împiedica posibilele defecțiuni și a-si asigura controlul deplin asupra Ligii, Atena găsește de cuvință ca, sub pretextul unui nou posibil atac persan, să mute tezaurul Ligii din templul lui Apollo de la Delos, la ... Atena, în anul 454 Î.H.. Acest aspect a tulburat multe cetăți care, pe drept cuvânt, se-ntrebau cum mai puteau avea vreun control asupra tezaurului și de ce acest tezaur să fie mutat numaidecât la Atena și nu în altă parte? A fost simplu, astfel, pentru Sparta să ducă o propagandă contra Atenei și „imperialismului” său și să câștige numeroase polisuri de partea ei, cărora le promitea eliberarea. Ce putea face Atena pentru a preîntâmpina acțiunile Spartei, când mutase chiar tezaurul Ligii la ... Atena!?

   AL DOILEA FAPT ISTORIC: - războiul peloponesiac. Acesta a contribuit la zdrobirea și decăderea Atenei. El prezintă trei trăsături esențiale, anume:

*prima: Sparta și „Liga Peloponesiacă” (condusă de Sparta) au cerut, propagandistic, evident, eliberarea cetăților din Liga maritimă de la Delos. Atena ar fi putut da curs acestei cereri tocmai pentru a contracara propaganda spartană. Dar Atena a pierdut această ocazie, condamnând „ingerințele” spartane în „treburile interne” ale Ligii! A furnizat, astfel, un pretext perfect pentru spartani pentru a declanșa războiul în calitate de „eliberatori”! Atena a comis, astfel, o greșală strategică și de imagine absolut catastrofală!

*a doua: conflictul acesta, numit „război peloponesiac” (431-404 Î.H.), este văzut de unii istorici ca un război între democrație și totalitarism (totalitarismul fiind reprezentat de oligarhia spartană), făcându-se analogii cu războaie din Epoca Contemporană! În opinia noastră, analogia este forțată, neavenită chiar! În primul rând, Atena avea o democrație ce acorda drepturi doar cetățenilor, nu și metecilor (străini așezați în oraș) și sclavilor, iar cetățenii celorlalte polisuri nu erau consultați în problemele Ligii. Avem de-a face, în realitate, cu un război de hegemonie, vizând dominația asupra lumii grecești. Aceasta este trăsătura fundamentală a războiului peloponesiac! Mai mult, atenienii vor dori să cucerească diverse cetăți, aliate Spartei, cazul cel mai elocvent fiind Siracuza. Dacă Atena avea scopuri drepte în acest război, dacă nu avea dorințe de expansiune, și, Sparta era cetate „rea” în mod absolut, de ce a dorit să atace și să ocupe Siracuza, o cetate simbol al tiraniei și care nu avea de ce să participe la acest război, doar de dragul Spartei? De altfel, flota ateniană a suferit o înfrângere devastatoare - un „Stalingrad al războiului peloponesiac”, după cum se exprimă unii istorici moderni! Bineînțeles, cele expuse mai sus, nu scuză acțiunile Spartei, mai ales, alianța cu Imperiul Persan contra Atenei, alianță care a abandonat cetățile grecești de pe țărmul vestic al Asiei  Mici, în frunte cu Miletul, din nou în mâinile perșilor! Această acțiune spartană a fost numită, pe drept cuvânt, „marea trădare” - grecii îi chemau în ajutor pe perși contra altor greci!

*a treia: multe cetăți grecești din Liga de la Delos au abandonat Atena, aspect care demonstrează  că aceste cetăți așteptau doar un pretext pentru a se răzvrăti contra Atenei. Că, apoi, hegemonia ateniană va fi înlocuită cu cea spartană, mult mai rea, este neesențial pentru moment. Este clar că, Atena nu a vrut să știe de nemulțumirile polisurilor aliate și nu a dorit să le acorde egalitatea de drepturi. De altfel, când în 387 Î.H. se va constitui a doua Ligă maritimă sub egida Atenei, pentru o vreme aceasta va ține cont de învățămintele trecutului și, într-adevăr, va acorda drepturi egale celorlalte cetăți. Din păcate, ulterior, Atena va avea din nou „impresii” de hegemon, fapt care va conduce la declanșarea „războiului aliaților” (357-355 Î.H.). Pe moment, părăsită de aliați, atacată de spartani în alianță cu perșii, Atena va capitula. În cetatea democrației se va instaura „regimul celor 30 de tirani”, -o cruntă dictatură! Umilirea Atenei era deplină. „Mesagera” democrației ajunge să fie condusă de tirani! 

   Din faptele istorice prezentate, suntem de acord cu cele afirmate de autorii lucrării „Istoria Europei”, - S. Bernstein, P. Milza. Într-adevăr, rivalitatea permanentă cu Sparta, dar și cu alte cetăți, chiar aliate, stă la originea decăderii Atenei în ultima treime a secolului V Î.H..

ÎNTRE DOUĂ REVOLUȚII. (Acest articol reprezintă rezolvarea Subiectului II, punctul A al examenului de Titularizare - Istorie, sesiunea 2017).

ÎNTRE DOUĂ REVOLUȚII

(Subiectul II, punctul A al examenului de Titularizare - Istorie, 2017)

PUNEREA ÎN CONTEXT (CONTEXTUALIZARE):

    Perioada cuprinsă între 1821, - anul revoluției conduse de Tudor Vladimirescu-, și, 1848, - anul revoluției pașoptiste-, este foarte importantă pentru nașterea României moderne. În această perioadă, se manifestă, în mod amplu, conștiința națională a românilor. Mișcarea de emancipare națională a românilor cunoaște puternice manifestări, în deplin acord cu evoluțiile din plan european.

    În intervalul 1821-1848 aveau să se materializeze acele instituții și domenii ale culturii care dau personalitate unei națiuni: școală națională, istoriografie națională, literatură națională. Totodată, numai în acest interval, - după 1834, în epoca regulamentară mai cuseamă -, ideea înfăptuirii statului național devine dezideratul principal al mișcării de redeșteptare națională. Ideea unirii celor două Principate va fi înscrisă, de altfel, chiar în Regulamentele Organice.  Dorința de unitate națională era puternic afirmată și de românii transilvăneni, aspect reliefat de celebrul colaborator al lui Ion Câmpineanu, francezul Felix Colson, care observa că, românii transilvăneni doreau să se unească cu frații lor moldoveni și munteni. Ideea Unirii va fi afirmată, cu toată vigoarea, în celebrul discurs al lui Nicolae Bălcescu din noaptea de revelion 1846-1847: „Ținta noastră, domnilor, socotesc că nu poate fi alta decât Unitatea Națională a Românilor [...]. Românismul dar, este steagul nostru, supt dânsul trebuie să chemăm pe toți românii”.

    Grupul de autori ai sintezei „Istoria României”, - M. Bărbulescu, D. Delatant, K. Hitchins etc. -, au dreptate atunci când afirmă că; România modernă a început să se contureze în perioada cuprinsă între 1821 și 1848.

PREZENTARE/ARGUMENTARE:

  Suntem, așadar, de acord cu afirmația autorilor respectivi și susținem acordul nostru prin prezentarea a două fapte istorice, care au cotribuit, esențial, la crearea premiselor României moderne.

   Primul fapt este reprezentat de instaurarea domniilor pământene. Ele sunt instaurate ca o consecință a revoluției conduse de Tudor Vladimirescu, dar și ca un rezultat al mișcării reformatoare a marilor boieri și a presiunilor Marilor Puteri interesate în această zonă: Rusia, Anglia, Austria, Prusia. 

 Cei doi domnitori vor fi: Ioniță Sandu Sturdza, în Moldova, și, Grigore D. Ghica, în Țara Românească.

   Aceste domnii prezintă trei trăsături importante, anume:

*prima: au încercat să înfăptuiască importante reforme, pentru a pune capăt gravelor abuzuri din perioada domniilor fanariote. De exemplu: Gr. D. Ghica a încercat să desființeze claca, în 1824, iar Ioniță Sandu Sturdza a introdus, la 10 martie 1828, un „așezământ” agrar, încercând să introducă relațiile capitaliste în agricultură. Acestor măsuri li s-au opus marii boieri, aspect care a dus la declanșarea unor răscoale, ca cea din 1826, din Oltenia, condusă de Simion Mehedințeanu și Ghiță Cuțui Olteanu.

*a doua trăsătură: ambii domnitori aveau o concepție politică liberală, de tip iluminist, în total contrast cu mulți domnitori fanarioți și, chiar, cu unii domnitori regulamentari ulteriori - exemplu: Mihail Sturdza, domnitorul regulamentar al Moldovei. De pildă, domnitorul Gr. D. Ghica a emis un „nizam”, în 1823, în care întâlnim o serie de idei, cum ar fi: obligativitatea pravilei pentru toate categoriile sociale, grija ca funcționarii să urmeze „întru dreptate, făr de hatâr, nici miluire, bogatului ori săracului”, sau, convingerea domnitorului că: „ Datoria domnilor cea dintâi este de a păzi și la mare și la mic, fără osebire, cumpăna dreptății”. La rândul său, I.S. Sturdza a sprijinit eforturile de reformă ale micii boierimi, încercând, în 1824, să pună în aplicare „constituția cărvunarilor”, fapt ce va înteți opoziția marii boierimi conservatoare.

*a treia trăsătură: domniile pământene s-au caracterizat printr-o puternică dezbatere politică. De altfel, în această perioadă apar cele două curente politice ale Epocii Moderne: liberalismul și conservatorismul, -conform opiniei lui Nicolae Isar, opinie pe care o împărtășim. Dezbaterea politică a căpătat accente dure în Moldova ca urmare a mișcării cărvunarilor și a opoziției marii boierimi contra domnitorului, perceput ca sprijinitor al micii boierimi. În cele din urmă, marea boierime triumfă și își impune voința în stat printr-un document extrem de reacționar: „Anaforaua pentru pronomiile Moldovei”.

   Mai amintim un aspect, credem, foarte important: domniile regulamentare, ce au fost impuse prin Regulamentele Organice, sunt, de fapt, tot domnii pământene și atunci când analizăm domniile pământene este corect ca domniile regulamentare să fie și ele incluse în cadrul acestor domnii, și, să nu fie prezentate ca și cum ar fi altceva, alt tip de domnii.

 Al doilea fapt istoric esențial al perioadei este reprezentat de mișcarea politico-ideologică prepașoptistă. Ea prezintă trei trăsături extrem de importante, anume:

*prima: componenta masonică - aspect ocultat sau neacceptat de unii istorici, - exemplu: Dan Berindei -, dar acceptat de alții, ca: Nicolae Isar, Florin Constantiniu, Neagu Djuvara. De pildă, cărvunarii moldoveni - aceștia erau în legătură directă cu carbonarii italieni, cunoscuți francmasoni și reprezentanți ai mișcării de Risorgimento pentru unificarea Italiei. Cărvunarii, prin proiectul lor de constituție, se inspirau, aproape integral, din programul carbonarilor italieni. În fruntea lor se afla Ionică Tăutul, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai generației politice prepașoptiste. Proiectul lor de constituție mergea în sensul modernizării societății românești, dar avea nuanță conservatoare, neprevăzând drepturi pentru țărănime, spre deosebire de alte proiecte de reformă ale epocii: de exemplu, cel redactat de cunoscutul Eufrosin Poteca, ce dorea egalitate la plata impozitelor „de la boierii divaniți la hrănitorii de dobitoace”.

   Componenta masonică este prezentă și într-o serie de organizații politico-revoluționare: „Partida Națională” condusă de Ion Câmpineanu, „Constituția” de la Lugoj, „Frăția” cu ramnificații în întregul spațiu românesc.

*a doua trăsătură: această mișcare afirmă clar două deziderate fundamentale, anume: unitatea și independența națiunii române. Amintim, în acest sens, proiectele „Partidei Naționale”: „Osebitul act de numire a suveranului românilor” și „Actul de unire și independență”. La rândul său, „Frăția” are clar conturate astfel de deziderate - putem aminti doar de celebrul discurs al lui N. Bălcescu, de care am pomenit mai sus.

* a treia trăsătură: pendularea permanentă între liberalism și conservatorism, fără o a adopta o opțiune clară, încercându-se, parcă, ceva „original”, tipic românesc! Multe proiecte ale acestor societăți prezintă aspecte în total dezacord cu cerințele epocii. Amintim „Constituția Cărvunarilor” care cerea mărirea zilelor de clacă pentru țărani! De asemenea, Ion Câmpineanu, în ciuda vederilor sale înaintate în problema națională, în planul reformelor sociale a fost, să ne exprimăm plastic, destul de reținut, fapt dovedit în revoluția de la 1848, când va face parte din gruparea conservatoare, ostilă reformelor sociale. În alte cazuri, ca de exemplu „Pontul Popilor”, dar și-n alte proiecte, se propune organizarea socială după modelul englez conservator-moderat, nu după modelul radical-liberal al Revoluției franceze. „Engliterria -țară constituțională, vrednică a lua paradigmă de la dânsii” - putem citi într-un astfel de proiect! Chiar în cadrul aceleiași organizații, - „Frăția”-, avem ambele curente politice: liberal, reprezentat de N. Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu etc., dar și conservator, reprezentat, de regulă, din păcate, de o bună parte a elitei culturale a epocii. Această elită nu considera oportună egalitatea de drepturi politice pentru toți cetățenii și, poate, avea dreptate. Se considera, de către această elită, că, poporul „de jos” era insuficient de pregătit pentru a-și asuma răspunderea alegerii în cunoștință de cauză. La această opinie, - fapt interesant -, vor adera în timpul revoluției de la 1848 din Țara Românească, și unii liberali - I.H. Rădulescu, de pildă, va propune limitarea dreptului de vot la știutorii de carte; acest punct de vedere a fost acceptat, tacit, de toți membrii guvernului revoluționar, inclusiv de N. Bălcescu!! De accea, pentru foarte mulți contemporani, acest guvern a părut a fi trădător al cauzei poporului!

VIAȚA ȘI OPERA MARILOR COMPOZITORI: RICHARD WAGNER.

VIAȚA ȘI OPERA MARILOR COMPOZITORI: RICHARD WAGNER

     S-a născut la Leipzig, în anul 1813, și, a murit la Weimar, în anul 1883. A fost unul dintre cei mai mari compozitori germani.

      

REALIZĂRI:

* a reprezentat apogeul romantismului în muzică;

* a influențat (desigur, fără să fi dorit sau să fi intuit așa ceva) tradiția hollywoodiană a muzicii de film;

* printre capodoperele sale se numără:

- Olandezul zburător;

- Lohengrin;

- Aurul Rinului;

- Parsifal.

PREZENTARE:

    Eforturile timpurii de compozitor autodidact ale lui Wagner au avut drept rezultat prezentarea în public a unei uverturi stupide de concert, de care va râde mai târziu chiar și compozitorul. După acest eveniment, Wagner a luat lecții de la Weinlig. Wagner și-a propus de la bun început să fie compozitor și, cu incredibilă ambiție și încredere în sine, în primele trei opere a făcut experiențe cu diferite tradiții - germană, franceză și italiană, din care a tras concluzia că modelul german era cea mai bună cale de urmat. În consecință, acesta și-a compus următoarea serie de trei opere având în vedere dezvoltarea tradiției operei germane, demers în urma căruia au apărut: „Olandezul zburător”, „Tannhauser” și „Lohengrin”.

   Mai apoi, Wagner a fost atras în mișcarea care cuprindea Europa și a devenit unul dintre liderii unei revoluții nereușite în Dresda, în 1848. Complicii săi au suferit condamnări la mulți ani de închisoare, ceea ce înseamnă că Wagner fusese norocos să fugă în Saxonia și să trăiască în exil voluntar, scăpând astfel de o îndelungată detenție.

   Sprijinul financiar oferit de Liszt i-a permis să călătorească la Paris și apoi în Elveția. Liszt a fost cel care a organizat punerea în scenă a  operei „Lohengrin” la Weimar, în 1850, și s-a străduit în general să-i mențină numele în atenția publicului. În perioada exilului , Wagner reușea să mai câștige câte ceva din publicarea de eseuri, cărți și articole în timp ce-și frământa mintea cu următoarea etapă a carierei sale de compozitor de operă. Decizia lui s-a oprit asupra uneia dintre cele mai ambițioase opere ale tuturor timpurilor, „Inelul Nibelungilor”, în fapt, o serie de patru opere, care consta din 17 ore de muzică dezvoltată simfonic pentru formarea unui tot unitar. Era un proiect incredibil de ambițios pentru un exilat fără niciun ban, dar Wagner l-a realizat, schițând textul în 1852. Compoziția muzicală i-a luat mult mai mult timp însă, Wagner trecând printr-o transformare filozofică și psihologică în timpul compunerii acesteia - adoptând ideile lui Schopenhauer. În mâinile unui compozitor mai puțin înzestrat, o astfel de prefacere ar fi compromis proiectul, dar schimbarea i-a conferit de fapt energie și un neașteptat impuls dinamic. Wagner a pornit chiar să compună o „operă schopenhauriană”, care a devenit „Tristan și Isolda”, una dintre cele mai deprimante și totuși sublime opere muzicale scrise vreodată.

   Wagner se confruta mereu cu problema banilor, câștigul obținut nu-i ajungea niciodată. Spre norocul lui, avea un admirator bogat și puternic în persoana lui Ludwig al II-lea al Bavariei, prin a cărui intervenție s-a pus în scenă opera „Inelul”, în anii 1870, când muzicieni și compozitori din toată lumea s-au adunat să asculte și să vadă integral noua operă. Timp de multe decenii, această experiență a avut efecte profunde asupra compozitorilor și o influență tot atât de puternică asupra artei populare - tradiția de succes a filmului hollyoodian din secolul al XX-lea se ancorează în principiile operei lui Wagner, fundamentându-se pe ideea unei „teme de bază”.

     Wagner a murit pe neașteptate , în urma unei afecțiuni cardiace, la vârsta de 70 de ani. 

    Wagner a fost un artist complet original. Stilul său se deosebea prin somptuozitate, orchestrație bogată, melodie, armonie și succesiune armonică și avea să fie imitat de mulți compozitori în prima jumătate a secolului XX. Wagner se plasează, din punct de vedere muzical, pe puntea dintre secolele XIX și XX, la fel cum Beethoven se situase și el la trecerea dintre secolele XVIII și XIX. Liszt l-a proclamat, pe drept cuvânt, „zeu al muzicii romantice”.