luni, 30 iulie 2018

CĂRȚILE CELOR DOISPREZECE „PROFEȚI MICI” - SCURT COMENTARIU.


CĂRȚILE CELOR DOISPREZECE „PROFEȚI MICI” - SCURT COMENTARIU

         De-a lungul timpului, mulţi oameni au visat să găsească comori ascunse. Probabil că ați citit relatări despre exploratori, despre arheologi sau despre alţi oameni care au căutat comori. Deşi poate că nu v-ați gândit să plecați în căutarea unor astfel de comori, ce-ați face dacă ați găsi o comoară? Cât de minunat ar fi dacă acea comoară v-ar schimba viaţa în bine sau ar face-o mai plăcută şi mai plină de satisfacţii!
       Majoritatea oamenilor nu caută astfel de comori, dar poate caută fericirea, străduindu-se să câştige bani, să aibă o sănătate bună şi o căsnicie reuşită. Şi acestea sunt comori, însă ele nu se găsesc săpând în pământ, iar drumul spre ele nu este indicat pe o hartă. Pentru a intra în posesia lor sunt necesare eforturi. De aceea, mulţi sunt recunoscători când primesc sfaturi sănătoase care îi ajută să-şi atingă obiectivele şi să aibă o viaţă mai plăcută şi mai plină de satisfacţii.
         Cu toţii avem la îndemână sfaturi folositoare, o îndrumare care i-a ajutat deja pe oameni să fie mai fericiţi. Mulţi au recunoscut că Biblia oferă cele mai bune sfaturi. Scriitorul englez Charles Dickens a spus despre Biblie: „Este cea mai bună carte pe care a avut-o sau o va avea vreodată omenirea deoarece conţine cele mai bune învăţături pentru îndrumarea oricărui om“. Această afirmaţie nu este deloc surprinzătoare pentru cei ce cred că Biblia este inspirată de Dumnezeu. Probabil, sunteți de acord cu afirmaţia din 2 Timotei 3:16: „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte lucrurile, să disciplineze în dreptate“. 
        Totuşi, în ce cărţi sau pasaje biblice credeți că ați putea găsi asemenea sfaturi? Poate că unii se gândesc la Predica de pe munte, în care Iisus a oferit sfaturi practice cu privire la viaţa cotidiană. Alţii se gândesc, probabil, la scrierile apostolului Pavel. Sfaturi folositoare se găsesc şi în Psalmi şi în Proverbele, cărţi pline de înţelepciune. De fapt, în funcţie de situaţia sau de problemele fiecărui om, orice carte a Bibliei se poate dovedi folositoare, chiar şi cărţile biblice cu caracter preponderent istoric, cum ar fi cele de la Iosua la Estera.  Într-adevăr, aceste cărţi oferă sfaturi care ne pot călăuzi paşii, astfel încât să avem o viaţă plină de satisfacţii. Să ne amintim următorul adevăr: „Tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învățătura noastră, pentru ca prin răbdarea noastră şi prin mângâierea din Scripturi să avem nădejde“. - Romani 15:4.
         Există totuşi o parte a Bibliei care, pentru mulţi, este asemenea unui teritoriu neexplorat unde se pot găsi comori. Este vorba despre cele douăsprezece cărţi numite adesea Profeţii mici. Aceste cărţi se găsesc în general după cărţile biblice mai mari Ezechiel şi Daniel, dar înainte de Evanghelia lui Matei. (În majoritatea versiunilor Bibliei, ele apar în următoarea ordine: Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Ţefania, Hagai, Zaharia şi Maleahi.) Aşa cum am văzut, Biblia este inspirată de Dumnezeu şi este de folos ca să-i înveţe pe oameni şi să le arate cum să trăiască. Este valabilă această afirmaţie şi în cazul celor douăsprezece cărţi? Cu siguranţă! De fapt, cărţile aşa-numite Profeţii mici sunt tezaure de înţelepciune. 
      Mai întâi, să înţelegem motivul pentru care unii au subestimat aceste douăsprezece cărţi, să vedem de ce sunt ele numite în multe limbi Profeţii mici. Ar putea influenţa această denumire părerea oamenilor despre ele? va influențat și pe dumneavoastră această denumire modul în care le priveți?

SUNT CU ADEVĂRAT „MICI“ PROFEŢII MICI?

         Apostolul Pavel şi-a început Epistola către Evrei astfel: „Dumnezeu, care demult le-a vorbit în multe rânduri şi în multe feluri strămoşilor noştri prin profeţi, la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit printr-un Fiu“ (Evrei 1:1, 2). Întrucât Dumnezeu s-a folosit de profeţi umani pentru a-şi transmite mesajele, n-ar trebui să-l considerăm „mic“, sau neînsemnat, pe niciunul dintre aceşti mesageri şi nici ce au scris ei. Totuşi, denumirea „Profeţii mici“ i-a determinat pe unii să considere conţinutul acestor cărţi neînsemnat şi deci mai puţin important. Alţii au tras concluzia că mesajele din aceste cărţi au mai puţină autoritate decât cele din alte cărţi biblice. În realitate însă, numele „Profeţii mici“, folosit în multe limbi, se referă la faptul că cele douăsprezece cărţi sunt mai mici ca dimensiune decât altele.
 Importanţa sau valoarea unei cărţi nu trebuie stabilită după dimensiunea ei. Cartea Rut este mult mai scurtă decât cărţile dinaintea ei şi de după ea, totuşi conţine idei emoţionante. Această carte scurtă subliniază ataşamentul pe care trebuie să-l avem faţă de închinarea adevărată, ilustrează cât de mult le apreciază Dumnezeu pe femei şi oferă detalii importante cu privire la genealogia lui Iisus (Rut 4:17-22). Un alt exemplu este cartea Iuda, aflată spre sfârşitul Bibliei. Ea este atât de scurtă, încât în unele versiuni ale Bibliei ocupă mai puţin de o pagină. Însă în ea găsim idei şi îndrumări valoroase, de pildă: cum a procedat Dumnezeu cu îngerii răi, avertismente cu privire la oamenii corupţi care se infiltrează în Biserică şi îndemnuri de a lupta din greu pentru credinţă. Putem avea aceeaşi convingere şi cu privire la cărţile aşa-numite Profeţii mici, care, deşi scurte, nu sunt nici sărace în conţinut, nici neînsemnate.

ÎN CE SENS SUNT PROFETICE?

         Alt aspect care merită atenţia noastră se referă la termenii „profeţi“ şi „profetic“. Aceste cuvinte ne duc, probabil, cu gândul la prezicerea viitorului. Mulţi consideră că un profet este doar o persoană care prezice viitorul, folosind cuvinte enigmatice ce pot fi interpretate în diverse feluri. Această înţelegere influenţează modul în care privesc unii cele douăsprezece cărţi. Când veți citi aceste douăsprezece cărţi, vei observa imediat că sunt pline de preziceri, multe dintre ele referindu-se la venirea zilei celei mari Domnului. Lucrul acesta este în armonie cu sensul de bază al cuvântului „profet“. Profeţii au fost oameni care au avut relaţii strânse cu Dumnezeu, fiind deseori folosiţi pentru a dezvălui ce se va întâmpla în viitor. Începând cu Enoh, Biblia menţionează mulţi profeţi care au prezis viitorul. - 1 Samuel 3:1, 11-14; 1 Regi 17:1; Ieremia 23:18; Faptele 3:18; Iuda 14, 15.
        N-ar trebui să uităm totuşi că rolul profeţilor lui Dumnezeu n-a fost doar acela de a rosti preziceri divine. Deseori, Dumnezeu s-a folosit de profeţi ca de nişte purtători de cuvânt, pentru a le spune altora care era voinţa sa. De exemplu, Avraam, Isaac şi Iacob nu au prezis viitorul, totuşi în Psalmul 105:9-15 - T.M. se spune despre ei că au fost profeţi. Uneori, Dumnezeu i-a folosit pentru a dezvălui ceva despre viitor, de exemplu atunci când Iacob şi-a binecuvântat fiii. Dar acei patriarhi au fost profeţi şi în sensul că le-au transmis familiilor lor ceea ce le spusese Dumnezeu despre rolul pe care urmau să-l aibă în realizarea scopului divin (Geneza 20:7; 49:1-28). Aaron a slujit şi el ca profet pentru Moise, ceea ce ne ajută să înţelegem că termenul biblic „profet“ are un sens larg. Aaron a îndeplinit rolul de profet în sensul că a fost purtătorul de cuvânt, sau „gura“, lui Moise. - Exodul 4:16; 7:1, 2; Luca 1:17, 76.
         Să ne gândim, de asemenea, la profeţii Samuel şi Natan (2 Samuel 12:25; Faptele 3:24; 13:20). Dumnezeu i-a inspirat să declare ce se va întâmpla în viitor, dar i-a folosit ca profeţi şi în alte moduri. Ca profet, Samuel i-a îndemnat pe israeliţi să abandoneze închinarea la idoli şi să se întoarcă la închinarea curată. Tot el a rostit judecata divină împotriva regelui Saul; de aici învăţăm că Dumnezeu preţuieşte ascultarea mai mult decât jertfele de natură materială. Într-adevăr, ca profet, Samuel a trebuit, printre altele, să facă de cunoscut punctul de vedere divin cu privire la modul corect de viaţă (1 Samuel 7:3, 4; 15:22). Profetul Natan a prezis că Solomon va construi templul şi că regatul său va fi ferm stabilit (2 Samuel 7:2, 11-16). Dar Natan a acţionat ca profet şi atunci când a demascat păcatul lui David cu Bat-Şeba şi împotriva lui Urie. Cine poate să uite cum a demascat Natan adulterul comis de David, ilustrarea cu omul bogat care a luat singura mieluşea a unui om sărac, la care ţinea foarte mult? De asemenea, Natan a contribuit la organizarea închinării adevărate de la sanctuarul lui Dumnezeu. - 2 Samuel 12:1-7; 2 Cronici 29:25.
         Ceea ce merită subliniat este că mesajele acestor cărţi profetice nu constituie doar nişte preziceri ale viitorului. Ele conţin declaraţii divine despre multe alte lucruri, cum ar fi, de pildă, informaţii preţioase despre modul în care trebuia să trăiască poporul lui Dumnezeu din trecut şi despre modul în care ar trebui să trăim chiar și noi noi astăzi, dacă susținem că suntem creștini adevărați. Astfel stând lucrurile, putem fi siguri că ceea ce citim în Biblie, deci şi în aceste douăsprezece cărţi, este foarte folositor şi practic, ajutându-i pe oameni să găsească cel mai bun mod de viaţă.

CUM SĂ TRAGEM FOLOASE?

      Există multe modalităţi prin care putem trage foloase din citirea Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu. Unele cărţi biblice prezintă evenimente care au avut loc într-o anumită perioadă, altele sunt poetice, fiecare carte fiind unică în ce priveşte valoarea. În alte cărţi predomină elementul figurativ, sau simbolic, ca în cazul acestor douăsprezece cărţi. De exemplu, Iisus a făcut referire la cartea Iona când a spus: „O generaţie rea şi adulteră caută fără încetare un semn, dar nu i se va da alt semn, decât semnul profetului Iona. Căci, aşa cum Iona a fost în pântecele peştelui uriaş trei zile şi trei nopţi, tot aşa Fiul omului va fi în inima pământului trei zile şi trei nopţi. Bărbaţii din Ninive se vor scula la judecată împreună cu această generaţie şi o vor condamna, pentru că ei s-au căit la predicarea lui Iona, dar iată că aici este unul mai mare decât Iona“. - Matei 12:39-41.
 Bineînţeles, Iisus a văzut în cartea Iona mai mult decât o relatare istorică despre modul în care a procedat Dumnezeu cu Iona, despre activitatea profetului în Ninive şi despre reacţia niniviţilor la mesajul avertizator al lui Dumnezeu, anunţat de Iona. Iisus Hristos a înţeles că profetul Iona l-a prefigurat pe El, precum şi moartea şi învierea Sa a treia zi. Mai mult decât atât, modul în care au reacţionat niniviţii a contrastat cu cel în care au reacţionat majoritatea evreilor la predicarea şi la lucrările lui Iisus (Matei 16:4). Prin urmare, înţelegem că aceste cărţi conţin imagini profetice ale modului în care procedează Dumnezeu cu slujitorii săi din toate timpurile. Studierea acestora este fascinantă şi aduce multe foloase.

Profeţi ale căror mesaje sunt importante pentru noi:

         Ţi-ar plăcea să faci cunoştinţă cu doisprezece mesageri ai lui Dumnezeu? Ei au trăit înainte de venirea lui Iisus pe pământ, de aceea nu îi poţi cunoaşte personal. Totuşi, poţi să-i cunoşti pe aceşti mesageri observând cum au păstrat ei viu în minte „ziua cea mare a Domnului“. Ceea ce vei afla despre ei are o deosebită importanţă pentru fiecare creştin care se străduieşte să păstreze în minte „ziua Domnului” - Ţefania 1:14; 2 Petru 3:12.
        Mulţi bărbaţi sunt numiţi profeţi în Scripturi şi numeroase cărţi biblice le poartă numele. Cei doisprezece profeţi despre care vom vorbi, ca de altfel toţi ceilalţi, sunt exemple de credinţă şi curaj. Unii dintre ei au avut bucuria să vadă cum mesajul pe care l-au transmis a schimbat inima şi mintea multor oameni, întorcându-i la Dumnezeu. Alţii au fost profund dezamăgiţi când au văzut cum oamenii neascultători încălcau normele lui Dumnezeu şi se împotriveau voinţei Lui. Unii dintre aceşti doisprezece profeţi au observat cu tristeţe că mulţi dintre cei ce se declarau închinători ai Domnului trăiau cu un sentiment de automulţumire şi erau indulgenţi cu ei înşişi.
       Aceşti doisprezece profeţi au trăit în timpuri tulburi, caracterizate prin frământări politice, revolte sociale şi declin religios. Întrucât au fost oameni cu sentimente ca ale noastre, şi ei au avut, cu siguranţă, propriile temeri şi dificultăţi. Cu toate acestea, ei sunt exemple demne de urmat, iar mesajele lor trebuie luate în considerare cu toată seriozitatea, întrucât sunt consemnate în „scrierile profetice“ pentru noi, „peste care a sosit sfârşitul veacurilor“. - 1 Corinteni 10:11.

TIMPUL ÎN CARE AU TRĂIT CEI DOISPREZECE PROFEŢI:

       Probabil vă gândiți că ordinea în care apar în Biblie cărţile de la Osea la Maleahi reflectă ordinea în care s-au succedat aceşti profeţi. Dar nu aşa stau lucrurile. De exemplu, profeţii Iona, Ioel, Amos, Osea şi Mica au trăit în secolele al IX-lea şi al VIII-lea î.H.. În această perioadă mulţi regi, atât din regatul sudic al lui Iuda, cât şi din regatul nordic al lui Israel, au fost infideli. Supuşii lor le-au urmat exemplul, stârnind astfel mânia lui Dumnezeu. În timpul acela, asirienii şi, mai târziu, babilonienii au încercat să stăpânească întreaga lume. Israeliţii nu şi-au dat seama că Domnul avea să se folosească de aceste două puteri pentru a-şi executa judecăţile! Totuşi, aşa cum ştim, Dumnezeu a avertizat neîncetat Israelul şi Iuda prin intermediul profeţilor săi fideli.
      Pe măsură ce timpul pentru executarea judecăţii asupra lui Iuda şi asupra Ierusalimului se apropia,  Dumnezeu a ridicat un alt grup de purtători de cuvânt curajoşi. Cine au fost ei? Profeţii Ţefania, Naum, Habacuc şi Obadia. Ei au profeţit pe parcursul secolului al VII-VI î.H.. ( cronologia folosită în acest comentariu este orientativă, neexistând o unanimitate de opinii între teologi, cu privire la cronologia unor evenimente și fapte biblice ). Cele mai tragice evenimente care au marcat această perioadă au fost distrugerea Ierusalimului de către babilonieni în 585 î.H. şi exilarea iudeilor. Şi de data aceasta, lucrurile s-au întâmplat potrivit avertismentului dat de Dumnezeu în profeţiile rostite de unii dintre aceşti bărbaţi pe care i-a trimis să vorbească în numele său. Ei au încercat să avertizeze poporul cu privire la unele lucruri greşite, cum ar fi consumul excesiv de alcool şi violenţa, dar poporul nu s-a schimbat. - Habacuc 1:2, 5-7; 2:15-17; Ţefania 1:12, 13.
         După întoarcerea din exil, poporul lui Dumnezeu a avut nevoie de conducători capabili, precum şi de mângâiere şi de sfaturi pentru a nu se abate de la închinarea adevărată. Un alt grup de profeţi, Hagai, Zaharia şi Maleahi, au satisfăcut această necesitate. Ei au slujit în secolele al VI-lea şi al V-lea î.H.. 

MESAJELE CELOR DOISPREZECE PROFEȚI MICI - PE SCURT:


       Iona a trăit în secolul al IX-lea î.H.. Probabil ştiți că Dumnezeu l-a trimis pe Iona la Ninive, capitala prosperului Imperiu Asirian. Iona trebuia să demaşte răutatea niniviţilor. Totuşi, în loc să se îndrepte spre destinaţia indicată, la circa 900 de kilometri nord de Ierusalim, Iona s-a îmbarcat pe o corabie care se pare că urma să ajungă într-un port din Spania. El intenţiona să facă o călătorie de 3500 de kilometri în direcţia opusă. Ce crezi? I-a fost frică lui Iona? I-a lipsit pentru un timp credinţa? A fost el cuprins de un sentiment de indignare la gândul că niniviţii se vor căi şi apoi vor ataca Israelul? Biblia nu ne spune explicit acest lucru. Dar putem înţelege de ce trebuie să fim atenţi să nu ne lăsăm purtaţi de raţionamente înşelătoare.
          Cu toţii ştim cum a reacţionat Iona când a fost mustrat de Dumnezeu. După ce a fost înghiţit de un „peşte mare“, Iona a recunoscut: „Salvarea este a Domnului!“ (Iona 1:17; 2:1, 2, 9). După ce a fost salvat în mod miraculos, Iona şi-a dus la îndeplinire misiunea, dar a fost profund dezamăgit când Dumnezeu nu i-a mai distrus pe niniviţi pentru că ascultaseră mesajul şi se căiseră. Din nou, Domnul  l-a corectat cu iubire pe profet, care dovedise o atitudine egoistă. Deşi unii s-ar putea concentra asupra greşelilor lui Iona, Dumnezeu l-a considerat un slujitor ascultător şi fidel. - Luca 11:29.
      Profetului Ioel, al cărui nume înseamnă „Yahwe/Domnul este Dumnezeu“ , şi-a consemnat profeţiile în Iuda, în jurul anului 820 î.H., în zilele regelui Ozia. Activitatea lui Ioel s-a suprapus probabil cu a lui Iona. Ioel a vorbit despre o plagă de lăcuste distrugătoare care aveau să vină în roiuri şi să devasteze ţara. Ziua inspiratoare de teamă a lui Dumnezeu era foarte aproape. Veți observa însă că mesajul lui Ioel nu era în totalitate condamnator. Pe un ton pozitiv, el a arătat că toţi cei fideli aveau să fie „salvaţi” (Ioel 2:32). Persoanele care se căiesc se pot bucura de binecuvântarea şi de iertarea lui Dumnezeu.  Ioel a prezis că  Duhul Sfânt va fi turnat „peste orice făptură“. Înţelegeți cum ne vizează şi pe noi această profeţie? Ioel a arătat care este singura cale de salvare: „Oricine va chema numele Domnului va fi mântuit“. - Ioel 2:28, 32.
       În ce-l privește pe Amos, el nu a fost fiu de profet şi nu a făcut parte dintr-un grup de profeţi. Amos a fost păstor şi muncitor sezonier. El a profeţit în timpul lui Ozia, un rege al lui Iuda, spre sfârşitul secolului al IX-lea î.H.. Deşi de origine umilă, Amos (al cărui nume înseamnă „Care este o sarcină; Care poartă o sarcină“) a transmis mesaje importante împotriva lui Iuda, a lui Israel şi a popoarelor din jur. Nu este încurajator să ştim că Domnul îi poate da unui om obişnuit puterea de a duce la îndeplinire o lucrare atât de importantă?
        Să ne gândim și la situația lui Osea, care a fost contemporan cu Isaia şi cu Mica şi care a slujit ca profet aproximativ 60 de ani. Dumnezeu i-a spus lui Osea să se căsătorească cu Gomer, „o soţie care va comite fornicaţie“ (Osea 1:2). După cât se pare, din cei trei copii pe care i-a născut Gomer numai unul a fost al lui Osea. De ce i-a cerut Dumnezeu să suporte ruşinea infidelităţii conjugale? Domnul  dădea o lecţie de loialitate şi de iertare. Regatul de nord îl trădase pe Dumnezeu, ca o soţie care îşi înşală soţul. Cu toate acestea, Dumnezeu avea să-şi arate iubirea faţă de poporul său încercând să-l ajute să se căiască. Cât de mult ne mişcă acest lucru!
        Profetul Mica a fost contemporan cu Osea şi cu Isaia şi a anunţat mesaje împotriva lui  Iuda şi Israel în timpul domniei regilor iudei Iotam, Ahaz şi Ezechia, care au trăit în secolul al VIII-lea î.H.. ( Încă odată, subliniez, cronologia este pur orientativă ). Degradarea morală şi idolatria atinseseră apogeul, de aceea regatul de nord al lui Israel a fost distrus în 740 î.H., când Samaria a căzut în mâinile asirienilor. Iuda a oscilat între ascultarea de Domnul şi infidelitate. În pofida evenimentelor ameninţătoare care se întrezăreau, Mica a avut satisfacţia să vadă că mesajul divin pe care l-a transmis a împiedicat pentru un timp decăderea spirituală care a dus în cele din urmă regatul lui Iuda la distrugere.  
          În timp ce Egiptul şi Asiria, cele două puteri ale timpului, apuneau, Babilonul devenea tot mai proeminent. În scurt timp, ascensiunea lui urma să aibă efecte dramatice asupra  Regatului lui Iuda. Profeţii lui Dumnezeu erau pregătiţi să-i avertizeze şi să-i mustre pe închinătorii lui Dumnezeu. Să vedem ce au făcut unii profeţi.
          Profetul Ţefania a fost, după cât se pare, un stră-strănepot al regelui Ezechia şi o rudă a regelui Iosia, cu alte cuvinte un membru al casei regale a lui Iuda. Cu toate acestea, dând dovadă de ascultare, Ţefania a transmis un mesaj condamnator împotriva conducătorilor corupţi ai lui Iuda. Numele Ţefania înseamnă „Yahwe a ascuns“. Ţefania a scos în evidenţă că numai prin îndurarea lui Dumnezeu poate fi cineva „ascuns în ziua mâniei lui Dumnezeu” (Ţefania 2:3). Din fericire, activitatea neînfricată a lui Ţefania a dat roade. Tânărul rege Iosia a condus o reformă spirituală, îndepărtând idolii, reparând templul şi restabilind închinarea curată (2 Regi, capitolele 22, 23). Ţefania şi colaboratorii săi profeţi (Naum şi Ieremia) au avut un rol foarte important, ei fiind cei care l-au ajutat şi l-au sfătuit pe rege. Din nefericire, cei mai mulţi iudei s-au căit doar formal. După ce Iosia a murit într-o bătălie, ei au început să practice din nou idolatria şi, nu după mulţi ani, au fost exilaţi în Babilon.
          Despre profetul Naum nu ştim decât că provenea dintr-un orăşel numit Elcoş, situat, după cât se pare, în Iuda. Totuşi, mesajul său a fost plin de greutate şi important. De ce spunem acest lucru? Naum a profeţit împotriva capitalei Imperiului Asirian, Ninive. Niniviţii reacţionaseră favorabil la lucrarea lui Iona, dar, după un timp, s-au întors la vechile lor căi. Sculpturile în piatră din locul unde s-a aflat cândva oraşul Ninive arată că acesta a fost, întocmai cum a spus Naum, „o cetate care vărsa sânge” (Naum 3:1). Sculpturile prezintă tratamentul crud la care erau supuşi prizonierii de război. Folosind un limbaj descriptiv şi plin de dramatism, Naum a prezis distrugerea totală a oraşului Ninive. 
      De-a lungul secolelor, unii cititori ai Bibliei au nutrit anumite speranţe cu privire la ziua Domnului, care însă nu s-au împlinit. Alţii au fost dezamăgiţi de aparenta întârziere a judecăţii lui Dumnezeu. Voi ce simţiți? Habacuc şi-a exprimat îngrijorarea absolut justificată, întrebând: „Până când Doamne voi striga după ajutor şi tu nu vei auzi? ... De ce este jaf şi violenţă în faţa mea?“ - Habacuc 1:2, 3.  Habacuc a profeţit într-o perioadă tulbure din istoria iudeilor, după domnia bunului rege Iosia, dar înainte de distrugerea Ierusalimului în 586 î.H.. Nedreptatea şi violenţa erau foarte răspândite. Habacuc a avertizat că, aliindu-se cu Egiptul, Iuda nu avea să scape de babilonienii însetaţi de sânge. Mesajul său, scris într-un stil plin de vigoare şi de dramatism, transmite ideea mângâietoare că „cel drept va trăi prin credința lui“ (Habacuc 2:4). Aceste cuvinte sunt foarte importante pentru noi, întrucât apostolul Pavel le-a citat în trei dintre cărţile Noului Testament (Romani 1:17; Galateni 3:11; Evrei 10:38).  
         Profetul Obadia a scris cea mai scurtă carte din Vechiul Testament: doar douăzeci şi unu de versete. Tot ce ştim despre el este că a profeţit împotriva Edomului. Edomiţii au descins din fratele lui Iacob, fiind deci „fraţi” cu israeliţii (Deuteronomul 23:7). Dar edomiţii nu s-au purtat ca nişte fraţi cu poporul lui Dumnezeu. În perioada în care Obadia şi-a scris cartea, edomiţii au blocat drumurile şi i-au dat în mâinile duşmanilor babilonieni pe iudeii fugari. Dumnezeu a prezis că Edomul va fi pustiit complet, profeţie care s-a împlinit. Despre Obadia, ca şi despre Naum, nu cunoaştem prea multe, dar este foarte încurajator să ştim că Dumnezeu se poate folosi de oameni aparent lipsiţi de importanţă pentru a-i sluji ca mesageri. - 1 Corinteni 1:26-29.
         Hagai este primul dintre cei trei profeţi care au slujit după întoarcerea unei rămăşiţe fidele din exilul babilonian. Hagai a făcut parte din primul grup al celor ce s-au întors din Babilon. Împreună cu guvernatorul Zorobabel şi cu marele preot Iosua şi în colaborare cu profetul Zaharia, Hagai a încercat să-i stimuleze pe iudei să învingă opoziţia din exterior şi apatia cauzată de materialism. Ei trebuiau să îndeplinească sarcina pentru care se întorseseră: reconstruirea templului lui Dumnezeu. Cele patru mesaje directe, rostite de Hagai, cam prin 520 î.H., au scos în evidenţă numele şi suveranitatea lui Yahwe/Domnul. Când veți citi această carte veți întâlni de paisprezece ori expresia „Domnul oștirilor“. Mesajele pline de forţă ale lui Hagai au stimulat poporul să reînceapă construirea templului.  
       Asemenea contemporanului său Hagai, Zaharia a avut dificila misiune de a-i impulsiona pe colaboratorii săi de credință să ducă la bun sfârşit munca de construire a templului. Zaharia a depus eforturi asidue să întărească poporul pentru a duce la îndeplinire acea uriaşă însărcinare. Văzând atitudinea conaţionalilor săi, care erau indulgenţi cu ei înşişi, Zaharia s-a străduit să le insufle o credinţă puternică şi să-i îndemne la fapte, iar eforturile lui n-au fost zadarnice. În plus, Zaharia a consemnat numeroase profeţii despre Hristos. 
        Ultimul dintre cei doisprezece profeţi, Maleahi, a trăit la înălţimea semnificaţiei numelui său: „Mesagerul meu“. Nici despre acest profet nu ştim prea multe lucruri. El a trăit pe la mijlocul secolului al V-lea î.H.. Din profeţia sa aflăm că a fost un neînfricat purtător de cuvânt al lui Dumnezeu şi că i-a mustrat pe membrii poporului său pentru păcatele şi ipocrizia lor. Starea de lucruri descrisă de Maleahi seamănă foarte bine cu cea prezentată de Neemia, după cât se pare, un contemporan al lui Maleahi. De ce au fost mesajele lui Maleahi atât de necesare? Poporul îşi pierduse zelul şi entuziasmul la care fusese îndemnat de profeţii Zaharia şi Hagai cu câteva decenii mai înainte. Starea spirituală a iudeilor era deplorabilă. Maleahi a vorbit curajos împotriva preoţilor îngâmfaţi şi ipocriţi şi a criticat poporul pentru închinarea adusă cu jumătate de inimă şi pentru jertfele pe care le oferea. Cu toate acestea, în armonie cu restul Scripturilor, care ne asigură că va exista un viitor luminos, Maleahi a prezis venirea precursorului lui Mesia, Ioan Botezătorul, şi apoi a lui Hristos. Mesajul lui Maleahi încheie Vechiul Testament pe un ton pozitiv, promiţându-ne că pentru cei ce manifestă teamă sfântă faţă de numele lui Dumnezeu „va străluci soarele dreptăţii“. - Maleahi 4:2, 5, 6.
       Aşa cum ați observat, bărbaţii care au scris ultimele douăsprezece cărţi ale Scripturilor ebraice au dovedit că aveau o credinţă puternică (Evrei 11:32; 12:1). Exemplul şi mesajul lor ne învaţă lecţii valoroase în timp ce aşteptăm cu nerăbdare „ziua Domnului“ (2 Petru 3:10). 

sâmbătă, 28 iulie 2018

O ÎNFRÂNGERE DUREROASĂ PENTRU XERXES.

O ÎNFRÂNGERE DUREROASĂ PENTRU XERXES

        Călătorul care nu cunoaşte istoria ţinutului este fascinat de izvoarele termale şi de gheizerele care aruncă gaze sulfurate. El s-ar putea să fie surprins când va afla că această câmpie litorală - care în acest loc poartă numele de Termopile, ceea ce înseamnă „Porţi fierbinţi“ - a fost cândva o fâşie de pământ pe care aproape că nu se putea trece. Dar s-ar putea să fie şi mai uimit atunci când va înţelege că aici, precum şi mai la sud, pe insula Salamina, poate găsi dovezi concrete ale unor bătălii extraordinare! 
          Într-adevăr, analizând urmele arheologice, dar și de altă natură, legate de aceste locuri rămânem pur şi simplu uimiţi.   În articolul de față, ne vom opri asupra regelui persan Xerxes I.
        Xerxes I, este, după cât se pare, una şi aceeaşi persoană cu Ahaşveroş din cartea biblică Estera.

Xerxes, un cuceritor îndârjit:

       Xerxes a trebuit să facă faţă urmărilor înfrângerii forţelor armate ale tatălui său, Darius, în bătălia de la Maraton. Prin urmare, în primii ani de domnie, Xerxes a trebuit să înăbuşe revoltele din imperiu, dar şi să devină puternic prin bogăţiile lui. Totuşi gândul de a cuceri Grecia a stăruit mereu în mintea lui Xerxes şi chiar ambiţioşii săi curteni îl îndemnau să întreprindă o asemenea acţiune. Prin urmare, în 484 î.H., el a început să adune din toate satrapiile şi statele aflate sub dominaţia persană o armată despre care s-a spus că a fost una dintre cele mai mari armate care a mărşăluit vreodată pe faţa pământului. Strângerea acestei armate a durat trei ani. Potrivit istoricului grec Herodot, efectivul forţei militare a lui Xerxes, atât cea terestră, cât şi cea navală, s-a ridicat la incredibila cifră de 2 641 610 combatanţi!
          În acest timp, grecii au început să se pregătească în stilul lor caracteristic. Deşi erau un popor de marinari, ei nu aveau o forţă militară navală. Însă de data aceasta, deoarece erau ameninţaţi de perşi cu măcelul, iar oracolul din Delfi i-a sfătuit să se apere cu „întărituri de lemn“, atenienii au început să-şi formeze o flotă navală de război.
        Minele de la Laurion, care erau în proprietatea statului, fuseseră date în exploatare în urma descoperirii unor bogate zăcăminte de argint, iar Temistocle, renumit om politic atenian, a reuşit să convingă Adunarea Poporului să folosească toate veniturile minelor de argint pentru a construi o flotă de 200 de trireme. La început Sparta a fost indecisă, însă în final a acceptat să conducă Liga Elenă, alcătuită din aproape 30 de oraşe-state greceşti.
           Între timp, Xerxes înainta cu puternica sa forţă distrugătoare spre Europa, acest lucru nefiind în nici un caz o sarcină uşoară. Oraşele aflate de-a lungul drumului trebuiau să furnizeze alimente armatei - o singură masă pe zi pentru întreaga armată costa 400 de talanţi de aur. Crainicii erau trimişi cu câteva luni înainte ca să pregătească alimente pentru masa regală: grâne, vite şi păsări. Numai Xerxes dormea în cort; toţi ceilalţi dormeau sub cerul liber.
      Uriaşa armată a trebuit să treacă mai întâi strâmtoarea Hellespont (numită în prezent Dardanele), o strâmtoare îngustă, care desparte Asia de Europa. În timpul unei furtuni, podul de vase (format din două rânduri de nave) a fost distrus, iar Xerxes, într-o izbucnire de mânie, a ordonat ca înseşi apele Hellespontului să fie biciuite (li s-au aplicat 300 de lovituri de bici), marcate cu fierul roşu şi puse în lanţuri. În plus, el a ordonat ca inginerii să fie decapitaţi. Apoi peste strâmtoarea Hellespont s-a construit un al doilea pod dublu de vase, fiind necesară o săptămână întreagă pentru ca armata să treacă pe acest pod.

Termopile, o fâşie îngustă de pământ unde mulţi şi-au pierdut viaţa:

           La mijlocul anului 480 î.H., armata imperială persană, însoţită de flota persană, a înaintat pe litoralul Tesaliei. Forţele aliate elene au decis în cele din urmă să-şi aşeze trupele la Termopile, o fâşie îngustă de pământ unde în acea vreme versanţii abrupţi ai munţilor de pe continent coborau pe o plajă lată de 15 metri. Perşii urmau să treacă pe această fâşie de pământ într-o coloană atât de îngustă, încât un grup de soldaţi de nădejde ar fi putut să-i oprească din marş. Sub comanda regelui spartan Leonidas, un prim efectiv de 7 000 de soldaţi greci şi-au ocupat poziţiile în defileul aflat în apropiere de localitatea Termopile. În acest timp, flota militară elenă, formată din 270 de nave de război, s-a aşezat în larg, lângă Artemision, jucându-se cu flota persană de-a şoarecele şi pisica.
            Xerxes a ajuns la Termopile la începutul lunii august, fiind convins că uriaşa sa forţă armată va înfrânge cu uşurinţă forţele elene. Când a văzut că grecii nu cedează, el i-a trimis pe mezi şi pe cisieni să-i izgonească; însă aceste trupe au suferit pierderi grele; nici chiar Nemuritorii (o trupă de elită) pe care Xerxes i-a trimis sub comanda satrapului Hydarnes nu au reuşit să-i izgonească pe greci.

Efialte, un coşmar:

          Chiar în momentul în care se părea că perşii fuseseră înfrânţi, Efialte (în greacă însemnând „coşmar“), un ţăran tesalian lacom, s-a oferit să-i conducă pe aceştia pe o potecă ce traversa masivul muntos pentru a ajunge în spatele liniilor elene. A doua zi dimineaţă, perşii au încercuit trupele elene şi le-au atacat din spate. Dându-şi seama că erau condamnaţi la moarte, spartanii s-au apărat cu sălbăticie; mulţi dintre atacatorii lor, care fuseseră obligaţi de comandanţii lor să înainteze spre liniile duşmanilor, au fost efectiv călcaţi în picioare sau au fost înecaţi în mare. În cele din urmă, regele Leonidas şi toţi cei care luptaseră alături de el, aproape 1 000 de oameni, au fost ucişi. Hydarnes a reuşit să învingă ariergarda spartană.
           Armata persană, alături de navele persane rămase, i-au urmărit pe atenieni până acasă. Xerxes a străbătut Atica, jefuind şi incendiind tot ce întâlnea în cale. Atenienii evacuaseră regiunea, trecând pe insula Salamina aflată în apropiere. Flota elenă staţiona între Atena şi Salamina. Acropola Atenei a rezistat asediului două săptămâni, după care a căzut în mâinile perşilor. Au fost ucişi toţi cei care au apărat oraşul, iar templele au fost jefuite, distruse şi incendiate.

Salamina: „Întăriturile de lemn“ în acţiune:

            Navele de război greceşti înfruntaseră deja flota persană lângă Termopile în câteva conflicte sângeroase, dar care nu fuseseră decisive. După aceea, odată cu retragerea forţelor terestre, flota elenă s-a retras şi ea spre sud. Acum toate navele erau adunate în golful Salaminei, unde Temistocle a început să pună la cale un plan de luptă. El ştia că cele 300 de nave de război feniciene care formau nucleul forţei navale persane, chiar dacă erau mai mari, erau mai uşor de manevrat decât triremele greceşti, care erau mai mici şi mai rezistente. Flota persană avea aproximativ 1 200 de nave, comparativ cu cele 380 de nave care alcătuiau forţa navală elenă. În plus, marinarii greci nu aveau atâta experienţă ca şi marinarii de pe navele de război persane. Însă canalul dintre insula Salamina şi Atica era îngust, pe aici neputând să treacă decât 50 de nave aşezate în linie, una lângă alta. Dacă grecii reuşeau să-i atragă pe perşi în această pâlnie naturală, perşii pierdeau avantajul de care se bucurau în ce priveşte numărul şi manevrabilitatea. Se spune că Temistocle a grăbit lupta dintre cele două forţe navale trimiţându-i lui Xerxes un mesaj prin care îl îndemna în mod viclean să atace flota elenă înainte ca aceasta să-i scape.
          Şi aşa s-a şi întâmplat. Flota persană, având toate navele de război gata de luptă (pe fiecare navă erau şiruri de vâslaşi şi o forţă de luptă formată din arcaşi şi lăncieri), a înconjurat vârful Aticii şi s-a îndreptat spre canal. Xerxes, sigur de victorie, şi-a aşezat tronul pe un munte, de unde putea să urmărească liniştit bătălia.

O înfrângere dureroasă:

          Când perşii s-au înghesuit în acest canal îngust, s-a produs o mare confuzie. Deodată, de pe înălţimile insulei Salamina a răsunat o trompetă, iar navele greceşti au început să înainteze în mod ordonat, legănându-se pe valuri. Triremele s-au izbit de navele persane, zdrobindu-le coca şi împingându-le apoi unele în altele. Luptătorii greci au sărit la bordul navelor duşmane lovite, mânuind sabia.
         Pe nisipul de pe ţărmul Aticii erau împrăştiate peste tot bucăţi de lemn şi cadavre dezmembrate. Văzând această catastrofă, Xerxes şi-a chemat toate navele care au mai rămas întregi şi s-a îndreptat spre casă. Campania sa din anul acela se încheiase. Însă el a lăsat sub comanda cumnatului său Mardonius o armată destul de mare ca să ierneze aici. Oricum, pentru Xerxes și pentru perși, dorința lor de a cuceri Grecia s-a încheiat catastrofal!

Notă: Trirema: o navă distrugătoare:

         Nava care a asigurat dominaţia atenienilor în Marea Egee în secolul al V-lea î.H. a fost trirema, o navă uşoară, care străbătea mările spre destinaţia ei cu ajutorul velelor, dar care, în timpul bătăliilor navale, era mânuită de vâslaşi. Fiecare galeră transporta un mic grup de soldaţi. Însă ei nu urmăreau numai să acosteze navele duşmane, ci şi să le avarieze cu ajutorul cârligului metalic al triremei, care era propulsată spre ţintă de 170 de vâslaşi.

joi, 26 iulie 2018

PERSONAJUL BIBLIC NOE - COMENTARIU.

PERSONAJUL BIBLIC NOE - COMENTARIU

            Noe se opreşte din muncă şi îşi îndreaptă spatele amorţit. Se aşază pe un buştean pentru o clipă de răgaz şi priveşte cu atenţie structura imensă a arcei. În aer pluteşte un miros puternic de smoală. Zgomotul uneltelor de tâmplărie răsună până departe. Din locul în care se află, Noe îşi vede fiii muncind din greu la imensa construcţie de lemn. Sunt deja câţiva zeci de ani de când fiii săi, soţiile lor, precum şi iubita lui soţie trudesc alături de el. Au construit o bună parte din arcă, dar mai au încă mult până la terminarea ei!
           În timp ce arca prinde formă, oamenii îşi bat joc tot mai mult de Noe şi de familia acestuia, considerându-i nebuni. Avertismentul lui Noe că va veni un potop peste tot pământul li se pare absurd. Ei nu înţeleg de ce şi-ar irosi un om viaţa muncind din greu pentru ceva atât de ridicol şi şi-ar implica şi familia în această nebunie. Însă Yahwe, Dumnezeul lui Noe, vede lucrurile într-un mod cu totul diferit.
          Biblia spune: „Noe umbla cu adevăratul Dumnezeu“. ( Geneza 6:9.) Din aceste cuvinte nu trebuie să înţelegem că Dumnezeu a coborât pe pământ sau că Noe a mers în cer. Noe a umblat cu Dumnezeu în sensul că l-a ascultat în toate privinţele, l-a iubit mult şi a avut o prietenie strânsă cu El. Mii de ani mai târziu, Biblia a afirmat despre Noe: „Prin  credinţă, el a condamnat lumea“ (Evr. 11:7). În ce sens a condamnat el lumea? Ce învăţăm noi din exemplul său de credinţă?

Un om ireproşabil într-o lume degradată:

       Lumea în care trăia Noe se degrada cu repeziciune. Oamenii fuseseră răi şi în timpul străbunicului său, Enoh, un alt om drept, care a umblat cu Dumnezeu. Enoh prezisese că va veni o zi de judecată asupra oamenilor lipsiţi de pietate de pe pământ. În timpul lui Noe, răutatea oamenilor ajunsese la culme. De fapt, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, pământul era stricat, întrucât era plin de violenţă (Gen. 5:22; 6:11; Iuda 14, 15).  Lumea a ajuns să fie marcată de cruzime şi violenţă. Înţelegem, aşadar, de ce a spus Dumnezeu că „răutatea omului era foarte mare pe pământ şi că orice înclinaţie a gândurilor inimii lui era tot timpul numai spre rău“. Dumnezeu a hotărât ca, după 120 de ani, să şteargă din existenţă acea societate rea. ( Geneza 6:3–5.)
           Noe şi-a găsit o soţie bună şi după ce a împlinit 500 de ani, a devenit tatăl a trei fii: Sem, Ham şi Iafet. Cât de greu trebuie să-i fi fost lui Noe să-şi crească copiii într-o lume atât de violentă! Totuşi, el a reuşit. Noe şi soţia lui trebuiau să-şi ocrotească fiii de influenţele rele din jurul lor. De obicei, când sunt mici, băieţii îi privesc cu admiraţie pe oamenii „puternici” şi „cu renume“, iar nefilimii/uriașii aveau exact aceste caracteristici. Noe şi soţia lui nu puteau să-şi împiedice copiii să afle despre abuzurile acelor uriaşi. Însă ei puteau să-i înveţe adevărul preţios despre Dumnezeu, cel care urăşte orice formă de răutate. Ei trebuiau să-şi ajute copiii să înţeleagă că Dumnezeu era mâhnit din cauza violenţei şi a răzvrătirii oamenilor (Gen. 6:6).

„Fă-ţi o arcă“:

         Într-o zi, viaţa acestui slujitor iubit de Dumnezeu s-a schimbat complet. Domnul i-a spus că va şterge din existenţă lumea de atunci şi i-a poruncit: „Fă-ţi o arcă din lemn de copac răşinos“ (Gen. 6:14). Această arcă nu era o corabie, aşa cum cred unii. Nu avea proră, pupă, carenă sau cârmă şi nici forma unei corăbii. Era asemenea unei lăzi, sau cutii, mari. Dumnezeu i-a dat lui Noe dimensiunile exacte ale arcei, câteva detalii referitoare la aspectul ei şi i-a spus să o izoleze cu smoală pe dinăuntru şi pe dinafară.Domnul i-a explicat şi motivul pentru care trebuia să construiască arca: „Iată că eu voi aduce potopul de ape pe pământ. Tot ce este pe pământ va pieri“. De asemenea, Dumnezeu a încheiat acest legământ, sau acord, cu Noe: „Să intri în arcă, tu, fiii tăi, soţia ta şi soţiile fiilor tăi împreună cu tine“. Noe trebuia să aducă în arcă şi animale din fiecare specie. Doar cei din arcă puteau să supravieţuiască iminentului Potop (Gen. 6:17–20).
         Noe avea de îndeplinit o sarcină uriaşă. Arca trebuia să aibă o lungime de 133 de metri, o lăţime de 22 de metri şi o înălţime de 13 metri. Ea a fost mult mai mare decât cel mai mare vas de lemn construit vreodată. Ce-a făcut Noe? S-a sustras el de la îndeplinirea acestei responsabilităţi, s-a plâns că sarcina era prea grea sau a modificat proiectul arcei, primit de la Domnul, ca să-şi uşureze munca? Biblia răspunde: „Noe a făcut potrivit cu tot ce-i poruncise Dumnezeu. A făcut întocmai“ (Gen. 6:22).
         Construirea arcei a durat zeci de ani, probabil între 40 şi 50 de ani. Noe a doborât copaci, a cărat buşteni, i-a cioplit şi le-a dat forma dorită, iar apoi a asamblat lemnul. Arca avea trei etaje, sau niveluri, mai multe compartimente şi o uşă laterală. Din câte se pare, avea ferestre în partea de sus, iar acoperişul era, probabil, puţin ridicat la mijloc, având o pantă lină, pentru ca apa să se scurgă cu uşurinţă (Gen. 6:14–16).
       Anii treceau, iar arca prindea formă. Cât de bucuros trebuie să fi fost Noe că familia sa l-a sprijinit în tot acest timp! Însă el a mai avut de îndeplinit o responsabilitate, care a fost, probabil, mai grea decât construirea arcei. Biblia ne spune că Noe a fost „un propovăduitor al dreptăţii“. ( 2 Petru 2:5.) Plin de curaj, el i-a anunţat pe oamenii din acea lume rea şi lipsită de pietate că va veni o distrugere. Cum au reacţionat ei? Referindu-se la zilele lui Noe, Iisus Hristos a spus că aceştia erau atât de absorbiţi de activităţile cotidiene, precum mâncarea, băutura şi căsătoria, încât „nu i-au dat atenţie” lui Noe (Mat. 24:37-39). Fără îndoială că mulţi l-au ridiculizat pe Noe şi familia lui. Este posibil ca unii să-l fi ameninţat şi să-şi fi manifestat împotrivirea în mod agresiv. Probabil, chiar au încercat să împiedice construirea arcei. Dar Noe şi familia sa nu au renunţat. Chiar dacă oamenii în mijlocul cărora trăiau considerau că misiunea lor era lipsită de importanţă, fără sens, ba chiar ridicolă, Noe şi familia sa au continuat să lucreze cu devotament. Ei sunt un exemplu de credinţă pentru toți creștinii. 

„Intră în arcă“:

          Anii au trecut, iar arca a fost terminată în cele din urmă. Pe măsură ce Noe se apropia de vârsta de 600 de ani, multe dintre rudele sale apropiate au încetat din viaţă. Lameh, tatăl lui Noe, a murit. Cinci ani mai târziu, Metusala, tatăl lui Lameh şi bunicul lui Noe, s-a stins la vârsta de 969 de ani, fiind omul despre care Biblia spune că a trăit cel mai mult (Gen. 5:27). Atât Metusala, cât şi Lameh au fost contemporani cu primul om, Adam.
        În al şase sutelea an al vieţii sale, patriarhul Noe a primit un mesaj de la Dumnezeu: „Intră în arcă, tu şi toată casa ta“. Dumnezeu i-a spus atunci lui Noe să aducă în arcă animale din toate speciile, câte şapte dintre cele curate, potrivite pentru jertfă, şi câte două dintre celelalte vieţuitoare (Gen. 7:1–3).
       Ce privelişte! Mii de animale, unele blânde, altele feroce, de culori şi mărimi diferite, se îndreptau spre arcă zburând sau târându-se, legănându-se sau mişcându-se greoi. Nu ar trebui să ni-l imaginăm pe Noe chinuindu-se să le adune, să le mâne sau să le ademenească pentru a intra în arcă. Relatarea spune că ele „au intrat în arcă, la Noe“ (Gen. 7:9). Unii ar putea spune cu neîncredere: Cum a fost posibil acest lucru? Şi cum au putut sta împreună în pace toate acele animale într-un spaţiu închis? Să ne gândim: Îi este oare imposibil Creatorului universului să ţină sub control animalele, ba chiar să le îmblânzească? Să nu uităm că Dumnezeu este cel care a creat animalele. Tot El este cel care a despărţit mai târziu apele Mării Roşii şi a făcut ca soarele să se oprească pe cer. Nu putea Dumnezeu să facă tot ce este descris în relatarea despre Noe? Bineînţeles că putea şi chiar aşa a făcut!
 Domnul i-a spus lui Noe că va aduce Potopul într-o săptămână. Cu siguranţă, aceasta a fost o perioadă agitată pentru Noe şi familia lui. Cât de mult trebuie să fi muncit ei pentru a le găsi un loc în arcă tuturor animalelor, pentru a depozita proviziile necesare animalelor şi familiei şi pentru a duce înăuntru lucrurile membrilor familiei! Soţiile s-au îngrijit, probabil, ca arca să fie un loc potrivit pentru locuit.
          Dar ce putem spune despre ceilalţi oameni? Ei „n-au dat atenţie“, în pofida tuturor dovezilor că Dumnezeu îl binecuvânta pe Noe în tot ce făcea. Mai mult ca sigur, ei au văzut cum animalele se îndreptau spre arcă. Însă nu ar trebui să ne mirăm că au rămas indiferenţi. Deveniseră atât de insensibili la tot ce ținea de Dumnezeu și credința adevărată încât nu mai aveau cum să se îndrepte din căile lor greșite! 
        Când au încetat aceste batjocuri? Relatarea ne spune că „Dumnezeu a închis uşa“ după Noe de îndată ce el, familia sa şi animalele au intrat în arcă. Dacă unii batjocoritori au fost prin apropiere, probabil că acţiunea divină i-a redus la tăcere. Iar dacă nu, cu siguranţă ploaia care a început să cadă i-a lăsat fără cuvinte. Şi a plouat încontinuu zile în şir, iar apa a acoperit pământul, exact aşa cum spusese Domnul (Gen. 7:16-21).
        S-a bucurat Dumnezeu când acei oameni răi au murit? Nicidecum! (Ezec. 33:11) Dumnezeu le oferise posibilitatea de a se schimba şi de a face ce este bine. Ar fi putut ei să facă acest lucru? Aflăm răspunsul la această întrebare analizând modul în care Noe şi-a trăit viaţa. El a umblat cu Dumnezeu şi a ascultat de El în toate privinţele, dovedind că supravieţuirea era posibilă. Astfel, prin credinţa sa, Noe a condamnat lumea din timpul său, iar răutatea acelei generaţii s-a văzut foarte clar. Datorită credinţei sale, el şi familia sa au fost salvaţi. Dacă urmezi exemplul de credinţă al lui Noe, şi tu poţi să te salvezi pe tine şi pe cei pe care îi iubeşti. Asemenea lui Noe, poţi umbla cu  Dumnezeu, legând o prietenie strânsă cu El. Iar această prietenie poate fi veşnică!

Notă:

      În acea perioadă, oamenii trăiau mult mai mult decât în prezent. Se pare că longevitatea lor se datora faptului că erau mai aproape de perfecţiune şi de vitalitatea pe care Adam şi Eva au avut-o la început.
Lameh i-a pus fiului său numele Noe, care înseamnă, probabil, „odihnă“ sau „mângâiere“, şi a profeţit că Noe avea să acţioneze în armonie cu semnificaţia numelui său. Prin el, omenirea avea să găsească odihnă de truda pe un pământ blestemat (Gen. 5:28, 29). Această profeţie nu s-a împlinit în timpul vieţii lui Lameh. Mama, fraţii şi surorile lui Noe au murit probabil în Potop.

A fost salvat împreună cu alţi şapte:

         Noe şi familia lui se adună în acelaşi loc. Afară plouă torenţial. Lumina palidă a unei lămpi cu ulei le luminează feţele cuprinse de uimire. Întreaga lor atenţie este îndreptată spre zgomotul înfricoşător al şuvoaielor de apă care izbesc acoperişul şi pereţii arcei.În timp ce se uită la soţia sa fidelă, la cei trei fii şi la cele trei nurori ale sale, inima lui Noe vibrează de recunoştinţă. În acele momente sumbre pentru omenire, el simte o mare alinare văzându-i alături pe cei la care ţine cel mai mult. Cu toţii sunt teferi şi nevătămaţi. În auzul întregii familii, Noe rosteşte o rugăciune de mulţumire. Glasul lui răzbate prin zgomotul asurzitor al ropotelor de ploaie.
         Noe a dat dovadă de o credinţă remarcabilă. De aceea, Dumnezeul, l-a ocrotit atât pe el, cât şi pe ceilalţi membri ai familiei sale (Evrei 11:7). 

„PATRUZECI DE ZILE ŞI PATRUZECI DE NOPŢI“:

        „Patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi“ a plouat încontinuu (Geneza 7:4, 11, 12). Apele creşteau tot mai mult. Noe vedea cum Dumnezeu îi salva pe cei drepţi şi, în acelaşi timp, cum îi pedepsea pe cei răi. În zilele lui Enoh, cu aproape şapte sute de ani mai înainte, Domnul avertizase omenirea că îi va distruge pe cei lipsiţi de pietate (Geneza 5:24; Iuda 14, 15). De atunci, lumea a mers din rău în mai rău, distrugând pământul şi umplându-l cu violenţă. Sosise momentul ca oamenii răi să fie distruşi. S-au bucurat Noe şi familia lui să-i vadă murind? Nu, nici ei şi nici Dumnezeul lor îndurător nu s-au bucurat (Ezechiel 33:11). Domnul făcuse tot ce a fost posibil pentru a salva cât mai mulţi oameni. El îi poruncise lui Enoh să-şi avertizeze contemporanii şi tot el îi poruncise lui Noe să construiască o arcă. În văzul celorlalţi oameni, Noe şi familia lui munciseră din greu mai multe decenii la construirea unei arce uriaşe. În plus, Domnul i-a spus lui Noe să fie şi un „propovăduitor al dreptăţii“ (2 Petru 2:5). La fel ca Enoh, Noe i-a avertizat pe oameni cu privire la o distrugere iminentă. Cum au reacţionat contemporanii săi? Iisus,  a spus mai târziu: „N-au dat atenţie până a venit potopul şi i-a măturat pe toţi“ (Matei 24:39).
         Să ne imaginăm ce au făcut Noe şi ceilalţi membri ai familiei sale în cele patruzeci de zile care au urmat după ce Dumnezeu a închis uşa arcei. În timp ce zgomotul asurzitor al ploii nu contenea, cei opt erau ocupaţi cu diverse activităţi legate de îngrijirea familiei, a animalelor şi a arcei. Dar, la un moment dat, imensa structură s-a zdruncinat şi s-a urnit din loc. Pe măsură ce apele creşteau, arca se ridica tot mai mult, până când a ajuns „cu mult deasupra pământului“ (Geneza 7:17). Ce demonstraţie uluitoare a puterii Dumnezeului cel Atotputernic!
         Probabil că Noe simţea recunoştinţă nu numai pentru că el şi familia lui se aflau în siguranţă, dar şi pentru că, plin de îndurare, Domnul îi avertizase prin intermediul lor pe oamenii care piereau în afara arcei. Poate că, înainte de venirea Potopului, Noe se gândise că se istovea în zadar. Oamenii erau indiferenţi la mesajul lui. Este posibil ca el să fi avut fraţi, surori şi nepoţi înainte de venirea Potopului. Totuşi, niciunul dintre aceştia nu l-a ascultat (Geneza 5:30). Dar, în timp ce el şi familia lui se aflau în arcă, gândul că le oferiseră oamenilor posibilitatea de a se salva le-a adus cu siguranţă multă mângâiere.

„AU FOST SALVAŢI PRIN APĂ“:

        Cu siguranţă, în timp ce arca plutea pe apele învolburate, bârnele ei masive trosneau şi scârţâiau. S-a neliniştit Noe văzând că apele creşteau sau s-a întrebat dacă arca era suficient de rezistentă? Nicidecum. Numai oamenii lipsiţi de credinţă din zilele noastre ar putea pune asemenea întrebări. Biblia afirmă: „Prin credinţă Noe a construit o arcă“ (Evrei 11:7). În ce a avut credinţă Noe? Dumnezeu făcuse un legământ, sau o promisiune solemnă, că îi va salva din Potop pe Noe şi pe membrii familiei lui (Geneza 6:18, 19). Nu putea Cel care adusese în existenţă universul, pământul şi toate creaturile de pe el să aibă grijă de acea ambarcaţiune imensă? Bineînţeles. Noe a avut pe bună dreptate încredere că Dumnezeu îşi va respecta promisiunea. Şi, într-adevăr, el şi familia sa „au fost salvaţi prin apă“ (1 Petru 3:20).
      În cele din urmă, după patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, ploaia s-a oprit. Dar periplul familiei lui Noe era departe de a se fi încheiat. Arca plină cu vieţuitoare a plutit singură pe o mare care a acoperit tot pământul, chiar şi munţii cei mai înalţi (Geneza 7:19, 20). Ni-l putem imagina pe Noe împărţind cu fiii lui - Sem, Ham şi Iafet - muncile mai grele, cum ar fi hrănirea şi îngrijirea animalelor. Bineînţeles că Dumnezeul care îmblânzise acele animale sălbatice ca să intre în arcă putea să le menţină în această stare pe toată durata Potopului.
       Din câte se pare, Noe a alcătuit „un jurnal de călătorie“. Din această consemnare aflăm când a început şi când s-a oprit ploaia. Tot în ea se spune că pământul a fost acoperit de ape o sută cincizeci de zile. În cele din urmă, apele au început să scadă. Într-o zi memorabilă, arca s-a oprit încet pe „munţii Ararat“, de pe teritoriul Turciei de astăzi.  Într-o zi, Noe s-a hotărât să desfacă o parte din acoperişul arcei. Cu siguranţă, eforturile sale au fost răsplătite din plin când în arcă au pătruns lumina şi aerul proaspăt de afară. Mai înainte, Noe făcuse o încercare pentru a vedea dacă cei din arcă puteau păşi în siguranţă pe uscat. Mai întâi, a dat drumul unui corb, care a plecat şi s-a întors de mai multe ori ca să se odihnească pe arcă. Apoi a dat drumul unui porumbel, care, după ce s-a întors de câteva ori, a găsit în cele din urmă un loc unde să se aşeze (Geneza 7:24-8:13).
       Fără îndoială că lucrurile spirituale au ocupat şi în această perioadă primul loc în viaţa lui Noe. Ne putem imagina cum întreaga familie se aduna cu regularitate pentru a se ruga şi pentru a discuta despre ocrotirea iubitoare a Tatălui lor Ceresc. Noe s-a bizuit pe Dumnezeu ori de câte ori a avut de luat o decizie importantă. Nici măcar atunci când a văzut că pământul „era uscat“ nu s-a grăbit să deschidă uşa şi să elibereze toate sufletele care stătuseră închise mai bine de un an (Geneza 8:14). Dimpotrivă, el a aşteptat îndrumarea lui Dumnezeu.

„IEŞI DIN ARCĂ“:

       În cele din urmă,  Dumnezeu i-a poruncit lui Noe: „Ieşi din arcă, tu şi soţia ta, fiii tăi şi soţiile fiilor tăi împreună cu tine“. Dovedind ascultare, Noe şi familia lui au ieşit din arcă, iar în urma lor toate animalele. Dar au făcut ei aceasta într-o mare dezordine? Nicidecum. Relatarea spune că toate vieţuitoarele „au ieşit din arcă după familiile lor“ (Geneza 8:15–19). Când Noe şi familia lui au păşit pe uscat, au respirat aerul proaspăt de munte şi au privit munţii din jurul lor, pământul era curăţat. Nefilimii, violenţa şi întreaga societate rea dispăruseră! Omenirea se afla în faţa unui nou început. Noe ştia ce avea de făcut. Primul lucru la care s-a gândit a fost închinarea. A construit un altar şi a luat câteva animale dintre cele considerate de Dumnezeu curate - care intraseră „câte şapte“ în arcă - şi a adus o ofrandă arsă (Geneza 7:2; 8:20). A primit Dumnezeu această ofrandă? Biblia răspunde folosind următoarele cuvinte sugestive: „Domnul a simţit o mireasmă bineplăcută“. Mâhnirea pe care a simţit-o Dumnezeu când pământul se umplea de violenţă a fost înlocuită cu un sentiment plăcut de linişte la vederea unei familii de închinători fideli, hotărâţi să-i înfăptuiască voinţa. Domnul nu aştepta perfecţiune de la ei, deoarece, în continuarea aceluiaşi verset, se spune: „Înclinaţia inimii omului este rea din tinereţea lui“ (Geneza 8:21). Dar să vedem cum a manifestat Dumnezeu răbdare şi compasiune faţă de omenire după aceea.
      Dumnezeu a ridicat blestemul pe care îl pronunţase asupra pământului când Adam şi Eva s-au răzvrătit. Din cauza acelui blestem, pământul fusese greu de cultivat. Lameh i-a pus fiului său numele Noe, care înseamnă probabil „Odihnă“ sau „Mângâiere“, şi a prezis că el va conduce omenirea într-o eră în care acel blestem va fi îndepărtat. Mai mult ca sigur, faţa lui Noe a radiat de bucurie când şi-a dat seama că acele cuvinte urmau să se împlinească, iar pământul avea să fie cultivat cu mai multă uşurinţă. Nu este de mirare că, la scurt timp după aceea, el a devenit agricultor (Geneza 3:17, 18; 5:28, 29; 9:20). Totodată,  Domnul le-a dat tuturor descendenţilor lui Noe câteva legi simple şi clare, printre care cele referitoare la ucidere şi la folosirea greşită a sângelui. De asemenea, Dumnezeu a făcut un legământ cu omenirea că nu va mai distruge viaţa de pe pământ printr-un potop. Dumnezeu şi-a întărit această promisiune, oferindu-le pentru prima dată oamenilor posibilitatea să vadă un fenomen natural impresionant: curcubeul. Până în ziua de azi, ori de câte ori vedem curcubeul ne amintim de promisiunea iubitoare a lui Dumnezeu (Geneza 9:1-17).
       Dacă relatarea lui Noe ar fi fost doar o legendă, ea ar fi dispărut odată cu primul curcubeu. Însă Noe a fost un personaj real, care n-a avut deloc o viaţă uşoară. Întrucât pe atunci speranţa de viaţă a oamenilor era mult mai mare decât în prezent, acest bărbat fidel a mai trăit trei sute cincizeci de ani, în care a avut parte de multă durere. Odată, el s-a îmbătat, comiţând astfel o greşeală gravă, care a dus la un păcat mult mai grav, săvârşit de nepotul său, Canaan. Acest păcat s-a răsfrânt asupra urmaşilor lui Canaan. După Potop, Noe a văzut cum, în zilele lui Nimrod, urmaşii săi au devenit idolatri şi violenţi. Din fericire însă, Noe a trăit să vadă că Sem a fost un exemplu de credinţă demn de urmat (Geneza 9:21-28; 10:8-11; 11:1-11).

Note:

* Unii au lansat ipoteza că Dumnezeu a ţinut animalele într-o stare de amorţeală, asemănătoare hibernării, astfel că animalele au avut nevoie de mai puţină hrană. Indiferent cum au stat lucrurile, nu încape nicio îndoială că Dumnezeu şi-a ţinut promisiunea, făcând posibilă supravieţuirea în condiţii de siguranţă a tuturor celor aflaţi în arcă.
* Din câte se pare, apele Potopului au şters orice urmă a Grădinii Edenului. Dacă lucrurile au stat într-adevăr aşa, heruvimii care au păzit intrarea în grădină s-au întors în cer, după o misiune care a durat 1 600 de ani (Geneza 3:22–24).

marți, 24 iulie 2018

PERSONAJUL BIBLIC IOSIF/CARTEA GENEZA.

PERSONAJUL BIBLIC IOSIF/CARTEA GENEZA.


         Iosif privea cu tristeţe spre răsărit. Ce n-ar fi dat să scape de caravană! Nu departe, dincolo de dealuri, se afla Hebronul, oraşul unde locuia familia lui. Iacob, tatăl său, se pregătea de culcare, fără să bănuiască prin ce trecea fiul său preferat. Însă Iosif nu putea să ajungă la vârstnicul său tată, la care ţinea foarte mult. Nici măcar nu ştia dacă avea să-l mai vadă vreodată. Negustorii îşi mânau cămilele spre sud, pe un drum anevoios, şi nu-l scăpau din ochi pe Iosif. Fiind acum proprietatea lor, aceştia aveau grijă ca băiatul să nu fugă. Pentru ei, Iosif era la fel de preţios ca marfa scumpă - mirodenii şi uleiuri parfumate - , pe care o duceau departe, în Egipt, pentru a o vinde cu mulţi bani.
        Din câte se pare, Iosif nu avea mai mult de 17 ani. Ni-l putem imagina privind cu ochii întredeschişi spre orizont, unde soarele cobora parcă în Marea cea Mare, şi întrebându-se de ce universul lui se năruise. Se gândea cu amărăciune că fraţii lui fuseseră la un pas să-l ucidă, pentru ca apoi să-l vândă ca sclav. Ce greu trebuie să-i fi fost să-şi stăpânească lacrimile! Nu ştia ce avea să se întâmple cu el.

Iosi        UN MEDIU FAMILIAL COMPLICAT:
       Iosif provenea dintr-o familie foarte numeroasă, care însă nu era nici fericită, nici unită. Descrierea pe care Biblia o face familiei lui Iacob constituie o dovadă clară a efectelor negative ale poligamiei. Dumnezeu a tolerat la poporul lui acest obicei adânc înrădăcinat până când Fiul său a reintrodus monogamia, norma originară (Matei 19:4-6). Iacob a avut cel puţin 14 copii de la patru femei: două soţii, Lea şi Rahela, şi cele două servitoare ale acestora, Zilpa şi Bilha. De la început, Iacob a iubit-o pe frumoasa Rahela. El n-a simţit niciodată o astfel de atracţie faţă de sora ei mai mare, Lea, cu care se căsătorise printr-o înşelătorie. Între cele două femei a existat o puternică rivalitate, iar gelozia dintre ele s-a transmis şi la copiii lor.
        Mulţi ani, Rahela n-a avut copii, iar când, în cele din urmă, l-a născut pe Iosif, Iacob i-a arătat o atenţie deosebită acestui fiu, care i s-a născut la bătrâneţe. De exemplu, înainte de a se întâlni cu fratele său, Esau, care avea intenţii criminale, Iacob s-a asigurat că Rahela şi micuţul Iosif vor fi aşezaţi la urmă, în locul cel mai ferit al grupului. A fost o zi tensionată care, cu siguranţă, a rămas adânc întipărită în mintea lui Iosif. În dimineaţa acelei zile, când a văzut că tatăl său în vârstă, dar încă în putere, şchiopăta, s-a întrebat, probabil, plin de nedumerire ce se întâmplase. Cât de uimit trebuie să fi fost când a aflat că tatăl lui se luptase în timpul nopţii cu un înger puternic ca să primească o binecuvântare de la Dumnezeu! Drept recompensă, numele lui a fost schimbat din Iacob în Israel. Un popor întreag avea să-i poarte numele (Geneza 32:22-31). Cu timpul, Iosif a înţeles că triburile acestui popor aveau să descindă din fiii lui Israel!
         Apoi, în viaţa lui Iosif a avut loc o tragedie. Mama lui, cea mai scumpă fiinţă din primii săi ani de viaţă, l-a părăsit prematur. Rahela a murit când l-a născut pe Beniamin, fratele său mai mic. Tatăl lui a suferit mult din cauza acestei pierderi. Să ni-l imaginăm pe Iacob ştergând cu tandreţe lacrimile de pe obrajii lui Iosif şi consolându-l cu speranţa cu care, odinioară, se consolase şi bunicul său, Avraam. După moartea Rahelei, Iacob i-a înconjurat cu multă dragoste pe cei doi fii născuţi de ea.
         Mulţi copii ar deveni răsfăţaţi sau obraznici dacă li s-ar acorda o atenţie specială. Însă Iosif a văzut multe calităţi la părinţii lui şi a cultivat o credinţă puternică, precum şi un puternic simţ al binelui şi al răului. La vârsta de 17 ani, în timp ce păştea turma tatălui său împreună cu ceilalţi fraţi mai mari, el a văzut că aceştia făceau lucruri rele. A fost tentat el să muşamalizeze totul ca să le câştige simpatia? Nu ştim. Cert este că Iosif i-a spus adevărul tatălui său (Geneza 37:2). Poate că acest gest curajos a fost pentru Iacob o confirmare că putea avea încredere în fiul său.  

GELOZIA PRINDE RĂDĂCINI:

  


















































        Probabil că Iacob l-a favorizat pe Iosif deoarece acesta lua poziţie cu mult curaj de partea dreptăţii. El i-a făcut fiului său o haină specială. După cât se pare, era un veşmânt lung şi elegant, care îi acoperea complet braţele şi picioarele, foarte asemănător cu roba unui nobil sau a unui prinţ.
       Cu siguranţă, Iacob a avut intenţii bune, iar, pentru Iosif, gestul tatălui său a fost o dovadă de afecţiune. Însă acest veşmânt avea să-i aducă multe necazuri. Fiind păstor, Iosif făcea o muncă fizică grea. Să ni-l imaginăm purtând acest veşmânt regal în timp ce înainta cu greu prin iarba înaltă, sărea peste stânci sau încerca să elibereze un miel prins într-o tufă de mărăcini. În plus, acest semn al favorii lui Iacob avea să afecteze relaţiile lui Iosif cu fraţii săi.
       Biblia spune: „Când fraţii lui au văzut că tatăl lor îl iubea mai mult decât pe toţi fraţii lui, au început să-l urască şi n-au mai putut să-i vorbească blând” (Geneza 37:4). Deşi poate că gelozia lor era justificată, fraţii lui Iosif au permis în mod neînţelept ca acest sentiment otrăvitor să pună stăpânire pe ei. 
       Desigur, Iosif a simţit că fraţii săi îl urau. Îşi ascundea el veşmântul când fraţii lui erau în preajmă? Poate că a fost tentat să facă lucrul acesta. Să ne aducem aminte totuşi că Iacob voia ca veşmântul să fie un semn al favorii şi al iubirii sale faţă de Iosif. Iar Iosif nu voia să trădeze încrederea tatălui său, de aceea purta veşmântul dăruit. Şi noi putem învăţa din exemplul lui Iosif. Deşi Tatăl nostru ceresc nu este niciodată părtinitor, uneori El alege să le arate o atenţie specială unor slujitori loiali. În plus, El le cere tuturor slujitorilor lui să se deosebească de această lume imorală şi coruptă. Aşa cum veşmântul pe care îl purta Iosif îl făcea diferit de fraţii săi, tot aşa conduita adevăraţilor creştini îi face diferiţi de cei din jur. Uneori, această conduită trezeşte ură şi gelozie (1 Petru 4:4). Ar trebui ca un creştin să-şi ascundă identitatea de slujitor al lui Dumnezeu? Nu, aşa cum nici Iosif nu a trebuit să-şi ascundă veşmântul (Luca 11:33).

VISURILE LUI IOSIF:

       Nu după mult timp, Iosif a avut două visuri neobişnuite. În primul vis apăreau el şi fraţii săi, fiecare legând un snop de grâu. Apoi, în timp ce snopul lui Iosif stătea drept, snopii fraţilor săi l-au înconjurat şi s-au plecat înaintea lui. În al doilea vis, înaintea lui Iosif se plecau soarele, luna şi unsprezece stele. Cum trebuia să interpreteze Iosif aceste visuri neobişnuite, dar reale?
       Visurile proveneau de la Dumnezeu şi aveau o semnificaţie profetică. Dumnezeu voia ca Iosif să acţioneze în conformitate cu mesajul acelor visuri. Într-un anumit sens, Iosif trebuia să facă ceea ce au făcut mai târziu profeţii care au transmis mesajele şi judecăţile lui Dumnezeu poporului său încăpăţânat.
        Iosif le-a spus, plin de tact, fraţilor săi: „Ascultaţi, vă rog, ce vis am avut!”. Fraţii săi au înţeles visul, care n-a fost deloc pe placul lor. Ei au răspuns: „O să fii tu rege peste noi? Sau o să stăpâneşti tu peste noi?”. Relatarea spune în continuare: „Şi au găsit încă un motiv să-l urască, pentru visele lui şi pentru cuvintele lui”. Când Iosif le-a povestit tatălui şi fraţilor săi al doilea vis, reacţia n-a fost mai bună. Relatarea spune: „Tatăl său l-a certat şi i-a zis: Ce înseamnă visul acesta pe care l-ai avut? Nu cumva o să venim noi, eu, mama ta şi fraţii tăi, şi o să ne plecăm până la pământ înaintea ta?”. Totuşi, Iacob a continuat să se gândească la visul lui Iosif. Nu cumva visurile erau de la Dumnezeu?
      Iosif n-a fost nici primul, nici ultimul slujitor al lui Dumnezeu căruia i s-a cerut să transmită un mesaj profetic nepopular, din cauza căruia a fost persecutat. Iisus, cel mai mare mesager, le-a spus continuatorilor săi: „Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta şi pe voi”. Pentru creştinii de toate vârstele, credinţa şi curajul tânărului Iosif constituie un exemplu demn de urmat.

URA AJUNGE LA APOGEU:

       La scurt timp după aceea, Iacob l-a trimis pe Iosif într-o călătorie. Fraţii lui mai mari păşteau turmele în nord, lângă Sihem, unde, cu puţin timp înainte, îşi făcuseră duşmani. Fiind îngrijorat cu privire la fiii săi, Iacob l-a trimis pe Iosif să vadă dacă erau bine. Să ne gândim ce a simţit Iosif când a primit această însărcinare. Ştiind că fraţii lui îl urau mai mult ca oricând, s-a întrebat, probabil, cum vor reacţiona aceştia când vor vedea că tatăl lor l-a trimis la ei. Totuşi, Iosif a ascultat de tatăl său şi a plecat.
        Iosif a făcut o călătorie de patru sau cinci zile de mers pe jos. Sihemul se afla la circa 80 de kilometri nord de Hebron. Când a ajuns la Sihem, Iosif a aflat că fraţii lui plecaseră la Dotan, la circa 22 de kilometri nord de Sihem. Când Iosif a ajuns aproape de Dotan, fraţii lui l-au zărit de la distanţă. Imediat furia li s-a urcat în nări. Relatarea spune: „Şi-au zis unul altuia: Iată, vine visătorul! Hai să-l omorâm şi să-l aruncăm într-o groapă de apă; o să spunem că l-a mâncat o fiară. Şi o să vedem apoi ce-o să se aleagă de visurile lui!”. Totuşi, Ruben şi-a convins fraţii să-l arunce pe Iosif într-o groapă, sperând că, mai târziu, va putea să-l salveze.
        Fără să ştie ce plănuiau fraţii lui, Iosif s-a apropiat de ei, crezând că va fi o întâlnire paşnică. Însă fraţii lui s-au năpustit asupra lui, i-au smuls cu brutalitate veşmântul, l-au târât până la o groapă de apă secată şi l-au aruncat în ea! După ce s-a dezmeticit, Iosif s-a ridicat şi a încercat să iasă din groapă, dar în zadar. Nu vedea decât un petic de cer şi auzea tot mai slab vocile fraţilor săi. În timp ce îi implora cu glas puternic să-l scoată din groapă, aceştia se aşezaseră mai departe ca să mănânce. În lipsa lui Ruben, ei s-au gândit din nou să-l omoare pe băiat, însă Iuda i-a convins să-l vândă unor negustori care treceau pe acolo. Dotanul se afla în apropiere de ruta comercială care ducea spre Egipt şi, în scurt timp, pe acolo a trecut o caravană de ismaeliţi şi madianiţi. Înainte ca Ruben să se întoarcă, fapta se consumase deja. Fraţii lui îl vânduseră pe Iosif ca sclav pentru 20 de sicli. Acesta este episodul relatat la începutul comentariului. În timp ce se îndrepta spre sud, pe drumul spre Egipt, Iosif credea că pierduse totul. Fusese alungat cu forţa din sânul familiei. Mulţi ani nu avea să mai ştie nimic despre familia lui: nimic despre neliniştea care l-a cuprins pe Ruben când a găsit groapa goală; nimic despre durerea pe care a simţit-o Iacob când a fost înşelat să creadă că fiul său iubit murise; nimic despre bătrânul lui bunic, Isaac, care trăia încă; şi nimic despre fratele său mai mic, Beniamin, de care avea să-i fie dor. Dar rămăsese oare Iosif fără nimic?
       Iosif avea ceva ce fraţii lui n-au putut să-i ia: credinţa. Nimic n-a putut să-l deposedeze de lucrurile pe care le ştia despre Dumnezeul, nici pierderea familiei, nici condiţiile grele din timpul călătoriei spre Egipt şi nici chiar umilirea de a fi vândut ca sclav unui egiptean bogat pe nume Potifar. În aceste încercări, credinţa lui Iosif şi hotărârea lui de a sta aproape de Dumnezeul său au devenit şi mai puternice. 

* Notă:Unii biblişti sunt de părere că fraţii lui Iosif au considerat că darul oferit de tatăl lor era o dovadă a intenţiei lui de a-i acorda lui Iosif dreptul de întâi născut. Ei ştiau că Iosif era fiul întâi născut al Rahelei, soţia preferată a lui Iacob şi cea cu care voise să se căsătorească prima oară. În plus, Ruben, întâiul născut al lui Iacob, se culcase cu concubina tatălui său, dezonorându-şi tatăl şi pierzând dreptul de întâi născut. *
    În cele din urmă, Iosif, după multe încercări, asupra cărora nu insist, (anii de închisoare,de pildă)  a devenit prim-ministru al Egiptului, al doilea în rang după faraonul aflat la conducere. Evenimentele care au urmat au arătat clar că Dumnezeu a dirijat lucrurile, astfel încât Iosif să poată sluji ca instrument pentru păstrarea vieţii „seminţei lui Avraam”, descendenţii săi, în vederea realizării scopurilor Sale. Ne amintim, desigur, că Iosif a trăit într-un timp când slujitorii lui Dumnezeu nu aveau nici Legea mozaică, nici „legea lui Hristos“. 




„Sunt eu oare în locul lui Dumnezeu?”:


         Afară se lasă întunericul. Iosif stă în grădina casei sale şi priveşte curmalii şi alţi pomi fructiferi, precum şi iazurile pline cu plante acvatice. În depărtare, dincolo de zidul care înconjoară grădina, se înalţă palatul faraonului. Din casă se aud sunete răzleţe. Manase şi frăţiorul său, Efraim, se joacă. Iosif îşi imaginează cum soţia sa râde cu duioşie de giumbuşlucurile copiilor. Zâmbeşte. Ştie că este un om binecuvântat.
       Iosif i-a pus fiului său întâi născut numele Manase, care înseamnă „Cel ce face să uiţi”. Fără îndoială, binecuvântările primite de la Dumnezeu alinaseră durerea pe care o simţea ori de câte ori se gândea la ţinuturile natale, la fraţii şi la tatăl lui. Ura fraţilor săi mai mari îi schimbase viaţa. Aceştia se năpustiseră asupra lui, plănuiseră să-l ucidă şi apoi îl vânduseră ca sclav unor negustori ambulanţi. Apoi viaţa lui a luat mai multe întorsături. Aproape doisprezece ani fusese sclav şi deţinut. În închisoare stătuse un timp în obezi de fier. Dar situaţia lui se schimbase radical: acum era, după faraon, al doilea conducător al puternicului  Egipt!
      Iosif văzuse împlinirea evenimentelor prezise de Dumnezeu. Aşa cum fusese profeţit, Egiptul avusese şapte ani de belşug, iar Iosif supraveghease strângerea în hambare a surplusului de cereale. În acea perioadă, soţia sa, Asenat, îi născuse doi fii. Totuşi, şi acum gândul lui Iosif zbura la familia lui, aflată la sute de kilometri depărtare, îndeosebi la fratele său mai mic, Beniamin, şi la iubitul său tată, Iacob. Ar fi vrut să ştie cum o duceau şi dacă erau sănătoşi. Probabil că se întreba dacă fraţii săi mai mari erau la fel de violenţi sau dacă nedreptatea care îl separase de familia lui va fi reparată vreodată.

„DUCEŢI-VĂ LA IOSIF”:

        Iosif a fost foarte ocupat, astfel că anii au trecut repede. Aşa cum prezisese Dumnezeu în visul pe care i-l dăduse faraonului, după cei şapte ani de belşug lucrurile s-au schimbat radical. Recoltele erau compromise! La scurt timp după aceea, foametea a lovit toate ţările vecine. Dar, potrivit Bibliei, „în toată ţara Egiptului se găsea pâine”. Fără îndoială, prezicerile pe care le făcuse Iosif sub inspiraţie divină şi exemplul său de bun organizator le-au fost de mare ajutor egiptenilor.







     








        Probabil că aceştia s-au simţit datori faţă de Iosif şi au lăudat calităţile sale de bun organizator. Însă Iosif n-a vrut să-şi atribuie niciun merit, ci a dorit ca laudele să-i fie aduse lui  Dumnezeul.
        Dar, după un timp, şi egiptenii au rămas fără alimente. Când au strigat la faraon după ajutor, el le-a spus: „Duceţi-vă la Iosif şi faceţi ce vă va spune el”. Drept urmare, Iosif a deschis hambarele unde fusese depozitat surplusul de cereale, iar poporul a cumpărat cât a avut nevoie.
      Însă oamenii din ţările vecine se aflau într-o situaţie critică. La sute de kilometri depărtare, în Canaan, familia lui Iosif suferea de foame. Auzind că în Egipt erau grâne, bătrânul Iacob le-a spus fiilor săi să coboare în această ţară şi să cumpere alimente.
      Iacob a trimis zece dintre fiii săi, fără Beniamin. Deşi trecuseră mulţi ani, el îşi aducea bine aminte ce se întâmplase cu iubitul său fiu Iosif când îl trimisese singur la fraţii săi mai mari. Atunci îl văzuse ultima dată. Fiii săi mai mari îi aduseseră veşmântul elegant al lui Iosif - un semn al iubirii şi al aprecierii tatălui său - rupt şi plin de sânge. Aceştia l-au făcut pe vârstnicul lor tată să creadă că Iosif fusese mâncat de animale sălbatice.

„IOSIF ŞI-A AMINTIT VISELE”:

        După o călătorie lungă, fiii lui Iacob au ajuns în Egipt. Când au întrebat dacă puteau să cumpere grâne, au fost îndrumaţi spre un înalt funcţionar pe nume Ţafnat-Paneah. Văzându-l, nici n-au bănuit că era Iosif. Pentru ei, bărbatul din faţa lor era un conducător egiptean de rang înalt, care putea să-i ajute. În semn de respect, ei „s-au plecat înaintea lui, cu feţele până la pământ”. 
     Spre deosebire de fraţii săi, Iosif i-a recunoscut imediat! Mai mult decât atât, când i-a văzut plecându-se înaintea lui, i-au venit în minte imagini din copilărie. Relatarea spune că „Iosif şi-a amintit visele” pe care le primise în copilărie de la Dumnezeu. Acele vise preziceau un timp când fraţii săi aveau să se plece adânc înaintea lui, exact aşa cum se întâmpla în clipa aceea. Ce avea să facă Iosif? Să-i îmbrăţişeze? Să se răzbune?
       Iosif ştia că nu trebuia să cedeze în faţa impulsurilor de moment, oricare ar fi fost acestea. Cu siguranţă, Dumnezeu era cel care făcuse posibilă această întâlnire. În joc era scopul său. El promisese că va face din urmaşii lui Iacob un popor puternic. Dar, dacă fraţii lui erau în continuare violenţi, egoişti şi fără scrupule, efectele pe termen lung puteau fi dezastruoase. În plus, reacţionând impulsiv, Iosif ar fi putut strica echilibrul fragil care exista în familia lui, punându-i în pericol pe tatăl său şi pe Beniamin. Mai trăiau ei oare? Iosif a decis să nu-şi dezvăluie identitatea şi să-i pună la încercare pe fraţii săi pentru a vedea dacă se schimbaseră. Abia după aceea putea să-şi dea seama care era voinţa lui Dumnezeu.

„VEŢI FI PUŞI LA ÎNCERCARE”:

          Pentru a afla ce era în inima fraţilor săi, Iosif i-a pus la încercare de mai multe ori. Mai întâi le-a vorbit cu asprime, prin intermediul unui interpret, acuzându-i că erau spioni. Apărându-se, ei i-au vorbit lui Iosif despre familia lor, menţionând un amănunt important, şi anume că aveau un frate mai mic acasă. Auzind aceasta, Iosif a încercat să-şi ascundă emoţia. Era bine fratele său mai mic? Acum ştia ce avea de făcut. El le-a zis: „Iată cum veţi fi puşi la încercare”, după care le-a spus că voia să-l vadă pe fratele lor mai mic. Ulterior a fost de acord să-i lase să se întoarcă acasă şi să-l aducă pe fratele lor mai mic, cu condiţia ca unul dintre ei să rămână ostatic în Egipt.
        În timp ce fraţii lui se sfătuiau, fără să ştie că Iosif îi înţelegea, aceştia se învinovăţeau pentru păcatul îngrozitor pe care îl comiseseră cu douăzeci de ani mai înainte. Ei spuneau: „Fără îndoială, suntem vinovaţi faţă de fratele nostru, căci am văzut necazul sufletului său, când ne implora să-i arătăm îndurare, dar nu l-am ascultat. De aceea a venit necazul acesta peste noi”. Întrucât înţelegea cuvintele lor, Iosif a trebuit să se retragă pentru a nu fi văzut plângând. El ştia însă că adevărata căinţă presupune mult mai mult decât un sentiment de părere de rău cu privire la consecinţele unei fapte rele. De aceea i-a pus în continuare la încercare.
         Iosif le-a dat voie să se întoarcă acasă, iar pe Simeon l-a oprit. De asemenea, a poruncit ca în saci să fie ascunşi banii cu care fuseseră plătite alimentele. Fraţii lui au ajuns acasă şi l-au convins cu mare greutate pe Iacob să-l lase pe Beniamin să-i însoţească în Egipt. Când au ajuns în Egipt, ei i-au spus slujitorului lui Iosif că-şi găsiseră banii în bagaje şi chiar s-au oferit să plătească întreaga sumă datorată. Deşi intenţia lor era lăudabilă, Iosif a vrut să afle cum gândeau ei cu adevărat. A dat un ospăţ pentru ei, ascunzându-şi bine emoţiile la vederea lui Beniamin. După aceea i-a trimis acasă, încărcaţi cu alimente. Însă, de data aceasta, a ascuns un pahar de argint în bagajul lui Beniamin.
        Apoi Iosif şi-a continuat planul. Le-a poruncit slujitorilor lui să-i urmărească pe fraţii săi, să-i aresteze şi să-i acuze că furaseră acel pahar. Când paharul a fost găsit în bagajul lui Beniamin, s-au întors cu toţii la Iosif. Acum Iosif avea ocazia să afle ce fel de bărbaţi erau fraţii lui. Iuda a fost purtătorul lor de cuvânt. El a implorat îndurare şi chiar a spus că toţi unsprezece erau dispuşi să rămână sclavi în Egipt. Iosif a replicat că numai Beniamin trebuia să rămână sclav în Egipt şi că ceilalţi puteau să plece.
          La auzul acestor cuvinte, Iuda a sărit ca ars: „Numai el a mai rămas de la mama lui, iar tatăl lui îl iubeşte”. Aceste cuvinte trebuie să-l fi mişcat pe Iosif, deoarece el era fiul mai mare al Rahelei, soţia iubită a lui Iacob, care murise la naşterea lui Beniamin. Bineînţeles că Iosif, la fel ca tatăl său, îşi amintea cu drag de Rahela. Având aceeaşi mamă, Iosif ţinea foarte mult la Beniamin.
        Iuda a continuat să-l implore pe Iosif să nu-l facă sclav pe Beniamin şi chiar s-a oferit să fie făcut sclav în locul lui. Apoi a încheiat cu următoarele cuvinte sfâşietoare: „Dacă băiatul nu este cu mine, cum aş putea să urc la tatăl meu şi să văd nenorocirea care-l va ajunge pe tatăl meu?”. Aceasta era într-adevăr dovada că Iuda se schimbase mult. Pe lângă faptul că regreta ceea ce făcuse, el a manifestat empatie, altruism şi compasiune. Iosif nu s-a mai putut stăpâni şi a dat frâu liber emoţiilor care îl înăbuşeau. După ce le-a cerut tuturor slujitorilor să plece, a izbucnit în hohote de plâns, care s-au auzit până la palatul faraonului. Apoi le-a spus cine era: „Eu sunt Iosif, fratele vostru”. El şi-a îmbrăţişat fraţii care îl priveau încremeniţi şi le-a spus cu bunătate că îi iertase pentru tot ceea ce îi făcuseră. În felul acesta, Iosif a reflectat dispoziţia lui Dumnezeu de a ierta cu generozitate.

„EŞTI ÎNCĂ ÎN VIAŢĂ”!

         După ce a aflat motivul zarvei din casa lui Iosif, faraonul i-a cerut lui Iosif să-şi aducă tatăl în Egipt împreună cu întreaga familie. N-a trecut mult şi Iosif l-a revăzut pe iubitul său tată. Plângând, Iacob a spus: „Acum pot să mor, pentru că eşti încă în viaţă şi ţi-am văzut faţa!” 
      După ce s-a mutat în Egipt, Iacob a mai trăit 17 ani, suficient de mult ca să rostească binecuvântări profetice pentru cei 12 fii ai săi. Lui Iosif, cel de-al unsprezecelea fiu, i-a dat o porţie dublă, care i se cuvenea de obicei întâiului născut. Două dintre triburile lui Israel aveau să se tragă din el. Dar ce putem spune despre Iuda, al patrulea fiu al lui Iacob, care i-a întrecut pe fraţii săi în ce priveşte căinţa? El a primit o mare binecuvântare: Mesia avea să se nască din linia lui!
         Când Iacob a murit la vârsta de 147 de ani, fraţii lui Iosif s-au temut ca nu cumva fratele lor aflat într-o poziţie înaltă să se răzbune pe ei. Însă Iosif le-a răspuns cu iubire, asigurându-i că, întrucât scopul lui Dumnezeu fusese ca familia lor să se mute în Egipt, fraţii lui nu mai aveau motive să se gândească la cele întâmplate în trecut. Apoi a pus o întrebare surprinzătoare: „Sunt eu oare în locul lui Dumnezeu?” Iosif îl considera pe Dumnezeu Judecătorul perfect. Prin urmare, cine era el să-i pedepsească pe cei pe care Dumnezeu îi iertase? 

DIVERSE - Partea a noua.

  DIVERSE - Partea a noua 36. Etapele războiului de 30 de ani: 1. Revolta din Boemia şi războiul german (1618-1625):   Această revoltă...