CARTEA LUI IOV - DIALOGUL DINRE SATANA ȘI DUMNEZEU!

CARTEA LUI IOV - DIALOGUL DINTRE SATANA ȘI DUMNEZEU!

           Iov 1: 6-11:  „Când a fost ziua aceea, fiii/îngerii* lui Dumnezeu au venit să se prezinte înaintea lui Domnului, iar Satana a venit și el printre ei. Iar Domnul i-a spus Satanei: „De unde vii?” Atunci Satana I-a răspuns Domnului și a spus: „De la cutreierarea și de la plimbarea în sus și în jos pe pământ”. Iar Domnul i-a spus Satanei: „Te-ai gândit la slujitorul meu Iov, că nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău?”. Apoi, Satana I-a răspuns lui Domnului zicând: „Iov se teme de Dumnezeu fără motiv? Nu ai pus Tu un zid în jurul lui și al casei sale și în jurul a tot ceea ce are? I-ai binecuvântat lucrarea mâinilor, iar bunurile sale se înmulțesc pe pământ. Dar întinde-Ți mâna și atinge tot ceea ce are și Te va blestema făţiş.”

         Iov 2: 1-5: „Din nou, a fost o zi când fiii/îngerii lui Dumnezeu au venit să se prezinte înaintea lui Domnului, iar Satana a venit și el printre ei ca să se prezinte pe sine în fața Domnului. Iar Domnul i-a spus Satanei: „De unde vii?” Și Satana I-a răspuns Domnului zicând: „De la cutreierarea și de la plimbarea în sus și în jos pe pământ”. Iar Domnul Dumnezeu i-a spus Satanei: „Te-ai gândit la slujitorul meu Iov, că nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău? Și încă își păstrează integritatea, deși M-ai convins să acționez împotriva lui, să-l distrug fără motiv. Iar Satana I-a răspuns Domnului și a zis: „Piele pentru piele; un om va da tot ce are pentru viața lui. Dar întinde-Ți acum mâna și atinge-I carnea și oasele și el te va blestema făţiş.”

          Aceste două pasaje reprezintă un dialog între Dumnezeu și Satana și consemnează ceea ce a spus Dumnezeu și ceea ce a spus Satana. A spus Dumnezeu foarte multe? Nu. Nu a spus prea mult și a vorbit foarte simplu. Putem vedea sfințenia lui Dumnezeu în cuvintele Lui simple? Unii vor spune că acest lucru nu este ușor. Dar, putem vedea hidoșenia Satanei în răspunsurile sale? Da, putem! Să examinăm mai întâi ce fel de întrebare i-a adresat Dumnezeu Satanei. „De unde vii?”  Este o întrebare, limpede, fără niciun alt scop. Dacă ar fi să întrebați pe cineva: „De unde vii?”, atunci cum ați vrea să vi se răspundă? Este o întrebare grea ca să vi se  răspundă? Ați accepta răspunsul: „De la cutreierarea și de la plimbarea în sus și în jos pe pământ”? Cu siguranță nu! Niciunul dintre noi n-am răspunde astfel, deci, cum vă simțiți atunci când îl vedeți pe Satana răspunzând în acest fel? Simțiți că Satana este absurd și șiret? De fiecare dată când văd aceste cuvinte, sunt dezgustat.  De ce sunt dezgustat? Pentru că vorbește fără să spună nimic! A răspuns la întrebarea lui Dumnezeu? Nu. De ce? Cuvintele lui nu au fost un răspuns  adresat întrebării lui Dumnezeu. „De la cutreierarea și de la plimbarea în sus și în jos pe pământ”. Înțelegeți aceste cuvinte?  De unde oare vine Satana? Ați primit un răspuns? Nu. Aceasta este „strălucirea” vicleniei Satanei, de a nu lăsa pe nimeni să descopere ceea ce spune de fapt.  El crede că a răspuns perfect.  Satana nu vorbește direct, lăsându-ne astfel să ne scărpinăm în cap (ca să mă exprin plastic) și să nu putem înțelege sursa cuvintelor sale. Satana vorbește în mod intenționat, cu șiretenie și este dominat de propria esență, de propria natură.  Ce mod de a vorbi este acesta? Este ambiguu și nu dă un anumit răspuns. Ce fel de cuvinte ar trebui să folosim pentru a descrie acest mod de a vorbi? Este diversionist și înșelător, nu-i așa? Să presupunem că cineva nu vrea să-i lase pe ceilalți să știe unde a mers ieri. Tu îl întrebi: „Te-am văzut ieri. Unde mergeai?” El nu-ți răspunde direct pentru a spune unde a mers ieri. El spune ceva de genul: „Ce zi a fost ieri! Atât de obosit sunt!” Ți-a răspuns la întrebare? El crede că a  făcut-o, însă acesta nu este răspunsul pe care l-ai vrut. Aceasta este „strălucirea” subterfugiului omului. Tu nu poți decât să ghicești cam cea vrut să spună. Nu știi ce încearcă respectiva persoană să evite.  Vorbim deseori în acest fel!  Care este atunci scopul nostru? Uneori, este acela de a ne proteja propriile interese, alteori, ca să ne păstrăm propria poziție și imagine, să păstrăm secretele vieții noastre private, să ne salvăm reputația. Oricare ar fi scopul, este indisolubil și legat de interesele noastre. Nu este aceasta natura omului? Nu suntem toți, într-un fel, asemănători cu Satana? Putem spune aceasta, nu-i așa? General vorbind, această manifestare este detestabilă și dezgustătoare.Uitându-ne din nou la primul pasaj, Satana Îi răspunde iarăși lui  Dumnezeu, spunând: „Iov se teme de Dumnezeu fără motiv?” Începe să atace spusele lui Dumnezeu despre Iov, iar acest atac este colorat de ostilitate. „Nu ai pus Tu un zid în jurul lui și al casei sale și în jurul a tot ceea ce are?” Aceasta este înțelegerea și evaluarea Satanei despre lucrarea lui Dumnezeu asupra lui Iov! Satana evaluează astfel, spunând: „I-ai binecuvântat lucrarea mâinilor, iar bunurile sale se înmulțesc pe pământ. Dar întinde-Ți mâna și atinge tot ceea ce are și Te va blestema făţiş.” Satana vorbește, în permanență, în mod ambiguu, dar aici vorbește cu certitudine. Totuși, aceste cuvinte spuse cu certitudine sunt un atac, o blasfemie și o înfruntare față  de Dumnezeu Însuși. Cum vă simțiți când auziți acest lucru? Simțiți aversiune? Puteți să vedeți intențiile sale?  Satana acuză, respinge și se îndoiește de tot ce face și spune  Dumnezeu. El nu crede, spunând, în esență: „Dacă Tu spui că lucrurile sunt astfel, eu cum de nu am văzut aceasta? Tu i-ai dat atâtea binecuvântări, cum poate el să nu se teamă de Tine?” Nu este aceasta o respingere a tot ceea ce face Dumnezeu?  Nu sunt o expresie adevărată a ceea ce gândește Satana în inima lui? Prin aceste cuvinte, Satana dezvăluie complet atitudinea lui față de Dumnezeu și disprețul pentru frica lui Iov de Dumnezeu pe care Satana le ține în inima lui. Când se întâmplă acest lucru, răutatea și natura sa rea sunt expuse complet. El îi detestă pe cei care se tem de Dumnezeu, pe cei care se feresc de rău și, chiar mai mult, Îl urăște pe Dumnezeu pentru că dăruiește binecuvântări omului. Vrea să folosească această ocazie pentru a-l distruge pe Iov, pe care Dumnezeu l-a ridicat cu propria Lui mână, ca să-l ruineze, spunând: „Tu spui că Iov se teme de Tine și se ferește de rău. Eu văd altfel lucrurile.” El folosește diferite moduri de a-L provoca și de a-L ispiti pe  Dumnezeu și diferite căi astfel încât Dumnezeu să-l încredințeze pe Iov lui Satana pentru a fi manipulat, rănit și mânuit fără rezerve. Satana vrea să profite de această ocazie pentru a-l extermina pe acest om care este drept și desăvârșit în ochii lui Dumnezeu. Este o toană de moment să ai o astfel de inimă? Nu, nu este. A fost mult timp în desfășurare. Dumnezeu lucrează, Se îngrijește de o persoană, o apreciază, iar Satana Îi urmărește fiecare pas. Dacă Dumnezeu binecuvântează o  persoană, Satana, pentru a-și atinge obiectivul ascuns, ar face orice-i stă în putere să-L împiedice pe Dumnezeu, folosind diferite moduri diabolice ca să ispitească, să hărțuiască și să ruineze lucrarea pe care o face Dumnezeu. Care este obiectivul lui? El nu vrea ca Dumnezeu să aibă pe nimeni; îi vrea pe toți cei pe care îi vrea Dumnezeu, ca să-i ocupe, să-i controleze, să preia controlul asupra lor pentru ca ei să i se închine și să comită fapte rele împreună cu el. Nu este acesta un motiv suficient ca să înțelegem cine este  Satana?  Satana se află în război cu Dumnezeu, ținându-se scai după El. Obiectivul său este să dărâme întreaga lucrare pe care Dumnezeu vrea s-o facă, să-i controleze și să-i elimine complet pe cei pe care îi vrea Dumnezeu.  Și ce face Dumnezeu? Dumnezeu spune doar o propoziție simplă în două pasaje; nu există o consemnare pe larg a altor lucruri pe care le face El, dar vedem că există mult mai multe consemnări despre ceea ce face și spune Satana. Dumnezeu îi adresează aceeași întrebare în două ocazii, iar el răspunde la fel! Nu se teme de Dumnezeu, nu îi este frică de El și nu-L ascultă. Deci, el îndrăznește să fie un încrezut lipsit de scrupule înaintea lui Dumnezeu, să folosească aceleași cuvinte pentru a se opune întrebării lui Dumnezeu, să încerce să folosească acest răspuns pentru a-L zăpăci pe Dumnezeu - aceasta este fața urâtă a Satanei. El se opune atotputerniciei și  autorității lui Dumnezeu și, cu siguranță, nu dorește să se pună sub stăpânirea Sa. El, în mod constant, se împotrivește lui Dumnezeu, atacând permanent tot ce face El, încercând să ruineze tot ce face Dumnezeu – acesta este obiectivul său! În planul de mântuire al lui Dumnezeu pentru om, aceste două pasaje legate de ceea ce spune și face Satana  în Cartea lui Iov sunt reprezentative pentru împotrivirea sa față de Dumnezeu, iar acesta este Satana care-și arată adevăratul caracter. Așadar, sunt valoroase aceste două pasaje legate de Satana pentru ca oamenii de astăzi să fie capabili să cunoască natura sa? Fără îndoială! Satana atacă, iar și iar, lucrurile pe care le face Dumnezeu, aruncând acuzații despre teama lui Iov față de El. Încercă să-L provoace pe  Dumnezeu prin diverse metode, permițându-i să-i îngăduie lui să-l lovească!  Satana spune: „Piele pentru piele; un om va da tot ce are pentru viața lui. Dar întinde-Ți acum mâna și atinge-I carnea și oasele și el te va blestema făţiş.” Satana crede că teama omului față de Dumnezeu este cauzată de faptul că omul a obținut atât de multe avantaje de la Dumnezeu.Omul obține avantaje de la Dumnezeu, deci spune că Dumnezeu este bun. Însă omul se poate teme de Dumnezeu în felul acesta nu deoarece Dumnezeu este bun, ci doar pentru că el obține atâtea avantaje: odată ce El îl privează de acestea, omul Îl abandonează. În natura lui diabolică, Satana nu crede că inima omului se poate teme într-adevăr de Dumnezeu. Din cauza naturii sale rele, Satana nu știe ce este sfințenia, cu atât mai puțin știe ce este venerația înfricoșată.Nu știe ce înseamnă să asculți sau să te temi de Dumnezeu. Pentru că el însuși nu se teme de Dumnezeu, crede că nici omul nu se poate teme de El! Ce fel de față, ce fel de natură arată Satana în aceste două pasaje? Periculoasă, diabolică și răutăcioasă! Caracteristica sa principală este răul, răutatea și malițiozitatea ieșite din comun.

        Cartea lui Iov prezintă o mare problemă - de ce permite, totuși, Dumnezeu ca Satana să acționeze în acest fel, lovind puternic un on drept!? Este greu de dat un răspuns la această întrebare! Pe marginea acestei chestiuni s-au scris adevărate oceane de comentarii și s-au emis o mulțime nesfârșită de păreri! Unii comentatori, observând dificultatea teologică a cărții, au ajuns până acolo încât au afirmat că, dialogul dintre Satana și Dumnezeu este doar o ficțiune cu caracter … didactic!! Se poate da drept exemplu, în acest sens, pe celebrul Ioan Gură de Aur! Eu personal nu pot răspunde la această întrebare! Am mai scris un articol mai demult legat de suferința permisă de Dumnezeu, dar este o părere strict personală! Însă nu voi nega niciodată autenticitatea acestui dialog!

*Notă: termenul „fiii” apare în Textul Masoretic; în Septuaginta apare termenul „îngerii”.

GRECIA ANTICĂ - SINTEZĂ!

GRECIA ANTICĂ - SINTEZĂ!

         Civilizația greacă a fost creată de un mic număr de state nemulțumite, printre care Atena si Sparta. Faptele lor eroice, experiențele politice cât și realizarile culturale au așezat temelia tradiției culturii și civilizației europene.

         Grecia a ieșit din lunga perioadă a Anilor Întunecați ca un teritoriu mic, în special format din comunități de gospodari în stare să-și asigure existența. Aceste comunități au fost capabile să susțina un oraș care servea ca centru civic, spațiu de întrunire și refugiu pentru vremuri grele. Orașe ca Atena, Sparta, Corint și Teba au fost numele în jurul cărora s-au format și micile orașe state ale lumii grecești. În ciuda faptului că erau orașe mici, acestea au fost întotdeauna admirate ca un loc în care multitudinea ideilor politice au fost încercate și testate de la început.

          Civilizația greacă antică a cunoscut mai multe etape în evoluția sa:

1. CIVILIZAȚIA CRETANĂ:

        Civilizația cretană, apărută în bazinul Mării Egeene, în mileniul III î.H., a constituit baza civilizației grecești și, prin intermediul acesteia, originea civilizației europene de mai târziu și de astăzi. Centrul acesteia a fost în insula Creta, cea mai mare insulă sudică din Mediterana. Primele urme materiale ale acesteia au fost scoase la lumină, în  1899, de arheologul englez   Sir Arthur Evans, care a început la Cnossos, cea mai importantă așezare urbană a insulei, primele săpături arheologice, împreună cu echipa sa.

           Civilizația cretană, numită și minoică a fost una dintre cele mai avansate din punct de vedere economic, politic, social și cultural din acea perioadă istorică, când majoritatea populațiilor de pe continentul european se aflau încă în epoca neolitică. Unii cercetători numesc civilizația, anterioară celei grecești propriu-zise,  egeeană, cuprinzând  pe  cea  cretană  și  cea  miceniană,  respectiv  cretano-miceniană.

        În ce privește originea etnică a populației cretane, nu se cunosc lucruri foarte precise, doar că, în mod sigur, nu vorbeau o limba indo-europeană. Unii presupun că, această populație avea origine semitică!

         Cretanii au cunoscut scrisul; s-au descoperit trei tipuri de scriere, cea mai veche fiind o scriere de tip ideografic, asemănătoare celei hieroglifice egiptene. După cum o atestă un mare număr de table de lut găsite în Creta și în alte insule din Marea Egee, alte două tipuri de scriere (așa numitul linear A și linear B) au mai existat. Doar cel din urmă tip de scriere a fost descifrat, în 1953, de către lingviștii Ventris și Chadwick, dovedindu-se a fi o limbă greacă arhaică, premergătoare limbii în care au fost scrise poemele homerice Iliada si Odiseea. Din aceasta se consideră că, a provenit limba celor care mai târziu i-au cucerit pe cretani, micenienii.

         Faptul că, a fost o civilizație avansată este dovedit și de aceea că, a fost una eminamente urbană. Dupa dispariția ei, textele homerice o evocă, numind Creta „tara celor 100 de orașe” și, într-adevăr , pe cei peste opt mii de km. pătrați ai insulei, cercetările timp de 35 de ani ale lui Evans au   descoperit urmele a 93 de centre urbane. Dintre cele mai importante au fost Cnossos, capitala regilor cretani, Phaistos, Malia. 

      La început, societatea cretană era organizată pe sistemul clanului, a unor familii cu origine comună, care locuiau și erau înmormântați laolaltă. Pe pacursul timpului, puterea politica  s-a concentrat în mâna unui rege numit  vanax în textele miceniene.

    Palatul este tipul de construcție specific arhitecturii cretane și avea o multiplă funcționalitate: rezidență regală, antrepozit, sanctuar, arhivă, centru administrativ și meșteșugăresc. Cel mai bine păstrat, deși ruinat, este palatul din Cnossos, descoperit de  Evans.

2. CIVILIZAȚIA MICENIANĂ:

        Considerată de unii cercetători ca fiind o continuare a civilizației cretano-minoice,  ce  face  parte  din  civilizația  așa-numită  egeeană,  civilizația  miceniană reprezintă totodată prima etapa a civilizației grecești antice, perioada prearhaică.

       Pe teritoriul Greciei continentale dar și în insulele grecești au început să pătrundă, în jurul anului 2000 î.H. o serie de populații numite indo-europene, provenind din zona stepelor Rusiei, care s-au răspândit, în mai multe serii de valuri migratoare, spre părțile vestice ale continentului european. În Grecia de azi, primul val de migratori au fost ionienii, care au supus populațiile băștinașe, au intrat în contact cu cretanii, au ocupat întreaga Grecie. Pe la anul  1600 î.H. a urmat invazia aheenilor sau micenienilor, apoi au venit în aceste locuri eolienii și dorienii.

       Aheii au fost cei care au inițiat procesul de civilizație pe pământul Greciei. Termenul  de  micenian  este  pur  convențional,  atribuit  ulterior  acestei  civilizații. Aceasta populatie a constituit un conglomerat de mici state, dintre care cel mai important a avut capitala la Micene, de unde numele de micenian. Alte asemenea orașe-state au existat la Argos, Tirint, Pylos, Atena, Teba ș.a. Poemele homerice și scrierile tragicilor greci dau informații, îmbogățite cu elemente de fantezie, despre întâmplări și personaje ale acestei epoci, care a durat aproximativ șase secole, fiind în final cucerită de ultimul val de triburi grecești, al dorienilor. Spre exemplu, războiul aheilor cu troienii, relatat in Iliada lui Homer a fost o mare expediție de jaf, în urma căreia Troia a fost cucerită. Multă vreme s-a crezut că este doar o legendă, până când arheologul amator Schliemann a descoperit, pe teritoriul de azi al Turciei, urmele materiale ale cetății Troia.

     Spre deosebire de cretani, care au fost în general pașnici, chiar dacă au făcut unele expediții de cucerire, înființând mai ales colonii, aheeii erau un popor războinic. Urmele materiale si izvoarele scrise atestă faptul că principala lor preocupare privea războaiele de cucerire, posedând o puternică armată terestră dar și o flotă de război.

3. CIVILIZAȚIA GREACĂ ÎN EPOCA ARHAICĂ:

      Aceasta se situează în jurul anilor 750 î.H., când lumea greacă ieșise din „epoca obscură”, declanșată de invazia doriană.  Este epoca marilor colonizări, care s-au extins din sudul Italiei, Galiei, Iberiei, până în Egipt, nordul Africii, Asia Mica, Caucaz, gurile Donului, Marea Neagră. Încă din această epocă, forma de organizare administrativă și politică, general raspandită , a societății grecești a fost orașul-stat, numit polis.  Semnificația noțiunii de polis pentru greci a însemnat o comunitate de cetățeni,  cu  origini  etnice  comune,  care  practicau  aceleași  credințe  și  ritualuri religioase,  împărtășeau  aceleeși  idealuri  civice.

Formele de guvernământ:

      Prima formă de guvernământ pare să fi fost, pretutindeni pe teritoriile locuite de eleni, monarhia. Regele, numit basileus, cârmuia orașul, conducea armata, era judecător, prezenta sacrificiile publice.  Nu avea însă putere absolută, întrucât era asistat de un consiliu   compus din capii familiilor nobile, cu care trebuia să cadă la învoială în anumite hotărâri pa care le lua.

          În ordine cronologică, în evoluția socială și politică a Greciei antice a aparut forma  de  guvernare  aristocratica  sau  oligarhia (de  la  oligos-puțin  și  arhe-conducere). Organul de conducere al guvernării aristocratice îl constituie consiliul numit gerusia  , care succede consiliului regal din perioada precedentă. Era alcatuit din membri desemnați, în general pe viață. Acesta conducea efectiv orașul,  numea și supraveghea pe magistrați, care erau schimbați în fiecare an.

       O altă formă de guvernământ, tirania, a reprezentat o soluție provizorie (a durat aproximativ un secol, între  VII-VI) la criza socială a Greciei arhaice. Este vorba de instituirea prin violență a puterii unui singur individ, regim pe care grecii l-au numit tiranie (de la cuvântul de origine etruscă turan -domn). Tiranul este cel care pune  mâna  pe  putere  și  o  păstrează  cu  forta,  deosebindu-se  de  rege,  care  era deținătorul unei autorități legitime, deoarece era ereditară. Regimul tiraniei a fost specific orașelor foarte evoluate din punct de vedere politic, economic și social, așadar, nu  a fost răspândit în întreaga Grecie . Îl remarcăm, cu deosebire, pe  „blândul tiran” Pisistrate, cum este numit în unele  scrieri  ale  epocii,  ce  a  stăpânit  la  Atena, care s-a remercat printr-o politică „populistă” în favoarea celor săraci!

       O nouă formă de guvernare, democrația, va apărea în Grecia în perioada clasică, mai precis la Atena.

4. CIVILIZAȚIA GREACĂ ÎN EPOCA CLASICĂ:

        Apariția democrației, cea mai avansată formă de guvernământ, ce stă la baza principiilor democrației moderne, a fost favorizată de o serie de condiții sociale, economice și politice. Epoca clasică, situată în secolul V, a debutat cu înfruntările dintre greci și barbari, respectiv războaiele cu perșii, numite războaiele medice. Istoria consemnează două războaie medice. Puternicul regat persan, condus de către împăratul Cirus, apoi de fiul acestuia, Darius, dorea să își extindă supremația asupra teritoriilor stăpânite de greci. Prima confruntare dintre perși și greci a avut loc în Asia Mică, al cărei țărm fusese ocupat de secole de greci și a avut ca final anexarea acestuia de către Imperiul Persan condus de Cirus. Populația de ionieni situată în acea zonă, trebuia să plăteasca acestora tribut, astfel că,s-a revoltat și s-a adresat celorlalte orașe grecești pentru ajutor. Doar Atena le-a acordat un ajutor, insuficient, astfel încât unul dintre cele mai importante orase din Ionia, Miletul, a fost asaltat și distrus de către perși, care au pus apoi stăpânire pe întreaga Asie grecească.

               Ambițiile lui Darius, urmașul lui Cirus, vizau cucerirea tuturor ținuturilor grecești și transformarea Greciei într-o satrapie , anexată Persiei. În primul razboi medic, în lupta cu perșii de la Maraton, Atena a fost lipsită de ajutorul altor cetăți grecești dar, sub conducerea lui Miltiade, a reușit să-i înfrângă pe perși. Mai târziu, Xerxes, fiul lui Darius, a pus la punct o gigantică expediție de cucerire a grecilor. În fața acestui pericol, 31 de orașe grecești s-u unit în Liga panelenică de la Corint, pentru a face față atacurilor. Au avut loc lupte în diferite locuri, victoria a înclinat de partea ambelor tabere iar în final perșii au fost înfrânți la Salamina. Această victorie, despre care a scris istoricul grec Herodot, a însemnat salvarea Greciei, victoria libertății contra oprimării și supunerii. De acum încolo, civilizația greacă va cunoaște o perioadă de mare avânt pe toate planurile iar Atena, cu un rol determinant în evenimentele anterioare, va deveni centrul lumii grecești. În urma celui de al doilea război medic, s-a constituit „Liga maritimă de la Delos”, inițial o federație de state grecești cu drepturi egale, în care fiecare oraș își asuma obligația de a trimite un număr de soldați și de a contribui la echiparea și menținerea unei flote comune. Atena, cu cea mai numeroasă flotă, și-a dobândit treptat rolul de conducător,  prin  deținerea  puterii  executive  și  conducerea  operațiilor  militare (ostilitățile cu perșii  au mai durat 30 de ani, din inițiativa grecilor). Celorlalte orașe state grecești li se recunoștea, doar formal, autonomia, astfel încât Liga de la Delos se va transforma într-un adevărat Imperiu atenian. În secolul V, politica Atenei se organizează în jurul a două partide antagoniste: aristocrații și democrații. Partidele erau niște coaliții cu interese comune, grupate în jurul  unor  personalități,  nefiind  partide  politice  în  sensul  modern  al  termenului. Consolidarea deplină a democrației ateniene a avut loc în timpul când Periclea fost ales strategul (cea mai înălta magistratură) acestui oraș-stat. Personalitatea lui Pericle, a dat numele său  întregului secol al V-ea, numit  „epoca de aur” sau „secolul lui Pericle”. El a dominat Atena aproape 30 de ani, a fost reales strateg timp de 15 ani și a deținut o putere la fel de mare ca un tiran dar nu a depășit niciodată limitele legalitatii.  În centrul politicii sale interne s-a aflat idealul democratic (demos– popor, cratos-putere) ale cărui principii de bază erau: egalitatea tuturor în fața legii, posibilitatea ca toți cetățenii să ducă o viață decentă, precum și posibilitatea ca   reprezentanții tuturor cetățenilor să acceadă la funcțiile de conducere și  de administrare ale cetății. El a instituit „mistoforia”, retribuirea funcțiilor publice, căci   numai aceasta permitea tuturor cetățenilor, indiferent de situația lor materială, să ia cu adevărat parte la administrarea treburilor publice.

5. CIVILIZAȚIA GREACĂ ÎN EPOCA ELENISTICĂ:

      Ultima etapă a civilizației grecești antice este numită elenistică de la numele de „eleniști” care se dădea orientalilor elenizați. Se situează între 323 î.H., –  moartea lui Alexandru Macedon si  30 î.H., – data sinuciderii Cleopatrei, ultima regină a Egiptului , teritoriu ce facea parte din Imperiul grecesc, în acea vreme.

        Spre sfârșitul secolului V, statul nordic macedonean, format dintr-un amestec de  triburi  grecești  și  iliro-tracice,  se  afirma  ca  un  stat  monarhic  important. Organizatorul acestuia fusese regele Filip al II-lea, care a cucerit coloniile grecești de pe  coasta  Traciei,  încercând  să-și  extindă  hegemonia  asupra  întregii  peninsule grecești. În unele orașe-state grecești, Filip își avea susținători dar exista și o coaliție antimacedoneeană,  în  frunte  cu  oratorul  Demostene,  apărător  al  instituțiilor democratice.  Coaliția  antimacedoneeană  a  fost  învinsă  de  Filip,  care  a  dobândit supremația asupra întregii peninsule grecești și a proiectat o campanie împotriva perșilor.  A  fost  însă  asasinat  și  generalii  săi  l-au  proclamat  rege  pe  fiul  sau, Alexandru, în vârstă de 20 de ani. Cu domnia de 13 ani a lui Alexandu Macedon, numit si „cel Mare” a început o noua epocă istorică, dominată pe toate planurile  de personalitatea puternică a acestuia și de întinsele cuceriri pe care le-a făcut. Marele său vis a fost să unească Occidentul și Orientul, întemeind un stat mondial, unitar din punct de vedere politic și militar. A înființat peste 70 de orașe în cele mai îndepartate părți ale lumii, multe dintre ele primind numele de Alexandria, cel mai însemnat fiind cel din Egipt. A murit la 33 de ani, din cauze încă necunoscute cu exactitate. Mult timp s-a crezut că malaria a fost cea care l-a răpus; recent unii cercetători au avansat ipoteza că a fost otrăvit, probabil neintenționat,  – leacurile cu care era tratat fiind toxice în cantitățile mari care i se administrau. Deși domnia sa nu a fost lungă, a rămas figura emblematică  a  unei  perioade  seculare.  Și-a  pus  amprenta  personalității  sale remarcabile asupra organizării vieții politice, sociale, economice a unui imperiu imens.  A fost un om învățat, profesorul său de filosofie fiind Aristotel. A încurajat și susținut cultura, artele și științele, pe oamenii de cultură și de artă din timpul domniei sale. Începând cu această perioadă are loc asimilarea treptată a culturii grecești de către romani.

LUMEA ISLAMICĂ PRIN OCHII LUI IBN BATTUTA.

LUMEA ISLAMICĂ PRIN OCHII LUI IBN BATTUTA

        În anul 1325, un tânăr pe nume Abu Abdallah ibn Battuta a pornit din Tanger (Maroc) în prima dintre multele sale călătorii ce aveau să-l poarte până în cele mai îndepărtate ţinuturi ale lumii cunoscute la acea vreme. A străbătut toate ţările arabe, dar şi China, India, Indonezia, Mali, Persia, Rusia, Siria, Tanzania şi Turcia. El a parcurs 120 700 km, realizare ce n-a fost întrecută decât după apariţia motorului cu aburi. Ibn Battuta a fost numit călătorul lumii islamice şi cel mai mare călător al epocilor ce au precedat modernismul. Memoriile sale, consemnate la întoarcerea acasă după aproape 30 de ani de peregrinări, ne dezvăluie multe aspecte ale vieţii şi culturii din veacul al XIV-lea, mai cu seamă ale lumii musulmane.

În pelerinaj la Mecca:

          Ibn Battuta a părăsit Tangerul ca să viziteze locurile sfinte şi să îndeplinească hajj-ul, pelerinajul musulmanilor la Mecca. Hajj-ul este o îndatorire a tuturor musulmanilor adulţi a căror situaţie financiară şi stare fizică le permit să călătorească. Mecca se află la circa 4 800 km est de Tanger. Asemenea majorităţii pelerinilor, Ibn Battuta s-a alăturat caravanelor pentru a ajunge în siguranţă la destinaţie. Întrucât tatăl lui era cadiu, judecător local, Ibn Battuta a primit cea mai bună instruire pe care o putea oferi Tangerul la vremea respectivă, cea de cadiu. Când au auzit cine era tânărul călător, tovarăşii lui de drum l-au făcut judecător ca să soluţioneze conflictele ce s-ar fi iscat între ei.

Către Alexandria, Cairo şi Nilul Superior:

        Caravana a urmat coasta nordică a Africii până a ajuns în Egipt, unde Ibn Battuta a văzut celebrul far din Alexandria, una dintre minunile lumii antice, aflat deja în ruine. Iată ce avea să scrie el mai târziu despre Cairo: „Aici te pierzi în puzderia de clădiri. Rămâi uimit de frumuseţea şi splendoarea-i neasemuite. Oraşul e răspântia oamenilor de pretutindeni, popasul celui neînsemnat şi al celui puternic deopotrivă, un loc ce freamătă de viaţă, în care mulţimile vuiesc precum valurile mării“. Pe Ibn Battuta l-au fascinat ambarcaţiunile, grădinile, bazarurile, lăcaşurile de cult şi tradiţiile marelui oraş şi, cum îi stătea în obicei, a intrat în graţiile preoţimii, ale învăţaţilor şi ale altor oameni cu influenţă din Egipt. Odată plecat din Cairo, Ibn Battuta a călătorit în susul Nilului, spre Egiptul Superior, bucurându-se de ospitalitatea credincioşilor, a mănăstirilor, precum şi a hanurilor şi a medreselor (şcoli coranice) finanţate prin donaţii, pe atunci răspândite în oraşele musulmane. Intenţia lui era aceea de a traversa deşertul spre Marea Roşie, de a naviga până în vestul Arabiei şi apoi de a ajunge la Medina, unde se afla moscheea profetului Mohamed, şi în cele din urmă la Mecca. Un război însă i-a dat planurile peste cap, Ibn Battuta văzându-se nevoit să se întoarcă la Cairo.

Un lung ocol:

         Hotărât totuşi să ajungă la Medina şi la Mecca, Ibn Battuta s-a îndreptat spre nord, a trecut prin Gaza, apoi prin Hebron, iar într-un târziu a vizitat locul socotit mormântul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob. În drum spre Ierusalim, unde avea de gând să viziteze Domul Stâncii, călătorul s-a oprit la Betleem. Aici n-a putut să nu remarce veneraţia pe care o arătau creştinii locului în care s-a născut Iisus. Apoi a luat-o spre nord, oprindu-se la Damasc, unde a studiat cu străluciţi învăţaţi musulmani şi a obţinut instruirea necesară pentru a deveni dascăl. Moscheea Umayyad din oraş era, în opinia lui Ibn Battuta, „cea mai frumoasă“ din lume. I-au atras atenţia bazarurile locale, în care se vindeau bijuterii, textile, articole de papetărie, cărţi şi obiecte de sticlă. L-au impresionat şi tarabele notarilor publici, „unde cinci, şase martori asistau o persoană autorizată de cadiu să oficieze căsătorii“. De fapt, în timpul şederii sale în Damasc, Ibn Battuta şi-a luat încă o soţie, care, la fel ca celelalte neveste şi ţiitoare ale lui, a fost amintită doar în treacăt în povestea sa. Când a plecat din Damasc, Ibn Battuta s-a alăturat altor pelerini ce aveau drept ţintă Mecca. Pe drum, grupul şi-a aşezat tabăra în apropierea unui izvor, unde apa era scoasă şi depozitată în rezervoare mari făcute din piei de bivol. Din aceste rezervoare, călătorii îşi adăpau cămilele şi îşi umpleau burdufurile înainte de a pătrunde în deşert. Ibn Battuta a ajuns în cele din urmă la Mecca, acesta fiind primul dintre cele şapte pelerinaje ale sale la locul sfânt. După ce îşi îndeplineau ritualurile, majoritatea pelerinilor se întorceau acasă. Nu însă şi Ibn Battuta. „Mânat de setea de aventură“, cum scria biograful Ross Dunn, el a pornit spre Bagdad.

Aventura începe abia acum:

          În Bagdad, centrul lumii islamice în acea epocă, Ibn Battuta a remarcat băile publice. „În fiecare baie publică sunt mai multe încăperi separate, dotate într-un colţ cu o chiuvetă cu două robinete: unul pentru apă caldă, iar celălalt pentru apă rece“, scria el. În urma intervenţiei unui general prietenos, tânărul nostru a fost primit de sultanul Abu Said. De la acea întrevedere, Ibn Battuta a plecat cu daruri de preţ: un cal, un veşmânt ceremonial şi o scrisoare de recomandare adresată guvernatorului Bagdadului căruia i se cerea să-i pună la dispoziţie lui Ibn Battuta cămile şi merinde. Ibn Battuta a navigat apoi către porturile Mogadishu, Mombasa şi Zanzibar din estul Africii, după care s-a îndreptat spre Arabia şi a pătruns în Golful Persic. Mai târziu, călătorul avea să descrie produsele, uzanţele şi popoarele întâlnite în peregrinările lui: ospitalitatea de care aveau parte negustorii în Somalia, obiceiul de a mesteca nucă betel al locuitorilor Yemenului şi culturile lor de cocotieri, precum şi scufundările în căutarea de perle din Golful Persic. A luat-o apoi spre India, pe o rută extrem de întortocheată, călătorind prin Egipt, Siria şi Anatolia (Turcia), traversând Marea Neagră, ocolind pe la nord Marea Caspică şi coborând spre ţinuturile ce aparţin azi Kazahstanului, Uzbekistanului, Afghanistanului şi Pakistanului.

Din India în China:

          În India, vreme de opt ani, Ibn Battuta a slujit drept cadiu pentru sultanul din Delhi. Cunoscându-i dragostea de aventură, sultanul l-a trimis ca ambasador la împăratul mongol al Chinei, Togon-Temür, pentru a-i duce acestuia un cadou diplomatic: „o sută de cai pursânge, o sută de sclavi albi, o sută de dansatoare şi cântăreţe hinduse, douăsprezece tipuri de materiale textile, sfeşnice şi lighene de aur şi de argint, veşminte de brocart, tichii, tolbe, săbii, mănuşi brodate cu perle şi cincisprezece eunuci“. În Calicut, un port sudic al Indiei, Ibn Battuta a văzut vase comerciale chinezeşti, numite jonci. Întrucât se îndreptau spre China, el s-a îmbarcat pe unul dintre aceste vase. Joncile aveau în total 12 vele, confecţionate din împletituri de bambus, iar echipajele numărau maxim 1 000 de oameni: 600 de marinari şi 400 de soldaţi. La bordul vaselor, locuiau şi familiile marinarilor. Ibn Battuta povestea că acestea cultivau „în lăzi de lemn verdeţuri şi plante aromatice, între care şi ghimbir“. Un naufragiu l-a împiedicat însă pe călătorul nostru să-şi îndeplinească misiunea diplomatică. A intrat în schimb în slujba unui conducător musulman din Maldive şi a fost primul care a adus în atenţia lumii obiceiurile localnicilor. Ibn Battuta a ajuns în cele din urmă în China. Deşi acest ţinut l-a fascinat, au fost lucruri care i-au lezat simţul religios. Întrucât consemnările sale despre China nu sunt foarte detaliate, unii au tras concluzia că nu a cutreierat prin ţară atât de mult cât a susţinut. Probabil, a ajuns doar în unele porturi din sudul Chinei.

Necazuri pe drumul spre casă:

           Întors în Damasc, Ibn Battuta a aflat că un fiu al său, pe care-l lăsase acolo în urmă cu circa 20 de ani, murise de 12 ani şi că tatăl lui, din Tanger, murise de 15 ani. Era anul 1348, iar Ciuma Neagră semăna moartea în Orientul Mijlociu. Potrivit lui Ibn Battuta, în Cairo, molima curma viaţa a 21 000 de oameni în fiecare zi! Un an mai târziu, călătorul, care avea acum 45 de ani, s-a întors în Maroc, unde a aflat că mama lui fusese răpusă de ciumă cu doar câteva luni în urmă. Când pornise în lungul său periplu, Ibn Battuta avea 21 de ani. Dar îi potoliseră oare setea de aventură cei 24 de ani de călătorii? Din câte se pare, nu, căci n-a trecut mult şi a pornit spre Spania. După trei ani, Ibn Battuta a plecat în ultima dintre călătoriile sale, care i-a purtat paşii spre fluviul Niger şi spre Tombouctou (Timbuktu), un oraş dintr-o ţară africană cunoscută azi sub numele de Mali.

La porunca sultanului, îşi scrie memoriile:

        Vestea despre călătoriile lui Ibn Battuta a ajuns la urechile sultanului din Fez (Maroc), care i-a poruncit să-şi aştearnă povestea spre delectarea curţii. I-a dat şi un secretar, pe Ibn Juzayy. Odată terminată, relatarea în limba arabă nu a fost citită de mulţi, iar traducerea ei în limbi occidentale nu a început decât după secolul al XIX-lea, când a fost descoperită de erudiţi europeni. Ibn Juzayy spune despre lucrare că este un rezumat al povestirii dictate de călător. Se prea poate însă ca scribul să-şi fi luat unele libertăţi când a consemnat relatarea. Totuşi, lucrarea îi oferă cititorului posibilitatea de a pătrunde în cultura ţărilor străbătute de Ibn Battuta, mai cu seamă a ţărilor islamice din Evul Mediu.

DIN NOU DESPRE CHESTIUNEA MOMENTULUI NAȘTERII DOMNULUI IISUS!

DIN NOU DESPRE CHESTIUNEA MOMENTULUI NAȘTERII DOMNULUI IISUS!

          An de an, pe 25 decembrie, întreaga lume - creştini şi necreştini - sărbătoreşte Crăciunul. Albi, negri, galbeni şi roşii, toţi sărbătoresc Crăciunul, prilej cu care îsi fac unii altora cadouri şi petrec în jurul unui brad împodobit, într-o revărsare de bucurie şi voie bună. Bucuroşi sunt şi comercianţii, vânzările lor ţinând pasul cu „spiritul sărbătorilor". Televiziunile abundă în kitsch-uri cu june semi-dezbrăcate care încearcă să ne cânte despre „această noapte magică". Dincolo de această „cocacolizare” şi deturnare a sensului acestei sărbători, pe 25 decembrie creştinii sărbătoresc naşterea Domnului Iisus Hristos.

        Din punct de vedere istoric, data naşterii Domnului a fost fixată de Biserică târziu, abia în secolul V, în timp ce în Biserica primară nu exista o sărbătoare oficială pentru că nimeni nu îşi mai amintea data naşterii lui Hristos. Sărbătoarea naşterii Lui, atunci când era ţinută, era ţinută la date diferite, în locuri diferite.

          Punem în discuţie atât anul, cât şi data naşterii Domnului. În mod tradiţional, se consideră că Mântuitorul s-a născut în anul 1 şi de aceea era creştină începe de la acest an. Numărătoarea anilor îi este atribuită lui Dionisie Exigul, însă azi se ştie în mod aproape universal că el s-a înşelat atunci când a afirmat că Domnul s-ar fi născut în anul 1.

           Prima menţionare a datei de 25 decembrie apare în Calendarul lui Filocalus (anul 354), unde se afirmă că naşterea Domnului a avut loc pe 25 decembrie, anul 1. Oficial, data de 25 decembrie a fost stabilită ca sărbătoare a naşterii Domnului abia în anul 440, prin hotărâre a Părinţilor Bisericii, pentru încheierea tuturor disputelor asupra datei naşterii Domnului.

         În  Evanghelia după Luca citim că, în noaptea naşterii Domnului, în apropierea peşterii din Betleem se aflau nişte păstori cu oile lor, afară pe câmp. Decembrie este în mijlocul unui anotimp rece şi ploios în Iudeea. Păstorii întotdeauna îşi aduceau turmele în stâne până la jumătatea lui octombrie, cel târziu. De asemenea, citim că în aceeaşi perioadă fusese organizat un recensământ, lucru care implica deplasarea multor oameni dintr-o parte într-alta a ţării, în condiţii de călătorie specifice acelor vremuri. Un astfel de recensământ, în luna decembrie, trebuie să fi implicat anumite dificultăţi.

         Aflăm din  Evanghelie că, după ce s-a născut Hristos, Iosif a luat-o pe Maria şi a plecat în Egipt, din cauza poruncii regelui Irod de ucidere a tuturor pruncilor cu vârste de până la doi ani, în încercarea de a-l stârpi pe Cel despre care Magii îi spuseseră că va fi Împăratul lui Israel. Între naşterea Domnului şi moartea lui Irod a trecut ceva timp, din moment ce Maria şi Iosif au fugit în Egipt la scurt timp de la naşterea Lui şi nu s-a întors în Israel decât după moartea lui Irod.

        Irod a murit pe 14 ianuarie, anul 1 î.H. (există însă şi informaţii pentru anul 4 î.H. ca an al morţii lui). Tertulian (155-230 d.H.) spune că, împăratul Augustus si-a început domnia cu 41 de ani înainte de naşterea Domnului şi a murit la 15 ani de la acest eveniment. Augustus a murit pe 19 august 14 d.H., ceea ce înseamnă că Iisus s-a născut în anul 2 î.H.. De asemenea, Tertulian scrie că Iisus s-a născut la 28 de ani de la moartea Cleopatrei din anul 30 î.H, ceea ce ne dă tot anul 2 î.H. ca an al naşterii Lui.  Irineu, născut cam la o sută de ani după Iisus, scrie şi el că Domnul s-a născut în al 41-lea an al domniei lui Augustus. Întrucât Augustus si-a început domnia în toamna lui 43 î.H., obtinem tot anul 2 î.H.. Eusebiu (264-340 d.H.), supranumit „Părintele istoriei Bisericii", aşează naşterea Domnului în al 42-lea an de domnie a lui Augustus şi la 28 de ani de la cucerirea Egiptului după moartea lui Antoniu şi a Cleopatrei. Al 42-lea an de domnie a lui Augustus ține din toamna lui 2 î.H. până în toamna lui 1 î.H.. Cucerirea Egiptului a avut loc în toamna anului 30 î.H.. Al 28-lea an a ţinut din toamna anului 3 î.H. până în toamna lui 2 î.H.. Singura dată care corespunde tuturor acestor date este toamna anului 2 î.H.. Tot la anul 2 î.H. ajungem, indirect, şi dacă ne uităm la câteva profeţii şi informaţii din Vechiul Testament, în special la cartea prorocului Daniel.

      Prorocul Daniel a trăit cu peste 500 de ani înainte de naşterea Domnului. Cu toate acestea, Dumnezeu i-a dezvăluit unele lucruri despre venirea lui Mesia sau Hristos. I-a spus: „Să ştii şi să înţelegi că de la ieşirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului şi până la Cel-Uns - Cel-Vestit - sunt şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni...” (Daniel 9:25). Perioada aceasta trebuia să înceapă „de la ieşirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului”. Neemia, un alt proroc din Vechiul Testament, ne spune că porunca pentru reconstruirea Ierusalimului a fost dată „în al douăzecilea an al regelui Artaxerxes“ (Neemia 2:1, 5-8). Istoricii confirmă că primul an de domnie complet al lui Artaxerxes a fost 474 î.H.. Prin urmare, al douăzecilea an al domniei lui a fost 455 î.H.. Aşadar, perioada de timp vestită de Dumnezeu prorocului Daniel a început în 455 î.H.. Tot din cartea prorocului Daniel aflăm şi cât avea să dureze perioada dinaintea venirii lui Hristos. Este vorba de „şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni”, în total 69 de săptămâni. Unii interpreţi ai Scripturilor avansează ideea că aici ar fi vorba de săptămâni de ani, nu de zile, adică perioade de şapte ani. Cu alte cuvinte, o săptămână corespunde unei perioade de şapte ani. Noţiunea de săptămână de ani le era cunoscută evreilor din vechime. De exemplu, ei ţineau un an sabatic o dată la şapte ani (Exodul 23:10, 11). Aşadar, cele 69 de săptămâni profetice echivalează cu 69 de unităţi de timp a câte 7 ani, în total 483 de ani. Dacă din anul 455 î.H. începem şi numărăm 483 de ani, ajungem în anul 29 d.H. - anul arătării lui Hristos la apa Iordanului, la botezul lui Ioan. Acolo şi atunci a fost El vestit de Ioan Botezătorul ca fiind Hristos cel aşteptat (Luca 3:1, 2, 21, 22). Întrucât propovăduirea lui Hristos a început când El avea 30 de ani, aflăm aşadar că El trebuie să se fi născut în anul 2 î.H..

        O altă abordare în determinarea datei naşterii Domnului se bazează pe informatiile despre Ioan Botezătorul. Elisabeta, mama lui Ioan, era o verisoară a Mariei, mama lui Iisus şi soţia preotului Zaharia, care era din „ceata preotească" a lui Abia (preoţii iudeilor erau împărţiţi în 24 de „cete" şi fiecare ceată slujea la Templul din Ierusalim timp de o săptămână, de la un sabat la altul).

        Când Templul a fost distrus de romani pe 5 august 70 d.H., prima ceată de preoţi tocmai preluase slujbele religioase. Întrucât ceata lui Abia era a opta ceată, putem merge înapoi şi găsi că Zaharia si-a încheiat slujbele pe 13 iulie 3 î.H.. Dacă naşterea lui Ioan a avut loc după 280 de zile, înseamnă că ea s-a produs pe 19-20 aprilie 2 î.H. (mai precis, cu ocazia Paştelui evreiesc din acel an). Ioan Botezătorul si-a început propovăduirea în al 15-lea an de domnie a lui Tiberiu. Vârsta minimă pentru o lucrare publică era de 30 de ani. Din moment ce Augustus a murit pe 19 august 14 d.H., acesta este anul urcării pe tron a lui Tiberiu. Dacă Ioan s-a născut pe 19-20 aprilie 2 î.H., el a împlinit 30 de ani pe 19-20 aprilie 29 d.H., adică în al 15-lea an al lui Tiberiu. Aceasta pare să confirme anul 2 î.H. ca an al naşterii Domnului si, din moment ce Ioan Botezătorul era cu şase luni mai mare decât Iisus, găsim că naşterea Lui ar fi avut loc în octombrie.

     Când Elisabeta era în luna a şasea, Arhanghelul Gabriel a venit şi i-a dat buna vestire Mariei, spunându-i totodată că Elisabeta va avea un prunc. Maria a pornit degrabă către Elisabeta (aprilie plus şase luni înseamnă decembrie - călătoria Mariei a avut loc în decembrie). Dacă Domnul Iisus s-a născut după 9 luni, atunci am avea ca dată a naşterii Lui o zi de la sfârşitul lui septembrie.

      Avem astfel, din surse diferite şi, desigur, discutabile, indicaţia că naşterea Domnului Iisus Hristos a avut loc undeva la începutul lunii octombrie, în anul 2 î.H. (exprimarea aceasta este cumva ilogică, din cauză că Hristos s-a născut înainte de începerea erei creştine).

     Anterior fixării definitive a datei naşterii Domnului la 25 decembrie în anul 440, această sărbătoare s-a ţinut ca atare mai întâi la Roma, de unde a fost adusă ulterior şi în răsăritul Imperiului. 

       În primele secole creştine, în Imperiul Roman era încă foarte populară sărbătoarea Saturnaliilor, în cinstea zeului Saturn, sărbătoare ce se ţinea între 17 şi 23 decembrie. Cu această ocazie, oamenii se vizitau şi îşi făceau cadouri. De asemenea, pe 25 decembrie era sărbătoarea zeului persan Mithra - zeul dreptăţii - sărbătoare preluată şi de către politeiştii romani. Totodată, în calendarul iulian, 25 decembrie era solstiţiul de iarnă, zi celebrată şi ca dată de naştere a zeului Soare, întrucât la acea dată atât ziua, cât şi puterea soarelui încep să crească. Aceste sărbători nu au dispărut odată cu răspândirea creştinismului, ci au continuat să fie ţinute ca atare încă vreme de sute de ani. Sărbătorirea naşterii Dumnezeului creştin în aceeaşi perioadă apare ca înscrisă într-un ciclu de festivităţi populare pre-existente.

      Tertulian, teolog şi scriitor creştin, a scris numeroase lucrări întru apărarea credinţei creştine. Într-una din ele, el deplânge felul în care unii creştini din vremurile sale (155-230 d.H.) participau la sărbători păgâne, cum ar fi Saturnaliile:

Prin noi, care suntem străini faţă de sabaturi, luni noi şi festivaluri, cândva bine primite de Dumnezeu, Saturnalia, sărbătorile lui ianuarie, Brumalia şi Matronalia, sunt acum frecventate; daruri se dau şi se iau, daruri de anul nou se fac cu gălăgie, iar întreceri sportive şi petreceri se ţin cu zarvă. (Despre idolatrie, cap. 14)

     Tertulian îi certa pe acei creştini care luau parte la sărbători păgâne, spunând şi că nici un păgân care se respectă nu ar participa la sărbătorile creştine.

O, cât de credincioşi sunt păgânii în religia lor, grijulii fiind să nu ia nici un praznic de la creştini...

Căci, chiar dacă ei le-ar cunoaşte, ei nu ar lua parte cu noi la Ziua Domnului sau la Cincizecime. Pentru că lor le-ar fi teamă chiar şi să pară că sunt creştini. Noi, însă, nici nu gândim că am putea părea păgâni! (Ibid.)

      În mod firesc, la început asemenea sărbători au fost combătute de Biserica primară. Treptat, având în vedere că aceste festivaluri erau adânc imprimate în spiritul poporului, în final Biserica a găsit de cuviinţă să creştineze cumva aceste sărbători, suprapunând peste ele o semnificaţie creştină. Însă, dincolo de data la care sărbătorim Naşterea Mântuitorului şi de obiceiurile păgâne şi lumeşti cu care a fost încărcată, această sărbătoare trebuie să fie un prilej de reflecţie intimă asupra persoanei Celui ce s-a născut în ieslea Betleemului. Altfel, este posibil ca praznicul Naşterii, fie el pe 25 decembrie sau 10 octombrie, să treacă pe lângă noi şi el pe lângă noi fără nici un folos.

CĂRȚILE PROFETICE!

Cei mari (5):

Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Ezechiel, Daniel

Profeții dinainte de exilul babilonian (9):

Osea, Ioel, Amos, Obadia, Iona, Mica, Naum, Habacuc, Țefania 

Profeții de după exilul babilonian (3):

Hagai, Zaharia , Maleahi 

             Profeţii Vechiului Tesatment au fost oameni ridicaţi de Dumnezeu în vremuri grele de apostazie şi decădere morală. În esenţa lor, aceşti oameni au fost în acţiunile lor nişte conştiinţe ale poporului şi nişte patrioţi. În general, mesajul profetic are două caractere:

(1) caracterul local şi contemporan al vremii în care a fost rostit şi

(2) caracterul de vestire a unor împliniri viitoare ale planurilor lui Dumnezeu. Adeseori, această prevestire a viitorului izvorăşte tot din nişte circumstanţe locale contemporane (vezi Isaia 7:11 care dă naştere mesajului din v.12-14).

        Este absolut necesar să păstrăm caracterul evreiesc al profeţilor şi profeţiilor din Vechiul Testament. Ei s-au adresat în special Israelului criticându-i decăderea, vestindu-i disciplinarea prin pedeapsă, îndemnându-l la pocăinţă şi vestindu-i slava viitoare pe care le-o păstrează Dumnezeu în istorie.

           Celelalte popoare ale lumii sunt şi ele amintite în textul profetic, dar numai în legătura pe care o au cu destinul poporului ales. Ele au fost folosite adesea ca pedeapsă pentru neascultarea lui Israel, dar şi-au luat şi ele în final pedeapsa din partea Domnului.

         Biserica creştină ca atare nu este amintită nicăieri în mesajul profetic al Vechiului Testament, ea rămânând o taină păstrată pentru vremurile noastre (Efes. 3:1-6).

DEFINIŢIA PROFEŢIEI:

           Primul profet pomenit în Biblie este… Avraam (Gen. 20:7). Faptul pare surprinzător, dacă nu înţelegem care este esenţa slujbei profetice. Ea este descrisă cel mai bine în pasajul din Exodul 7:1 şi 4:15-17 în care Dumnezeu îi spune lui Moise: „Iată că te fac Dumnezeu pentru Faraon; şi fratele tău Aaron va fi proorocul tău. Tu vei spune tot ce-ţi voi porunci Eu, iar fratele tău Aaron va vorbi lui Faraon”. „Tu îi vei vorbi şi vei pune cuvinte în gura lui;… El va vorbi poporului pentru tine, îţi va sluji drept gură, şi tu vei ţinea pentru el locul lui Dumnezeu”. Avem de a face aici cu doi profeţi: Moise care va vorbi pentru Dumnezeu, şi Aaron care va vorbi pentru Moise. Din descrierea de mai sus desprindem cu uşurinţă definiţia unui profet. El este: „purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu în mijlocul generaţiei sale”.

           Fie că vorbeşte despre trecut, fie că vorbeşte despre prezent sau viitor, oricine a primit un mesaj din partea Domnului ca să-l răspândească în mijlocul oamenilor a fost numit şi considerat „profet”. Iată de ce spune Biblia despre Avraam că era un prooroc şi iată de ce este scris despre Biserică că ea are astăzi slujba profeţiei („Căci mărturia lui Iisus este duhul profeţiei” – Apoc. 19:10).

PROFEŢIA CA O VESTIRE A VIITORULUI:

           Viitorul glorios al Israelului pe care-l vom întâlni pretutindeni în cărţile profetice este bazat pe legămintele: Avraamic (Gen 12:1-3), Palestinian (Deut. 28:1-30:9) şi Davidic (2 Sam. 7:4-17). Aceste trei legăminte dau profeţiilor evreieşti un caracter optimist şi „mesianic”. Dumnezeu le-a promis evreilor că îi va întoarce în ţara lor şi le va restaura împărăţia, aşezând pe tronul Ierusalimului un urmaş al lui David. Dar „Mesia” acesta pe care l-au vestit profeţii trebuie să fie de asemenea şi un fiu al lui Avraam (Mat. 1:1) care va înlesni răscumpărarea prin intermediul jertfei. Rezultă de aici un caracter dublu al împlinirilor mesianice: unul de suferinţă şi de jertfire pentru răscumpărarea poporului şi unul de triumf pentru instaurarea împărăţiei (Zah. 9:9 în contrast cu Zah. 14:1-9). Acest caracter dublu i-a încurcat foarte mult pe învăţaţii poporului evreu (Luca 24:26-27; 1 Petru 1:10-12). Biserica creştină ştie însă astăzi că aceasta este natura lucrării lui Hristos. El a venit prima dată ca Mesia care trebuie să moară pentru păcatele lumii şi va reveni ca Mesia triumfător pentru a-Şi lua în stăpânire împărăţia.

           Dacă am vrea să rezumăm mesajul profeţiilor într-o singură frază ar trebui să spunem că: el vesteşte înălţarea poporului evreu, căderea lui prin neascultare, risipirea lui printre neamurile lumii, binecuvântarea lumii întregi prin lucrarea lui Mesia venit din Israel, pocăinţa poporului evreu, reîntoarcerea evreilor în propria lor ţară, revenirea Domnului Iisus în slavă, instaurarea împărăţiei prin convertirea lui Israel la Domnul Iisus şi judecata tuturor împotrivitorilor împărăţiei.

      Cărţile profetice pot fi împărţite în (1) pre-exilice: Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Osea, Ioel, Amos, Iona, Mica, Naum, Habacuc şi Ţefania, (2) exilice: Ezechiel, Daniel, şi Obadia, şi (3) post exilice: Hagai, Zaharia şi Maleahi. Împărţirea în profeţi mari şi profeţi mici, după volumul pe care îl au aceste cărţi profetice este neistorică şi necronologică şi este bine să fie evitată.   

IMPORTANŢA PROFEŢIILOR ÎMPLINITE:

       Există nenumărate exemple de profeţii care s-au împlinit întocmai: profeţii despre evenimente prin care a trecut Israelul, profeţii despre anumite locuri, ţări sau oraşe, profeţii despre imperii.

          Avem trei concluzii importante pe care le putem trage din împlinirea acestor profeţii:

l. Cea dintâi este că Dumnezeu există într-adevăr şi că El este stăpânul absolut al istoriei.

Isaia îndeamnă Israelul să înţeleagă bine această realitate: „Aduceţi-vă aminte de cele petrecute în vremurile străbune; căci Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu şi nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se întîmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: „Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea” (Isaia 46:9-10). Numai unul care este Dumnezeu poate declara cu atâta certitudine: „Da, Eu am spus şi Eu voi împlini; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui” (Isaia 46:11).

2. A doua concluzie este aceea că putem avea o încredere desăvârşita în Biblie. Această carte se declară a fi Cuvântul venit din partea lui Dumnezeu pentru noi. Ea este plină de cunoştinţe şi adevăruri pe care nici un om nu ni le-ar fi putut pune la dispoziţie. Petru le aminteşte cititorilor săi că: „v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Iisus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite” (2 Petru 1:16). Nu era nevoie de aşa ceva căci: „Avem cuvântul proorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi seama ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos” (2 Petru 1:19). Este evident că, aşa cum spune Petru: „nici o profeţie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21).

3. A treia concluzie este că profeţiile deja împlinite sunt o garanţie a celorlalte. Ele stabilesc un anumit tipar de împlinire. Vedem de exemplu că profeţiile s-au împlinit literal, în sensul că evenimentele istorice au putut fi recunoscute din felul în care fuseseră deja descrise. Isaia nu putea să-şi dea seama atunci de tot ce a profeţit el despre viaţa lui Mesia. Acum însă, după ce toate acestea s-au petrecut, noi ne putem da seama că el descrisese nişte fapte care aveau să se petreacă întocmai. 

DESPRE DIFICULTĂŢILE DE INTERPRETARE A PROFEŢIILOR:

        Mulţi dintre noi ne entuziasmăm observând cum se împlineşte Scriptura sub ochii noştrii. Aceste împliniri dovedesc încă o dată că Dumnezeu este la cârma lumii, conducând-o înspre împlinirea planurilor Sale. Profeţiile ne ajută să ne liniştim sub asaltul evenimentelor ameninţătoare şi aparent haotice din lumea în care trăim. Totuşi, este bine să fim prudenţi în interpretările noastre profetice şi să nu fim prea dogmatici în alcătuirea unor sisteme escatologice prea rigide. Dumnezeu nu ne-a dat nouă tot planul istoriei, ci ne-a lăsat doar să întrevedem „anumite” evenimente care să ne ajute să înţelegem că istoria se află pe drumul prestabilit şi să ne avertizeze că „vremea se apropie” (Apoc. l:3; 22:10). Conţinutul profeţiilor nu este uşor de înţeles înainte de întâmplarea evenimentelor. Şi este încă şi mai greu să aşezăm toate aceste evenimente profetice într-o schemă cronologică infailibilă.

            Există cel puţin câteva probleme şi iată de ce:

Problema numărul unu: Literatura apocaliptică:

      Multe din textele profetice se ocupă de evenimentele din finalul istoriei umane. Conţinutul acestor pasaje este plin de expresii şi imagini pe care trebuie neapărat să le considerăm simbolice. Prin viziunea care i-a fost dată, profetul a fost catapultat printr-un veritabil tunel al timpului şi s-a trezit martor al unor scene pe care nu le-a putut înţelege deplin din cauza barierelor de timp şi civilizaţie. Totuşi el ne-a transmis descrierea tuturor celor văzute, dar a făcut-o folosindu-se de vocabularul izvorât din suma experienţelor lui personale. Imaginaţi-vă că ar fi posibil ca un stră-stră-străbunic de al dumneavoastră ar fi readus la viaţă în tumultul tehnologic al secolului XX. Imaginaţi-vă că l-aţi aşeza în faţa televizorului să fie martor la revenirea navetei spaţiale sau că l-aţi lua la un tur al oraşului cu maşina pe marile artere de circulaţie. Cum ar putea el înţelege ceea ce-l înconjoară şi cu ce cuvinte şi comparaţii ar încerca să descrie el toate lucrurile de azi? O asemenea problemă a avut de întîmpinat apostolul Ioan când a fost pe insula Patmos. El a fost catapultat „în Duhul” devenind martor al evenimentelor ce vor marca vremea sfârşitului. El îşi face datoria şi ne spune tot ceea ce vede, dar ne descrie realitatea în cuvintele vocabularului lui de om din secolul I. Iată ce scrie el în Apocalipsa 9:2-10: „…şi a deschis fântâna Adâncului. Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ. Li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pământului. Li s-a zis să nu vateme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii, care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpiei, când înţeapă pe un om… Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau nişte cununi, care păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie şi dinţii lor erau ca dinţii de lei. etc” Este foarte lesne să cazi în ispita de a identifica aceste „lăcuste” cu nişte elicoptere de luptă foarte sofisticate trimise să răspândească gaze de luptă. Cine ştie dacă această interpretare a noastră nu ar fi însă nimic altceva decât o altă „contemporaneizare” a unor realităţi pe care nici noi nu le înţelegem încă? Într-o bună zi profeţia lui Ioan se va întâmpla întocmai şi atunci, abia atunci, vom vedea cu toţii că vestirea a fost exact conformă cu realitatea. Până la acea vreme însă este bine să nu fim categorici în presupunerile noastre.

Problema numărul doi: Timp uniform şi timp în secvenţe:

         Aduceţi-vă aminte de o întâmplare petrecută în Nazaret. Fiul cel mai renumit al locului tocmai se întorsese acasă şi cei din sinagogă i-au dat cinstea să citească textul pentru Sabatul respectiv, care s-a „nimerit” să fie tocmai din cartea profetului Isaia. Domnul a luat sulul şi a început să citească: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozenia, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18-19). Dând sulul înapoi, El a adăugat numai acest scurt comentariu: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit” (Luca 4:21). Ceea ce este surprinzător în această scenă este că Domnul Iisus n-a citat profeţia lui Isaia în întregime. Nu este de mirare că ascultătorii Lui de atunci s-au scandalizat. Mântuitorul îşi luase libertatea să interpreteze textul desfăcându-l în fragmente profetice. Dacă vom citi Isaia 61:1-2, vom vedea că textul continuă cu:… „şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru”. Noi înţelegem astăzi de ce s-a oprit atunci Iisus. El venise prima dată numai ca să moară pentru păcatul lumii făcând astfel posibilă mântuirea tuturor celor care vor crede. Prima parte a misiunii Lui a fost o ofertă a harului. El va veni şi o a doua oară: „într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru” (2 Tesal. 1:8-9). Această a doua venire care este încă în viitor este asociată cu judecata pe care o va aduce Dumnezeu asupra oamenilor. Oamenii care-L ascultau pe Domnul Iisus în Nazaret nu ştiau însă aceasta. De fapt, nici Isaia însuşi nu a ştiut această ordine a desfăşurării evenimentelor. Versetul său profetic ascundea între cuvintele lui o perioadă de peste două mii de ani! Pasajele profetice nu sunt grozav de clare atunci când este vorba despre timpul sau ordinea în care se vor întîmpla evenimentele. Ele ne spun că anumite lucruri se vor întîmpla, dar amănuntele desfăşurărilor vor putea fi înţelese numai atunci când vom fi martorii împlinirilor. Apostolul Petru, care a înţeles această limitare a oamenilor prin care ne-au fost transmise profeţiile, scrie: „Proorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate” (1 Petru 1:10-11). Acest lucru trebuie ţinut minte ori de cîte ori încercăm să tălmăcim profeţiile. Da, există profeţii în care numerele joacă o importanţă deosebită, totuşi, majoritatea mesajelor profetice nu ne dau mare ajutor în întocmirea unor „scheme profetice” şi n-ar trebui să ne luăm libertatea să-L limităm pe Dumnezeu la înţelegerea noastră aproximativă.

Problema numărul trei: Împliniri parţiale sau multiple:

         Când poporul Ierusalimului a trimis o delegaţie la Ioan Botezătorul să-l întrebe: „Eşti tu Ilie?” el şi-a clătinat capul şi a răspuns: „Nu sunt” (Ioan 1:21). Problema era foarte serioasă, căci cu 400 de ani înainte profetul Maleahi declarase: „Iată, voi trimite peproorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată”. (Mal. 4:5) Poporul dorea să ştie dacă sosise vremea când trebuia să apară Mesia. Dacă acest Ioan nu era „Ilie”, Cel născut în Nazaret nu putea fi proclamat Mesia. Cum se împacă mesajul Domnului Iisus cu răspunsul dat de Ioan celor trimişi de popor? În Matei 17:11-13 Domnul explică: „Este adevărat că trebuie sa vie întâi Ilie, şi să aşeze din nou toate lucrurile. Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut”. Ucenicii au înţeles atunci că le vorbise despre Ioan Botezătorul”. Situaţia aceasta este plină de confuzie dacă nu recunoaştem o altă caracteristică a profeţiilor şi anume: anumite mesaje profetice au împliniri multiple în situaţii de armonii simetrice ale istoriei. Fiecare din aceste împliniri este în sine o împlinire parţială a profeţiei. Ioan Botezătorul venise: „în duhul şi puterea lui Ilie” (Luca 1:17) căci Dumnezeu ştia că încă vremea prezisă de Maleahi nu sosise. Dacă Israelul L-ar fi primit pe Domnul Iisus, misiunea lui Ioan ar fi fost suficientă. Dar Dumnezeu ştia că nu va fi aşa. Ilie despre care vorbeşte Maleahi va trebui să vină înainte de cea de a doua venire a Domnului. Mulţi comentatori ai Scripturilor sunt de părere că el va fi unul dintre cei „doi martori” despre care ne vorbeşte cartea Apocalipsei (Apoc 11:3-12).

          Un alt exemplu este în cartea Deuteronomul. În capitolul 28 ni se spune că atunci când Israel Îl va părăsi pe Domnul, El îi va împrăştia printre neamuri (vezi 28:64-68). În capitolul 30 li se face promisiunea că dacă se vor pocăi şi se vor întoarce la Domnul în inimile lor, atunci şi Dumnezeu îi va readuce în ţara moştenirii lor (30:1-10). Mulţi alţi profeţi au reluat apoi această temă prevestind ambele evenimente. Situaţia s-a întâmplat întocmai pe vremea când Nebucadneţar a dus ţara în robie, iar după 70 de ani de pedeapsă poporul a fost readus în ţară sub decretul dat de Cirus persanul. Interesant este însă că alţi profeţi, post-exilici, reiau mesajul din Deuteronom şi după ce poporul se află deja întors în ţară. Să se fi referit Moise la o altă împlinire, post-Babiloneană? Cea mai mare dislocare a evreilor din ţara lor s-a produs pe vremea împăratului roman Titus, după anul 70 al erei noastre. Să se fi referit ceea ce este scris în Deuteronomul la o reîntoarcere a evreilor care a început după 1948 când s-a reînfinţat Israelul? Şi acest exemplu ne arată că există profeţii cu împliniri parţiale şi multiple. Cine ne poate spune cu siguranţă care sunt ele? Răspunsul la această întrebare trebuie să ne lipească şi mai mult de Domnul. Numai El ştie „vremurile şi soroacele” (Fapte 1:7).