DISPENSAȚIILE DIN BIBLIE
Introducere: Să
presupunem - şi această presupunere a devenit în numeroase cazuri o realitate
îmbucurătoare - că harul lui Dumnezeu a reuşit să aducă un om de la întuneric
la lumina Sa minunată, din moarte la viaţă, de la depărtare în apropierea Sa.
Ce va face acest om acum? Cel născut din nou a devenit un copil al lui Dumnezeu
care se bucură de iertarea păcatelor şi de nădejdea slavei lui Dumnezeu. Mai
departe însă calea nu-i este clară. Să o parcurgă singur? Să meargă mai departe
împreună cu „veacul cel rău de acum”? Nu, acest lucru nu este posibil, din
moment ce Hristos a murit pentru el şi l-a „smuls” din lume (Galateni
1:4 )! El înţelege această realitate. El priveşte în jur la alţii care au
trăit acelaşi adevăr înaintea sa. Vede şi găseşte mulţi copii ai lui Dumnezeu
care merg pe căi creştine cu totul diferite şi acest fapt îl încurcă mult. Este
aproape de necuprins numărul şi caracterul variatelor „biserici”, comunităţi şi
grupări pe teren creştin. Care dintre ele este cea mai potrivită? Sau chiar şi
această întrebare este falsă? Sau poate nu are nicio importanţă, nici cel puţin
una secundară, pe ce cale merg creştinii, principalul fiind că ei sunt convinşi
de această cale şi sunt fericiţi pe ea? Nu este datoria creştinului să respecte
părerea celuilalt? El însă citeşte şi cercetează Cuvântul lui Dumnezeu şi nu
găseşte nimic scris despre existenţa diferitelor biserici. Atunci se naşte în
el întrebarea: a vrut Dumnezeu această multitudine de biserici creştine? Ce
înseamnă, în fapt, cuvântul lui Hristos, că El este în mijlocul celor care sunt
adunaţi pentru Numele Său? Îi este indiferent dacă aici sau acolo stau la bază
diferite mărturisiri de credinţă? În parte, învăţăturile se contrazic şi totuşi
fiecare grupare are pretenţia că Hristos este în mijlocul ei. Este într-adevăr
aşa? Sunt întrebări peste întrebări care vin ca nişte şuvoaie tocmai peste cel
întors de curând. Dar şi cel care de mai mult timp se bucură că este copil al
lui Dumnezeu, nu se va putea sustrage mult timp presiunii acestora, şi aceasta
cu atât mai puţin cu cât dă mai multă importanţă Cuvântului lui Dumnezeu. Poate
că el a fost născut într-o anumită comunitate creştină şi părinţii au urmat
acea cale. Dar această comunitate este cea adevărată? Odată se va vedea
confruntat cu aceste întrebări, când va compara ceea ce vede în jurul său cu
afirmaţiile Cuvântului lui Dumnezeu. Aceast articol vrea să-l ajute pe fiecare
copil al lui Dumnezeu să găsească răspunsuri la toate aceste întrebări -
răspunsuri care să se bazeze nu pe părerile oamenilor, ci pe Cuvântul lui
Dumnezeu. Nu vreau să ascund că acest complex de întrebări este de fapt unul
dintre cele mai grele. A descrie însă drumul pe care un om păcătos poate veni
la Dumnezeu şi poate obţine iertarea păcatelor sale este, în comparaţie cu
acesta, destul de uşor. Dar de ce sunt atât de grele aceste întrebări? Motivul
se află oare în faptul că Sfânta Scriptură nu vorbeşte destul de clar despre
aceasta? Desigur că nu! Dar ea nu este o carte de reţete, în care, pentru a
rezolva diferite întrebări, se poate deschide la reţeta potrivită. Sfânta
Scriptură trebuie să fie citită şi înţeleasă ca întreg şi aceasta presupune o
serioasă muncă de cercetare atât a Vechiului cât şi a Noului Testament, în
puterea şi dependenţa de Duhul Sfânt. Pe lângă aceasta Dumnezeu Îşi
împărtăşeşte gândurile Sale doar aceluia care Vine la El într-o stare
spirituală corespunzătoare, adică aceluia care este gata să asculte de El. O
piedică foarte serioasă în înţelegerea adevărului lui Dumnezeu o constituie
prejudecăţile, părerile preconcepute. Deseori ele sunt prezente în mod
inconştient şi îşi au originea în lucrurile cele mai diverse, cum ar fi
educaţia, formaţia, obiceiurile, tradiţiile, caracterul uman etc.. Cuvântului
lui Dumnezeu i se opun tradiţii omeneşti, care în ochii multora au dobândit un
caracter obligatoriu şi au pretenţia autorităţii, datorită vechimii lor
respectabile. Eliberarea de acestea este o lucrare foarte grea, deoarece este
împotriva firii omeneşti. Dar tocmai acesta este un motiv în plus, prin faptul
că înţelegerea acestei părţi a adevărului dumnezeiesc se manifestă adesea atât
de greu şi este în legătură cu încercări adânci ale inimii. Totuşi sper în
îndurarea lui Dumnezeu, că El va răspândi lumină şi va da putere pentru
slăvirea Aceluia care a murit pentru noi. Se spune adesea: Dumnezeu nu-l mustră
(disciplinează) pe păcătos. Făcând aceasta, El ar admite că păcătosul nu este
chiar atât de pierdut. Dar pe copiii Săi îi mustră. El îi mustră în multe
privinţe. Pentru a putea lua seama la aceste avertismente trebuie să învăţăm să
înţelegem relaţiile pe care se bazează ele şi în care i-a adus El pe ai Săi. Şi
tocmai acesta este punctul cu cele mai multe lipsuri: mulţi credincioşi înţeleg
adesea doar incomplet în ce relaţii preţioase au fost aduşi cu Dumnezeu, cu
Domnul Iisus Hristos şi unii cu alţii, prin harul lui Dumnezeu. De aceea
dorinţa mea este să prezint aceste relaţii dumnezeieşti în care se află adevăraţii
creştini, spre deosebire de cei din Vechiul Testament care formau poporul lui
Dumnezeu, poporul Israel. Aproape nimic nu este atât de important pentru
înţelegerea celor ce urmează ca faptul de a învăţa să vedem deosebirile dintre
căile lui Dumnezeu cu Israel şi felul Său de a lucra cu adevărata Biserică.
Acesta este punctul de plecare al articolului. Dacă am înţeles cu inima aceste
deosebiri, atunci sunt create cele mai bune condiţii pentru a înţelege şi a
preţui şi poziţia deosebită a Bisericii. Astfel, prima parte a articolului în
care este descrisă poziţia binecuvântată a Bisericii lui Dumnezeu în aspectul
ei corporativ, are un caracter mai mult de învăţătură. Ea constituie
fundamentul neapărat necesar pentru a doua parte, cu un caracter mai mult
practic. Prin aceasta nu vreau să spun că partea a doua nu conţine învăţătură. Dimpotrivă,
în această parte însă voi vorbi despre problemele practice, pe care le-am atins
mai sus - probleme legate de drumul comun al celor credincioşi. Împreună, cele
două părţi vor oferi astfel o imagine cât mai cuprinzătoare despre natura
propriu-zisă a adevăratei Biserici, pe de o parte şi despre formele ei de
manifestare în practica strângerii laolaltă, pe de altă parte. Dar mai este un
grup de credincioşi cărora doresc să mă adresez prin aceast articol. Ei sunt
copii ai lui Dumnezeu, care doresc să ocupe un loc potrivit după Scriptură. Ei
au avut posibilitatea să tragă foloase de nepreţuit din slujirea şi luptele
slujitorilor Domnului, care au mers înaintea lor pe această cale. Prin această
slujire, ei sunt „întăriţi în adevărul” pe care îl au (2. Petru 1:12 ). Dar tocmai ei au
nevoie să li se aducă în permanenţă aminte de aceste lucruri, deşi în principiu
le cunosc, ca să le fie trezită „mintea sănătoasă” (2. Petru 3:1 ). Poate
că ei înşişi nu au trebuit să lupte niciodată pentru adevăr, se bucură însă de
o mare lumină prin cei care au făcut-o. Mulţi au ajuns pur şi simplu prin
naştere în acest loc şi în parte nici nu prea ştiu de ce merg pe această cale.
Cine nu s-a văzut silit să lupte „pentru credinţa care a fost dată sfinţilor
odată pentru totdeauna” (Iuda 3 ), nu se găseşte oare în marele pericol de
a renunţa uşor la bunătăţile care, mai mult sau mai puţin, i-au căzut în braţe?
„Cumpără adevărul şi nu-l vinde”, este îndemnul lui Dumnezeu (Proverbe
23:23 ) şi este dorinţa mea din inimă, să-i ajut pe aceşti credincioşi şi
pe toţi copiii lui Dumnezeu să împlinească acest sfat. Aş vrea să arăt cât de
minunate sunt gândurile lui Dumnezeu şi ce binecuvântări sunt legate de
preocuparea şi de ascultarea de ele. Faptul acesta, conducând la adorare şi la
o atitudine smerită, îi va feri pe aceşti fraţi şi pe aceste surori în Domnul
de a se înălţa deasupra altora, care poate nu au avut privilegiul de a fi
instruiţi atât de clar în Cuvântul lui Dumnezeu ca ei. Adevărata cunoaştere a
Domnului şi a Cuvântului Său produce smerenie. Se poate să fii mândru de ceva
ce îţi aparţine doar prin har? Când ne este prezentat adevărul lui Dumnezeu,
când lumina dumnezeiască străluceşte în viaţa şi în inima noastră, nu vom simţi
cu putere că toţi au eşuat, mai mult sau mai puţin, în realizarea a ceea ce am
recunoscut cu adevărat? Şi nu va trebui să recunoaştem că Domnul Iisus nu poate
fi mulţumit cu ocuparea formală de către noi a locului nostru potrivit? Credem
cu adevărat în ceea ce a spus El? „Acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” -
într-adevăr promisiune de mare preţ! Dar poate că Domnul a fost de faţă şi noi
nici nu am observat! Este permis ca aceasta să fie o stare de durată? În acest
context se mai impune o întrebare: nu este de trecut cu vederea pericolul că ne
putem obişnui atât de mult cu lucruri de preţ, cu minunăţii, cu privilegii,
datorită faptului că beneficiem ani de zile de ele, încât să nu mai însemne
nimic deosebit pentru noi? Lucrul acesta nu trebuie să fie în niciun caz aşa.
Când adevărul lui Dumnezeu nu mai are însă nicio influenţă asupra inimii
noastre, deoarece am permis intrarea altor gânduri, atunci va fi aşa. În acest
caz este doar o problemă de timp, când anume vom pierde lumina pe care ne-a
dat-o Dumnezeu. Să ne păzească Dumnezeu! O, de-ar reuşi să trezească în noi
toţi o „gândire curată”! Să binecuvânteze Dumnezeu, în harul Său, slabele
străduinţe ale autorului şi să deschidă larg inima sa şi a cititorului pentru
Sine şi pentru Cuvântul Său şi să ne facă peste măsură de fericiţi în
cunoaşterea Aceluia care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi!
Dispensaţiile: În această primă parte a articolului,
aş vrea să încerc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să pun în lumină, într-o formă cât
se poate de consecventă şi de cuprinzătoare, caracterul, originea şi menirea
adevăratei Biserici. Pe aceasta se bazează apoi partea a doua, care este
orientată mai mult spre partea practică. Având în vedere acestea, am luat
titlul pentru prima parte din 1. Timotei 3:15. În acest loc apostolul
Pavel indică motivul pentru care scrie această epistolă: „Dar dacă voi intârzia, să ştii cum trebuie să se poarte cineva în
casa lui Dumnezeu, care este Adunarea Dumnezeului Celui viu, stâlpul şi
susţinerea adevărului.” Acesta este
de fapt un gând minunat: Dumnezeul Cel viu are pe acest pământ o locuinţă, o
casă în care locuieşte. Şi această casă, Adunarea Dumnezeului Celui viu, este
şi astăzi stâlpul şi susţinerea adevărului. În niciun alt loc de pe pământ nu
se poate găsi adevărul decât aici. Adevărul nu-l găseşti în credinţa islamică,
în budism, ci îl găseşti în creştinismul adevărat. Adevărata Biserică nu este
adevărul - Hristos şi Cuvântul lui Dumnezeu sunt adevărul - ea este numai
suportul care ţine în picioare adevărul şi îl menţine în această lume. Desigur, în zilele noastre, confuzia
asupra temei care ne preocupă este mare, iar înţelegerea a ceea ce este
Adunarea/Biserica lui Dumnezeu este restrânsă. Astăzi auzim despre multe biserici, denumiri şi adunări. Care
dintre ele este cea adevărată? Răspunsul nu trebuie căutat printre părerile
oamenilor; numai Cuvântul lui Dumnezeu însuşi ne poate da răspunsul, numai
Cuvântul lui Dumnezeu este autoritatea pe care avem să ne bazăm. Trebuie să
respingem categoric ideea, des auzită în legătură cu o evoluţie a adevărului,
despre cele spuse în Sfânta Scriptură. O asemenea „evoluţie” ar deschide poarta
pentru introducerea gândurilor omeneşti, a invenţiilor şi a imaginaţiei în
lucrurile sfinte. Şi adevărul, dacă ar fi trebuit să evolueze, nu ar fi fost de
la început adevărul. Atunci nu am mai avea nimic sigur, pe care să ne putem
baza. Nu! Dumnezeu ne-a vestit în Cuvântul Său voia Sa sfântă, iar
înţelepciunea şi siguranţa noastră stau în aceea că noi ne supunem Cuvântului
Său şi rămânem în ce am auzit de la început (1. Ioan 2:24). În acest Cuvânt găsim numai o Adunare, într-o unitate sfântă, în
toate ţările. Adunarea Dumnezeului Celui viu este singura Adunare sau Biserică
şi de ea aparţine oricine crede în Hristos.
Ce înseamnă „Adunare”? Poate că unul sau altul dintre
cititor se va întreba de ce folosesc expresia „adunare” şi nu „biserică” sau
„comunitate religioasă”. Expresia „adunare” mi se pare cea mai bună traducere a
cuvântului grecesc ekklesia. Acest
cuvânt se compune din prepoziţia grecească ek, care înseamnă „din” sau
„afară”, şi din verbul grecesc kaleo, care înseamnă „a chema”. Tradus
exact, ekklesia ar fi „cei chemaţi afară”. Cu ekklesia, grecii desemnau iniţial mulţimea cetăţenilor
chemaţi, adunaţi pentru discutarea unor probleme publice. Două exemple
interesante pentru această întrebuinţare le găsim în Faptele Apostolilor
19:39 : „dar, dacă umblaţi după altceva”, spune mai-marele cetăţii, „se va
hotărî într-o adunare legală” şi în versetul 41: „şi spunând aceste lucruri, a
dat drumul adunării.” În Septuaginta (traducerea grecească a Vechiului
Testament) de exemplu, în Faptele Apostolilor 7:38 , cu expresia
„adunare” este desemnat Israel: „El (Moise) este acela care, în
adunarea israeliţilor în pustie, cu îngerul care i-a vorbit şi cu părinţii
noştri ...”. În majoritatea locurilor din Noul Testament, cuvântul „adunare” îi
desemnează pe creştinii credincioşi care sunt „chemaţi afară” din lume şi care
acum, după gândul şi voia lui Dumnezeu, sunt „adunaţi” în jurul lui Hristos. Această adunare, strângere în jurul
unei persoane comune, nu reiese din cuvintele „comunitate” şi „biserică”. Şi
tocmai scoaterea în evidenţă a acestui sens a fost, după cum se vede, intenţia
Duhului lui Dumnezeu atunci când foloseşte cuvântul ekklesia. În limba
română, cuvântul „biserică” provine de la latino-grecescul „basilica” - casă de
locuit a împăratului, basileu.) Această expresie nu pare potrivită pentru a
desemna Adunarea lui Dumnezeu. Cuvântul ekklesia este
folosit în Noul Testament cu următoarele trei sensuri: o Adunare cu caracter universal; adunarea lui Israel în Vechiul Testament; Adunarea Dumnezeului Celui viu (de exemplu 1. Corinteni 10:32).
Cu acest sens expresia este folosită cel mai des.
Ce
nu este Adunarea? Adesea poate fi întâlnit gândul, care de altfel
este greşit, că Adunarea din Noul Testament este o continuare a lui Israel din
Vechiul Testament, un Israel duhovnicesc, şi că Dumnezeu, în principiu,
acţionează la fel, atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. Se
consideră adesea că ceea ce găsim în Vechiul Testament referitor la poporul
evreu este şi criteriul după care Dumnezeu Se poartă cu creştinii. Pentru
mulţi, Adunarea/Biserica este pur şi simplu totalitatea credincioşilor din
toate timpurile. Pentru înţelegerea
subiectului pe care ni l-am propus, este foarte important să sesizăm
diferenţele, chiar contrastul dintre felul de a lucra al lui Dumnezeu, în căile
Sale, în Vechiul Testament şi ceea ce întreprinde astăzi pentru slăvirea Fiului
Său, precum şi faptul că Israel nu este Adunarea (Biserica) şi nici Adunarea nu
este Israel.
Adevărul
care a fost şi în Vechiul Testament: Înainte de a ne opri la aceste
diferenţe dintre căile lui Dumnezeu în Vechiul şi în Noul Testament, trebuie să
spunem că întotdeauna au existat lucruri care sunt general valabile şi
întotdeauna adevărate. Astfel Dumnezeu a fost şi este întotdeauna un Dumnezeu
unic, singurul şi adevăratul Dumnezeu. De asemenea au existat întotdeauna
oameni care, prin harul Său, au crezut în El, au avut încredere în Cuvântul Său
şi pe care El i-a iubit. Ceea ce Dumnezeu a lucrat în Vechiul Testament, a
făcut prin Duhul Sfânt. Acest lucru nici astăzi nu este altfel. Apoi şi
principiile morale ale stăpânirii lui Dumnezeu, adică ale felului Său de a
proceda cu fiii oamenilor, reprezintă o parte importantă a Vechiului Testament;
ele au fost şi rămân mereu aceleaşi. Astfel, de exemplu, viaţa patriarhilor şi
a credincioşilor din Vechiul Testament, viaţă pe care au dus-o sub privirea lui
Dumnezeu, constituie învăţături importante pentru atitudinea noastră practică.
În cea mai veche carte a Bibliei, cartea lui Iov, citim cuvinte pline de
consolare, valabile şi astăzi, despre purtarea lui Dumnezeu cu cel credincios:
„Nu-Şi întoarce ochii de la cei drepţi ...” (Iov 36:7 ). Încă în Vechiul
Testament a dat făgăduinţe de preţ, deşi caracterul acestora era deosebit de
cel din timpul nostru.
Cele şapte dispensaţii: În căile lui Dumnezeu cu
oamenii există însă, în diverse perioade de timp, deosebiri importante în ce
priveşte mântuirea. În Sfânta Scriptură recunoaştem în total şapte dispensaţii
sau epoci. Prin dispensaţii înţelegem perioade în felul de a lucra al lui
Dumnezeu cu oamenii, perioade care se succed şi au un caracter diferit, dar
care niciodată nu revin după ce au trecut.
Întâia dispensaţie este aceea a inocenţei, a nevinovăţiei, când prima
pereche de oameni s-a bucurat de binecuvântările paradisului pământesc al lui
Dumnezeu, de binecuvântările grădinii Edenului, fără a avea conştiinţa binelui
şi a răului. Putem presupune că această perioadă nu a durat mult, deoarece şi-a
găsit un sfârşit brusc, prin intrarea păcatului. Şi astfel Dumnezeu a trebuit
să încheie deja această primă etapă prin judecată: „Astfel El a izgonit pe
Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus heruvimii şi sabia învăpăiată
care se îndrepta în toate direcţiile, ca să păzească drumul spre pomul vieţii”
(Geneza 3:24 ). A doua dispensaţie este aceea a conştiinţei;
ea a ţinut de la căderea în păcat a lui Adam până la Noe şi cuprinde, după
calculele biblice, o perioadă de aproximativ 1656 ani. Dumnezeu încă nu dăduse
indicaţii pentru convieţuirea oamenilor, relaţia lor cu El Însuşi încă nu
fusese reglementată. Dar prin căderea în păcat, omul a primit, în prevederea
lui Dumnezeu, cunoştinţa a ceea ce este bine şi rău şi „a ajuns ca unul din
Noi, cunoscând binele şi răul” (Geneza 3:22 ). Pe lângă descoperirile pe
care Dumnezeu le-a făcut despre Sine în creaţie şi în purtarea Sa cu primii
oameni, conştiinţa urma să fie, pentru o perioadă îndelungată, criteriul
deosebit pentru acţiunile oamenilor. Şi această epocă s-a încheiat cu judecata
lui Dumnezeu (citeşte şi în Geneza 7:11-23 ; 2. Petru 2:5). A treia dispensaţie este a guvernării,
caracterizată prin aceea că Dumnezeu i-a dat omului - lui Noe - sabia pentru a
menţine pe pământ buna purtare şi ordinea (Geneza 9:3-7 ); ea se întinde
de la Noe până la Avraam, pe o perioadă de aproximativ 452 ani. Pentru a pune
graniţe violenţei omului, Dumnezeu a dat conducerea, pe care până atunci o avea
doar El, în mâna omului şi i-a poruncit: „Dacă cineva varsă sângele omului, şi
sângele lui să fie vărsat de om, căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui”
(Geneza 9:6 ). Şi la sfârşitul acestei epoci stă judecata: Dumnezeu a
încurcat limba oamenilor, până atunci unitară (Geneza 11:5-9). În cea de-a patra dispensaţie,
perioada de la Avraam până la Moise, găsim făgăduinţa ca principiu de bază al
lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a condus pe Avraam din Ur din Caldeea, în ţara Canaan
şi i-a dat făgăduinţa că va face din el un neam mare. „Te voi face să devii un
neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o
binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe
cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în
tine” (Geneza 12:2-3 ). Mai târziu, Dumnezeu i-a făgăduit lui Avraam un
fiu pe care l-a primit când avea o sută de ani (Romani 4:19-21) şi care era o
pildă minunată pentru Unul mai mare, pentru Hristos. În lumina făgăduinţelor
lui Dumnezeu s-au scurs 505 ani până când şi aici a intervenit judecata şi
copiii lui Israel au fost asupriţi aspru de faraonul Egiptului (Exod 1:8-16). A cincea
dispensaţie este cea a legii şi cuprinde perioada de la Moise până la
Hristos - o perioadă de aproximativ 1420 ani. Această epocă ocupă cel mai mult
loc în învăţăturile Vechiului Testament şi are o importanţă deosebită. Legea,
dată poporului pământesc - Israel - ca regulament, a răspândit o lumină
puternică asupra gândurilor şi fiinţei lui Dumnezeu şi conţine imagini minunate
ale lui Hristos şi ale lucrării Sale (să ne gândim doar la indicaţiile
referitoare la jertfe şi la construirea cortului). În altă privinţă însă a fost
un jug „pe care”, spune Petru, „nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut
purta” (Faptele Apostolilor 15:10); ea a fost un îndrumător spre Hristos (Galateni
3:24). El Însuşi a fost născut - o, ce har! - „sub lege” (Galateni 4:4). Şi
spre sfârşitul acestei dispensaţii a stat, în ceea ce priveşte poporul Israel
ca întreg, o judecată serioasă: Dumnezeu a dus cele zece seminţii în robia
asiriană ( 17:1-6) şi, câtva timp mai târziu, cele două seminţii în robia
babiloniană ( 25:1-11) o judecată care ţine până în ziua de astăzi. În
final Dumnezeu a adus, în anul 70 d.H., judecata peste sistemul evreiesc, prin
distrugerea Ierusalimului. Timpul de faţă, ca a şasea dispensaţie, în care ne este dat să trăim, este cea a
harului. Ea a început în ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2 ) şi îşi
va avea sfârşitul la răpirea Adunării (1. Tesaloniceni 4:15-17). În privinţa
mântuirii, această epocă este cea mai importantă şi cea mai măreaţă dintre căile
lui Dumnezeu cu oamenii: este vremea Bisericii pe pământ; este vremea în care
Dumnezeu îi cheamă pe păcătoşi din lume spre a-I conduce în lumina Sa minunată.
Din punct de vedere istoric va sfârşi însă şi vremea mărturiei lui Hristos cu o
serioasă judecată: Domnul Iisus îl va nimici pe acel nelegiuit prin arătarea
venirii Sale şi Dumnezeu va împlini judecata asupra creştinilor de nume, fără
viaţă, după ce, înainte, le va trimite o puternică lucrare de rătăcire, „ca să
creadă o minciună, pentru ca toţi cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit
plăcere în nelegiuire, să fie judecaţi” (2. Tesaloniceni 2:7-12). A şaptea şi ultima epocă va fi aceea a Împărăţiei de o Mie
de ani, începând cu apariţia Domnului în putere şi slavă (Apocalipsa 11:15-18)
şi sfârşind cu marele tron alb (vezi Apocalipsa 20:10-15), unde toţi
morţii, care odinioară nu L-au primit prin credinţă pe Domnul Iisus, vor fi
judecaţi pentru a fi aruncaţi pe vecie în iazul de foc.
Încercarea
omului: Desigur, am observat, privind cele şapte dispensaţii, că
fiecare dintre ele se sfârşeşte cu judecată. Cum vine aceasta? Care este
motivul pentru care Dumnezeu acţionează atât de serios? Îi face plăcere
judecata? O! Nu. El este încet la mânie şi are o mare bunătate şi îndurare.
Răspunsul trebuie căutat în următorul fapt: căile lui Dumnezeu cu oamenii, în
epoci diferite sunt caracterizate prin aceea că Dumnezeu le-a dat oamenilor o
răspundere şi i-a pus la încercare. El căuta să găsească ceva bun la cel pe
care El Însuşi l-a făcut „foarte bun” (Geneza 1:31 ). Care a fost însă
rezultatul testării omului? Omul,
care s-a bucurat de cele mai fericite condiţii în paradis şi se mai găsea în
starea de nevinovăţie, a fost pus sub răspunderea de a nu mânca din pomul
cunoştinţei binelui şi răului (Geneza 2:16, 17). El însă nu a ascultat, nu s-a
încrezut în Dumnezeu, a ascultat de şarpe şi a căzut în păcat (Geneza 3:6). În vremea când domnea doar conştiinţa
şi omul era pus sub răspunderea de „a face bine” (Geneza 4:3, 7), a avut loc
primul fratricid. Dumnezeu a trebuit să vadă că răutatea omului era mare pe
pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în
fiecare zi numai spre rău (Geneza 6:5). În
epoca guvernării omului, când Dumnezeu i-a încredinţat lui Noe sabia, acesta nu
a făcut faţă: Noe nu se putea conduce nici măcar pe sine însuşi (vezi în Geneza
9:21). În această vreme s-a întâmplat că oamenii, în mândria lor, s-au
răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi au vrut să-şi construiască o cetate cu un
turn al cărui vârf să ajungă la cer, ca astfel să-şi facă un nume (Geneza 11:4). După ce Dumnezeu Şi-a ales în Avraam
un popor pământesc, i-a dat acestuia, sub Moise, legea, cu răspunderea pentru
popor să asculte de glasul Său şi să păzească legământul Său (Exod 19:5). I-a
dat un loc cu deosebite privilegii exterioare şi l-a separat, prin diversele
instituţii, ritualuri, prescripţii şi slujbe, de urâciunile celorlalte popoare,
pentru Sine: prin Sfânta Sa lege El Şi-a separat astfel poporul, care, în
majoritate, era tot atât de stricat ca şi neamurile, de restul popoarelor
lumii, încât era un păcat pentru un evreu să aibă legături cu păgânii. Să
amintim doar cu câtă stăruinţă l-a pregătit Domnul pe Petru pentru a merge în
Cezareea, la Corneliu, sutaşul păgân (Faptele Apostolilor 10). Poporul Israel a încălcat însă legea
la puţin timp după ce i-a fost dată şi a fost neascultător faţă de Domnul
Dumnezeul său (17:7-20). S-a abătut de la Dumnezeu spre idoli şi a dovedit în
faţa întregii lumi că roadele acestui neam, în ciuda faptului că se bucura de
privilegii deosebite şi era condusă de marea înţelepciune a lui Dumnezeu, nu
era decât duşmănie crescândă faţă de Dumnezeu Însuşi. Faptul care a încununat testarea omului de către Dumnezeu a fost
trimiterea Fiului Său iubit în această lume a păcatului şi a morţii.
În Marcu 12:6 citim mişcătoarele cuvinte: „Mai avea pe singurul şi
preaiubitul său fiu; la urmă, l-a trimis şi pe el la ei.” Domnul isus a fost
aici, în acest loc al acţiunii păcatului şi al morţii, şi a întruchipat în mod
desăvârşit bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu. „Nimeni n-a văzut vreodată pe
Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut
cunoscut” (Ioan 1:18 ). Venirea
lui Hristos a adus însă la lumină un adevăr îngrozitor: omul nu numai că este
stricat şi urmează propria sa voinţă, ci el este vrăjmaşul lui Dumnczeu şi
urăşte bunătatea desăvârşită a lui Dumnezeu arătată în El - Omul venit din cer.
Cât de mişcătoare sunt cuvintele Domnului: „Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări
pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum, ei au văzut şi
M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu” (Ioan 15:24). Prin respingerea Domnului Iisus
Hristos, a ieşit deplin la lumină falimentul total al omului care a primit o
răspundere: el nu numai că iubeşte păcatul, ci urăşte dragostea lui
Dumnezeu! A fost Dumnezeu
surprins de evoluţia lucrurilor, a fost El nedumerit? O, nu! Deoarece a fost
slăvit în mod desăvârşit şi în privinţa păcatului prin lucrarea Fiului Său
iubit la crucea de pe Golgota, Dumnezeu îi oferă omului harul Său nemărginit.
Evreii au pierdut, pentru timpul de faţă, poziţia lor privilegiată, deoarece
L-au crucificat pe Hristosul lui Dumnezeu, pe Mesia al lor şi au fost alungaţi
din ţară şi împrăştiaţi printre popoarele pământului. Dar, dacă Dumnezeu a dat
la o parte pe Israel, a deschis calea pentru neamuri, ca ele să poată veni de
la întuneric la lumina Sa minunată. Cu aproape 2000 de ani în urmă, El a făcut
să înceapă epoca harului. În căile lui Dumnezeu cu pământul, crucea şi învierea
Domnului Iisus reprezintă puncte de cotitură hotărâtoare. Pe baza deplinei
lucrări de ispăşire a Domnului Iisus, Dumnezeu nu mai cere ceva bun de la om,
ci El Însuşi dă (Ioan 3:16-18 ; 4:10). De la cruce, Dumnezeu nu-l mai încearcă pe om, deoarece punctul
culminant al iubirii lui Dumnezeu a fost şi punctul culminant al răutăţii
omului. Omul nu poate arăta ce este, mai mult decât a arătat la cruce. De ce
să-l încerce Dumnezeu mai departe? Că omul este răspunzător pentru faptele sale
şi în vremea harului, şi mai ales în această vreme, nu mai trebuie subliniat.
Tot atât de puţin se pune întrebarea dacă el ar corespunde sau nu acestei
responsabilităţi după gândurile lui Dumnezeu: creştinătatea este la fel de
coruptă (vezi 1. Timotei 4:1-3) ca odinioară poporul evreu şi Hristos va
vărsa din gura Sa acest sistem fără viaţă care Îi poartă numele (Apocalipsa
3:16). Dar cu aceasta am înaintat
prea mult în perspectiva profetică, dacă vrem să încheiem gândul urmărit
(încercarea omului în diversele epoci). Vreau să părăsim acum acest fir al
responsabilităţii şi să ne îndreptăm spre ceea ce a făcut Dumnezeu în acest
timp, spre cinstirea Fiului Său, şi pe tărâmul falimentului omului. Pentru aceasta trebuie să vorbesc încă
o dată despre însemnătatea crucii în domeniul căilor lui Dumnezeu cu pământul.
Două
sensuri ale crucii lui Hristos: „Dar acum, în Hristos Iisus,
voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin Sângele lui Hristos.
Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la
mijloc al despărţirii şi în trupul Lui a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, legea
poruncilor în rânduielile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El Însuşi un
singur om nou, făcând pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur
trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia” (Efeseni 2:13-16). În acest fragment, crucea lui Hristos
ne este prezentată într-un sens deosebit. Faptul că ea constituie temelia
mântuirii personale şi a păcii sufletului este în general mai mult sau mai
puţin înţeles şi apreciat de toţi adevăraţii creştini, pentru că altfel ei nu
ar fi adevăraţi creştini. Poate că pe alocuri, înţelegerea şi aprecierea
sângelui lui Hristos este diferită; dar sensul fundamentul al lucrării lui
Hristos pentru nevoile personale ale păcătosului în faţa lui Dumnezeu este
recunoscut de către toţi credincioşii. Însemnătatea
crucii lui Hristos privind căile lui Dumnezeu este în general puţin înţeleasă.
Până atunci Dumnezeu S-a ocupat doar de poporul Său pământesc; toate
binecuvântările au fost în legătură cu poporul Israel (Romani 9:4-5). Păgânii
au rămas (luaţi în ansamblu) în afara a ceea ce făcea Dumnezeu. Ei nu au fost
luaţi în seamă, au fost ca şi inexistenţi în faţa lui Dumnezeu. Acest fapt a
fost atât de evident încât Domnul Iisus în timpul vieţii Sale le-a poruncit
ucenicilor Săi să nu meargă pe calea păgânilor (Matei 10:5). El Însuşi a fost
trimis doar la oile pierdute ale casei lui Israel (Matei 15:24) şi acolo i-a
trimis şi pe ei. Aceasta nu a fost dovada unei lipse de dragoste sau de
apreciere a credinţei, pe care El a găsit-o chiar într-un sutaş păgân (Matei
8:10), ci a faptului că încă mai exista legea numită aici „zid despărţitor”. În Efeseni 2, Dumnezeu Se adresează
credincioşilor dintre păgâni. Ce imagine a lor ne prezintă în versetele 12 şi
13! În acea vreme ei erau fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel,
străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume. Este
numai dovada harului lui Dumnezeu că ei şi noi, cei „depărtaţi” din punctul de
vedere al mântuirii, am fost apropiaţi prin sângele lui Hristos. Dar nu numai Dumnezeu i-a apropiat pe
cei depărtaţi, ca să aibă acces la El prin Duhul, ci găsim că şi Hristos, - pe
temelia jertfei Sale, - creează ceva nou (versetul 15): El formează acum, din
evrei şi păgâni un popor ceresc, creează din oamenii de Odinioară un om nou. Să
fim însă atenţi: credincioşii dintre neamuri nu sunt ridicaţi la înălţimea
privilegiilor lui Israel, aceasta înseamnă că ei nu devin evrei. Oh, aceasta ar
fi fost deja foarte mult, dacă ne-ar fi ridicat pe noi, cei lipsiţi de
făgăduinţe şi de nădejdi, la nivelul privilegiilor poporului evreu. Hristos
creează ceva mult mai măreţ: din evrei şi din păgâni face un om nou, unde nu mai
este nici iudeu, nici grec (Galateni 3:28 ), un om nou, care reprezintă
propriile Sale trăsături aici pe pământ.
Legea poruncilor în orânduirile ei a fost îndepărtată ca regulă de viaţă, iar
iudeii și păgânii, între care până atunci existau relaţii de vrăjmăşie, au fost
împăcaţi acum cu Dumnezeu într-un singur trup prin cruce: crucea a înlăturat
complet vrăjmăşia, atât între cei credincioşi dintre iudei şi dintre neamuri,
cât şi pe cea care a existat între aceştia şi Dumnezeu. Atât de mult a fost
îndepărtată această vrăjmăşie prin cruce, încât cei credincioşi dintre iudei şi
păgâni constituie un trup, un organism viu. Lăudat fie Domnul Iisus, lăudat fie
Dumnezeul şi Tatăl nostru pentru acest fapt minunat! Acum nu mai există iudei
şi păgâni (în măsura în care este vorba de credincioşii din timpul harului), ci
doar Adunarea lui Dumnezeu (1. Corinteni 10:32). Această Adunare este un
organism ceresc, legat de slăvitul Cap, Hristos, în cer. Ea este Trupul Său (Efeseni
1:23). Şi această expresie, „Trupul Său”, nu vorbeşte doar despre unitate, ci
şi despre „a fi una” - despre „a fi una” mădularele între ele şi despre „a fi
una” Hristos şi mădularele Sale. Dumnezeu
ne prezintă Adunarea în Noul Testament prin patru imagini: în afară de Trup al
lui Hristos, ea ne este arătată drept casă a lui Dumnezeu, drept lumină şi în
final, Mireasă a lui Hristos.
O
taină: Când în Noul Testament este vorba despre o „taină”, atunci
nu se referă la ceva misterios sau greu de înţeles. Cu mult mai mult, prin
„taină” se înţelege un adevăr care în Vechiul Testament nu este descoperit, un
adevăr care s-a putut face cunoscut doar prin revelaţie din partea lui Dumnezeu
şi care, după ce a fost făcut cunoscut, poate fi înţeles de om numai prin
credinţă. Celor credincioşi li s-a dat privilegiul să cunoască şi să înţeleagă
„tainele” Noului Testament. De aceea ele nu mai sunt taine ascunse, ci
revelate. „Pentru că vouă v-a fost dat”, le spune Domnul Iisus ucenicilor Săi
în Evanghelia după Matei 13, „să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor,
iar lor (celor necredincioşi) nu le-a fost dat” (versetul 11). Există
în prorociile Vechiului Testament multe lucruri de preţ, dar ele nu sunt numite
taine. Poate ajută mult ca în acest
loc să enumerăm cele mai importante taine revelate în Noul Testament: 1. Taina evlaviei, care este adevărata
cucernicie (1. Timotei 3:16); 2.
Taina credinţei (1. Timotei 3:9); 3.
Taina unităţii dintre Hristos şi Adunare (Efeseni 5:32); 4. Taina lui Hristos, unitatea credincioşilor dintre iudei şi
păgâni (Efeseni 3:4-6); 5. Taina
schimbării credincioşilor la venirea Domnului (1. Corinteni 15:51); 6. Taina revenirii lui Israel la
Domnul (vezi în Romani 11:25); 7.
Taina Evangheliei (Efeseni 6:19); 8.
Taina împărăţiei lui Dumnezeu (Marcu 4:11; Matei 13:11; Luca 8:10); 9. Taina celor şapte stele şi a
sfeşnicelor de aur (Apocalipsa 1:20); 10.
Taina fărădelegii (2. Tesaloniceni 2:7);
11. Taina Babilonului, a desfrânatei (vezi în Apocalipsa 17:5); 12. Taina de a-Şi uni iarăşi, în
Hristos, toate lucrurile (Efeseni 1:9-10);
Adevărul despre Hristos şi Adunare este o taină: planul lui Dumnezeu în
legătură cu Hristos şi Adunarea nu a fost revelat în Vechiul Testament.
Dumnezeu l-a avut din veşnicie în inima Sa, dar el era acolo ascuns ca o taină
(citeşte în Efeseni 3:5, 9; Romani 16:25-26 şi Coloseni
1:26). Această „taină a lui Hristos” nu a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor
în veacurile dinainte, cum spune apostolul Pavel în Efeseni 3:5: „ ... cum
a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi proroci, prin Duhul”. Ordinea
„apostoli şi proroci” (apostolii sunt numiţi înaintea prorocilor) arată că nu
este vorba de profeţi ai Vechiului Testament, ci de apostolii şi profeţii
Noului Testament, a căror învăţătură - concretizată astăzi în Sfânta Scriptură
- constituie temelia Adunării, „piatra din capul unghiului fiind Iisus Hristos”
(Efeseni 2:20). Trebuie acordată atenţie şi faptului că apostolul, spre
deosebire de ceea ce a fost vestit mai înainte, vorbeşte aici despre ceea ce a
fost descoperit „acum”. Şi ceea ce face faptul şi mai limpede: revelaţia
„administrării tainei” a fost încredinţată exclusiv lui Pavel; numai în
scrisorile sale găsim expunerea acestor gânduri, care odinioară erau ascunse în
inima lui Dumnezeu. Deci nu trebuie
să căutăm adevărul despre Adunarea lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Dacă o
facem totuşi, atunci vom ajunge la concluzii total greşite şi nu vom înţelege
niciodată adevărata natură a Adunării. Niciun
om credincios din Vechiul Testament - niciun Avraam, niciun Moise, niciun
David, niciun Isaia nu a ştiut nimic despre Adunarea Dumnezeului Celui viu şi,
drept urmare, niciunul nu a vorbit despre ea şi nici nu a făcut vreo aluzie.
Din nenorocire, mulţi copii dragi ai lui Dumnezeu nu înţeleg acest lucru.
Pentru ei nu constituie nicio greutate de a găsi în Vechiul Testament ceea ce
ei consideră a fi Biserica, însă greşesc. Ei amestecă în permanenţă adevăruri
din Vechiul Testament cu adevăruri din Noul Testament, dispensaţia creştină cu
dispensaţia iudaică şi nu obţin astfel niciodată o perspectivă clară asupra
gândurilor lui Dumnezeu, ci cad pradă, mai devreme sau mai târziu, unor erori
cum este, de pildă, aceea că măslinul din Romani 11 ar fi o imagine a
adevăratei Biserici şi deci, chiar copii ai lui Dumnezeu pot fi „tăiaţi” şi
prin aceasta pierduţi. De aceea, înţelegerea diferitelor dispensaţii este de
neapărată trebuinţă. Cu totul altceva este, bineînţeles, faptul că, privind în
urmă, găsim în Vechiul Testament, prin lumina Noului Testament, pilde şi umbre
despre acest adevăr al Adunării. Să ne gândim, de exemplu, la soţia lui Iosif
şi a lui Moise, la cortul întâlnirii, la rămăşiţa sub Ezra şi sub Neemia şi
altele. Chiar şi atunci când Domnul
Iisus a fost deja pe pământ, Adunarea lui Dumnezeu nu exista încă, şi El nici
nu a început s-o construiască atunci. În Noul Testament, Biserica este amintită
pentru prima dată la Matei 16, versetul 18. Acolo zidirea Bisericii de
către El este prezentată ca aparţinând viitorului. „Pe această stâncă”, spune
Domnul Iisus, „voi zidi Biserica Mea”. El i-a dat lui Simon un nou nume -
Petros - piatră - şi a dat de înţeles că Îşi va zidi Biserica pe această
persoană, despre care a vorbit Petru, pe această „stâncă” (în greceşte petra).
A doua şi ultima menţionare în evanghelii o găsim în Matei 18, versetul
17. Dar şi aici se vorbeşte despre ceva din viitor; Domnul Iisus încă era pe
pământ, aşa că problemele dintre fraţi puteau fi aduse înaintea Lui.
O
importantă zi de naştere: Capitolul al doilea din Faptele Apostolilor
ne prezintă o importantă „zi de naştere”, aceea a Adunării lui Dumnezeu. Găsim
acolo o ceată de credincioşi încă de pe vremea Domnului, care l-au urmat
personal. Aceştia au reprezentat nucleul Adunării în ziua constituirii ei. Prin
coborârea Duhului Sfânt, ei au fost botezaţi, ca să alcătuiască un singur Trup
(1. Corinteni 12:13) şi prin aceasta au fost strâns legaţi de slăvitul
Mântuitor din cer. De acum înainte ei nu umblau doar ca persoane individuale,
ci ca un organism colectiv, ca Trup al lui Hristos; luaţi individual, ei erau
mădulare unii altora. Aici vedem o minunată şi până atunci necunoscută unitate
şi unanimitate în atitudinea lor practică, determinată de Duhul Sfânt care
locuia în ei. Astfel citim în Faptele Apostolilor 2:42-44: „Ei stăruiau în
învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii şi în
rugăciuni. Fiecare era plin de frică şi prin apostoli se făceau multe minuni şi
semne. Toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun.” Iar
în Faptele Apostolilor 4:32-33, citim alte importante cuvinte: „Mulţimea
celor care crezuseră era o inimă şi un suflet. Niciunul nu zicea că averile lui
sunt ale lui, ci aveau toate în comun. Apostolii mărturiseau cu multă putere
despre învierea Domnului Iisus şi un mare har era peste toţi.” Aceasta este deci Adunarea lui
Dumnezeu: o colectivitate vie, constituită din adevăraţi credincioşi, botezaţi
într-un singur Trup prin Duhul Sfânt, legaţi cu Domnul; în calitate de Cap al
Trupului, şi legaţi între ei. Biserica Sfintei Scripturi nu este o clădire
materială, deoarece Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mâini (Faptele
Apostolilor 17:24). Ea este mult mai mult. Un organism viu, o casă
duhovnicească şi este formată din pietre vii (1. Petru 2:5). Când Domnul Iisus
a fost botezat cu Duhul Sfânt (şi să fim atenţi că El este primul şi singurul
om care a primit Duhul Sfânt înainte ca lucrarea mântuirii să fie săvârşită,
deoarece El era fără păcat şi Sfântul lui Dumnezeu nu avea nevoie de mântuire),
atunci Duhul Sfânt a venit în chip de porumbel peste El (Matei 3:16). Aici
însă, când cei credincioşi au primit botezul cu Duhul Sfânt, Duhul Sfânt le-a
apărut sub forma unor limbi ca de foc, care s-au aşezat câte una pe fiecare
dintre ei. „Şi toţi au fost umpluţi de Duh Sfânt şi au început să vorbească în
alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.” Aceste limbi ca de foc
vorbesc despre cuvântul mărturiei lui Dumnezeu în putere. Însă această mărturie
nu trebuia să rămână redusă doar la evrei, ci şi păgânii trebuiau să audă
despre „lucrurile minunate ale lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 2:11). Aici
vedem cum, prin Duhul Sfânt, au fost depăşite pentru o vreme obstacolele
limbii, pe care le-a ridicat Dumnezeu la Babel pentru îngrădirea mândriei
omului. Această depăşire dovedeşte faptul că Evanghelia harului lui Dumnezeu
trebuia să ajungă acum şi la cei care erau departe. Aceasta este deci „ziua de naştere” a Adunării. Din acea zi a
Cincizecimii, Dumnezeu Duhul Sfânt este ca Persoană pe acest pământ şi Faptele
Apostolilor prezintă lucrarea Sa în Adunare pentru a o conduce. El a folosit o
mulţime de unelte; dar vom vedea că, acolo unde a acţionat Duhul Sfânt, El a
condus la unitate şi a realizat acea singură Adunare a lui Dumnezeu. A ieşit la
iveală puterea, dar nu a omului, ci a lui Dumnezeu. Adunarea a fost locul
desfăşurării acestei puteri. În Faptele Apostolilor 4 găsim de
asemenea prima rugăciune a Adunării: „Şi acum, Doamne, uită-Te la ameninţările
lor, dă putere robilor Tăi să predice Cuvântul Tău cu toată îndrazneala şi
întinde-Ţi mâna ca să se facă vindecări, semne şi minuni, prin Numele Robului
Tău Celui Sfânt, Iisus. Pe când se rugau ei, s-a cutremurat locul unde erau
adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu
îndrăzneală (versete 29-31). Ce
scenă a fost aceasta! O Adunare, o inimă, o intenţie: slăvirea lui Iisus! Duhul
Sfânt a fost de faţă şi a lucrat nestingherit. Desigur, suspinăm când comparăm
starea actuală a creştinătăţii cu acele zile fericite de la început!
Prezenţa
Duhului Sfânt: Atât de reală a fost prezenţa Duhului Sfânt ca
Persoană pe pământ, încât Petru a putut să-i spună lui Anania: „pentru ce ţi-a
umplut Satan inima ca să minţi pe Duhul Sfânt ...?” (Faptele Apostolilor 5:3).
În capitolul 10, versetul 19, citim că Duhul Sfânt i-a vorbit lui Petru: „Iată
că te caută trei oameni”. După întoarcerea păgânilor la Dumnezeu şi după
revărsarea Duhului Sfânt şi peste ei, Petru spune în capitolul 11, versetul 12:
„Duhul Sfânt mi-a spus să plec cu ei, fără să am vreo îndoială”. În capitolul
13, Duhul Sfânt ocupă aceeaşi poziţie de conducere dumnezeiască în adunarea din
Antiohia. „Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: Puneţi-Mi
deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” După aceea
au postit şi s-au rugat. Iar în versetul 4 citim: „Iar ei, fiind trimişi de
Duhul Sfânt, s-au coborât la Seleucia şi de ucolo au plecat cu corabia la
Cipru”. Când adunarea din Ierusalim trebuia să ia o hotărâre importantă, devine
din nou evidentă prezenţa Duhului Sfânt: „Căci a părut bine Duhului Sfânt şi
nouă să nu mai punem peste voi altă greutate, decât aceste lucruri necesare”
(capitolul 15:28). În slujba lor, apostolii au fost conduşi de această Persoană
dumnezeiască: „Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să predice Cuvântul în
Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi al Galatiei, se pregăteau să intre în
Bitinia, dar Duhul lui Iisus nu le-a dat voie” (capitolul 16:6-7). Astfel vedem Adunarea de-a lungul
cărţii Faptele Apostolilor sub conducerea suverană a Duhului Sfânt. Un trist
eşec şi în acest punct ne este prevestit în capitolul 20, versetele 28-30. Da,
chiar apostolul Pavel nu a ascultat de glasul Duhului (capitolul 21:4-5), cu
toate că a fost condus de o motivaţie nobilă - dragostea faţă de fraţii săi
trupeşti (Romani 9:1-3). Nesupunerea omului nu schimbă adevărul lui Dumnezeu.
Hristos este slăvit în cer, Duhul Sfânt a fost trimis pe pământ şi El locuieşte
în Adunare. Ah, cât de mare este eşecul creştinismului în recunoaşterea şi
realizarea prezenţei dumnezeieşti şi a conducerii Duhului Sfânt! Să ne reamintim ce
înseamnă ekklesia: Adunarea este o ceată de „oameni chemaţi afară” din
această lume. Iacov spune în Faptele Apostolilor 15:13-14: „Fraţilor,
ascultaţi-mă! Simon a spus cum, mai întâi, Dumnezeu Şi-a aruncat privirile ca
să ia dintre neamuri un popor pentru Numele Său”. Aceasta este deci Adunarea:
un popor, scos din rândul neamurilor prin lucrarea suverană a Duhului lui
Dumnezeu pentru Numele Său. De-ar fi respectat Biserica aceasta şi şi-ar fi
păstrat caracterul ceresc! Nu sunt cei din camera de sus, care s-au despărţit
de lumea religioasă care şi-a crucificat Mântuitorul, şi stăruiesc în
rugăciune, un simbol pentru poziţia după voia lui Dumnezeu, poziţie pe care şi
noi ar trebui să o avem astăzi?
Domnul
însă a adăugat: În acele zile puterea şi sfinţenia mai
caracterizau prima biserică şi noi citim în Faptele Apostolilor 5:13: „şi
niciunul din ceilalţi nu îndrăznea să se alipească de ei; dar poporul îi lăuda”.
Necredincioşii simţeau că ei nu au ceea ce posedă cei născuţi din nou: Duhul
Sfânt. Dar cei care au fost într-adevăr mântuiţi au fost „adăugaţi Domnului” şi
nu oamenilor sau unor organizaţii bisericeşti oarecare (Fapte 5:14). Nu ne
putem adăuga singuri adevăratei Biserici. De asemenea nu citim că oamenii s-ar
fi „alăturat” unei comunităţi sau chiar unei biserici a lui Dumnezeu. Cu mult
mai mult auzim în Faptele Apostolilor 2:47, cuvinte importante: „Şi Domnul
adăuga, în fiecare zi, la numărul lor, pe cei care trebuiau să fie mântuiţi.”
Ce mângâiere, în zilele noastre de decădere şi dezordine, că cel cu adevărat
întors la Dumnezeu aparţine „Adunării celor întâi-născuţi” (Evrei 12:23)!
Aceasta este singura Biserică din care putem face parte conform Sfintei
Scripturi. Singura apartenenţă pe care o cunoaşte Scriptura este cea de mădular
al Trupului lui Hristos. Adunarea
este Adunarea lui Dumnezeu; ea îi aparţine Lui şi toate drepturile le are El,
deoarece El Şi le-a câştigat prin sângele Său (Faptele Apostolilor 20:28). Nu
vom avea claritate asupra a ceea ce este Adunarea lui Dumnezeu în ochii Săi,
până nu vom recunoaşte că El a creat Adunarea pentru veşnica slăvire a Sa şi a
Domnului Iisus: „a Lui să fie slava în Biserică, în Hristos Iisus, în toate
generaţiile, în vecii vecilor. Amin” (Efeseni 3:21).
Intenţia
prezentă a lui Dumnezeu: Dumnezeu nu urmăreşte cu Adunarea doar un
scop pentru veşnicie, ci şi pentru timpul de faţă. Cuvântul „azi”
în Efeseni 3:10, ne prezintă clar acest lucru: „pentru ca domniile şi
stăpinirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică,
înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu.” Adunarea este totodată şi o extrem de interesantă carte cu lecţii
pentru îngeri. Dumnezeu a stabilit pentru Adunare intenţia şi menirea ca prin
ea îngerii din cer să cunoască înţelepciunea Sa felurită. Acest nou fel de
înţelepciune nu-l pot învăţa altundeva decât în Adunare. Îngerii au văzut prima creaţie şi s-au bucurat la întemeierea ei
(Iov 38:7). Ei au văzut căile lui Dumnezeu cu oamenii şi cu Israel; au putut
observa în toate acestea gloria lui Dumnezeu, dar şi umbra deasă a falimentului
omului. Acum însă Dumnezeu a vrut să-i înveţe pe locuitorii legitimi ai cerului
un fel cu totul nou de înţelepciune: propriul Fiu al lui Dumnezeu, Cuvântul,
S-a făcut trup, a coborât până la punctul cel mai jos şi L-a slăvit pe Dumnezeu
tocmai în acel loc în care I s-a adus cea mai mare necinste. Ca urmare însă a
învierii şi a slăvirii Sale la dreapta lui Dumnezeu, El (ca om) urma să nu mai
fie singur, ci în calitate de Cap, în cer, să primească un trup potrivit pe
pământ - credincioşi dintre iudei şi dintre neamuri, aceia care sunt uniţi cu
El fără a mai putea fi despărţiţi, aceia care sunt moştenitori, care alcătuiesc
un singur trup şi iau parte la aceeaşi făgăduinţă în Hristos (Efeseni 3:6).
Minunată binecuvântare! Cine poate să o înţeleagă pe deplin? Putem noi înţelege că Dumnezeu îi
trece cu vederea pe îngerii care-L înconjoară şi este preocupat de unii ca noi?
El vede în noi cel mai scump obiect al dragostei Sale. El ni L-a dat pe Hristos
ca viaţă a noastră, a trimis Duhul Sfânt peste noi ca să locuiască în noi, ca
într-un templu şi ca să ne lege cu El, Capul din cer, în timp ce noi suntem
încă aici pe pământ. Ce chemare este aceasta! Într-adevăr, când un înger vrea
să ştie ce este înţelepciune, ce este dragoste, ce este har, trebuie să ne
privească pe noi, cei iubiţi, trebuie să privească Adunarea. În hotărârea lui Dumnezeu, Adunarea Sa
ocupă o poziţie atât de înaltă, încât deplina măreţie a înţelepciunii Sale
poate fi descoperită numai prin ea. Creaţia vizibilă a fost, în acest sens, o
introducere necesară sau o pregătire pentru creaţia nouă, cerească. El, care a
creat toate lucrurile, a avut Adunarea în gândul Său, inainte de-a începe
lucrarea. Acum puterile cereşti pot să cunoască înţelepciunea Sa nespus de
feluritä în noua Lui creaţie. Probabil că niciodată nu le-a trecut prin minte
că, Creatorul lor S-ar putea coborî atât de mult sub nivelul lor, pentru a găsi
acolo, jos, printre noi, părtaşi potriviţi ai bucuriei Sale (Coloseni 1:16).
Acum ele recunosc în chemarea Adunării la părtăşia cu Fiul lui Dumnezeu (1.
Corinteni 1:9) o dovadă a unei înţelepciuni noi a Creatorului lor, care întrece
totul. În ce taină adâncă îşi
cufundă ele privirea, când văd că Acela, care le ţine prin Cuvântul puterii
Sale, găseşte plăcere în a-Şi arăta în faţa ochilor lor unitatea Sa cu aceia
care odinioară erau despărţiţi de Dumnezeu şi vrăjmaşi ai Săi, prin natura lor,
dar care acum au fost apropiaţi prin sângele lui Hristos. După cum Cel Veşnic Şi-a folosit odinioară poporul pământesc
pentru a vesti omenirii sfinţenia căilor Sale, tot astfel foloseşte acum
Adunarea, pe care a unit-o atât de minunat cu Hristos şi i-a dat deja un loc în
El, în locurile cereşti (Efeseni 2:6), pentru a vesti celor din cer calea
desăvârşită a singurului Dumnezeu înţelept. Dar să fim atenţi: celor din cer!
Lumea nu învaţă nimic prin adevărata Biserică a lui Dumnezeu, deoarece nu poate
vedea şi nu poate înţelege lucrurile duhovniceşti. Îngerii sunt cei care doresc
să privească în lucrurile lui Hristos (1. Petru 1:12) şi acestea le sunt făcute
cunoscut prin Adunare. Desigur, dacă mai există ceva ce le poate trezi
admiraţia, pe lângă minunea întrupării lui Hristos şi rezultatele acesteia, aşa
cum le văd acum în Persoana Hristosului înălţat, atunci trebuie să fie faptul
că Dumnezeu Şi-a ales nişte fiinţe atât de slabe şi de nevrednice, ca monumente
ale dragostei Sale veşnice (Efeseni 2:7).
Deosebiri
dintre iudaism şi creştinism: Din nefericire, nu a fost
păstrată în inimă chemarea cerească a Adunării. De aceea au pătruns deja foarte
devreme în istoria Bisericii creştine o mulţime de elemente iudaice în
învăţătură şi practică. Chiar şi Pavel a fost nevoit, în repetate rânduri, să
ia poziţie faţă de unele învăţături iudaice. Deoarece eroarea nedeosebirii
dispensaţiilor şi a amestecării harului cu legea au împânzit astăzi aproape
întreaga creştinătate şi au avut şi au urmări distrugătoare pentru pacea
fiecăruia şi pentru mărturia întregului, aş dori în această parta a articolului,
având în vedere diversele dispensaţii, să arăt încă o dată deosebirile
fundamentale dintre iudaism şi creştinism, dintre Israel şi Adunarea lui
Dumnezeu. Israel a fost poporul
pământesc al lui Dumnezeu, un neam pe pământ cu binecuvântări şi speranţe pământeşti.
Existenţa şi dăinuirea acestui popor îşi are temelia în făgăduinţele lui
Dumnezeu date lui Avraam. De asemenea, acest popor a fost ales de la
întemeierea lumii. A existat o categorie deosebită de preoţi şi un Loc Sfânt,
material, în interiorul căruia aveau voie să intre numai preoţii, poporul
rămânând afară. Închinătorul aducea animale ca jertfă, dar el însuşi era exclus
din prezenţa lui Dumnezeu, prin perdeaua Locului Sfânt. Întregul sistem al
închinării şi al slujbei sub lege era de natură exterioară. Pentru a participa
la aceasta era suficient să fii născut în acest popor. De aceea, adunarea lui
Israel s-a compus din credincioşi şi din necredincioşi; a fost o adunare
amestecată, în care doar unii aveau credinţa adevărată, majoritatea fiind necredincioşi.
Ceea ce i-a ţinut laolaltă pe cei credincioşi şi necredincioşi a fost paranteza
naţională: ei aparţineau neamului Israel, având speranţe comune pe acest pământ
şi un semn exterior comun – tăierea imprejur (circumcizia). Aceat neam avea
obligaţia să ţină legea lui Moise, ca o condiţie a primirii lor de către
Dumnezeu. Pe baza lucrării lui Hristos, acest popor, sau mai bine zis o
rămăşiţă din acest popor are un viitor, care însă este pe acest pământ, un
viitor redus la durata împărăţiei de o mie de ani a lui Hristos. Adunarea lui Dumnezeu sau creştinismul
adevărat se află în opoziţie totală faţă de toate caracteristicile amintite ale
poporului Israel, atât în zilele trecute cât şi în cele viitoare. Credincioşii
care formează Adunarea au fost aleşi înainte de întemeierea lumii
(Efeseni 1:4). Adunarea însăşi îşi are temelia veşnic valabilă în lucrarca
împlinita de mântuire a lui Hristos. Ea a fost constituită însă prin coborârea
Duhului Sfânt (ca urmare a morţii lui Hristos, a învierii şi a înălţării Sale
la cer), iar mădularele în parte au fost legate unele cu altele şi fiecare la
rândul său cu Capul slăvit din cer, spre a forma un Trup. Menirea acestei unităţi organice, formată din credincioşi adevăraţi
dintre iudei şi dintre neamuri, este tot atât de cerească cum sunt şi speranţa
şi binecuvântările lor. Pentru ei „perdeaua” s-a rupt: prin credinţă ei au
acces în cerescul Loc Preasfânt al lui Dumnezeu (vezi Evrei 10:19-22). Da,
chiar mai mult, toţi credincioşii adevăraţi formează ei înşişi o casă duhovnicească,
templul lui Dumnezeu (Efeseni 2:19-22). Pe lângă acestea, toţi, fără excepţie,
sunt preoţi, o preoţie sfântă şi aduc jertfe duhovniceşti (1. Petru 2:4-5);
aceasta înseamnă că ei toţi au privilegiul şi destoinicia în Domnul Iisus
Hristos, de a se închina lui Dumnezeu în duh şi în adevăr (Ioan 4:23-24). Ei nu
stau sub lege, ci sub har (Romani 6:14). Legea nu este nici mijlocul pentru
salvarea lor şi nici „regula lor de viaţă”, norma pentru purtarea lor practică.
Ei au murit împreună cu Hristos faţă de lege (Galateni 2:19-20), pentru a trăi
o viaţă nouă (Romani 6:4) şi pentru a umbla în puterea Duhului. Măsura pentru
aceasta este Hristos Însuşi. Ei nu speră într-o restaurare şi renaştere
naţională (cum se va întâmpla cu Israel: Ezechiel 36 şi 37), ci ei
sunt deja născuţi din nou (Ioan 3:3-8) şi aşteaptă revenirea lui Hristos (1.
Tesaloniceni 4:15-18) care îi va duce din această lume în slava lui Dumnezeu,
da, în casa Tatălui Său (Ioan 14:2-3). Acolo, în acel loc de fericire supremă,
unde Tatăl şi Fiul locuiesc din veşnicie, vor locui şi ei - şi nu numai pentru
o mie de ani, ci în toţi vecii. Lăudat fie Numele lui Dumnezeu Tatăl şi Numele
Fiului Său, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru asemenea har!
Măslinul:
Mi
se pare potrivit şi necesar ca în acest articol despre dispensaţii să mai
atingem un subiect pe care apostolul îl prezintă pe larg în capitolul 11 al
epistolei către Romani - viitorul lui Israel. El tratează acolo o problemă
despre care chiar şi creştinii au păreri foarte deosebite: are Israel un
viitor? Capitolele 9 până la 11 constituie partea dispensaţională a epistolei.
În acestea, el prezintă felul de a lucra al lui Dumnezeu în căile Sale cu
Israel şi cu neamurile ajungând în capitolul 11 să vorbească despre un măslin
altoit în care au fost altoite ramuri ale unui măslin salbatic. Ce reprezintă
această imagine? Despre ce ne vorbeşte măslinul altoit? Dar cel sălbatic? Este
măslinul altoit un simbol al Adunării, al Bisericii lui Dumnezeu? Nu este
Biserica totuşi doar o continuare a lui Israel, aflându-se sub binecuvântări
mai bune, creştine? Poate fi un credincios, în final, totuşi „tăiat” şi
pierdut? Aceste întrebări arată clar că o înţelegere greşită a semnificaţiei
măslinului poate avea urmări fatale. De
aceea, aş vrea să mă opresc puţin asupra acestui important capitol 11 din
epistola către Romani încercând să dau răspunsuri clare, conform Scripturii, la
întrebările menţionate. Cititorului îi va veni cu atât mai uşor să le
înţeleagă, cu cât a fost pregătit mai bine prin cele spuse anterior.
Nu
mai are Israel nicio speranţă? În capitolul 9, apostolul
schiţează istoria trecută a lui Israel, iar în capitolul 10, starea prezentă a
acestui popor, care se caracterizează prin neascultare şi necredinţă. Şi pentru
că acest popor s-a lovit de Piatra de poticnire şi de Stânca de cădere - de
Hristos - şi s-a lepădat de El (Romani 9:33), Dumnezeu Şi-a retras mâna pe care
a întins-o cu bunătate acestui popor neascultător şi împotrivitor, pentru a Se
îndrepta spre aceia care nu au întrebat de El, spre neamuri (Romani 10:20-21). Israel a fost înlăturat pentru un timp
ca neam şi a căzut pradă judecăţii lui Dumnezeu. Ne-am referit deja la aceasta:
în perspectiva mântuirii, Dumnezeu Se îndreaptă astăzi către toate popoarele de
pe pământ, fără deosebire. Israel şi-a pierdut poziţia deosebită pe care o avea
pe pământ, de a fi martor al lui Dumnezeu, ca obiect al făgăduinţelor Sale pe
pământ. Da, el s-a făcut vinovat în cea mai înaltă măsură, deoarece L-a
răstignit pe Mesia, pe care i L-a trimis Dumnezeu, şi a strigat: „Sângele Lui
să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Matei 27:25). Nu mai are acest popor nicio speranţă
acum? Această problemă o tratează, după cum am spus deja, capitolul 11 al
Epistolei către Romani. Pe baza a ceea ce a făcut acest popor, el, într-adevăr,
nu mai are niciun fel de drepturi. A pierdut toate făgăduinţele lui Dumnezeu
legate de condiţii. Şi totuşi, pentru că lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile
şi de chemarea făcută (versetul 29), pentru că Dumnezeu a chemat acest popor cu
un scop anumit (slăvirea lui Hristos pe pământ şi binecuvântarea pământului) şi
intenţiile Sale de har nu pot fi zădărnicite, Israel are o speranţă. Acest
lucru îl arată clar răspunsul dat celor două întrebări care se pun în versetele
1 şi 11 din capitolul discutat. La
prima întrebare din versetul 1, „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?“, apostolul
răspunde categoric, inspirat de Duhul: „Nicidecum!” Chiar şi faptul că el
însuşi, Pavel, a fost un israelit din sămânţa lui Avraam şi a fost mântuit, a
dovedit clar că Dumnezeu nu Şi-a lepădat de tot poporul. Nu L-a urât şi el pe
Hristos şi a prigonit Biserica? Dar Pavel a avut parte de îndurare, ca un model
dat „celor care sunt gata să creadă în El, ca să primească viaţa veşnică” (1.
Timotei 1:16). Întoarcerea sa fără asemănare este desigur şi o referire
profetică la întoarcerea rămăşiţei lui Israel la venirea Domnului în putere şi
în slavă.
O
rămăşiţă din Israel: În îndurarea Sa, Dumnezeu Şi-a păstrat
întotdeauna o rămăşiţă din acest popor, chiar şi în timpul de faţă, datorită
unei alegeri prin har (versetul 5). Acest lucru este adevărat numai referitor
la poporul Israel şi la niciun alt popor de pe pământ. Nu ar trebui să ne dea
de gândit acest lucru şi să ne smerească? Ca exemplu pentru o rămăşiţă din
trecut sunt daţi prorocul Ilie şi cei şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat
genunchii înaintea lui Baal. Chiar şi pe vremea lui Ahab, împăratul fără
Dumnezeu, El Şi-a păstrat oameni care I-au fost credincioşi şi nu s-au închinat
idolilor. Într-adevăr tot timpul a
existat în acest popor o rămăşiţă credincioasă, oricât de mult s-ar fi
îndepărtat poporul de Dumnezeu. Aşa a fost în timpul strămutării în Babilon. Să
ne gândim la Daniel şi prietenii săi aflaţi la curtea lui Nebucadneţar! Aşa a
fost pe vremea lui Ezra şi a lui Neemia, când câteva zeci de mii s-au întors în
ţara făgăduită. Aşa a fost şi pe vremea lui Maleahi, o vreme a decăderii:
„Atunci cei care se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat
aminte la lucrul acesta şi a ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost
scrisă înaintea Lui, pentru cei care se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui”
(Maleahi 3:16). Şi când a venit
Domnul Iisus pe pământ, Dumnezeu a găsit o rămăşiţă în Israel, care „aştepta
răscumpărarea în Ierusalim” (vezi Luca 2:38). Zaharia şi Elisabeta,
păstorii de pe câmp, Simeon şi Ana făceau parte din acea rămăşiţă (Luca
1 şi 2). Şi în timpul de faţă există o rămăşiţă din acest popor. La începutul
mărturiei creştine au fost salvaţi mulţi credincioşi dintre iudei şi adăugaţi
Adunării (Faptele Apostolilor 2:47). Şi aşa se întâmplă şi astăzi. Iar când
Adunarea va fi răpită şi, prin aceasta, va fi încheiată vremea harului, va fi
pe pământ o rămăşiţă credincioasă din poporul Israel, care, pentru că nu se va
închina „fiarei” şi chipului ei, va trece prin chinuri neînchipuite, după cum
ne arată cartea Apocalipsei. Faptul
că Dumnezeu a avut şi va avea întotdeauna o rămăşiţă din acest popor este
deosebit de îmbucurător, deoarece este o dovadă a bunătăţii şi a credincioşiei
Sale, care nu pot fi trecute cu vederea. Dar acest fapt dovedeşte de asemenea
foarte clar că Dumnezeu nu Şi-a lepădat poporul, chiar dacă marea majoritate a
căzut pradă împietririi şi adormirii, ca expresie a judecăţii lui Dumnezeu.
Prorocii Vechiului Testament au prevestit şi acest lucru (versetele 8-10).
Împăcarea
lumii: Răspunsul la a doua întrebare, cea din versetul 11, „Au
alunecat ei ca să cadă?”, este tot atât de categoric: „Nicidecum!”
Aceasta vrea să spună: ideea că Israel s-a poticnit ca să fie pierdut pentru
totdeauna (acesta este aici sensul de a cădea) este falsă. Într-adevăr, căderea
lor a constituit prilejul pentru a aduce neamurilor mântuirea, dar această
cădere s-a petrecut, cum aflăm nici, „ca să facă pe Israel gelos”. Nu numai că
lepădarea lui Israel nu a fost deplină, lucru arătat de primele zece versete,
ci ea a fost doar pentru un timp; acest lucru îl arată textul biblic începând
cu versetul 11. Căci dacă Dumnezeu, prin întoarcerea Sa spre păgâni, vrea să
facă poporul Israel gelos, atunci desigur că nu o face pentru a-i lepăda pentru
totdeauna. Nu, odată îi va primi din nou, îi va primi ca neam şi aceasta va fi
ca „viaţă dintre cei morţi” (versetul 15). Despre aceasta vorbesc profeţii
Ezechiel (capitolul 37:1-17 şi 39:25-29) şi Osea (capitolul 5:15 - 6.3) într-un
limbaj impresionant, plin de imagini. Apostolul
pare să aibă în faţă istoria lui Iosif. În orice caz, ea este o frumoasă
ilustrare a subiectului nostru. Iosif, după ce a fost lepădat de fraţii săi,
aruncat în groapă şi în temniţă, a fost înălţat pe tronul lumii, a fost primul
după faraon. Ridicarea sa a fost bogăţia lumii, în timpul celor şapte ani de
belşug. Şi când fraţii săi, în anii de foamete, s-au întors cu părere de rău la
el, a fost ca „viaţă din morţi”. La fel va fi când Israel, la sfârşitul
zilelor, va fi reabilitat. Toate
acestea ne spun însă şi nouă, neamurilor, ceva peste care nu trebuie să trecem.
Căderea lui Israel este bogăţia lumii, lepădarea lui, împăcarea lumii (vezi
versetele 12 şi 15). Suntem noi suficient de mulţumitori pentru faptul că
Dumnezeu a folosit căderea şi lepădarea lui Israel ca prilej pentru a ne oferi
nouă, neamurilor, bogăţia harului Său? Aceasta se înţelege, de altfel, prin împăcarea
lumii. Spre deosebire de capitolul 5, în versetul 10, Duhul Sfânt nu vorbeşte
aici de împăcare ca rod al lucrării lui Hristos şi prin aceasta de rezultatele
adevărate, reale, veşnice pentru fiecare individ, ci de împăcarea ca expresie a
căilor lui Dumnezeu în planul Său cu oamenii. Aici ea este rezultatul căderii
lui Israel. Nici pe departe nu este vorba aici de o presupusă „împăcare
general”! Aceasta este o învăţătură de rătăcire, care este străină întregii
Scripturi şi împotriva ei. Expresia
„împăcarea lumii” arată o schimbare a dispensaţiei, o îndreptare a lui
Dumnezeu, în căile Sale cu oamenii, înspre neamuri, cărora până atunci nu le-a
acordat nicio atenţie. Lui Dumnezeu, în harul Său, I-a făcut plăcere să ia
căderea şi eşuarea lui Israel ca prilej de a oferi neamurilor, pe temelia
lucrării lui Hristos, lumina Evangheliei harului. „Căderea lor a fost o bogăţie
pentru lume şi împuţinarea lor, o bogăţie pentru neamuri”. Într-adevăr, ce
bogăţie nemăsurată a primit lumea păgână de odinioară prin lumina
creştinismului! Astfel modul de a lucra al lui Dumnezeu i-a adus pe cei din
rândul neamurilor intr-o poziţie privilegiată, de care este legată însă şi o
serioasă responsabilitate. Pentru a explica aceasta, apostolul foloseşte
imaginea unui măslin altoit, în care au fost altoite ramuri sălbatice. Dar să
ascultăm cuvintele Sfintei Scripturi: „Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte,
şi plămădeala este; şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt. Iar dacă
unele din ramuri au fost tăiate şi dacă tu, care erai un măslin sălbatic, ai
fost altoit printre ele şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii
măslinului, nu te mândri faţă de ramuri; iar dacă te mândreşti, să ştii că nu
tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine. Dar vei zice: Ramurile au fost
tăiate, ca să fiu altoit eu. Adevărat, ele au fost tăiate din cauza
necredinţei, şi tu stai în picioare prin credinţă. Nu te îngâmfa dar, ci
teme-te! Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe
tine. Vezi deci bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au
căzut şi bunătate faţă de tine, dacă rămâi în bunătatea aceasta; altfel vei fi
tăiat şi tu. Şi chiar ei, dacă nu stăruie în necredinţă, vor fi altoiţi, căci
Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi. Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat
dintr-un măslin care din fire este sălbatic şi, împotriva firii, ai fost altoit
într-un măslin bun, cu cât mai mult aceştia care sunt ramuri fireşti vor fi
altoiţi în chiar măslinul lor? Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi,
nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o
împietrire, care va ţine până va intra plinătatea/numărul neamurilor. Şi în
felul acesta tot Israelul va fi mântuit” (Romani 11:16-26).
Rădăcina:
Pentru
a înţelege ce înseamnă măslinul altoit este bine să ne întrebăm întâi cine sau
ce este rădăcina. De la rădăcină măslinul îşi primeşte hrana şi grăsimea.
Este Hristos rădăcina? Sau este Avraam? Ne apropiem de rezolvarea acestei
întrebări, dacă privim mai îndeaproape ce se spune despre ramuri. Despre unele
ramuri, nu despre toate, auzim că au rămas în legătură cu rădăcina. Ele au
fost, prin natura lor, parte a măslinului. Dar apoi auzim şi despre altfel de
ramuri, care, în ciuda faptului că prin natura lor făceau parte din măslin, au
fost tăiate; dacă Dumnezeu ar vrea, ele vor fi din nou altoite în măslinul lor.
Între timp s-a mai întâmplat şi altceva: ramuri ale unui măslin sălbatic au
fost altoite printre ramurile naturale. Acestea au acum parte, împreună cu
ramurile care au rămas în legătură cu măslinul, de rădăcina şi grăsimea
măslinului. Dar Hristos nu poate fi
rădăcina măslinului. Nimeni nu este în mod natural în legătură cu El. Acest
lucru este absolut imposibil. El Însuşi a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că,
dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar,
dacă moare, aduce multă roadă” (Ioan 12:24). Pe lângă aceasta, Domnul Iisus vorbeşte în Ioan
15 despre Sine ca adevărata viţă şi despre ucenicii Săi ca mlădiţe. Cei
care L-au recunoscut ca Mesia pe pământ au fost mlădiţe ale viţei. Iată ce este
important pentru discuţia noastră: despre mlădiţele care nu aduc roadă (adică
ucenicii care erau doar într-o legătură exterioară cu El, care Îl mărturiseau
doar, fără a avea într-adevăr viaţă), se spune că vor fi „tăiate” (versetul 2),
dar nu se face nici cea mai mică aluzie la faptul că ar fi altoite din nou. Din
contră: ele sunt aruncate în foc şi ard (vezi în Ioan 15 .6)! Nu, Hristos nu este rădăcina, El este
Viţa. Dar nu poate fi Avraam rădăcina? Nu cu el sunt în legătură în mod
natural, cei care pe drept sunt numiţi ramuri fireşti (versetele 21 şi 24)? Nu
sunt copiii lui Israel urmaşii lui? Totul
pledează pentru aceasta. Măslinul este numit măslinul lor (versetul 24).
Păgânii nu au avut parte la acest măslin altoit, ale cărui ramuri fireşti sunt
israeliţii. De aceea recunoaştem cu uşurinţă în măslinul sălbatic o imagine a
neamurilor, care erau în afara măslinului altoit.
Pomul
făgăduinţei: Măslinul altoit care produce ulei şi a cărui
frunză nu se veştejeşte este în sine însuşi o imagine a binecuvântării, dar el
nu este în mod direct o imagine a lui Israel; despre aceasta vorbesc mai mult
ramurile sale fireşti. Dar lui Avraam, rădăcina, i-au fost date făgăduinţe: „Te
voi face să devii un neam mare şi te voi binecuvânta şi toate familiile
pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12:2-3). Şi Galateni 3,
versetul 14 ne spune: „pentru ca binecuvântarea lui Avraam să vină peste
neamuri, în Hristos Iisus”. Putem spune așadar: oriunde se întind făgăduinţele
de binecuvântare pe care le-a dat Dumnezeu lui Avraam, acolo este măslinul
altoit. Sau altfel spus, măslinul altoit este un simbol al posesiunii
făgăduinţelor şi al mărturiei lui Dumnezeu pe pământ. El ne arată lanţul
neîntrerupt al celor care au parte de făgăduinţe în această lume. Astfel, el
este pomul făgăduinţei. El arată linia făgăduinţei care merge de la Avraam la
Hristos şi continuă până la venirea Sa pentru a instaura împărăţia păcii pe pământ.
După această „pregătire”, să mai privim odată aliniatul citat din Romani
11 referitor la măslin şi vom rămâne uimiţi de cât de natural şi de logic
se încadrează învăţăturile conţinute în linia generală a capitolului şi de
exactitatea cu care adeveresc ele ceea ce am văzut deja. Rădăcina, Avraam, era sfântă, adică pusă deoparte pentru Dumnezeu.
Şi ramurile, urmaşii săi fireşti, au fost un popor pus deoparte pentru
Dumnezeu. În acest sens şi ei au fost sfinţi, însă nu după firea (natura) lor,
ci prin poziţia lor exterioară. Dar, în majoritatea lor, nu au corespuns
poziţiei în care i-a aşezat Dumnezeu (1. Corinteni 10:5) şi El a trebuit să
taie din ramurile măslinului altoit. Versetul 20 ne învaţă că „din pricina
necredinţei” s-a întâmplat aceasta. Dar numai unele ramuri au fost tăiate. O
parte a rămas în măslin, în posesia făgăduinţelor - rămăşiţa despre care s-a
vorbit în primele şapte versete şi care acolo a fost numită aleasă. În harul
Său, Dumnezeu a avut intenţia să introducă neamurile în linia făgăduinţelor
pentru pământ. Astfel a luat ramuri de la măslinul sălbatic, ramuri care nu
erau, ca Israel, într-o legătură naturală (firească) cu rădăcina, cu tatăl
celor credincioşi şi i-a altoit „împotriva firii” (harul de fapt este
întotdeauna împotriva firii), printre ramurile măslinului altoit. Astfel şi cei
dintre neamuri au devenit părtaşi rădăcinii şi grăsimii măslinului.
Responsabilităţi:
Aici
vrem să facem un scurt popas în trecerea noastră fugitivă peste imaginea
profetică, pentru a medita puţin la ea. Ajungând la prezentarea figurativă a
timpului de astăzi, a dispensaţiei harului, pare necesară introducerea
unor consideraţii de principiu pentru a înţelege corect imaginea, înainte de a
ne continua zborul. A fi aşezat
într-o poziţie privilegiată include neapărat şi responsabilitate, anume aceea
de a corespunde practic privilegiilor acordate. Dar a fi într-o poziţie
privilegiată şi a avea responsabilitate nu include neapărat ca fiecare să aibă
viaţă din Dumnezeu. Acest lucru adesea nu se înţelege şi nu se deosebeşte
corect. Israel a făcut parte din măslin, a posedat făgăduinţe minunate şi
totuşi marea majoritate a poporului a fost necredincioasă. A face parte din
măslin nu înseamnă nicidecum a sta în legătură vie cu Dumnezeu. Desigur,
Dumnezeu este îndelung răbdător şi, în îndelunga Sa răbdare, a suportat mult
timp această stare, pentru a-I pune la încercare. Dar în final a intervenit cu
judecată şi a tăiat unele ramuri. În
schimb, a adus acum oameni dintre păgâni în locul binecuvântărilor pământeşti,
deschizându-le stăvilarele harului Său şi lăsând să li se vestească Evanghelia.
Acele neamuri care au recunoscut şi recunosc creştinismul, deci neagă a fi
mahomedani, iudei sau altceva de felul acesta, cel puţin aparent, sunt
răspunzători pentru ceea ce le-a încredinţat Dumnezeu. Despre aceasta vorbeşte
altoirea în măslin. Dar aceasta nu înseamnă că toţi sunt într-adevăr născuţi
din nou şi sunt adevăraţi copii ai lui Dumnezeu. Desigur că astăzi fac parte
din măslin şi cei care formează adevărata Biserică a lui Dumnezeu, dar nu numai
aceştia. Toţi creştinii botezaţi, toţi care recunosc chiar şi numai în aparenţă
creştinismul şi prin supunerea la botezul creştin neagă a fi iudei sau păgâni,
fac parte din măslin. Ei se află în locul binecuvântării şi al privilegiilor,
au devenit părtaşi grăsimii măslinului. Deci
nu este vorba aici de Adunarea lui Dumnezeu, ci este o chestiune a
recunoaşterii, a posedării făgăduinţelor şi a mărturiei lui Dumnezeu aici, pe
pământ. Şi cine Îl recunoaşte pe Hristos se află cu numele pe principiul
credinţei. Dar aceasta presupune responsabilitatea de a trăi conform acestui
principiu. Au corespuns creştinii, ramurile sălbatice altoite în măslin,
acestei responsabilităţi? Trăiesc ei după principiul credinţei? Dacă Dumnezeu n-a cruţat ramurile
fireşti, pe israeliţii necredincioşi, va cruţa atunci creştinismul
necredincios, care are o responsabilitate cu mult mai mare? De aceea se
vorbeşte şi în legătură cu el de posibilitatea unei tăieri. Din Trupul lui
Hristos niciodată nu va fi tăiat niciun mădular, din măslin însă se taie
ramuri; şi acest lucru s-a întâmplat deja cu Israel, în mulţimea sa. De aceea,
cât de serioase sunt avertizările pentru cei dintre neamuri, să nu se fălească
şi să nu se îngîmfe! Căci, dacă nu rămân în bunătatea lui Dumnezeu, vor fi
tăiaţi şi ei. Astfel, acest loc nu vorbeşte nicidecum faptul că cei
credincioşi, în final, totuşi s-ar putea pierde, ci despre faptul că acei
creştini care recunosc adevărul, însă fără a avea viaţă din Dumnezeu, sunt
îndepărtaţi fără putinţă de întoarcere în sfera binecuvântărilor, în care au
fost aduşi prin bunătatea şi grija lui Dumnezeu. Să ne amintim: pentru ei nu mai există altoire! Cu Israel
lucrurile stau altfel. Concluzionând aceste învăţături principiale, putem
preciza că în această imagine nu este vorba de binecuvântärile duhovniceşti ale
fiecărui credincios în parte, ci de căile lui Dumnezeu cu oamenii, cum a dat la
o parte Israelul ca popor şi S-a întors către neamuri; şi este vorba de responsabilitatea
acelora care au venit în locul binecuvântării şi al făgăduinţelor pământeşti. Şi cu aceasta dorim să conducem spre
sfârşit zborul nostru deasupra scenei profetice. Dacă Dumnezeu nu a cruţat
ramurile fireşti, nu le va cruţa nici pe cele altoite împotriva firii. Că El va
tăia pe acei adepţi creştini lipsiţi de viaţă, care nu au corespuns
responsabilităţii lor, nu este spus aici în mod direct. Alte locuri însă arată
aceasta (de exemplu Matei 24:45-25:30). Când adevărata Adunare va fi deja
în cer, Domnul Iisus va vărsa din gura Sa mărturia creştină în ultima ei fază,
negăsind-o „nici rece nici în clocot” (Apocalipsa 3:16).
Altoirea
din nou a lui Israel: Măslinul va continua să existe şi tăierea
recunoaşterii creştine căzute va netezi drumul pentru realtoirea lui Israel.
Iar după cum creştinismul nu a rămas în credinţă (şi mai putem pune la îndoială
acest lucru, când vedem starea lui de astăzi?), tot astfel Israelul nu va
rămâne în necredinţă. Ramurile fireşti vor fi altoite din nou în măslinul lor, „căci
Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi”. Şi deodată, apostolul lasă deoparte
limbajul metaforic şi vorbeşte direct şi deschis despre viitorul lui Israel:
„Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi
taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până
va intra plinătatea neamurilor. Şi în felul acesta tot Israelul va fi mântuit”
(versetele 25-26). Timpul de astăzi,
vremea harului, se caracterizează prin aceea că o parte din Israel - tocmai cu
excepţia rămăşiţei existente - a cunoscut o împietrire; acest fapt nu va rămâne
însă aşa. Când va fi intrat numărul deplin al neamurilor, adică numărul celor
care se lasă mântuiţi din rândul popoarelor pământului, formând Adunarea lui
Dumnezeu, atunci Dumnezeu, după răpirea celor credincioşi din vremea de acum
(1. Tesaloniceni 4:17), Se va întoarce din nou spre Israel şi va relua
legăturile cu el. „Salvatorul va veni din Sion şi va îndepărta nelegiuirile de
la Iacov” (versetul 26). Aceasta se va întâmpla când Domnul Iisus va veni cu
putere şi cu o mare slavă, în chip văzut din cer pe pământ (citeşte
în Matei 24:27-31; Apocalipsa 19:11). „Şi în felul acesta tot
Israelul va fi mântuit.” Expresia „tot
Israelul” nu spune că fiecare israelit în parte, care va trăi în timpul acela,
va fi mântuit; noi ştim că partea majoritară a poporului va fi necredincioasă,
se va închina lui Antihrist şi va pieri în judecată. Nu, această expresie spune
că Israelul, ca întreg, ca neam, va fi mântuit. Astăzi lucrurile stau altfel: Domnul
mântuieşte persoane individuale din lume şi le adaugă Adunării. Am atras deja
atenţia asupra capitolului 2 din Faptele Apostolilor, versetul 47. Atunci însă
Israelul, în întregul său, va fi mântuit. Şi totuşi este vorba în sens absolut
doar de o rămăşiţă care va fi mântuită; citim în capitolul 9, versetul 27:
„Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa va
fi mântuită”. Din „întregul Israel”, „numai rămăşiţa” va fi mântuită. Aceasta
dezvăluie un principiu: în ochii lui Dumnezeu rămăşiţa ţine locul întregului
popor. Cu aceasta Dumnezeu pune în legătură toate drepturile şi îndatoririle. Faţă
de Evanghelie, israeliţii sunt încă vrăjmaşi. Aceasta este spre binele nostru,
ne spune versetul 28, permiţându-ne nouă să intrăm sub graţiere. Cu toate
acestea, Dumnezeu încă îi iubeşte, datorită strămoşilor lor. Nu, El nu Şi-a
lepădat poporul, de aceea Israel va căpăta îndurare (versetul 31). Lui Dumnezeu
nu-I pare rău de darurile harului Său (despre care este vorba în capitolul 9, versetele
4 şi 5) şi nici de chemarea Sa (despre care este vorba de asemenea în capitolul
9, versetul 7). El vrea să binecuvânteze făptura păcătoasă şi El va împlini
ceea ce are de la început în inima Sa. Ultimele versete spun cu o claritate
deosebită că aceasta se poate face numai pe temeiul harului Său nemărginit. Nu putem înţelege bine, după toate
aceste gânduri şi căi minunate ale lui Dumnezeu, de ce apostolul, la sfârşitul
capitolului 2 şi cu aceasta la sfârşitul acestei părţi a Epistolei către
Romani, izbucneşte într-o cântare de laudă despre înţelepciunea şi cunoaşterea
lui Dumnezeu? „Căci din El, prin El şi pentru El sunt toate.” Din inimă,
fiecare suflet credincios va participa la cântarea de laudă pentru Dumnezeu: A
Lui să fie slava în veci! Amin.
