ISTORIA EVREILOR - Partea a opta.

 

ISTORIA EVREILOR - Partea a opta

20. Experimentele medicale naziste efectuate în lagărele de concentrare:

 Experimentele pot fi împărțite în mai multe categorii după motivul pentru care au fost efectuate. Unele au încercat să întărească ideea că rasa ariană este superioară tuturor celorlalte, altele au fost efectuate pentru a furniza informații armatei cu privire la rezistența corpului uman în diferite condiții, în timp ce unii prizonieiri au fost folosiți drept cobai pentru diverse medicamente și droguri. De asemenea, au existat și experimente medicale care nu au niciun fel de scop real, ci s-au născut doar din pura curiozitate bolnavă a celor care le-au efectuat și condus - găsirea unui leac împotriva homosexualității sau injectarea unor substanțe în ochii deținuților pentru a schimba culoarea irisului. Există o impresie greșită că toate aceste lucruri abominabile s-au petrecut doar în lagărul de la Auschwitz sub comanda doctorului Josef Mengele. Nimic mai fals! În toate lagărele s-au desfășurat diverse experimente pe deținuți. Aceștia nu își exprimau dorința de a participa voluntar la experimente, ci erau aleși pe diverse criterii și constrânși de către doctorii care conduceau aceste adevărate torturi. De asemenea, deținuții nu erau niciodată informați la ce experimente vor participa, iar rezultatele de cele mai multe ori constau în moartea, desfigurarea sau amputarea participanților. După război, crimele conduse de acești medici au fost judecate separat în cadrul procesului de la Nuremberg care a rămas în istorie drept Procesul Doctorilor. De reținut este faptul că doctoral Josef Mengele nu a ajuns niciodată în fața unui complet de judecată, el reușind să fugă la finele războiului în Argentina.

Experimentele pe gemeni: Preferatele lui Mengele, experimentele pe copiii gemeni au încercat să demonstreze asemănările și deosebirile între gemeni, dar și cum poate fi manipulat corpul uman dincolo de limitele sale normale. Între 1943 și 1944, „doctorul morții” a făcut aproximativ 1500 de experimente medicale pe gemeni; doar 200 dintre aceștia au supraviețuit. De departe cea mai abominabilă procedură pe care a testat-o a fost încercarea de a crea chirugical siamezi, care să împartă diverse organe sau chiar părți ale corpului.  

Transplantul de oase, mușchi sau nervi: Aceste experimente au avut loc cu precădere în lagărul de femei de la Ravensbrück. Între 1942 și 1943 s-au efectuat mai multe experimente aici, prelevându-se, de cele mai multe ori fără anestezie, bucăți de os, mușchi sau nervi de la deținute. Se încerca fie observarea regenerării diverselor țesuturi, fie transpantul de la o persoană la alta. Multe din persoanele pe care s-au efectuat experimentele au murit în chinuri groaznice din cauza infecțiilor sau au suferit amputări. Informațiile obținute din aceste experimente au fost folosite în medicina aplicată în armată pe front. Deși este inuman cum au fost obținute, o serie de rezultate au fost ulterior preluate și analizate și de Aliați.

Testarea efectelor hipotemiei - sau exprimentele înghețului: Tot pentru nevoile medicale militare, mai ales în condițiile grele de pe frontul de est, Luftwaffe a comandat  o serie de experimente pentru a testa capacitatea de rezistență a corpului uman la frig. Cei mai mulți dintre cobai au fost prizonieri ruși. Se considera că din punct de vedere genetic aceștia r fi mai rezistenți ca germanii, așa că au fost folosiți în repetate rânduri pentru aceste experimente. Au existat aproximativ 400 de astfel de experimente în care deținuții au îndurat frigul fie în apă, fie goi în viscol. Cam 300 de oameni au îndurat mai mult de o singură dată aceste experimente. Unii au fost condamnați de la început la moarte pentru că experimentul în sine consta în a descoperi temperatura exactă la care se produce decesul unui om în frig. De asemenea, se încercau diverse metode de resuscitare a celor care mureau de hipotermie. Unul dintre experimente chiar prevedea aruncarea muribunzilor în apă fierbinte. Principalele lagăre de concentrare unde s-au practicat aceste experimente au fost cele de la Dachau și Aushwitz. Cel care s-a ocupat de cercetări și a publicat și niște studii cu privire la aceste experimente morbid a fost doctoral SS Sigmund Rascher.

Testele de Malarie: Experimentele cu injectarea cu malarie a prizonierilor de Dachau au constat în primul rând în testarea diverselor medicamente pe care doctorii SS considerau că ar putea da rezultate. Aceste experimente au fost făcute pe 1000 de persoane și mai mult de jumătate dintre ei au murit.

Experimentele de imunizare: Mai multe lagăre de concentrare din Germania precum Sachsenhausen, Dachau, Natzweiler, Buchenwald și Neuengamme au fost gazdele sinistre ale unor experimente în cadrul cărora se testau diverse medicamente sau efectiv se analizau pacienții infectați cu diverse boli pentru a găsi diverse seruri și vaccinuri de imunizare împotriva unor boli precum:tubeculoza, malaria, febra tifoida, febra galbena, tifosul și infecțiile hepatice,

Experimentele cu Iperită (gaz muștar): Mai multe experimente cu acest produs au fost făcute de-a lungul războiului în lagărele de la Sachsenhausen și Natzweiler. Aici, în mod deliberat deținuții erau expuși la acest produs care provoacă arsuri puternice, și apoi se căutau tratamente pentru vindecarea acestora.

Experimente cu sulfamidă: În perioada anilor 1942-1943 la Ravensbrück s-a testat eficacitatea sulfamidei împotriva diverșilor streptococi și bacterii. Deținuților li se provocau leziuni care apoi erau infectate cu streptococi care declanșează cangrena și tetanosul. Infecția era agravată prin introducerea în rana a unei așchii de lemn sau sticlă șfefuită, simulând astfel condițiile unei răni pe câmpul de luptă. Apoi aici era pusă sulfamidă sau alte medicamente pentru a vedea eficacitatea lor.

Experimentele cu apă de mare: Deși părea inovensivă, apa de mare putea deveni o adevărată armă în mâinile torțonarilor de la Dachau. În 1944 aceștia au încercat să obțină diverse metode prin care să transforme apa de mare în apă potabilă. Totuși în primă instanță au fost selectați 90 de deținuți de etnie rromă care au fost lipsiți de mâncare și apă, dându-li-se doar apă de mare. Aceștia au suferit cumplit de deshidratare încât, povesteau martorii care i-au văzut, unii dintre ei lingeau pardoseala proaspat spălată. Cel care a condus aceste experimente a fost doctorul Hans Eppinger.

Eliminarea nodulilor limfatici la pancienții cu tuberculoză: În lagărul de la Neuengamme mai mulți copii au fost infectați cu tuberculoză deliberat. Apoi, pentru a testa corpul uman, li s-au scos chirurgical nodulii limfatici pentru a reduce capacitatea corpului de a produce celule albe. După experiment toți subiecții au fost executați.

Experimentele de sterilizare: În 1933, în Germania au fost aprobate o serie de legi cu privire la eugenie prin care se legaliza sterilizarea persoanelor cu dizabilități considerate ereditare: schizofrenie, alcoolism, nebunie, orbire, surzenie, muțenie, retardism, handicapuri fizice de orice fel. Până la începutul războiului doar vreo 300.000 de persoane fuseseră sterilizate. După 1941, în mai multe lagăre de concentrare dintre care se remarcă Auschwitz și Ravensbrück, doctorul Carl Clauberg a condus aceste exerimente în încercarea de a obține o metodă de sterilizare, pe cât se poate ieftină și care să implice foarte puțin efort, care să se poată aplica pe scară largă. S-au încercat iradiere cu raze X, diverse metode chirurgicale, dar și diverse medicamente sau substanțe. Mii de victime au fost sterilizate în timpul acestor experimente, însă în afara acestora a exista un program guvernamental prin care au fost sterilizați forțat aproximativ 400.000 de indivizi. În cadrul experimentelor li s-a administrat deținuților injecții intravenoase cu iod sau cu nitrat de argint, dar în locul reacțiilor așteptate aceștia au suferit de dureri abdominal severe, sângerări vaginale și chiar cancer cervical. Ulterior  „tratamentul” cu radiații a devenit principal metodă de sterilizare. O anumită cantitate de radiații distruge capacitatea corpului uman de a produce spermă sau ovule. Administrarea radiațiilor a fost făcută minițind prizonierii că trebuie să completeze un formular. În acest timp cât ei scriau li se aplica „tratamentul”. Până la stabilirea corectă a nivelului de radiații și a timpului la care trebuie expuși, alți deținuți cobai au suferit arsuri provocate de radiații.

Experimentele cu otravă: Aproximativ un an de zile, între 1943-1944, în lagărul de la Buchenwald s-au efectuat diverse experimente pe deținuți cu mai multe otrăvuri pentru a se vedea  cum reacționează corpul uman la aceste substanțe. Substanțele au fost puse în mâncarea deținuților. Unii au murit în chinuri groaznice, alții în schimb au fost omorâți de gardieni pentru a se putea face autopsie pe corpurile lor.

Experimente cu bombe incendiare: Tot la Buchenwald, în aceeași, perioadă s-au efectuat și teste pentru a vedea eficacitatea unor produse farmaceutice împotriva rănilor provocate de bombele incendiare - cele cu fosfor. Deținuții au fost expuși la fosforul din extras din aceste bombe și apoi s-a încercat diversele medicamente pentru tratarea arsurilor. Mulți în schimb au murit în chinuri groaznice și au suferit dureri inimaginabile.

Experimentele de rezistență la mare altitudine: La începutul anului 1942 o serie de deținuți de la Dachau au fost folosiți în experimentele lui Sigmund Rascher pentru a testa limitele corpului uman la altitudini înalte. Rezultatele ar fi trebuit să fie de folos armatei naziste și aviației, în cazul în care piloții ar fi trebuit să se catapulteze la înalțimi mari. El a creat o cameră cu presiune joasă, care simula condițiile unei altitudini de 20.000 de metri. Se zvonea că Rascher a efectuat disecții pe creierul victimelor care au supraviețuit experimentului inițial. Cert este că 80 de deținuți din cei 200 incluși în test au murit în timpul experimentelor, iar restul au fost executați.

 Mulți dintre doctorii care au condus experimentele medicale din aceste lagăre au fost condamnați la moarte la Nuremberg. Ulterior o parte din rezultatele obținute de nazisti prin aceste experimente au stat la baza unor tratamente a hipotermiei sau a diverselor gaze toxice asupra corpului uman. Totuși, există o dilemă care frământă lumea medicală: dacă se pot sau nu folosi rezultatele experimentelor medicale făcute de naziști?

21. „Îngerul morţii” de la Auschwitz:

 Josef Mengele, un medic din Günzburg, a devenit un ucigaş în masă al SS la Auschwitz. După război a fugit în America de Sud. Victimele sale rămase în viaţă suferă până în ziua de azi. „Nu-mi mai pot aduce aminte de chipul său, îmi amintesc numai de cizmele lui lustruite. Când îi auzeam paşii mă ascundeam sub prici, mă ghemuiam, închideam ochii. Mă gândeam că nu mă va găsi”, povesteşte Lidia Maksymowicz, o victimă a lui Josef Mengele. Ea a fost deportată la Auschwitz-Birkenau în decembrie 1943. Pe atunci avea doar trei ani. Membrii familiei sale au fost cu toţii aduşi din Belarus, din apropiere de Minsk, şi internaţi în lagărul de concentrare. Ea nu a uitat nici azi scenele petrecute la sosirea în lagăr. În toiul nopţii rampa de descărcare era luminată de reflectoare. Gardienii SS urlau, câinii de pază lătrau. Familiile au fost despărţite cu brutalitate. Şi Lidia a fost separată de mama ei şi dusă într-o baracă pentru copii. Era o construcţie de lemn cu rânduri lungi de priciuri. În loc de saltele era presărat fân. Pretutindeni mişunau paraziţi. Păturile ajunseseră ţepene de murdare ce erau. Copiii sufereau de foame şi de frig. Dar cel mai mult se temeau de vizitele doctorului Mengele.

„Îngerul morţii” este detaşat la Auschwitz: Josef Mengele a fost fiul cel mare al lui Karl şi al Walburgei, o familie de întreprinzători din sudul Germaniei. El a studiat medicină şi antropologie. După terminarea studiilor a făcut muncă de cercetare la Institutul pentru Biologie Ereditară şi Igiena Rasei de la Frankfurt. În vara anului 1940 Mengele s-a înrolat voluntar în Waffen-SS. Trei ani mai târziu, Sturmbannführer-ul în vârstă de 32 de ani este detaşat la Auschwitz. Medicul lagărului devenea foarte activ în timpul selecţiei care se desfăşura direct la rampa de descărcare a vagoanelor. Era în mod special interesat de copii, cu precădere de fraţii gemeni şi de liliputani. Mengele a verificat dacă se poate schimba culoarea ochilor prin injecţii cu coloranţi. A operat copii fără anestezie. A infectat fraţi gemeni cu viruşi de tuberculoză şi tifos exantematic. Mulţi copii au murit în urma acestor proceduri. Pe alţii i-a ucis intenţionat. Oamenii din lagăr îl numiseră „îngerul morţii”.

Lupta pentru supravieţuire: Micuţa Lidia nu s-a putut ascunde de Mengele. El a testat pe corpul ei tot felul de vaccinuri. După nenumărate injecţii ajunsese mai mult moartă decât vie. Când mama ei a reuşit să se strecoare în baraca în care zăcea, pentru a-i aduce ceva de mâncare, a găsit-o inconştientă, cu febră foarte mare. Zdenek Zofka scrie în cartea sa intitulată „Günzburg în perioada nazistă” că Mengele nu era nici sadic şi nici nazist fanatic. Istoricul presupune că era mai degrabă „un cinic fără margini”, ceea ce i-a permis să nu-şi mai perceapă victimele ca pe nişte oameni, ci să-i trateze „ca pe un material în esenţă deja mort”, ca pe nişte „porcuşori de Guineea”. 

Mengele dispare: În ianuarie 1945, cu puţin timp înainte să ajungă armata sovietică la Auschwitz, Mengele a fugit spre vest. A trăit în apropiere de Günzburg, luându-şi o identitate falsă. În 1949 a reuşit să fugă în America de Sud. Familia l-a ajutat cu bani pe criminalul nazist dat în urmărire internaţională. În 1979 Josef Mengele a murit înecat în Brazilia, după ce a suferit un atac cerebral în timp ce înota în mare. Moartea sa a fost ţinută secretă de familie ani în şir. Abia în 1985 adevărul a ieşit la lumină.

O familie influentă: Familia Mengele era una cu influenţă. Karl Mengele, tatăl lui Josef, a fost în perioada interbelică directorul fabricii „Mengele & Söhne”, care a produs cu mare succes utilaje agricole. În noiembrie 1932, Karl a pus halele fabricii la dispoziţie pentru un miting electoral al lui Adolf Hitler. În mai 1933, el a aderat la partidul lui Hitler, NSDAP. După cel de-al Doilea Război Mondial, afacerile sale au mers chiar şi mai bine. Karl Mengele a fost ales în Consiliul Local, ajungând viceprimar. În 1952 a devenit cetăţean de onoare al oraşului (sic!). Una din străzi îi poartă numele!! La moartea sa, conducerea fabricii a fost preluată de fiul său Alois, fratele mai mic al lui Josef. Astăzi fabrica este în faliment.

Bastion nazist sau loc de baştină întâmplător? O „umbră monstruoasă” planează deasupra denumirii acestui oraş, afirma Rudolf Köppler, fost primar al Günzburg-ului. De decenii orăşelul trăieşte în umbra „îngerului morţii”, care s-a născut acolo în 1911 şi a trăit tot acolo până la terminarea studiilor liceale. Cu 39 de ani în urmă Günzburg a ajuns pe prima pagină a jurnalelor. În februarie 1985 s-a organizat la memorialul Holocaustului Yad Vashem un „tribunal” simbolic împotriva lui Mengele. Supravieţuitori au povestit în faţa camerelor de filmat despre ororile comise de medicul lagărului. Ecoul a fost unul uriaş. Administraţia de la Washington a dispus reanalizarea cazului Mengele. Pe capul său a fost pusă o recompensă de aproape cinci milioane de dolari. Reporteri din întreaga lume au luat cu asalt oraşul Günzburg, supranumit „Mengele Town” de presa anglo-saxonă. Köppler a explicat că, totuşi, „Günzburg nu a fost un bastion nazist. Oraşul nu a fost mai rău sau mai bun decât alte oraşe germane. Mengele s-ar fi putut naşte oriunde”. El s-a pronunţat împotriva schimbării denumirii străzii Karl-Mengele. „Aceasta ar însemna prigonirea unei întregi familii din cauza vinei unui membru al ei, exact ca pe vremea naziştilor”, a argumentat fostul edil.

Cetăţeni comemorează victimele lui Mengele: Nu toţi localnicii sunt mulţumiţi de modul în care se elucidează trecutul la Günzburg. Unul din ei este profesorul de liceu Siegfried Steiger. Prin eforturile sale s-a ridicat un monument al victimelor închinat lui Janusz Korczak, un pedagog evreu polonez, ucis în 1942 în lagărul german de exterminare Treblinka. Impresionantul monument cu mai multe zeci de perechi de ochi - aluzie la experimentele lui Mengele - a fost proiectat de liceenii din Günzburg.

Lidia a supravieţuit: Lidia a asistat la sosirea armatei sovietice pe 27 ianuarie 1945. „După eliberare, în baraca de la Auschwitz se aflau 160 de copii cu vârste cuprinse între doi şi 16 ani. Eu am trăit cel mai mult la Auschwitz”, afirmă ea. Numai în lagărul Auschwitz-Birkenau au murit 200.000 de copii. După război Lidia a fost adoptată de o familie poloneză. Mama ei a fost considerată decedată multă vreme. Abia ani mai târziu mama şi fiica s-au regăsit. Dar teama de doctorul Mengele a rămas. Când vede copii jucându-se, Lidia îi avertizează: „Nu ţipaţi prea tare, că vin germanii”. După război, Lidia Maksymowicz a studiat chimia, s-a măritat şi a condus o firmă. Dar viaţa ei de familie a avut de suferit de pe urma timpului petrecut în lagăr. „Nu am fost în stare să iubesc onest, cu adevărat. Nu am putut nici măcar să-mi iubesc copilul aşa cum ar trebui să iubească cu adevărat o mamă”, a povestit cu regret femeia în vârstă de 85 de ani.

Cei şapte pitici din Maramureş: Mengele s-a interesat şi de pitici, odată cu sosirea familiei Ovitz, o familie de artişti evrei din România. Erau în număr de zece, dintre care şapte erau scunzi. Îi numea adesea „familia mea de pitici”. Pentru el, aceştia reprezentau o ilustrare perfectă a anormalului. Ei au supravieţuit în lagărul de concentrare de la Auschwitz. A fost cea mai mare familie de pitici din lume, 12 persoane, de la un copil de 15 luni, la o femeie de 58 de ani. Familia Ovitz provenea din judeţul Maramureş, din satul Rozavlea, aflat în apropierea graniţei cu Ucraina. Primul membru pitic a fost Samson Eizik Ovitz, care era artist itinerant. El a avut zece copii, din două căsnicii. Şapte dintre copii erau pitici. Piticii au fondat ansamblul Liliput şi au cântat folosind instrumente foarte mici. Au efectuat turnee, la început în România, Ungaria şi Cehoslovacia, apoi au ajuns să facă spectacole în toată Europa, în anii 1930-1940. Membrii formaţiei au cântat în limbile idiş, maghiară, română, rusă şi germană. La 12 mai 1944, toţi cei 12 membri ai familiei au fost deportaţi la Auschwitz. Odată ajunşi în tabără, piticii Ovitz au atras atenţia medicului Josef Mengele care i-a folosit pentru propriile experimente pe ereditate. „Îngerul morţii” i-a separat pe cei din familia Ovitz de ceilalţi deţinuţi, ei făcând parte din „colecţia” pentru experimente.

10 lucruri de ştiut despre cel supranumit  „îngerul morţii”:

1. Josef Mengele s-a născut la 16 martie 1911, în oraşelul Gunzbourg, într-o familie înstărită de industriaşi catolici, tatăl având o fabrica de construcţie de maşini agricole. Parinţii săi, Walburga si Karl, au mai avut doi copii, pe Karl si Alois.

2. În anul 1939 s-a căsătorit cu Irene Schoen, cu care a avut un fiu, Rolf. Activitatea sa se va desfăşura, începând din 1940, în cadrul Institutului Eredităţii Biologice şi Purităţii Rasiale. Tot în acel an a fost acceptat în Waffen SS, ajungând căpitan.

3. În 1943 a fost trimis în complexul de lagăre de concentrare nazist din Auschwitz, Silezia, pentru a înlocui un medic care era bolnav. La 24 Mai 1943 a devenit medic militar al aşa-zisului „lagăr al ţiganilor” din centrul concentraţionar Auschwitz-Birkenau. În august 1944 acest lagăr a fost închis şi toţi prizonierii gazaţi. Mengele a devenit apoi ofiţerul-şef al medicilor de la Birkenau, însă nu şi la Auschwitz, unde şef era Eduard Wirths.

4. Mengele şi-a primit reputaţia de „înger al morţii” ca urmare a celor 21 de luni petrecute la Auschwitz, în cursul cărora a desfăşurat o activitate ce nu avea nimic în comun cu munca unui medic obişnuit. Scopul principal al lagărului era exterminarea deţinuţilor. Mengele făcea frecvent parte din echipa de medici care făcea „selecţia”, adică hotăra la sosirea prizonierilor în lagăr cine să fie reţinut pentru muncă şi cine să fie trimis direct în camerele de gazare.

5. La Auschwitz, Mengele a profitat de ocazia de a-şi continua studiile asupra eredităţii, folosind deţinuţii drept cobai. Era interesat îndeosebi de gemeni. Începând cu anul 1943, gemenii erau selectaţi şi puşi în barăci speciale.

6. Printre experimentele lui Mengelese numărau injectarea unor substanţe chimice direct în ochii copiilor în încercarea de a le schimba culoarea, diverse amputări de membre şi alte operaţii brutale şi cel puţin o tentativă de a transforma o pereche de gemeni în „siamezi” prin sutura venelor lor. Un alt experiment monstruos a fost introducerea deţinuţilor în cazane cu apă fierbinte pentru a vedea până la ce temperatură rezistă omul înainte să moară.

7. Mengele s-a interesat şi de pitici, odată cu sosirea familiei Ovitz, o familie de artişti de circ români. Erau în număr de 10, dintre care 7 erau scunzi. Îi numea adesea „familia mea de pitici”. Pentru el, aceştia reprezentau o ilustrare perfectă a anormalului.

8. Dupa capitularea Germaniei s-a stabilit pentru o perioada la Viena, iar în vara anului 1949, cu paşaport, emis de Crucea Roşie Elveţiana, pleacă în Argentina, la Buenos Aires, unde va deschide un cabinet pe Calea Virey Ortiz 970, sub numele de Fritz Fisher.

9. În 1959 a zburat la Altos, Paraguay, deoarece adresa i-a fost descoperită de vânătorii de nazişti, s-a mutat la Embu, un oraş mic în apropiere de Sao Paulo, Brazilia.

10. Mengele a murit în 1979, după ce a suferit un atac cerebral, în timp ce înota. Treisprezece ani mai târziu, identitatea sa a fost confirmată de teste ADN. În jurnalele sale, acesta susţinea că dacă omenirea nu va adopta programe de purificare a rasei, precum cele pe care le experimenta el la Auschwitz, rasa umană va fi blestemată, „chiar şi fără război”.

22. „Drepţi între popoare”:

 Termenul de „Drept între popoare”, din ebraică „Chasidei Umot HaOlam”, a fost preluat din tradiţia iudaică - din literatura înţelepţilor. „Drept între popoare”, este un titlu acordat în viaţă sau post mortem, de statul israelian prin intermediul Institutului Yad Vashem, pe baza unei legi speciale, eroilor non-evrei care, în vremea Holocaustului, - în condiţii vitrege, când purificarea etnică, jaful, crima şi oportunismul deveniseră politică de stat, considerate naţionalism şi răsplătite cu medalii şi onoruri -, şi-au riscat viaţa, familia şi averea pentru a-şi păstra omenia şi iubirea aproapelui, ajutându-i şi salvându-i pe evreii prigoniţi. Propunerile pentru acordarea acestui omagiu sunt primite din toată lumea şi analizate de o comisie condusă de un judecător de la „Înaltul Tribunal de Dreptate”. Cei recunoscuţi ca „Drepţi între popoare”, primesc - în afară de titlu - o diplomă şi o medalie pe care este încrustat numele laureatului, care se mai înscrie şi pe „Zidul de onoare” din „Grădina Drepţilor între popoare”, lângă muzeul Institutului Yad Vashem din Ierusalim. Acest titlu conferă cetăţenia de onoare a Statului Israel (inclusiv cazare, pensie, reduceri de taxe - la primărie, la serviciile medicale, etc., pentru cei care vin să locuiască în Israel). Însemnele distincţiei sunt conferite laureatului sau urmaşilor săi, la Ierusalim, sau la Ambasada Israelului din statul respectiv, într-un cadru festiv, în prezenţa onor reprezentanţi oficiali. În momentul actual, din întreaga lume s-au ales cu acest măreţ titlu, 26 120 de persoane, 6620 dintre ei fiind de etnie poloneză, ceea ce constituie aproximativ 26% dintre toate persoanele premiate. Al Doilea Război Mondial a dus la exterminarea aproximativ 6 milioane de evrei, majoritatea din Europa, ca parte din „soluţia finală a problemei evreieşti”, programul de exterminare a evreilor, plănuit şi executat de regimul naţional-socialist din Germania, condus de Adolf Hitler. Aproape 3,5 milioane dintre ei, erau evrei din Polonia, supraveţuind doar câteva zeci de mii, fiind ascunși de polonezi, care riscau astfel pedeapsa cu moartea. Mai multe mii de polonezi și-au dat viața încercând să salveze concetățeni evrei. Persecuțiile asupra populației evreiești au început imediat după ce armatele germane au trecut granița poloneză. La început au fost umiliți, apoi bătuți, iar ulterior li s-a confiscat avutul. Au fost obligați să poarte la vedere Steaua lui David. Le-au fost luate proprietățile, li s-a limitat libertatea de mișcare și au fost obligați la muncă silnică, toate acestea facilitând, în final, exterminarea lor. În teritoriile ocupate de Germania în vestul Europei, ajutorul dat evreilor se pedepsea cu confiscarea averii, arestarea sau, în cel mai rău caz, cu deportarea într-un lagăr de concentrare. În Polonia ocupată, precum și în zonele ulterior înglobate de nemți din Uniunea Sovietică, situația era diametral opusă. Pentru ajutorarea evreilor, pedeapsa era moartea, și nu numai a celui „vinovat”, ci și a întregii familii a acestuia, și adesea, chiar și a vecinilor. La 15 octombrie 1941, guvernatorul general, Hans Frank, a emis un ordin care prevedea următoarele: „Evreii care părăsesc fără autorizație ghetoul (Varșoviei - n.n. B.M.) vor fi pedepsiți cu moartea. Aceeași pedeapsă se aplică persoanelor care ascund evrei. Complicii sau cei care le oferă orice fel de ajutor sunt supuși aceleiași pedepse, considerându-se că au acționat în vederea comiterii acestei infracțiuni”. Dispoziția era menită, pe de o parte, să-i descurajeze pe evreii care vroiau să scape din ghetou, iar pe de altă parte, să-i sperie pe polonezii care vroiau să-i adăpostească. Era considerat ajutor nu numai ascunderea evreilor, ci și simple gesturi umanitare: transportarea lor sau a face ceva pentru ei, oferirea unui pahar cu apă sau sau a unei bucăți de pâine. Mai mult, cu pedeapsa cu moartea erau amenințați, de asemenea, toți aceia - inclusiv familiile lor - care știau despre evrei care se ascundeau în afara ghetourilor sau despre polonezi care-i ajutau pe aceștia și nu le raportaseră autorităților germane. Informatorii primeau, pentru serviciile lor, mici sume de bani sau o parte din averea celor care ascundeau evrei. Chiar și în aceste condiţii, din cele 3,5 milioane de evrei care trăiau în Polonia ocupată, s-a reușit, salvarea a 40.000 până la 120.000 de evrei. Dintre aceștia, 1/5 au supraviețuit lagărelor de concentrare sau de muncă forțată, iar aproximativ 15%, datorită mișcării de rezistență. Restul, adică 65%, își datorează viața polonezilor. Simbolul jertfei pentru salvarea evreilor este reprezentat de familia Ulma, care locuia în sudul Poloniei, la Markowa, un sat nu departe de Łańcut. Cu toate că erau săraci și aveau 6 copii, au luat sub acoperișul lor 8 evrei: 5 bărbați din familia Szall, tatăl și cei 4 fii, și trei femei. Aceștia îl ajutau mai ales pe Józef Ulma să tăbăcească piei de animale, pe care acesta le vindea, întreținându-și astfel numeroasa familie. La 24 martie 1944, casa familiei Ulma - foarte probabil în urma unui denunț - a fost înconjurată de nemți. Întreaga familie Ulma și cei 8 evrei au fost împușcați pe loc. În 1995, Institutul Yad Vashem le-a acordat post-mortem Wiktoriei și lui Józef Ulma medalia „Drept între Popoare”. Merite deosebite în salvarea evreilor are şi Biserica Romano-Catolică, care eliberând certificate de botez false și ascunzând copiii evrei în mănăstiri și orfelinate conduse de maici, a permis supraviețuirea a mii de evrei minori. Conform rezultatelor cercetărilor istoricilor, maicile poloneze au salvat cel puțin 1200 de copii evrei.

„Cine salvează o viaţă, salvează o Lumea întreagă” (Mishnah, Sanhedrin).

România: La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, după crearea Statului Israel, Knesset-ul (Parlamentul israelian) a votat Legea „Yad Vashem” pentru cinstirea  celor care  au salvat evrei de la moarte ori deportare (și moarte) nefiind de etnie evrei, în anii Holocaustului, numindu-i, după  tradiția iudaică, cu titlul de „Drepți ai Popoarelor”  sau „Drepți între Popoare”. Pe baza acestei legi a fost înfiinţat Institutul de stat „Yad  Vashem” de la Ierusalim pentru studierea victimelor Holocaustului. Fondat în 1953, Institutului „Yad Vashem”, în traducere literară „braţul numelui” adică „memoria”, i-a fost încredinţată sarcina de a comemora cele şase milioane de evrei ucişi de către nazişti şi colaboratorii lor. Astăzi, Yad Vashem reprezintă cea mai importantă sursă de informaţii referitoare la Holocaust, ocupă un loc central în cercetarea academică şi este forţa conducătoare în domeniul educaţiei pe această temă atât în Israel cât şi în lume. În cadrul Centrului Naţional pentru Comemorarea Holocaustului „Yad Vashem”, funcţionează Şcoala Internaţională pentru Studierea Holocaustului, înfiinţată în anul 1993. Aceasta organizează programe educaţionale şi produce materiale pedagogice adresate unor diferite segmente de populaţie şi organizaţii educaţionale din Israel şi din străinătate. Peste o sută de membrii ai şcolii lucrează an de an laolaltă cu mii de profesori, studenţi, soldaţi şi elevi pentru a stimula educaţia despre Holocaust şi amintirea acestuia. Educaţia despre Holocaust, aşa cum este ea definită şi elaborată de către Şcoală, presupune mai multe discipline, aspecte şi direcţii, concentrându-se asupra modului în care oamenii au trăit înainte, în timpul şi ulterior Holocaustului. În 2005 Şcoala Internaţională pentru Studiul Holocaustului a inaugurat un proiect comprehensiv dedicat promovării studiului Holocaustului în Europa, iar România este una dintre ţările partenere la acest efort. O selecţie de materiale în limba română referitoare la problematica Holocaustului au fost deja publicate sub egida „Yad Vashem”. Prin intermediul acestui institut, Statul Israel a început să acorde Titlu „Drept între popoare” (în ebraică חסיד אומות העולם  - Hasid Umot Haolam - n.n.), în viață sau post mortem, pentru perpetuarea memoriei martirilor și eroilor din perioada Holocaustului. Începând din anii 1950 au început să sosească în Israel mărturii despre aceşti salvatori, până în prezent numărul acestora depăşind 26.000 din intreaga lume. Între aceste mărturii, 63 sunt din România. „Desigur, sunt puţine, - mărturiseşte într-un interviu Itzhak Artzi, preşedintele Comisiei pentru acordarea titlului de Hasid Umot Haolam, regiunea Tel Aviv, neevreilor care au salvat evrei în timpul Holocaustului - dar fiecare om care, în condiţiile de atunci, riscându-şi viaţa, a salvat viaţa unui evreu este, din punctul nostru de vedere, un erou şi trebuie onorat de poporul evreu. La niciun alt popor nu există un asemenea titlu. Există şi eroi evrei care şi-au riscat vieţile şi au salvat pe fraţii lor, dar ei nu pot primi această distincţie, pentru că titlul onorific „Drept între Popoare” se acordă numai neevreilor. De aceea, el are o asemenea greutate.” În urmă cu mai mulți ani la Editura Hasefer a apărut volumul intitulat „Demnitate în vremuri de restrişte”, alcătuit de un colectiv de specialiști de la Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România, sub coordonarea prof. dr. Liviu Rotman, directorul  Centrului (în colectiv, în ordinea alfabetică - Adina Babeș, Lya Benjamin, Anca Ciuciu, Dumitru Hîncu, Hary Kuller, Marius Popescu, Gabriela Vasiliu). În carte au fost prezentaţi acei români care, în timpul Holocaustului, au salvat sau i-au ajutat pe evreii deportaţi în Transnistria, la Auschwitz, pe cei prigoniţi în timpul pogromurilor, care au întins o mână de ajutor pentru cei din Transilvania de nord ocupată de Ungaria, ameninţaţi cu deportarea, să treacă ilegal graniţa cu România, i-au ascuns, le-au dus alimente în lagăre. Unii au plătit cu viaţa aceste fapte de omenie. Şaizeci şi trei dintre aceştia au fost mai târziu distinşti de către institutul Yad Vashem din Ierusalim cu Titlul de „Drepţi între popoare”. Procedeul este unul dificil, Yad Vashem cerând documente, mărturii, opinii, iar odată cu trecerea anilor, atât cei salvaţi cât şi salvatorii sau martorii dispar. Există însă în România o situaţie mult mai dificilă decât în alte ţări în care au fost acordate aceste titluri, iar Itzhak Artzi precizează în interviul acordat revistei „Bună dimineaţa Israel”, că, „există aceste câteva zeci de cazuri de români care şi-au riscat viaţa ca să salveze evrei, unii istorici vor spune că iată, am salvat evrei, e o dovadă că suntem un popor de omenie, un popor bland … e o dovadă că nu a existat Holocaust.  Eu spun în mod cât se poate de clar: Au fost oameni de omenie, toată cinstea şi consideraţia pentru ei! Dar niciun fel de iertare şi niciun fel de conciliere cu cei care au fost criminali, pentru că ceea ce a făcut un om în mod pozitiv nu justifică crima niciunui fel de criminal. Nu ne ocupăm acum de filozofia popoarelor. În fiecare popor sunt oameni buni şi sunt oameni răi, din păcate numărul acelora care au făcut acţiuni de bunătate e mic iar numărul celor ce au fost criminali şi ne-au omorât e mare. O carte despre Drepţii între Popoare nu trebuie să devină un document care anulează sau uşurează răspunderea istorică pentru Holocaust.” Acelaşi preşedintele al Comisiei pentru acordarea titlului de Hasid Umot Haolam, regiunea Tel Aviv, consideră că „răspunderea istorică înseamnă că o ţară în numele căreia s-au făcut crime şi în care doar foarte puţini s-au ridicat contra acestor crime - dimpotrivă, foarte mulţi au colaborat în diverse domenii - nu se poate apăra pentru că a avut un număr de oameni buni care sunt Drepţi între Popoare. Celor Drepţi între Popoare li se cuvine toată onoarea dar acei  care au fost criminali trebuie să se spună despre ei adevărul … Acest lucru nu poate să fie un element pentru negarea Holocaustului. În România de astăzi, din nefericire, atmosfera care prevalează este atmosfera de negare a Holocaustului.” În România, din cauza restricțiilor impuse de regimul politic de după război, numărul celor care au putut să beneficieze de onoarea de a fi numiți „Drepți ai Popoarelor” a fost și este încă destul de mic, aproape 70 (în unele cazuri soț, soție, fii, frați), la care  se adaugă basarabeni în număr de 37, adică, în total   peste o sută, ultima fiind  Magdalena Stroe. Pe lângă acești oameni titularizați ca atare, despre care vom vorbii în cele ce urmează, au mai fost mii și mii de oameni, militari, țărani, funcționari, muncitori, înalți demnitari, români, maghiari, germani care și-au riscat libertatea și viața pentru a-și împlini menirea pe care orice morală ne-o atribuie. În Argumentul lucrării „Demnitate în vremuri de restrişte”, scris de dr. Liviu Rotman, sunt pomenite nu numai actele de bravură ale acelor Hassidei Umot Haolam (din ebraică, Drepți între Popoare - n.n.), dar și gesturi aparent banale, care au dovedit că există omenie în oricare vremuri, cât de rele, ca de exemplu, permisiunea dată de profesorul universitar Victor Papacostea pentru ca studentul Lazăr Rosenbaum să poată audia cursurile, deși era exclus din Universitate pe baza înjositoarelor legi rasiale. Era în anii 1942-1943, când  nu se știa exact cum se va termina războiul. Mai erau și politicienii de frunte, precum Iuliu Maniu, dr. N. Lupu care prevedeau o întorsătură  cu totul defavorabilă pentru România, iar tratamentul la care erau supuși evreii nu puteau să ajute, ci dimpotrivă  scădeau șansa unor tratative care deja se inițiau, cu Aliații. De altfel, Iuliu Maniu a protestat, este adevărat, destul de puțin convingător, împotriva deportării evreilor în Transnistria, ca și împotriva continuării războiului pe teritoriul Ucrainei. Gala Galaction, numit după mulți ani, „un sionist creștin”, și-a exprimat compasiunea, dar mult nu putea să facă.  Astfel de exemple oferă şi lucrarea „Aspecte ale vieţii cotidiene din Gorj în mărturii ale vremii (1938-1937)”, în care sunt relatate situaţiile a doi evrei, Stănculescu Aurel şi Bercovici Iulian. În timp ce în alte judeţe ale ţării evreii erau deportaţi, în Gorj prin grija prefectului Th. Graur, „evreul Stănculescu Aurel, bacalaureat în vârstă de 29 de ani, cu domiciului în Târgu-Jiu” va servi ca dactilograf la Prefectura judeţului, începând cu data de 3 martie 1943, în timp ce Bercovici Iulian, medic evreu, primea din partea aceluiaşi prefect o recomandare către ministerul Afacerilor Interne în care se arată că „şi-a făcut în mod conştiincios datoria de medic”. O perioadă istorică, în general, dar mai în special una de mare complexitate, cum este aceea a Holocaustului, trebuie cunoscută sub toate aspectele sale, unele contradictorii, dar urmărind în permanenţă legătura şi proporţia diverselor planuri. Refuzul foarte îndelungat de a recunoaşte realitatea Holocaustului în România, inclusiv lipsa de acces la fondurile arhivistice relevante, constituie şi principala cauză în aflarea mai multor Drepţi între Popoare din România. Prin acordarea acestui titlu şi unor cetăţeni români care au mers împotriva curentului şi au refuzat să abdice de la principiile de bază ale umanismului, este o dovadă elocventă că omenia acestor „oameni drepţi” care, pentru mâna intinsă unor oameni în suferinţă, şi-au periclitat viaţa, cariera, liniştea căminului, se poate menţine şi în situaţii limită. Este memoria celor puţini la număr dar care care au trecut testul acestei situaţii, care s-a numit Holocaust. „Aceşti oameni, - arată dr. Liviu Rotman în lucrarea „Demnitate în vremuri de restrişte” - prin împotrivirea lor au format o anume societate civilă, care s-a opus totalitarismului şi au lăsat o poartă deschisă speranţei. ” Pentru România, unde au trăit înaintea celui de-al doilea război mondial aproximativ 800.000 de evrei, numărul „drepţilor” nu este prea mare. Dar chiar şi aşa, actele lor, şi nu exagerăm dacă spunem de eroism, sunt puţin cunoscute. Unii dintre ei şi-au pierdut viaţa, alţii poziţia socială, ca Traian Popovici, primarul din Cernăuţi (care a salvat de la deportate, chiar dacă numai pentru un an, aproximativ 20.000 de evrei), alţii au fost arestaţi, anchetaţi şi chiar condamnaţi. Unii dintre ei au salvat vieţi omeneşti, alţii s-au dovedit sensibili la suferinţa evreiască şi şi-au exprimat compasiunea, criticând făţiş sau în cercuri restrânse atrocităţile. Toate aceste atitudini au fost importante. Sunt însă şi mulţi români care nu au primit înalta recunoaştere de „Drept între popoare”, din mai multe motive: fie că nu a existat o documentaţie suficientă, fie alţii sunt în curs de atestare de comisiile de specialitate de la Yad Vashem, fie nu au corespuns standardelor Yad Vashem-ului. Credem însă că scoaterea lor din anonimat şi sublinierea faptelor lor este importantă pentru cunoaşterea unei anumite stări de spirit ce se opunea măsurilor barbare ale dictaturii fasciste şi implicit cunoaşterii mai exacte a unei epoci atât de complicate. În prezent, deşi oficial România şi-a asumat răspunderea pentru cele petrecute cu evreii în timpul celui de-al doilea război mondial, că oficialităţile participă la comemorarea Holocaustului, iar în Parlament, datorită eforturilor deputatului minorităţii evreieşti, dr. Aurel Vainer, se organizează de câţiva ani sesiuni speciale, realitatea tragediei evreilor nu a pătruns în conştiinţa societăţii, existând şi astăzi părerea răspândită că românii au fost întotdeauna buni cu evreii. Jurnalista Eva Galambos, în articolul intitulat „Românii şi drepţii între popoare din România”, afirmă însă că „în discursuri aniversare, mese rotunde, simpozioane legate de Holocaustul din România, se menţionează de fiecare dată atitudinea unor cetăţeni români care au încercat să-i ajute pe evrei. Autoarea articolului continuă în aceeaşi notă precizând că „dacă întrebi un tânăr pe stradă despre aceste evenimente, cu mici excepţii, se uită la tine miraţi, nu ştiu nici despre Holocaust sau dacă au auzit, nu cred că în România s-a întâmplat aşa ceva, cu atât mai puţin ştiu despre drepţii între popoare.” Iată de ce credem că este imperios necesară cercetarea cu responsabilitate a acestei teme. Nu trebuie uitată nicio clipă realitatea istorică relevată de documentele vremii, că faptele de omenie s-au petrecut pe fundalul barbariei, a torturii, înfometării şi exteminării. Nume precum Traian Popovici, despre care am relatat, Viorica Agarici, preşedintă a Crucii Roşii Româneşti în oraşul Roman, cea care a ajutat supravieţuitori evrei din trenul morţii după pogromul de la Iaşi, Anghel T. Anuţoiu, secretarul şi reprezentantul Asociaţiei Veteranilor de Război Marele „Voievod Mihai” între 1938 şi 1944, care a avertizat pe evreii din comunităţile din Bacău, Braşov, Odobeşti, Piatra-Neamţ şi Buzău că urmau să fie arestaţi, aşa încât au putut fugi la timp, şi i-a ajutat să găsească adăpost, Gheorghe Cojoc, inginer forestier din vecinătatea oraşului Târgu-Neamţ, care în iulie 1942, a aranjat cu autorităţile din oraş ca 50 de evrei să muncească în pădurile din jurul Târgu-Neamţului, pentru a nu fi deportaţi, Florian Manoliu, diplomat român în Elveţia, care a fost implicat în salvarea unor evrei maghiari în 1944, Sabin Motora, ofiţer de carieră în jandarmeria română, comandant al lagărelor Grosulovo şi Vapniarka, care a luat măsuri de evacuare a prizonierilor din Vapniarka la Grosulovo, mai aproape de graniţa română, contrar ordinului primit, de a-i transfera spre est, pentru a fi predaţi germanilor, sau Raoul Şorban, cel care în mai 1944, l-a ajutat pe Rabinul Carmilly-Weinberger al comunităţii evreieşti neologe din Cluj-Napoca să părăsească oraşul pentru a nu fi deportat, sunt doar câteva dintre numele românilor care de-a lungul timpului au primit Titlul „Hasid Umot HaOlam”.

DE LA GENEZA LA APOCALIPSA! PARTEA A PATRA.

 

DE LA GENEZA LA APOCALIPSA! - PARTEA A PATRA

6. Cărţile poetice:

 Până acum am văzut mai întâi cărţile legii, care ne oferă fundamentul căilor lui Dumnezeu cu poporul Său, principiile după care El acţionează în relaţie cu ei. În al doilea rând am văzut cărţile istorice, unde aceste principii sunt dezvoltate în vieţile lor. În al treilea rând am văzut secţiunea locului sfânt, cărţile profetice, unde ne sunt dezvăluite principiile sfinţeniei divine care ne conduc în prezenţa lui Dumnezeu; iar acum intrăm în cea de-a patra şi ultima secţiune din Vechiul Testament, cărţile experienţei, care îşi găsesc cel mai apropiat corespondent în cartea Numeri. Nu trebuie să mai amintesc că experienţa noastră este în această lume, care este locul nostru de încercare, locul care scoate la iveală orice are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, tot ce este în noi: slăbiciunile noastre, încăpăţânarea noastră, necredinţa noastră în mijlocul încercărilor şi în faţa duşmanilor, căderile şi lipsurile noastre. Cum se strâng mănunchi toate aceste lucruri când ne gândim la lume! Şi cum, pe măsură ce ne gândim la noi înşine trăind în lume, suntem nevoiţi să ne aducem aminte de căderile şi lipsurile care, vai, ne marchează ca unii care umblăm în lume. Există câteva lucruri foarte sugestive în legătură cu aceste cărţi ale experienţei, pe care dorim să le vedem înainte de a intra în detaliile lor. Aceste cărţi au de-a face cu pământul într-un mod foarte particular, diferit chiar şi de cartea Numeri, care prezintă numai istorie. Aici pătrundem mai adânc, vedem experienţele şi gândurile produse în inimă de circumstanţele prin care trec copiii lui Dumnezeu; aceasta este caracteristica principală a acestei secţiuni. Prezintă experienţa inimii poporului lui Dumnezeu, nu numai istoria lor vizibilă. În legătură cu aceasta, vedem aici partea omenească, într-un fel în care aş putea spune că nu mai apare nicăieri în Scriptură. Aici omul dă expresie gândurilor sale. De exemplu, în cartea Iov vedem până şi manifestarea imperfectă, de necredinţă, a oamenilor care nu au gândurile clare cu privire la Dumnezeu. În cartea Eclesiastul vedem mai clar expresia celui care l-a dat la o parte pe Dumnezeu pentru o vreme; de aceea, nu aş putea să spun - însă folosesc cu precauţie această expresie - că despre verset se poate spune: „Acesta este un adevăr divin”; pentru că uneori versetul prezintă exprimarea unui necredincios, alteori a unei credinţe slabe care bâjbâie în întuneric şi Îl percepe pe Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că aceste versete nu sunt inspirate, ci ele sunt inspirate ca să ne ofere o imagine a vocii inimii. Ce bine că Dumnezeu ne-a lăsat astfel de cărţi - care ne arată, pe de o parte, propria noastră slăbiciune, propria noastră apăsare în mijlocul încercărilor, dar care merg mai departe şi prezintă suficienţa lui Dumnezeu şi ajutorul Lui în acele momente de încercare! În această privinţă sunt nişte cărţi minunate şi deosebit de interesante. În primul rând ele cuprind la început cartea Psalmilor, care este cea mai mare şi acoperă cel mai vast domeniu dintre toate; putem spune că este corespondentul Genezei. Apoi urmează cartea Iov, care prezintă întristarea oamenilor lui Dumnezeu, izbăvirea lor şi lecţia pe care o învaţă din această întristare. Apoi avem cartea minunată Cântarea Cântărilor, care corespunde cu Levitic, locul sfânt, şi care ne introduce chiar în prezenţa Domnului Însuşi. După aceea urmează cartea Eclesiastul, care reprezintă Numeri, adică cartea experienţelor pustiului; iar în final Proverbe, înţelepciunea adunată pentru drum, care reprezintă Deuteronomul. Pe lângă ceea ce am menţionat deja, faptul că aceste cărţi exprimă vocea inimii, vocea experienţelor noastre, mai există un lucru foarte remarcabil - ele sunt scrise sub formă de poezie. Dumnezeu îi învaţă pe cei din poporul Lui să înalţe o cântare de laudă chiar prin aceste încercări şi să cânte chiar dacă jelesc în întuneric sau îşi deplâng căderile şi lipsurile, sau când zăresc ceva din strălucirea Salvatorului lor minunat şi sunt ridicaţi de El. Fie că privesc la duşman, fiind persecutaţi de acesta, sau privesc înainte la momentul în care picioarele lor vor părăsi nisipul pustiei - vedem toate experienţele lor de încercare, bucurie, eliberare, asuprire, orice ar fi, toate sunt puse pe muzică, ca ei să cânte şi să-L laude pe Cel care preface pustiul într-un iaz de apă şi face ca pustietatea să înflorească ca trandafirul. Este un aspect foarte interesant şi deosebit de frumos, faptul că Dumnezeu a scris sub formă de poezie cartea care mă face să-mi cunosc încercările inimii mai mult decât oricare altă carte din Scriptură. El ne spune: Aveţi dureri? Cântaţi-Mi-le Mie. Treceţi ca nişte călători printr-un deşert pustiu? Învăţaţi că rânduielile lui Dumnezeu vă sunt cântări în casa pribegiei voastre. Cel care cântă este călătorul, care a trecut prin experienţa încercării, care ştie ce înseamnă să cânţi şi să-L lauzi pe Dumnezeu. Chiar întristările noastre sunt preschimbate în cântări iar notele triste se combină împreună cu cele vesele într-un imn dulce de laudă armonioasă, în care toată creaţia se va uni odată. Aceasta este lecţia care este pusă înaintea noastră, prin însăşi forma poetică în care au fost scrise cărţile. Cartea Psalmilor, care este prima şi cea mai mare dintre ele, necesită cea dintâi atenţia noastră sporită. Ce carte plină şi minunată - minunată prin însăşi structura ei. Nu există nicio experienţă pe calea oamenilor lui Dumnezeu pe care să n-o găsim aici. Uneori mă gândesc că vorbim mai degrabă fără inimă despre cartea Psalmilor. Spunem că nu conţine hrană pentru cel credincios, că acestea nu sunt experienţe creştine ca atare. Şi totuşi, sfinţii lui Dumnezeu din toate timpurile au aflat aici mângâiere şi au găsit exact exprimarea propriilor lor experienţe. Departe de mine să spun ceva împotriva plinătăţii minunate a harului lui Dumnezeu descoperit în Hristos în Noul Testament; nici pe departe nu am gândul acesta. Dar doresc să spun fără ezitare că aceia care cunosc cel mai bine evanghelia deplină harului lui Dumnezeu, iubesc, de asemenea, şi aceste exprimări minunate ale experienţei care se găsesc în cartea Psalmilor. De-a lungul cărţii, ea pune cuvinte pe buzele noastre şi dă glas propriilor noastre experienţe, pe care poate nu le putem exprima altfel înaintea lui Dumnezeu. Ca şi structură, cartea urmăreşte aceeaşi împărţire ca a Bibliei, Dumnezeu arătându-ne prin aceasta că experienţa noastră cuprinde întregul adevăr al Scripturii. De aceea cartea a fost împărţită în cinci cărţi, la fel cum sunt împărţite şi celelalte secţiuni majore al Scripturii. Mai întâi voi arăta aceste părţi, ca să vedem cât de clar sunt marcate. Prima carte este de la Psalmul 1 la 41 - T.M., adică Geneza Psalmilor. Apoi de la Psalmul 42 - T.M. la 72 - T.M. avem a doua carte, Exodul Psalmilor, unde vedem depărtarea poporului de Dumnezeu şi izbăvirea care urmează. De la Psalmul 73 - T.M. la 89 - T.M. avem Leviticul Psalmilor, sau sfinţenia lui Dumnezeu, manifestată în relaţiile cu oamenii. Dacă întrebaţi cum ştim că aceasta este împărţirea, vreau doar să atrag atenţia asupra faptului că fiecare psalm de la sfârşitul unei cărţi are o doxologie în încheiere; de exemplu, la sfârşitul Psalmului 89 - T.M. avem: „Binecuvântat să fie Domnul pentru totdeauna! Amin, da, amin!”. Apoi, de la Psalmul 90 - T.M. la 106 - T.M. avem cartea a patra, adică Numeri, care prezintă experienţa pustiului şi se încheie iarăşi cu o doxologie, în ultimul verset din Psalmul 106 - T.M.: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, din eternitate şi pentru eternitate! Şi tot poporul să zică: Amin! Lăudaţi pe Domnul!” Restul cărţii, de la Psalmul 107 - T.M. la sfârşit, reprezintă Deuteronomul. Aşadar, cartea Psalmilor în sine este o Biblie în miniatură; o mică Biblie specială pentru experienţele noastre, care ne oferă însă perspectiva întregii Scripturi aplicată la nevoile, dorinţele şi întristările inimilor aleşilor lui Dumnezeu. Însă acesta este doar începutul. Cine poate să pretindă că în câteva minute poate să arate măcar o frântură din gândurile care sunt în această carte minunată a Psalmilor? Haideţi să atingem măcar câteva note cheie care dau tonul corului grandios care se înalţă din ce în ce mai sus şi mai dulce, până când culminează în marea finală din Psalmii 149 şi 150 - numerotați identic în LXX și T.M.. Psalmul 1 arată umblarea celui credincios pe pământ, ceea ce ar trebui să fim noi pe pământ: „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi ... ci plăcerea lui este în legea Domnului”. Apoi ni se descriu pe de o parte roadele sale, iar pe de altă parte soarta celor răi, care nu vor rămâne în picioare la judecată. Dar cine este acest om evlavios, ascultător? Suntem eu sau tu? Pot oare să spun că despre mine este vorba în primul Psalm? Vai! Exact aceasta ar trebui să fim şi nu suntem. Şi când întrebăm: „Cine este omul care este binecuvântat deplin în felul acesta - unde este el?” Răspunsul îl vedem în mod particular în Psalmul 2 , care ne înfăţişează, mai înainte de toate, răzvrătirea neamurilor împotriva Omului lui Dumnezeu, iar apoi aşezarea Lui pe Muntele Sionului, centrul şi sursa binecuvântărilor. Haideţi să ne oprim aici pentru o clipă. Avem cheia tuturor experienţelor noastre de aici, de pe pământ. Care este aceasta? Mai întâi, umblarea noastră trebuie să fie potrivită cu gândul lui Dumnezu. Dar ea nu este. În al doilea rând, tot sfatul Lui se află în Fiul Său, Împăratul Său, pe care Îl aşează pe muntele sfânt al Sionului. Cu alte cuvinte, experienţa credincioşilor pe pământ se centrează în jurul celor două aspecte: umblarea noastră şi Hristos. În aceste două aspecte se află cheia pentru toată cartea Psalmilor. Acum, între al treilea şi al şaptelea Psalm se află cinci Psalmi, iar numărul cinci vorbeşte întotdeauna despre responsabilitate şi încercările de care avem parte sub mâna lui Dumnezeu. Aici vedem câteva lucruri semnificative. Înainte de toate se află duşmanul, care este împotriva noastră într-o lume ca aceasta. Apoi sunt împrejurările de care suntem înconjuraţi, aşa cum sunt, de exemplu, cele prin care a trecut David când era în peşteră iar Saul îl urmărea. Apoi avem acuzaţiile false ale oamenilor împotrivitori; şi aici vedem, de asemenea, că numai o rămăşiţă a lui Israel este trezită cu adevărat. Este vorba, de asemenea, şi despre mânia şi pedeapsa lui Dumnezeu faţă de această rămăşiţă credincioasă. Toate aceste trăsături sunt legate în special de rămăşiţa credincioasă din ultimele zile; însă ele ne vorbesc, de asemenea, şi nouă - în legătură cu Persoana lui Hristos şi dorinţa lui Dumnezeu ca poporul Lui să trăiască potrivit cu cerinţele din primul psalm. Deci vedem legătura dintre aceşti cinci psalmi, care ne înfăţişează adevărul în timp ce rămăşiţa traversează circumstanţe dificile, fără să aibă cunoştinţa deplină a harului. În Psalmul 8 este adusă înaintea noastră Persoana Domnului; ca şi cum Dumnezeu ar spune: „În Psalmul 1 v-am spus ce ar trebui să fiţi; în Psalmul 2 vi L-am arătat pe El, Împăratul Sionului, Singurul prin care puteţi să fiţi binecuvântaţi. V-am arătat experienţa voastră în lume, în faţa duşmanului, a împotrivirii şi a încercărilor; iar acum, în urma acestor experienţe, iese la iveală tot Omul.” Însă care Om? Omul lui Dumnezeu: „Când privesc cerurile Tale, lucrarea degetelor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul, ca să-Ţi aminteşti de el?” Ce este săracul om, firav, cu experienţele lui mărunte, în trecerea lui atât de scurtă pe pământ? „Ce este omul, ca să-Ţi aminteşti de el, şi fiul omului, ca să-l cercetezi?” Ah, ştim în ce manieră divină tratează apostolul acest subiect. El spune: „Îl vedem pe Iisus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-o, încununat cu glorie şi onoare, astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru fiecare.” Îl avem pe Iisus înaintea noastră ca Omul adevărat - al doilea Om - şi toate lucrurile se află sub picioarele Sale. Acest psalm, al optulea, reprezintă un fel de prefaţă pentru toată cartea. Hristos se află la început şi tot Hristos la sfârşit şi oricare ar fi experienţele prin care trecem, ele se află în legătură cu înţelegerea noastră cu privire la Hristos iar noi Îl cunoaştem tot mai adânc pe El prin aceste experienţe. Ştiţi că tocmai încercările sunt cele care ne determină să Îl cunoaştem mai bine pe Hristos? Că durerile sunt acelea care ne aduc într-o părtăşie mai strânsă cu El? Spuneţi-mi, când L-au cunoscut Maria şi Marta mai bine pe Hristos? Când era oaspete în casa lor, când Îl ascultau iar Marta era ocupată cu slujirea, sau când, în durerea lor, în timp ce fratele lor era în mormânt, Domnul apare în puterea învierii? Noi ne temem întotdeauna când intrăm în nor, tremurăm întotdeauna când intrăm în întuneric, însă, preaiubiţilor, exact în nor auzim vocea spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit; de El să ascultaţi!” Iar acest lucru este înfăţişat de-a lungul întregii cărţi a Psalmilor. Prin urmare, în Psalmii 9 şi 10 - T.M. este descris duşmanul; omul păcatului, acel duşman neruşinat şi îngâmfat al poporului lui Dumnezeu, care pândeşte în locurile ascunse ale satelor, ca un leu care sfâşie, gata să sară la poporul întristat al lui Dumnezeu. Ei îl văd ridicându-şi glasul împotriva cerurilor şi spunând: „Cine este Dumnezeu? De ce mi-ar păsa mie de El?” Iar în faţa acelui duşman îngrozitor, ei suspină şi gem. În cei cinci psalmi care urmează (aşa cum am spus, Psalmii 9 şi 10 ni-l arată pe cel rău, Antihristul), avem experienţele care decurg din asuprirea Antihristului. Temeliile se clatină, nebunul zice: „Nu este Dumnezeu!” iar apoi urmează strigătul de eliberare.  Şi astfel ajungem la Psalmul 15 - T.M.. În Psalmii 9 şi 10 ei îl aveau înainte pe cel rău, iar în Psalmul 15 se pune întrebarea: „Doamne, cine va sta în cortul Tău? Cine va locui pe muntele sfinţeniei Tale?”. Psalmistul vrea să ştie cine este cel care, într-o lume atât de plină de răutate, poate avea un loc împreună cu Dumnezeu. Şi unde este răspunsul? V-aţi gândit vreodată că Psalmul 15 este un mare semn de întrebare? Se pune o întrebare la care practic nu se răspunde, pentru că standardul este atât de înalt. Însă apoi trecem la Psalmul 16 - T.M. şi acolo găsim răspunsul, Cel care rămâne în cortul Său. Cine este acesta? Vreun împărat puternic? Sau Împăratul de pe muntele Sionului, din Psalmul 2? Sau Fiul Omului, care are toate sub picioarele Lui, aşa cum apare în Psalmul 8? Nu, ci este Acela care, în Persoana smerită a lui Iisus, a umblat odată pe acest pământ, Omul credinţei, Care umblă pe acest pământ fiindcă eu şi cu tine trebuie să umblăm pe el. Acesta este răspunsul lui Dumnezeu.El vrea să spună: „Gemeţi şi vă întrebaţi cine este cel care va sta în cortul Meu? Priviţi acest Om al credinţei de aici: Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că în Tine mă încred.”. Şi tot Psalmul înfăţişează esenţa credinţei, de la început până la bucuria învierii, la sfârşit, când El spune: „Îmi vei face cunoscută cărarea vieţii”. Avem înaintea noastră pe Hristos, ca fiind Omul perfect al credinţei care a trăit aici, pe pământ. Şi în acest fel am putea continua să ne ocupăm cu fiecare dintre aceşti psalmi. Începând cu Psalmul 16 - T.M. şi până la Psalmul 24 - T.M. ne este prezentată, într-un fel sau în altul, Persoana lui Hristos Însuşi, care întâmpină fiecare nevoie, orice trebuinţă ar putea avea răscumparaţii lui Dumnezeu - le întâmpină în mod desăvârşit în Persoana şi lucrarea Sa. Voi face referire pentru o clipă la trei dintre aceşti psalmi, 22, 23 şi 24 - T.M.. În Psalmul 22, după cum ştiţi, Hristos este prezentat ca jertfa pentru păcat, Păstorul cel bun care Îşi dă viaţa pentru oi. În Psalmul 23 Îl vedem aşa cum este prezentat în epistola către Evrei, ca Păstorul cel mare, Cel care este adus înapoi dintre morţi şi Cel Înălţat care acum Îşi conduce răscumpăraţii în păşuni verzi şi la ape liniştite. Apoi în Psalmul 24 ne este înfăţişat ca Împăratul gloriei, Mai-marele Păstor care se va arăta şi Îşi va conduce răscumpăraţii pe porţile gloriei în staulul adevăratei binecuvântări. Altfel spus, în aceşti psalmi ne este prezentată minunata lucrare a lui Hristos. În Psalmul 22 ne este înfăţişat ca făcând ispăşire, în Psalmul 23 ca Cel care ne conduce spre libertate şi bucurie, iar în Psalmul 24 ca Cel care ne conduce în plinătatea binecuvîntării şi la răsplată, porţile eternităţii fiind ridicate. Auzim suspinul şi geamătul răscumpăraţilor lui Dumnezeu, îi vedem asupriţi de vrăjmaş, îl vedem pe vrăjmaş cu toate falsele acuzaţii impotriva lor; vedem chiar propria lor conştiinţă zdrobită de sentimentul vinovăţiei lor înaintea lui Dumnezeu, iar apoi vedem că El le îndreaptă atenţia spre Hristos şi le spune: „În El, în Persoana şi în lucrarea Sa veţi găsi pace deplină. Veţi găsi odihnă deplină pentru sufletele voastre în locul în care S-a dus El.” Este deosebit de semnificativ faptul că după ce am văzut această minunată dezvăluire a ceea ce este Hristos, începând cu Psalmul 22 până la Psalmul 24, vedem prima mărturisire reală a răscumpăratilor în ceea ce priveşte păcatele lor. În Psalmul 25 - T.M. are loc adevărata mărturisire a păcatului. Înainte de aceasta ne este prezentat sentimentul mâniei lui Dumnezeu, sentimentul că El permite vrăjmaşilor să îi întristeze; însă nu există o mărturisire deschisă, sinceră decât după cruce: „Pentru Numele Tău, Doamne, îmi vei ierta nelegiuirea, pentru că este mare.” Se pune întrebarea: cine este cel care poate mărturisi cu sinceritate? Cine este cel care poate pătrunde într-adevăr esenţa şi să cunoască ce este păcatul? Unde vedem păcatul prezentat în toată plinătatea lui? Îl vedem manifestat în păcătosul care nu-L cunoaşte pe Hristos? El are un sentiment al nelegiuirii sale şi a numeroaselor lui slăbiciuni, dar nu cunoaşte păcatul aşa cum îl cunoaşte sfântul lui Dumnezeu care L-a văzut pe Hristos. Privesc la jertfa pentru păcat care mi-a îndepărtat păcatul, privesc Persoana fără pată ca cea din Psalmul 16, care este modelul pentru umblarea mea, şi având în vedere aceasta, în Psalmul 25 pot pătrunde adâncimea nelegiuirii din inima mea, iar mărturisirea va avea loc fără a fi forţată. Ştiu ce este păcatul, pentru că ştiu cine este Hristos. Veţi observa că întotdeauna cel mai matur credincios are cea mai profundă imagine despre păcat. Cel care Îl cunoaşte pe Domnul Iisus cel mai bine, este cel care se cunoaşte pe el însuşi cel mai bine; sau, aşa după cum s-a exprimat Pavel, „Ne lăudăm în Hristos Iisus şi nu ne încredem în carne.” Dar nu putem continua să privim fiecare psalm în parte în felul acesta. Cel puţin putem vedea cât de frumos sunt puşi împreună şi cât de minunat putem vedea în ei, printre întristări şi păcate ale oamenilor, Persoana şi lucrarea Lui Hristos. Fie şi vieţile noastre tot aşa. Fie ca în toată experienţa noastră a pustiei, suspinele noastre să fie transformate în cântece spre lauda Lui. Acesta este efectul practic pe care îl vedem începând cu Psalmul 25 până aproape la sfârşitul primei părţi - până la Psalmul 39 - T.M., iar apoi chiar la sfârşit, în Psalmul 40 şi 41 - T.M. ne este prezentată din nou Persoana Domnului. Cât de minunat este să urmărim în toţi psalmii, Persoana Domnului şi lucrarea Sa. El este prezentat ca jertfa pentru păcat în Psalmul 22, iar în Psalmul 40 Îl vedem ca jertfa de ardere-de-tot, cum vedem şi în Evrei 10: „N-ai voit jerfă şi dar, ci mi-ai întocmit un trup.” Cu alte cuvinte, lucrarea lui Hristos este în supunere faţă de voia divină, înfăţişându-ne lui Dumnezeu, „voie prin care”, aşa cum spune apostolul, „am fost sfinţiţi, prin jertfirea trupului lui Iisus Hristos, odată pentru totdeauna.” Psalmul 41 încheie cartea. În nicio altă carte a Psalmilor nu vedem Persoana şi lucrarea lui Hristos atât de remarcabil prezentată, aşa cum o vedem în prima carte a psalmilor. Este cel mai minunat, cel mai de folos să vedem cum este pusă în legătură cu experienţa răscumpăraţilor lui Dumnezeu. Trecând apoi la cartea a doua, începând cu Psalmul 42 - T.M., nu o putem cerceta în detaliu aşa cum am făcut până acum, însă vreau să observăm care este ideea distinctă. Aici îi vedem pe oameni departe de Dumnezeu şi totuşi, suspinând şi plângând după El. Psalmul 42 şi 43 - T.M. ne creează sentimentul de distanţă şi  de prezenţă a vrăjmaşului. Apoi, în Psalmul 44 -  T.M. vedem prigonirea reală: „Dar din cauza Ta suntem daţi morţii toată ziua”; iar apoi, când au ajuns în starea cea mai de jos, după ce au vobit despre toate întristările situaţiei lor, Psalmul 45 - T.M. începe cu un cântec de iubire. În Psalmul 44 ne este prezentat un cântec al urii şi al persecuţiei omului, iar Psalmul 45 este un cântec al iubirii lui Dumnezeu în Hristos: „Inima mea clocoteşte de un cuvânt bun; spun ce am compus despre Împăratul.” El se apleacă spre răscumpăraţii Lui aflaţi în suferinţă departe, sub asuprirea vrjmaşilor, El, Împăratul care Se răzbună pe pe vrăjmaşii lor şi îi eliberează pe sfinţii Săi. Drept consecinţă, în Psalmul 46 - T.M. vedem că „Dumnezeu este adăpostul şi tăria noastră.” În Psalmul 44 sfinţii sunt „socotiţi ca nişte oi de tăiat”, iar în Psalmul 46 aceştia privesc cu încredere spre Dumnezeu ca adăpost şi tărie a lor. Care este secretul acestui lucru? El, care este mai frumos decât toţi fiii oamenilor a venit să ajute, iar aceasta Îl face pe Dumnezeu refugiul şi tăria lor. În Psalmul 47 - T.M. ne este prezentată bucuria: „Bateţi din palme, toate popoarele”, iar în Psalmul 48 - T.M. ne este înfăţişat muntele Sionului, „bucuria întregului pământ”. În loc de un popor împrăştiat aflat sub asuprirea vrăjmaşului, vedem muntele Sionului cu întăriturile lui şi înconjurat de ziduri, Dumnezeu fiind cunoscut în palatele sale ca un refugiu. Totul se datorează Celui binecuvântat care, de dragul preaiubiţilor Săi şi-a încins sabia la coapsă şi S-a dus să-i învingă pe vrăjmaşi. Cât de minunat sunt grupaţi împreună Psalmii. Apoi din nou, într-un mod şi mai remarcabil, după cum am văzut şi în Psalmul 25, pătrunzând adâncimea judecăţii de sine, datorită cunoştinţei a ceea ce a făcut Hristos, tot aşa şi aici, după ce Hristos este cunoscut ca refugiu în Hristos, în Psalmul 50 şi 51 - T.M. vedem o şi mai profundă conştientizare a ceea ce este păcatul, în special în Psalmul 51 unde David îşi mărturiseşte vina sângelui. Însă David nu scrie aici numai pentru el, datorită păcatului său îngrozitor în ceea ce priveşte uciderea lui Urie, ci aici David vorbeşte în numele întregului popor, mărturisind păcatul vinei de sânge prin faptul că L-au respins pe Hristos şi L-au dat să fie ucis de către neamuri. Şi întocmai ca în cazul lui David, care, atunci când a fost pedepsit pentru păcatul său nu putea să spună că nu l-a ucis pe Urie, la fel şi oamenii, când îşi conştientizează păcatul, nu îndrăznesc să spună că nu L-au răstignit pe Hristos; iudeii nu vor îndrăzni să spună că nu L-au străpuns. Cât de solemn afirmă Scriptura: „Vor privi spre Cel pe care L-au străpuns.” Aceştia ar putea spune că soldatul roman L-a străpuns, însă când vor fi într-adevăr  pedepsiţi pentru păcat, aceştia vor realiza că ei sunt cei vinovaţi de sângele binecuvântatului Fiu al lui Dumnezeu şi vor mărturisi aceasta, aşa cum David şi-a mărturisit păcatul. Drept urmare, zidurile Sionului vor fi construite şi binecuvântarea se va revărsa. Înainte de a termina cu această carte, v-aş îndrepta atenţia asupra faptului că aceasta se încheie cu binecunoscutul Psalm 72 - T.M.. Să comparăm Psalmul 42 cu Psalmul 72. În Psalmul 42 vedem că după „cum doreşte cerbul izvoarele de apă”, aşa este şi cu sufletul însetat aflat departe de Dumnezeu, care tânjeşte după El. În Psalmul 72 Îl vedem pe Domnul deţinând controlul. Domnul domneşte şi coboară ca ploaia pe câmpul cosit, iar răscumpăraţii Lui se bucură şi Îl binecuvântează pe Dumnezeu pentru restabilirea binecuvântării prin Hristos Însuşi, Fiul Împăratului. Aş putea spune că cei doi psalmi, la început şi la sfârşit ne oferă o imaginea tuturor experienţelor răscumpăraţilor în legătură cu păcatul lor. Aceştia sunt departe de Dumnezeu şi aduşi înapoi prin Hristos. Aceasta reprezintă cartea Exod. A treia carte, care corespunde cărţii Levitic, se deschide cu Psalmul 73 - T.M., un psalm care ne spune despre locaşul sfânt, care ne vorbeşte despre singurul loc unde aceştia pot înţelege ceea ce este Dumnezeu, iar întreaga carte dezvoltă principiile sfinţeniei pe care o găsim în prezenţa lui Dumnezeu. Apoi urmează cartea a patra, iar în Psalmul 90 şi 91 - T.M. ni se deschide cartea Numeri, care dintre toate cărţile psalmilor prezintă experienţa pustiei. Aceşti doi psalmi se află într-un contrast minunat. În Psalmul 90 ne este înfăţişat ceea ce este omul: „Ne sfârşim anii ca un gând.” Omul se naşte, trăieşte, zilele lui sunt puţine şi pline de necaz, iar apoi moare. Şi tot ceea ce poate să ceară este: „Învaţă-ne să ne numărăm astfel zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă.” Ajungând la Psalmul 91 vedem un contrast minunat. Nu este vorba despre primul om, ci de al doilea; este vorba de cel care „locuieşte în locul ascuns al Celui Preaînalt” care „va rămâne la umbra Celui Atotputernic.” Omul fără Hristos este sărmanul om din Psalmul 90, scris în mod potrivit de către Moise, conducătorul prin pustie, ca o expresie a ceea ce ar fi omul fără cunoştinţa a nimic altceva în afara lui însuşi, şi o expresie a cerinţelor lui Dumnezeu cu privire la el. Apoi în Psalmul 91 Îl vedem pe Unul care va păşi peste leu şi peste năpârcă, pe Unul care va merge înainte biruind, chiar în situaţiile de încercare care l-au asuprit pe cel din Psalmul 90. Acesta este Hristos, dragi prieteni, Omul adevărat, care merge prin pustia cu bucuriile şi necazurile ei, ca având prezenţa lui Dumnezeu în totalitate. Mai sunt şi alţi psalmi minunaţi şi foarte remarcabili în această a patra carte despre care nu putem vorbi fără a vă atrage atenţia asupra lor. De exemplu, avem acea serie începând cu Psalmul 95 - T.M. şi contiuând până la Psalmul 100 - T.M.. Aceşti psalmi se află în cartea care vorbeşte despre lume şi despre experienţele noastre în ea. Vedem aici lumea însăşi, copacii câmpului, ca să zic aşa, bătând din palme şi bucurându-se de prezenţa Domnului, când El va veni va prelua puterea şi va domni. Câteva cuvinte despre ceea ce ne-a mai rămas din psalmi va fi suficient, înainte de a trece mai departe la cealaltă parte care ne stă înainte în acestă seară. Începând cu Psalmul 107 - T.M. şi până la sfârşit vedem a cincea carte care corspunde cărţii Deuteronom. Unul dintre cei mai deosebiţi psalmi în această secţiune este Psalmul 119 - T.M., care ne prezintă Cuvântul lui Dumnezeu preamărit din toate punctele de vedere. Cartea Deuteronom, după cum am văzut, ne prezintă întotdeauna modul lui Dumnezeu de a lucra cu răscumpăraţii Săi, înţelepciunea pe care o primesc aceştia când merg calea cu El. Aici El ne arată ce este înţelepciunea. În acest psalm avem înaintea noastră îndrumarea necesară, toată puterea necesară care îi sprijină pe răscumpăraţii Lui în această lume. Avem aşadar întregul alfabet folosit de opt ori, fiecărui verset corespunzându-i o literă din alfabet, ca şi cum Dumnezeu ar accentua pentru noi în acest fel, faptul că opt,  numărul noii creaţii, este pus în legătură cu Cuvântul Său, iar El vrea ca noi să ştim cât de desăvârşit este acest Cuvânt; este la fel de desăvârşit ca şi noua creaţie. Trebuie să punem capăt însă acestui scurt studiu asupra Psalmilor. Sunt atât de mulţi la care nici măcar nu am făcut referire, însă am încredere că sunt suficienţi pentru a ne arăta ce linie minunată a adevărului se află în această carte. Cât de minunat ne conduce totul în sus, mai sus şi mai sus, spre laudă şi închinare care treptat capătă putere şi tărie. Motivul pentru care am privit toată încercările şi pentru care ne-am ocupat cu toate acestea a fost pentru a găsi în ele combustibil proaspăt, o sursă înviorătoare de laudă şi închinare. Întocmai ca atunci când există o flacără mare de foc şi torni apă peste ea, iar aceasta nu se stinge ci arde chiar mai intens, tot aşa vedem că precum flacăra laudei se aprinde, gândul a ceea ce este Hristos este mai presus de orice, gândul a ceea ce este Dumnezeu pentru răscumpăraţii Săi în orice situaţie, chiar suferinţele şi încercările sunt cele care fac flacăra să ardă mai luminos şi mai intens ca niciodată, până în momentul în care, la fel ca în Psalmii 149 şi 150, întreaga creaţie se alătură răscumpăraţilor lui Dumnezeu în cântece eterne de laudă. Ce sfârşit al experienţelor noastre! Chiar şi neînsemnatul cântec pe care l-ai putea cânta, la fel ca ciripitul slab al unei păsări în întuneric înainte de revărsatul zorilor, precede acel cor măreţ de închinare, care se grăbeşte tot mai mult pentru a se uni până când totul se va transforma într-un imn măreţ de laudă. Tocmai acest lucru îl vedem în cel mai minunat mod în cartea Apocalipsa, unde toate lucrurile, orice creatură în cer, pe pământ şi în mare, se unesc pentru a-I atribui binecuvântare şi onoare şi glorie şi putere Aceluia care şade pe tron şi Mielului pentru vecii vecilor. Vă miraţi că Psalmii sunt aşadar prima carte din aceste cărţi ale experienţei şi de faptul că aceştia ne oferă în acest fel orice formă a experienţei prin care răscumpăraţii lui Dumneeu trec şi transformă totul în închinare şi laudă? Vedem într-adevăr în cartea Psalmilor un corespondent al cărţii Geneza, în perfecţiunea ei felurită. Următoarea carte este Iov, iar aici vedem că sunt trei idei care cred că ne vor dezvăui esenţa întregii vieţi a lui Iov. Acele idei sunt: răutatea lui Satan, dreptatea proprie a lui Iov şi măreţia glorioasă a lui Dumnezeu. În primele capitole vedem atacul lui Satan asupra lui Iov, iar când Dumnezeu îi permite lui Satan să facă tot răul de care e în stare, acesta  pleacă. El l-a adus pe Iov în circumstanţele în care Dumnezeu îl va folosi pentru a-l încerca. Satan, cu toată răutatea lui, nu este decât o unealtă în mâinile lui Dumnezeu, ca să spun aşa, pentru a-i şlefui pe răscumpăraţii Săi, curăţindu-i de pata care împiedică ca ei să reflecte chipul Său. Însă în încheierea cărţii Dumnezeu vine şi Îşi descoperă măreţia şi puterea Sa. Şi ce schimbare! Iov, cel care a închis gura prietenilor săi, deşi era într-o stare de robie şi nenorocire, învaţă acum secretul eliberării. Şi care este acest secret? Constă în faptul că Dumnezeu îl răzbună, sau îl susţine în părerea sa bună despre el însuşi? El i-a putut spune lui Satan că nu era nimeni ca Iov pe pământ, însă vorbeşte total diferit cu Iov însuşi. Ah! În prezenţa sfântă a lui Dumnezeu, copleşit şi zdrobit de măreţia Sa, el învaţă cât de netrebnic şi de păcătos este: „Auzisem de Tine, cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te vede. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” Acesta este secretul eliberării pentru cel mai integru om de pe pământ. Numele lui are o semnificaţie şi anume, persecutat. Gândiţi-vă numai, cel mai bun om de pe pământ este un persecutat, celui mai integru om de pe pământ să-i fie scârbă de el însuşi şi terminând cu el însuşi; iar apoi Îl vedem pe Dumnezeu de partea lui. Preaiubiţilor, aş putea spune că acesta este secretul eliberării noastre ca de altfel al lui Iov. Când aţi învăţat ce sunteţi, când aţi învăţat ce înseamnă binele care vine din fire, şi răul care vine din fire, când aţi învăţat să nu mai aveţi nicio încredere în voi înşivă, atunci Dumnezeu poate veni şi transforma toate atacurile Satanei şi toate experienţele voastre a ceea ce sunteţi voi, oricât de umilitoare ar fi ele, în binecuvântare pentru voi. Când aţi terminat-o cu sinele, puteţi merge înainte cu Dumnezeu. Şi cât de frumos se leagă aceasta de următoarea secţiune pe care o avem în aceste cărţi ale experienţei. Am terminat cu mine însumi în cartea Iov, am terminat chiar şi cu ceea ce este bun în mine. Care este obiectul dinaintea inimii lui, atunci când un om nu mai are nicio calitate bună de care să fie preocupat, când nu mai are nicio realizare în care să-şi gasească plăcerea, când nu se mai poate suporta şi nu se mai poate privi spunându-şi: „Vezi ce fel de om sunt şi ce am realizat”? Ce răspuns minunat ne dă cântarea lui Solomon. Cu ce scop sunt eliberat de mine însumi? Pentru a fi preocupat cu binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu. Oh! Cine nu l-ar da pe Iov cu toate virtuţile şi integritatea lui în schimbul preocupării cu Hristos, cu dragostea şi cu inima lui Hristos? Greşim când spunem că aceasta este Cântarea cântărilor? Aceasta este cântarea care dirijează orice altă cântare, cântarea care înlătură toate celelalte cântări, care preamăreşte Persoana şi iubirea care întrece orice cunoştinţă: Hristos, binecuvântatul nostru Domn. Repet, a fi eliberat nu are numai o conotaţie negativă cu nimic pozitiv înaintea noastră. Nu înseamnă a fi eliberat de preocuparea cu sinele pentru a avea alt fel de preocupare cu lucruri lumeşti, ci a fi eliberat înseamnă a-l înlătura pe Iov astfel încât Hristos să poată umple sufletul meu şi ca să se poată revărsa într-un cântec care Îl preamăreşte pe El. În toată această minunată carte mică, cu puţinele ei capitole, vedem sufletul cuprins de o dragoste care este atât de măreaţă, atât de mare încât inima nu o poate cuprinde. Vă este cunoscută această idee din cântarea lui Solomon? Aici nu vreau să întreb dacă intelectul vostru este familiarizat cu aceasta. Nu vreau să întreb dacă puteţi reproduce diverse dialoguri şi experienţe care au loc în această carte, ci dacă inima vă este familiarizată cu pulsaţiile din această carte. Îl vedeţi pe Cel din spatele zăbrelelor, care priveşte afară la noi aşa încât Îi putem vedea chiar trăsăturile şi Îi putem auzi vocea? Trăiţi voi, trăiesc eu în vreun fel în acel sfânt locaş al acelui loc sfânt unde Domnul Însuşi este obiectul privirilor noastre? Acesta este sfântul locaş, adevăratul Levitic. Aceasta este sfinţenia, culmea întregii experienţe care trebuie să ne conducă într-o legătură de inimă cu Hristos. Să ne rugăm ca Dumnezeu să facă acest lucru mai real, astfel încât să cunoaştem în mod practic, aşa ca Ioan, ce înseamnă să avem capul culcat la sânul Domnului, sau aşa ca mireasa de aici care spune: „Pentru că iubirea ta este mai bună decât vinul” mai bună decât cel mai ales vin al bucuriei lumeşti. Continuăm apoi cu cealaltă carte, Eclesiastul, care se află, vai, într-un contrast atât de mare cu cântarea lui Solomon. Plecăm din cerul prezenţei Domnului în lumea experienţei celui mai înţelept om. Am văzut că lui Iov, cel mai integru om, i s-a făcut scârbă de el şi s-a pocăit în ţărână şi cenuşă, iar în cartea Eclesiastul ne este prezentat cel mai înţelept om, însă înţelepciunea lui nu este decât nebunie. Vedem aici un om care a avut tot ce-şi dorea. S-a bucurat de privilegiile împărăteşti; erau mii care aşteptau porunca sa. El a avut parte de toată bogăţia, de orice lucru pe care inima l-ar fi putut dori. El a avut toată înţelepciunea, toate ocaziile de a se bucura în lume, şi care este rezultatul? „Deşertăciunea deşertăciunilor! Totul este deşertăciune!” Văd un tânăr credincios care priveşte afară la lume. El spune: trebuie să am parte de propria mea experienţă în lume, trebuie să ştiu ce are de oferit. De ce ar vrea el aceasta? Aici avem înscrisul divin al experienţei omului care a avut toate ocaziile să cunoască ceea ce era lumea. „Pentru că ce va face omul care vine după împărat?” Acest om conduce lumea dinaintea lui. El spune: voi lua tot ce pot din ea; însă tot ceea ce obţine el în ea nu este decât amărăciune, necaz şi dezamăgire. Suntem noi nemulţumiţi de împrejurări? Ce aţi spune dacă ar trebui să răspundeţi în această seară cu sinceritate la întrebarea: „Ce vă împiedică să fiţi deplin fericiţi?” Că sănătatea nu este prea bună, că nu aveţi o poziţie în societate aşa cum aţi dori, că munca este prea grea, orele prea lungi, că salariul este prea mic? Nu ar fi acesta un răspuns sincer din partea multora? Ce anume face oamenii fericiţi? Solomon spune că dacă ai toată bogăţia unui împărat şi toată puterea lui, dacă ţi-ai petrce timpul căutând plăceri, dacă ţi-ai petrece întreaga viaţă căutând prin gunoiul acestei lumi, nu ai găsi nimic în afară de dezamăgire. Ce îndurare că noi nu trebuie să umblăm pe această cale, ci putem învăţa din experienţa acestui om care a mers pe ea. Dacă aş călători peste o mlaştină izolată cu drumurile nu prea clar marcate, vederea mea nefiind foarte bună, şi dacă s-ar întâmpla să întâlnesc un drumeţ venind dintr-o anumită direcţie spre care mă gândeam să merg, şi dacă îl văd plin de noroi, l-aş întreba: „Unde ai fost?” „Am fost sus pe acel drum atât de departe cât se poate merge, chiar la capătul lui.” „Şi ce ai găsit?” „O mlaştină de noroi şi dezamăgire.” Aş urca eu pe acelaşi drum? Nu aş fi eu mulţumitor că l-am întâlnit pe omul care m-a scăpat de la toată umilirea şi necazul pe care le-aş fi avut umblând pe o asemenea cale? Şi totuşi, cât de des se întâmplă că noi nu părem doritori a învăţa din experienţele călătorilor care au mers înaintea noastră. Dumnezeu i-a permis unuia dintre cei mai înţelepţi oameni de pe pământ să meargă pe acest drum de la un capăt la celălalt şi să se întoarcă cu tot noroiul pe el şi să spună „deşertăciune şi zdrobire a duhului.” Şi totuşi, în adâncul inimilor noastre cât de des ne dorim să avem propria noastră experienţă. Nu vom obţine nimic pe acea cale în afară de ceea ce a obţinut Solomon. Cât de înţelepţi suntem dacă învăţăm din experienţa lui şi ne odihnim satisfăcuţi cu Cântarea cântărilor. Dragostea şi Persoana lui Hristos şi toate aceste gingaşe încredinţări  a ceea ce este El pentru mine, sunt suficiente fără amara experienţă pe care aş acumula-o trecând pruin experienţa Eclesiastului. Aţi învăţat acea lecţie? Doriţi să o învăţaţi? Fericiţi, fericiţi sunteţi voi dacă aţi învăţat-o. Aceasta este exact ceea ce ar concluziona şi ne-ar explica Dumnezeu în cartea Proverbe. Înţelepciunea divină este cea care a pus laolaltă tot ceea ce avem nevoie pentru calea noastră şi ne-a pus-o înaintea noastră într-o asemenea formă astfel încât găsim o învăţătură pentru aproape orice. Chiar dacă am avea timp, mă tem că tot ce aş putea face ar fi să remarc pe ici pe colo bucăţi de aur care stau în straturi groase chiar la suprafaţa acestei cărţi. Trebuie totuşi să remarc aceasta: cartea Proverbe este cartea înţelepciunii pentru cale; în această carte vedem că Dumnezeu este Cel care merge pe cale cu noi. În Eclesiastul îl vedem pe împăratul Solomon mergând pe cale singur în propria sa experienţă. Însă în cartea Proverbe vedem că Dumnezeu merge calea cu noi, indicând pericolele, nevoia de îngrijire în această direcţie sau în alta. Si cel care va fi un om înţelept este cel care îşi echipează mintea, inima şi conştiinţa în întregime cu adevărul minunat al acestei cărţi a Proverbelor. Fără îndoială că sunt multe lucruri deosebite în ea. De exemplu, nu mă îndoiesc de faptul că această femeie străină din carte este o imagine a lumii, iar faptul că trebuie să fim atenţi cu privire la ademenirile ei realizează contrastul pe care îl vedem cu privire la dragostea neschimbătoare a lui Hristos din cântarea lui Solomon. Nu mă îndoiesc de asemenea nici de faptul că împăratul este o imagine a celui care împrăştie întunericul cu lumina feţei lui, şi în a cărui bunăvoinţă este bucurie, a cărui bunăvoinţă este ca norul unei ploi târzii. În această imagine Îl vedem pe Hristos ca pe Împăratul care trebuie să vină. Dar între începutul şi sfârşitul cărţii, între atenţionarea pe care o primim cu privire la femeia străină de la început şi dezvăluirile cu privire la împăratul de la sfârşitul cărţii, vedem o mare mulţime de învăţături practice pentru cale. Sunt 31 de capitole în cartea Proverbe. Numai un capitol pe zi timp de o lună întreagă. Dacă o luăm şi citim cu atenţie şi cu rugăciune câte un capitol în fiecare zi timp de o lună, şi dacă luăm aminte la cuvintele înţelepte care sunt în ea -  nu este nevoie să vă asigur de valoarea pe care o va avea pentru voi; dacă veţi face asta din nou şi din nou, beneficiul vostru va mai mare, pentru că aceasta nu este o carte pe care o puteţi închide şi să o puneţi deoparte, ci una pe care o puteţi urma ca pe un ghid în această lume. Veţi găsi în ea un cuvânt direct de la Domnul pentru multe dintre întrebările în privinţa cărora sunteţi nesiguri acum: cu privire la tovărăşiile voastre, în ceea ce priveşte purtarea voastră cu ceilalţi oameni, cu fraţii voştri, în ceea ce priveşte evitarea certei, evitarea mândriei - sute de pericole care înconjoară calea noastră. Ne sunt date aceste învăţături în această minunată carte a înţelepciunii pentru calea noastră. Dumnezeu vrea ca noi să ne folosim de ea. Acesta este, pe scurt şi într-un mod nedesăvârşit, rezumatul acestor cărţi ale experienţei. Dacă nu am făcut nimic altceva decât să stârnim în inima noastră setea şi dorul după a şti mai multe despre minunnile Cuvântului lui Dumnezeu, dacă acesta a produs în noi o dorinţă de a ni-L însuşi în mod practic, dacă implinim această dorinţă, atunci sunt încredinţat că nu am stăruit în zadar asupra acestor cărţi în acest moment.

BIBLIA - CARTEA IOSUA.

 

BIBLIA - CARTEA IOSUA

Iosua Îl înfăţişează pe Iisus Hristos:

 „Cuceriţi ţara pe care v-o dă în stăpânire Domnul, Dumnezeul vostru” (Iosua 1:11). Partea lui Dumnezeu este să dea! A noastră să stăpânim ce ne dă El! Când intrăm în cartea lui Iosua, începem a doua diviziune a Vechiului Testament: cărţile istorice. Nicio altă carte nu are mai multă încurajare şi înţelepciune pentru ostaşul crucii, decât cartea Iosua. Este plină de adevăr spiritual. Iosua este cartea cuceririi sau câmpul de luptă al moştenirii Canaanului. Această carte relatează stabilirea copiilor lui Israel în Canaan, dovedind credincioşia lui Dumnezeu în păstrarea promisiunii Sale faţă de Avraam.  Această carte poartă numele lui Iosua, eroul acestei mari cuceriri. Numele Iosua a fost iniţial Hoşea, însemnând mântuire, sau Iehoşua, Mântuirea lui Dumnezeu. Iosua este numit slujitorul lui Iehova, prin care Dumnezeu a emis poruncile Sale şi prin care Şi-a adus la îndeplinire planurile Sale - primul ministru al lui Dumnezeu. Această carte continuă firul povestirii de unde se încheie Deuteronom. Este continuarea istoriei poporului ales. Poporul ales a fost scos din robie de către Moise, fiind condus de Iosua în ţara promisă. În cartea aceasta, Israel nu numai că învinge duşmanul, ci şi ocupă ţara pe care i-a promis-o Dumnezeu.

MOISE-ANTICIPARE: Moise a trecut prin Marea Roşie. Moise a scos Israelul din robie. Moise a dat o viziune a credinţei. Moise a vorbit despre o moştenire. În Deuteronom, vedem anticiparea acesteia. Iosua duce la bun sfârşit ceea ce începuse Moise. Dumnezeu nu Îşi lasă niciodată neterminată lucrarea. Nu uitaţi că marele Maestru întotdeauna Îşi are încă o unealtă, ascuţită şi gata de a fi folosită. Slujirea ne aşteaptă pe toţi. Întotdeauna Îl vei putea onora pe Dumnezeu luându-ţi sarcina în primire, cu o inimă hotărâtă, care se încrede în Dumnezeu. Neamul care a fost condus afară din Egipt de Moise acum este condus în Canaan de Iosua! Moise era mort, dar marşul trebuia continuat. Glasul lui Dumnezeu a continuat să-i vorbească lui Iosua. Da, glasul lui Dumnezeu încă vorbeşte şi astăzi, şi dacă vom lua aminte, Îl vom auzi vorbindu-ne. Apostolul Pavel este mort, dar crucea pe care a predicat-o rămâne de-a pururea vie. Oamenii pot să dea greş, dar adevăratul Conducător, deşi nevăzut, este pe câmpul de bătălie şi niciodată nu va da greş! „Moise a murit!” Păi, atunci trebuie oprit marşul! Fără conducător, poporul, care-şi urma conducătorul, rămânea disperat. Tabăra era cuprinsă de întristare. Iar Iosua se simţea depăşit de uriaşa sarcină ce-l aştepta. A merge înainte, în asemenea condiţii, însemna eşec sigur.

IOSUA-ÎMPLINIRE: Iosua a trecut Iordanul. Iosua a condus Israelul la binecuvântare. Iosua i-a condus către o viaţă de credinţă. Sub conducerea lui Iosua, au intrat în stăpânire. În Iosua vedem împlinirea. Când inimile mari cad, inimile slabe vor fugi! Sărmanii israeliţi, erau gata să se întoarcă înapoi în deşert şi să-şi sape mormintele printre dunele de nisip, unde erau îngropate oasele părinţilor lor. Ei nu puteau invada această ţară plină de uriaşi, cucerind cetăţile lor înconjurate de ziduri înalte. Nu, hotărât lucru: ţara era cu neputinţă de cucerit! Oare cine vorbeşte în felul acesta? Nu Dumnezeu! Pot să moară un milion de oameni! („O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia”, Ps. 91:7 - T.M.) Niciun om nu este indispensabil pentru Dumnezeul cerului. Până şi cel mai mare om care a trăit nu e decât un slujitor şi când şi-a sfârşit lucrarea, Dumnezeu are pe altul, care să-i ia locul. Desfiinţarea sclaviei a fost marea motivaţie care l-a oţelit pe Livingstone să-şi trăiască viaţa de erou în Africa. Timp de treizeci de ani el a trudit din greu, creându-şi anevoios drum prin jungla deasă, parcurgând peste cincizeci de mii de km, ca să le aducă negrilor pe Hristos şi să descopere izvorul Nilului. În felul acesta, el credea că vorbele sale vor avea mai multă greutate, când se va întoarce acasă, pledând pentru eliberarea sclavilor africani. Dar alţii i-au luat-o înainte, descoperind izvorul Nilului; alţii i-au eliberat pe sclavi. A murit singur, dar cu Dumnezeu, în sălbatica junglă africană. Dar această moarte eroică de creştin a atins inimile compatrioţilor săi cum n-a putut s-o facă nici aspra lui viaţă, iar Marea Britanie creştină s-a decis să ducă la bun sfârşit lucrarea sa şi să-i elibereze pe sclavii africani. Tot aşa este şi în toată lucrarea noastră în lume, în special în slujirea creştină. Noi suntem doar o parte dintr-un mare întreg. Fă-ţi părticica şi să nu-ţi pese dacă nu este scoasă în evidenţă în întregul global. Apele pârâului se pierd în râu. Dumnezeu îl pregătise pe Iosua de ani de zile. Iosua s-a născut în sclavie, în Egipt, dar Dumnezeu l-a scos şi l-a făcut colaboratorul lui Moise. Întotdeauna el a fost o căpetenie vitează. Era cât pe-aci să fie omorât cu pietre, pentru că i-a îndemnat pe copiii lui Israel să intre cu mult curaj în Canaan, în urmă cu patruzeci de ani (Numeri 14:6-10). Mâine vreun mare judecător sau comerciant sau om de stat va muri. Tânărul care este gata să-i ia locul va găsi mantia, căzându-i pe umeri. Succesul înseamnă a fi gata când vine oportunitatea! Nu uitaţi, când studiem cartea Iosua, că: Dumnezeu dă - omul ia! Această carte se ocupă de înfrângerea inamicului şi de ocuparea ţării. Dumnezeu spune: „Luaţi-o în întregime”. Această carte pare să se împartă natural în două părţi. Dacă nu puteţi să vă amintiţi decât atâta din schema cărţii, vă veţi aminti cele mai importate lucruri: A. Cucerirea ţării promise, capitolele 1-12. B. Ocuparea ţării promise, capitolele 13-24.

MOBILIZAREA OŞTIRII (Iosua 1;2): Deschideţi Biblia la Iosua 1:2. Îi găsim pe copiii lui Israel chiar la frontiera ţării promise, lângă malurile Iordanului. (Hotarele ţării promise, aşa cum sunt date în Iosua 1:4: pustiul în sud, munţii Liban, în nord, fluviul Eufrat la est, Marea Mediterană la vest.). Iosua este conducătorul copiilor lui Israel acum. Moise a murit. Iosua stă cu capul plecat şi inima frântă, căci consilierul şi prietenul său nu mai este. Dar Dumnezeu i-a spus: Voi fi cu tine. Nu te voi lăsa şi nu te voi părăsi! Căci Domnul, Dumnezeul tău este cu tine, oriunde vei merge (Iosua 1:5,9). Îl auzim pe Dumnezeu zicând: Moise, robul Meu, a murit; scoală-te acum, treci Iordanul acesta (Iosua 1:2). Moise trebuia să moară, ca să poată intra copiii lui Israel în Canaan. Moise nu putea intra în Canaan şi, desigur, nu putea să aducă pe nimeni înăuntru. Israel trebuia să aştepte până ce Moise era dat la o parte. Pentru creştin, Moise reprezintă Legea. Iosua Îl reprezintă pe Hristos. Numai Hristos singurul ne poate conduce la moştenirea noastră. Pavel spune: Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni (Efeseni 2:9). Oh, dacă ar învăţa toţi să se sprijine pe credinciosul Iosua şi să-L urmeze numai pe El! Hristos vrea să ne conducă la ceea ce deja a cumpărat pe cruce pentru noi. E nevoie de Moise şi de Iosua împreună, ca să ne prezinte tipologic lucrarea încheiată a lui Hristos. Vedem o mulţime de oameni îngrijoraţi, care aşteaptă cu toţii să intre în ţara ce li s-a promis cu mult timp în urmă. Vă imaginaţi corturile înşiruite, cu israeliţii care aşteptau doar un cuvânt de la Iosua: „Porniţi”. Iosua a trimis oameni în tabără ca să le spună că peste trei zile vor trece Iordanul şi să fie pregătiţi pentru călătorie (Iosua 1:10,11). Dumnezeu l-a chemat pe Iosua să-i conducă pe copiii lui Israel în ţara promisă. Avem cuvintele care trebuie să le fi rostit El, ca răspuns la rugăciunea după ajutor când şi-a asumat această mare sarcină: Nu te voi lăsa şi nu te voi părăsi! (Iosua 1:5). Aceste cuvinte sunt tot atât de adevărate şi pentru noi cei de azi.

DUMNEZEU SPUNE CÂTEVA LUCRURI FOARTE IMPORTANTE AICI:

1. Păşeşte: Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru vi l-am dat, cum am spus lui Moise (Iosua 1:3).

2. Ia în întregime: Hotarele voastre vor fi de la pustiu şi Libanul acesta până la fluviul cel mare - fluviul Eufrat - tot pământul hitiţilor, până la Marea Mare, spre apusul soarelui (Iosua 1:4). Abia pe vremea lui Solomon, cam cinci sute de ani mai târziu, s-au împlinit aceste cuvinte pe deplin (II Cron. 9:26), dar au fost rostite în acest timp. Regina Victoria, de exemplu, a fost făcută Împărăteasă a Indiei cu mult înainte ca nepotul său regal să fi ocupat toate hotarele ei.

3. Fii într-o permanentă mişcare: Moise, robul Meu, a murit; scoală-te acum, treci Iordanul acesta (Iosua 1:2).

4. Ia sabia: Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta (Iosua 1:8).

5. Intră în viaţa deplină: ... să mergeţi să cuceriţi ţara pe care v-o dă în stăpânire Domnul, Dumnezeul vostru (Iosua 1:11).

 Cartea Legii a fost Biblia lui Iosua. Biblia noastră e mult mai completă şi noi ştim mult mai mult despre voia lui Dumnezeu, deoarece Hristos a interpretat-o pentru noi. Medităm noi asupra Cuvântului lui Dumnezeu? Sau ne abatem de la el la dreapta şi la stânga? Citiţi cuvintele lui Dumnezeu către Iosua (Iosua 1:7). Iosua a chemat pe mai marii oştirii şi le-a dat instrucţiuni detailate. Ascultaţi cuvintele acestor oameni: Vom face tot ce ne-ai poruncit şi ne vom duce oriunde ne vei trimite (Iosua 1:16). Ei erau gata pentru orice slujire. Vedem pe Iosua şi pe popor pregătindu-se de călătorie. Nu uitaţi, Iosua fusese una din cele douăsprezece iscoade, care fuseseră trimise în Canaan cu patruzeci de ani mai înainte. Acum el trimite doi cercetaşi, ca să aducă un raport despre ţara pe care erau gata s-o cucerească. Citiţi istoria lui Rahab şi a iscoadelor în Iosua 2. În special Iosua le-a cerut să afle cât de întărită era cetatea Ierihon, căci aceasta era prima pe care trebuiau s-o cucerească, de îndată ce treceau râul. Iscoadele au trezit suspiciuni, dar au fost salvate de la moarte de Rahab, care i-a ascuns sub mănunchiurile de in care erau întinse pe acoperişul casei ei. Iscoadele au aflat de la Rahab că toată cetatea tremura de frica israeliţilor şi i-au promis că o vor cruţa pe ea şi pe casa ei, când va fi cucerită cetatea. Apoi Rahab i-a coborât peste zidul cetăţii, în care era clădită casa ei, cu ajutorul unei funii, iar iscoadele s-au întors să-i spună lui Iosua vestea bună că toţi locuitorii ţării tremură înaintea noastră (Iosua 2:24). Aşadar Rahab a atârnat o frânghie roşie la fereastra casei ei, marcând-o în felul acesta, ca să fie cruţată când va fi distrusă cetatea. Culoarea roşie simbolizează siguranţa care se obţine prin intermediul sângelui (Evrei 9:19-22). Găsim aluzii la răscumpărare în fiecare ramă de fereastră a Cuvântului lui Dumnezeu. Rahab a fost salvată nu prin caracterul ei, ci prin sânge! Pe Rahab o găsim amintită în genealogia lui Iisus (Matei 1:5). Canaaniţii, locuitorii ţării, erau descendenţii lui Canaan, fiul lui Ham. Erau oameni răi şi idolatri. Dumnezeu îi avertizase prin distrugerea Sodomei şi a Gomorei, dar ei nu s-au schimbat niciun pic. Acum Dumnezeu avea să le distrugă puterea şi să le dea pământul lor israeliţilor.

ÎNAINTE, ÎN PAS DE MARŞ (Iosua 3-5): Citiţi Iosua 3-5. Încurajaţi de raportul pe care l-au adus iscoadele, israeliţii s-au deplasat din cantonamentul lor de la Sitim, aflat cam la 10 km de la râul Iordan, până la un loc ce nu era departe de râul Iordan, a căror ape se umflaseră. În zorii zilei căpeteniile au trecut prin tabără şi au poruncit tuturor să fie atenţi la Chivotul Domnului şi „să-l urmeze la o distanţă de două mii de coţi, pe drumul pe care trebuie să mergeţi, căci n-aţi mai fost pe drumul acesta” (Iosua 3:4). Marele conducător, Iosua, i-a învăţat pe oameni cum să se sfinţească, căci a doua zi Domnul va face minuni în mijlocul lor (Iosua 3:5). Copiii lui Israel urmaseră norul în pustiu. Acum ei vor urma Arca Legământului, care reprezenta prezenţa lui Iehova. Lunga călătorie prin deşert era de-acum încheiată; înaintea lor era misterul unei ţări necunoscute şi al unei vieţi necunoscute. Poporul a devenit serios. Erau sub impresia unei noi experienţe. Viaţa în permanenţă ne deschide lucruri noi şi neaşteptate. Nu există monotonie în viaţa unui creştin. La începutul Exodului din Egipt citim despre trecerea Mării Roşii. Acum la încheierea Exodului, avem trecerea râului Iordan. Ambele au fost evenimente de hotar în istoria copiilor lui Israel. Din toată ceata aceea uriaşă ce a trecut Marea Roşie, numai Caleb şi Iosua au mai rămas din generaţia lor. Era vremea revărsării Iordanului şi locuitorii Ierihonului au crezut, probabil, că israeliţilor le va fi imposibil să traverseze râul; altminteri le-ar fi ieşit în întâmpinare copiilor lui Israel. Nu era niciun pod; doar câteva vaduri, dar şi acestea erau de netrecut, în acel anotimp al anului. Negreşit, iscoadele traversaseră Iordanul în înot, şi se întorseseră în acelaşi mod. Întrebarea se pune însă: cum va putea oare o mulţime atât de mare de oameni, cu femei şi copii, plus bagaje, să treacă? Dumnezeu are totdeauna o cale. El le-a dat israeliţilor instrucţiuni pe care să le urmeze. Ioan Gură de Aur a spus: „Nu ştiu calea pe care El (Hristos) mă conduce, dar cunosc bine Călăuza mea”. Să ne amintim cum i-a spus Hristos omului cu mâna uscată să facă ceea ce nu putea face - da, să întindă mâna. Omul numaidecât a încercat să facă imposibilul, iar Hristos a făcut acest lucru posibil. Ca să întindă braţul paralizat, omul trebuia să întindă braţul. Ca să traverseze Iordanul, israeliţii trebuiau să-l traverseze. Iosua le-a spus preoţilor să ridice Chivotul şi să păşească în Iordan, într-o perioadă când râul se revărsa peste maluri. Când talpa piciorului lor a atins apele Iordanului, ei au stat pe uscat (Iosua 3:9-17). La oameni acest lucru este imposibil, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile. Dumnezeu întotdeauna face imposibilul. Ce porunceşte Dumnezeu se şi împlineşte! Tot Ioan Gură de Aur a spus: „Dacă Dumnezeu îmi va spune să sar printr-un zid de piatră, am datoria să mă conformez; datoria lui Dumnezeu este să dea la o parte zidul”! Ce era Chivotul? Simbolul prezenţei divine! Şi Hristos este realitatea prezenţei divine. El spune: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28:20). El merge înaintea noastră şi spune: Vino după Mine şi trimite pe Duhul Său Cel Sfânt să ne şoptească în ureche: Iată calea! Mergi pe ea! (Isa. 30:21). Chivotul Legământului este călăuza noastră în continuare. El ne va călăuzi în lucrurile mici, cât şi în lucrurile mari ale vieţii. Da, cu adevărat, paşii unui om bun sunt rânduiţi de Domnul (Psalmul 37:23 - T.M.). Biblia ne spune despre traversarea râului. Din albia râului, din locul în care s-au oprit preoţii, au fost luate pietre şi s-a înălţat un stâlp de aducere aminte, pe celălalt mal al Iordanului, al minunilor care le-a făcut Dumnezeu pentru ei (Iosua 4:3). Nu se consemnează că s-a rostit vreo rugăciune, dar sunt ridicate pietrele memoriale. Poporul a vrut să imortalizeze memoria marelui lor Izbăvitor.

CĂDEREA IERIHONULUI (Iosua 6): Ierihonul se afla la mică distanţă de Iordan şi cam la douăzeci de minute de mers de tabăra de la Ghilgal. Ierihonul din zilele noastre este aşezat la cam o milă distanţă de străvechea cetate, care a fost distrusă şi apoi rezidită sub domnia lui Ahab. Un om, care trecea pe lângă o clădire în curs de demolare, s-a oprit să privească un lucrător, care trăgea de o funie legată de partea superioară a zidului. „Crezi că vei putea să prăvăleşti zidul acesta gros, în felul acesta?” a întrebat el, cu uimire, într-un târziu. Gâfâind, omul a răspuns: „Nu mi se pare posibil, dar eu cred că şefu’ ştie ce face.” Într-adevăr, şeful lui ştia, căci zidul fusese dinamitat, şi după o oră de opinteală, straşnicul zid a început să vibreze şi să se clatine, pentru ca, în cele din urmă, să se prăbuşească la pământ. Trebuia ca zidurile Ierihonului să cadă, pentru ca israeliţii să poată cuceri ţara promisă, căci Ierihonul era cetatea cheie din sudul Canaanului. Dar oare cum puteau ei înfăptui această faptă măreaţă? Israeliţilor instrucţiunile lui Dumnezeu li se vor fi părut ciudate, dar, ca muncitorul de mai sus, ei au continuat sarcina ce le fusese încredinţată. Ei aveau încredere că Liderul lor ştia ce nu ştiau ei, şi că în curând vor intra în cetate. Citiţi Iosua 6. Zidul are alcătuit din două părţi. Pe o fundaţie naturală, din stâncă, se ridicase un zid masiv de 1,80 metri. Blocuri masive au fost ridicate pe alocuri, în cadrul acestui zid exterior. Zidul interior era despărţit de zidul exterior printr-un spaţiu între trei şi cinci metri, având grosimea de trei metri. Iar zidul de întărire fusese clădit din cărămizi de lut. Iniţial, zidul se înălţa, probabil, la 9 metri. Ce construcţie impresionantă trebuie să fi fost această fortificaţie, vizibilă în câmpie de la o distanţă de câţiva kilometri! După ce fusese întărit de-a lungul câtorva mii de ani, zidul nu prezenta nicio fisură. Singurul avantaj al unei construcţii moderne asupra acestui edificiu monumental îl reprezenta folosirea cimentului. Zeci de mii de oameni trebuie să fi fost angajaţi la construirea acestui zid. Procesiunea preoţilor, a Chivotului, a oamenilor cu trâmbiţe, care au mărşăluit în jurul cetăţii zi de zi, erau singurele mijloace vizibile de cucerire. Ce zadarnic trebuie să li se fi părut un asemenea marş locuitorilor Ierihonului - ba, încă şi israeliţilor înşişi! Dar Dumnezeu ştia ce face! Unii au încercat să explice că prăbuşirea Ierihonului nu a fost un miracol, ci, pur şi simplu, un fapt de natură ştiinţifică. Dumnezeu ştia că un anumit fel de vibraţie va distruge zidul. A fost lovit în sunete de trompetă şi în strigătele israeliţilor, în faţa cărora zidul s-a prăbuşit. Dacă aşa au stat lucrurile sau nu, miracolul rămâne, că zidul a căzut. Dumnezeu a realizat nimicirea zidului, cu sau fără ajutorul mijloacelor „ştiinţifice”. Gloria Îi aparţine Domnului, nu lui Iosua. Când oamenii au ascultat de porunca Domnului, transmisă prin Iosua, ei au văzut puterea lui Dumnezeu. Căderea Ierihonului în faţa sunetelor scoase de cornul de berbec al lui Iosua a fost o minune atât de extraordinară, încât raţionaliştilor nu le rămâne altceva de făcut decât s-o respingă, fără argumente credibile. Israeliţii au crezut că urmează planul lui Dumnezeu. Cele şapte trâmbiţe, conducând o procesiune timp de şapte zile, şi de şapte ori în a şaptea zi, le-au arătat israeliţilor că acesta era planul de cucerire poruncit de Dumnezeu. Dumnezeu a plasat o bandă invizibilă în jurul temeliei acestei cetăţi, pe care a strâns-o apoi. Or, când face Dumnezeu asta cu fundaţia oricărei clădiri - naţionale sau personale - atunci să te fereşti! Nu este nevoie să lucrăm din răsputeri; mai degrabă, absenţa unei viziuni ne face să dăm greş. Ceea ce este greu cu adevărat este să vedem partea bună în orice lucru. Spune: „Doamne, un pas de-al Tău este de ajuns pentru mine”. Nimănui nu-i plac întârzierile. Vrem ca lucrurile să se petreacă imediat. Dacă trebuie să mergem cu anevoie, şapte zile, în jurul zidurilor, va veni, în schimb, a şaptea zi când zidurile vor cădea. Dumnezeu ne dă biruinţe în moduri care ni se par nouă total lipsite de sens (I Cor. 1:17-29).

CAMPANIA DE LA AI (Iosua 7-8): Cucerirea Ierihonului le-a dat israeliţilor posibilitatea de a intra în Canaan. Următoarea localitate, în ordinea strategiei, a fost Ai, care domina intrarea în valea care ducea în vestul Canaanului. Cum făcuse şi în cazul Ierihonului, Iosua a trimis iscoade în Ai, pentru a se informa asupra situaţiei. Suferind de o doză de supraîncredere, în urma succesului repurtat în cazul Ierihonului, ei au prezentat un raport nechibzuit la întoarcere, spunând: Ajunge două sau trei mii de oameni ca să cucereşti cetatea Ai. Nu osteni tot poporul, căci oamenii aceia sunt puţini la număr (Iosua 7:3). Prin urmare, a fost trimisă o forţă militară relativ restrânsă, să urce pe panta abruptă a dealului din faţa cetăţii Ai. Dar când garnizoana din Ai s-a regrupat şi i-a atacat, israeliţii au fugit, fără să opună nicio rezistenţă. În dezastrul ce a urmat, au văzut cu toţii retragerea mâinii călăuzitoare a lui Dumnezeu. Curând au aflat că nu se pot încrede numai în forţele lor proprii. „Nu prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oştirilor” (Zaharia 4:6). Păcatul unui singur om a provocat înfrângerea Israelului. (Israel devenise, între timp, un neam; deci nimeni nu mai putea acţiona de capul lui.). Acan ascunsese o placă de aur. Citiţi istoria în Iosua 7. Fereşte-te de placa de aur! (Iosua 7:13). Doar Acan a fost vinovat, totuşi citim: Israel a păcătuit! Au călcat legământul Meu pe care li l-am dat, au luat din lucrurile sortite nimicirii, le-au furat şi au minţit, ascunzându-le printre lucrurile lor (Iosua 7:11). Păcatul păcătosului nu-l afectează numai pe el. Niciunul din noi nu trăieşte pentru sine. Un singur elev bolnav de variolă poate contamina o întreagă clasă. Doar câţiva microbi pot infecta o întreagă naţiune. Păcatul unui singur om poate deveni păcatul întregii comunităţi. Orice păcat ai comis te va urmări, te va descoperi şi te va pune să plăteşti. Reţine: nu a fost niciun păcat care să fi fost comis pe lumea aceasta pentru care persoana care l-a comis să nu fi suferit. S-ar putea să scapi de legea umană, dar nu vei putea scăpa de legea lui Dumnezeu! („ ... păcatul vostru vă va ajunge din urmă” - Numeri 32:23).

CAMPANIA DIN SUD (Iosua 10): Israeliţii au ieşit a doua oară la atac împotriva lui Ai. De data asta, au repurtat o victorie. Cucerirea cetăţii Ai demonstrează o adevărată strategie militară. În lucrul pentru Domnul, întotdeauna trebuie să recunoaştem valoarea celor mai buni, în raţiunea umană, dar strategia lipsită de ascultare nu valorează nimic. Vasile cel Mare a spus: „Lucrează ca şi când totul ar depinde de tine şi roagă-te ca şi când totul ar depinde de Dumnezeu”. Faima Israelului a început să se răspândească în lung şi-n lat. Regii Canaanului au format o ligă împotriva oştirilor năvălitoare. Dar citim despre tratatul încheiat cu gabaoniţii, care le-au jucat o festă israeliţilor. Drept urmare, Iosua i-a condamnat pe gabaoniţi să devină tăietori de lemne şi cărăuşi de apă (Iosua 9:21). Apoi Iosua a pus pe fugă armatele aliate. Citiţi despre grindină şi despre prelungirea zilei, pe care Dumnezeu a trimis-o în ajutor vajnicului Său războinic (Iosua 10:10,11,13). Iosua spune: Opreşte-te, soare. Este un fel de a zice că Dumnezeu a oprit pământul să se rotească în jurul axei sale, timp de douăzeci şi patru de ore, ca răspuns la rugăciunea sa.  Opreşte-te, soare, asupra Gabaonului (Iosua 10:12). Lucrurile obişnuite se opresc, atunci când Dumnezeu este la lucru.

CAMPANIA DIN NORD (Iosua 11): După ce tot Canaanul de sud a fost în posesia lui Israel, o nouă confederaţie trebuia confruntată şi cucerită. Regii din nord îşi uniseră forţele şi încercaseră să frângă puterea israeliţilor cuceritori. Dar, înarmat cu tărie divină, Iosua i-a pus pe fugă. Lucrul acesta nu s-a întâmplat dintr-odată. Scriptura spune că războiul a ţinut multă vreme. În cele din urmă, ţara s-a odihnit de pe urma războiului (Iosua 11:23). Ierusalim este numit astfel aici, pentru prima oară în Biblie. Şi când te gândeşti că de atunci a devenit, probabil, cel mai renumit loc din lume! Este o cetate cu un trecut istoric măreţ şi cu o istorie viitoare strălucită. Hristos va domni de aici, când va veni din nou, cu putere şi mare glorie (Luca 21:27). Îl vedem pe Dumnezeu judecând pe aceşti oameni păcătoşi, canaaniţii. Până nu demult, s-a crezut despre Canaan că era în perioada aceasta o ţară de semi-barbari. Dar acum ştim că încă din anul 3500 î.H. Canaanul era supus dregătorilor babilonieni, iar limba şi civilizaţia babiloneană fuseseră adoptate aici. Apoi a urmat dominaţia egipteană şi cunoaştem cultura avansată a Egiptului. Tăblițele de la Tell-el-Amarna, datând din anul 1.400 î.H., înainte de cucerirea Canaanului de către israeliţi, sunt multe din ele scrisori către Faraonul Egiptului, redactate în limba babiloneană, de către prinţii vasali Canaanului. În acea perioadă, Canaanul avea deja o îndelungată civilizaţie. Ţara era plină de şcoli şi biblioteci, cu palate somptuoase şi ateliere de meşteşugari. Oraşele de pe coastă aveau flotele lor proprii, parţial de negustori, parţial de vase de război, şi un comerţ înfloritor era întreţinut cu toate părţile lumii cunoscute din vremea aceea.

ÎMPĂRŢIREA ŢĂRII (Iosua 13-24): Iosua era bătrân de pe-acum, având circa nouăzeci de ani. El şi-a dat seama că ţara nu fusese încă cucerită în întregime - ţara care mai rămâne de cucerit este foarte mare (Iosua 13:1). „Asta e a lui Iuda; asta e a lui Aşer; asta e a lui Simeon; şi asta e a lui Beniamin”, îi auzim pe oameni spunând la începutul acestui nou capitol. Au zis aceasta deşi amoriţii, iebusiţii şi hitiţii deţineau încă porţiuni însemnate din ţara promisă (Iosua 13). Împărţirea ţării a fost anunţată prin credinţă, asupra acelor lucruri care, sub călăuzirea lui Dumnezeu, ei îşi propuneau să le realizeze, prin lupta îndelungată ce a urmat. Vai de persoanele cu vedere slabă, ale căror aspiraţii nu depăşesc niciodată realizările prezente! Dacă nu avem o viziune înaintea ochilor noştri şi dacă nu vom visa vise, niciodată nu vom câştiga biruinţa - fie pe plan material, fie spiritual. Exact aceasta a fost starea israeliţilor. Ei s-au avântat înainte spre un viitor sperat, dar necunoscut, când au parcelat mari porţiuni din ţară, ce încă se afla în stăpânirea duşmanilor lor! Deşi tot acest pământ a fost repartizat diverselor triburi, el a fost cucerit abia în vremea lui David. Tot ce fusese înfrânt la această dată erau teritoriile muntoase; cetăţile din câmpie abia dacă fuseseră atinse. Cei puternici nu au cucerit partea cea mai bună a ţării, pentru simplul fapt că erau puternici; ei au lăsat fragmente celor slabi. După cum, nu au dobândit cei bogaţi teritoriile cele mai râvnite, lăsându-le celor săraci pe cele mai puţin dorite. Ei au încercat să afle voia lui Dumnezeu în această chestiune. Lui Dumnezeu Îi pasă de distribuirea bunurilor. Vedeţi vreo aplicaţie a acestui principiu astăzi? Lui Dumnezeu Îi pasă de inegalităţile din condiţia copiilor Săi. Lui Îi pasă că cei slabi sunt daţi la o parte de cei vicleni şi puternici. Se poate spune că e voia lui Dumnezeu în toate chestiunile legate de ore şi de plată, capital şi forţe de muncă. Dumnezeu e preocupat de o mai justă diviziune a binecuvântărilor Sale în lume, chiar atunci când El hotărăşte că fiecare va locui sub viţa lui şi nimeni nu-l va mai tulbura (Mica 4:4). Când repartizarea s-a făcut prin tragere la sorţi, nimeni nu a mai putut să-l invidieze pe celălalt. Ei s-au adunat înaintea Chivotului lui Iehova - simbolul prezenţei Sale. Dar leviţilor nu le dăduse moştenire printre ei (Iosua 14:3). Vă amintiţi, desigur, că acest trib fusese pus deoparte pentru slujba preoţiei.

POSESIUNEA LUI CALEB (Iosua 14): Caleb avea acum optzeci şi cinci de ani. Împreună cu Iosua, erau singurele dintre iscoade care au mai rămas, deoarece ei au îndrăznit să se încreadă în Dumnezeu! Câte iscoade a trimis Moise în Canaan? Câte dintre numele lor vi le amintiţi? Fără îndoială, aceştia doi sunt singurii care s-au încrezut în Dumnezeu şi ale căror nume le cunoaştem. Ca răsplată pentru ascultarea lor, aceşti doi sunt singurii din generaţia lor cărora li s-a permis să intre în Canaan. Caleb i-a cerut prietenului său Iosua cetăţile întărite, cu ziduri înalte. El a adăugat: Poate Domnul va fi cu mine şi-i voi izgoni, cum a spus Domnul (Iosua 14:12). El a preţuit moştenirea sa, datorită muncii grele ce o oferea şi oportunităţii ce-i dădea s-o cucerească! Recunoaşterea prietenului său de către Iosua şi a dreptului său la o posesiune a fost rapidă şi generoasă. I-a dat muntele pe care l-a cerut şi l-a binecuvântat pe bătrânul său prieten. Caleb era bătrân de-acum, dar s-a desfătat în greutatea sarcinii sale. Caleb a fost cel mai fericit om din tabăra israelită, pentru că a cucerit aşa de mult şi încă mai avea de cucerit! Domnul nu le-a promis niciodată copiilor Săi că le va fi uşor să-L slujească. De fapt, Hristos a spus: În lume veţi avea necazuri ... (Ioan 16:33). Nu ni s-a promis un trai uşor, dar ni s-a promis biruinţă. Hristos spune: „Eu am biruit lumea”. Noi creştem când trecem prin greutăţi, căci învăţăm să ne încredem mai mult în Domnul. Pavel i-a spus lui Timotei: Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Iisus Hristos (II Timotei 2:3). Caleb a spus: Eu însă am urmat în totul calea Domnului, Dumnezeului meu (Iosua 14:8). Poate că e bine să arătăm că cetăţile de refugiu, pe care Dumnezeu le-a rânduit, amintite în Numeri şi Deuteronom, sunt acum puse deoparte (Numeri 35).

CUVÂNTAREA DE RĂMAS BUN A LUI IOSUA (Iosua 24): Iosua a îmbătrânit. Ştia de pe-acum că nu va mai trăi mult. De aceea, a dorit să lase poporului câteva cuvinte de îndemn. Mai întâi, a chemat liderii şi apoi întreg poporul laolaltă şi i-a îndemnat să-şi aducă aminte de puterea şi credincioşia lui Dumnezeu, stăruind de ei să-I fie credincioşi. Acum temeţi-vă de Domnul şi slujiţi-I cu scumpătate (Iosua 24:14). Apoi i-a avertizat cu privire la pericolul apostaziei, spunând: Alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor amoriţilor, în a căror ţară locuiţi. Apoi a adăugat: Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului (Iosua 24:15). Este bine ca oamenii să mărturisească deschis şi să se angajeze la o promisiune solemnă. Aceşti bătrâni, care au făcut o confesiune deschisă, au rămas credincioşi promisiunilor lor. În acea zi, poporul a spus: Nu! Căci noi vom sluji Domnului.

MOARTEA LUI IOSUA: La vârsta de o sută zece ani, marele şi bătrânul Iosua a murit. Cartea se încheie cu moarte. Vedem trei morminte: al lui Iosua, marele conducător al Israelului; al lui Eleazar, preotul; şi al lui Iosif, ale cărui oase copiii lui Israel le-au luat cu ei din Egipt şi care erau acum îngropate în ţara promisiunii. Iată un mare omagiu, adus unui mare conducător: Israel a slujit Domnului în tot timpul vieţii lui Iosua (Iosua 24:31). Canaan, sau ţara promisă, avea 290 de km lungime şi aproximativ 65 de km lăţime. Hotarele erau: în sud, pustiul; în nord: lanţurile muntoase ale Libanului; la est: fluviul Eufrat, iar la vest Marea Mediterană. Era centrul unei civilizaţii avansate, ce a intrat în istoria antică: Egiptul - 682 km, în sud; Ninive - 1120 km, în nord-est; Babilon - 1120 km la est; Persia - 1600 km la est; Grecia - 1300 km înspre nord-est; Roma - 2400 km înspre nord-est.

STRICT PERSONAL: „Nu te ruga pentru o sarcină uşoară. Roagă-te să fii mai tare, în vederea acelei sarcini! Măreţia puterii unui om este măsura predării sale. Nu se pune problema cine eşti sau ce eşti, ci dacă Dumnezeu te conduce. „Am urmat în totul pe Domnul.” (Caleb). Dumnezeu porunceşte o completă predare pentru El. Faptele nu se schimbă, simţămintele da! Nu este de ajuns să aprinzi un foc; trebuie să pui şi combustibil pe el.” - Origene, „Omilii la Iosua”.