CARE ESTE ZIUA DE NAȘTERE A DOMNULUI IISUS?

CARE ESTE ZIUA DE NAȘTERE A DOMNULUI IISUS?

   

    25 decembrie, ar răspunde majoritatea oamenilor. Cu toate acestea, în Noul Testament nu apare nimic care să stabilească data naşterii lui Iisus în preajma acestei zile. Nu a existat nicio celebrare a naşterii lui Iisus în primele două secole ale Bisericii Primare. Speculaţiile pe această temă au început în secolele III şi IV, atunci când a apărut ideea de a indica ziua Lui de naştere. Însă, imediat după ce a fost  declarat religie oficială a Imperiului Roman, creștinismul a fost corupt de elemente păgâne.

   Pentru  datarea nașterii, au fost propuse opt date specifice, în perioada de timp dintre lunile martie şi ianuarie. În Apus (Roma), celebrarea zilei de 25 decembrie a fost popularizată aproximativ în anul 354 de către Papa Liberius. Odată cu anul 435, în Biserica Romană s‑a oficiat prima „liturghie a lui Hristos” de către Papa Sixt al  III‑lea. Această dată a fost probabil aleasă pentru a contracara influenţa sărbătorii păgâne  numite Natalis Solis Invicti (Naşterea neînvinsului Soare) şi închinarea la Mithra, zeul persan al Soarelui, care s-ar fi născut  în acea zi.

   În Răsărit, pentru ziua de naştere a Domnului, a fost aleasă data de 6 ianuarie, ziua când grecii sărbătoreau naşterea zeului Dionysos, iar egiptenii, naşterea zeului Osiris. Această dată este şi astăzi celebrată în Bisericile Ortodoxe Greacă şi Rusă. În ambele cazuri, alegerea datei de naştere a lui Iisus Hristos fost făcută în strânsă legătură cu sărbătorile păgâne. Aşadar, originea Crăciunului constă într‑un amestec de păgânism (mistificare/fals) şi amintirea naşterii lui Iisus (adevăr). Când minciuna se amestecă cu adevărul, cea dintâi devine dominantă. Astăzi, avem o majoritate de elemente păgâne ale unor festivaluri de iarnă, fără adevărul naşterii lui Iisus. Avem o masă mare, cu mâncare şi băutură de care facem abuz, care, împreună cu figura mistică a lui Moş Crăciun se leagă mai degrabă de sărbătările păgâne şi nu de cea a naşterii lui Iisus.

    În mitologia modernă, Moş Crăciun este perceput ca o fiinţă fantastică căreia îi poţi cere lucruri care apar ca prin minune atunci când se lasă noaptea. Deşi copiii realizează mai devreme sau mai târziu că acest personaj nu este decât o născocire, ei pot asocia această poveste cu relatarea naşterii Domnului Iisus şi astfel pot trage concluzia că acest fapt este deasemenea o poveste inventată în care nu mai crede nimeni. Moş Crăciun este un personaj fictiv, însă relatarea naşterii, vieţii, morţii şi învierii Domnului Iisus este un adevăr vital, în care noi trebuie să ne încredem pentru a primi mântuirea şi viaţa veşnică.

Aşadar, când s-a născut Iisus?

   Noul Testament nu ne dă o dată certă pentru ziua de naştere a Domnului Iisus. Cu toate acestea, există trei indicii cu privire la acea perioadă (niciunul nu indică o dată apropiată de 25 decembrie):

1. Păstorii din câmpie;

2. Momentul  recensământului;

3. Conceperea lui Ioan Botezătorul;

a. Când se aflau păstorii în câmpie?

    În zona din jurul  Betleemului, temperatura în luna decembrie poate coborî noaptea până la limita îngheţului.  În lunile decembrie şi ianuarie, de obicei, în preajma Betleemului şi Ierusa­limului, zăpada cade doar două, trei zile. De fapt, acestea sunt lunile de ploioase de iarnă, care, în vremea lui Iisus făcea dificilă orice călătorie şi de aceea oamenii preferau să stea acasă. La vremea naşterii lui Iisus,  Evanghelia relatează: În ţinutul acela erau nişte păstori care stăteau afară în câmp şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor (Luca 2:8). Pe atunci, păstorii îşi ţineau turmele pe câmp din aprilie până în octombrie, iar în lunile reci şi ploioase acestea erau duse la adăpost. The Companion Bible, anexa 179 explică: „Păstorii nu puteau fi găsiţi păşunându‑şi turmele pe câmpii, noaptea, în luna decembrie (Tevet - decembrie, ianuarie), din pricina faptului că nu exista iarbă pentru păşune. Pe atunci, ca şi acum de altfel, se obişnuia ca turmele să fie retrase de la păşunat din regiunile deschise, şi duse la adăpost, începând cu luna  Cheshvan (octombrie -noiembrie)”.

b. Recensământul menționat de Luca:

   Altă dovadă împotriva  naşterii lui Iisus în  luna decembrie este recensământul roman menţionat de Luca. Conducătorii romani ştiau că nu este realist să comanzi un recensământ în timpul iernii. În general, recensământurile se efectuau după perioada secerişului, în lunile septembrie sau octombrie, când economia nu putea fi afectată, iar vremea era uscată, starea drumurilor fiind suficient de bună pentru a permite o călătorie fără probleme. Robert Southern afirmă: „Acest recensământ cu greu ar fi avut loc în acest sezon (25 decembrie) şi această dată nu ar fi fost aleasă de autorităţile publice, deoarece ar fi obligat populaţia ţării să călătorească spre zonele natale, iar furtunile şi ploile din iarnă ar fi fost un impediment pentru o călătorie sigură, excepţie fiind vremea din timpul unor ani deosebiţi”(Christmas at Bethlehem, Holy-Days and Holidays). Relatarea lui Luca cu privire la recensământ este o dovadă în plus că naşterea Domnului nu a fost în timpul sezonului rece. Pentru o societate agrară, organizarea unui recensământ după seceriş ar fi fost mult mai probabilă.

c. Zămislirea lui Ioan Botezătorul:

  Un indicator al momentului în care s‑a născut Iisus se găseşte în Evanghelia după Luca, legat de zămislirea lui Ioan Botezătorul. Luca 1:5-17 descrie  întâlnirea dintre Zaharia şi un înger - când Zaharia slujea la Templu a fost anunţat de un înger că va avea un fiu. Luca ne mai spune, de asemenea, că Zaharia era un preot din ceata lui Abia. În 1Cronici 24:10 citim că preoţia era separată în 24 de cete, cu  scopul de a sluji în Templu. Slujirea în Casa Domnului începea cu prima Lună a calendarului evreiesc, Nisan - „Această Lună va marca începutul lunilor; ea va fi pentru voi prima Lună din an. (Exodul 12:2) - adică  martie sau aprilie, conform calendarului nostru modern. Potrivit unor surse talmudice, cât şi manuscriselor găsite la Qumran, fiecare din cele 24 de cete slujea timp de o săptămână, astfel, într‑un an, o ceată slujea de două ori. În 1Cronici 24:10 citim că ceata lui Abia era a 8-a din cele douăzeci şi patru. Astfel spus,  lui Zaharia îi venea rândul de a sluji la Templu în a zecea săptămână a anului evreiesc. De ce a zecea săptămână? Pentru că toate cetele de preoţi slujeau la templu în zilele din timpul Paştelui şi Sărbătorii Azimilor (a treia săptămână din an) cât şi în timpul Sărbătorii Săptămânilor (Sărbătoarea Recoltei sau Ziua Cincizecimii - a noua saptamână). Astfel, timpul de slujire pentru ceata lui Abia se termina în a zecea săptămână a anului. Dacă presupunem că Luca vorbeşte despre perioadă de slujire din prima jumătate a anului, concluzionăm că Zaharia a slujit la templu în perioada lunii Sivan, adică, mai-iunie. (calendarul evreiesc ia în consideraţie atât ciclul lunar cât şi cel solar, corectat astfel încât fiecare Lună să cadă în acelaşi anotimp; anul ebraic avea 12 luni lunare, la fiecare 19 ani se adăuga o Lună în plus, tocmai ca anul lunar să corespundă cu cel solar).

   Luca relatează că după ce i s-au împlinit zilele de slujbă, Zaharia s‑a dus acasă. Peste câtva timp, Elisabeta, nevasta lui, a rămas însărcinată (Luca 1:23-24). Având în vedere legile de separare (Leviticul 12:05, 15:19,25), trebuie să numărăm două săptămâni. Acest fapt ne ajută să tragem concluzia că fiul lor, Ioan, a fost conceput la scurt timp după ce Zaharia şi-a terminat slujba, spre sfârşitul lunii evreieşti Sivan - la sfârşitul lunii iunie. După o sarcină normală, naşterea lui Ioan Botezătorul s-ar petrece nouă  luni mai tîrziu, adică în vremea Paştelui Evreiesc (Nisan 15).

   Profeţii Vechiului Testament au spus că Dumnezeu va trimite pe Ilie înainte de venirea lui Mesia (Maleahi 3:1; 4:5-6). Având în vedere această profeţie şi calculele făcute, Ioan Botezătorul s-a născut de Paşti. Îngerul i-a spus lui Zaharia că Ioan Botezătorul  Va merge înaintea Lui, în duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copiii lor şi pe cei neascultători la înţelep­ciunea celor drepţi, ca să pregă­tească Domnului un popor care să fie gata pentru El. (Luca 1:17)

   Luca 1:26, 36 relatează  că Elisabeta era însărcinată în luna a şasea atunci când îngerul Gabriel a venit la Maria. Pe când Elisabeta era în luna a şasea, evreii celebrau Hanuka (Sărbătoarea Rededicării Templului) sărbătoare care come­morează victoria Macabeilor asupra grecilor - Regele Antiochus Epifanes, distrugând Ierusalimul, a intrat în Templu pe care l‑a pângărit,  jertfind porci. Hanuka este cunoscută şi sub denumirea de numele de „Sărbătoarea Înnoirii Templului” (Ioan 10:22), pentru că acesta este legată de  rededicarea Templului. Însă Maria era dedicată unui ţel măreţ: prezenţa lui Dumnezeu pe Pământ într-un templu pământesc, un corp uman (Ioan 1:14-18). Posibil că naşterea să nu fi avut loc pe 25 decembrie, însă întruparea da!

   În ceea ce priveşte naşterea lui Mesia, conceperea Lui a fost  miraculoasă, nu  naşterea: Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un Fiu, căruia Îi vei pune numele Iisus. El va fi mare şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” Maria a zis îngerului: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu de bărbat?” Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu. Iată că Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe; şi ea, căreia i se zicea stearpă, este acum în a şasea Lună. Căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere.” (Luca 1:30-37) Dacă Maria a conceput pe Mesia când evreii celebrau Hanuka, după o sarcină normală de 285 de zile, ajungem la concluzia că Iisus s‑a născut în ziua de 15 a a lunii evreieşti Tishri (sfârşitul lui septembrie - începutul lui octombrie). Această dată este importantă, deoarece coincide cu prima zi din Sărbătoarea Corturilor (Sucot). Este o zi deosebită, un sabat special, un prilej de mare bucurie şi celebrare.

 Sărbătoarea Corturilor şi Iisus:

   În Scriptură există câteva conexiuni interesante între naşterea lui Iisus şi aspectele legate de Sărbătoarea Corturilor. Ioan 1:14 relatează: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a ,,cortuit” printre noi (traducerea literală din greacă).” - Robert Southern. Cu privire la acest verset, dr. Samuele Bacchiocchi a comentat: „În încercarea de a descrie poporului său prima venire a lui Mesia, Ioan a ales imaginile din Sărbătoarea Corturilor, când se celebrează faptul că Dumnezeu locuieşte în mijlocul poporului Său. Acest fapt ridică  întrebarea pertinentă dacă Ioan într-adins a legat naşterea lui Iisus de Sărbătoarea Corturilor. Pentru a prezenta  natura şi misiunea lui Hristos, Ioan, în Evanghelia sa, foloseşte cuvântul cort ca metaforă. El explică faptul că Hristos, -  Cuvântul care era cu Dumnezeu la început (Ioan 1:1), - s-a manifestat în această lume într-un mod tangibil, întinzându-şi Cortul în mijlocul nostru:  „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl.” - (Ioan 1:14) (God’s Festivals in Scripture and History Part II: The Fall Festivals, pag. 241). „Skenoo” (lb. greacă) este verbul pe care l-a utilizat Ioan (Ioan 1:14) şi înseamnă „a locui într-un cort, tabernacul, cort, a face o tabără” . Aluzia se face în mod clar la Sărbătoarea Corturilor, atunci când evreii, pentru a sărbători cei 40 de ani de rătăcire în pustie, alegeau să locuiască temporar în corturi. Pentru Ioan, această „aşezare a taberei” este un simbol al Întrupării. Am putea traduce Ioan 1:14 în acest mod: Astfel, Cuvântul a devenit un om muritor: el a întins cortul în mijlocul nostru. Unii cercetători cred că există o legătură lingvistică între cuvântul grecesc skenoo, folosit aici, şi  verbul evreiesc shachen care înseamnă „a locui” sau „tabernacul” atunci când este derivat în substantiv. Avem, așadar, cuvântul shachen care se referă la măreţia slavei lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Sărbătoarea Corturilor este, de asemenea, cunoscută sub numele de „Sezonul (timpul sau vremea) bucuriei noastre” şi „Sărbătoarea popoarelor”. Cunoscând toate acestea, devine interesant faptul că în Evanghelia după Luca citim: „Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună  (NB (New Bible - notă explicativă) „sezonul - vremea -  bucuriei noastre”), care va fi o mare bucurie pentru tot norodul (NB „sărbătoarea popoarelor”) (Luca 2:10). Deci,  putem vedea că în terminologia folosită de înger pentru a anunţa naşterea lui Yeshua (Iisus) erau teme şi mesaje asociate cu Sărbătoarea Corturilor - Sukkot.

   Lumina a mai fost o caracteristică importantă a acestei sărbători. La sfârşitul primei zile de celebrare, Templul era iluminat puternic. Potrivit lucrării Mişna (Succah 5.2), în curtea Templului  destinată femeilor erau aduse patru candelabre uriaşe - ni se spune că „lumina emanată de cele patru candelabre era atât de strălucitoare încât nu era curte în Ierusalim care să nu fie luminată de aceste candelabre (Succah 5.3)”. Aceasta ne reaminteşte cuvintele  bătrânului Simeon ce‑l aştepta pe Mesia:  „Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze Neamurile şi slava poporului Tău, Israel.” (Luca 2:30-32). În Ioan 1:6-9 este scris: „A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină. Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume.”

Concluzie:

   Legat de naşterea Domnului Iisus, chiar dacă punem la îndoială  Tradiţia Bisericii,  nu ezităm să credem relatările Noului Testament. Domnul Iisus s-a născut în mod miraculos din fecioara Maria (Miriam), împlinindu‑se astfel prorocia din Isaia 7:14: „De aceea, Domnul însuşi vă va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată, va naşte un Fiu şi-I va pune numele Emanuel. (Dumnezeu este cu noi)”. El s-a născut în cetatea lui David (Betleem) pentru a îndeplini prorocia din Mica: „Dar tu, Betleeme Efrata, deşi eşti neînsemnat printre miile lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel Ce va fi Conducător în Israel, Cel a Cărui origine este din vechime, chiar din zilele veşniciei.” (Mica 5:2). Iisus s-a născut în Betleem, nu în Nazaret, unde a fost conceput. Pentru a-i aduce pe Iosif şi Maria din Nazaret în Betleem, Dumnezeu l-a determinat Cezar August să decidă recensământul. Deşi acesta a fost locul naşterii, El îşi are originea în zilele veşniciei. Proorocia lui Mica subliniază natura  dumnezeiască  a lui Iisus - numai Dumnezeu vine din zilele veşniciei, este etern şi necreat. Ioan 1:1-3  lasă să se vadă natura dumnezeiască a lui Mesia:  „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate au fost făcute prin El şi niciun lucru care a fost făcut n-a fost făcut fără El.” Natura dumnezeiască a celui care se va naşte este subliniată şi de  Isaia, unde citim:  „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii.” (Isaia 9:6). El aduce celor care se încred în El o naştere din nou pentru împărăţia Lui Dumnezeu, o viaţă fără sfârşit. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16).

ORIGINEA CUVÂNTULUI „LER”.

ORIGINEA CUVÂNTULUI „LER”

     Despre originea cuvântului „ler” s-au enunţat mai multe ipoteze până acum, unele dintre ele lăsând deoparte cercetarea lingvistică şi îndreptându-se mai mult spre sensuri fantastice. În timp ce unii susţin că la originea cuvântului „ler” stă cuvântul slav „lel”, numire dată zeului dragostei, alţii sunt de părere că acesta se trage din numele roman „Aurelian”. Cuvântul a fost pus în legătură şi cu „larii”, personaje întâlnite în saturnaliile romane din ziua de 25 decembrie.

  În anul 1901, părintele profesor Dimitrie Dan face o nouă analiză asupra originii cuvântului „ler”, ajungând la concluzia că acesta se trage din lauda cultică ebraică „Halleluiah!”, care înseamnă „Lăudaţi pe Domnul!”, iar în anul 1920 academicianul Alexandru Rosetti consideră că varianta propusă de preotul Dimitrie Dan privind originea cuvântului „ler” este cea mai potrivită. Rosetti susţine că, în limba română, cuvântul „ler” derivă din latinescu „aleluia”, al doilea „l” fiind înlocuit de „r”. Acest fenomen fonetic, numit „rotacizare”, des întâlnit în epoca daco-romană, s-a păstrat, pe alocuri, până în zilele noastre.

   Cuvântul ebraic „halleluiah”, folosit în mod special ca refren de laudă, în psalmi şi în cântări liturgice, a fost transcris mai întâi în limba greacă, putând fi întâlnit în Septuaginta încă din secolul al III-lea î.H., sub forma de „alliluia”. În scrierile nou-testamentare, cuvântul apare amintit astfel: „Am auzit, în Cer, ca un glas puternic de mulţime multă, zicând: Aliluia! Mântuirea şi slava şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru!” (Apocalipsa 19, 1).

   În traducerile latine, începând cu „Itala” şi cu „Vulgata” lui Ieronim, aceasta din urmă devenită normativă în Biserica Apuseană, cuvântul a fost transcris sub forma „alleluia”. Ajungând pe teritoriul ţării noastre, prin intermediul soldaţilor romani, în perioada daco-romană (secolele II-VI), cuvântul este transformat în „aleruia”. Mai apoi, prin prescurtare, el este întâlnit ca „aler” şi „ler”. Această transformare, petrecută prin rotacizarea literei „l” poate fi observată şi în cazul altor cuvinte, precum: „solem” (soare) şi „molam” (moară). Anularea literei incipiente „a” este iarăşi o caracteristică a limbii române de început, precum se vede şi în alte cuvinte preluate: „raie”, din „aranea”; „toamna”, din „autumnus”; „prier”, din „aprilis”.  Cuvântul „ler” dovedeşte, astfel, vechimea colindelor noastre religioase din secolele II-VII, fiind întâlnit pe toată aria daco-romană din stânga Dunării.

   În limba română, cuvântul „ler” poate fi întâlnit mai ales sub forma consemnată de Dimitrie Cantemir, şi anume: „Ler, aler Domnul”. Autorii colindelor religioase au compus în mod asemănător, păstrând forma de început a cuvântului, şi anume „Ler, Doamne”.

DESPRE ORIGINEA CUMANĂ A BASARABILOR!

DESPRE ORIGINEA CUMANĂ A BASARABILOR!

   În cartea sa despre posibila origine cumană a Basarabilor, Neagu Djuvara evoca o posibilă etimologie iraniană, persană, a numelui Basarab. Nefiind lingvist, Djuvara nu se aventura prea mult în etimologii, însă o vom face noi aici, pe baza unor cercetări asupra acestei chestiuni realizate de alți erudiți. Vom prezenta o sinteză a acestor cercetări!

   Mai întâi însă, să vedem dacă ar fi plauzibilă istoric și cultural o etimologie iraniană a numelui Basarab. Răspunsul este da! Cumanii erau turcofoni. Se cunoaște relativ bine limba lor. Teoria lui Djuvara este că familia Basarabilor ar fi fost de origine cumană, deci turcofonă, cumanii fiind un trib turcic creștinat, care domniseră peste un enorm imperiu, de la Dunăre până în Asia Centrală, inclusiv în câmpia Bărăganului, și a căror limbă este bine cunoscută datorită acelui dicționar și ghid de conversație descoperit providențial, Codex Cumanicus! Limba cumanilor are cel mai probabil un descendent în limba kumâcilor de azi, popor turcic de la poalele Caucazului, în Daghestan. Tot așa, de la cumani ne-a rămas o denumire geografică precum Teleorman. Tot de la ei avem nume de persoane precum Coman sau Comănescu, la fel: Kun în maghiară (Kun = Kuman) și nume de locuri precum Comana în România, Kun în Ungaria sau Kumanovo în Macedonia de azi.

  Cumanii se convertiseră la creștinismul apusean  iar despre clasa superioară știm că era bilingvă, vorbind și persana, acea lingua franca a Orientului, adusă de ei din lunga ședere anterioară în Asia Centrală, unde sub forma numită tadjikă persana (farsi) e vorbită până astăzi de milioane de oameni. Știm că nobilimea cumană era și persanofonă pentru că ni s-a păstrat acel ghid de conversație însoțit de un dicționar în trei limbi: cumană-persană-latină numit Codex Cumanicus. Așa încât, este foarte natural ca anumite regiuni atinse de cumani să fi fost numite de ei în persană (farsi).

   De la bun început se impune o precizare: Basarabia istorică nu este întreaga Moldovă de dincolo de Prut, ci este doar ceea ce turcii numeau Bugeacul, altfel zis zona de stepă de la nord de Delta Dunării și nordul Mării Negre, cu Tighina și Akkerman/Cetatea Albă, zonă care nu intră în componența Moldovei actuale. Basarabia istorică nu face astăzi parte din Republica Moldova pe care românii o numesc Basarabia.

   Acum, etimologia alternativă propusă ca venind chipurile din cumană și dată ca însemnând „părinte și domn”, de la basar - a domni, și aba - tată, este absurdă și artificială. În schimb, vom vedea de îndată că denumirea Basarab se explică imediat prin persană. Ea nu înseamnă altceva decât: - în capul apei sau; - în marginea apei; expresia este ba-sar ab sau ba-sar - e- ab.

   Acum să învățăm pe loc puțină persană/farsi, sau măcar cuvântul ab = apă. În primul rând, limba persană nu s-a modificat deloc din secolele XII – XIII încoace. O știm pentru că avem atâtea inscripții, acte scrise, documente de curte și comerciale și monumente literare precum uriașa epopee Shah Nameh - Cartea Regilor, a lui Firdusi.

   În ceea ce privește expresia ba-sar ab (ba-sar - e- ab) = în capul apei, așa se spune atât în persana de azi (farsi) cât și în cea de acum șapte-opt secole pe care o descoperim în Codex Comanicus.

   Ab este apa în persană. Ca apa din română și nu este de mirare. Persana este o limbă indo-europeană, iar ab e înrudit cu latinescul aqua, de unde românescul  apă. Așadar, în persană/farsi: ab = apă. De aici vine și numele Punjabului, regiunea celor cinci râuri, dintre care unul este Indusul: panj-ab = cinci ape = Panjab ; Punjab cuprinde cuvântul  panj = cinci în persană ca și în hindi sau țigănește!).

  Sar este în persană capul, dar și prepoziția echivalentă lui pe. Sar este capul propriu zis, dar joacă și rol prepozițional precum în: sar-e-mez = pe masă (e fiind acolo o particulă de legătură, numită izafet, care nu se scrie, iar uneori nici nu se pronunță); sar-e-mez poate însemna, așadar, pe masă sau capul mesei. La fel, sar-e-ab = pe apă.

   Ba (sau be, în funcție de dialecte) este o altă particulă echivalentă cu la, în sau spre; ba-mez va însemna la masă, sau spre masă. ba-ab = la apă sau spre apă.

    Așa încât, la capul apei, lângă apă, nu se poate spune decât ba-sar ab, be-sar ab, sau: ba-sar-e-ab / be-sar-e-ab.

   Că iranienii puteau numi anumite râuri Apa o vedem din atâtea râuri siberiene precum marele fluviu Ob = Apa. Ce putea fi mai natural pentru nomazi ajunși la malul Mării Negre acolo unde se varsă Dunărea și începe Delta decât să-i spună Capul Apei, la marginea apei - Ba-sar ab? Sigur, nu vom ști niciodată cu certitudine, dar explicația prin iraniană este perfect logică și plauzibilă, întărită de faptul că nobilimea cumană vorbea persana la fel de fluent și cu același sentiment de superioritate cu care nobilimea rusă țaristă vorbea, într-o vreme, franceza!

Suplimentar: Codex Cumanicus:

  Codex Cumanicus este un codex aflat  în Biblioteca San Marco, Veneţia. Acest codex este de fapt un manual lingvistic scris pentru a ajuta pe misionarii catolici să comunice cu populația cumană. Codexul a fost scris probabil în Ungaria și este un ansamblu compus din diferite documente. Cele mai vechi părți ale codexului își au originea între anii 1100 -1200.  Alte părți ale acestui codex au fost adăugate după un secol și jumătate. Copia  venețiană datează din 1330. Prima parte este un fel de dicționar care a fost scris pentru a facilita o conversație extrem de simplă. A doua parte este o colecție de diferite texte religioase, inclusiv câteva rugăciuni creștine în frunte cu „Tatăl nostru”.

   Intersantă este rugăciunea „Tatăl nostru”:

Cumană: Atamız köktesiñ Kim. Alğışlı bolsun senin Atin, kelsin Senin xanlığıñ, bolsun tilemekiñ Senin - kökte neçikkim, Alay yerde. Kündeki ötmegimizni bergil bizge Bugün. Dagi yazuqlarımıznı boşatqıl bizge – boşatırbiz BIZ neçik etkenlerge bizge Yaman. Dagi yekniñ sınamaqına bizni quurmağıl. Basa Barça yamandan bizni qutxarğıl. Amin!

Turcă veche: Atamız göktesin sen. Alkışlı olsun senin Adin, hanlığın gelsin senin, dileğin olsun senin-nasıl ki gökte, yerde Ve. Gündelik ekmeğimizi Bize Bugün ver. Ve de yazıklarımızdan (suçlarımızdan) Bizi bağışla-bağışlarız nasıl biz Yaman Bize (kötülük) edenleri. Ve de şeytanın sınamasından Bizi Koru. Tüm yamandan (kötülükten) Bizi kurtar. Amin!

  Chiar dacă nu înțelegem cele două limbi, nu putem să nu observăm faptul că, textul cuman este extrem de asemănător celui turc! 

IISUS - MÂNTUITORUL NOSTRU!

IISUS - MÂNTUITORUL NOSTRU!

   De Crăciun, tu sărbătorești și îți amintești despre Salvatorul tău. Ce înseamnă aceasta pentru tine? Când Iisus era în Cer, El era foarte bucuros și se juca pe pământul gol. „Când a întocmit Domnul Cerurile, eu eram de faţă; când a tras o zare pe faţa adâncului, când a pironit norii sus şi când au ţâşnit cu putere izvoarele adâncului, când a pus un hotar mării, ca apele să nu treacă peste porunca Lui, când a pus temeliile pământului, - eu eram meşterul Lui, la lucru lângă El, şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui, jucând pe rotocolul pământului Său şi găsindu-mi plăcerea în fiii oamenilor”. Proverbe. 8:27-31

Dragostea lui Iisus pentru noi!

   În mijlocul slavei cerești, Iisus a văzut cum nenorocirea creștea după căderea în păcat, iar din această cauză, s-a născut o nevoie  mare în inima Lui. Gândește-te - dacă aș putea să ajut pe oameni! În mijlocul bucuriei, fericirii și slavei, El avea această dragoste pentru oameni. El a dorit ca să fie Salvatorul, Împăciuitorul, Sfințitorul, Marele Preot și Mijlocitorul nostru la Dumnezeu. Aceasta dorea El. Oare nu este aceasta dragoste, când tu însuți o ai așa bine, să alegi totuși să fii născut în lume, cu o natură omenească ca și noi? Prin a-Și nega toate tendințele lui rele, El a deschis o cale înapoi către Dumnezeu și împărăția Lui, și a împărțit slava Lui cu noi. Nu este oare aceasta dragoste? Să mergi întreaga cale fără să cedezi păcatului nici măcar o dată? În fiecare zi El era în pericol de a ceda și a pierde ceea ce a părăsit în Cer. Aceasta este dragostea pe care Iisus a avut-o pentru mine! Când ne-a fost oferită o astfel de dragoste, oare nu ar trebui să răspundem cu aceeași dragoste? Iisus spune mai departe: „Şi acum, fiilor, ascultaţi-Mă, căci ferice de cei ce păzesc căile Mele!”. Ai crede că toți oamenii ar vrea să-I urmeze căile? Din păcate, noi suntem atât de stricați  încât nu este așa. De aceea avem nevoie de aceste îndemnuri. De aceea avem noi nevoie să păzim ușile inimilor noastre, să dorim să trăim în apropierea Lui și să Îi auzim vocea.

El a văzut nenorocirea mea!

   Acum noi suntem în apropierea Crăciunului, un timp în care ne gândim la aceasta: de ce a venit Iisus? Gândește-te la dragostea care era în spate! El este Mântuitorul meu! El are dragoste pentru mine. El a văzut nenorocirea mea, nu doar nenorocirea oamenilor, nu, ci și a mea. El a văzut cât de ușor sunt eu ispitit, cât de puțin este nevoie ca eu să cad din dragoste. Când un copil este născut ne bucurăm pentru noua viață. Dar și acel copil are o natură omenească păcătoasă - firea pe care am primit-o după cădere, și în care nu locuiește nimic bun. De aceea crești foarte ușor în egoism, răutate și cu o poftă pentru cinste și măreție. Tot răul care s-a întâmplat în lume, s-a întâmplat prin trupurile omenești care au fost create după înfățișarea Tatălui, dar peste care Satan a primit control, prin pofte, plăceri și duhul acestui timp.

A fi păzit în dragoste:

 „Și-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.” Ef. 3:16–19. Să fii păzit într-o astfel de dragoste, și să fii înrădăcinat și întemeiat în ea, este de fapt condiția ca să fii păzit până la sfârșitul vieții fără a deveni obosit, fără să cazi din dragoste. Așadar poți merge prin viață fără să intri în perioade de oboseală, unde ești îngrijorat din cauza altor oameni și situații. Atunci vine răceală și indiferență peste tine, iar dragostea pentru ceilalți și dragostea lui Dumnezeu se răcește. Scopul este ca dragostea mereu să fie acolo și să crească! Când Pavel vorbește despre a fi „înrădăcinat și întemeiat în dragoste„ este vorba mai întâi despre o dragoste arzătoare pentru Hristos. David spune: „Doamne, Te iubesc din inimă!” Cu cât timp în urmă i-ai spus aceasta lui Iisus? Deși sunt multe lucruri cu care putem fi ocupați, noi suntem chemați să avem părtășie cu El, Fiul lui Dumnezeu, spune Pavel. Această relație de dragoste îți dă putere ca să reziști în luptele vieții, și te poți bucura în fața lui Dumnezeu. Bucuria nu dispare dacă ești păzit în dragoste.

Nașterea lui Iisus Hristos - așteptarea libertății!

    Ce ar fi fost creștinismul fără venirea lui Iisus pe Pământ? Sărbătorirea acestui eveniment îmi dă o ocazie specială de a mă gândi la motivul pentru care dragul meu Mântuitor s-a născut ca un om și la ce posibilități a deschis pentru mine și viața mea.

    Nașterea lui Iisus Hristos se întoarce la ziua în care o speranță total nouă s-a ivit pentru toți cei care erau sătui să fie robi ai propriilor pofte, plăceri și tendințe de orice fel. Da, lumina speranței a fost aprinsă pentru toți care sufereau din pricina lucrurile grele, reci și rele din propria natură, care strică pacea, strică lucrurile bune și tot ce întărește și edifică. Cel care are putere să pună totul în ordine, care a venit pe Pământ, El care este un Mester în a mântui și a elibera, El care a biruit tot întunericul și moartea și care a fost primul care a adus mesajul luminii! El, Mântuitorul, Domnul Păcii, Eliberatorul, Sfătuitorul și Cel care mijlocește pentru noi la Dumnezeu - venirea Lui smerită și săracă este motivul pentru care noi ne adunăm în aceste zile. Haideți, cu bucurie de copil să ne bucurăm pentru acest băiețel mic. Prin nașterea Lui s-au împlinit multe profeții. Prin viața Lui vom fi mântuiți acum, astfel încât și cuvintele profetice despre noi să se întâmple. Gândește-te, prin viața noastră „faptele diavolului sunt nimicite”! Noi, care înainte eram robii păcatului, putem fi eliberați prin recunoașterea adevărului despre noi înșine. Ioan 8:31-36.

• Liberi să murim față de noi înșine!

• Liberi să trăim viața lui Iisus!

• Liberi să slujim celorlalți fără egoism!

• Liberi să iubim fără nici un fel de limită!

   Ce libertate fantastică în Iisus Hristos, care poate fi experimentată de fiecare din noi. Nu este de mirare că îngerii au strigat: „Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul. Iată semnul, după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un Prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle. Şi deodată, împreună cu îngerul, s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui.” Luca 2:10-14. O, cât de mult merită El predarea noastră, dragostea noastră nereținută, atenția și urechea ascultătoare! Și urechea Lui este îndreptată către rugăciunile noastre. El dorește să cineze personal cu noi. El dorește convorbire personală și părtășie cu noi - Apoc. 3:20 și 1. Cor.1:9. Hai să ne deschidem ușile inimii pentru vorbirea Lui, lumina Lui, dragostea Lui caldă și nesfârșită! Toate bucuriile lumii nu se pot compara cu a aparține Lui!

  De aceea, cu ocazia Crăciunului haideți să ne aducem  aminte de El! Să nu ne mai „închinăm” Zeului Moș Crăciun!!

ÎNTRUPAREA ȘI PATIMILE DOMNULUI IISUS!

ÎNTRUPAREA ȘI PATIMILE DOMNULUI IISUS!

   Una dintre cele mai simple motivări ale întrupării Domnului Iisus ne este dată de apostolul Ioan: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimes pe Fiul Său în lume, ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3:14-17). În Evanghelia lui Luca citim ce spune chiar Domnul Iisus despre întruparea Sa: „Pentru că Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). Epistola către Evrei afirma: „astfel dar, deoarece copiii sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și El însuși a fost deopotrivă părtaș la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morții, adică pe diavolul, și să izbăveasca pe toți aceia care prin frica morții erau supuși robiei toată viața lor” (Evrei 2:14, 15). Iar Ioan ne explică: „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8). În ce privește această motivație a întrupării, iată ce scrie și Pavel: „Ca să răscumpere pe cei ce erau sub lege, pentru ca să căpătăm infierea” (Gal.4:5). Realitatea este că actul întrupării este pomenit ca atare în multe pasaje din Scriptură. Unul dintre cele mai clare pasaje este scris de apostolul Ioan: „Si Cuvântul S-a făcut trup, și a locuit printre noi, plin de har, și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14). Verbul „a locuit” are în original semnificația de a sta în cort, transliterat „a cortului”, și este o aluzie la Cortul întâlnirii din Vechiul Testament. După cum în Sfânta Sfintelor din Cort se găsea „capacul ispășirii” unde era simbolic locul prezenței lui Dumnezeu, tot așa în trupul oferit lui Hristos s-a manifestat printre noi prezența supranaturală a lui Iisus Hristos. Pavel ne spune că: „Ceea ce era cu neputință Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere - Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimițând, din pricina păcatului, pe însuși Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pamântești, ci după îndemnurile Duhului” (Rom. 8:3, 4). Ioan scrie: „Duhul lui Dumnezeu să-L cunoașteți după aceasta: Orice duh, care mărturisește că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; și orice duh care nu mărturisește pe Iisus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist” (1 Ioan 4:2, 3). Și iarăși: „Căci în lume s-au răspândit mulți amăgitori care nu mărturisesc că Iisus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată antihristul” (2 Ioan 7).

    Cea mai frumoasă descriere a întrupării Fiului veșnic al lui Dumnezeu ne este dată de apostolul Pavel, care o folosește drept pildă de umilință ce ar trebui să ne însuflețească pe toți creștinii: „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuși și a luat un chip de rob, facându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător pâna la moarte, și înca moarte pe cruce” (Fil. 2:6-8).

    Două din cele patru Evanghelii ne dau relatări amănunțite despre nașterea Domnului Iisus. Matei urmarește perspectiva lui Iosif, în timp ce Luca merge pe varianta trăita de Maria. Matei scrie: „Iar nașterea lui Iisus Hristos a fost asa: Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif; și înainte ca să locuiască ei împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt. Iosif, bărbatul ei, era un om neprihănit, și nu voia s-o facă de rușine înaintea lumii; de aceea și- a pus în gând s-o lase pe ascuns. Dar pe când se gândea el la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un Îngerul Domnului, și i-a zis: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, logodnica ta, căci ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naște un Fiu, și-I vei pune numele Iisus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale”. Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin proorocul, care zice: „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naște un fiu, și-i vor pune numele Emanuel”, care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi”. Când s-a trezit Iosif din somn, a făcut cum îi poruncise Îngerul Domnului; și a luat la el pe nevastă-sa/logodnica sa. Dar n-a cunoscut-o, până ce ea a născut un fiu. Și el I-a pus numele Iisus”” (Matei 1:18-25). Luca scrie că atunci când mama lui Ioan Botezătorul se afla și ea însărcinată în cea de a șasea lună: „Îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galilea, numită Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Numele fecioarei era Maria. Îngerul a intrat la ea, și a zis: „Plecăciune ție, căreia ți s-a făcut mare har; Domnul este cu tine, binecuvântată ești tu între femei!” Tulburată foarte mult de cuvintele acestea, Maria se întreba singură ce putea să însemneze urarea aceasta. Îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Și iată că vei rămânea însărcinată, și vei naște un fiu, căruia îi vei pune numele Iisus. El va fi mare, și va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; și Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit”. Maria a zis îngerului:„“Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu știu de bărbat?” Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naște din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu. Iată că Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea un fiu la bătrânețe; și ea, căreia i se zicea stearpă, este acum în a șasea lună. Căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere”. Maria a zis: „Iata roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” Și îngerul a plecat de la ea” (Luca 1:26-38).

   Pentru cel dispus să creadă ce spune Biblia, nașterea supranaturală a Domnului Iisus prin fecioara Maria este o problemă care nu se poate discuta. Întruparea este un act care întrece înțelegerea noastră și trebuie să rămână deocamdată o taină neexplicată. Într-unul din cele mai timpurii imnuri ale Bisericii se vorbește despre aceasta. Apostolul Pavel scrie: „Și fără îndoială, mare este taina evlaviei …: Cel ce a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit in Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălțat în slavă.” (1 Tim. 3:16).

   Este de neînțeles cum a fost posibil ca Fiul Dumnezeului Celui Veșnic să poată veni în lume născându-se în chip de copilaș, pentru a trăi apoi printre oameni, ca om desăvârșit și Dumnezeu desăvârșit în aceiași făptură. Mare este într-adevăr taina evlaviei!

   Întruparea, suferințele și apoi moartea Domnului Iisus au constituit tot atâtea trepte în divina Sa dezbrăcare de Sine. Umilirea lui Hristos nu a început doar la prinderea Sa în Ghetsimanii; ea s-a manifestat încă de la începutul existenței Sale terestre. Toată singurătatea Lui neînțeleasă, toată setea Lui după părtășia spirituală a oamenilor la care fusese trimis, sete neîmpărtășită și neastâmpărată, responsabilitatea care-L apăsa continuu și nu-L lăsa să doarmă nopțile, ispitirile obraznice ale diavolului, oboselile și neliniștile încununate în final cu marea dramă a crucificării, au fost toate stări sfâșietoare care I-au caracterizat umblarea printre oameni. În toate a fost ispitit ca și noi, dar fară păcat (1 Petru 2:22. Evrei 4:15). Răstignirea era în vremea aceea cea mai degradantă pedeapsă. Moartea Domnului Iisus a fost dovada supremă a umanității Sale. Mintea umană va sta pururea perplexă în fața întrupării lui Hristos: pe deplin uman și totuși în intregime dumnezeiesc. Iată ce ne spune despre El Isaia: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, și domnia va fi pe umerii Lui; Il vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii”” (Isaia 9:6). Ieremia spune: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi împlini cuvântul cel bun, pe care l-am spus despre casa lui Israel și despre casa lui Iuda. În zilele acelea și în vremile acelea voi face să răsară lui David o Odraslă neprihănită, care va înfăptui dreptatea și judecata în țară. În zilele acelea, Iuda va fi mântuit, și Ierusalimul va locui în liniște. Și iată cum Îl vor numi: „Domnul, Neprihănirea noastra”” (Ier. 33:14-16). Iar Maleahi strigă: „Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Și deodată va intra în Templul Sau Domnul pe care-L căutați: Solul legământului, pe care-L doriți; iată că vine, zice Domnul oștirilor. Cine va putea să sufere însa ziua venirii Lui? Cine va rămânea în picioare când Se va arata El?” (Mal. 3:1, 2). Apostolul Ioan proclamă: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fara El” (Ioan 1:1-3). Și iarăși: „Și Cuvântul S-a făcut trup, și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut dinTatăl” (Ioan 1:14). Într-o anumită ocazie, Domnul Iisus le-a spus iudeilor neîncrezători: „Tatăl Meu lucrează până acum; și Eu de asemenea lucrez”. Tocmai de aceea căutau și mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua Sabatului, dar și pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său, și Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Ioan 5:17, 18). Apostolul Pavel scrie: „În El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2:9). În epistola catre Evrei ni se spune că: „… la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor, și prin care a făcut și veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui,…” (Evrei 1:2, 3).
    Evangheliile conțin numeroase dovezi ale Dumnezeirii lui Hristos: manifestarea puterii Sale extraordinare în felul în care a stăpânit forțele naturii (Marcu 4:39), bolile (Marcu 6:56), demonii (Marcu 1:32, 34), viața și moartea (Ioan 11: 43, 44); El s-a declarat pe Sine drept Cel ce va avea autoritatea finală să-i judece pe toți oamenii (Mat. 7:22), prezentându-se neiîncetat ca Fiu al lui Dumnezeu (Mat. 11:27; Ioan 3:35, 36; 5:20; 5:25; 9:35, 36; 10:36; 14:13; etc.), și ca Mesia care trebuia să vină în lume (Ioan 4:25, 26; Mat. 16:20; 23:8; Luca 24:46; etc.).

   Biblia este la fel de clară în problema umanității Domnului Iisus. El este descris de nenumărate ori ca fiind om (Ioan 8:40; Fapte 2:22; Rom. 5:15; 1 Cor. 15:21; 1 Tim. 2:5), ca trăind cu adevărat în trup (Ioan 1:14; 1 Tim 3:16; 1 Ioan 4:2), ca având un trup și inteligență umană (Mat. 26:26, 28, 38; Luca 23:46; 24:39; Ioan 11:33) și ca fiind în întregime om adevărat. El a flămânzit (Mat. 4:2), a obosit (Ioan 4:6) a cerut de mâncare (Mat. 11:19), a dormit (Marcu 4:38), a fost ispitit (Evrei 4:15), și a murit (Luca 23:46). Cu toate că acum Domnul Iisus se află în slavă (Ioan 12:16), El va rămâne deapururi Dumnezeu „cu chip de om”. La cea de a doua venire a Sa., Domnul „va schimba trupul stării noastre smerite, și-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Și supune toate lucrurile” (Fil. 3:21). Pavel scrie că trupul nostru firesc „este semănat în ocară, și iîviază în slavă; este semănat în neputință, și înviază în putere. Este semănat trup firesc, și înviază trup duhovnicesc …Și după cum am purtat chipul celui pământesc, tot așa vom purta și chipul Celui ceresc” (1 Cor. 15:43-49). Apostolul Ioan ne spune însă că: „ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El” (1 Ioan 3:2). Atunci când Domnul Iisus S-a înălțat la Cer în trupul în care suferise, doi îngeri au apărut înaintea apostolilor uimiți și le-au spus: „Bărbați galileeni, de ce stați și vă uitați spre Cer? Acest Iisus, care S-a înălțat la Cer din mijlocul vostru va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la Cer” (Fapte 1:11). După ce a fost însă glorificat, trupul Domnului Iisus se pare că a suferit o transformare radicală, căci iată cum Îl descrie Ioan în cartea Apocalipsei: „Am văzut șapte sfeșnice de aur. Și în mijlocul celor șțapte sfeșnice, pe cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare, și încins la piept cu un brâu de aur. Capul și părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zapada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, și arsă într-un cuptor; și glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ținea șapte stele. Din gura Lui ieșea o sabie ascuțită cu doua tăișuri, și fața Lui era ca soarele, când strălucește în toată puterea lui” (Apoc. 1:12-16). Este îndeobște cunoscut, că nu putem lua detaliile unei viziuni profetice drept o descriere foarte exactă, totuși, este evident că natura Hristosului proslăvit a dobândit elemente de glorie. Trebuie să mai spunem și că Domnul Iisus a reușit întotdeauna să țină în armonie natura Lui divină cu natura Lui omenească; cu toate că era cu desăvârșire uman, El a trăit fără păcat. Lucrul acesta este subliniat în câteva locuri din Noul Testament. Îngerul care i s-a arătat Mariei, i-a spus: „De aceea Sfântul care Se va naște din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1 :35). În fața judecătorilor Săi, Domnul a putut spune cu seninătate: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8:46). Spre sfârșitul existenței Lui terestre, Domnul a declarat categoric despre diavol: „El n-are nimic în Mine” (Ioan 14:30). Apostolul Pavel scrie despre Iisus: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat…” (2 Cor. 5:21).  Epistola către Evrei ne spune că: „ (El a fost) ispitit ca și noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15). Și adaugă: „… sângele lui Hristos, care S-a adus pe Sine însuși jertfă fără pată lui Dumnezeu …” (Evrei 9:14). Iar Petru afirmă  limpede: „El n-a făcut păcat, și în gura Lui nu s-a găsit vicleșug” (1 Petru 2:22).

   Trebuie remarcat faptul că Biblia prezintă deopotrivă și atributele divine și atributele umane ale lui Hristos fără a căuta să rezolve problema de logică prezentată de faptul că o singură ființă le poate avea pe amândouă. Textul ni-L prezintă pe Hristos ca fiind și veșnic și ca având o creștere în ani specifică vârstei umane (oan 1:1; 8:58; Luca 3:23); ni se spune și că a existat înainte de veșnicii, dar și că s-a născut apoi ca orice alt om (Ioan 1:14; 1:18; Rom. 8:32; Gal. 4:4); ne este prezentat ca fiind omniștient, dar și limitat în cunoaștere (Ioan 2:24, 25; 1:48, 49; Marcu 1:13; 13:32); El are atotputerea dumnezeirii, dar și slăbiciunile ființei umane (Marcu 4:39; 5:41: Ioan 4:6); El are viată veșnică, și totuși trebuie să moară (1 Ioan 1:1, 2; Ioam 1:4; Mat. 16:21; Fapte 3:14, 15; 1 Cor. 2:8); El a promis să fie prezent oriunde se vor uni doi sau trei în Numele Său, dar a fost limitat să umble din loc in loc (Mat. 18:20; 28:20; Efes. 1:23; 4:10; Fapte 7:56). Între teologi s-au purtat discuții sterile asupra întrebării dacă atributele celor două naturi ale lui Hristos s-au întrepătruns și influențat unele pe altele sau nu. Este clar că mintea noastră nu poate pătrunde realități pe care nu le-am experimentat încă, de aceea este bine să ne abținem de la speculații nerodnice. Noul Testament ne spune că dumnezeirea lui Iisus a fost veritabilă încă de la naștere, nu s-a coborât asupra Lui doar cu ocazia botezului. Sentimentul mesianic s-a dezvoltat în El treptat și a fost manifestat în public chiar și la vârsta de doisprezece ani. Nu exista însă o dezvoltare „calitativa” a acestui sentiment. Hristos nu s-a convins „treptat” de ceea ce avea să facă. De la un capăt la celălalt, viața Lui a fost clară, luminoasă și devotată unui singur scop măreț: mântuirea tuturor oamenilor. Cum s-a putut ca acele calități dumnezeiești ale lui Hristos să stea alături de slăbiciunile, ispitirile și limitările întrupării, noi nu putem spune. Este evident că Noul Testament ne prezintă limitări ale lui Hristos în cel puțin una din cunoașterile Sale (Marcu 11:13; 13:32). Dar asta nu știrbește cu nimic din dumnezeirea persoanei Sale. Combinația complexă de atribute din ființa lui Hristos nu poate fi înțeleasă decât dacă vom spune că El a fost sută la sută Dumnezeu adevărat și sută la sută om adevărat. Hristos a avut atributele Fiului lui Dumnezeu, Mesia cel trimis în lume, dar a acceptat să poarte și limitările noastre, fiind supus întru-totul acelorași încercări și ispite, „dar fără păcat”. Niciun teolog serios nu ar trebui să incerce să meargă dincolo de aceste orizonturi de revelație dumnezeiască asupra persoanei și lucrării lui Iisus!

   Umilința lui Hristos s-a manifestat și în ceea ce se numește de obicei „kenoză” Hristică. Prin acest termen se identifică limitarea de Sine trăită de Iisus atunci când a acceptat să se întrupeze. Apostolul Pavel ne spune în epistola către Filipeni că, deși înainte de întrupare Iisus avea toate prerogativele dumnezeirii, totuși El n-a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, „ci s-a dezbrăcat de Sine Însuși, și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filip. 2:7). Din tot ceea ce ne spune Scriptura, această „dezbrăcare de Sine” a însemnat că Hristos a preferat să ni se asemene în toate lucrurile pentru ca să ne înțeleagă experiența umană și pentru a fi apoi calificat să funcționeze ca un Mare Preot plin de milă față de slabiciunile noastre, căci „în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15). Domnul Iisus S-a dezbrăcat de Sine Însusi, de slava pe care o avea la Tatăl, a devenit om, dar n-a devenit părtaș păcatului, așa că învățătura Lui și-a păstrat caracterul și absoluta autoritate dumnezeiască. La drept vorbind, și Iisus și adevărul, ca și categorie a gândirii, sunt de obârșie divină și au valoare veșnică. Cum s-au îngemânat atributele Fiului lui Dumnezeu cu acelea ale Fiului omului este peste puterea gândirii noastre de a înțelege și trebuie să exclamăm încă o dată cu apostolul Pavel: „Căci mare este taina evlaviei…”1 Tim. 3:16.

ÎNCEPUTUL ȘI SFÂRȘITUL BIBLIEI - O PARALELĂ SEMNIFICATIVĂ!

ÎNCEPUTUL ȘI SFÂRȘITUL BIBLIEI - O PARARELĂ SEMNIFICATIVĂ!

GENEZA 1 - 4	APOCALIPSA 19 - 22
Dumnezeu a făcut Cerurile şi Pământul (1:1)	Dumnezeu face Ceruri noi şi un Pământ nou (21:1)
Facerea luminii (1:3)	Mielul este lumina (21:23)
Domnul a făcut soarele şi luna (1:16)	Nu va mai fi nevoie de soare şi lună (21:23)
Sfârşitul primei creaţii (2:1)	Sfârşitul celei de a doua creaţii (21:6)
Omul a fost aşezat lângă un râu (2:10)	Omul va locui veşnic lângă râul cu apa vieţii (22:1)
Omul a mâncat din pom şi a murit (2:17)	Omul va mânca din pom şi va trăi (22:2)
Nunta lui Adam (2:18-23)	Nunta Mielului (19:6-9)
Eva, nevasta lui Adam (2:22-25)	Noul Ierusalim, nevasta Mielului ((21:9-10)
Şarpele a cauzat răul (3:1,13)	Şarpele împiedicat să mai facă rău (20:3)
Primul atac al lui Satan asupra omului (3:1-6)	Ultimul atac al lui Satan (20:7-10)
Satan se arată în grădină (3:1)	Satan dispare în iazul de foc (20:10)
O grădină care a putut fi întinată (3:6-7)	Un oraş care nu va putea fi întinat (21:27)
Ruperea părtăşiei cu Dumnezeu (3:8-10)	Reinstaurarea părtăşiei cu Dumnezeu (21:3)
Biruinţa iniţială a şarpelui (3:13)	Biruinţa finală a Mielului (20:10)
Făgăduinţa primei veniri a Domnului (3:15)	Făgăduinţa celei de-a doua veniri (22:20)
Durerea înmulţită nespus de mult (3:16)	Sfârşitul tuturor suferinţelor (21:4)
Blestem asupra primei creaţii (3:14-19)	Înlăturarea veşnică a blestemului (22:3)
Omul pierde stăpânirea asupra naturii (3:19)	Omul recâștigă stăpânirea asupra naturii (22:5)
Cea dintâi ucidere (4:8)	Moartea nu va mai fi (21:4)
Primul miel ucis pentru oameni (3:21)	Ultimul Miel jertfit pentru oameni (21:14)
Închiderea primului Rai (3:23)	Deschiderea celui de al doilea Rai (21:25)
Îngerii se opun oamenilor (3:24)	Îngerii îi călăuzesc pe oameni (21:9-10)
Omul este oprit de la pomul vieţii (3:24)	Omul are din nou acces la pomul vieţii (22:14)
Semnul blestemului pe Cain (4:15)	Numele Domnului aşezat pe frunţile oamenilor (22:4)
Cain zideşte prima cetate (4:17)	Dumnezeu trimite cetatea zidită de El (21:2)