COLECȚIONARIATUL ÎN ANGLIA.

COLECȚIONARIATUL ÎN ANGLIA

      În timp ce casele regale și aristocrații din Germania, Franța, Țările de Jos, Italia și Spania aveau deja o istorie în ce privește colecționarea obiectelor de artă, în Marea Britanie această modă se instituie o dată cu venirea la putere a lui Charles I (1600-1649) și se încheie o dată cu execuția lui. Nu știm dacă băiatul de 12 ani care moștenise tronul Angliei era la acea vreme împătimit de achizițiile de artă, însă sfătuitorii lui au avut grijă să îi deschidă apetitul pentru această frumoasă îndeletnicire. „Charles era inteligent și educat, și probabil avea cel mai rafinat gust pentru estetică decât toți ceilalți monarhi englezi.”  Cel mai important consilier al lui a fost Thomas Howard, Conte de Arundel (1585- 1646) care de-a lungul vieții adunase peste 700 de picturi, dar și o amplă colecție de sculpturi și inscripții grecești (în prezent, sculpturile fac parte din patrimoniul Universității Oxford: „Arundelian Marbles”), cărți, gravuri, desene și bijuterii antice. În calitate de trimis special al Coroanei la cele mai importante curți europene, Contele de Arundel are ocazia să vadă opulența afișată de familiile regale și începe să colecționeze obiecte de artă, pasiune care, nu de puține ori, l-a îndatorat în fața creditorilor.

     La începutul sec. al XVII-lea, Italia constituia o excelentă piață de artă, mai ales că, datorită declinului economic, o seamă de colecționari se văd obligați să se despartă de „comorile” lor. Una dintre atribuțiile diplomaților  britanici în Italia era tocamai „vânarea” de obiecte de artă: Sir Dudley Carleton, ambasadorul englez la Veneția (1610-1615), George Villiers, duce de Buckingham, olandezul Balthasar Gerbier, Daniel Nijs sau preotul William Petty au fost însărcinați în anii 1630 să contribuie la formarea colecțiilor lui Charles I și a Contelui de Arundel. Intermediarii apelează adesea la tertipuri pentru a pune mâna pe lucrări de valoare, cum este și cazul preotului William Petty. Eliminarea concurenței prin oferte mari, așteptând apoi ca aceștia să plece din Italia ca să încheie târgul la un preț mai scăzut nu pare deloc o stratagemă potrivită unui om al bisericii; însă Petty era un cleric cu spirit comercial. Și dispunea de un patron regal.

     În 1623, Charles, Prinț de Wales a făcut o călătorie la Madrid, pentru a duce negocieri de căsătorie cu famillia regală spaniolă. Acestea nu au dus la un rezultat favorabil, însă aici a avut ocazia să vadă colecția de pictură de la Curtea Spaniei și a realizat că arta era un „însemn al grandorii și puterii”. Cu câteva luni în urmă (decembrie 1622), Diego Velázquez (1599-1660) fusese invitat de Don Juan de Fonseca, capelanul regelui, să realizeze portretul regelui Filip IV. Pentru a-și acoperi cheltuielile cu drumul la Madrid, i s-au oferit 50 de ducați (175g de aur în valoare de 2000 euro, în 2016!). A realizat portretul lui Regelui, al lui Fonseca și al Ducelui de Olivares, iar din 1624 a devenit Pictorul de Curte al Regelui. Costurile mutării familiei lui Velázquez la Madrid au fost acoperite de rege, cu suma de 300 de ducați. Totodată, Ducele de Olivares i-a promis lui Velázquez că niciun alt pictor nu va realiza portretul regelui și că toate celelalte portrete ale regelui vor fi retrase din circulație. Pentru serviciile aduse, Diego Velázquez avea să primească 20 de ducați pe lună (800 euro în 2016!), la care se adăugau asistență medicală, cazare și plata fiecărei lucrări pe care o realiza.

     La întoarcerea în Anglia, Charles I a strâns una dintre cele mai grandioase colecții de artă din vremea sa; a colecționat lucrări ale unor artiști precum Rafael (o importantă achiziție a regelui a fost portofoliul de desene ale lui Rafael pentru tapiseriile comandate de Papa Leon X, pentru Capela Sixtină3), Corregio, Tizian, Andrea Mantegna, Hans Holbein, Albrect Dürer, Giambologna, și a comandat lucrări de la pictorii marcanți ai epocii, flamanzii Antoon Van Dyck (1599-1641) și Peter Paul Rubens (1577-1640), miniaturistul Peter Oliver (1589-1647). Regele fost patronul atelierelor de tapiserie de la Mortlake și chiar a realizat cartoane pentru tapiseriile care urmau să fie făcute aici; în timpul domniei lui, în atelierele de tapiserie de la Mortlake au fost realizate cele mai rafinate tapiserii. În 1628, Charles I face una dintre cele mai importante achiziții de picturi și statui: Colecția Gonzaga, a Ducelui de Mantova, avându-l mijlocitor pe negustorul de artă flamand Daniel Nijs. Un an mai târziu, Regele duce negocieri cu aceeași familie (negocierile au durat trei ani) pentru achiziția a nouă pânze de Andrea Mantegna reprezentând „Triumful lui Caesar” (unele scene au fost folosite drept sursă de inspirație pentru tapiseriile realizate la Mortlake). Daniel Nijs fusese furnizorul de bunuri de lux pentru Ferdinando Gonzaga, Duce de Mantova, din anul 1622; câțiva ani mai târziu, aflat într-o încurcătură financiară, moștenitorul Ducelui îi vinde lui Nijs o parte apreciabilă din colecția sa, fără a ști că aceasta va ajunge la Charles I. Personaj uns cu toate alifiile, Nijs îi scrie lui Sir Dudley Carleton: „Am recurs la orice tactică imaginabilă ca să le obțin la un preț rezonabil, ceea ce am și reușit, căci dacă ar fi știut că sunt pentru Majestatea Sa, ar fi vrut mult mai mult.”  Cu această afirmație a lui Nijs, obiectul de artă capătă o „valoare speculativă”, lucru care se va accentua în viitor. Totuși Nijs a lucrat fără comision pentru Charles I (cel puțin așa i-a mărturisit Nijs lui Carleton), și chiar a ajuns la faliment din această cauză: a cumpărat din colecția Gonzaga mai multe statui și picturi, fără a avea acordul Regelui. Acesta, aflat în dificultate financiară și politică, nu a mai cumpărat obiectele de la Nijs.

     Un alt negustor de artă care a contribuit la sporirea Colecțiilor Regale a fost Balthasar Gerbier. Artist olandez, acesta realizat că poate duce un trai mai bun din comerțul cu tablouri. Gerbier este unul dintre primii negustori care încurajează colecționarii să investească în artă, fiind consilierul lui Charles I și al ducelui de Buckingham. Într-una dintre scrisorile adresate Ducelui de Buckingham, Gerbier scrie: „Dacă ar fi să fie înstrăinate la un secol după disparția noastră, tablourile s-ar vinde pe bani buni, de trei ori mai mult decât au costat.”  Astfel, el face apologia „artei ca investiție”.

     Custodele Colecției Regală a fost Abraham van der Doort. În 1637, acesta a început să facă un inventar al lucrărilor din colecție, document care s-a păstrat până azi și face dovada grandorii și a bogăției Curții. Fiecare obiect a primit un număr de înregistrare și purta ștampila lui Charles I.

     Charles I/Carol I era un cunoscător excelent al artelor vizuale, însă ca monarh a fost extrem de inadecvat  iar acest lucru a dus la declinul lui și al colecției sale. Pentru vânzarea lucrărilor de artă din colecția lui Charles I, s-a stabilit un preț pentru fiecare obiect și a fost invitat publicul să cumpere. Mai ales în cazul tablourilor, vânzarea a fost extrem de lentă.  În ianuarie-aprilie 2018, la Royal Academy of Arts din Londra a avut loc expoziția „Charles I, King and Collector”; pentru prima dată, din sec. al XVII-lea, operele care au făcut deliciul Curții Angliei s-au aflat sub același acoperiș, deoarece, după execuția regelui în 1649, colecția sa a fost vândută de Commonwealth, la comanda lui Oliver Cromwel, și împrăștiată în întreaga Europă. Prezentarea acestor lucrări împreună a demonstrat impactul radical pe care l-au avut în vremea aceea și evidențiază modul în care ele au creat o cultură vizuală, necunoscută în Anglia până în sec. al XVII-lea.

     La peste 10 ani de conducere austeră, o dată cu venira la putere a lui Charles II, în 1660, s-a înregistrat o nouă etapă în emergența artelor în Anglia. S-a încercat recuperarea operelor vândute de Commonwealth, care au constituit baza Colecției Regale, administrată de Royal Collection Trust. Curtea lui Charles II i-a patronat pe cei mai importanți artiști ai epocii și a colecționat numeroase opere de artă, care au servit atât decorării palatelor, cât și un mijloc de a glorifica monarhia restaurată și de a impune poziția Regelui.

CE ESTE TALMUDUL?

CE ESTE TALMUDUL?

„Fără îndoială, Talmudul este una dintre cele mai remarcabile opere literare a tuturor timpurilor.” - The Universal Jewish Encyclopedia.

„Talmudul este una dintre marile realizări intelectuale ale omenirii, un document atât de profund, de bogat şi de subtil, încât a ţinut ocupate minţi strălucite mai bine de un mileniu şi jumătate.“ - Jacob Neusner, ebraist şi scriitor.

„Talmudul este pilonul central al iudaismului care susţine întreg edificiul spiritual şi intelectual al vieţii iudaice.“ - Adin Steinsaltz, talmudist şi rabin.

       De-a lungul veacurilor, Talmudul a avut o influenţă covârşitoare asupra poporului evreu. Dar în contrast cu elogiile care i s-au adus, cum sunt cele citate mai sus, Talmudul a fost denigrat şi numit „o mare de obscurităţi şi confuzii“. Acesta a fost declarat o operă blasfematoare a Diavolului. Prin decret papal, el a fost de repetate ori cenzurat, confiscat şi chiar ars în cantităţi mari în pieţele publice din Europa.

      Dar ce conţine, de fapt, această lucrare care a stârnit atât de multe controverse? Ce face ca Talmudul să fie unic printre scrierile iudaice? De ce a fost scris? Cum a ajuns să aibă o asemenea înrâurire asupra iudaismului? Are vreo însemnătate pentru lumea neiudaică?

      În cei 150 de ani care au urmat distrugerii templului din anul 70 d.H., înţelepţii rabini care învăţau la academiile răspândite în tot Israelul căutau cu disperare un nou fundament pentru a-şi continua practicile iudaice. Ei au discutat şi apoi au consolidat diferite tradiţii ale legii lor orale. Clădind pe acest fundament, ei au stabilit noi limite şi noi cerinţe în iudaism, stabilind cum să fie trăită viaţa de zi cu zi în sfinţenie chiar în absenţa unui templu. Această nouă structură spirituală a fost consemnată în Mişna, lucrare compilată de Judas ha-Nasi la începutul secolului al III-lea d.H..

      Mişna era o lucrare completă în sine, care nu avea nevoie de Biblie pentru a-şi dovedi veridicitatea. Metoda de dezbatere şi chiar ebraica folosită în ea erau unice, diferite de textul biblic. Deciziile rabinilor citaţi în Mişna urmau să influenţeze viaţa cotidiană a evreilor de pretutindeni. De fapt, Jacob Neusner afirmă: „Mişna a asigurat constituţia Israelului. Ea îţi pretindea consimţământul şi conformarea la regulile ei“. Dar dacă cineva s-ar fi îndoit de faptul că autoritatea înţelepţilor citaţi în Mişna era la înălţimea Scripturilor revelate? Rabinii se simţeau obligaţi să arate că învăţăturile tannaim-ilor (învăţătorii legii orale) apărute în Mişna erau în perfectă armonie cu Scripturile ebraice, aşa că deveneau necesare alte comentarii. Ei simţeau nevoia să explice şi să justifice Mişna, precum şi să demonstreze că ea luase fiinţă odată cu Legea dată lui Moise la Sinai. Rabinii se simţeau obligaţi să demonstreze că legea orală şi cea scrisă aveau acelaşi spirit şi acelaşi scop. Deci, în loc să fie ultimul cuvânt despre iudaism, Mişna a devenit o nouă temelie pentru discuţii şi polemici religioase.

Talmudul în formare:

      Rabinii care şi-au asumat această nouă şi grea sarcină au fost cunoscuţi sub numele de amoraim - „exegeţi“, sau „interpreţi“, ai Mişnei. Fiecare academie avea un rabin proeminent. Un cerc restrâns de erudiţi şi studenţi purtau discuţii pe tot parcursul anului. Însă sesiunile cele mai importante se ţineau de două ori pe an, în luna adar, respectiv în luna elul, când nu se făceau munci agricole şi puteau asista sute sau chiar mii de persoane.

     Adin Steinsaltz explică: „Preşedintele academiei prezida, stând pe un scaun sau pe nişte carpete speciale. În primele rânduri stăteau erudiţii de vază, printre care se numărau colegii lui sau elevii eminenţi, iar în spatele lor ceilalţi erudiţi. Ordinea în care erau aşezaţi se baza pe o ierarhie bine stabilită în funcţie de importanţă“. Se citea un fragment din Mişna. Apoi, acesta era comparat cu un material paralel sau suplimentar cules de tannaim, dar neinclus în Mişna. Începea analiza. Se puneau întrebări şi se discutau contradicţiile pentru a ajunge la o armonie interioară între învăţături. Se căutau în Scripturile ebraice/Vechiul Testament texte care să susţină învăţăturile rabinice.

     Deşi erau bine structurate, aceste discuţii erau încordate şi uneori aprinse. Un înţelept citat în Talmud a spus că din gurile rabinilor au ieşit „scântei“ în timpul unei dezbateri (Hullin 137b, Talmudul babilonian). Steinsaltz relatează cum decurgeau lucrurile: „Preşedintele academiei, sau înţeleptul care ţinea conferinţa, îşi prezenta propria interpretare asupra problemei în discuţie. Erudiţii din auditoriu îl asaltau deseori cu întrebări bazate pe alte surse, pe opiniile altor comentatori sau pe concluziile la care ajunseseră după propria logică. Uneori, dezbaterea dura foarte puţin şi se limita la un răspuns scurt şi la obiect pentru o întrebare concretă. În alte situaţii, unii erudiţi prezentau soluţii alternative, ceea ce ducea la o dezbatere mai amplă“. Întregul auditoriu era liber să ia parte la discuţii. Chestiunile clarificate în cadrul sesiunilor erau comunicate altor academii pentru a fi analizate şi de alţi erudiţi. Totuşi, în cadrul acestor sesiuni nu se dezbătea la nesfârşit numai litera legii. Chestiunile juridice referitoare la regulile normative ale vieţii religioase iudaice se numesc halakha. Acest termen provine din rădăcina verbului ebraic „a merge“ şi presupune „calea de viaţă pe care trebuie să meargă cinev”’. Toate celelalte chestiuni - relatările despre rabini şi despre personajele biblice, proverbele, conceptele de credinţă şi filozofie - se numesc haggada, de la rădăcina verbului ebraic „a spune“. În timpul dezbaterilor rabinice se întreţeseau halakha şi haggada.

     În cartea sa The World of the Talmud (Lumea Talmudului), Morris Adler spune: „Un învăţător înţelept ar întrerupe o argumentaţie juridică lungă şi greoaie cu o digresiune mai puţin greoaie şi mai edificatoare.  Astfel întâlnim legendă şi istorie, ştiinţă contemporană şi folclor, exegeză biblică şi biografie, predici şi teologie, toate întreţesute într-o formă care unei persoane nefamiliarizate cu metodele academiei i s-ar părea un ciudat amalgam de informaţii dezordonate“. Însă pentru erudiţii de la academii, toate aceste digresiuni serveau unui scop anume şi erau legate de subiectul în discuţie. Halakha şi haggada au fost pietrele de construcţie ale noii structuri religioase care a luat fiinţă în academiile rabinice.

Realizarea a două Talmuduri:

      În cele din urmă, principalul centru rabinic din Palestina s-a mutat la Tiberiada. Alte academii importante se aflau la Ţipori, Cezareea şi Lida. Însă înrăutăţirea situaţiei economice, instabilitatea politică şi, în cele din urmă, presiunile şi persecuţiile din partea creştinismului au dus la o imigrare pe scară largă spre est, spre un alt centru important al populaţiei evreieşti: Babilonia.

     Timp de secole, studenţii veniseră în număr mare din Babilonia în Palestina ca să studieze sub îndrumarea marilor rabini de la academii. Unul dintre aceşti studenţi a fost Abba ben Ibo, numit şi Abba Arika - Abba cel înalt -, cunoscut mai târziu ca Rav. El s-a întors în Babilonia în jurul anului 219, după ce a studiat sub îndrumarea lui Judas ha-Nasi, ceea ce a marcat un punct de cotitură în spiritualitatea comunităţii evreieşti din Babilonia. Rav a înfiinţat o academie la Sura, o zonă cu mulţi evrei, dar cu puţini erudiţi. Faima lui a atras 1 200 de studenţi regulari la academia lui şi mii de alţi participanţi în lunile adar şi elul din calendarul ebraic. Un contemporan proeminent al lui Rav, pe nume Samuel, a înfiinţat o academie în Nehardea. Alte academii importante au apărut la Pumbeditha şi Mehoza. Acum nu mai era necesar ca o persoană să meargă în Palestina, deoarece putea studia în Babilonia, sub îndrumarea unor mari erudiţi. Întocmirea Mişnei ca text separat a pregătit calea pentru independenţa totală a academiilor babiloniene. Deşi au apărut diferenţe de stil şi de metode de studiu între Palestina şi Babilonia, comunicarea frecventă şi schimbul de învăţători a păstrat unitatea academiilor.

    Spre sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea, situaţia evreilor din Palestina s-a înrăutăţit foarte mult. Valuri de restricţii şi persecuţii provocate de autoritatea crescândă a creştinătăţii au dus la lovitura de graţie: abolirea Sanhedrinului şi a poziţiei de Nasi (patriarh) în jurul anului 425. Aşadar, amoraim-ii palestinieni au început să adune într-o singură culegere coerentă rezumatul dezbaterilor din cadrul academiilor, pentru a le asigura supravieţuirea. Această lucrare, compilată în grabă în ultima parte a secolului al IV-lea, a ajuns să fie cunoscută sub numele de Talmudul palestinian.

     În timp ce academiile din Palestina erau în declin, amoraim-ii babilonieni atingeau culmile competenţei lor. Înţelepţii Abaye şi Raba au ridicat nivelul dezbaterilor la o argumentaţie complexă şi subtilă, care a devenit mai târziu modelul analizei talmudice. Apoi, Ashi, preşedintele academiei din Sura (371-427), a început să compileze şi să editeze rezumatul dezbaterilor. Potrivit opiniei lui Steinsaltz, el a procedat astfel „de teamă că vastul material oral, dezorganizat cum era, se putea cufunda în uitare“. Acest volum imens de material depăşea cu mult ceea ce putea sistematiza un om sau chiar o generaţie. Perioada amoraim-ilor s-a încheiat în Babilonia în secolul al V-lea, însă lucrarea de editare finală a Talmudului babilonian a fost continuată şi în secolul al VI-lea de un grup numit saboraim, termen aramaic ce înseamnă „interpreţii“, sau „cei ce susţin o părere“. Aceşti ultimi editori au reformulat miile de idei neterminate şi discuţiile rabinice seculare, dând un stil şi o structură Talmudului babilonian care l-au distins de toate scrierile iudaice anterioare.

Ce a realizat Talmudul?

    Rabinii care au întocmit Talmudul au vrut să demonstreze că Mişna provenea din aceeaşi sursă ca şi Scripturile ebraice. Dar de ce? Jacob Neusner explică: „Scopul declarat era poziţia Mişnei. Dar rădăcina problemei s-a dovedit a fi autoritatea înţeleptului însuşi“. Pentru a întări această autoritate, fiecare rând din Mişna, uneori fiecare cuvânt, a fost analizat, contestat, explicat şi armonizat într-un anumit fel cu celelalte. Neusner remarcă faptul că în felul acesta rabinii „au dat o nouă orientare Mişnei“. Deşi a fost creată ca o lucrare completă în sine, Mişna a ajuns să fie disecată. În cadrul procesului, ea a fost recreată, redefinită. Această lucrare nouă, Talmudul, a slujit scopului rabinilor. Ei au stabilit cum să fie analizată Mişna şi, ca urmare, i-au învăţat pe oameni să gândească aşa cum gândeau ei. Rabinii credeau că metoda lor de studiu şi de analiză reflecta modul de gândire al lui Dumnezeu. Studiul talmudic a devenit un scop în sine, o formă de închinare - o posibilitate de a-ţi folosi mintea într-un mod care se presupunea că imită modul de gândire al lui Dumnezeu. Generaţiile ulterioare au continuat să analizeze Talmudul după aceeaşi metodă. Care a fost rezultatul? Istoricul Cecil Roth scrie: „Talmudul le-a conferit evreilor amprenta caracteristică ce i-a deosebit de alţii, precum şi remarcabila lor putere de rezistenţă şi de coeziune. Dialectica sa le-a ascuţit judecata şi le-a conferit  agerime a minţii.  Talmudul i-a oferit evreului persecutat din Evul Mediu o altă lume în care să se poată refugia. I-a dat o ţară natală, pe care a putut-o duce cu sine atunci când ţara lui a fost pierdută“. Predându-le altora gândirea rabinilor, Talmudul a avut evident putere. Dar întrebarea care se pune pentru toţi - evrei şi neevrei deopotrivă - este următoarea: Reflectă într-adevăr Talmudul modul de gândire al lui Dumnezeu? - 1 Corinteni 2:11-16. Evident nu!

SUPLIMENTAR: Cele două Talmuduri - Care este diferenţa?

    Cuvântul ebraic „Talmud“ înseamnă „studiu“ sau „învăţare“. Amoraim-ii din Palestina şi din Babilonia s-au hotărât să studieze, sau să analizeze, Mişna. Ambele Talmuduri (atât cel palestinian, cât şi cel babilonian) fac acest lucru, dar care este diferenţa dintre ele? Jacob Neusner scrie: „Primul Talmud analizează dovezile, al doilea investighează supoziţiile; primul rămâne în limitele subiectului investigat, al doilea le depăşeşte cu mult“. Faptul că editarea Talmudului babilonian s-a realizat cu mai multă atenţie a făcut ca acesta să fie nu numai de proporţii mai mari, ci şi mai profund şi mai pătrunzător în modul său de gândire şi de analiză. Când se menţionează cuvântul „Talmud“, de obicei se face referire la Talmudul babilonian. Acesta este Talmudul care a fost cel mai studiat şi mai comentat de-a lungul veacurilor. După opinia lui Neusner, Talmudul palestinian „este o lucrare de competenţă“, însă Talmudul babilonian „este o lucrare de geniu“.

CARTEA BIBLICĂ „PSALMI” - SCURT COMENTARIU.

CARTEA BIBLICĂ „PSALMI” - SCURT COMENTARIU

        Psalmii au fost cartea de cântări inspirate a evreilor din timpurile antice, o colecţie de 150 de cântări sacre, puse pe muzică şi adaptate pentru închinarea publică adusă Domnului la templul din Ierusalim. Aceşti psalmi sunt cântări de laudă la adresa lui Dumnezeu, dar nu numai atât. Ei conţin implorări pentru îndurare şi ajutor, precum şi exprimări care dau glas credinţei şi încrederii. În ei se găsesc numeroase cuvinte de mulţumire şi exultare, precum şi exclamaţii care redau o bucurie sublimă. Unii psalmi sunt evocări istorice, care descriu bunătatea iubitoare a lui Domnului şi faptele sale măreţe. Psalmii conţin şi un mare număr de profeţii, dintre care multe au avut o împlinire cu totul remarcabilă. Ei oferă o instruire valoroasă şi ziditoare, folosind un limbaj elevat şi imagini care îl impresionează profund pe cititor. Psalmii ne oferă un frumos şi îmbietor banchet spiritual.

       Ce semnificaţie are titlul acestei cărţi, şi cine a scris Psalmii? În Biblia ebraică, această carte poartă numele Séfer Tehillím, care înseamnă „Carte de laude“, sau simplu, Tehillím, adică „Laude“. Acesta este pluralul cuvântului Tehilláh, care apare în antetul Psalmului 145, şi înseamnă „Laudă” sau „Cântare de laudă“. Denumirea „Laude“ este cea mai potrivită, deoarece cartea este în primul rând o laudă la adresa lui Dumnezeu. Titlul „Psalmii“ provine din Septuaginta, unde este folosit cuvântul Psalmói, care face referire la cântările intonate cu acompaniament muzical. Acest cuvânt mai apare în câteva locuri dinNoul Testament, de exemplu în Luca 20:42 şi în Faptele 1:20. Psalmii sunt cântări sau poeme sacre prin care i se aduce laudă şi închinare lui Dumnezeu.

      Majoritatea psalmilor au un antet, în care este menţionat adesea numele scriitorului. Şaptezeci şi trei de anteturi conţin numele lui David. Fără îndoială că şi Psalmii 2, 72 şi Ps. 95 au fost scrişi tot de David (vezi Faptele 4:25, Psalmul 72:20 şi Evrei 4:7). Psalmii 10 şi 71 par a fi o continuare a Psalmilor 9 şi 70, prin urmare şi ei îi pot fi atribuiţi tot lui David. Doisprezece psalmi îi sunt atribuiţi lui Asaf, nume care se referă probabil la casa lui Asaf, întrucât unii dintre aceşti psalmi vorbesc despre evenimente care au avut loc după moartea lui Asaf (Ps. 79; Ps 80;1 Cron. 16:4, 5, 7; Ezra 2:41). Unsprezece psalmi le sunt atribuiţi în mod explicit fiilor lui Core (1 Cron. 6:31-38). Psalmul 43 pare a fi o continuare a Psalmului 42, aşadar poate fi atribuit tot fiilor lui Core. În antetul Psalmului 88 sunt menţionaţi atât „fiii lui Core“, cât şi Heman, iar în antetul Psalmului 89 se menţionează că scriitorul este Etan. Psalmul 90 îi este atribuit lui Moise şi se pare că Psalmul 91 a fost scris tot de el. Scriitorul Psalmului 127 este Solomon. Astfel, peste două treimi din Psalmi le sunt atribuiţi unor scriitori.

      Psalmii alcătuiesc cea mai mare carte a Bibliei. După cum reiese din Psalmii 90, 126 şi Ps 137, scrierea acestei cărţi a durat o perioadă lungă: cel puţin din zilele lui Moise (1513-1473 î.H.) până după restabilirea din exilul babilonian, probabil până în zilele lui Ezra (537-aprox. 460 î.H.). Aşadar, după cât se pare, această carte a fost scrisă în aproximativ o mie de ani. Însă perioada la care se referă este mult mai mare. Ea începe cu zilele când au fost create toate lucrurile şi se termină când a fost compus ultimul psalm. Cartea face un istoric al relaţiilor lui Dumnezeu cu slujitorii săi.

       Cartea Psalmilor arată că poporul lui Dumnezeu era bine organizat. David însuşi a vorbit despre „procesiunile Dumnezeului său, Regele său, intrând în locul sfânt! Cântăreţii mergeau în faţă, cei care cântau la instrumente cu coarde după ei, iar în mijloc erau fetele care băteau în tamburine. În mulţimi adunate, binecuvântaţi-l pe Dumnezeu, pe Domnul!” (Ps. 68:24-26). Aşa se explică de ce în multe anteturi apare expresia „Către dirijor“, precum şi numeroşi termeni poetici şi muzicali. Unele anteturi oferă explicaţii cu privire la scopul sau la folosirea unor psalmi, iar altele conţin instrucţiuni muzicale. (Vezi anteturile Psalmilor 6, 30, 38, 60, 88, 102 şi Ps 120.) În cel puţin 13 psalmi ai lui David, cum sunt Psalmii 18 şi 51, sunt relatate pe scurt evenimentele care au dus la scrierea lor. Treizeci şi patru de psalmi nu au antet. Cuvântul „Sela“, care apare de 71 de ori în text, este considerat în general un termen tehnic, folosit pentru muzică sau lectură, a cărui semnificaţie nu se cunoaşte însă cu exactitate. Unii sunt de părere că el indică o pauză în timpul interpretării vocale sau atât în timpul interpretării vocale, cât şi a celei instrumentale, pentru a medita în linişte. Aşadar, acest cuvânt nu trebuie rostit în timpul citirii.

      Încă din vechime, Psalmii au fost împărţiţi în cinci cărţi separate, sau volume, după cum urmează: 1) Psalmii 1-41; 2) Psalmii 42-72; 3) Psalmii 73-89; 4) Psalmii 90-106; 5) Psalmii 107-150. Se pare că prima colecţie de acest fel a fost alcătuită de David, dar cel folosit de Dumnezeu să aranjeze cartea Psalmilor în forma sa finală a fost, fără îndoială, Ezra, preot şi „copist iscusit al legii lui Moise” (Ezra 7:6).

     Psalmii au fost compilaţi treptat, ceea ce ar putea explica de ce unii se repetă în diferite volume, de exemplu Psalmii 14 şi 53; 40:13-17 şi Ps 70; 57:7-11 şi Ps 108:1-5. Fiecare dintre cele cinci volume se încheie cu o binecuvântare la adresa Domnului, sau doxologie, primele patru doxologii incluzând răspunsul poporului, iar ultima fiind întregul Psalm 150.

   În nouă psalmi este folosit un stil poetic special: acrostihul, numit astfel datorită structurii sale alfabetice (Psalmii 9, 10, 25, 34, 37, 111, 112, 119 şi Ps 145). În această structură, primul vers sau versurile primei strofe încep cu prima literă a alfabetului ebraic, alef (א), versul sau versurile celei de-a doua strofe încep cu a doua literă, bet (ב), şi în continuare se procedează la fel, folosindu-se toate sau aproape toate literele alfabetului ebraic. Din câte se pare, lucrul acesta a ajutat la memorarea psalmilor, dacă ne gândim la cântăreţii de la templu, care trebuiau să-şi amintească unele cântări lungi, precum Psalmul 119! De remarcat că în Psalmul 96:11 se găseşte un acrostih care formează numele Iehova/Yahwe. În ebraică, prima jumătate a acestui verset este alcătuită din patru cuvinte, ale căror iniţiale, citite de la dreapta la stânga, sunt cele patru consoane ebraice ale Tetragramei, YHWH (יהוה).

    Aceste poeme lirice sacre sunt scrise în versuri ebraice fără rimă şi se remarcă prin frumuseţea inegalabilă a stilului şi prin ritmicitatea cu care se succed ideile. Psalmii vorbesc direct minţii şi inimii, zugrăvind imagini pline de viaţă. Varietatea şi profunzimea subiectelor abordate şi a sentimentelor exprimate se datorează, în parte, extraordinarelor experienţe de viaţă ale lui David, care au oferit cadrul pentru scrierea multor psalmi. Puţini oameni au avut o viaţă atât de bogată ca David. În copilărie, el a fost păstor, apoi a luptat singur împotriva lui Goliat, a fost cântăreţ la curte, a fost proscris printre prieteni loiali şi printre trădători, a fost rege şi cuceritor, a fost un tată iubitor, dar a suferit din cauza dezbinărilor din propria casă, a trecut de două ori prin experienţa amară a unui păcat grav, cu toate acestea a fost întotdeauna un închinător zelos al lui Dumnezeu şi un om care a iubit Legea sa. Fiind scrişi de un om cu o astfel de experienţă de viaţă, nu este de mirare că Psalmii exprimă o gamă largă de sentimente umane! Paralelismele şi contrastele poetice, specifice poeziei ebraice, dau şi mai multă forţă şi frumuseţe psalmilor (Ps. 1:6;22:20; 42:1; 121:3, 4).

   Autenticitatea acestor vechi cântări de laudă la adresa lui Dumnezeu este pe deplin confirmată de faptul că ele sunt în perfectă armonie cu restul Scripturilor. Scriitorii Noului Testament citează de multe ori din Psalmi (Ps. 5:9 [Rom. 3:13]; Ps. 10:7[Rom. 3:14]; Ps. 24:1 [1 Cor. 10:26]; Ps. 50:14 [Mat. 5:33]; Ps. 78:24 [Ioan 6:31]; Ps. 102:25–27 [Evr. 1:10–12]; Ps. 112:9 [2 Cor. 9:9]). David însuşi a spus în ultima sa cântare: „Duhul Domnului  a vorbit prin mine şi cuvântul lui a fost pe limba mea“. Acest Duh a acţionat asupra lui din ziua în care a fost uns de Samuel (2 Sam. 23:2; 1 Sam. 16:13). Chiar şi apostolii au citat din cartea Psalmilor. Petru a vorbit despre acest „cuvânt din Scripturi, pe care Duhul Sfânt l-a spus mai înainte prin gura lui David“, iar scriitorul scrisorii către Evrei, când a dat unele citate din Psalmi, fie le-a prezentat ca afirmaţii făcute de Dumnezeu, fie le-a introdus prin cuvintele „aşa cum spune Duhul Sfânt“ (Fap. 1:16; 4:25; Evr. 1:5-14; 3:7; 5:5, 6).  Cea mai puternică dovadă a autenticităţii acestei cărţi o constituie afirmaţia făcută de Domnul Iisus, după înviere, când le-a spus discipolilor săi: „Acestea sunt cuvintele pe care vi le spuneam când încă eram cu voi: că toate lucrurile scrise despre mine în legea lui Moise, în Profeţi şi în Psalmi trebuie să se împlinească“. Iisus a grupat Scripturile ebraice/Vechiul Testament după metoda pe care o adoptaseră iudeii şi care le era bine cunoscută. Prin Psalmi, Iisus înţelegea grupul al treilea de cărţi al Scripturilor, numit Hagiografa (sau Scrierile Sfinte), în acest grup Psalmii fiind prima carte. Lucrul acesta este confirmat de ceea ce le-a spus el cu câteva ore mai înainte celor doi discipoli care mergeau spre Emaus, când „le-a explicat lucrurile privitoare la el din întreaga Scriptură“ (Luca 24:27, 44).

CONŢINUTUL PSALMILOR:

Cartea întâi (Psalmii 1-41). Cu excepţia Psalmilor 1, 2, 10 şi Ps 33, psalmii din această carte îi sunt atribuiţi în mod explicit lui David. Chiar de la început, Psalmul 1 menţionează ideea predominantă, şi anume că este fericit omul care îşi găseşte plăcerea în legea Domnului şi meditează la ea zi şi noapte pentru a o respecta, în contrast cu păcătoşii lipsiţi de pietate. Aceasta este prima declaraţie din Psalmi cu privire la fericire. Psalmul 2 începe cu o întrebare provocatoare, spunând în continuare că toţi regii şi demnitarii pământului s-au adunat la un loc „împotriva lui Dumnezeu şi a Unsului Său“.Dumnezeu îşi bate joc de ei, după care le vorbeşte în mânia sa aprinsă: „Eu, da, eu l-am instalat pe regele meu pe Sion, muntele meu sfânt“. El îi va zdrobi şi îi va distruge pe toţi împotrivitorii. Sfatul pentru ceilalţi regi şi conducători este: „Slujiţi-i Domnului cu teamă“ şi recunoaşteţi-l pe Fiul său ca să nu pieriţi! (v. 2, 6, 11)

   Această primă carte conţine numeroase rugăciuni, care exprimă atât cereri, cât şi mulţumiri. Psalmul 8 arată cât de măreţ este Dumnezeu în contrast cu omul care este atât de neînsemnat, iar Psalmul 14 demască nebunia celor ce nu vor să se supună autorităţii lui Dumnezeu. Psalmul 19 arată cum anunţă extraordinara creaţie a lui Domnului Dumnezeu gloria sa, iar în versetele de la 7 la 14 din acest Psalm se subliniază foloasele şi recompensele respectării legii perfecte a lui Dumnezeu, care sunt explicate mai detaliat şi în Psalmul 119. Psalmul 23 este unanim recunoscut drept o capodoperă a literaturii universale. Însă el este remarcabil îndeosebi datorită simplităţii cu care exprimă încrederea loială în Dumnezeu. Fie ca toţi „să locuim multe zile în casa Domnului, marele Păstor”! (23:1, 6) Psalmul 37 le dă sfaturi bune oamenilor cu teamă de Dumnezeu, care locuiesc printre răufăcători, iar Psalmul 40 arată că, asemenea lui David, omul care înfăptuieşte voinţa lui Dumnezeu este fericit.

Cartea a doua (Psalmii 42-72). Aceasta începe cu opt psalmi scrişi de fiii lui Core. Psalmii 42 şi 43 le sunt atribuiţi fiilor lui Core, întrucât ei formează de fapt un singur poem alcătuit din trei strofe, legate între ele printr-un refren (42:5, 11; 43:5). Psalmul 49 subliniază că omul nu poate plăti răscumpărarea sufletului său şi că numai Dumnezeu are puterea de a-l elibera „din mâna Şeolului“ (v. 15). Psalmul 51 este o rugăciune sinceră de căinţă a lui David, rostită după ce a păcătuit grav cu Bat-Şeba, soţia lui Urie, hetitul (2 Sam. 11:1-12:24). Această carte se încheie cu un psalm „cu privire la Solomon“, o rugăciune pentru ca domnia lui Solomon să fie paşnică, iar binecuvântarea Domnului să fie asupra lui (Ps. 72).

 Cartea a treia (Psalmii 73-89). Cel puţin doi psalmi din această carte, Psalmii 74 şi 79, au fost scrişi după distrugerea Ierusalimului în 586  î.H.. Scriitorul deplânge această mare catastrofă şi îl imploră pe Dumnezeu să-şi ajute poporul „de dragul gloriei numelui său” (79:9). Psalmul 78 relatează istoria Israelului din timpul lui Moise până când David a început să-i „păstorească după integritatea inimii lui” (v. 72), iar Psalmul 80 arată că Dumnezeu este adevăratul „Păstor al lui Israel“ (v. 1). Psalmii 82 şi 83 sunt implorări fierbinţi adresate Domnului ca să execute judecata asupra duşmanilor săi şi asupra duşmanilor poporului său. Departe de a avea un spirit răzbunător, aceste cereri sunt făcute pentru ca oamenii „să caute numele tău, o, Doamne, . . . ca să ştie că tu, al cărui nume esteDomnul/Yahwe, numai tu eşti Cel Preaînalt peste tot pământul“ (83:16, 18). Psalmul 89, ultimul din această carte, evidenţiază faptele de bunătate ale Domnului, exprimate în mod remarcabil prin legământul său cu David. Acest legământ era cu privire la un moştenitor permanent pe tronul lui David care va domni veşnic înaintea lui Dumnezeu (v. 1, 34-37).

 Cartea a patra (Psalmii 90-106). Această carte conţine 17 psalmi, la fel ca a treia. Ea începe cu rugăciunea lui Moise, care pune în contrast existenţa veşnică a lui Dumnezeu cu viaţa scurtă a omului muritor. Psalmul 92 preamăreşte incomparabilele calităţi ale lui Dumnezeu. Urmează apoi grupul Psalmilor 93 la 100, care începe cu entuziasta exclamaţie: „Domnul a devenit rege!“. Prin urmare, „toţi locuitorii pământului“ sunt invitaţi „să-i cânte Domnului, să-i binecuvânteze numele, . . . căci Domnul este mare şi foarte demn de laudă”. „Domnul este mare în Sion.“ (93:1; 96:1, 2, 4; 99:2) Psalmii 105 şi 106 îi adresează mulţumiri lui Dumnezeu pentru faptele sale măreţe în folosul poporului său şi pentru că şi-a ţinut cu fidelitate legământul încheiat cu Avraam. Da, el a dat ţara seminţei acestuia, deşi israeliţii au murmurat şi s-au răzvrătit de nenumărate ori.

     Deosebit de interesant este Psalmul 104. Acest psalm îl glorifică peDumnezeu, pentru că s-a îmbrăcat în demnitate şi splendoare, şi descrie înţelepciunea sa, manifestată în numeroasele sale opere şi lucrări de pe pământ. Apoi, tema întregii cărţi a Psalmilor este subliniată cu multă forţă prin exclamaţia: „Lăudaţi-l peDomnul/Yah!“, care apare aici prima dată (v. 35). Această invitaţie de a-l lăuda pe Dumnezeu datorită numelui său le este adresată tuturor închinătorilor adevăraţi. În ebraică, ea este exprimată prin cuvântul halelu-Yáh, sau „Aleluia“, această ultimă formă fiindu-le cunoscută astăzi oamenilor de pretutindeni. În psalmii următori, această expresie apare de 24 de ori, unii începând şi încheindu-se cu ea.

Cartea a cincea (Psalmii 107-150). În Psalmul 107 se face o descriere a eliberărilor înfăptuite de Dumnezeu, marcată din loc în loc de melodiosul refren: „Mulţumiri să-i fie aduse Domnului pentru bunătatea sa iubitoare şi pentru lucrările sale minunate făcute fiilor oamenilor!“ (v. 8, 15, 21, 31). Psalmii de la 113 la 118 sunt numiţi Hallel. Potrivit cu Mişna, aceştia erau cântaţi de iudei cu ocazia Paştelui şi a Penticostei/Cincizecimii , precum şi a Sărbătorii Colibelor şi a Sărbătorii Dedicării.

     Psalmul 117, cel mai scurt psalm şi cel mai scurt capitol al Bibliei, este plin de forţă prin simplitatea lui. Psalmul 119 este cel mai lung psalm şi cel mai lung capitol al Bibliei, având în total 176 de versete, grupate în 22 de strofe scrise în acrostih alfabetic, fiecare strofă având opt versuri. Toate aceste versete, cu excepţia a două (119:90 şi 122), se referă, într-un fel sau altul, la cuvântul sau la legea lui Dumnezeu, în fiecare strofă repetându-se câteva dintre, dacă nu chiar toate, expresiile (lege, aducere-aminte, poruncă, hotărâre judecătorească) din Psalmul 19:7-14. Cuvântul lui Dumnezeu este menţionat de peste 170 de ori prin unul dintre aceşti şase termeni: poruncă, hotărâre judecătorească, lege, dispoziţie, aducere-aminte şi cuvânt.

     Urmează un grup de 15 psalmi, de la 120 la 134, numiţi Cântări de urcare. Traducătorii au redat această expresie în mod diferit, întrucât semnificaţia ei nu este pe deplin înţeleasă. Unii spun că ea se referă la ideile înălţătoare pe care le conţin aceşti psalmi, deşi nu pare să existe vreun motiv evident pentru a fi puşi mai presus de ceilalţi psalmi inspiraţi. Mulţi comentatori sugerează că numele dat acestor cântări are legătură cu faptul că ele erau intonate de închinătorii care mergeau, sau „urcau“, la Ierusalim cu ocazia sărbătorilor anuale. Călătoria spre capitală era considerată un urcuş, deoarece oraşul era situat la înălţime, în munţii lui Iuda (compară cu Ezra 7:9, Sfânta Scriptură, 1874). David a înţeles foarte bine necesitatea ca poporul lui Dumnezeu să fie unit în închinare. El se bucura să audă invitaţia: „Să mergem la casa Domnului“, iar triburile urcau „ca să aducă mulţumiri numelui Domnului“. De aceea, el a căutat cu sinceritate pacea, siguranţa şi prosperitatea Ierusalimului şi s-a rugat astfel: „De dragul casei Domnului Dumnezeul nostru, voi căuta binele tău“ (Ps. 122:1, 4, 9).

     Psalmul 132 vorbeşte despre jurământul făcut de David că nu se va odihni până nu va găsi un loc de odihnă potrivit pentru Dumnezeu, a cărui prezenţă era simbolizată de arca legământului. După aşezarea Arcei în Sion, Dumnezeu este descris prin frumoase imagini poetice, spunându-se că a ales Sionul. El a zis: „Acesta este locul meu de odihnă pentru totdeauna, aici voi locui, căci l-am dorit“. Acest centru de închinare a primit aprobarea Sa, „căci acolo a poruncit Domnul să fie binecuvântarea“. „Domnul să te binecuvânteze din Sion!“ (132:1-6, 13, 14; 133:3; 134:3; vezi şi Psalmul 48).

      Psalmul 135 îl glorifică pe Domnul ca fiind Dumnezeul demn de laudă, care face tot ce are plăcerea să facă, în contrast cu idolii deşerţi, ai căror făuritori vor deveni exact ca ei. Psalmul 136 este scris pentru o interpretare antifonică, fiecare vers încheindu-se prin cuvintele: „Căci bunătatea Sa este veşnică!“. Această interpretare în care corurile sau soliştii îşi răspundeau unii altora se folosea în multe ocazii (1 Cron. 16:41;2 Cron. 5:13; 7:6; 20:21; Ezra 3:11). Psalmul 137 arată că iudeii exilaţi în Babilon tânjeau după Sion şi, de asemenea, confirmă că ei nu uitaseră cântările, sau psalmii, Sionului, deşi erau departe de ţara lor. Psalmul 145 glorifică bunătatea şi domnia luiDumnezeu, spunând că el îi „păzeşte pe toţi cei ce-l iubesc, dar îi va nimici pe toţi cei răi“ (v. 20). Apoi, Psalmii 146 la 150 fac să răsune ca un acord final puternic glorioasa temă a cărţii, fiecare dintre aceşti psalmi începând şi încheindu-se prin cuvintele „Lăudaţi-l pe Iah!“. Această melodie de laudă urcă într-un crescendo sublim până la punctul culminant din Psalmul 150, unde, în numai şase versete, întreaga creaţie este invitată de 13 ori să-l laude pe Domnul.

PSALMII ȘI IISUS HRISTOS:

     Psalmii abundă în profeţii care fac referire la Iisus Hristos, „fiul lui David”. Când a luat fiinţă Biserica Creștină, de exemplu, la Penticosta din anul 33, apostolii, care se aflau sub acţiunea Duhului Sfânt, au început să înţeleagă împlinirea acestor profeţii. Chiar în ziua aceea, în timp ce prezenta celebra sa cuvântare, Petru şi-a dezvoltat tema citând de mai multe ori din Psalmi. În centrul acestei teme era „Iisus Nazarineanul“. Partea finală a argumentării sale s-a bazat aproape în întregime pe citate din Psalmi, care dovedeau că Iisus Hristos era Mai Marele David şi că Dumnezeu nu avea să lase sufletul lui Iisus în Hades, ci avea să-l ridice din moarte. Într-adevăr, „David n-a urcat la ceruri“, ci, aşa cum a prezis el în Psalmul 110:1, Domnul Său a făcut lucrul acesta. Cine era Domnul lui David? Ajungând la punctul culminant al cuvântării sale, Petru a dat un răspuns plin de forţă: „Acest Iisus, pe care voi l-aţi ţintuit pe cruce“! (Fap. 2:14-36; Ps. 16:8-11; 132:11).  A fost de folos cuvântarea lui Petru, bazată pe Psalmi? Dovada concludentă este botezul celor aproximativ 3 000 de oameni care au fost adăugaţi Bisericii în acea zi (Fap. 2:41).

      Să ne îndreptăm atenţia și spre Epistola către Evrei. În primele două capitole găsim citate din Psalmi referitoare la superioritatea lui Iisus faţă de îngeri, el fiind Fiul ceresc întronat al lui Dumnezeu. Începând cu Evrei 6:20 şi până la sfârşitul Ev. capitolului 7, autorul epistolei vorbeşte pe larg despre o altă misiune a lui Iisus, şi anume aceea de a fi „pentru totdeauna mare preot în felul lui Melchisedec“.

    Calea urmată de Iisus, care a culminat cu acea cumplită încercare de pe cruce, a fost prezisă detaliat în Psalmi. Printre altele, a fost prezis că i se va da să bea oţet, că vor fi aruncaţi sorţii pentru veşmintele lui, că îi vor fi străpunse mâinile şi picioarele, că va fi batjocorit şi că în acele momente de agonie va striga plin de durere: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?“ (Mat. 27:34, 35, 43, 46; Ps. 22:1, 7, 8, 14-18; 69:20, 21). După cum reiese din Ioan 19:23-30, chiar în acele ore grele Iisus trebuie să fi primit mângâiere şi îndrumare din Psalmi, ştiind că toate aceste cuvinte din Biblie trebuiau să se împlinească până la ultimul detaliu. Iisus a ştiut că Psalmii vorbeau şi despre învierea şi înălţarea sa. Fără îndoială, El s-a gândit la aceste lucruri în timp ce, împreună cu apostolii, „cânta cântări de laudă”, sau psalmi, în noaptea dinaintea morţii sale (Mat. 26:30). Sunt doar câteva exemple. Iată de ce este important să cunoaștem foarte bine cartea Psalmilor!

Note: numerotare psalmilor are în vedere Textul Masoretic! Versetele sunt preluate dintr-o versiune biblică italiană iar traducerea este personală!