1918 - VICTORIA PRINCIPIULUI „DREPTURILOR NAȚIONALITĂȚILOR” ÎN EUROPA!
În
Evul Mediu, statele europene erau constituite pe baza principiului dinastic,
monarhii respectivi disputându-şi teritoriile şi influenţa, fără a
ţine seama de caracteristicile fiecărui popor şi de drepturile persoanelor
care-l alcătuiau. Acest principiu a fost contestat de Marea Revoluţie
Franceză, care la 26 august 1789 a adoptat Declaraţia drepturilor omului
şi cetăţeanului, document fundamental pentru organizarea
statelor pe baze moderne. În Declaraţie se
preciza: „Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi”. Ca urmare,
erau formulte mai multe „principii”: oricare suveranitate rezidă în principal
în naţiune, niciun grup, niciun individ nu poate exercita vreo
autoritate care să nu emane în mod explicit de la ea; nimeni nu poate fi tras
la răspundere pentru opiniile sale; comunicarea liberă a gândurilor şi
opiniilor este unul din drepturile cele mai de preţ ale omului etc. Aceste idei
au stat la baza luptei pentru constituirea statelor naţionale în Europa, care
s-a desfăşurat pe parcursul unui secol (numit „secolul naţionalităţilor”). În
acest proces, care s-a încheiat la sfârşitul Marelui Război (Primul Război Mondial), românii au avut un rol
activ. În 1859 au realizat Unirea Principatelor Moldova şi Valahia (Muntenia),
care în 1862 au adoptat numele oficial România, iar în 1878, Dobrogea s-a
reunit cu Patria Mamă. În deceniile următoare mişcarea de eliberare naţională a
românilor aflaţi în afara graniţelor ţării s-a intensificat. Este o realitate
că eforturile guvernanţilor de la Petersburg de a-i rusifica pe românii
din Basarabia, a celor de la Viena de a impune românilor din Bucovina limba şi
cultura germană, precum şi confesiunea catolică, a liderilor de la
Budapesta de maghiarizare a românilor din Transilvania, nu au dat
rezultatele scontate. Aceştia şi-au păstrat limba română, au transmis din
generaţie în generaţie tradiţiile, obiceiurile, basmele şi legendele populare,
au luptat pentru apărarea şi afirmarea fiinţei naţionale. Documentele atestă
faptul că Regatul României (proclamat în 1881) a constituit centrul vital
pentru toţi românii în aspiraţia lor pentru realizarea statului naţional
unitar.
În timpul Primului Război Mondial lupta de
eliberare a popoarelor europene s-a intensificat, fapt ce a condus la
prăbuşirea imperiilor multinaţionale. Primul dintre acestea a fost cel rus
(ţarist). După trei ani de război, fără a obţine victoria
promisă de ţarul Nicolae al II-lea, în armată rusă s-a instalat o stare de nemulţumire:
ostaşii doreau să se întoarcă la casele şi familiile lor, numărul dezertorilor
a crescut considerabil; mulţi ofiţeri apreciau că vina pentru situaţia armatei
ruse o purta ţarina Aleksandra, care trăia sub influenţa lui Rasputin, un
dubios călugăr insinuat la Curtea imperială susţinând că avea puteri
miraculoase şi-l putea vindeca prin puterea credinţei pe moştenitorul tronului,
ţareviciul Alexei, care suferea de hemofilie. Rasputin era acuzat că ar fi
spion german, iar ţarina, fiind de origine germană, îl influenţa pe ţar,
insistând să pună capăt războiului şi să încheie pace separată cu Germania. În
cercurile generalilor şi ale unor lideri politici se punea la cale detronarea
lui Nicolae al II-lea şi înlocuirea lui cu o Regenţă în frunte cu marele duce
Mihail, fratele ţarului, care să continuie războiul cu toată vigoarea în
vederea obţinerii unei victorieii decisive împotriva Puterilor Centrale. De la sfârşitul anului 1916, criticile au devenit
publice, deputatul Vladimir Purişkievici nesfiindu-se să declare în şedinţa
Dumei (Parlamentul rus) din 19 noiembrie 1916 că ţarina „a rămas o nemţoaică pe
tronul rusesc, înstrăinată de ţara şi de poporul său” . La 30 decembrie 1916,
Rasputin a fost asasinat, dar degringolada la vârful imperiului nu a putut fi
oprită. În ziua de 26 februarie (11 martie, stil nou) 1917, în Petrograd (noua
denumire a oraşului Petersburg), capitala imperiului, s-a declanşat greva
generală sub lozincile: „Jos războiul! Jos ţarul! Vrem pâine!” Încercarea
autorităţilor imperiale de a restabili ordinea prin forţă a eşuat, militarii
trecând de partea revoluţionarilor. La 2/15 martie s-a format un guvern
provizoriu condus de prinţul Gheorghi Evghenovici Lvov. În aceeaşi zi, ţarul
Nicolae al II-lea a abdicat, desemnându-l ca succesor pe marele duce Mihail,
dar acesta nu a acceptat să ocupe tronul. Noul guvern a procedat la înlăturarea
din funcţie a guvernatorilor şi viceguvernatorilor, precum şi a
celorlalţi demnitari din timpul regimului ţarist, fapt ce a condus la
pulverizarea structurilor administrative. S-au anunţat alegeri pentru
Adunarea Constituantă, care să stabilească noua formă de organizare a statului.
Pe întreg cuprinsul Rusiei s-a declanşat un amplu procers revoluţionar,
în cadrul căruia naţionalităţile cereau recunoaşterea dreptului la organizare
statală proprie. Generalul Piotr Vranghel avea să aprecieze că „odată cu ţarul
dispărea ideea însăşi a puterii, iar poporul rus vedea cum se şterg toate
vechile sale obligaţii şi nimic, în ceea ce-l priveşte, nu putea să înlocuiască
nici această putere, nici aceste obligaţii.” În lunile
următoare confruntările politice s-au amplificat, criza economică s-a adâncit,
starea de nemulţumire a sporit, tensiunile sociale au devenit tot mai grave.
Guvernul provizoriu a fost remaniat la 8 iulie 1917, când prim-ministru a devenit
Alerksandr Fiodorovici Kerenski, care a încercat să restabilească ordinea în
ţară, dar fără succes. La 1/14 septembrie 1917, Rusia a fost proclamată
republică. În ziua de 25 octombrie/ 7 noiembrie 1917 puterea la Petrograd
a fost preluată de bolşevici, care au constituit un nou guvern, numit
Consiliul Comisarilor Poporului, în frunte cu V.I. Lenin. În săptămânile
următoare, bolşevicii au preluat puterea la Moscova, Minsk, Lugansk, Kazan, EKaterinburg,
Saratov, Baku şi alte centre urbane. La 2/ 15 noiembrie 1917, guvernul bolşevic
a adoptat „Declaraţia dreptului popoarelor din Rusia”, care proclama
dreptul acestora la autodeterminare până la despărţirea de statul existent. A
fost o decizie tactică, prin care s-a urmărit atragerea naţionalităţilor de partea
regimului bolşevic. În acest document se prevedea: „uniunea benevolă şi sinceră
a popoarelor din Rusia” şi constituirea Republicii Sovietice Ruse „în baza
uniunii libere a naţiunilor libere, ca federaţie a republicilor naţionale
sovietice”. În martie 1918, capitala Rusiei s-a mutat de la Petrograd la
Moscova. Naţiunile asuprite şi-au proclamat rând pe rând autonomia şi
apoi independenţa. Nu a fost un proces linear, ci unul compex, care s-a
întins, în unele situaţii, din 1917 până în 1922. Prima ţară care şi-a
proclamat independenţa naţională a fost Finlanda, la
6 decembrie 1917, când s-a format un guvern naţional. Acestă dată a devenit
Ziua Naţională a Finlandei. La 18/31 decembrie 1917 guvernul sovietic a
recunoscut independenţa de stat a Finlandei dar, în ianuarie 1918, cu sprijinul
bolşevicilor de la Petersburg s-a format un guvern paralel, revoluţionar,
care a proclamat Republica Muncitorească Finlandeză. Ca urmare, s-a declanşat
un război civil (ianuarie-mai 1918) între gruparea sovietică şi cea naţională,
ajutată de de trupe germane şi voluntari suedezi. Bolşevicii au fost înfrânţi
la 5 mai 1918, puterea fiind preluată de generalul Mannerheim. La 17 iulie 1919
Finlanda a devenit Republică, având capitala la Helsinki. Estonia şi-a
proclamat autonomia la 30 martie 1917 şi apoi independenţa la 24 februarie
1918. La 4 martie 1918, Estonia a fost ocupată de armata germană. După
prăbuşirea Germaniei, la 11 noiembrie 1918, au urmat doi ani de convulsii
interne. La 29 noiembrie 1918, bolşevicii estonieni, sprijiniţi de Armata
Roşie, au proclamat Republica Sovietică Estoniană cu capitala la Narva. De
această dată, au intervenit armata britanică şi voluntari scandinavi, în urma
căreia s-a instaurat un nou guvern naţional în ianuarie 1919 condus de
Konstantin Paets. La 5 mai 1919 Adunarea Constituantă a proclamat
Republica Estonă independentă, care a adoptat Constituţia la 15 iunie
1919. Prin tratatul de la Tartu din 2 februarie 1920, Rusia sovietică a
recunoscut independenţa Estoniei. Letonia a avut o evoluţie
deosebită. În ziua de 21 noiembrie 1917, la Riga s-a instaurat puterea
sovietică. În februarie 1918, trupele germane au ocupat această ţară baltică şi
au sprijinit formarea unui guvernul naţional. După retragerea trupelor germane,
a fost proclamată independenţa Letoniei în ziua de 18 noiembrie 1918 (aceasta a
devenit Ziua Naţională a acestui stat). Peste o lună, bolşevicii, cu sprijinul
Armatei Roşii, au instaurat din nou puterea sovietică (17 decembrie 1918).
Această ţară a fost teatrul confruntărilor între trupele bolşevice şi cele
naţionale, acestea din urmă obţinând victoria în ianuarie 1920. La 11 august
1920 a fost semnat tratatul de pace letono-rus, prin care Rusia recunoştea
independenţa Letoniei. Cea de-a treia ţară baltică, Lituania şi-a
constituit în septembrie 1917 un Consiliu Naţional cu capitala la Vilna
(Vilnius), susţinut de Germania. La 16 februarie 1918, Lituania şi-a proclamat
independenţa (aceasta a devenit Ziua Naţională a Letoniei). Prin tratatul de
pace semnat de Rusia cu Puterile Centrale la Brest-Litovsk (3 martie 1918),
Lituania a fost separată de Rusia, dar a rămas sub ocupaţie germană. După
înfrângerea Germaniei, a urmat un război civil (1918-1919). Pe o parte din
teritoriul locuit de lituanieni a fost proclamată Republica Sovietică
Lituaniană la 16 decembrie 1918. Au intervenit trupe poloneze şi germane în
sprijinul guvernului naţional, care au înfrânt Armata Roşie, astfel că puterea
sovietică a fost înlăturată în aprilie 1919. În ziua de 12 iulie 1920 s-
a încheiat tratatul de pace sovieto-lituanian, prin care Rusia recunoştea
independenţa Lituaniei. La 1 august 1922 a fost adoptată Constituţia, prin care
Lituania devenea Republică, având capitala la Kaunas (Kovno), ulterior la
Vilnius.
Împărţită, încă din 1798, între Rusia şi
Austria, neavând, de-a lungul istoriei, o statalitate consistentă, Ucraina s-a
constituit cu dificultate. Partea apuseană a Rusiei locuită de ucraineni a
cunoscut ravagiile revoluţiei declanşată de Petrograd. În ziua de
10/23 iunie 1917, Rada (parlamentul) de la Kiev a proclamat autonomia
Ucrainei în cadrul Rusiei. Au urmat patru ani de război civil. Bolşevicii
ucraineni, sprijiniţi de Consiliul Comisarilor Poporului de la Moscova, au format
Republica Sovietică Ucrainiană cu capitala la Harkov (11/24 decembrie
1917). Aceasta a cerut ajutorul sovieticilor, astfel că, în februarie 1918,
Armata Roşie a ocupat o mare parte a Ucrainei. Dar, la 1 martie 1918, trupele
germane au ocupat Kiev-ul şi au reinstalat puterea Radei Centrale. Prin pacea
din 3 martie 1918, Rusia a renunţat la Ucraina însă, după
capitularea Germaniei, Lenin a denunţat la 13 noiembrie 1918 tratatul de la
Brest-Litovsk. În ziua de 29 noiembrie 1918 puterea sovietică a fost
instaurată în Ucraina de est. În zona din Austro-Ungaria locuită de ucraineni
s-au constitut grupări înarmate care urmăreau să alunge autorităţile existente
şi să preia puterea. Aceste bande au început să acţioneze şi pe teritoriul
Bucovinei, unde mişcarea naţională românească era în plină desfăşurare. La
solicitatea Consiliului Naţional Român din Bucovina, guvernul de la Iaşi a
trimis Divizia a 8-a comandată de generalul Iacob Zadik, care la 11 noiembrie
1918 a intrat în Cernăuţi şi a trecut la alungarea bandelor ucrainene înarmate.
La 15 noiembrie 1918 s-a constituit Republica Ucrainiană de Vest, cu capitala
la Liow (Lvov). Aceasta urmărea să cuprindă şi Galiţia, intrând astfel în
conflict cu Polonia. Războiul s-a încheiat prin pacea de la Riga din 9/18
martie 1921, care stabilea că o parte din vestul Ucrainei (Volânia şi Galiţia)
era anexată de Polonia. Puterea sovietică s-a instaurat în ambele părţi (de est
şi de vest) locuite de ucraineni, iar în decembrie 1922, Ucraina a
devenit parte a Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice. Din cele
prezentate se poate constata că a existat o tactică folosită de Lenin şi
Troţki: iniţial, guvernul bolşevic se declara în favoarea independenţei
statelor respective, pentru ca apoi, sub motiv că puterea fusese preluată
de burghezie, au constituit guverne paralele dominate de bolşevici,
reprezentând „masele populare”. Au fost declanşate acţiuni vizând
răsturnare puterii naţionale şi integrarea respectivului stat în cadrul Rusiei
sovietice. Bolşevicii au urmărit nu numai refacerea graniţelor fostului
imperiu, ci şi extinderea revoluţiei la scară planetară. În martie 1919 a
fost creată Internaţionala a III-a Comunistă „ca stat major al revoluţiei
mondiale”. Tactica adoptată de liderii sovietici a eşuat în cazul
polonezilor şi românilor.
Polonia dispăruse
ca stat în 1795, fiind împărţită între Rusia, Austria (din 1867 -
Austro-Ungaria) şi Prusia (din 1871- Germania). Ca urmare, în timpul
Primului Război Mondial o parte a polonezilor a luptat în armata Antantei, iar
o altă parte în cea a Puterilor Centrale. Fiecare tabără a urmărit să-i câştige
pe polonezi, promiţându-le recunoaşterea independenţei. Pe teritoriul Rusiei
s-a constituit Comitetul Naţional Polonez, care viza reconstituirea Poloniei
medievale sub protecţia Petersburgului. În zona ocupată de Austria s-a
proclamat, la 5 noiembrie 1916, Regatul Poloniei sub protecţia Puterilor
Centrale. Prin tratatul de la Brest-Litovsk, din 3 martie 1918, Rusia a
renunţat la teritoriile poloneze. În contextul înfrânerii
Austro-Ungariei, cele două entităţi statale s-au unit, luând fiinţă Republica
Polonia, care şi-a proclamat independenţa la 11 noiembrie 1918 sub
conducerea lui Jósef Pilsudski. Având o elită activă, care a stimulat
dorinţa populaţiei de a redobândi prestigiul de altădată, polonezii
au dus războaie cu vecinii pentru dobândirea teritoriilor din timpul Regatului
medieval. Timp de aproape trei ani (1918-1921), conducerea de la Varşovia
a luptat atât cu Ucraina, cât şi cu Rusia. Încercările de a constitui un
guvern bolşevic pe teritoriile poloneze care făcuseră anexate de ţarism au fost
dejucate din faşă de experimentatul politician şi militar Jósef Pilsudski.
Beneficiind de sprijinul militar al Antantei (în special al Franţei),
Polonia a ieşit victorioasă. După încheierea Primului Război Mondial, regimul
Pilsudski a avut conflicte cu Lituania, Cehoslovacia şi Germania în urma cărora
graniţele Poloniei s-au extins. Prin tratatele de pace din 1919-1920 şi prin
acordurile ulterioare, Polonia a devenit cel mai mare stat din zona central-estică
a Europei.
Românii din Basarabia au
devenit extrem de activi după izbucnirea revoluţiei la Petrograd. În ziua de 2
aprilie 1917, ziarul „Cuvânt Moldovenesc”, care se edita la Chişinău, anunţa
constituirea Partidului Naţional Moldovenesc: „Noi suntem chemaţi a ne înfăptui
visurile noastre de viaţă slobodă, potrivit cu însuşirile noastre naţionale”.
Se aveau în vedere alegeri pentru „adunarea întemeietoare” (constituantă) de la
Petrograd, la care deputaţii moldoveni să ceară „dreptul de liberă ocârmuire”.
La rândul lor, militarii moldoveni, care făceau parte din armata Rusiei, au
organizat la 18 aprilie 1917 o mare întrunire la Odesa, cu participarea a peste
10 000 de basarabeni - ofiţeri, soldaţi, studenţi, profesori, preoţi etc. -
care s-a pronunţat pentru autonomia Basarabiei. Aflând despre faptul că Rada de
la Kiev se declarase pentru anexarea Basarabiei la Ucraina, sovietul
moldovenesc al deputaţilor ofiţeri şi soldaţi din circumscripţia militară
Odesa a adresat un protest, declarând că „resping în mod categoric orice
posibilitate de anexare a Basarabiei la Ucraina”. În zilele de 20 - 27
octombrie (2 - 9 noiembrie, stil nou) 1917 a avut loc la Chişinău,
congresul militarilor moldoveni, la care au participat 989
delegaţi. Congresul a hotărât „să declare autonomia teritorială şi
politică a Basarabiei”, iar pentru „ocârmuirea” acesteia „în cel mai scurt timp
să se alcătuiască Sfatul Ţării”. Alegerile pentru Sfatul Ţării s-au desfăşurat
într-o atmosferă entuziastă. După mai mult de un secol, populaţia avea
posibilitatea să se exprime liber şi să desemneze deputaţi care să-i reprezinte
interesele. Sfatul Ţării, întrunit la 21 noiembrie în localul Liceului
nr. 3 din Chişinău, l-a ales în funcţia de preşedinte pe Ion Inculeţ. În
ziua de 2 decembrie 1917 a votat, în unanimitate, o Declaraţie în
care se menţiona: „Basarabia, sprijinindu-se pe trecutul său
istoric, se declară de azi înainte Republică Democratică Moldovenească, care va
intra în alcătuirea Republicii Federative Democratice Ruseşti, ca parte cu
aceleaşi drepturi”. A fost ales un Consiliu al
Directorilor, în frunte cu Pantelimon Erhan. Astfel, s-a făcut un pas decisiv
spre afirmarea identităţii naţionale, contestată timp de un secol de Imperiul Rus.
Evoluţia evenimentelor din Rusia a făcut ca anunţata Republică Federativă să nu
se mai organizeze, iar legăturile dintre Chişinău şi Petrograd să nu poată
funcţiona. Republica Democratică Moldovenească s-a confruntat, de la început,
cu probleme extrem de grave. Pericolele erau multiple: 1) Anarhia care a
cuprins Rusia s-a extins şi în Basarabia, unde vechile autorităţi ţariste au
fost înlăturate, iar cele noi, în curs de constituire, nu aveau capacitatea de
a domina situaţia. 2) Militarii ruşi care, părăsind teritoriul României, se
opreau în Basarabia, recugând la jafuri şi omoruri, acte care generau o stare
de mare tensiune în rândul populaţiei. 3) Bolşevicii care au constituit la
Chişinău un Comitet Revoluţionar; acesta, într-o telegramă adresată sovietului
din Odesa la 13 ianuarie 1918, scria: „Ne gândim să lichidăm astăzi, mâine
Sfatul Ţării şi Directoratul”. Toate aceste provocări aveau loc în condiţiile
în care Consiliul Directorilor nu a reuşit să constituie o forţă de ordine
internă (poliţie, jandarmerie) şi nicio armată proprie, care să asigure averea
şi viaţa cetăţenilor. Ca urmare, Sfatul Ţării a cerut sprijinul armatei române.
Guvernul de la Iaşi a acceptat, astfel că Divizia 11 infanterie, comandată de
generalul Ernest Broşteanu, a înaintat spre Chişinău, fiind primită de Ion
Inculeţ şi ceilalţi lideri politici basarabeni în ziua de 15 ianuarie 1918.
Membrii Comitetului Revoluţionar au părăsit în grabă capitala Republicii
Moldova. Presiunea venea şi direct de la Petrograd. Deşi se declarase pentru
dreptul popoarelor la autodeterminare până la despărţirea de Rusia, guvernul
bolşevic continua să consideră Basarabia ca parte a Rusiei. La 13/26
ianuarie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice
Federative Ruse a adoptat o hotărâre în care se aprecia: „Acoperită de
fărădelegi, oligarhia română a deschis operaţiunile militare împotriva
Republicii Ruse. Obişnuită să-şi impună dominaţia bazată pe sărăcia, robia şi
sângele ţăranilor şi muncitorilor români, monarhia română a încercat să se
salveze, să-şi salveze moşierii şi pe bancherii săi prin răpirea Basarabiei şi
prin transformarea acesteia într-o pavăză împotriva torentului puternic al
revoluţiei ruse”. Ca urmare, guvernul sovietic a decis să rupă
relaţiile diplomatice cu România. În notă se preciza: „Tezaurul României,
aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română.
Puterea sovietică îşi asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va
preda în mâinile poporului român”. Guvernul României nu s-a lăsat intimidat,
iar armata română a restabilit ordinea în Basarabia, asigurând funcţionarea
Sfatului Ţării şi a Consiliului Directorilor. Deosebit de activă era gruparea
bolşevică instalată la Odesa de unde pregătea declanşarea revoluţiei în
Basarabia şi în România. Acolo s-a constituit un comitet numit Rumcerod, care a trecut la arestarea
membrilor consulatului României şi a altor români refugiaţi în zonă, inclusiv parlamentari,
somând guvernul de la Iaşi să retragă trupele din Basarabia. În acea atmosferă
tensionată, cu ameninţări din partea bolşevicilor, la 24 ianuarie 1918,
Sfatul Ţării a adoptat Declaraţia în care se menţiona: „ ne
proclamăm, în unire cu voinţa norodului, Republică
Democratică Slobodă, de sine stătătoare şi neatârnată, având ea singură dreptul
de a-şi hotărî soarta în viitor”. Data proclamării
independenţei Republicii Democratice Moldoveneşti evoca ziua de 24 ianuarie
1859, când Moldova s-a unit cu Muntenia, formând împreună România. Ioan
Pelivan, ministrul afacerilor străine, informa guvernul României că „republica
noastră a rupt orice raporturi de dependenţă faţă de Rusia şi s-a declarat cu
totul neatârnată”. Independenţei Basarabiei reprezenta cel de-al doilea pas
spre desprinderea de Rusia şi asigurarea libertăţii de a decide în conformitate
cu interesele şi aspiraţiile românilor din stânga Prutului. Potrivit
normelor dreptului internaţional, de la 24 ianuarie 1918, Rusia nu mai
putea decide asupra Basarabiei. Cu toate acestea, în ziua de 10/23 februarie
1918 s-a constituit la Petrograd un Colegiu Suprem Autonom pentru Afacerile
Ruso-Române al cărui preşedinte a fost numit Christian Racovski, fostul
secretar al Partidului Social-Democrat din România, plecat în Rusia şi devenit
unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui V. I. Lenin şi L. Troţki. Membrii
Colegiului s-a deplasat la Odesa şi au hotărât „să propună guvernului
român să evacueze Basarabia”. Acest Comitet colabora cu Rumcerod-ul, care
declara că reprezintă puterea sovietică (bolşevică) din Ucraina. Rumcerod-ul
a cerut guvernului român, la 11/24 februarie 1918, să se angajeze că „va
evacua progresiv Basarabia de armatele de ocupaţie române”. Sovieticii au
reuşit să înlăture Rada ucraineană (naţionalistă) în ianuarie 1918, şi să
preia puterea în Ucraina de Răsărit. La 14 februarie 1918, sovietul din
Kiev cerea guvernului României ca trupele sale, „care au ocupat
teritoriul Republicii Federative Ruse să se retragă în graniţele României” în
termen de 48 de ore. Guvernul român nu a dat curs acestui ultimatum. La 27
februarie (stil vechi) trupele germane au ocupat Odesa, iar Colegiul Suprem
Autonom şi Rumcerod-ul şi-au încetat existenţa. La 28 februarie 1918, Racovski
îi scria lui Lenin: „Sosit cu sarcina de a alunga forţele române
contrarevoluţionare din Basarabia şi de a provoca o mişcare revoluţionară
în România, am fost nevoit din cauza situaţiei catastrofale create în Sud, ca
urmare a ofensivei austro-germano-ucrainene, să mă opresc la jumătatea drumului
şi să accept semnarea unui tratat de pace cu România, care ne asigură
Basarabia”. Racovski îşi lua dorinţa drept realitate, deoarece nu a fost
semnat nici un „tratat”, ci a avut loc un schimb de mesaje între Colegiul
Autonom şi Rumcerod pe de o parte şi generalul Averescu, preşedintele
Consiliului de Miniştri al României, pe de altă parte. Şeful guvernului
român a precizat în scris că nu acceptă retragerea armatei române din
Basarabia. Într-o altă telegramă adresată lui Lenin, Racovski scria: „Consider
încheiată misiunea mea politică de reprezentant al Puterii sovietice centrale”.
La 1 martie 1917 trupele germane au ocupat Kiev-ul şi au reinstalat Rada
centrală (naţionalistă). Prin pacea de la Brest Litovsk din 3 martie 1918
guvernul sovietic renunţa la Ucraina, astfel că nu mai avea o legătură directă
cu Basarabia. Totuşi, ameninţările din Est nu au încetat. Guvernul naţionalist
ucrainean a transmis la 16 martie 1918 telegrame către guvernele Germaniei,
Austro-Ungariei, Turciei, Bulgariei şi României în care susţinea că „este adânc
interesat de soarta unei regiuni limitrofe a Republicii Ucrainene, de
Basarabia”, care forma „o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei” şi ca
urmare cerea să participe la lucrările conferinţei de pace de la Bucureşti la
care să se discute „asupra acestei chestiuni şi soluţionarea ei”. În aceeaşi
zi, Sfatul Ţării a transmis Radei şi guvernului Republicii Ucraina
„protestul său energic împotriva tentativelor asupra drepturilor de
autodeterminare a poporului moldovenesc şi a altor popoare, locuitoare pe
teritoriul fostei gubernii a Basarabiei”. La rândul lor, Puterile Centrale
nu au luat în seamă solicitarea guvernului de la Kiev. O altă acţiune care
punea în pericol Basarabia era cea iniţiată de Antanta, în special de Franţa,
care - pentru a degaja frontul de Vest şi a impune transferul de trupe ale
Puterilor Centrale în Est - a iniţiat crearea unui front pe teritoriul
Basarabiei şi în sudul Ucrainei alcătuit din ofiţerii şi soldaţii ruşi
care nu acceptau regimul bolşevic (alb gardişti), precum şi din naţionalişti
ucraineni, la care să participe şi armata română. Atât guvernul de la Iaşi cât
şi cel de la Chişinău s-au opus categoric acestei iniţiative, care a eşuat. Era
limpede că Basarabia nu putea să facă faţă provocărilor multiple cu care se
confrunta, astfel că unirea cu România se impunea ca singura soluţie viabilă.
În zilele de 20-23 martie 1918, Ion Inculeţ, Daniel Ciugureanu şi Pan
Halippa s-au deplasat la Iaşi, unde au discutat cu Alexandru Marghiloman, Ion
I. C Brătianu şi alţi lideri politici, precum şi cu reprezentanţii Antantei,
despre modalităţile concrete de proclamare a Unirii Basarabiei cu România. În
şedinţa Sfatului Ţării din 27 martie 1918 (stil vechi), Ion Buzdugan în numele
Blocului Moldovenesc, „care de astăzi înainte va fi Blocul Românesc, care
va apăra drepturile întregului neam românesc”, a dat citire Declaraţiei privind
Unirea Basarabiei cu România: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul
Ţării declară: Republica
Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru,
Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută
şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului
de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor,
de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România”. După discuţii, a
urmat votul individual. Cu 86 voturi pentru, 36 abţineri şi 3 împotrivă, Declaraţia a
fost aprobată. Împotrivă au votat doi deputaţi ucraineni şi unul rus, în
timp ce un deputat uncrainean şi unul rus au votat pentru unire. Cei care s-au
abţinut au motivat că nu aveau mandat pentru a vota unirea. În ziua de 30
martie 1918 s-a deplasat la Iaşi o delegaţie reprezentativă a Basarabiei care a
predat regelui Ferdinand documentul adoptat de Sfatul Ţării. Prin decretul din
9/22 aprilie 1918, regele a ratificat Unirea Basarabiei cu România, iar
printr-un alt decret, semnat în acceaşi zi, doi reprezentaţi ai
Basarabiei - Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu - au fost numiţi miniştri
secretari de stat în guvernul României.
Spre sfârşitul anului 1918 s-a
înregistrat dezagregarea Imperiului Habsburgic, cel de-al doilea imperiu
european. În 1867 se realizase compromisul dintre clasele conducătoare de
la Viena şi Budapesta, luând astfel fiinţă Imperiul Austro-Ungar. Acest
imperiu şi-a legat numele de izbucnirea Primului Război Mondial, prin atacarea
Serbiei la 28 iulie 1914. Moartea împăratului Franz Ioseph în noiembrie 1916 a
creat o stare de criză în armată: militarii juraseră credinţă acestui împărat,
iar succesorul său, Carol I de Habsburg, nu avea credibilitate. Ca urmare, s-a
înregistrat o creştere a numărului de dezertori, mulţi dintre aceştia
pronunţându-se împotriva monarhiei austro-ungare şi pentru eliberarea poparelor
subjugate. La 20 noiembrie 1917 a avut loc la Kiev adunarea militarilor
ardeleni şi bucovineni din armata habsburgică, la care a fost adoptată o
declaraţie în care se afirma: „ne socotim cetăţeni ai aceluiaş stat românesc,
ca cetăţeni ai României”.
La 8 ianuarie 1918 au fost date
publicităţii cele „14 puncte ale
preşedintelui Wilson”, privind organizarea lumii după război. Punctul 10
prevedea: „Popoarelor Austro-Ungariei, cărora noi dorim să le vedem locul
salvat şi asigurat printre naţiuni, va trebui să li se dea mai larg ocazia unei
dezvoltări autonome”. Aşadar, se avea în vedere ca românilor, cehilor,
slovacilor, polonezilor, iugoslavilor, italienilor aflaţi în Imperiul
Habsburgic să li se acorde o „dezvoltare autonomă”, deşi aceştia se pronuţaseră
pentru ieşirea lor dintr-o construcţie statală multinaţională,
pentru autodeterminare şi crearea de state proprii sau unirea cu statele
naţionale existente. Preşedintele Wilson dorea „autonomia intenă a naţiunilor
supuse şi menţinerea unei uniuni federale aflate sub autoritatea Habsburgilor,
nu o dezmembrare a ei, ci mai degrabă o democratizare a
Austro-Ungariei”. Această poziţie se înscria pe linia declaraţiei din 4
decembrie 1917, când SUA au intrat în război de partea Antantei: „Noi nu dorim
în niciun fel a slăbi sau reorganiza Imperiul Austro-Ungar”, ci eliberarea
popoarelor sale de „neruşinata dominaţie a autocraţiei militare şi
comerciale prusace”. Liderii popoarelor asuprite din Austro-Ungaria şi-au
intensificat colaborarea pentru a determina Marile Puteri, şi în primul rând
SUA, să le recunoască drepturile naţionale. În acelaşi timp, s-a impus
intensificarea propagandei în străinătate, care devenise tot mai bine
organizată începând din 1916. În zilele de 8-10 aprilie 1918, s-a desfăşurat la
Roma (Italia), Congresul
naţionalităţilor oprimate din Austro-Ungaria. Cu acel prilej a
fost adoptată o rezoluţie prin care participanţii îşi exprimau hotărârea
de a obţine constituirea statelor proprii sau unirea cu conaţionalii lor din
statele existente. După Congres reprezentanţii cehoslovacilor (cehilor şi
slovacilor), polonezilor, românilor, iugoslavilor (sârbilor) au decis să
acţioneză în Europa, precum şi în SUA, printr-o propagandă stăruitoare
vizând convingerea opiniei publice şi a liderilor politici ai Antantei de
justeţea acestei revendicări. În SUA, românii erau reprezentaţi de Vasile
Stoica, cehii şi slovacii de Thomas G. Masaryk, polonezii de Ignacy Jan
Padarevski, iugoslavii de Hiko Hinkovici. Lor li s-a asociat italianul Giuseppe
Bevione, care lupta pentru eliberarea teritoriilor italiene rămase sub ocupaţia
Austro-Ungariei. Aceştia au stabilit relaţii cu presa americană, precum şi cu
mai multe organizaţii civice şi oficiale. Un moment semnificativ s-a
înregistrat la 15 septembrie 1918, când a fost organizat un mare miting în
Carnegie Hall din Washington, la care publicul a fost invitat să asculte
„voinţa popoarelor” din Austro-Ungaria. Au participat peste 4 000 de persoane.
La sfârşitul întrunirii, Masaryk, Stoica, Hinkovici, Paderewski şi
Bevione au semnat o amplă rezoluţie în care se preciza: „noi cerem dizolvarea
actualului Imperiu austro-ungar şi organizarea popoarelor sale eliberate în
conformitate cu propria lor voinţă”. Câte un exemplar din această rezoluţie a
fost transmis principalelor ziare din SUA, preşedintelui Wilson şi
reprezentanţlor Puterilor Aliate la Washington. De asemenea, cei patru au
solicitat o audienţă la preşedintele SUA. Informat despre această
solicitare, precum şi despre cuprinsul rezoluţiei, preşedintele Wilson
i-a primit în ziua de vineri, 20 septembrie 1918. Acesta i-a
ascultat cu atenţie pe invitaţi, după care „a apreciat că Austro-Ungaria
este o construcţie care nu mai poate fi menţinută”. I-a asigurat pe
interlocutorii săi că „puteau fi siguri de ajutorul lui deplin”. Vasile Stoica
preciza: „Ne-am despărţit în termenii cei mai cordiali. Audienţa ne-a
impresionat adânc. Preşedintele Wilson s-a exprimat pentru prima oară pentru
împărţirea imperiului, care de mai multe secole era o închisoare a popoarelor”.
Schimbarea poziţiei SUA faţă de Austro-Ungaria a avut un rol important în
stimularea luptei de eliberare a popoarelor asuprite, care peste câteva luni
aveau să-şi realizeze idealul naţional. În toamna anului 1918, imperiul se afla
în pragul falimentului istoric, mişcarea. În ziua de 4/17 octombrie
1918, împăratul Carol I a lansat un apel Către popoarele mele
credincioase, propunând organizarea Austriei ca
„stat federativ, în care fiecare popor să formeze o comunitate de stat proprie,
în cuprinsul teritoriului său”. Se preciza că prin această nouă alcătuire
„integritatea ţărilor coroanei sfinte a Ungariei nu se atinge de loc”. În
privinţa românilor apelul nu aducea nimic nou: Transilvania rămânea mai departe
în Regatului Ungariei, iar Bucovina îşi păstra statutul de ducat în cadrul
Austriei. Istoria a dovedit că tentativa lui Carol I de a slava imperiul semăna
cu „nişte manevre derizorii”. Înfrântă în bătălia de la Vittorio Veneto
din 27-28 octombrie 1918, Austria a cerut armistiţiul, declarând că
recunoaşte dreptul de autodeterminare al cehilor, slovacilor şi sud-slavilor.
La 30 octombrie a izbucnit revoluţia la Viena. S-au constituit consilii
şi gărzi naţionale, care preluau puterea de la autorităţile habsburgice. În ziua
de 11 noiembrie 1918, împăratul Carol I de Habsburg a abdicat, iar
Adunarea Naţională provizorie a decis să remită puterea executivă unui Consiliu
de Stat în frunte cu Karl Renner (cancelar). La 12 noiembrie 1918, Austria a fost proclamată Republică.
Astfel monarhia habsburgică a încetat să mai existe.
Ungaria a cunoscut o
evoluţie similară. Ca urmare a dualismului din 1867,
structura naţională a Ungariei a devenit profund defavorabilă etnicilor
maghiari. Regatul Ungariei anexase teritorii locuite majoritar de români,
sloveni, croaţi, slovaci, ruteni (ucraineni). Mulţi lideri politici maghiari
contestau dualismul şi militau pentru o Ungarie independentă şi
democratică. La 25 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional
Maghiar, condus de contele Károlyi Mihaly. La 30 octombrie s-a declanşat
revoluţia la Budapesta, iar la 31 octombrie Consiliul Naţional, de factură
social-democrată, a preluat puterea în Ungaria. La 16 noiembrie
1918, Ungaria a devenit Republică. Acest act marca denunţarea actului
dualist din 1867. Societatea maghiară a cunoscut ample convulsiuni politice şi
sociale. La 21 martie 1919 a fost proclamată Republica Ungară a
Sfaturilor, după modelul Rusiei sovietice. După acelaşi model, la 25 martie
1919 a fost creată Armata Roşie Ungară. De asemenea, s-a trecut la
naţionalizarea întreprinderilor cu mai mult de 30 de salariaţi şi a
proprietăţilor funciare de peste 57 ha. Urmărind să extindă revoluţia, Armata
Roşie Ungară a atacat România şi Slovacia, angajându-se într-un război care
avea să dureze până în august 1919, când Ungaria a fost înfrântă, regimul
bolşevic a fost înlăturat, iar puterea avea să fie preluată de amiralul Miklos
Horthy.
Cehoslovacia s-a constituit prin unirea cehilor şi slovacilor. Ca urmare
a dualismului din 1867, Boemia şi Moravia au rămas în cadrul Austriei, iar
Slovacia a fost inclusă în Ungaria. La 14 octombrie 1918 s-a declanşat greva
generală la Praga. Pe acest fond, Consiliul Naţional Ceh a preluat
administraţia civilă şi militară şi a proclamat la 28 octombrie independenţa
Cehiei. Deoarece noul stat nu avea o forţă de ordine proprie, a apelat la
trupele române. Acestea erau alcătuite din militarii români care făcuseră parte
din armata austriacă, iar după semnarea armistiţiului au fost organizate de Iuliu
Maniu, depunând jurământ de credinţă naţiunii române. Răspunzând
solicitării prietenului său Eduard Beneş, Iuliu Maniu a acţionat pentru
restabilirea ordinei în Praga. În ziua de 30 octombrie 1918, Consiliul Naţional
Slovac a decis unirea Slovaciei cu Cehia, luând astfel fiinţă Cehoslovacia. La
15 noiembrie 1918, Adunarea Naţională l-a ales pe Thomas G.Masarik în funcţia
de preşedinte al Cehoslovaciei.
Polonia s-a
reconstituit ca stat prin unirea teritoriilor ocupate de Rusia, Austria şi
Germania. La 8 octombrie 1918, Consiliul de Regenţă polonez a rupt relaţiile cu
Austria şi a format un guvern de largă coaliţie. Peste o lună, la 7 noiembrie
1918, Consiliul de Regenţă a proclamat independenţa Poloniei sub conducerea lui
Joseph Pilsudski, devenit „şeful statului”. În ziua de 20 februarie 1919,
Seimul (parlamentul) a adoptat „Mica Constituţie” prin care se stabilea
organizarea statului. În 1919-1921polonezii au purtat război cu Rusia şi
Uncraina, având câştig de cauză. Prin pacea de la Riga părţile apusene ale
Belorusiei şi Ucrainei au revenit Poloniei.
Regatul Sârbilor, Croaţilor şi
Slovenilor a
fost rezultatul unirii cu Serbia a slavilor sud-dunăreni din cadrul monarhiei
habsburgice. La 5 octombrie 1918 s-a constituit Vecea Populară Centrală,
cu sediul la Zagreb, ca organ suprem reprezentativ al teritoriilor iugoslave
din Austro-Ungaaria. Vecea a proclamat în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie,
st. nou) Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Acesta cuprindea Serbia,
Macedonia, Slovenia, Croaţia, Dalmaţia, Voievodina, Bosnia, Herţegovina reunite
sub conducerea dinastiei Karagheorghevici. La 4 decembrie 1918, Muntenegru
(stat independent) a decis să se alăture celorlalţi slavi, integrându-se în
regat. În 1929, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor şi-a luat numele de
Iugoslavia.
Românii din Austro-Ungaria s-au integrat în
această luptă pentru eliberarea naţională, având ca obiectiv Unirea Bucovinei
şi Transilvaniei (cu Banatul, Crişana şi Maramureşul) cu Români. Bucovina, care
avea statutul de ducat în cadrul Austriei, a pornit pe această cale la 17
octombrie 1918, când s-a constituit la Viena, Consiliul Naţional Român sub
preşedinţia lui Constantin Iosipscu-Grecul. A doua zi, Gheorghe Grigorovici
declara în parlamentul de la Viena că „acest bătrân stat şi-a dat sufletul” şi
că „la tendinţa de a uni poporul român nu va renunţa niciodată nici
un român”. La 22 octombrie 1918 a apărut la Cernăuţi, sub conducerea lui Sextil
Puşcariu, gazeta „Glasul Bucovinei” care milita pentru unirea acestei provincii
cu România. În ziua de 27 octombrie 1918, Adunarea Constituantă a românilor,
întrunită la Cernăuţi, a votat o moţiune prin care se pronunţa pentru
„Unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional
independent”. A fost ales un Consiliu Naţional alcătuit din 50 de membri şi un
Consiliu al Secretarilor de Stat din 14 persoane, în frunte cu Iancu Flondor.
Adunarea Constituantă a decis convocarea Congresului general al Bucovinei
pentru ziua de 28 noiembrie 1918. Consiliul Naţional a solicitat
guvernatorului Bucovinei să-i transfere puterea, dar acesta a refuzat, în
condiţiile în care la Cernăuţi s-a constituit Vecea Populară
ucraineană, care a declarat că Bucovina era „parte componentă” a Ucrainei.
Grupuri înarmate de ucraineni au acţionat pentru instaurarea controlului asupra
Bucovinei, recurgând la acte de forţă împotriva românilor, inclusiv la
asasinate. S-a ajuns la o stare de anarhie şi de nesiguranţă generală.
Cosiliul Naţional român, neavând la dispoziţie forţe cu care să facă faţă
acestor acte teroriste, a cerut ajutorul României. Ca urmare, la 6 noiembrie
(27 octombrie stil vechi) 1918 armata română a intervenit, reuşind să
restabilească ordinea şi liniştea publică în acest teritoriu naţional. Pe baza
deciziei Consilului Naţional au avut loc alegeri pentru Congresului general al
Bucovinei, la care au participat organizaţiile politice, civice şi profesionale
reprezentate de Consilile Naţionale ale fiecărei naţionalităţi. Întrunit ziua
de 28 noiembrie 1918, Congresul general cuprindea: 74 deputaţi reprezentând
Consiliul Naţional Român, 6 - Consiliul Naţional Polon, 7 - Consiliul
Naţional German, 13 primari reprezentând comunele de peste Prut cu populaţie
majoritar ucraineană. Deputaţii au adoptat, în
unanimitate, Declaraţia, prezentată de
Iancu Flodor, care se încheia cu următoarea concluzie: „Noi,
Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind investiţi singuri
cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale, HOTĂRÂM: Unirea, necondiţionată şi pentru
vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu
Regatul României”. O delegaţie, în frunte cu Iancu Flondor şi Ion
Nistor, s-a deplasat la Iaşi, unde au predat Actul Unirii regelui Ferdinand.
Delegaţia a însoţit familia regală în trenul de la Iaşi la Bucureşti, unde au
ajuns în ziua de 1 decembrie 1918. La 18 decembrie, regele Ferdinand a semnat
decretul privind Unirea Bucovinei cu România şi decretul pentru numirea a doi
reprezentanţi ai acestei provincii - Ion Nistor şi Iancu Flondor - în
guvernul României.
Transilvania a fost cea de-a
treia provincie care s-a unit cu România. În urma dualismului austro-ungar din
1867, acest străvechi teritoriu românesc a fost inclus în Regatul Ungariei,
nemaibeneficiind de autonomia pe care o avusese de-a lungul istoriei. Românii
au desfăşurat o luptă îndârjită pentru apărarea fiinţei naţionale şi a
instituţiilor proprii, împotriva politicii de maghiarizare cu obiectivul final
- Unirea Transilvaniei cu România. La 12 octombrie 1918, conducerea Partidului
Naţional Român s-a întrunit la Oradea, unde a adoptat Declaraţia privind
hotărârea românilor din Transilvania de a-şi decide singuri viitorul. Această
Declaraţie a fost citită de Alexandru Vaida-Voevod în
şedinţa din 18 octombrie a parlamentului de la Budapesta. Deputatul român
a precizat: „Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Ungaria şi
Transilvania, în calitatea sa de factor autorizat a organizaţiei politice a
naţiunii române, constată în faţa situaţiei create prin războiul mondial
că rezultatele războiului justifică postulatele seculare ale naţiunii române,
spre deplina sa libertate naţională”. Pe fundalul vociferările şi
întreruperilor din partea majorităţii maghiare, Vaida a ţinut să afirme
că naţiunea română pretinde dreptul „să-şi poată determina însăşi
aşezămintele instituţionale de stat”. În contextul izbucnirii revoluţiei la
Budapesta în ziua de 30 octombrie 1918, s-a constituit, în noaptea de 30/31
octombrie, Consiliul Naţional Român Central, alcătuit din şase fruntaşi ai
Partidului Naţional Român şi şase lideri ai Secţiei Române a Partidului
Social-Democrat din Ungaria. În zilele următoare s-au înfiinţat Consilii
Naţionale Române şi Gărzi Naţionale Române, care au preluat conducerea
Transilvaniei. Asemenea consilii şi gărzi au creat şi minorităţile maghiară şi
germană din Transilvania. La 9 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central
a cerut guvernului Ungariei să-i recunoască „puterea deplină de guvernare
asupra teritoriilor locuite de români”. Guvernul maghiar a propus organizarea
unor tratative, care s-au desfăşurat la Arad în zilele de 13-14 noiembrie 1918.
Acestea nu au dus la un rezultat pozitiv, deoarece delegaţia maghiară a propus
ca Transilvania să rămână în cadrul Ungariei, beneficiind de o „autonomie
cantonală”, după modelul Elveţiei. După eşurarea tratativelor româno-maghiare,
Consiliul Naţional Român Central a decis, la 20 noiembrie, convocarea Adunării
Naţionale la Alba Iulie în ziua de 1 decembrie 1918. S-a stabilit ca la acest
for naţional să participe reprezentanţi ai bisericii, asociaţiilor culturale şi
profesionale, ai muncitorilor, tinerimii universitate, precum şi deputaţi aleşi
pe cercuri (circumscripţii) electorale. Au fost adresate apeluri ca la Alba
Iulia să participe un număr cât mai mare de români, care să fie prezenţi
la momentul adoptării deciziei istorice. Alegerile s-au desfăşurat într-o
atmosferă de profundă vibraţie patriotică, cei desemnaţi primind mandate
(credinţionale) pentru a vota Unirea Transilvaniei cu România. În ziua de 1
decembvrie 1918, în sala Casinei Militare din Alba Iulia s-au întrunir 1228
deputaţi, iar pe Câmpul lui Horea
peste 100 000 de români. Deputaţii au votat Rezoluţia prezentată de
Vasile Goldiş, care la primul punct prevedea: „Adunarea Naţională a tuturor
românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin
reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1
devembrie 1918 decretează Unirea acelor români şi a
teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă
îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins
între Mureş, Tisa şi Dunăre”. Moţiunea, susţinută
de Iuliu Maniru din partea Partidului Naţional Român şi de Iosif Jumanca în
numele social-democraţilor, a fost votată în unanimitate. Preşedintele
Adunării, Gheorghe Pop de Băseşti a declarat: Unirea a fost decisă „pentru
toate veacurile”. Adunarea Naţională a ales Marele Sfat Naţional (parlamentul),
care a doua zi a desemnat Consiliul Dirigent, cu misiunea de a conduce
administrarea Transilvaniei până a întrunirea Adunării Naţionale Constituante a
României. Hotărârea a fost adusă la cunoştinţa celor peste 100 000 de români
veniţi la Alba Iulia pentru a susţine şi aclama decizia e Unire. Prezent la
faţa locului, Lucian Blaga avea să scrie că în acea zi de 1 decembrie 1918 a cunoscut
„ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, irezistibil, organic, masiv”. La
rândul său, Octavian Goga avea să aprecieze că „poporul român, în vâltoarea
unei conflagraţii universale şi-a afirmat misiunea sa istorică”. O delegaţie a
Marelui Sfat Naţional s-a deplasat la Bucureşti, unde a predat
Rezoluţia de Unire regelui Ferdinand în ziua de 1 / 14 decembrie 1918. Decretul
de ratificare a Unirii a fost publicat în „Monitorul oficial” din 11/24
decembrie 1918. În acceaşi zi a apărut şi decretul prin care trei ardeleni -
Ştefan Ciceo-Pop, Alexandru Vaida-Voevod şi Vasile Goldiş - au fost numiţi în
guvernul României.
Conferinţa
păcii, întrunită la Paris, a ratificat modificările teritoriale survenite
la sfârşitul războiului. Tratatele de la Versailles cu Germania (28 iunie
1919), Saint Germaine cu Austria (10 septembrie 1919), Neuilly sur Seine
cu Bulgaria (27 noiembrie 1919) şi Trianon cu Ungaria (4 iunie 1920), precum şi
cel de la Paris încheiat de România cu Franţa, Marea Britanie, Italia şi
Japonia (28 octombrie 1920) au consfinţit noile realităţi politico-statale din
Europa.
În secolul naţionalităţilor harta Europei s-a modificat
radical, ca urmare a constituirii (reconstituirii) statelor naţionale. Între
1820 şi 1914 au apărut 12 state independente, iar la sfârşitul Primului Război
Mondial (1917-1919) alte 14 state, deci în total 26 de state. Românii au
valorificat contextul istoric şi s-au înscris în acest flux geopolitic,
hotărând Unirea Moldovei cu Muntenia şi constituirea statului naţional România
(1859), care în 1877 şi-a câştigat independenţa (1877). Un an mai târziu,
în 1878, s-a realizat reunirea Dobrogei cu România. Punctul culminant a fost
atins în 1918, când prin Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei
s-a constituit statul naţional unitar român.
Se cuvine subliniat faptul că spiritul de
unitate şi soldaritate a românilor s-a mamifestat plenar în
momentele istorice fundamentale, spre deosebire cei din de alte
state, care au trecut prin grele războaie civile. Italia, pe teritoriul căreia în 1815 existau mai mult de zece
oraşe-state şi teritorii independente, a realizat unirea, sub numele de resorgimento,
trecând prin războaie lungi şi dificile. Unificarea s-a înfăptuit în
jurul Piemontului, regele acestuia, Victor Emanuel II, fiind proclamat regele
Italiei în 1861, dar abia în 1870 Roma a devenit capitala Italiei. Germania, care după pacea Westfalică (1648) era formată
din peste 300 de ducate, comitate şi alte stătuleţe rivale, a cunoscut un
proces de unificare abia după 1862, realizat „prin foc şi sabie” din iniţiativa
lui Otto von Bismarck. La 18 ianuarie 1871, regele Prusiei a fost proclamat
împăratul Germaniei sub numele de Wilhelm I. O evoluţie similară au
cunoscut şi Statele Unite ale Americii, care au trecut printr-un
sângeros război civil (Nord contra Sud), care a durat patru ani (1861-1865) pentru
a se ajunge a unirea acceptată şi recunoscută sub preşedinţia lui Abraham
Lincoln. La sfârşitul Primului Război Mondial, Finlanda, Estonia, Letonia,
Lituania, Ucraina au cunoscut din plin ravagiile războaielor civile.
Românii nu au trecut prin asemenea drame.
Unirea Moldovei cu Muntenia a fost rodul votului din 1857 a Adunărilor
ad-hoc de la Iaşi şi Bucureşti. Aplicarea acestei decizii s-a concretizat în
alegerea aceleiaşi persoane, Alexandru Ioan Cuza, în calitate de domnitor
al Moldovei şi al Muntenia la 5 şi 24 ianuarie 1859. Acest consens a
existat şi în 1918. Este semnificativ faptul că o delegaţie a Sfatului Ţării
care la 27 martie a votat Unire Basarabiei cu România s-a deplasat la Cernăuţi
unde a asistat, în ziua de 28 noiembrie 1918, la hotărârea Congresului general
privind Unirea Bucovinei cu România. Apoi, delegaţia de basarabeni, împreună cu
cea a bucovinenilor a plecat la Alba Iulia. Acolo s-a întâlnit cu persoanele
venite din Regat, astfel că românii din toate provinciile istorice au luat
parte la marea sărbătoare din 1 decembrie 1918, când la Adunarea
Naţională a votat Unirea Transilvaniei cu România.
Anul 1918 a marcat finalizarea unui amplu
proces istoric, la realizarea căruia a fost implicat întregul popor român.
N. Iorga avea să scrie: „A fost atunci voia elementară a veacurilor de
avânt zdrobit şi de speranţe împiedicate. Fără a uita pe nimeni din cei care au
colaborat la această faptă a minunii, de la general şi de la fruntaş ardelean
până la ultimul ostaş şi ţeran, omagiul recunoştinţei noastre să se îndrepte
azi către poporul acesta întreg, de oriunde şi din toate veacurile, martir şi
erou”. La rândul său, Ion I.C. Brătianu, în cuvântul său, rostit în
primul parlament al României întregite, afirma: „văd în faţa mea pe toţi acei
care pentru această mare realizare au muncit, s-au jertfit, pe toţi acei care
au crezut în înfăptuirea ei, pe care noi trebuie să o întărim şi de
care trebuie să se bucure şirurile generaţiilor ce vor veni”.
