„APOCALIPSA” - CHEMAREA
LA TRANSCENDENȚĂ! - COMENTARIU REVIZUIT! PARTEA A OPTA!
Capitolele 21 - 22 - discuții
preliminare pe țărmul eternității: De ce ne-ar interesa să studiem ultimele
două capitole ale Apocalipsei? În primul rând pentru că ni s-a dat sfatul
acesta: „Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi
după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui
Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe
pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu
Hristos în Dumnezeu.” (Coloseni 3:1-3). Un creștin înviat împreună cu
Hristos trebuie și are datoria să-și formeze o perspectivă cerească asupra
vieții. El trebuie să știe să așeze tot ceea ce i se întâmplă în contextul
veșniciei. În al doilea rând, un astfel de studiu este o ofertă extraordinară!
Gândiți-vă ce s-ar petrece cu umanitatea dacă s-ar afla ceva despre o altă
civilizație din Univers, dacă am avea acces la lucrurile de acolo! Ei bine, ni
se oferă ceva cu mult mai interesant. Nu este vorba despre ce fac „alții”, ci
despre ce se va întâmpla cu „noi” când nu vom mai fi pe planeta aceasta. Ne
interesează direct și personal! Apocalipsa cap. 21 și
22 descriu noua creație din „debutul eternității noastre”. Am o
reținere ori de câte ori ajung să citesc sau să vorbesc din aceste ultime două
capitole ale Apocalipsei. Știu, am putea trece superficial peste text ca un
patinator care alunecă pe suprafața lacului înghețat indiferent la adâncimea
apei de dedesupt și ne-am putea mulțumi doar cu atâta. Ar fi însă o pierdere
incalculabilă. Informațiile care ne sunt oferite prin descoperire dumnezeiască
aici sunt despre eternitatea care ne așteaptă și descriu câteva din realitățile
menite să ne umple de entuziasm uimit ființa. De fiecare dată când citesc
aceste două capitole descopăr elemente noi din lumea care mă cheamă și care mă
așteaptă. Inima mea se umple atunci de dragoste și dor. Știu, „ce vom fi nu s-a
arătat încă”, dar avem aceste două capitole din Apocalipsa care ne ajută să
privim prin crăpătura ușii. Știu, cunoaștem acum doar „în parte”. Asta nu
înseamnă că trebuie să neglijăm partea aceasta mică pe care ni s-a dat să o
cunoaștem! Cum să descrii ceea ce este imposibil de descris? Cum să vorbești
despre lucrurile cerești când altuia i-a fost interzis acest lucru? Iată doar
două din întrebările la care trebuie să căutăm măcar un răspuns parțial înainte
de a părăsi „ceea ce știm” ca să pășim înspre „ceea ce nu există încă”. Despre
dificultatea de a povesti lucrurile de dincolo de ecosistemul spațiu-timp în
care ne-a limitat deocamdată Dumnezeu evoluția am mai scris în comentariul
făcut la Apocalipsa 4. Poate că voi relua aici câteva fraze. Realitatea acestor
limitări este scoasă în evidență de apostolul Pavel înaintea filozofilor
atenieni, „mari căutători după Dumnezeu”. Apostolul le spune dur, dar extrem de
clar că toate strădaniile lor după „dumnezeul cel necunoscut” sunt timp pierdut
și caznă fără răsplată: „El a făcut ca toţi oamenii,
ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat
anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe
Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de
fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au
zis şi unii din poeţii voştri: Suntem din neamul Lui” … (Faptele
Apostolilor 17:26-28). Un mucalit cu un deosebit simț al umorului a
spus: „Căutările filozofilor după Dumnezeu în lumea rațiunii și a speculațiilor
seamănă cu ambiția unor orbi care caută într-o cameră întunecată o pisică neagră,
care a plecat în altă parte”. Vă propun, așadar, o discuție preliminară
abordării revelațiilor din ultimele două capitole ale Apocalipsei. Vom discuta
despre problema accesului la aceste revelații, despre dificultatea raportării
la niște realități care seamănă între foarte puțin, până la „deloc” cu
realitatea pe care o experimentăm noi astăzi. Vom încerca să răspundem la trei
întrebări: 1. Cum de ni s-a spus ceea ce ni s-a spus?; 2. Cât putem înțelege
din ceea ce ni s-a spus?; 3.Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus?
1. Problema accesului la aceste revelații - Cum de ni s-a
spus? Dacă descoperirile din aceste două capitole date lui Ioan
spre a le împărtăși cu noi reprezintă ceva din sfera „celui de al treilea cer”,
cum explicăm că avem acces la ele, dacă apostolului Pavel i-a fost interzis să
ne spună ceea ce a văzut când a fost el acolo? „E nevoie să mă laud,
măcar că nu este de folos. Voi veni totuşi la vedeniile şi descoperirile
Domnului. Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit
până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu
ştiu - Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau
fără trup, nu ştiu - Dumnezeu ştie) a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte
care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească” (2
Corinteni 12:1-4). Dumnezeu are planuri și misiuni diferite pentru oameni
și situații diferite. Această realitate ne-a fost arătată de Richard Wurmbrand într-un
Paști în care a aflat că unii creștini l-au judecat prea aspru și l-au cam
„scărmănat” pe apostolul Petru pentru lepădarea lui în curtea Marelui Preot.
„Fraților”, a spus el atunci, „nu vă grăbiți să judecați pe nimeni! Numai
Dumnezeu are dreptul s-o facă. Nu este treaba noastră. Doar Dumnezeu știe ce,
de ce și pentru ce. El are planuri diferite pentru oameni diferiți și vremuri
diferite. Planuri diferite pentru oameni diferiți. Voi îl judecați aspru pe Petru, dar nu-l băgați în
seamă pe Ioan. Știi cum a ajuns Petru „vinovat”, urmându-l pe Iisus „de departe”,
la focul din curtea Marelui Petru? Textul spune clar, dar voi nu vedeți! L-a
băgat acolo Ioan, pentru că Ioan se cunoștea foarte bine cu cei de acolo. Petru
a fost în curte. Ioan a fost în casa Marelui Preot. Vă întreb: Nu știa Domnul Iisus că Ioan, ucenicul
drăgăstos care se rezema la masă cu capul pe pieptul Lui se ducea din când în
când acasă la Marele Preot?” Mulți frați creștini, care îl ascultau, au
mărturisit că, au simțit cum le ard urechile. Au pus mâna pe Biblie, au citit și au văzut acolo pentru prima dată
că a fost exact așa cum văzuse Richard Wurmbrand … Șah, mat! „Și asta nu doar
acolo. S-a mai întâmplat și altă dată în alte părți. Eroii noștri luați captivi
în Babilon au fost patru tineri neîncovoiați înaintea idolatriei. Oare chiar
așa a fost? Întotdeauna? Ia gândiți-vă și întrebați-vă: Unde au fost Daniel
când cei trei prieteni ai lui au refuzat în valea Dura să se închine chipului
ridicat de Nebucadnețar? De ce n-a fost și el aruncat în cuptorul aprins? Și-a
plecat piciorul?” Pe unii frați îi lua deja amețeala. Richard avea darul ăsta,
de a despica capul cu un trăsnet și să te lase apoi să-ți revii singur din
năuceală. Au urmat momente de mare stânjeneală pentru mulți frați. „Și invers!
Când Daniel a fost aruncat în groapa cu lei unde au fost cei trei prieteni ai
lui? Ei au ascultat porunca împăratului și nu s-au rugat în perioada aceea cu
fața spre Ierualim?” Personal, am călătorit rapid cu mintea la Babilon și i-am
căutat peste tot cu imaginația mea. Nu i-am găsit. Au început însă să mă
muncească alte întrebări. Cele puse de Richard începuseră să facă pui în mintea
mea. „Dar la chipul turnat, numai trei evrei au refuzat să se închine? Toți,
absolut toți ceilalți, mii și mii de evrei, s-au închinat la porunca
împăratului? Și când a fost interzisă rugăciunea, numai Daniel a continuat să
se roage? Ce au făcut celelalte mii de evrei? Vă aud predicând că Daniel nu s-a
întinat niciodată cu vinul și bucatele alese de la masa împăratului, dar nici
asta nu este adevărat. În capitolul 10 se spune că în anul acela, Daniel „nu
s-a spurcat” decât exact douăzeci și una de zile. În restul anului a mâncat de
la masa împăratului și a băut vinul ales de acolo”. Personal, am pus iar mâna
pe Biblie și, iar ca pentru prima dată, am citit uimit exact acele lucruri. „Nu
vă grăbiți să judecați pe nimeni. Dumnezeu are planuri diferite pentru oameni
diferiți. Este liber și suveran s-o facă, fără să ne explice nouă de fiecare
dată”. Dacă ne însușim acest punct de vedere al fratelui Richard Wurmbrand,
apostolul Ioan și apostolul Pavel sunt două persoane cu misiuni diferite în
contexte diferite, iar Dumnezeu a putut să facă cu unul ceea ce nu a vrut să
facă prin celălalt. Nu uitați că profetului Daniel i s-a spus: „Iar
vedenia cu serile şi dimineţile de care a fost vorba este
adevărată. Tu pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte
vremuri îndepărtate.” (Daniel 8:26). „Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste
cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci, mulţi o vor
citi şi cunoştinţa va creşte” (Daniel 12:4). În
timp ce apostolului Ioan i s-a poruncit exact invers: „Apoi mi-a
zis: „Să nu pecetluieşti cuvintele
proorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape” (Apocalipsa 22:10). Deși au fost amândoi răpiți în slavă, apostolul
Pavel nu ne-a spus nimic, în timp ce Ioan a primit porunca să noteze totul, nu
că aceasta ne-ar ajuta teribil de mult. Studiul acesta ne arată ce greu putem
pătrunde în revelațiile dumnezeiești. Asemenea famenului etiopian spunem și
noi: „Cum să înțelegem dacă nu ne va călăuzi cineva?” Doamne, ajută
neputințelor noastre! Consecvent metodei sale, apostolul Ioan ne prezintă o
altă septadă, enumerând șapte lucruri din nouă creație: (1) un cer nou -
Apocalipsa 21:1; (2) un pământ nou - Apocalipsa 21:1; (3) Noul Ierusalim -
Apocalipsa 21:9-23; 22:5; (4) noile Neamuri - Apocalipsa 21:24-27; (5) un râu
nou - Apocalipsa 22:1; (6) un nou pom al vieții - Apocalipsa 22:2; (7) un nou
Tron - Apocalipsa 22:3-4.
2. Problema dificultății de a înțelege niște realități care
seamănă între foarte puțin și chiar deloc cu realitatea pe care o experimentăm
astăzi - Cât putem înțelege din ceea ce ni s-a spus? Lucrurile
cu care ne vom întâlni în ultimele două capitole din Apocalipsa „sunt din altă
lume”, din hiperspațiul de dincolo de experiența noastră curentă. Ne
vom întâlni cu ceea ce comentatorii numesc „antropomorfisme”, adică cu pasaje
în care lucruri din lumea noastră sunt folosite pentru a descrie lucruri din
lumea lui Dumnezeu. De exemplu, deși Dumnezeu este Duh și nu are forme
trupești, Biblia vorbește despre „mâna lui Dumnezeu” și despre „urechea lui
Dumnezeu”. În alte părți ni se spune că lui Dumnezeu „i-a părut rău” sau că
„s-a răzgândit”, expresii care nu se pot împăca cu un Dumnezeu omniștient și
atotștiutor. Dorind să comunice cu noi, Dumnezeu a ales să
folosească limbajul nostru și lucruri care ne sunt familiare în această lume a
oamenilor. Aduceți-vă aminte sau recitiți ceea ce am scris la
debutul studiului în capitolul 4 al Apocalipsei: Capitolul 4 din
Apocalipsa ni-l prezintă pe apostolul Ioan invitat „să se suie” într-un „aici”
care este dincolo de dimensiunile lumii noastre. Trebuie să ne așteptăm ca
lucrurile pe care le-a văzut el „acolo”, în „hiperspațiu” și pe care a încercat
zadarnic să ni le descrie să fie cu totul altfel decât cele din lumea noastră. Relatarea
lui Ioan nu trebuie citită cu atitudinea cercetătorului de laborator care-L
pune pe Dumnezeu la analiză sub microscop, ci cu cea a unui muritor uimit și
uluit care relatează măreția misterioasă a unor lucruri pe care nu le poate
neapărat înțelege. Dacă Ioan nu mai „cade la pământ ca mort” ca în capitolul
întâi al cărții este doar pentru că, între timp, s-a mai aclimatizat puțin cu
lumea despre care ne scrie. Prin Ioan, asistăm și noi la un copleșitor
spectacol de lumini și sunet care-ți taie respirația și te face să cazi în
admirație și adorare. Vom citi, vom da liber imaginației, dar, v-o
spun de pe acum, le vom pătrunde doar în parte și numai în măsura în care
cunoaștem „tot” restul Bibliei, pentru că toate temele care izvorăsc și curg în
celelalte cărți ale Sfintelor Scripturi se varsă în cartea Apocalipsei așa cum
râurile se varsă toate până la urmă în ocean. Am să încerc să
ilustrez această simetrie organică a temelor biblice printr-un tabel de
covergență tematică. Veți avea probabil, ca și mine, senzația că am citit
despre aceste convergențe tematice, dar nu am fost suficient de atenți ca să le
și înțelegem. Fiecare dintre aceste schimbări ne introduc într-o
realitate pentru care nu avem corespondent actual. Vom încerca să analizăm ceea
ce ne spune apostolul Ioan despre ele, dar trebuie să acceptăm încă din startul
acestui studiu că ne va fi foarte greu să înțelegem. Va trebui să admirăm fără
să putem spune că am ajuns să înțelegem deplin. Nu vor fi lucruri stranii,
nemaiîntâlnite, ci lucruri despre care Biblia ne-a mai vorbit. Așa cum am tot
repetat, cartea Apocalipsei este pătrunsă mult mai ușor de aceia care cunosc
bine restul Bibliei. Iată în rezumat imaginile din Apocalipsa 21 și 22 împreună
cu alte texte în care au mai apărut anterior în Scripturi. Cerurile noi
din Apocalipsa 21:1 au mai fost menționate în alte părți ale Bibliei: „Apoi am văzut un cer nou
şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea
nu mai era” (Apocalipsa 21:1). „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou;
aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i
vor mai veni în minte” (Isaia 65:17). „Căci după cum cerurile cele noi şi
pământul cel nou pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea - zice Domnul -
aşa vor dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru“ (Isaia 66:22). „Dar noi,
după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui
neprihănirea.” (2 Petru 3:13). Noul Ierusalim
amintit în Apocalipsa 21:2 nu este nici el o noutate, căci și el a mai fost
amintit în Biblie: „Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu,
cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul
ei” (Apocalipsa 21:2). „Dar Ierusalimul cel de sus este slobod şi el este mama
noastră” (Galateni 4:6). „Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al
cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:10). Cortul
lui Dumnezeu cu oamenii prezentat în Apocalipsa 21:3 a fost prezentat anterior
în cartea profetului Ezechiel: „Iată cortul lui Dumnezeu
cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi
cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalispa 21:3). „Voi încheia cu ei un
legământ de pace, care va fi un legământ veşnic cu ei; îi voi sădi şi-i voi
înmulţi şi voi pune Locaşul Meu cel Sfânt în mijlocul lor pentru
totdeauna. Locuinţa Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor
fi poporul Meu” (Ezechiel 37:26-27). Dispariția
lacrimilor și tânguirilor anunțată în Apocalipsa 21:4 a fost prevestită în
cartea profetului Isaia: „El va şterge orice lacrimă din
ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt,
nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4).
„(Domnul) nimiceşte moartea pe vecie: Domnul Dumnezeu şterge lacrimile de
pe toate feţele şi îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său; da,
Domnul a vorbit” (Isaia 25:8). „Apa vieții”
pomenită în Apocalipsa 21:6 a fost și ea vestită de profetul Isaia și a fost integrată
în vocabularul Domnului Iisus: „Celui ce îi este sete, îi voi da să
bea fără plată din izvorul apei vieţii”
(Apocalipsa 21:6). „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce
n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără
bani şi fără plată!” (Isaia 55:1). „Dar oricui va bea din apa pe care i-o
voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va
preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică” (Ioan 4:14).
„Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în
Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura” (Ioan
7:37-38). „Muntele înalt” care apare în Apocalipsa 21:10 ne-a mai
fost prezentat în cartea profetului Ezechiel : „Şi m-a dus, în
Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul,
care se pogora din cer de la Dumnezeu …” (Apocalipsa 21:10). „M-a dus acolo, în
nişte vedenii dumnezeieşti, şi m-a aşezat pe un munte foarte înalt; spre
miazăzi de acest munte era ceva ca o cetate zidită” (Ezechiel 40:2). „Cetatea
cu pietre scumpe” vestită în Apocalipsa 21 ne-a mai fost prezentată și în
cartea profetului Isaia: „Zidul era zidit de iaspis şi cetatea era de aur curat, ca
sticla curată. Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe
de tot felul: cea dintâi temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia, de
halchedon; a patra, de smarald; a cincea, de sardonix; a şasea, de sardiu,
a şaptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz;
a unsprezecea, de iacint; a douăsprezecea, de ametist” (Apocalipsa 21:18-21).
„Nenorocito, bătuto de furtună şi nemângâiato! Iată, îţi voi împodobi pietrele
scumpe cu antimoniu şi-ţi voi da temelii de safir. Îţi voi face crestele
zidurilor de rubin, porţile de pietre scumpe şi tot ocolul de nestemate” (Isaia
54:11-12). Faptul că vom trăi în lumina prezenței lui Dumnezeu nu
este o surpriză în Apocalipsa 21 pentru că am fost anunțați de acest plan încă
din vremurile străvechi: „În cetate n-am văzut niciun Templu,
pentru că Domnul Dumnezeu,
Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă
nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui
Dumnezeu şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:22-23). „Scoală-te, luminează-te,
căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine! … Nu
soarele îţi va mai sluji ca lumină ziua, nici luna nu te va mai lumina cu
lumina ei, ci Domnul va fi Lumina ta pe vecie şi Dumnezeul tău va fi slava
ta. Soarele tău nu va mai asfinţi şi luna ta nu se va mai întuneca, căci
Domnul va fi Lumina ta pe vecie şi zilele suferinţei tale se vor
sfârşi” (Isaia 60:1,19-20). Râul cu apa
vieții din Apocalipsa 22 ne este deja familiar din cărțile Vechiului
Testament: „Şi
mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care
ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul
pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind
douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului
slujesc la vindecarea neamurilor” (Apocalipsa 22:1-2). „Este un râu ale
cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu, sfântul locaş al
locuinţelor Celui Preaînalt” (Psalm 46:4 - T.M.). „Drept răspuns, Iisus i-a
zis: Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce-ţi
zice:Dă-Mi să beau! tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat
apă vie” (Ioan 4:10). Iar dorința împlinită ca omul să vadă
fața lui Dumnezeu este o temă care a străbătut toată Biblia: „Ei vor vedea faţa
Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apocalipsa 22:4). „Domnul a zis: Faţa
nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” (Exod
33:20). „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe
Dumnezeu!” (Matei 5:8). „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar
atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte, dar atunci, voi cunoaşte
deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin” (1 Corinteni 13:12).
„Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat
încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom
vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Dumnezeu a avut
grijă să pună aceste imagini în Biblie ca să ne familiarizeze măcar în parte cu
lumea viitoare. Nu vor fi deci lucruri stranii, ne maiîntâlnite, ci lucruri
despre care Biblia ne-a mai vorbit. Așa cum am tot repetat, cartea Apocalipsei
este pătrunsă mult mai ușor de aceia care cunosc bine restul Bibliei. Până
atunci „cunoaștem în parte” prin pasaje de descoperiri profetice. Pentru că se
cade și este locul, vă invit să contemplați imaginile profetice dintr-un loc la
care nu vă gândiți, din cartea psalmilor. Vă recomand psalmul 46 - T.M., pe
care sunt sigur că-l veți înțelege altfel dacă ați parcurs ultimele capitole
ale acestui studiu împreună cu noi: Psalmul 46: Către mai-marele
cântăreţilor. Un psalm al fiilor lui Core. De cântat pe alamot. O cântare. 1 Dumnezeu este
adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată
în nevoi.2 De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar zgudui pământul
şi s-ar clătina munţii în inima mărilor.3 Chiar dacă ar
urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure
munţii. 4 Este un râu ale cărui izvoare înveselesc
cetatea lui Dumnezeu,sfântul locaş al locuinţelor Celui Preaînalt. 5 Dumnezeu
este în mijlocul ei: ea nu se clatină;Dumnezeu o ajută în revărsatul
zorilor. 6 Neamurile se frământă, împărăţiile se
clatină dar glasul Lui răsună, şi pământul se topeşte de groază. 7 Domnul oştirilor
este cu noi, Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi. 8 Veniţi şi
priviţi lucrările Domnului, pustiirile pe care le-a făcut El pe pământ. 9 El a
pus capăt războaielor până la marginea pământului; El a sfărâmat arcul şi
a rupt suliţa, a ars cu foc carele de război. 10 „Opriţi-vă,
şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc
pe pământ.” 11 Domnul oştirilor este cu noi.
Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi.
Capitolele 21 și 22 - reflecții suplimentare: Viziunea lumii care
vine este aceea care echilibrează mintea, așa ca lucrurile care sunt văzute să
nu obțină controlul asupra sentimentelor, care au fost cumpărate cu un preț
infinit de Mântuitorul lumii. Prin lucrarea Duhului Sfânt lucrurile nevăzute și
veșnice sunt aduse înaintea sufletului și avantajele comorilor veșnice și
nepieritoare sunt făcute să apară înaintea ochilor sufletești în frumusețea lor
atrăgătoare. În acest mod noi învățăm să privim la cele nevăzute și veșnice și
să apreciem mustrările lui Hristos la o valoare mai mare decât comorile lumii.
Hristos, prin sacrificiul Său, plătind plata păcatului, nu doar l-a mântuit pe
om, ci a recâștigat stăpânirea pe care omul a pierdut-o. Tot ceea ce a fost
pierdut de primul Adam va fi restaurat de Cel de-al doilea. Dumnezeu a creat
pământul să fie locuința ființelor sfinte și fericite. Această țintă va fi pe
deplin împlinită atunci când, reînnoit prin puterea lui Dumnezeu și eliberat de
păcat și suferință, el va deveni o casă eternă pentru cei mântuiți. Teama
de a face moștenirea viitoare să pară prea materială a condus pe mulți să
spiritualizeze chiar adevărurile care ne conduc să o privim ca și casă a
noastră. Hristos și-a asigurat ucenicii că El se duce să pregătească locașuri
pentru ei în casa Tatălui Său. Aceia care acceptă învățăturile Cuvântului lui
Dumnezeu nu vor fi cu totul ignoranți cu privire la căminul ceresc. „Și ceea ce
ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit, așa sunt
lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei ce îl iubesc”. Limba
omenească nu este în stare să descrie răsplata neprihăniților. Aceasta va fi
cunoscută numai de cei ce o privesc. Nicio minte mărginită nu poate cuprinde
slava paradisului Pământului Nou și Cerului Nou. În Biblie, moștenirea celor
salvați este numită o țară. Există un Păstor ceresc care-și conduce turma la
fântâni de apă vie. Pomul vieții își dă fructele în fiecare lună și frunzele
copacului sunt pentru vindecarea neamurilor. Există câteva ape curgătoare
limpezi ca cristalul și lângă ele se unduiesc copaci ce aruncă umbrele lor
asupra cărărilor pregătite pentru mântuiții Domnului. Acolo, câmpiile întinse
se află între dealuri și munți, iar munții lui Dumnezeu își ridică vârfurile
lor semețe. Pe aceste plaiuri liniștite, lângă aceste ape de viață, mântuiții
vor găsi o casă la fel ca peregrinii și pribegii.
Cu o uimită
admirație vă îndemn să pășim împreună prin cele șapte lucruri din noua creație
și să privim smeriți de pe țărm spre eternitatea care ne așteaptă. Doamne,
deschide-ne ochii să vedem!
1.
Un cer nou - Apocalipsa 21:1: „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul
dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). Avem de a face cu o nouă vedenie: „Apoi
am văzut…”. În ea apare acest „cer nou”. Terminologia vine din
limbajul Vechiului Testament. O întâlnim în cartea profetului Isaia: „Căci
iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce
aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia
65:17). „Căci după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou pe care le voi face
vor dăinui înaintea Mea - zice Domnul - aşa vor dăinui şi sămânţa voastră şi
numele vostru” (Isaia 66:22).
Ce
înseamnă de fapt „cer”? Pentru
a ne disciplina cât de cât imaginația, și pentru a o feri de excesele ei, este
bine să ne întoarcem puțin la locul în care a apărut prima oară termenul „cer”,
la primul capitol din cartea Genezei. „Dumnezeu a zis: Să fie o întindere între ape şi ea
să despartă apele de ape. Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a
despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra
întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel, a fost
o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a doua” (Geneza 1:6-8). „Dumnezeu
a zis: Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să
despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele
şi anii” (Geneza 1:14). „Cerul
este o întindere”, un spațiu creat și intrinsec legat de noțiunea de timp.
Biblia Cornilescu traduce în alte locuri acest lucru cu termenul „boltă”: „Îl
înfăşoară norii, nu vede nimic, bolta cerească abia dacă o
străbate!” (Iov 22:14). „A tras o boltă pe faţa apelor, ca
hotar între lumină şi întuneric” (Iov 26:10). „El Şi-a zidit cămara în
ceruri, Şi-a întemeiat bolta deasupra pământului; cheamă apele
mării şi le varsă pe faţa pământului. Domnul este Numele Lui!” (Amos 9:6). Expresia „boltă” exclude imaginea
unui plan bidimensional și trimite automat la ideea de „spațiu”, de întindere
spațială. Bolta este întotdeauna localizată „sus”. Așa este și cu ideea de
„cer” în Biblie. Cerul este „deasupra” realității noastre limitate, în
hiperdimensiunile superioare ale existenței create de Dumnezeu. De exemplu, în Apocalipsa
4:1-2, lui Ioan i se poruncește: „Suie-te aici, și-ți voi arăta ce
are să se întâmple după aceste lucruri. Numaidecât am fost răpit în Duhul. Și
am văzut că în cer era pus un scaun de domnie …” Am să reiau aici câteva din lucrurile spuse în
comentariul făcut la capitolul 4 din Apocalipsa. Unde este cerul? Apostolul Ioan nu a fost răpit
„sus” într-o dimensiune a spațiului actual, pentru că ce este sus pe o parte a
sferei pământului este „jos” pe cealaltă. Ioan a fost „promovat” sus în ideea
ridicării lui în alte realități ale hiperdimensiunilor de dincolo de lumea
noastră. Am spus
intenționat „spațiul cerului” pentru că înțelegerea acestui concept este
singura cale ce pătrunde restul Apocalipsei, unde revelațiile divine se vor
purta când în cer, când pe pământ. În
originalul ebraic, pentru termenul „întindere” este folosită expresia שמים (shamayim)
care are forma de plural. Comentatorii sunt de părere că ea trebuie înțeleasă
în contextul celor „trei ceruri” pomenite de apostolul
Pavel în 2 Corinteni 12:2 unde amintește de una din
experiențele supranaturale pe care le-a avut: „Cunosc un om
în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al
treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu -
Dumnezeu ştie) … ” Este
fascinant că Pavel ține să precizeze că nu știe dacă pătrunderea lui în cel de
al treilea cer a fost făcută „în trup sau fără trup”, trupul nefiind un
instrument strict necesar pentru o asemenea călătorie. În mod similar, când a
scris Apocalipsa, Ioan folosește expresia „eram în Duhul” (Apoc. 1:10; 4:2;
17:3; 21:10). Termenul
„întindere” folosit în traducerea română a lui Cornilescu este ideea de
„spațiu” delimitat, distinct de alt domeniu de existență. Fiecare „întindere”,
adică fiecare cer este distinct de celelalte. Cerul atmosferic, aflat între
„apele de sus și apele de jos” identifică spațiul atmosferic care înconjoară
pământul. Cerul astronomic sau cosmic nu trebuie considerat doar ca o extindere
a cerului atmosferic. Astronomii ajung încet, încet la părerea că el este influențat
de undele gravitaționale, de găurile negre, de materia neagră din Univers, de
curbura spațiu-timp și de cu totul alți factori pe care nici nu-i știm astăzi. Dincolo de acestea două există
cel de al treilea cer, locul prezenței ființelor cerești. El este
„supranatural” pentru că nu face parte din limitările lumii materiale în care
evoluăm noi. Probabil că ar trebui să-l numim „hiperspațiu”, un
domeniu de existență cu mult mai multe dimensiuni decât cele din complexul
spațiu-timp al cerului terestru. HIPERSPAȚIU -
Spațiu diferit de cel euclidian, având mai mult de trei dimensiuni (sau de
patru, atunci când timpul este considerat a patra dimensiune). Este utilizat în
fizică și astrofizică (de ex. teoriile lui Kalutza-Klein,
supergravitația, supercorzile etc..). Bineînțeles
că nu spunem că Dumnezeu există în hiperspațiu pentru că El nu poate fi limitat
de niciun fel de dimensiune. Dumnezeu este spirit infinit și perfect. El poate
fi „imanent” pătrunzând în creație și „transcendent”, ieșind oricând din ea.
Aduceți-vă aminte de aparițiile și disparițiile Fiului lui Dumnezeu de după
Înviere. Datele Bibliei îi îndreptățesc pe cei ce cred că nu trăim
într-un Univers, ci într-un Multivers: „Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi
toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind
ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se
închină înaintea Ta“ (Neemia 9:6; vezi și Deut. 10:14; 1 Regi 2:27; Psalm
68:33; 148:4 - T.M.). Trecerea
dintr-un cer în altul, din cel atmosferic, de exemplu, în cel de al treilea cer
nu trebuie vizualizată dimensional, ci calitativ. Cel de al treilea cer nu este
„foarte departe”, cum propunea Mihail Eminescu: „Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe,/ Și căi
de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe./ Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele -/
Părea un fulger nentrerupt/ Rătăcitor prin ele.” Adăugarea de dimensiuni noi, dincolo de cele ale
spațiului și timpului din cosmosul nostru, schimbă total ecuația. Dumnezeu,
îngerii și demonii pot exista în proximitatea noastră imediată. Mai mult,
demonii pot exista chiar în lăuntrul nostru, chiar o legiune! Tot așa și Duhul
lui Dumnezeu poate să ne „umple” pe dinăuntru! În revelația Scripturii, „cerul” este legat direct de
sfera de existență a lui Dumnezeu. Creatorul este „deasupra” lumii noastre, în
sensul că este net superior, este „dincolo”, neîncăput și nelimitat de lumea
noastră. De aceea I se mai spune și „cel Preaînalt”! Acest
nume divin este legat de dimensiuni, de hiperdimensiuni și de transcendența lui
Dumnezeu. Pururi, El va rămâne „mai presus” de orice se poate crede sau gândi.
Dumnezeu este neimaginabil, un Creator care nu poate încape în dimensiunile
Creației. Îngăduiți-mi o
mică explicație: Particula „prea” din termenul „Preaînalt” este
caracteristică limbii ebraice și ea nu-și are corespondent în limbajul
experienței noastre de fiecare zi. Gradele
noastre de comparație pentru adjective și adverbe sunt: pozitiv, comparativ și
superlativ. Spunem că
ceva este: fericit, mai fericit, cel mai fericit sau foarte fericit. Biblia traduce însă în limba română
un grad de comparație ebraic atunci când vorbește despre „preafericitul
Dumnezeu” sau de noțiunea de „preasfânt” aplicată fie la una din încăperile
Cortului Întâlnirii, fie de-a dreptul lui Dumnezeu. Ortodoxia vrea să
sublinieze apartenența Fecioarei Maria la dimensiunile cerești numind-o
„preacurată” și „preasfântă”. Ideea este de „ceva de dincolo de lumea noastră
obișnuită”, ceva ce nu încape în percepția noastră obișnuită. Când îi cântăm
lui Dumnezeu, vrem ca mesajul nostru să ajungă dincolo de tavan în bolțile
cerului. De aceea noi Îl „preamărim” pe Dumnezeu. Numele de „Dumnezeu Preaînalt” este
o definiție care aparține unei alte ordini de lucruri de deasupra lumii
noastre. Este una din cele mai străvechi numiri ale „Dumnezeului transcendent”.
Ea apare în viața, activitatea și limbajul lui Melhisedec, preot al
Salemului venit dintr-o amintire comună a omenirii izvorâte din Noe: „Melhisedec,
împăratul Salemului, a adus pâine şi vin - el era preot al Dumnezeului Celui
Preaînalt. Melhisedec a binecuvântat pe Avram şi a zis:
„Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul
cerului şi al pământului! Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Preaînalt,
care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!” Şi Avram i-a dat zeciuială din
toate. Împăratul Sodomei a zis lui Avram: „Dă-mi oamenii şi ţine bogăţiile
pentru tine.” Avram a răspuns împăratului Sodomei: „Ridic mâna spre
Domnul, Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al
pământului, …” (Gen. 14:18-22). Un
element sau o persoană este definit ca „preaînalt”, atunci când nu încape
într-o dimensiune anumită a lumii, este „mai presus” de ea, locuind în multe
alte dimensiuni și chiar dincolo de toate acestea. Este vorba despre ieșirea spre hiperdimensiuni paralele
cu lumea noastră. Imaginea aceasta este o reprezentare grafică în două
dimensiuni. Ea implică ideea de spațiu, dar o și deformează. Cele trei
ceruri nu sunt „unele după altele”, ci unele în altele, paralele și
întrepătrunse unul cu celălalt. Cât poate dura o
astfel de călătorie din lumea noastră într-un alt cer? Tâlharul
pocăit de pe cruce a aflat că transportarea se face instantaneu, într-un
„interval” nesupus scurgerii timpului așa cum îl cunoaștem noi astăzi: „Iisus
a răspuns: Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în
rai” (Luca 23:43). A treia zi, după
calendarul nostru, când Maria a vrut să-L cuprindă, Domnul i-a zis: „Nu
mă ţine”, i-a zis Iisus, „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la
fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la
Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). Cum de a putut să-l
ducă Domnul Iisus pe tâlhar în rai „astăzi”, când peste trei zile încă „nu se
suise” la Tatăl? Singura explicație logică este că există un „astăzi” din afara
timpului cunoscut de noi, o altfel de scurgere a evenimentelor din
hiperdimensiunile lumii lui Dumnezeu. Ca să-l deosebesc de cronologia planetei
Pământ, eu l-am numit „timpul profetic”, ca un prezent continuu pe care se
poate aluneca după voie în viitor și în trecut. Filmele
științifico-fantastice de astăzi ne-au adus ideea de „portal”, de ușă care
poate apărea oriunde înlesnindu-ne trecerea dintr-un Univers în altul. Ideea nu
este nouă. Ea i-a venit și patriarhului Iacov! În urma visului în care a văzut
o scară pe care îngerii lui Dumnezeu urcau și se coborau deasupra capului său,
Iacov a exclamat: „(…) Cu
adevărat, Domnul este în locul acesta, şi eu n-am ştiut. I-a fost frică şi
a zis: „Cât de înfricoşat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici
este poarta cerurilor!” (Geneza 28:16-17). Sunt
aproape sigur că majoritatea celor ce au citit acest pasaj nu au observat
anomalia din text. Îngerii sunt prezentați ca ființe înaripate, deci, în mod normal,
ei nu au nevoie de o „scară” cu trepte pe care să urce ca oamenii! Ideea
revelației din vis era că Dumnezeu veghează continuu asupra lui Iacov, oriunde
ar merge! Că lumea nevăzută este mult mai aproape de el decât își poate da el
seama! Aparițiile îngerilor și „teofaniile”
Îngerului Domnului din Vechiul Testament s-au produs tocmai prin astfel de
intrări ale ființelor din hiperspațiu în Universul nostru cu patru dimensiuni.
Acești musafiri n-au venit la noi din depărtări infinite, ci din eternitatea de
lângă noi, din Împărăția Cerurilor. Un
cer nou înseamnă o lume nouă! Cerul
cel nou pe care l-a văzut apostolul Ioan în Apocalipsa 21 nu
trebuie confundat cu un alt cer, dar de aceeași natura cu cel de astăzi.
Termenul grec folosit în original (kainos) nu este cronologic, ci calitativ. „Un cer nou”
va fi un cer total diferit de acesta, cu alte dimensiuni și cu un acces liber
înspre alte ceruri din creația lui Dumnezeu și mai ales cu „cel de al treilea
cer”, acolo unde este prezența copleșitoare a lui Dumnezeu. Aduceți-vă aminte cu
câtă minuțiozitate a ținut Ezechiel să ne descrie vedenia din primul capitol al
cărții sale și totuși, cât de insuficiente ne sunt cuvintele lui pentru a ne
putea imagina ce a văzut el acolo. Când apar hiperdimensiunile altei creații,
imaginația noastră este neputincioasă. De aceea nici în Apocalipsa nu vom putea
pătrunde total în esența lucrurilor descrise. Va fi însă așa de net superior
acestei creații actuale, așa de desăvârșit în împlinirile personale pe care ni
le va oferi încât ni se promite că „nici nu ne va mai trece prin minte să ne
amintim de prima creație”! „Căci
iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce
aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia
65:17). Apocalipsa 21 și 22
marchează trecerea noastră dincolo de limitările „stării smerite” în care am
fost închiși datorită „căderii” primilor oameni în păcat. De atunci, heruvimii
cu sabia înfocată au retezat accesul nostru în lumea părtășiei cu Dumnezeu. Nu
ne mai putem întoarce în rai. Apocalipsa 21 semnalizează redeschiderea drumului
înapoi, recăpătarea accesului și reașezarea noastră în atmosfera unei
eternități fericite. Vedenia unui cer nou
definește intrarea noastră în gloria lucrurilor eterne, împlinirea unor
năzuințe înscrise și întreținute de Dumnezeu în noi până și în modelul de
rugăciune „Tatăl nostru”. Sunt sigur că ați observat sau că măcar ați intuit
ceva transcendental atunci când ați rostit primele ei cuvinte: „Tatăl
nostru care ești în ceruri” (la plural) (…) precum în
cer așa și pe pământ” (Matei 6:9-10). Noutatea pe care
trebuie să o comunicăm unora este însă că noi nu vom exista etern „în cer”, ci
vom trăi pe un pământ nou!
Studiu special - Apocalipsa 21.1-3: Dumnezeu va locui cu oamenii!!
Starea eternă, după Împărăția de o mie de ani (21.1-8): Ioan își ridică ochii să privească scenele
fericirii veșnice într-un Cer Nou și un Pământ Nou. Pe pământul de acum marea
este marele element care desparte și în sarea apei ei curg necurățiile realizate
de om în starea lui păcătoasă, și ele sunt făcute inofensive. Ea nu va mai fi
necesară în ziua aceea binecuvântată, când nu mai sunt necurății și despărțiri.
Primele opt versete ale capitolului 21 ne dau, deci, starea eternă care va urma
mileniului și va rămâne.
Dumnezeu Însuși va locui cu omul
(21.2-3): Trăsătura
principală a acestei stări va fi locuirea lui Dumnezeu cu oamenii în cortul
Său, care este identificat cu cetatea sfântă, Noul Ierusalim, cetate
„împodobită ca o mireasă pentru soțul ei”. Aceasta pare să fie un amestec
neobișnuit de simboluri pe care nu ne amintim să le fi văzut în capitolele 17
și 18, la pretențiile false de a fi biserica, reprezentată de Babilonul cel
mare și de femeia atrăgătoare - o desfrânată. În acest nou Ierusalim avem în simbol
Biserica lui Dumnzeu care este mireasa lui Hristos. Ea coboară „de la
Dumnezeu”, deoarece ea este în întregime lucrarea Sa și vine „din cer”, pentru
că din cer i-a fost chemarea și spre cer a plecat la venirea Domnului Iisus
pentru toți sfinții Săi. În acea ordine eternă a lucrurilor, gândurile
proeminente sunt Dumnezeu și Omul. Persoanele Dumnezeirii nu sunt accentuate,
deși Ele sunt prezente, așa cum erau cuprinse în Elohim, tradus Dumnezeu în
Geneza 1.1. Distincțiile dintre oameni, cum sunt națiunile, se făcuseră ca
rezultat al păcatului, de aceea aici ele dispar. A fost întotdeauna scopul lui
Dumnezeu să locuiască împreună cu omul; o indicație se află în Proverbe 8.31.
Când omul a fost creat în nevinovăție, apropierea lui Dumnezeu nu era mai mult decât
ce citim în Geneza 3.8, că El îl vizita „în răcoarea zilei”. Când Israel a fost
răscumpărat din Egipt, Dumnezeu Și-a făcut locuința în cort, în mijlocul lor.
Acum prin Duhul, Biserica este locuința Sa. În starea eternă dorința Sa de a
locui va fi în final împlinită; și va fi într-o măsură deplină - locuința lui
„Dumnezeu Însuși”.
Cortul lui Dumnezeu (21.3): Cetatea sfântă
este numită „cortul lui Dumnezeu”, îndreptându-ne astfel gândurile la cel
dintâi tip al locuirii lui Dumnezeu printre cei din poporul Său. Sunt două
cuvinte în Noul Testament traduse „temple”. Unul înseamnă întregul clădirilor
sfinte și altul numai sanctuarul lăuntric. Cel dintâi cuvânt nu este folosit
niciodată în Apocalipsa; întotdeauna al doilea. Astfel în capitolul 15.5 avem
„templul cortului mărturiei”; adică locul preasfânt sau sanctuarul dinăuntru al
cortului. Din nou, în capitolul 21.22 citim că nu este loc preasfânt în cetatea
cerească „pentru că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic și Mielul sunt templul
ei”. Aceasta ne poate ajuta să înțelegem de ce cortul și nu templul este
cuvântul potrivit în versetul 3, deși în epistolele lui Pavel biserica este
numită templul (sfânta sfintelor) lui Dumnezeu. Toate activitățile
răscumpărării lui Dumnezeu au avut în vedere locuirea Sa cu oamenii și de
aceea, ridicându-Și cortul, El Își exercită puterea în binecuvântare. Totuși
foarte puțin se spune despre partea pozitivă a acestui fapt. Se pare a fi
rezumate la două fapte. Întâi, oamenii vor locui în prezența lui Dumnezeu. În
al doilea rând, ei vor fi în relație cu El ca fii și astfel, ca învingători,
vor moșteni toate. Dar cât de mult se cuprinde în aceste fapte! A-L cunoaște pe
Dumnezeu și a locui înaintea Lui într-o relație apropiată trebuie să depășească
în binecuvântare chiar și moștenirea tuturor lucrurilor.
2.
Un Pământ Uou! Dacă,
studiind Apocalipsa ați simțit că vă fuge pământul de sub picioare, nu sunteți
singuri: „Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a
mai găsit loc pentru ele” (Apocalipsa 20:11). Însă pentru „afonii speriați care au coșmare” la gândul
că ne vom petrece eternitatea agățați de norișori și vom cânta mereu la niște harpe,
am o veste bună! Eternitatea nu va fi straniu diferită de viața noastră de
astăzi. Nici măcar nu vom sta „în cer”, cum simplifică caricatural unii, ci vom
evolua pe un Pământ infinit superior celui de astăzi și ne vom bucura de
împliniri personale la fel de infinit de superioare. Pământul nou este al doilea element al
existenței noastre viitoare pe palierul superior al eternității. Ar fi
trebuit să știm că Pământul acesta pe care locuim acum n-are viitor. Domnul
Iisus ne-a spus-o și vestea a fost așa de importantă, de epocală, că a fost
trecută în trei dintre cele patru Evanghelii: „Cerul şi pământul vor trece,
dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:25; Marcu 13:31; Luca
21:33).După Cerul și Pământul care „au fugit dinaintea lui
Dumnezeu și n-a mai fost loc pentru ele” (Apocalipsa 20:11), sub Cerul
cel Nou apre și un Pământ Nou. Va fi un Pământ „cu totul altfel”! Cum adică? Nu
știu decât foarte puține lucruri despre el! Iată-le:
Un
Pământ fără apă! Singurul indiciu descriptiv despre Pământul
cel Nou este că „marea nu va mai fi”. Știm că trupurile
noastre sunt compuse 2/3 din apă. Sângele nostru este 90% apă. Dacă nu bem apă,
ne deshidratăm și murim. Planeta noastră „albastră” este deosebită de toate
celelalte planete din Sistemul Solar prin faptul că are apă, are un sistem
hidrologic. Două treimi din suprafața planetei sunt și ele acoperite cu apă.
Tot ce există biologic, ființează datorită apei! „Marea”, o imensitate lichidă, este emblematică pentru
un ecosistem bazat pe apă. Când nu va mai fi „marea” vor fi altfel de condiții.
Va fi altfel? Trebuie să fie altfel! Michio
Kaku, celebrul om de știință, povestește că în copilăria sa californiană
petrecută la San Francisco, obișnuia să meargă într-o grădină japoneză ca să
privească peștii frumos colorați. „Aveau
ochii așezați lateral și nu puteau privi „în sus”. Din punctul lor de vedere
lumea de deasupra luciului apei nu exista. Dacă mi-aș fi întins mâna, l-aș fi
apucat pe unul din ei și l-aș fi ridicat din apă ar fi fost uimit să ne vadă
respirând … aer. Dacă l-aș fi băgat apoi înapoi în apă, vă dați seama ce fel de
povestiri ar fi avut el să le spună celorlalți pești ca el? Ei bine, oamenii de
știință de azi, am ajuns la concluzia că noi suntem peștii aceia și că există
un alt tărâm al existenței în alte dimensiuni, în hiperspațiu”. Viața acolo este altfel! Acel „altfel” care va veni nu va
fi însă straniu, nepotrivit, incomod, ci va fi un mediu desăvârșit pentru
desăvârșirea noastră viitoare: „Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea
Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în
sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt
scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile
celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, …” (Evrei 12:22-23).
Un
pământ fără un sistem planetar heliocentric: Ce
pare sigur este că nu vom mai aparține unui sistem planetar heliocentric. Vom
citi din restul capitolului 21 că Pământul cel Nou nu va mai avea Soare și nu
va mai avea Lună. Nu vom mai avea nevoie de un corp ceresc care să răspândească
lumina care întreține viața, pentru că vom umbla în lumina binefăcătoare a
prezenței divine. „Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de
lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este
Mielul” (Apocalipsa 21:23). Pur
și simplu „nu va mai fi noapte” (Apocalipsa 21:25). Oare
va mai trebui să dormim? Nu
va mai fi apă, așa cum o știm noi, și nu va mai fi lumina aceasta cu care ne-am
obișnuit. Lumina și apa sunt suportul vieții biologice. Pe Pământul cel Nou va
fi însă un altfel de șuvoi vital, izvorât din tronul lui Dumnezeu și vom fi
îmbăiați într-o slavă binefăcătoare a feței lui Dumnezeu și a Mielului.
Un Pământ pentru o natură
„duhovnicească”! Nu ni se spune ce formă va avea Pământul
cel Nou și nici dimensiunile lui viitoare. Știm însă indirect că vom exista pe
el într-o natură nesupusă putrezirii, numită „trup duhovnicesc”: „Aşa
este şi învierea morţilor.
Trupul este semănat în putrezire şi învie în neputrezire; este semănat în
ocară şi învie în slavă; este semănat în neputinţă şi învie în
putere. Este semănat trup firesc şi învie trup duhovnicesc. Dacă este un
trup firesc, este şi un trup duhovnicesc. De aceea este scris: „Omul
dintâi Adam a fost făcut un suflet viu”. Al doilea Adam a fost făcut un
duh dătător de viaţă. Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci
ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe urmă. Omul
dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer. Cum este
cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei
cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta
şi chipul Celui ceresc” (1 Corinteni 15:42-49). Expresia „trup duhovnicesc” este îmbrățișarea unui
paradox. Un duh nu are trup, este exact opusul materiei. Ce se ascunde
în spatele expresiei „trup duhovnicesc” numai Dumnezeu știe! Este
suficient să ne aducem aminte de posibilitățile extraordinare avute de persoana
lui Iisus Hristos după învierea din morți. „Vom fi ca El!” „Să purtăm chipul lui” înseamnă
să ne îmbrăcăm și noi într-un astfel de trup care poate călătorii instantaneu
prin hiperdimensiunile Cerurilor lui Dumnezeu, care poate consuma hrană, dar
căruia hrana nu-i este strict necesară, care poate trece prin ziduri și uși
încuiate și care poate sta la masă cu oamenii, care poate prinde pești și poate
face un foc pe malul apei, care poate păși pe un drum prăfuit de țară, dar care
se poate și înălța oricând la Cer! Mai vreți și alte detalii? Cam asta este tot ce putem spune:
vom fi înviați, ni se va da un trup proslăvit nemuritor, nesupus putrezirii și
vom exista într-o lume minunată, mult peste circumstanțele „stării noastre
smerite” cu care ne confruntăm astăzi. Epistola către evrei ne
spune că vom fi reașezați, în ordin de mărime și importanță, „deasupra îngerilor”.
Gândiți-vă la tot ce au putut face îngerii descriși în Biblie și bucurați-vă că
vom face tot ceea ce au făcut ei, ba încă și mai mult! Asta ar fi suficient ca
să ne stimuleze imaginația. Vom cunoaște o altfel de viață, cu un principiu
vital de existență total schimbat. Inerția
gândirii ne face să ne imaginăm Pământul cel Nou asemănător cu Pământul pe
care-l cunoaștem, cu forma aproximativă a unei sfere. N-avem însă garanția că
va fi așa. S-ar putea să aibă o cu totul altă formă și alte dimensiuni. Cel mai important element al
Pământului Nou nu va fi însă … Pământul, ci Noul Ierusalim!
3. Un Ierusalim nou - Apocalipsa
21:9-23; 22:5:
Cel mai nepământean element din noua creație va
fi acest Ierusalim nou! „Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la
Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru
bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi
zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi
poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va
şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici
tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. Cel ce
şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a
adăugat: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate”
(Apocalipsa 21:2-5). În istoria planului de salvare
a omenirii există trei cetăți Ierusalim. Primul este Ierusalimul, orașul cel
vechi, cum se numește și astăzi, cetatea iebusiților cucerită de împăratul
David în străvechiul Canaan. Ca o prevestire a slavei lui viitoare
a fost numit chiar „cetatea cea sfântă”: Isaia 52:1; Neemia 11:1; Daniel 9:24.
La fel este numit și în Noul Testament: Matei 4:5; 27:53; Apocalipsa 11:2. Asta
nu a însemnat însă că fiecare din locuitorii cetății a fost sau este sfânt, ci
că cetatea a fost pusă de o parte pentru un scop specific al lui Dumnezeu.
Vremelnic, ea va deveni scaunul de domnie al lui Antihrist, dar are dincolo de
aceasta un destin special divin. Asta este tot! Noi nu venerăm „locuri sfinte”! Dincolo
de cel de al doilea Ierusalim reclădit de Dumnezeu în domnia lui terestră
milenară, ne întâlnim aici cu cel de al treilea Ierusalim. Și acesta este o
cetate sfântă. Mult mai sfântă ca celelalte două, atât pentru că Domnul Iisus
va domni de acolo, cât și pentru că toți locuitorii ei vor fi sfinți ai
Domnului! „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în
spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului”
(Apocalipsa 21:27). „Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi,
ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea
lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua”
(Apocalipsa 21:8). Această a treia apariție a Ierusalimului este
anunțată prima dată în Apocalipsa 3:12: „Pe cel ce va
birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi
din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii
Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul
Meu, şi Numele Meu cel nou”. Cum să nu ne intereseze ceva de care
se va lega identitatea noastră eternă? Textul citat mai sus ne spune că ea va
avea o bază întreită: un Nume derivat direct de la Dumnezeu Tatăl, un nume
derivat din adresa noastră specifică din Noul Ierusalim și un al treilea nume
derivat din legătura directă cu numele cel nou pe care-l va purta în eternitate
Fiul lui Dumnezeu, Mirele nostru Iisus Hristos!
I. Ierusalimul ceresc deja … există! Probabil că acesta este unul din lucrurile surprinzătoare pe
care ni le spune Biblia despre această cetate. De două mii de ani, creștinii se
apropie de Ieruslimul ceresc. Știu, este puțin cam greu să răsturnăm cronologia
cu care suntem obișnuiți. Ba încă trebuie să o abandonăm cu totul ca să putem
pătrunde dincolo de ea în timpul profetic și să ne bucurăm de anunțul făcut de
Duhul Sfânt în epistola către Evrei: „Ci v-aţi apropiat de Muntele
Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc,
de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica
celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor,
de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Iisus,
Mijlocitorul legământului celui nou şi de sângele stropirii, care
vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel” (Evrei 12:22-24). Nu
este loc acum să facem o scurtă analiză a acestui verset extraordinar!
Suficient să spunem că, în prezentul etern, Dumnezeu vede toate lucrurila ca
deja întâmplate, în timp ce noi, aflați în timp terestru, ne aflăm încă în
călătorie spre aceste lucruri! Apocalipsa nu ne va vorbi despre „adunarea în
sărbătoare a sfinților”, ci ne va da doar perspectiva prezenței noastre în
cetatea eternă.
II. Ierusalimul este antiteza Babilonului cel Mare: Finalul Apocalipsei ne descoperă și finalul luptei dntre
Babilon și Ierusalim. Am văzut împreună cum a fost distrusă cetatea
răzvrătirii. Acum asistăm împreună la inaugurarea Ierusalimului biruitor.
Planul lui Dumnezeu de a face pace (Ierușalaim - Cetatea Păcii) se va împlini.
Aceasta este logica desfășurării istoriei lumii. Ea este subliniată de un
amănunt trecut prea adesea cu vederea. Și distrugerea Babilonului și
inaugurarea Ierusalimului ceresc sunt anunțate de același crainic ceresc de
mare importanță. „Apoi unul din cei şapte îngeri
care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis:
Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea
au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul
curviei ei! Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie” (Apocalipsa
17:1-3) „Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele
şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine şi
mi-a zis: Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului! Şi m-a dus, în
Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă,
Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu” (Apocalipsa 21:10). În
Apocalipsa 17:3 ni se spune că Ioan a fost dus să vadă curva în pustie. În
Apocalipsa 21:10 găsim scris că Ioan a fost dus „pe un munte mare și înalt”, ca
să poată vedea Mireasa, nevasta Mielului. Babilonul a căzut, Noul Ierusalim
se coboară.
III. Ierusalimul cel nou este nădejdea credincioșilor: Ierusalimul ceresc a fost ținta tuturor credincioșilor care
au umblat cu Dumnezeu în istorie. Spre el a privit prin credință patriarhul
Avraam: „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat
lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe,
mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul
acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în
vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă
în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea,
lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit
o cetate” (Evrei 11:13-16). Avraam a aflat de la Dumnezeu mult mai
multe lucruri decât ne sunt scrise în textul Bibliei. Domnul Iisus ne spune că,
nu știm când și cum, Avraam a văzut viitorul: „Tatăl vostru Avraam a săltat de
bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat”
(Ioan 8:56). Epistola către Evrei adaugă știrea că Avraam a trecut
prin toate necazurile, a acceptat să nu primească nicio palmă de pământ din
țara promisă și a rezitat tentației de a se întoarce în Ur din cauza unei
revelații prin care Dumnezeu i-a arătat Ierusalimul ceresc: „Prin
credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei ca
într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov,
care erau împreună-moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe.Căci el aştepta
cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei
11:9-10). Nu doar Avraam a primit această promisiune!
IV. Ierusalimul cel Nou este împlinirea promisiunii făcute de
Domnul Iisus ucenicilor: Probabil că
Noul Ierusalim există deja în casa Tatălui despre care ne-a vorbit Domnul Iisus
în Ioan 14. Este locul pe care ni-l pregătește El, pentru ca acolo unde este El
să fim și noi. „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în
Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu
sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă
pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi
întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi
voi” (Ioan 14:1-3). La reintegrarea umanității în eternitatea
sfințeniei divine, în Universul nou creat de Dumnezeu în Cerul Nou și pe
Pământul cel Nou se va coborî „din cer de la Dumnezeu” Ierusalimul cel nou. Iată
ce ne mai spune Ioan: „Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele
şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi
a vorbit cu mine şi mi-a zis: Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului! Şi m-a
dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă,
Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui
Dumnezeu.” Aruncând o privire de ansamblu asupra Apocalipsei putem
spune că ni L-a descoperit pe Fiul lui Dumnezeu în trei ipostaze: Domn
peste biserici (Apocalipsa 1:1 - 3:22); Leu peste neamuri
(Apocalipsa 4:1 - 20:15); Miel între cei credincioși (Apocalipsa
21:1 - 22:21). Uneori, trecem prea repede peste amănunte care s-ar
putea să fie cheia acestor descrieri. De ce oare cel care vorbește cu Ioan este
unul din îngerii purtători ai celor șapte potire ale mâniei divine? Și ce fel
de „munte foarte înalt” a fost acela pe care a fost dus Ioan? Este un element
de relief al Noului Pământ? Sau este o construcție spațială simbolică
asemănătoare cu expresia „pe muntele lui Dumnezeu”? Și de ce a trebuit să fie
neapărat „foarte înalt”? Observații avem, dar explicații sunt foarte puține. S-ar
prea putea ca acest „munte înalt”, expresie folosită și în Isaia 14:13 unde se
vorbește despre căderea lui Lucifer, să fie o denumire a aspectului piramidal
cu multe paliere în care este rânduită creația lui Dumnezeu. „Cum ai
căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la
pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în
cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi
şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui
pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt. Dar ai fost aruncat în
Locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului”! (Isaia 14:12-15).
V. Ierusalimul cel Nou - desăvârșirea descrisă, dar
nepătrunsă: Să revenim însă la descrierea
Noului Ierusalim. Vom simți împreună ceva din ceea ce a simțit profetul
Ezechiel când a privit ceva din splendoarea unei alte lumi: „Lumina ei
era ca o piatră preascumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie
ca cristalul. Era înconjurată cu un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece
porţi şi la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: numele
celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. Spre răsărit erau trei
porţi; spre miazănoapte, trei porţi; spre miazăzi, trei porţi şi spre apus,
trei porţi. Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii şi pe ele erau cele
douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului. Îngerul,
care vorbea cu mine, avea ca măsurătoare o trestie de aur, ca să măsoare
cetatea, porţile şi zidul ei. Cetatea era în patru colţuri şi lungimea ei
era cât lărgimea. A măsurat cetatea cu trestia şi a găsit aproape douăsprezece
mii de prăjini. Lungimea, lărgimea şi înălţimea erau deopotrivă. I-a
măsurat şi zidul, şi a găsit o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura
oamenilor, căci cu măsura aceasta măsura îngerul. Zidul era zidit de
iaspis şi cetatea era de aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului
cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era
de iaspis; a doua, de safir; a treia, de halchedon; a patra, de smarald; a
cincea, de sardonix; a şasea, de sardiu; a şaptea, de hrisolit; a opta, de
beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a
douăsprezecea, de ametist. Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare
poartă era dintr-un singur mărgăritar. Uliţa cetăţii era de aur curat, ca
sticla străvezie” (Apocalipsa 21:9-21). Lucrurile din Univers nu au
„culoare”! Toate culorile există în interiorul luminii, iar lucrurile ne apar
colorate diferit în funcție de ce lungimi de undă ale luminii absorb și ce
frecvențe reflectă. Un obiect violet, de exemplu absoarbe toate lungimile
radiației de lumină (roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo) cu excepția
radiației percepută ca lumină violet. Ce trebuie remarcat în descrierea
Ierusalimului cel Nou este că toate „materialele de construcție” sunt substanțe
care permit luminii să treacă prin ele. Ele nu sunt opace, ci transparente sau
translucide. Până și forma pe care o va avea aurul în eternitate este „ca sticla
străvezie”! În Noul Ierusalim, oamenii vor umbla în Lumina Slavei
lui Dumnezeu, iar făclia ei este Mielul”. Vă las pe voi să desenați sau să vă
imaginați această scenă! Eu am să vă privesc așa cum l-am privit și
pe Ezechiel în strădaniile lui neputincioase. Absența Soarelui și a Lunii
(probabil și a celorlalte stele) este compensată de o lumină atmosferică
izvorâtă din Dumnezeu și Hristos, care penetrează peste tot prin zidurile de
„aur curat, ca sticla curată” sau „ca sticla străvezie” (Apoc. 21:18, 21) și
prin porțile de pietre nestemate, răspândind energie și viață. Sub influența ei
binefăcătoare, oamenii nu vor mai avea nevoie de refacerea prin somn în timpul
nopții, așa că „noapte nu va mai fi” (Apocalipsa 21:25).
VI. Ierusalimul cel Nou este cetatea tuturor sfinților
proslăviți! Putem emite părerea că, după
nunta Mielului cu Biserica, în Noul Ierusalim vor fi integrați toți sfinții lui
Dumnezeu din toate veacurile. Oricum, textul ne spune că nu este vorba despre
„Mireasa Mirelui”, ci de mireasa devenită între timp soția Mielului, intrată
deci într-o altă fază a unirii ei cu Hristos. Porțile cetății-soție a lui
Hristos combină grupul celor douăsprezece seminții ale lui Israel așezate
deasupra celor douăsprezece porți, cu numele celor doisprezece apostoli așezate
pe cele douăsprezece temelii ale ei. Chiar măsurată în unități de
lungime cu care suntem familiarizați, viitoarea cetate este impresionantă. Baza
ei este un pătrat cu latura de aproximativ 1.380 de mile (2220 km. pe 2220
km.). Dimensiunile
Noului Ierusalim nu trebuie să ne sperie, pentru că nu ni se spune nicăieri
care vor fi dimensiunile Pământului cel Nou din vremurile viitoare! Cert
este că va fi o clădire făcută în întregime de Dumnezeu și potrivită pentru
ființele proslăvite care o vor locui.
VII. Ierusalimul cel Nou nu va mai avea un templu! Un ultim amănunt despre Noul Ierusalim este lipsa unui
Templu: „În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu,
Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă
nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui
Dumnezeu şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:22-23). Dumnezeu este
asociat în Biblie cu lumina, la fel cum este asociat și Domnul Iisus în
Evanghelii: „În El era viaţa, şi viaţa era lumina
oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a
biruit-o. A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a
venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă
prin el. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre
Lumină. Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om
venind în lume” (Ioan 1:4-9). Viața nu poate exista acolo unde nu este
lumină! Eternitatea va face ca lumina emanată din Dumnezeu să pătrundă în
toată creația. Asta va face ca obiectele descrise în Noul Ierusalim să fie ca
pietrele prețioase sau ca sticla. Vom fi îmbăiați continuu într-o binefăcătoare
lumină divină!
Aceasta este una din tainele pe care nu le pot încă pătrunde. Dacă toți
sfinții veacurilor au fost integrați în Noul Ierusalim, cine sunt aceste
„Neamuri” (în original „popoare”) care trăiesc pe Pământul cel Nou? Facem o presupunere: la sfârșitul
Împărăției Milenare nu toți oamenii îl vor urma pe Satana când va fi dezlegat
pentru puțină vreme. Cei care nu-l vor urma, cu trupuri schimbate pentru
Împărăția de o mie de ani, dar totuși muritori, vor fi răpiți la cer ca Enoh și
Ilie, vor fi ținuți de Dumnezeu „undeva”, separat, până când Cerurile Dintâi și
Pământul vor fi arse, iar ei vor coloniza Pământul din noua creație. Apa vieții
ar fi pentru aceștia, transformându-i din ființe muritoare în ființe
nemuritoare. „Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor
aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua,
fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea
neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în
spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului”
(Apocalipsa 21:24-27). Din versetele de mai sus deducem că vor exista oameni
care nu vor avea locuința în Ierusalimul cel Nou, ci într-un alt loc de pe
Pământul cel Nou. N-ar avea niciun rost ca Dumnezeu să facă un Pământ Nou dacă
n-ar exista oameni care să-l populeze! Las la o parte discuțiile despre poziția Noului
Ierusalim față de Noul Pământ și este foarte greu să accept că Ierusalimul va
fi un fel de satelit al Pământului din care vom putea coborâ când vrem pe
Pământ. Textul spune că cei de pe Pământ vor avea acces la cetatea
sfântă! Mai deducem și că acești locuitori ai Noului Pământ vor fi
suficient de mulți ca să se grupeze în unități naționale mari, conduse de
persoane care vor purta titlul de „împărați”. Toți aceștia vor avea
acces în Noul Ierusalim și îl vor vizita ca să aducă „slava și cinstea lor”
înaintea lui Dumnezeu. Al treilea lucru pe care-l deducem din text este că
aceste popoare vor fi exclusiv alcătuite din oameni neprihăniți, al căror nume
a fost scris „în cartea vieții Mielului”. Aceleași Neamuri sunt amintite apoi și în capitolul următor: „În mijlocul pieţii cetăţii
şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri
de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea
neamurilor” (Apocalipsa 22:2). Am citit zeci de comentarii la acest text,
dar încă n-am găsit o explicație mulțumitoare. Majoritatea caută să
minimalizeze importanța expresiei „vindecarea Neamurilor”, spunând că este un
alt fel de a zice „întreținerea plenară a sănătății”, pentru că în noua creație
nu vor mai exista boală și suferință. Mi se pare o eludare a subiectului. Cel
mai cinstit ar fi să recunoaștem că nu știm despre ce este vorba! Oare de ce numai Neamurile vor avea nevoie
de „vindecare”? Cei din Biserică și din Israel nu vor mai avea nevoie? Cum se
face că nu fructele, ci frunzele pomului vor sluji la vindecarea Neamurilor? Ne
lovim din nou de limitele cunoașterii noastre parțiale și trebuie să așteptăm
vremea când acest „în parte” se va sfârși. Am găsit comentatori care insistă asupra
ideii de repopulare a Pământului și de o administrație socială care are nevoie
iar de niște „împărați ai pământului” pomeniți în Apocalipsa 21:24. Mi-e frică
de o așa mare îndrăzneală și prefer să tac în această privință. Am învățat că
acolo unde Biblia tace, trebuie să tac și eu. Trebuie însă să vorbim puțin
despre acest misterios râu cu apă vie.
5. Un râu nou cu apă vie - Apocalipsa 22:1:
„Şi mi-a arătat un râu
cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui
Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii şi pe
cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de
rod şi dând rod în fiecare lună” (Apocalipsa 22:1). Putem presupune că noua creație nu va mai fi „hidrologic”,
bazată pe un circuit al apei, pentru că „marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1).
Nu se poate să nu ne punem atunci întrebarea: Ce este cu râul acesta
și de ce fel de apă este vorba? Scriptura se tălmăcește tot prin
Scriptură așa că trebuie să căutăm ceva despre această realitate scris într-o
altă carte a Bibliei. Găsim foarte repede și găsim tocmai într-una din
celelalte cărți scrise de același autor! În Evanghelia lui, apostolul Ioan
amintise despre această „apă vie”, o apă misterioasă oferită de Domnul Iisus în
cea din urmă zi a marelui praznic din Ierusalim: „În ziua
de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Iisus a stat în picioare şi a
strigat: Dacă însetează
cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge
râuri de apă vie, cum zice Scriptura. Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L
primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Iisus nu
fusese încă proslăvit” (Ioan 7:37-39). Mintea sănătoasă ne
îndeamnă să spunem că râul cel nou din Apocalipsa 22 este lucrarea dătătoare de
viață a Duhului Sfânt. Nu vă grăbiți să mă contraziceți!
Nu sunt eu primul care am ajuns la această concluzie! Dacă vă uitați la
trimiterea de sub versetul din Ioan 7:38 veți găsi o referință la Apocalipsa
22:17, iar de acolo suntem trimiși prin altă referință la Apocalipsa 21:6: „Şi
Duhul şi Mireasa zic: „Vino! Şi cine aude să zică: Vino! Şi celui ce îi este
sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:17). „Apoi
mi-a zis: S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce
îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii” (Apocalipsa
21:6). Râul acesta izvorăște „din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și
al Mielului” și nu produce o vegetație obișnuită. Singurul pom care se adapă
din apa lui este „pomul vieții”! „ … pe cele două maluri ale râului,
era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi
dând rod în fiecare lună” (Apocalipsa 22:2). Aceasta nu este
o vegetație obișnuită, cum am citit de multe ori în inerția
imaginației noastre, roabă la lumea de acum, ci este „pomul vieții” despre care
am citit în Geneza că a fost așezat de Dumnezeu în raiul primilor oameni! „Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi,
plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi
pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Geneza 2:9). Foarte
interesant, rostul frunzelor din pomul care se adapă din râul cu apă este să
„vindece Neamurile”, expresie ce pare a sugera că omenirea de pe Pământul cel
Nou va avea nevoie de o transformare asemănătoare cu cea pe care am avut-o noi
când am fost „născuți din nou” prin Duhul Sfânt! Revenind la
descrierea din Apocalipsa, râul cu apa vieții curge „în cetate”, adică în Noul
Ierusalim. Expresia „pomul vieții (la singular deci!)
era în mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale
râului (la plural!)” are aerul descrierilor
despre roțile Slavei divine din primul capitol al cărții profetului
Ezechiel. Nu ni se spune că erau mai mulți pomi ai vieții care erau pe
cele două maluri și în mijlocul pieții cetății, ci că această performanță va fi
realizată de un singur pom miraculos, care adăpat din râul cu apă vie va rodi
douăsprezece feluri de rod, „rodind în fiecare lună”. Presimt că avem de-a face cu o realitate în hiperdimensiuni pe care
nu le putem pătrunde acum, dar care caracterizează lucrarea lui Dumnezeu în
Cerul Nou și în Pământul cel Nou.
Să recapitulăm:
§ râul cel nou va ieși din
scaunul de domnie al Tatălui și al Fiului;
§ nu va conține apă obișnuită,
ci apă vie;
§ va uda un element central cu
o destinație necesară, pomul vieții;
§ care va fi concomitent
și în mijlocul cetății, dar și pe cele două maluri ale lui;
§ producând roduri proaspete
în cele douăsprezece luni;
§ iar frunzele acestui pom
irigat de apa vie vor „vindeca” Neamurile, care trăiesc nu în cetate, ci de pe
suprafața Pământului.
Eu cred că toate acestea ne vorbesc despre Duhul
Sfânt. În plus, unul din ultimele versete ale Apocalipsei spune: „Celui
ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată!” Iar
această invitație este făcută nu de altcineva, ci chiar de … Duhul și Mireasa!
Exact Biserica celor născuți din nou împreună cu Duhul Sfânt, Cel care face
acum lucrarea de vindecare, de naștere din nou a oamenilor! Dacă le punem pe
toate împreună, cel puțin pentru mine, este destul de clar cu ce fel de râu nou
vom avea de a face în noua creație.
6. Un nou pom al vieții - Apocalipsa 22:2:
Râul va fi plin „cu apa vieții”, numire care
pe mine iar mă depășește ca și influența lui asupra pomului vieții. Scena
îmi aduce aminte de hiperdimensiunile în care opera „Îngerul Domnului” în stare
să tăbărască, el unul singur, „în jurul celor ce se tem de El”. Citim acum că
acest „pom al vieții”, la singular, se va afla „în mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, …
rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună”. Cum
poate un singur pom să ocupe atătea locuri concomitent vă las pe voi să vă
imaginați! Dacă am încerca să desenăm un asemenea pom ar ieși ceva
monstruos! Imaginațivi-l cu un trunchi uriaș suspendat în spațiu astfel ca
rădăcinile lui să poată fi în același timp și în piața cetății și pe cele două
maluri ale râului. Avem aceleași dificultăți cu cele întâlnite la descrierea
„slavei Domnului” din debutul cărții profetului Ezechiel. Pentru mine, este
evident că avem de-a face cu ceva care există în hiperdimensiunile unui altfel
de spațiu. Acest pom al vieții este într-o rezonanță
profetică simetrică cu pomul vieții așezat de Dumnezeu pentru primii oameni în
rai (Geneza 2:9). Este clar că se anulează „căderea” primilor aomeni și
umanitatea este reașezată în condițiile de la început. Dar
cum poate rodi „în fiecare lună” într-o cetate în care „nu va mai fi noapte” și
nu înțeleg cum se vor măsura atunci zilele? Doar dacă nu cumva
Dumnezeu folosește iar un „antropomorfist”, ca să ne spună ceea ce altfel n-am
putea pricepe. Asta ca să nu remarcăm o altă ciudățenie! În Noul
Ierusalim nu va mai exista „pomul cunoștinței binelui și
răului”. S-ar putea să fie semn că el și-a jucat rolul pe care i l-a
destinat Dumnezeu în istorie și nu mai este!
7. Un nou Tron - Apocalipsa 22:3-4:
Pentru mine este clar și evident! Avem de a
face iar cu descrierea unor realități dintr-o altă sferă de existență, cu totul
deosebită de a noastră, mult mai compelxă și mai completă. Cerul Nou
și Pământul Nou vor fi integrate în hiperdimensiunile lumilor lui Dumnezeu, cu
acces direct la tronul slavei și la părtășia continuă și benefică a vieții care
curge dinspre Dumnezeu înspre toate făpturile create de El: „Nu va mai fi nimic vrednic de
blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea.
Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe
frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici
de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi
vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:3-5). Va
fi împlinirea speranței apostolului Ioan: „Preaiubiţilor, acum
suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că,
atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea
aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Care va fi legătura dintre
„Cerul cel Nou” și „Cel de al Treilea Cer” al prezenței divine? Nu știu, dar
cred din toată ființa că există în hiperdimensiunile Slavei o succesiune de
văluri pe care le vom pătrunde succesiv și după care Dumnezeu se va ascunde
mereu, imposibil de cuprins și infinit superior tuturor lucrurilor create. Și
mai cred că, dintre toate făpturile create, oamenii uniți cu Hristos vor avea
un statut privilegiat pentru că „ei vor vedea faţa Lui şi
Numele Lui va fi pe frunţile lor”. În felul acesta,
paradisul pierdut va fi paradisul recâștigat prin Hristos. Expresia: „S-a isprăvit!” din Apocalipsa 21:6 este
ecoul strigătului care a răsunat pe crucea de la Calvar, iar scurtele versete
care-i urmează ne întorc la un rezumat minim al întregii Apocalipse: „Apoi mi-a zis: S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi
Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei
vieţii. Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui
şi el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi,
curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este
în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa
21:6-8). Perspectivă glorioasă de care vom avea parte
este: vom „împărăți în vecii vecilor.” Ca să putem împărăți
vor trebuie să existe lucruri peste care să putem împărății. Aceasta ne
deschide perspectiva activității noastre în alte Universuri ale creaturilor lui
Dumnezeu și implicarea noastră în felul în care Dumnezeu își administrează
creația! La fel cum examenele pe care le-ai dat la școală te-au
calificat ca să devii absolvent și să-ți câștigi existența, testele și
încercările vieții îți conferă dreptul de-a domni împreună cu Hristos în viața
de apoi. Uită-te țintă la premiu. Viața aceasta este povestea scurtă; viața de
dincolo este povestea întreagă. Să-L vezi pe Iisus față în
față și să domnești împreună cu El pentru totdeauna este cea mai
glorioasă perspectivă, nu-i așa?
Studiu suplimentar: Apocalipsa 21.8 - Despărțirea veșnică de Dumnezeu a celor care au trăsăturile diavolului: Însemnătatea teribilă a versetului 8 este evidentă. Ea
este în contrast cu învingătorii din versetul 7 și în amândouă versetele suntem
purtați dincolo de limitele timpului și în întinderea fără sfârșit a
eternitășii. Regiunea aceea limitată, arzând cu judecata sfântă a lui Dumnezeu,
va fi a doua moarte pentru cei aruncați acolo. Cea dintâi moarte nu este
anihilare. Dacă ar fi fost, n-ar putea fi a doua. Moartea este despărțirea
sufletului de trup. A doua moarte va fi despărțirea completă și absolută a
tuturor legăturilor care sunt cu Dumnezeu: totală despărțire de tot ce se
cuprinde în cuvintele viață, și lumină, și dragoste. Va fi o existență, dar nu
viață în sensul deplin și propriu al cuvântului. Lista celor peste care cade
pedeapsa aceasta este instructivă și întunecată. Începe cu cei fricoși și
necredincioși. Fiind fără credință, ei s-au temut de om și nu L-au mărturisit
pe Iisus ca Domn al lor. Cei care poartă caracterul diavolului, care este un
ucigaș, și s-au asemănat prin poftele și apucătuile lor cu puterile întunericului,
vin imediat. Lista se termină cu „toți mincinoșiiˮ, pentru că a minți este o altă
caracteristică a diavolului, și înșelăciunea ia o varietate de forme subtile.
Învingătorii din versetul 7 sunt fii ai lui Dumnezeu. Cei condamnați din versetul 8 se recunosc ei înșiși ca fii ai celui rău. Ei
îi împărtășesc soarta. Dincolo de punctul unde am ajuns, Scriptura nu ne mai
duce. Starea eternă este ceva ce se află dincolo de capacitatea minților
noastre. Dumnezeu va fi atunci totul în toți, dar nu este dată în detaliu nicio
descriere. Dacă ar fi fost dată, ne-ar fi de neînțeles în starea în care suntem
acum; putem deduce acest lucru din ceea ce ne spune apostolul Pavel în 2
Corinteni 12.4. Găsim totuși învățătură adâncă în ceea ce ni se spune.
Apocalipsa 22 - Integrare
în eternitate:
În această discuție pe țărmul eternității am
ajuns împreună să dăm un răspuns la cea de a treia întrebare pe care o pun cei
ce studiază Apocalipsa:Cum
de ni s-a spus ceea ce ni s-a spus? Cât
putem înțelege din ceea ce ni s-a spus? Ce
este dincolo de ceea ce ni s-a spus?După ce am enumerat cele șapte lucruri noi din lumea
viitoare, rămâne să dăm un răspuns la întrebarea: Asta este tot? Ce este
dincolo de ceea ce ni s-a spus? Ni s-a spus că toți păcătoșii din toate
veacurile, demonii și oamenii, inclusiv Satana, falsul profet, Antihristul și
toți ceilalți sau fost aruncați în iazul etern cu foc și pucioasă. Ei au fost
alungați de la fața lui Dumnezeu și din prezența sfinților și a ființelor
neprihănite. Au ajuns într-un loc de totală izolare și de veșnică suferință. În
plus, tot Universul pe care-l cunoaștem astăzi, cu miliardele de galaxii și
planete a fost desfințat. Totul a fost redus la energia pură a focului.
Dumnezeu a făcut din această energie un alt Univers care n-a cunoscut întinarea
păcatului. Se crează o lume nouă de oameni noi! Pentru această afirmație, ne
bazăm pe două versete din Noul testament: „Căci, dacă este cineva în Hristos,
este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au
făcut noi” (2 Corinteni 5:17). „Cel ce şedea pe scaunul
de domnie a zis: Iată, Eu fac toate lucrurile noi. Şi a
adăugat: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate”
(Apocalipsa 21:5). Această creație nouă este conectată direct cu lumea
prezenței divine. Între ea și restul creației este unitatea recâștigată prin
Hristos: „ … căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale după
planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la
împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate
lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efeseni 1:9-10). Ni
s-a mai spus și că cei șapte dușmani ai lui Dumnezeu au fost nimiciți cu
desăvârșire. Știm că după toate aceste lucrări săvârșite de Iisus Hristos,
însuși Fiul I se va supune Tatălui, în ordinea eternă a lucrurilor: „Dumnezeu,
în adevăr, a pus totul sub picioarele Lui. Dar când zice că totul I-a fost
supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate
lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a
supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni
15:27-28). Aceasta este limita orizontului profetic la care avem
acces prin ceea ce ni s-a revelat în Biblie. Dar, oare, numai
atâta este? Ce este dincolo de ceea ce ni s-a pus? Apocalipsa
cuprinde doar o parte din ceea ce ni s-ar fi putut spune. Ea „selectează”
evenimente și elemente pentru ca să aflăm doar ceea ce ne este de folos
deocamdată pentru a ne entuziasma de viitor și pentru a ne motiva la o viață
trăită în sfințenia care ne așteaptă. Sunt multe alte lucruri, stări și
evenimente pe care suntem lăsați să le percepem doar aluziv sau, și mai subtil,
remarcându-le absența. Ele se aseamănă cu bucățile unui mozaic sublim. Iată
câteva dintre ele:
1. Doar în parte despre celelalte făpturi
cerești: Interesant! Apocalipsa 21 și 22 nu ne spun
nimic despre „alte făpturi” pomenite anterior în cărțile Noului Testament. Nu-i
întâlnim în text pe îngeri, pe serafimi și pe heruvimi și nu ni se spune nimic
despre interacțiunea oamenilor din noua creație cu ei. Nu-l găsim
pe arhanghelul Gabriel care a anunțat nașterea Domnului, nici pe arhanghelul
Mihail care s-a luptat cu diavolul pentru trupul lui Moise (Iuda 9), nu-i
întâlnim pe fiii lui Dumnezeu din cartea Iov, nici pe cei din „sfatul
(consiliul) străjerilor” din 1 Regi 22:19-22 sau din cartea Daniel 4:17. Nu
ni se spune nimic despre miile de îngerii mijlocitori „care vestesc omului
calea pe care trebuie s-o urmeze” (Iov 33:23) și nici de „adunarea în
sărbătoare a îngerilor” (Evrei 12:22) sau despre cele trei grupe de șapte
îngeri care au declanșat pedepsele mâniei divine asupra Pământului! Nu-i
întâlnim nici măcar pe cei patru heruvimi teribili care stau în jurul tronului
din slava cerească! Se pare că ni se descrie „numai” partea noastră dintr-o
realitate cu mult mai multe Universuri. Am putea spune că Împărăția lui
Dumnezeu există în multe alte lumi, adică există un Multivers de Universuri! Prin
natura Sa, Dumnezeu este omniprezent, făptura Lui fiind și imanentă (locuind în
creație) și transcendentă (existând în afara ei și independent de ea). Orice
încercare de a-L localiza pe Dumnezeu nu-L cinstește, ci-L dezonorează. Când ni
se va spune în acest capitol că „Dumnezeu va fi cu oamenii” și
că „ei vor umbla în lumina Lui” nu trebuie să ne
închipuim că Dumnezeu este un fel de extraterestru superior care se va mărgini
în final să stea cu oamenii. Dacă ne închipuim că El va fi aici și nicăieri în
altă parte, ne închipuim greșit. Acesta este un antropomorfism obraznic
și antropocentric! „Iată că cerurile cerurilor nu-L pot
încape”, ne spune Solomon, convins că templul zidit la Ierusalim nu-L
va coborî pe Dumnezeu la nivelul nostru. Faptul că Dumnezeu își va face
simțită plenar prezența Lui în Noul Ierusalim nu-I desfințează omniprezența Sa,
ci înseamnă că El alege să se facă accesibil și nouă. Asta nu
înseamnă că nu mai există heruvimi cu patru fețe, roțile slavei și tot ceea ce
am întâlnit deja în sala tronului pe marea de sticlă asemeni cristalului.
2. Doar în parte despre Cerurile lui
Dumnezeu: Ca să ne dăm seama desptre această
pluralitate a eternității este suficient să vă întreb: „De unde s-a
coborât cetatea sfântă, Noul Ierusalim?” Veți alerga la text și
vom citi împreună: „Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la
Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru
bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi
zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi
poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa
21:2-3). Noul Ierusalim a „coborât” în Cerul cel Nou „din cer
de la Dumnezeu”, adică din altă parte. Mai există și mereu va mai
exista un „în altă parte”! Iar faptul că Dumnezeu va veni să
locuiască împreună cu oamenii nu desfințează în niciun fel faptul că El va
putea fi concomitent în altă parte, în Cerul de unde s-a pogorât Noul
Ierusalim! Dumnezeu va putea să fie și aici și acolo, și în Cerul
nostru și în Cerul Lui și dincolo de toate Cerurile, pentru că este
Omniprezent! El există pretutindeni în același timp! Omenirea
cea nouă va exista în ecosistemul unui Cer Nou și a unui Pământ Nou, dar asta
nu înseamnă că nu există ceea ce Biblia numește „cerurile cerurilor”, creația
multiplă a lui Dumnezeu, fiecare populată cu alte feluri de făpturi. „Iată,
ale Domnului, Dumnezeului tău, sunt cerurile şi cerurile cerurilor,
pământul şi tot ce cuprinde el” (Deuteronom 10:14). „Dar ce! Va locui oare
cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu
pot să Te cuprindă, cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!” (1
Împăraţilor 8:27). „Dar cine poate să-I zidească o casă, când cerurile şi cerurile cerurilor nu-L
pot cuprinde? Şi cine sunt eu, ca să-I zidesc o casă, decât doar ca să ard
tămâie înaintea Lui?” (2 Cronici 2:6). „Dar ce, să locuiască Dumnezeu cu
adevărat împreună cu omul pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu
Te pot cuprinde, cu cât mai puţin această casă pe care am zidit-o eu!“ (2
Cronici 6:18). „Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi
toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind
ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se
închină înaintea Ta” (Neemia 9:6). „Toată oştirea cerurilor piere, cerurile sunt
făcute sul ca o carte şi toată oştirea lor cade, cum cade frunza de viţă, cum
cade frunza de smochin” (Isaia 34:4). Tot ceea ce ne-a fost
sugerat în Epistola către Evrei există! Lucrurile din sistemul
de închinare de la templu au fost numai „umbra” unor realități care există în
hiperdimensiunile celui de al Treilea Cer: „Punctul cel mai însemnat al
celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de
domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt şi al
adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul. … Ei
fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile
primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: Ia seama, i s-a zis,
să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte”. (Evrei
8:1-2,5). „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a
trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de
mâini, adică nu este din zidirea aceasta, şi a intrat, o dată pentru
totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi
sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică” (Evrei 9:11-12). Realitățile
acelea cerești n-au încetat să existe atunci când au dispărut cerurile vechi și
Pământul. Ele n-aveau de ce să fie distruse! Ne-am întâlnit cu ele ori de câte
ori Apocalipsa ne-a ridicat de pe Pământ în Hiperspațiul Ceresc. „Când
a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră
înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe
care o ţinuseră” (Apocalipsa 6:9). „Îngerul al şaselea a sunat din
trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care
este înaintea lui Dumnezeu …” (Apocalipsa 9:13). „ Al
şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie,
a ieşit un glas tare, care zicea:S-a isprăvit!” (Apocalipsa 16:17).
3. Doar în parte despre Duhul Sfânt: Un
alt „mare absent” al ultimelor capitole este … Duhul Sfânt! Caracteristic dar
curios în aceeași măsură, cea de a treia persoană a Sfintei
Treimi apare doar aluziv și activ doar în susținerea lucrărilor
făcute de Tatăl și de Fiul. Eu cred că El este râul de apă vie
izvorât din tronul Tatălui și al Mielului, râul care alimentează noul pom al
vieții ale cărui frunze vindecă Neamurile. Nu ni se spune însă foarte clar
lucrul acesta. Cea de a treia persoană a Sfintei Trimități își păstrează
caracterul și în eternitate. El
mai apare doar încă o dată în textul Apocalipsei, când dinăuntrul Bisericii și
împreună cu ea, strigă și cheamă: „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi
cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia
apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:17).
4. Doar în parte despre integrarea în
Împărăția plenară a lui Dumnezeu: Foarte
puțini cititori dau importanță diferitelor „împărății” despre care vorbește
Biblia. Pentru majoritatea, ele sunt tot una și este suficient că ele
identifică ceva ce nu este din lumea noastră. Un cititor cu discernământ va
observa însă că avem de a face cu sfere de existență distincte. Trebuie să
încercăm să înțelegem care este și va fi relația dintre diferitele „împărății”
pomenite în Biblie. Partea finală a Apocalipsei anunță că „ni se dă acces”
la prezența divină, că vom deveni asemenea Lui în natură, nu că El va deveni
dintr-o dată ca unul din noi! Dumnezeul cel viu nu este ca „vrăjitorul din Oz”,
un omuleț ascuns deocamdată după o perdea, pe care-l vom descoperi în final
drept unul ca noi, cu probleme și năzuințe neîmplinite. Nu! Departe de noi o
asemenea blasfemie! Dumnezeu care ne dă „mai mult decât putem noi cere sau
gândi” va rămâne pururi „mai mult decât ce putem noi crede sau gândi”. Iată ce
știm parțial despre Împărăția Lui cea veșnică - Noul Testament ne vorbește
despre:
1. Împărăția în forma ei tainică: „Fariseii
au întrebat pe Iisus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El
le-a zis: Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească
privirile. Nu se va zice: Uite-o aici sau Uite-o acolo! Căci iată că
Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 18:20-21). Acest
text interzice identificarea împărăției cu orice formă sau denominație a
bisericii din vreamea de acum. Nici catolicismul, nici ortodoxia
n-ar trebui să aibe pretențiile unei existențe parohiale cu autoritate asupra
unor teritorii sau asupra unor națiuni. Astăzi, Împărăția lui Dumnezeu se află
doar în inimile oamenilor!
2. Împărăția Fiului, atât în forma ei
milenară, cât și în forma ei perfectă, amândouă vizibile, nu tainice: „Şi
din scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea: Lăudaţi pe Dumnezeul nostru,
toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari! Şi am auzit ca un
glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete
puternice, care zicea: Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a
început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă!”
(Apocalipsa 19:5-7). Aceste împărății sunt intergate în ceea ce
Biblia numește generic Împărăția Cerurilor, termen folosit o
singură dată în Vechiul Testament (Daniel 11:4) și de 30 de ori în Noul
Testament, interesant, numai în Evanghelia scrisă de Matei prioritar pentru
poporul evreu: „Dar vă spun că vor veni mulţi de la Răsărit şi de la
Apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor”
(Matei 8:11).
3. Împărăția lui Dumnezeu este cea mai
cuprinzătoare formă a domniei lui Dumnezeu, pe care „cerurile cerurilor nu-l
pot cuprinde”: „Iată, ale Domnului, Dumnezeului tău, sunt cerurile şi cerurile cerurilor,
pământul şi tot ce cuprinde el” (Deuteronom 10:14). „Dar ce! Va locui oare
cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu
pot să Te cuprindă, cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!” (1
Împăraţilor 8:27). „Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar
şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să
fie totul în toţi” (1 Corinteni 15:28). Ca
să respectăm terminologia Scripturii, împărăția lumii acesteia va trece în mâna
Dumnezeului nostru, apoi Împărăția terestră a lui Hristos va fi integrată în
Împărăția Cerurilor, iar după aceea, această Împărăție a Cerurilor va fi și ea
integrată la rândul ei în Împărăția lui Dumnezeu, „pentru ca El să fie totul
în toți”: „Dumnezeu, în adevăr, a pus totul sub picioarele
Lui. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a
supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi
Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie
totul în toţi” (1 Corinteni 15:27-28).
4. Împărăția lui Dumnezeu va fi noul nostru
loc de activitate! Apocalipsa ne spune că
în Împărăția lui Dumnezeu vom face două lucruri: „vom împărăți în vecii vecilor” (Apocalipsa
22:5) și că vom fi „robii Lui care îi vom sluji” (Apocalipsa 22:3). Cele
două nu se exclud una pe cealaltă. Vom exercita o autoritate delegată, așa cum
au avut și ucenicii: „Noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui
Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în
Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5:20). Dacă
Împărăția lui Dumnezeu s-ar reduce doar la Pământul cel Nou și la Noul
Ierusalim nu ne-am putea împlini o astfel de misiune. Dacă toți vom împărății,
atunci cine ne vor fi supuși? Asupra cui ne vom exercita autoritatea? „Celui
ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi
Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa
3:21). Nu se poate vorbi despre domnie fără existența unor lucruri
peste care să se exercite această domnie. Ne așteaptă contactul și interacțiunea cu miliardele de ființa ale
Multiversului Împărăției lui Dumnezeu. Eternitatea va fi lumea lumilor lui Dumnezeu, iar câmpul nostru de misiune
va fi pretutindeni unde ne va trimite Dumnezeu să-L reprezentăm și să-I facem
cunoscută voia! Aceasta a fost tema anticipată încă din primul
capitol al Apocalipsei: „Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de
păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi
pentru Dumnezeu, Tatăl Său: ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor!
Amin.” (Apocalipsa 1:5-6).
5. Împărăția lui Dumnezeu este o împărăție
fără de sfârșit! Logica experienței
noastre actuale cere ca totul și toate să aibă o țintă, o finalitate. Nu ne
împăcăm prea bine cu conceptul de eternitate. Înțeleptul Solomon a spus-o cel
mai bine: „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui. A pus în inima
lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate
cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu”
(Eclesiastul 3:11). Când vom urca la palierul superior al
hiperdimensiunilor, timpul își va pierde din importanța actuală. Vom dobândi o
„logică nouă” corespunzătoare cu condițiile noi în care vor exista. Biblia ne
descrie în finalul Apocalipsei cum timpul terestru se scurge prin timpul
profetic asemena unui fluviu în oceanul eternității. Nimeni nu trebuie
să perceapă cele scrise în ultimele capitole ale Apocalipsei drept un final al
istoriei. Nu există „sfârșitul lumii”! Istoria trece printr-un prag
existențial la altul, urcând la un nou palier superior. Ne reintegrăm în
eternitate! Am trecut prin „acest veac” al istoriei și am citit profeția despre
„veacul viitor” al împărăției terestre. Cu capitollele 20-22
privim crepusculul veacurilor viitoare. „Și vor împărăți în vecii
vecilor” (Apocalipsa 22:5). Expresia aceasta de pluralitate, „vecii
vecilor”, identifică aventurile viitoare care ne așteaptă. Un
„veac” sau „eon” este o perioadă foarte mare de timp: „El ne-a înviat
împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos
Iisus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului
Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Iisus” (Efeseni 2:6-7). Dumnezeu
are încă mari surprize pentru noi. Eternitatea este încă în copilăria ei!
Reflecții suplimentare: 1. Apocalipsa
22:4-6 - Vom vedea fața Lui și vom reflecta lumina Lui (22.4): să citim aceste cuvinte pline de slavă: „ei vor vedea
fața Lui”. Fața Lui este în legătură cu gloria adusă de revelația Sa Însăși.
Când legea a fost dată și călcată, Moise a găsit har înaintea lui Dumnezeu și
în felul acesta încurajat, a spus: „Arată-mi, Te rog, gloria Ta” (Exod 33.18).
Răspunsul a fost: „Tu nu-Mi poți vedea fața, pentru că omul nu poate să Mă vadă
și să trăiască.” Sub har contrastul este mare. Noi putem spune: „Dumnezeu a
strălucit în inimile noastre, ca să facem să strălucească lumina cunoștinței
slavei lui Dumnezeu pe fața lui Iisus Hristos” (2 Corinteni 4.6). Dar ceea ce
avem aici depășește cu mult acestea. Aduși în favoarea Lui, vom fi în lumina
deplină a cunoașterii lui Dumnezeu, revelată în mod perfect în Hristos. Se va
împlini cererea Domnului nostru: „Să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi
i-ai dat Tu, ca să vadă gloria Mea” (Ioan 17.24). Vom vedea fața lui Dumnezeu
pentru totdeauna, privindu-L pe El. În legătură cu aceasta vin următoarele
cuvinte: „Numele Lui va fi pe frunțile lor.” În capitolul 13 am văzut că toți
cei ce urmau Fiarei trebuiau să aibă semnul sau numele pe frunțile lor,
declarând astfel supunerea față de ea și faptul că o reprezentau. Aceștia vor
ajunge, după cum am văzut, sub mânia lui Dumnezeu. Noi vom purta numele lui
Dumnezeu și al Mielului, în locul cel mai proeminent, declarând supunerea față
de El și reflectând asemănarea Sa ca reprezentanți ai Săi. Ar fi dificil să
concepi vreun lucru mai binecuvântat decât acesta - să locuiești în lumina Lui
și să reflectezi asemănarea Lui pentru totdeauna. Este de notat faptul
izbitor al repetării de trei ori a cuvântului „Lui”, nu al „Lor”.
Dumnezeu și Mielul sunt amândoi prezentați cu un pronume singular. Ei sunt
deosebiți în mod clar, dar Ei sunt una. Este o altă indicație a Dumnezeirii lui
Hristos.
Niciodată noapte (22.5): fiind aduși astfel în strălucirea luminii vii, toată
întunecimea morții s-a dus pentru totdeauna și nu mai este nevoie de vreo lampă
neînsemnată a omului. Capitolul nostru începe cu viața și continuă cu lumina.
Dragostea nu este menționată, este numai dedusă, deoarce cetatea este mireasa,
soția Mielului, și aceasta, fără îndoială, pentru că este vorba de cetate, care
face cunoscut nu dragostea, ci este centrul administrării divine.
A domni în vecii vecilor (22.5): cuvintele de la sfârșitul descrierii sunt: „ei vor
domni în vecii vecilor.” După cum am învățat la începutul cărții, sfinții sunt
făcuți o împărăție de preoți pentru Dumnezeu; adică ei sunt preoți și regi. Mai
departe, după cum apostolul Pavel a spus corintenilor, „sfinții vor judeca
lumea”. Și iarăși, „noi vom judeca pe îngeri”. Acesta este gândul lui Dumnezeu,
hotărât de mult timp. Acum îl aflăm că este adus la îndeplinire. Aici sunt
lucruri care se ridică mai presus de puterile noastre slabe de înțelegere în
prezent. Totuși ele sunt, binecuvântat fie Dumnezeu, în mod profund reale,
stabilite la timpul lor, pentru a fi stabilite pentru totdeauna. În versetul 5
am citit ultimul cuvânt al revelației profetice și în el am fost conduși spre o
condiție de binecuvântare mult mai presus de cele mai înalte gânduri ale
noastre. În Geneza 3 l-am văzut pe om depărtându-se de lumina lui Dumnezeu -
atât cât i-a fost dăruită - s-a afundat în noapte spirituală și a devenit un
sclav al păcatului. Aici îi vedem pe oamenii răscumpărați care au primit
„plinătatea harului și darul liber al dreptății” arătat în lumina veșnică și ei
vor domni în viață, prin Acel unul singur, Iisus Hristos, așa cum a scris
apostolul Pavel în Romani 5.17.
Afirmarea adevărului revelat (22.6): de aceea nu suntem surprinși că versetul 6 ne dă o
afirmare solemnă a adevărului despre viitorul minunat dezvăluit. Apostolii au
făcut cunoscut puterea și venirea Domnului, iar Petru ne asigură că ei n-au
urmărit niște basme meșteșugit alcătuite (vezi 2 Petru 1.16). Aici contemplăm
slăvi care se întind în eternitate și care ar fi dincolo de credință, dacă nu
ne-ar fi fost garantate ca „vrednice de crezare și adevărate”.
2. Apocalipsa 22:7-9: Iată, Eu vin curând (22.7): totodată
ele sunt lucruri „care trebuie să aibă loc în curând”. Afirmația aceasta
intenționează desigur să ne comunice că noi trebuie să socotim timpul potrivit
estimării divine și nu a noastră. Cuvântul tradus „curând” este aproape același
întâlnit și în versetul 7, unde avem cea dintâi dintre cele trei anunțuri: „Eu
vin curând”, care se întâlnesc în versetele de încheiere a acestei cărți. Ce
înseamnă pentru noi multe secole nu sunt decât câteva minute pe ceasul mare al
lui Dumnezeu. Înclinăm să gândim totuși că acest cuvânt înseamnă că, atunci
când are loc o lucrare divină, ea este marcată de iuțeală, repreziciune, așa
cum se spune în Romani 9.28: „Domnul va îndeplini pe deplin și repede pe pământ
cuvântul Său.” Când va veni Domnul Iisus, nu vor fi manifestări încete și de
lungă durată, ci va fi ca fulgerul, o clipă. În timp ce așteptăm venirea Lui,
binecuvântarea noastră stă în ținerea spuselor profeției pe care o cercetăm.
Vom „păzi” cuvintele ei dacă le păstrăm în gândurile noastre în așa fel încât
ele ne vor guverna viața. Am auzit despre studiul profeției ca fiind doar un
lucru intelectual. Desigur, s-ar putea să fie numai atât, dar intenția lui nu
este numai atât. Dacă păzim spusele profeției, vom fi îmbogățiți cu înțelegerea
scopului pe care îl are Dumnezeu, cu planurile pe care le are înaintea Sa și
căile pe care se va ajunge la împlinirea lor. Vom fi de asemenea binecuvântați
de siguranța biruinței depline care va încununa toate judecățile și căile Sale.
A te închina numai lui Dumnezeu (22.8-9): efectul tuturor acestora asupra lui Ioan a fost foarte
mare, așa cum în adevăr trebuie să fie asupra noastră care le citim. Impulsul
de a te închina era drept, fără îndoială, deși a cădea la picioarele îngerului
era un lucru greșit. Faptul acesta a fost respins îndată de înger, pentru că el
avea mai degrabă locul unui rob, și în privința aceasta era egal cu Ioan și cu
profeții, sau chiar cu toți cei care își iau locul de ascultare față de
cuvântul lui Dumnezeu. Numai lui Dumnezeu trebuie să ne închinăm.
Niciun înger nu va accepta ca cineva să i se închine lui, deși dorința cea mai
aprinsă a lui Satan, marele înger căzut, aceasta era, așa cum ni se arată în
Matei 4.9.3.
Apocalipsa 22.16: Iisus, steaua
strălucitoare de dimineață: în timp
ce Apocalipsa se apropie de sfârșit, Iisus ni Se prezintă nu numai în felul în
care să ne întoarcem înapoi la prezicerile Vechiului Testament a răsăritului
Soarelui dreptății, ci în al doilea rând, în legătură mai distinct cu nădejdile
Noului Testament. El fusese prezis venind ca o „stea a lui Iacov” (Numeri
24.17) fără vreo referință la dimineață. Ca Steaua strălucitoare a dimineții,
Iisus ni Se prezintă ca Acela care vine mai înainte de răsăritul zilei și ca o
garanție a ei. Acum Israel nu-L cunoaște în felul acesta, pentru că a fost
respins și tratat ca înșelător. Biserica, și numai Biserica Îl cunoaște în
caracterul acesta și are dreptul să-și mențină aceste speranțe cerești,
centrate în El, care se vor realiza mai înainte de a se arăta ziua glorioasă
pentru Israel și pentru Pământ. În felul acesta, în versetul 16 Domnul Iisus ni
Se adresează personal ca Acela în care sunt centrate toate speranțele și pentru
Cer și pentru Pământ, și El Se dezbracă de Sine Însuși, pentru a vorbi astfel,
de toate titlurile și onorurile Sale, pentru ca mai simplu și efectiv să Se
prezinte pe Sine Însuși. În felul acesta Se adresează mai direct inimilor celor
ai Săi. Ca urmare este un răspuns imediat.
Iisus, Rădăcina și Vlăstarul lui David: versetul
16 are în el un element de contrast dacă îl comparăm cu cel dintâi verset al
cărții. Descoperirile profetice date de Dumnezeu lui Iisus Hristos și transmise
nouă de îngerul Său prin Ioan, acum sunt complete. Îngerul prin care au fost
comunicate a dispărut. Iisus Însuși rămâne și în versetul acesta și în cele
următoare se aude numai glasul Lui. În primul rând El aprobă tot ceea ce a fost
transmis prin slujirea îngerului și ceea ce a fost trimis de El. Nu trebuie să
gândim că mărturia profetică a fost ceva mai jos decât divină, deși a ajuns la
noi în felul acesta. Mărturia a fost dată în cele șapte biserici din Asia, cum
se precizează în capitolul 1.4, dar prin ele este intenționată iluminarea
întregii Biserici universale până ce va veni El. După ce a aprobat întreaga
carte, Domnul Iisus, folosind numai numele Său personal, ni Se prezintă în două
feluri. Întâi, ca Rădăcina și Vlăstarul lui David, care ne dă demnitatea Sa în
omenire pentru împărăție și pentru stăpânirea întregului Pământ. Dacă citim
Psalmul 78.65-72 - T.M. și apoi 2 Samuel 23.1-5, observăm că, aceste pasaje
arată cum printr-o intervenție specială a puterii divine David a fost ridicat
în poziția împărătească, și cum el a fost o imagine imperfectă a Unuia infinit
mai mare care avea să coboare din el în ce privește trupul. De aceea în Isaia
11.1 se vorbește de Hristos ca de o Ramură care iese din tulpina lui Isai și un
Vlăstar din rădăcinile căruia vor fi roade. Aici El ni Se prezintă clar ca
vlăstar al lui David. Dar în același capitol din Isaia, în versetul 10, El este
prezentat ca „Vlăstarul lui Isai” care va fi „în ziua aceea” și corespunde cu
ce avem în capitolul nostru. El este „tulpină” și „rădăcină” în Isaia; este
„Vlăstar” și „rădăcină” în Apocalipsa. În cele dintâi cuvinte este proeminent
gândul omenirii Lui; în cuvintele din urmă, Dumnezeirea Lui. Și apoi - revenind
la 2 Samuel 23 - când în cele din urmă El stăpânește peste oameni în dreptate
și în temere de Dumnezeu, El va fi „ca lumina dimineții, ca răsăritul soarelui
în dimineața fără nori”. În imaginea aceasta izbitoare și poetică se arată
începutul zilei strălucitoare a Mileniului Pământului, când El va veni.
4. Apocalipsa 22.17: Invitația de
a veni și cei ce n-au venit: a doua
propoziție se referă la cei care au auzit acest strigăt dar până acum încă nu i
s-au alăturat lui. Este vreunul dintre cititori în situația aceasta? Atunci
ești invitat să fii împreună cu Duhul și Mireasa și să-ți adaugi acest „Vino”
la al lor. Cu cât înțelegem mai mult partea noastră în Adunare și locul pe care
Adunarea îl are ca mireasă a lui Hristos, cu atât mai mult vom dori venirea Mirelui.
Propozițiile a treia și a patra cuprinse în versetul 17 ne dau siguranța
fericită că până ce va veni El, apa vie pe care o dăruiește Evanghelia este la
dispoziția fiecărui suflet însetat. Dacă Domnul nostru vorbește, așa cum face
aici, noi care suntem niște simpli robi ai Săi ne putem adresa cu îndrăzneală
oamenilor cu aceleași cuvinte, plini de încredere. Este o bucurie să știm că
întocmai cum ne putem îndrepta spre El care este Steaua strălucitoare de
dimineață și-I spunem: „Vino!” tot așa ne putem îndrepta spre oameni în general
și către cei însetați în special și să-i îndemnăm să vină să ia apa vieții,
fără plată. Până ce această perioadă a harului va fi înlocuită cu o perioadă a
judecății, invitația Evangheliei trebuie să fie făcută cunoscut. Ea este pentru
„oricine vrea” și putem fi siguri că în final se vor găsi unii care prin
lucrarea Duhului lui Dumnezeu vor voi să ia.
Duhul și Mireasa spun: Vino! Putem
afla încurajare în faptul că la sfârșitul acestei cărți, și de fapt al Noului
Testament ca întreg, Duhul Se arată că încă a rămas, și Mireasa ca încă
existând ca o entitate pe Pământ. Decăderea care s-a arătat atât de trist în
Biserica de nume, după cum este indicat profetic în capitolele 2 și 3, n-a
oprit lucrarea Unuia și n-a distrus pe celălalt. Duhul locuiește în Biserică,
în Mireasă, și de aceea într-un glas se aude răspunsul: „Vino!” acesta este
faptul; dar avem să ne cercetăm pe noi înșine dacă suntem în totul în armonie
cu acest strigăt. Ne temem că prea mulți creștini urmăresc încă îmbunătățirea
lucrurilor de pe Pământ sau cât de cât evenimente pentru o condiție ideală a
lucrurilor care să fie produse prin predicarea Evangheliei, punând mare accent
pe implicațiile lor sociale, și de aceea cu greu s-ar alătura acestui strigăt.
5. Apocalipsa 22.18-19: Cine
adaugă sau scoate ceva din Cuvântul lui Dumnezeu: este
un fapt deosebit de solemn în versetele 18 și 19. A falsifica o parte din
Cuvântul lui Dumnezeu este un lucru de care se presupune că nu se va face
vinovat un credincios adevărat. Să notăm că păcatul acesta poate fi făcut
adăugând unele cuvinte sau scoțând din ele. În zilele de altădată primul păcat
a fost cel al fariseilor, al doilea cel al saducheilor. Unii adăugau tradiția
lor, care avea ca efect desființarea adevăratului Cuvânt al lui Dumnezeu.
Ceilalți adoptau vederi raționaliste și refuzau să creadă în înviere, sau în
îngeri, sau în duh și în felul acesta înlăturau mult din Cuvântul divin. Deși
numele acestora sunt învechite, spiritul lor este viu și astăzi, iar
avertizarea aceasta este foarte necesară. Amenințarea din ultima parte a
versetului 19 este foarte gravă: scoaterea părții lui de la pomul vieții.
Trebuie să notăm că schimbarea „cuvintelor” este interzisă. Avem un anunț final
chiar aici la sfârșit, că toate cuvintele Scrierilor divine sunt inspirate.
Inspirația cuvânt cu cuvânt este susținută chiar la sfârșit. Dacă nu am avea o
inspirație cuvânt cu cuvânt, n-am avea deloc inspirație. Este ușor de înțeles
acest lucru, dacă ne îndreptăm gândurile la aranjamentele din lume. Legile
țării nu sunt desigur inspirate, dar ele sunt autoritate și au fost decretate
de Parlament în formă scrisă, frază cu frază, cuvânt cu cuvânt. În Curtea de
Apel se face frecvent caz de însăși cuvintele legii, știind că ele sunt
valabile și nu pot fi desconsiderate sau alterate. Dacă un avocat dă la o parte
cuvintele legii într-o acțiune legală și pretinde să interpreteze ceea ce se
numește „spiritul legii” separat de cuvintele ei, va fi repede dovedit că este
greșit și numai cuvintele ar avea autoritate și ar guverna acel caz. Să
ținem seama de cuvintele acestei profeții și de fiecare altă parte a Scrierilor
divine.
6. Apocalipsa 22.20: Ultimele
cuvinte ale Domnului Iisus: „Eu vin curând”: în
versetul 20 avem ceea ce putem privi ca ultimele cuvinte ale binecuvântatului
nostru Domn în Sfintele Scripturi - ultimul Său cuvânt inspirat către Biserica
Sa. El tocmai mărturisise despre integritatea și autoritatea cuvântului Său
sfânt, însă spunând „dacă adaugă cineva la acestea” (versetul 18), gândim că El
Se referea la tot conținutul acestei cărți minunate, în adevăr la tot ce avem
în Scripturi. Iar ultimul cuvânt al mărturiei Sale este: „Da, Eu vin curând.”
În felul acesta pentru a treia oară în acest capitol de încheiere El anunță
venirea Sa. Dat fiind acest lucru, cât de extraordinar este faptul că însuși
gândul venirii Sale s-a dus din gândirea Bisericii timp de veacuri, și chiar a
fost tăgăduit sau explicat greșit. Fără îndoială explicația stă în faptul că
Biserica a alunecat în lume și și-a îndreptat gândurile spre Pământ, așa cum i
s-a spus în scrisorile către Pergam și Tiatira în capitolul 2. Înșelată de
ispitele pământești, venirea lui Hristos ceresc și-a pierdut atracția. Să
privim la El, pentru ca nu cumva același proces să aibă loc în inimile și în viețile
noastre. Dacă știm care este în adevăr partea și perspectiva noastră,
vom afla că venirea Sa este atractivă mai mult decât pot spune cuvintele, iar
răspunsul nostru va fi desigur, așa cum este indicat aici: „Amin! Vino,
Doamne Iisuse!” Nu putem dori amânare și adăugăm cu entuziasm: „Așa
să fie!” Vino repede, așa cum ai spus, Doamne Iisuse! Dumnezeu să ne
întărească la fiecare credința și încrederea în baza cărora acesta să fie
adevăratul răspuns al tuturor inimilor noastre.
Cap.
21 - comentariu suplimentar 1 - de avut în vedere:
În primele opt
versete ale capitolului 21 vedem Cerul Nou şi Pământul Nou; dar în plus, lucru
groaznic de spus, iazul de foc. Trebuie să fie astfel, deoarece, aşa cum am
citit la sfârşitul capitolului precedent, acolo sunt aruncaţi toţi aceia care
nu sunt scrişi în cartea vieţii. Fapt solemn şi pe care noi suntem obligaţi
să-l vestim este că, chiar și în această stare perfectă şi veşnică, iluminată
de lumina cerului şi a pământului, în care niciun rău nu va putea să intre, se găseşte
tot răul care a existat vreodată, toţi răii din orice neam şi din orice veac,
aruncaţi în iazul de foc, care rezultă dintr-o judecată veşnică. Remarcaţi un
alt fapt important. Toate diferitele nume ale lui Dumnezeu (date adică lui
Dumnezeu în fiecare epocă) dispar. („Dumnezeul Atotputernic” al patriarhilor;
„Iehova” pentru Israel; „Tatăl” pentru noi; Dumnezeul suveran, personal al
cerurilor şi al pământului în mileniu (Geneza 17.1; Exod 6.3; 3.15); Ioan
20.17; Geneza 14.18; comparaţi 2 Evrei 7; Psalmi 110 şi Zaharia 6.13). Acum
este Dumnezeu și omul. Nu mai este vorba de neamuri, de ţinuturi separate, nici
de familii, de popoare şi de limbi. Este starea veşnică; de fapt, este cea mai
completă descriere pe care ne-o dă Biblia despre ea. Dar este încă un punct
interesant de scos în evidenţă. Cu toate că orice deosebire între oameni a
dispărut complet şi că ei au de a face direct cu Dumnezeu - vorbesc de oamenii
înviaţi dintre cei morţi sau strămutaţi - noi vedem totuşi „sfânta cetate, noul
Ierusalim, despărţită de restul acelora care umplu noul cer şi noul pământ.
Acesta este un fapt de o mare importanţă, pentru că dacă noul Ierusalim este,
cum mi se pare evident, mireasa, şotia Mielului, atunci această stare aparte
există pentru veşnicie. „Şi am auzit un glas tare, care venea din cer, zicând:
Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii!” Adică locuinţa sau cortul lui
Dumnezeu este privit ca un obiect aparte, în legătură, fără îndoială, cu
oamenii, dar nu confundat cu ei. Oamenii nu sunt consideraţi ca făcând parte
din acest cort, ei coexistă cu el. „El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui
şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din
ochii lor. Şi moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt,
nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”. Toate lucrurile sunt făcute
noi şi „Cel care stătea pe scaunul de domnie a zis: Iată, Eu fac toate noi.” El
însuşi garantează faptul acesta şi zice lui Ioan: „Scrie, fiindcă aceste
cuvinte sunt sigure şi adevărate.” Nu mai rămâne nimic de făcut. „Apoi mi-a
zis: S-a sfârşit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui care îi
este sete îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel care va
birui, va moşteni aceste lucruri. Eu îi voi fi Dumnezeu şi el îmi va fi fiu.
Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, urâcioşi, ucigaşi, desfrânaţi,
vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul
care arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.” Aici se face, în
şirul viziunilor, o schimbare vrednică de luat în seamă, dar uşor de înţeles;
căci este evident că, în ordinea cronologică, nimic nu poate să vină după ceea
ce tocmai am văzut, adică starea veşnică. Trebuie neapărat să ne întoarcem
înapoi pentru a contempla un obiect important în profeţie și care nu putea fi
descris mai înainte, fără să întrerupem cursul profeţiei. Este aici ca şi cu
ceea ce am avut în capitolul 17. În cursul profeţiei, Babilonul este menţionat
de două ori; prima dată în seria avertismentelor şi a judecăţilor lui Dumnezeu
(capitolul 16.19). Numai atunci vine descrierea Babilonului, care n-ar fi putut
să fie introdusă cum trebuie în altă parte, fără să întrerupă curentul valului
profetic. Regăsim aici aceeaşi ordine şi, ceea ce face lucrul mai izbitor, este
asemănarea introducerii în ambele cazuri. „Apoi unul din cei şapte îngeri, care
avuseseră cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte nenorociri, a venit și
a vorbit cu mine, şi mi-a zis: Vino aici, să-ţi arăt mireasa, şotia Mielului!”
Se vede că sunt aproape aceiaşi termeni ca cei care încep capitolul 17; gândesc
că aceasta nu este fără motiv şi că Dumnezeu a vrut să stabilească această
asemănare, pentru a face să iasă în relief în ochii noştri contrastul între
două obiecte care ne sunt înfăţişate. Aici, în capitolul 21, de la versetul 9,
nu avem continuarea profeţiei, ci descrierea sfintei cetăţi, numită mai înainte
în starea veşnică, după cum capitolul 17 cuprindea descrierea cetăţii corupte,
a cărei judecată fusese anunţată. Babilonul, cu falsele sale pretenţii la un
caracter de biserică, dar în realitate ucigaşă, era în acelaşi timp vinovată de
a fi corupt pe împăraţii pământului. Aici vedem sfânta cetate, coborând din Cer
de la Dumnezeu, mireasa, şotia Mielului, deosebindu-se în chipul cel mai
complet de prostituata cea mare. În această cetate cerească, după venirea lui
Hristos, împăraţii pământului aduc slava lor și cinstea lor, dar nu există
atunci nicio stare de beţie a neamurilor, nicio întinare de desfrânare, de
închinare la idoli, nici de sânge vărsat. Babilonul, această îngrozitoare parte
opusă a sfintei cetăţi, caută, în ambiţia sa pământească, favoarea împăraţilor
pământului şi a maselor populare; cealaltă, mireasa, suferă acum şi va domni
atunci. Faptul de a privi cu atenţie pe una aruncă multă lumină
asupra celeilalte. Dar insist încă asupra importanţei extreme care există de a
lua seama că avem aici o vedere retrospectivă asupra miresei, Noul Ierusalim.
Astfel dispare dificultatea pe care o întâmpinăm, luând ultima viziune a
acestei cărţi ca făcând parte din seria profetică, care începe cu capitolul 19
şi se termină la versetul 9 din capitolul 21. Aceasta este o digresiune,
destinată, readucându-ne înapoi, să ne facă să cunoaştem caracterul Babilonului
şi să arate cum acest caracter a forţat din punct de vedere moral judecata lui
Dumnezeu să se exercite asupra ei. În acest capitol 21 ne este dată descrierea
miresei, soţia Mielului, şi aflăm aici cum Dumnezeu Se va sluji de ea pentru a
răspândi bunuri nelimitate, binecuvântarea și slava în timpul Mileniului; tot
aşa Diavolul, în timpul perioadei actuale, a întrebuinţat si va întrebuinţa
Babilonul pentru a împlini planurile sale de răutate. După cum cetatea
dezordinii omeneşti a fost arătată în relaţiile sale josnice și ruşinoase cu
Fiara, la fel sfânta cetate este văzută în legăturile sale curate şi slăvite cu
Mielul. „Apoi unul din cei şapte îngeri care avuseseră cele şapte potire pline
cu cele din urma şapte nenorociri a venit si a vorbit cu mine si mi-a zis :
Vino aici, să-ţi arăt mireasa, soţia Mielului!” Şi m-a dus în Duh pe un munte
mare și înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din
cer de la Dumnezeu”. Profetul nu este dus într-un pustiu: el este aşezat pe „un
munte mare şi înalt” pentru a vedea, nu marea, ci sfânta cetate, Ierusalimul.
Cetatea sfântă este văzută acum ca vasul sfânt al puterii divine pentru a
cârmui pământul în timpul mileniului, „având slava lui Dumnezeu. Strălucirea ei
era ca o piatră de iaspis, cum este cristalul.” Apoi vine o descriere a zidurilor
sale, a porţilor sale, a temeliilor sale şi a aşezării sale generale. „Ea avea
un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi şi la porţi, doisprezece îngeri.
Şi pe ele erau scrise nişte nume: ale celor douăsprezece seminţii ale fiilor
lui Israel.” Era important, tocmai pentru că este mireasa, şotia Mielului, de a
arăta ceva asemănător. Cu toate că Biserica nu poate să aibă niciodată nimic
pământesc, vedem totuşi că Dumnezeu nu uită deloc căile Sale faţă de poporul
Său. Cât despre îngeri, ei nu sunt acolo decât în calitate de uşieri, dacă se
poate spune astfel; și, referitor la cele douăsprezece seminţii ale lui Israel,
numele lor singure sunt scrise pe porţi, dar nimic nu arată că ei fac parte din
cetate: numele lor sunt scrise pe dinafară. Această cetate va reaminti mereu pe
aceia care au venit înainte ca Israel să fie restaurat aici pe pământ, după
cum, fără nicio îndoială, ea va servi pentru binecuvântarea acestui popor în
timpul Mileniului. Dar aceasta nu va fi numai pentru el singur, cu toate că el
are locul său special, cum este drept; vedem în plus că cetatea priveşte spre
cele patru părţi ale Universului. „Spre răsărit erau trei porţi; spre
miazănoapte, trei porţi; si spre apus, trei porţi.” „Zidul cetăţii avea
douăsprezece temelii şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor
doisprezece apostoli ai Mielului.” Aceştia par să fie (în afară de Iuda
Iscarioteanul, cum se înţelege) cei doisprezece care au fost în chip mai
deosebit uniţi cu Hristos, când El mergea pe calea Sa de durere pe pământ. Aceasta
nu vrea să spună că acela care a fost, în slujba Sa, mai onorat ca niciunul
dintre cei doisprezece, acela pe care Domnul l-a folosit pentru a arăta poziţia
Bisericii în locurile cereşti, nu va avea locul său cu totul special în această
scenă slăvită. Dar Dumnezeu este suveran; mai mult, El lucrează cu o
înţelepciune totdeauna cu mult mai presus de aceea a omului şi menţine
pretutindeni principiile Sale. Cei doisprezece apostoli ai Mielului au, aic, locul care li se cuvine şi, cu toate că
putem să fim încredinţaţi că acela pe care Dumnezeu îl va atribui lui Pavel nu
va fi inferior, mi se pare că acesta n-ar putea fi al lui. „Şi cel care vorbea
cu mine avea ca măsurătoare o trestie de aur, ca să măsoare cetatea, porţile şi
zidul ei. Cetatea este în patru colţuri si lungimea ei este cât lărgimea.” Ea
este completă și desăvârşită, cum se cuvine caracterului său de atunci. Avem
apoi descrierea cetăţii însăşi, zidurile materiale din care este construită,
temeliile şi porţile sale, lucruri asupra cărora nu mă voi întinde. Dar mai
departe ne este înfăţişat de către văzător un punct de cea mai înaltă
importanţă: „În ea n-am văzut templu, pentru că Domnul Dumnezeu Cel
Atotputernic şi Mielulu templul ei.” Aceasta nu este o lipsă; dimpotrivă, este
dovada părtăşiei celei mai nemijlocite cu Dumnezeu. Un templu ar presupune un
intermediar; absenţa templului este un câştig și nu o pierdere pentru cetate.
Aceasta stabileşte o mare diferenţă între Ierusalimul pământesc şi cetatea
cerească; într-adevăr, dacă există în descrierea lui Ezechiel un lucru mai
remarcabil decât altul, acesta este templul. Se înţelege: un templu se
potriveşte pământului; dar aici nu este templu. Cetatea cerească, care este
expresia completă a binecuvântării, nu are templu, pentru că în întregime ea este
un templu. Întrucât este vorba de templu, Domnul Dumnezeu este templul ei, la
fel şi Mielul. „Cetatea n-are nevoie nici de soare, nici de lună, ca s-o
lumineze”. Nici aceasta nu putem s-o privim ca o pierdere. Pentru oraşul şi
ţara de pe pământ, lumina lumii va fi ca aceea a soarelui şi lumina soarelui va
fi de şapte ori mai mare (Isaia 30.26), dar aici nu există niciunul din aceşti
luminători; luminile create nu mai sunt pentru cetatea de sus, „căci o
luminează slava lui Dum-nezeu şi făclia ei este Mielul”. Ce câştig imens!
„Neamurile vor umbla în lumina ei”. Reiese clar de aici că „neamurile” nu sunt
în cetate. „Şi împăraţii pământului îi vor aduce slava şi cinstea lor”, nu „în
ea”, ci ei îi vor aduce slava, adică este arătarea respectului pe care ei îl
dau. „Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă acolo nu va fi noapte. În ea
vor aduce slava şi cinstea neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni
care trăieşte în urâciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii
Mielului.” Tot ceea ce, din punct de vedere moral este necorespunzător cetăţii
sfinte îşi găseşte aici dreapta condamnare; dar, în acelaşi timp, harul suveran
trebuie de asemenea să fie manifestat.
Cap. 21
(parțial, comentariul intră și în conținutul cap. 22) - MIREASA MIELULUI -
comentariu suplimentar 2:
Finalul cărții ne
descrie slava Miresei Mielului sau răsplătirea eternă a slujitorilor Mielului.
Este un final potrivit pentru Apocalipsa dar și pentru întreaga Scriptură. El
reprezintă esența speranței creștină, rațiunea pentru care ne trăim viața ca și
creștini. El este menit să ancoreze credința noastră în minunata răsplătire
eternă. Un cer nou și un pământ nou căci cerul
dintâi și pământul dintâi pieriseră (prin foc cum ne prezintă apostolul Petru
în 2 Petru cap.3). Dumnezeu NU renunță la creația Sa, nu renunță la pământ. De
multe ori creștinii își vizualizează răsplătirea eternă sus în cer. Iată că ea
însă va avea loc tot pe pământ. Este evident vorba de unul nou, plin de slavă,
fără nicio umbră de rău, păcat sau degradare. Și
marea nu mai era. De ce pe pământul cel nou nu mai avem mare?
În multe pasaje din Vechiul și Noul Testament marea este un simbol al răului,
al răutăților popoarelor, al adâncului întunecat. Chiar în Apocalipsa 13 fiara
iese din mare. În Geneza 1, înainte ca Dumnezeu să intervină, pământul este
pustiu și gol (sau fără formă), este un adânc de ape plin de întuneric. Este o
imagine dezolantă. De unde această realitate întunecată în planul lui Dumnezeu?
Există posibilitatea ca acest loc pustiu și întunecat să fie o consecință
directă a răzvrătirii lui Lucifer care, prin căderea sa, a afectat o parte din
creația lui Dumnezeu. Astfel, de la început adâncul de ape este un simbol al
răzvrătirii și întunericului. Dumnezeu intervine apoi în acest haos inițial
aducând lumina și apoi uscatul care limitează acțiunea mărilor și pune un hotar
mândriei valurilor. Aceste acțiuni ar putea arăta că prin crearea omului
Dumnezeu poate da un răspuns strategic la răzvrătirea lui Lucifer. Prezența
întunericului și a mărilor în prima creație poate arăta că Dumnezeu își asumă
pentru o vreme răzvrătirea lui Lucifer și existența răului nepedepsit. Noua
creație din Apocalipsa apare DUPĂ aruncarea lui Satan în iazul cu foc. În
această nouă creație nu mai avem nici mări, dar nici noapte (după cum vom vedea
la finalul cap.21). Pe acest pământ nou coboară din cer cetatea sfântă, noul
Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Noul Ierusalim
apare în contrast evident cu Babilonul, cetatea cea mare și curva curvelor. V.3
ne descoperă identitatea Noului Ierusalim: cortul lui Dumnezeu cu oamenii lui.
Este vorba de o cetate VIE, formată din oamenii răscumpărați de pe pământ, care
sunt aduși laolaltă pentru a forma un cort, un Templu, o Casă, o Locuință
pentru Cel Preaînalt. Deci sfinții nu sunt răsplătiți separat ci ÎMREUNĂ. Ei
formează pentru eternitate, un singur trup, o singură mare comunitate. Iată cât
de importantă este COMUNITATEA în planul lui Dumnezeu. Nu este loc pentru eroi
solitari sau individualism spiritual. Și această comunitate este atât de
frumoasă încât devine NOUL Templu al lui Dumnezeu. Dumnezeu renunță la Templul
din ceruri și alege să locuiască pentru eternitate în acest nou Templu care
este mult mai slăvit decât primul, în care încape mai bine, în care se simte
mai bine și care Îl reprezintă mai bine! Iată cât de mare este răsplătirea
eternă a sfinților. Răsplata este însuși Dumnezeu, însăși relația cu El. Iar
sfinții se vor bucura pentru eternitate de o relație cu totul specială cu
Creatorul căci doar ei sunt parte din Mireasa Mielului și doar ei formează
acest măreț Cort al lui Dumnezeu! V.4 ne confirmă că pe pământul cel nou nu va
mai suferință, moarte, păcat, ispitire. Nu va rămâne nicio rană nevindecată, ci
Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii sfinților.Durerea este caracteristică
lucrurilor dintâi, dar acestea au trecut și Dumnezeu face toate lucruri NOI.
Finalul este de fapt un NOU început (v.5). Astfel se isprăvește sau se
împlinește planul lui Dumnezeu cu prima creație (v.6) și Dumnezeu își joacă pe
deplin rolul de Alfa și Omega. V.6b-8 ne anunță cine va intra și cine nu va
intra în noua creație. Vom observa că acesta este un laitmotiv al finalului
cărții și anume să insiste că doar cei credincioși vor avea parte de această
minunată răsplătire. Nu oricine va bea din izvorul apei vieții veșnice, ci doar
celui ce îi este sete. Doar cel care se lasă cercetat de Dumnezeu și își lasă
activă foamea și setea de Dumnezeu va bea din apa vieții. Și va bea fără plată,
deoarece toată această imensă răsplătire este un mare dar făcut omului. La fel
ca iertarea și mântuirea, răsplătirea este și ea un har 100%. Aceasta NU
înseamnă că omul nu face nimic pentru ea: doar cel ce va birui va moșteni
aceste lucruri (v.7). Verbul a
birui este un verset cheie al cărții. El înseamnă să îți duci
credința mântuitoare până la capăt în ciuda obstacolelor, ispitirilor și
suferinței de pe drum. Însă noua creație nu este singurul loc destinat
oamenilor. Mai este și iazul cu foc (v.8) în care vor fi aruncați cei păcătoși,
cei care au slujit diavolului și au ajuns astfel ca acesta, adică într-o stare
de împietrire ireversibilă. Din această pricină, pedeapsa lor este una eternă.
V.8 conține și o listă de păcate. Unele par mai grave și ne-am aștepta să fie
incluse în listă: crima, necurăția sexuală, vrăjitoria, închinarea la idoli.
Altele par mai puțin grave (minciuna) și totuși sunt incluse în listă. Poate
surprinzător este că în capul listei avem frica și necredința. Dar nu este
întâmplător acest lucru. Ne aducem aminte de Numeri cap.14, și de motivul
principal pentru care cei ce au ieșit din Egipt, nu au biruit, și nu au ajuns
în țara promisă ci au murit în pustie. Frica izvorâtă din necredință a fost
motivul. Și cartea Apocalipsei ne avertizează că FRICA este o armă teribilă a
celui rău. Seducția poate fi învinsă mai ușor. Dar frica rămâne ultima redută
ce trebuie învinsă. Frica de pierdere, de suferință, de prigoană, de moarte ne
poate duce la pierderea relației cu Dumnezeu. Există o frică mai mare care o
poate învinge: frica de Domnul, frica de a avea parte de pedeapsa Sa eternă, și
de a-L pierde pe El pentru totdeauna. După această introducere a lumii noi ce
va veni (v.1-8), autorul începe să ne descrie minunata mireasă a Mielului.
Îngerul care-l cheamă pe Ioan pentru a-i arăta Mireasa este unul din îngerii
care aveau cele 7 potire. Tot unul din acești îngeri l-a chemat pe Ioan în
cap.17 pentru a-i arăta curva cea mare. Se accentuează deci din nou contrastul
dintre Ierusalim și Babilon, între Mireasă și curva cea mare. În cap.17 Ioan
este dus în duhul într-o pustie, acum este dus în duhul pe un munte mare și
înalt. Ierusalimul cel nou are slava lui Dumnezeu, adică este plin de prezența Lui și are o
glorie ca cea a Celui Prea-Înalt. Lumina ei era ca o piatră de iaspis,
străvezie ca cristalul. În cap.4 Cel ce șade pe tron are înfățișarea unei
pietre de iaspis și de sardiu. Este firesc ca cetatea plină de
gloria lui Dumnezeu să aibă o înfățișarea ca cea a lui Dumnezeu. Cetatea are
strălucire și culoare dar în același timp este transparentă (străvezie ca
cristalul). Transparența cetății ne arată curăția ei dar și faptul că prin ea
se reflectă în mod perfect lumina slavei lui Dumnezeu. În cele ce urmează,
autorul insistă foarte mult asupra zidului și porților cetății. În primul rând
suntem uimiți că cetatea mai mare ziduri și porți. În mod cert nu este vorba de
zid și poartă fizice dar totuși zidul și poarta trimit la ideea de protecție,
de apărare. Dar acum nu mai sunt vrăjmași, nu mai este rău nici în cetate, nici
în afara cetății, nu mai sunt ispite, nu mai există Ispititor ca în Eden. De ce
prezența unui zid, și de ce se insistă așa de mult pe zidul și porțile cetății?
Porțile cetății stau mereu deschise (vezi v.25), deci ele nu au rol de apărare.
Atunci, în absența vrăjmașilor ce rol mai poate avea zidul și porțile acestuia?
Ar putea avea un rol de delimitare și de definire a identității cetății. În
noua creație nu TOTUL va fi cuprins de marea cetate, nu totul va fi parte din
noua cetate. Cetatea va delimita doar un spațiu special din noua creație a lui
Dumnezeu. Astfel ea va fi delimitată de un mare zid. Pe cele 12 porți sunt scrise
cele 12 nume ale celor 12 seminții ale lui Israel, iar pe 12 temelii ale
zidului sunt scrise numele celor 12 apostoli ai Mielului. Cetatea pare a fi
deci delimitată de apartenența la poporului lui Dumnezeu răscumpărat de pe
pământ, reprezentat în Vechiul Testament prin cele 12 seminții ale lui Israel,
și în Noul Testament prin cei 12 apostoli. Cei răscumpărați din Vechiul și Noul
Testament, evrei și neamuri, Israel și Biserica, sunt aduși laolaltă pentru a
forma măreața cetate. Și cine se gândea să excludă pe sfinții Vechiului
Testament din cetate sau pe Israel din planul lui Dumnezeu? Nu este suficient
de clar că Dumnezeu nu renunță la Israel? Iată că cetatea eternă este plină de
nume evreiești, și chiar numele ei este tot evreiesc: Ierusalim. V.15-17 întrerup
descrierea zidului și porților cetății pentru a introduce măsurarea cetății.
Măsurătoarea ne arată că cetatea este un pătrat, ba mai mult un cub, și unul
imens cu latura de 12.000 prăjini (=2100/2200 km). Sfânta Sfintelor din Templul
lui Solomon era tot un cub. Acum cetatea sfântă este ea însăși o imensă Sfântă
a Sfintelor, plină de prezența lui Dumnezeu! Zidul cetății care are o înălțime
de 144 de coți (=69,12 m, probabil) este unul foarte înalt, și totuși este
foarte mic în comparație cu înălțimea cetății (=2200 km). Cifra 144 ne aduce
aminte de cei 144.000, de floarea făinii a celor neprihăniți, de cei care au
biruit fiara. Înălțimea zidului este proiectată după gloria credinței acestora.
Cetatea este locuită de biruitorii celui rău, de cei care prin credință au învins pe marele balaur.
V.18-21 revin la descrierea zidului și a porților. Se insistă pe cele 12
temelii care sunt 12 pietre prețioase și sunt enumerate aceste 12 pietre. În
Vechiul Testament mai găsim două astfel de enumerări de pietre prețioase. Una
este în Ezechiel și este menită să descrie slava Tirului sau mai exact slava
lui Lucifer înainte de căderea sa. Aceasta include 10 pietre/materiale
prețioase. Cealaltă enumerare o găsim în cartea Exodului cu privire la
pieptarul Marelui Preot care conținea 12 pietre prețioase, reprezentând cele 12
seminții ale lui Israel. Numărul mai mare de pietre de pieptar (12 față de cele
10 din Ezechiel 28) ne poate arăta că slava Marelui Preot (împlinită cu
adevărat în Iisus Hristos) este mai mare decât cea a lui Lucifer înainte de
cădere. Dar acum găsim cele 12 pietre împodobind Mireasa Mielului. Mielul
practic dăruiește slava Sa Miresei care este, astfel, mai slăvită decât
Heruvimul ocrotitor din Ezechiel 28. Porțile cetății sunt și ele 12
mărgăritare, iar cetatea (și ulița ei) este de aur curat, ca sticla străvezie.
Aurul curat trimite la caracterul cristic și la credința sfinților ce formează
cetatea. Acestea au fost curățite prin focul încercărilor de pe pământ. Sticla
străvezie trimite, cum am mai precizat deja, la curăția sfinților și la darul
acestora de a reflecta în mod perfect gloria lui Dumnezeu. După ce ne-a descris
zidul, porțile și cetatea, autorul face un pas către INTERIORUL cetății. El
insistă mai întâi pe ce NU are cetatea. Primul lucru pe care-l aflăm este că
cetatea nu are Templu deoarece Domnul și Mielul sunt Templul ei. Templul este
Casa Domnului, și locul de întâlnire dintre Dumnezeu și făpturile Sale. Dar
acum cetatea însăși este Casa Domnului! Mai mult, cetatea este o imensă Sfântă a
Sfintelor. Deci este firesc să nu găsim Templu în cetate! Cetatea însăși este
Templul Domnului! Și Domnul Însuși este Templul cetății. Comuniunea dintre
Dumnezeu și sfinții ce formează cetatea este desăvârșită! Al doilea lucru care
lipsește cetății sunt luminătorii (soarele și luna). Nu mai este nevoie de
aceștia deoarece lumina ei este însuși Dumnezeu. Este interesant cum textul
trece de la tema luminii fizice (luminătorii) la tema luminii spirituale
(Făclia ei este Mielul). Așa cum am comentat deja la începutul capitolului,
prezența întunericului fizic în prima creație părea să însemne că Dumnezeu și-a
asumat o perioadă nepedepsirea răzvrătirii și răului luciferic. Însă acum, la
inaugurarea noii Creații, marele ispititor este deja aruncat în iazul cu foc. Astfel, cetatea nu are Templu, și nici luminători. Dar ce are
cetatea? Primul lucru ni se spune că Neamurile își vor aduce slava și cinstea
lor în cetate. Se accentuează de două ori această idee (v.24 și v.26). Ce să
însemne acest lucru? Sunt două ipoteze: fie neamurile fac parte din identitatea cetății, fie
reprezintă vizitatorii cetății. Prima ar sublinia faptul că nu doar evreii
credincioși, ci și neamurile răscumpărate vor face parte din Noul Ierusalim. A
doua ar reliefa că nu toate neamurile vor face parte din Noul Ierusalim. Există
o teorie (inspirată în special din Romani cap.9 unde se precizează că
împietrirea temporară a lui Israel a făcut cu putință mântuirea neamurilor)
care afirmă că doar cei dintre neamuri mântuiți prin credința în Iisus Hristos
în perioada Bisericii vor face parte din Noul Ierusalim. Ceilalți dintre
neamuri, mântuiți prin alegerea binelui în Vechiul și Noul Testament, sau prin
credința în Iisus Hristos în mia de ani, ar forma aceste Neamuri din finalul
cap.21 din Apocalipsa care ar reprezenta doar vizitatorii cetății. Aici ar
putea fi incluși poate și cei mântuiți ca prin foc care își pierd răsplata
(vezi 1 Cor.cap.3). Cum va fi exact, vom vedea acolo sus. Ce mai găsim în
cetate? Alături de slava și cinstea Neamurilor mai găsim râul cu apa vieții,
pomul vieții și scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului (22:1-3). Râul
cu apa vieții și pomul vieții ne trimit la Grădina Edenului. Noul Ierusalim
reprezintă o recuperare a paradisului pierdut, o întoarcere a umanității la armonia
din Eden. Dar înseamnă chiar mai mult decât atât. În Edenul lui Adam nu era
așezat scaunul de domnie al Domnului (acesta era în ceruri). Dar acum Domnul
își așază însuși scaunul Său de domnie în noua creație. Domnul are o nouă
reședință, un nou loc de unde va guverna peste toate creațiile Sale toată
eternitatea. Slava Noului Ierusalim este deci mai mare decât cea a Edenului din
Genesa, și răsplătirea sfinților răscumpărați eclipsează gloria lui Adam
însuși. Referirea la neamuri în v.2 ne surprinde din nou: frunzele pomului vieții
slujesc la vindecarea neamurilor. Despre ce vindecare să fie
vorba? V.27 ne-a asigura că nimic neîntinat nu va intra în ea, ci doar cei
neprihăniți scriși în cartea vieții Mielului. V.3 din cap.22 insistă din nou că
nimic vrednic de blestem nu va mai fi acolo. În noua creație nu va mai exista
Ispititor ca în Eden, sau păcat ca în creația decăzută. Așadar, de unde
necesitatea vindecării neamurilor? Modul cel mai simplu de a soluționa această
afirmație este să apelăm la dinamica timpului în cartea Apocalipsa. Am văzut
până acum că imaginile din Apocalipsa pot glisa rapid în viitor sau în trecut.
Astfel v.2 ar face referire la o perioadă de vindecare din trecut: vindecarea
neamurilor din perioada Bisericii (prezentul lui Ioan) sau din mia de ani. Dacă
însă afirmația din v.2 vizează prezentul Noului Ierusalim, atunci înseamnă că
se referă la realități care sunt dincolo de capacitatea noastră de înțelegere.
Ea ar confirma că neamurile de la finalul cap.21 ar fi doar vizitatorii din
cetate, și că deși eliberate de firea pământească, ele ar avea totuși nevoie de
vindecare (din ce pricină, nu știm!). Descrierea Noului Ierusalim se încheie în
v.3b-5 cu răsplătirea sfinților ce formează cetatea: aceștia vor sluji
Mielului, vor vedea Fața Lui, Numele Lui va fi pe frunților lor, vor fi
luminați de Dumnezeu Însuși și vor împărăți în vecii vecilor. Părtășia cu
Mielul este răsplata lor (vor vedea Fața Lui), și marele lor privilegiu este
slujirea Mielului. Dar a sluji, în Împărăția lui Dumnezeu, înseamnă a împărăți.
Deci ei vor guverna împreună cu Mielul tot ce este creat pentru eternitate! V.5
insistă din nou pe absența nopții. Nu va mai exista Ispititor. Posibilitatea
căderii nu va mai fi! Acest lucru este foarte important pentru umanitatea
răscumpărată. Ea a trăit trauma pierderii paradisului. Este firesc să se
întrebe: există riscul să pierdem și acest paradis? Dumnezeu îi asigură că nu.
Un pământ și un cer nou, fără de păcat, guvernat de Dumnezeu și în care răsplata
este însuși Dumnezeu. Nicio altă religie de pe pământ nu oferă o asemenea
speranță. Binele viitor propus de celelalte religii este eclipsat cu ușurință
de speranța credinței creștine. Iar modul în care este descris Noul Ierusalim
ne arată că răsplătirea sfinților răscumpărați de pe pământ este inimaginabil
de mare! Slava lor este mai mare decât cea a îngerilor, decât cea a celor mai
slăviți heruvimi, decât cea a lui Lucifer de altădată, decât cea a lui Adam din
Eden, decât cea a Templului ceresc din prezent! Ei vor forma Noul Templul al
lui Dumnezeu, și vor fi pentru eternitate singura Locuință a lui Dumnezeu și
unica Mireasă a Mielului. Doar ei vor ședea pe scaunul de domnie împărățind
(slujind) cu Mielul pentru veșnicie!
STUDIU SPECIAL: NOUL IERUSALIM (21, 9-27): tema Noului Ierusalimului, apare într-o descriere
detaliată pe care comunitatea în ascultare, în mod spontan, o contrapune viziunii
precedente a Babilonului celui Mare: splendoarea lui devine acum sigla binelui
şi a triumfului. Splendoarea oraşului este descrisă cu ajutorul aceloraşi
imagini (pietre preţioase) care îl descriau pe Dumnezeu şezut pe tronul său
(cf. Ap 4, 3; 21, 11). Noul Ierusalim poate fi acum descris în
detaliu, începând cu aspectul său exterior, cu ziduri şi porţi. Este înconjurat
de ziduri mari şi înalte (v. 12) nu pentru a apăra oraşul, ale cărui porţi sunt
mereu deschise, ci asemenea unei frontiere simbolice care separă ceea ce este
înăuntru de ceea ce este afară - neamurile, despre care au vorbit. Porţile sunt
câte trei pe fiecare latură: cele patru puncte cardinale indică faptul că din
orice parte este posibil accesul în oraş, după cum prevăzuse Iisus: „Şi zic
vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu
Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor” (Mt 8, 11). Dimensiunile oraşului
sunt imense (cifre care depăşesc imaginaţia) şi perfecte (forma rectangulară,
înălţimea egală cu baza). Forma cu bază rectangulară, cu 184 lungimea, înălţimea şi lăţimea
egale, duce cu gândul la un cub gigantic, semn al perfecţiunii; în formă cubică
era construită şi Sfânta Sfintelor în templu. Dimensiunile sunt pur şi simplu
imense: latura megacubului este de peste 2.200 km (12.000 de stadii) şi
înălţimea zidurilor de circa 65 m (144 coţi). Dacă fixăm 185 m ca echivalentul unui stadiu, ar fi circa 2.200
km, de 100 de ori estimarea pe care Herodot o făcea suprafeţei Babilonului!! Dacă
fixăm 45 cm echivalentul unui cot, se obţin 64,8m pentru înălţimea zidurilor. Materialele preţioase din care
era construit oraşul în v.18-21 amintesc de imaginile din v. 11 şi constituie
un progres; nu trebuie interpretate separat, ci văzute toate împreună ca un mod
de a descrie luminoasa şi splendida frumuseţe a Noului Ierusalim, culme a
apropierii şi prezenţei lui Dumnezeu. Există apoi o trimitere mai subtilă.
Marele Preot purta o mantie pe care erau fixate 12 pietre, simbol al celor 12
triburi. Când intra în templu şi ajungea în prezenţa lui Dumnezeu, toate cele
12 triburi, reprezentate prin pietrele mantiei, erau în contact cu gloria
divină: „Şi va purta Aaron, când va intra în cortul adunării, numele fiilor lui
Israel pe hoşenul judecăţii, la inima sa, spre veşnică pomenire înaintea
Domnului” (Exod 28, 29). Ceva
asemănător fusese anunţat de profetul Ezechiel care conclude astfel descrierea
oraşul său ideal: „Oraşul se va numi din acea zi înainte: Acolo este Domnul”
(Ez 48, 35). De
la examinarea exterioară, se trece acum în interiorul oraşului. Prima surpriză
constă în lipsa totală a templelor. Explicaţia este că Dumnezeu însuşi şi
Mielul sunt templul său. Autorul vrea să spună că au dispărut toate mijlocirile
dintre uman şi divin, fiindcă de acum tot oraşul este sfânt şi comuniunea cu
Dumnezeu este spontană. Se observă marele progres: nu doar că Dumnezeu
locuieşte cu oamenii, ci Dumnezeu însuşi este casa oamenilor. Se regăseşte aici
teologia celei de-a IV-a Evanghelii despre imanenţa reciprocă dintre credincios
şi Hristos, de fapt, aici se încheie traiectoria spaţială a lui a crede-a
merge-a rămâne: discipolul este cel care vrea să cunoască unde se află Iisus
pentru a rămâne cu el (cf. In 1, 39). Aici Dumnezeu vine în întâmpinarea nevoii
omului de a sta cu El. Dacă Dumnezeu este prezent, atunci noaptea, simbol al
oricărei negativităţi, nu va mai exista (cf. 21, 25b). Lumina veşnică emanată
de prezenţa lui Dumnezeu, îi luminează pe toţi. Se împlineşte profeţia din Is
60, 19 şi mai mult încă, se materializează promisiunile lui Iisus care
asigurase: „Eu sunt lumina lumii” (In 8, 12). Surprizele şi loviturile de
teatru nu au luat sfârşit. Universalitatea fără limite a Noului Ierusalim, care
trăieşte prin lumina-viaţă a lui Dumnezeu, nu este o universalitate automată
(cf. 21, 27). Mesajul din liric devine exortativ: comunitatea se vede îndemnată
să se ţină departe de orice negativitate morală. Porţi deschise da, porţi pe toate
cele patru laturile, însă totuşi porţi care fac diferenţa şi separă ceea ce
este înăuntru de ceea ce este afară: „Şi în cetate nu va intra nimic pângărit
şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în
Cartea vieţii Mielului” (21, 27). Oraşul lui Dumnezeu, văzut până acum ca oraşul luminii
eterne, în acest moment este reprezentat ca oraş al vieţii. Nu este o simplă
revenire la primul paradis, evocat de pomul vieţii, ci este desăvârşirea
proiectului-Paradis înscris în prima creaţie. Un fluviu cu apă vie, care în Ez
47, 7.12 ţâşneşte din templu şi în In 7, 38, din inima credinciosului, în Ap
22, 1 izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, care substituie
templul. Apa este „limpede precum cristalul”, deoarece este apa vieţii înseşi a
lui Dumnezeu. Un pom al vieţii din mijlocul pieţei şi pe cele două maluri ale
râului semnifică însăşi viaţa lui Dumnezeu, aflată la completa şi permanenta
dispoziţie a tuturor: „frunzele... tămăduiesc neamurile” (cf. 22, 2), căci în noua
lume nu va mai exista nici boală, nici durere, nici moarte. Atunci „vor vedea chipul lui” (v. 4), pentru că
Dumnezeu va locui cu oamenii şi va fi casa lor. În sfârşit, îl vor putea vedea
pe Dumnezeu aşa cum este (cf. Mt 5, 8; 1 In 3, 2) şi va fi o deplină fericire,
aceea care potoleşte cea mai profundă dintre aspiraţiile omului. Dacă toate
acestea sunt adevărate, aşa cum sunt, nu rămâne altceva decât să strigăm: „VINO,
DOAMNE IISUSE, Maranà tha!”
Apocalipsa 22 - Recapitulare,
autentificare, șapte promisiuni finale:
Suntem gata să luăm de la ochii credinței telescopul
revelației și să ne întoarcem în cotidian. Mărturisesc lipsa mea de entuziasm
în această direcție. Sper să fi determinat prin aceste studii decizia de a
privi mai mult la lucrurile de sus și să umblăm prioritar pentru ele. Viața are
limite stânjenitoare. Eternitatea este nesfârșit mai largă. Ultimul
capitol al Apocalipsei este și „EPILOGUL” cărții. După o
scurtă recapitulare (22:3-5), urmează autentificarea cărții (22:5-11), o
septadă a ultimelor promisiuni (22:6-15) și un apel final către cititori
(22:16-21).
I. Recapitularea finală este scurtă, dar completă: Nouă
ne-a trebuit tot capitolul precedent pentru a spune ceva din elementele
integrării noastre în eternitate. Apostolului Ioan, acest meșter artizan al
cuvintelor, acest dăltuitor desăvârșit al frazei, reușește să facă acelaș lucru
în numai trei versete! „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo.
Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor
sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va
mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina
soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii
vecilor” (Apocalipsa 22:3-5). Blestemul
va fi înlăturat - o restaurare desăvârșită; tronul divin
va fi în mijlocul nostru - o administrare desăvârșită; robii
Lui Îl vor sluji - o subordonare desăvârșită; vor vedea fața
Lui - o transformare desăvârșită; Numele Lui va fi pe frunțile
lor - o identitate desăvârșită; Dumnezeu îi va lumina
- o iluminare desăvârșită; vor împărății în vecii vecilor
- o promovare desăvârșită.
II. Urmează autentificarea cărții: Apostolul
Ioan ne spune că Apocalipsa este completă. Ea este exact atât cât ne trebuie.
Nu trebuie adăugat nimic și nu trebuie scos nimic. O putem numi „testamentul
testamentului lui Dumnezeu”. Ca să arate clar că aici se încheie
cartea, apostolul Ioan scrie o încheiere în aceiași termeni și cu aceleași idei
ca și introducerea. Apocalipsa se găsește între două coperți asemănătoare.
Prima o confirmă pe cealaltă, închizând astfel între ele conținutul revelației.
Avem astfel:
Sursa profeției: Dumnezeu și Iisus: „Descoperirea
lui Iisus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile
care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut trimiţând prin
îngerul Său la robul Său Ioan” (Apocalipsa 1:1). Şi îngerul mi-a zis: Aceste
cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor
prorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să
se întâmple în curând” (Apocalipsa 22:6).
Obiectul profeției: Iisus Hristos: „
… care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Iisus
Hristos şi a spus tot ce a văzut” … „şi din partea lui Iisus Hristos, Martorul
credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului!” … „Eu,
Ioan, fratele vostru, care sunt părtaş cu voi la necaz, la Împărăţie şi la
răbdarea în Iisus Hristos, mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din
pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Iisus Hristos”
(Apocalipsa 1:2,5,9). „Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească
aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David,
Luceafărul strălucitor de dimineaţă” … „Mărturisesc oricui aude cuvintele
prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi
va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta” … „Cel ce adevereşte aceste
lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Iisuse!”
(Apocalipsa 22:16,18,20).
Subiectul profeției: evenimentele viitoare: „Descoperirea
lui Iisus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi
lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut
trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan” (Apocalipsa 1:1). Şi îngerul
mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi Domnul,
Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi
lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 22:6).
Mediatorul profeției: îngerul: „Şi
le-a făcut-o cunoscut trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan,”
(Apocalipsa 1:1). „Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de
crezare şi adevărate” …„Şi după ce le-am auzit şi le-am văzut, m-am aruncat la
picioarele îngerului care mi le arăta, ca să mă închin lui” … „Eu , Iisus,
am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici.”
(Apocalipsa 22:6,8,16).
Scribul: Ioan profetul: „Ioan,
către cele şapte Biserici care sunt în Asia: Har şi pace vouă din partea Celui
ce este, Celui ce era şi Celui ce vine şi din partea celor şapte duhuri care
stau înaintea scaunului Său de domnie” (Apocalipsa 1:4). „Eu, Ioan, am auzit şi
am văzut lucrurile acestea” (Apocalipsa 22:8).
Calitatea: profeție adevărată: „Ferice
de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc
lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Apocalipsa 1:3). Apoi
mi-a zis: „Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta. Căci
vremea este aproape” (Apocalipsa 22:10).
Destinatarii profeției: robii Lui: „Descoperirea
lui Iisus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi
lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut
trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan” (Apocalipsa 1:1). Şi îngerul
mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi Domnul,
Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi
lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 22:6).
Binecuvântații profeției: ascultătorii: „Ferice
de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc
lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Apocalipsa 1:3). Şi iată,
Eu vin curând! Ferice de cel ce păzeşte cuvintele prorociei din
cartea aceasta!” (Apocalipsa 22:7).
Avertismentul profeției: necredincioșia: „Iată
că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi
toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.” (Apocalipsa
1:7). „Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine
este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască
şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai
departe!” „Iată Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca
să dau fiecăruia după fapta lui.” (Apocalipsa 22:11-12)
Pecetluitorul profeției: Alfa și Omega: „Când
L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă
peste mine şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe
urmă” (Apocalipsa 1:7). „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe
urmă, Începutul şi Sfârşitul” (Apocalipsa 22:13).
Nădejdea profeției: revenirea Lui: „Iată
că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi
toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin” (Apocalipsa
1:7). „Iată Eu vin curând şi răsplata Mea este
cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.”… „Cel ce adevereşte aceste
lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa
22:12, 20).
Pentru că aici se încheie descoperirile din această
carte, Ioan le termină cu un mesaj pozitiv. Urmează …
III. Septada promisiunilor finale: Este
o cumulare de șapte promisiuni solemne. Sunt unele din cele mai semnificative
cuvinte din Biblie. În ele auzim vocile îngerilor, vocea Domnului Iisus, vocea
Duhului Sfânt, vocea Bisericii și vocea lui Ioan. Sunt cuvinte care
subliniază responsabilitatea celor ce au citit această carte. Ea poate aduce
binecuvântare sau blestem în funcție de atitudinea celor ce i-au citit mesajul.
Se cade, așadar, să le analizăm și noi cu toată atenția. Este vorba
despre viața și destinul fiecăruia dintre noi. Lasă-le să-ți modeleze întreaga
viață, scopurile ei, stilul de viață, prioritățile, scopurile și preocupările
de fiecare zi.
1. Promisiunea autenticității: „Şi
îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi
Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate
robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa
22:6). Spre deosebire de alte cărți ale oamenilor care conțin
punctele lor de vedere, speculațiile lor și priceperea lor în mijloacele de
amăgire, Apocalipsa este izvorâtă direct din inima și din mintea lui Dumnezeu.
Versetele de mai sus sunt asemenea unei notarizări legale cu „apostilă”, care
stabilește că ceea ce este scris este în întregime legal și autentic, fără
putința de a mai adăuga sau scoate ceva din varianta finală. „Mărturisesc
oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva
ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi,
dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate
Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea
aceasta.” (Apocalipsa 22:18-19).
2. Promisiunea revenirii Lui: „Şi
iată, Eu vin curând!” (Apocalipsa 22:7a).
3. Promisiunea binecuvântării pentru cei ascultători: „Ferice de
cel ce păzeşte cuvintele prorociei din cartea aceasta!” (Apocalipsa
22:7b). Aceasta se adaugă celor făcute biruitorilor din bisericile
amintite în capitolele 2 și 3 ale Apocalipsei.
4. Promisiunea integrării în rândul creaturilor cerești: „Eu,
Ioan, am auzit şi am văzut lucrurile acestea. Şi după ce le-am auzit şi le-am
văzut, m-am aruncat la picioarele îngerului care mi le arăta, ca să mă închin
lui. Dar el mi-a zis: „Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un
împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, prorocii, şi cu cei ce păzesc
cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu” (Apocalipsa
22:8-9). În toată Biblia, îngerii au fost apariții grozave și
înspăimântătoare. În pragul veșniciei, Ioan experimentează pentru noi
integrarea în rândul făpturilor cerești. Declarația îngerului este ca un
discurs de acceptare și o inițiere în lumea care ne așteaptă.
5. Promisiunea înțelegerii Apocalipsei: „Apoi
mi-a zis: „Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta. Căci
vremea este aproape. Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este
întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi
mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!”
(Apocalipsa 22:10-11). Iată un verset care
trebuie arătat tuturor celor care pretind că nu putem studia Apocalipsa pentru că
este o carte imposibil de înțeles și aplicat în viață. Lumea caută inițiere în
taine ascunse. Dumnezeu și-a așezat adevărul „la vedere”, ca să fie aflat de
toți.
6. Promisiunea răsplătirii la cea de a doua venire: „Iată Eu
vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după
fapta lui. Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul
şi Sfârşitul” (Apocalipsa 22:12). Domnul Iisus nu i-a
mințit pe ucenicii Lui! El vrea ca fiecare generație să-L aștepte cu
înfrigurare în anticiparea lucrurilor glorioase pe care ni le-a pregătit. Toate
lucrurile își au un sfârșit, iar sfârșitul tuturor lucrurilor este legat de
persoana și lucrarea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
7. Promisiunea răsplătirii celor ce și-au spălat hainele: „Ferice
de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe
porţi în cetate! Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii,
închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!”
(Apocalipsa 22:14-15). Cartea aceasta nu este
doar o ducumentare care să ne satisfacă nouă curiozitatea. Ea este o motivație
pentru schimbarea vieții prin acceptarea spălării în sângele răscumpărător al
Mielului lui Dumnezeu. Persoana Lui împarte lumea în două categorii: cei
salvați și cei pierduți pe vecie; cei care au fost iertați prin pocăință și
credință și cei care au ignorat persoana și lucrarea lui Iisus Hristos. Aceștia
vor rămâne în afara binecuvântărilor cerești, purtându-și pedeapsa păcatele lor
în eternitate.
Cap.
22 - comentariu suplimentar 1:
O altă descriere
glorioasă urmează după aceasta, la începutul capitolului 22. „Şi mi-a arătat un
râu cu apa vieţii, strălucind ca cristalul, izvorând din scaunul de domnie al
lui Dumnezeu şi al Mielului”. Nu mai sunt fulgerele şi tunetele şi glasurile,
caractere ale perioadei tranzitorii de judecată care umple intervalul între
răpirea Bisericii şi domnia împreună cu Hristos, ci figura întrebuinţată aici
se potriveşte acestui timp în care Hristos şi Biserica domnesc în pace: „Un râu
cu apa vieţii, strălucind ca cristalul, izvorând din scaunul de domnie al lui
Dumnezeu și al Mielului. În mijlocul străzii ei și pe cele două maluri ale
râului era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, dând rod în fiecare
lună; şi frunzele pomului sunt pentru vindecarea neamurilor.” Pomul vieţii nu
poartă numai ceea ce producea primul, ci acum, după plinătatea proviziei
harului lui Dumnezeu faţă de om, el dă mai întâi pentru omul în slavă, cele
douăsprezece feluri de rod, apoi ceea ce se potriveşte de asemenea omului pe
pământ, o porţie pe care o dă bunătatea unui Dumnezeu care Se arată în
împărăţia Sa. „Nu va mai fi niciun blestem. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu
şi al Mielului va fi în ea. Robii Lui îi vor sluji.” Versetul 6 confirmă încă
odată toate aceste cuvinte şi, în legătură cu ele, venirea Domnului este
înfăţişată pentru a întări însemnătatea ei. „Şi iată, Eu vin curând! Ferice de
cel care păzeşte cuvintele prorociei cărţii acesteia.” Atunci este afirmat din
nou caracterul acestei profeţii, caracter care derivă din faptul că
creştinismul a luat deja locul său: „Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din
cartea aceasta.” În timpul lui Daniel şi pentru Daniel însuşi, cartea era
pecetluită (Daniel 12.4,9); era atunci caracterul vechilor prorocii, dar nu al
cărţii lui Ioan. „Şi mi-a zis: Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din
cartea aceasta, căci timpul este aproape.” Vremea nu era aproape în epoca lui
Daniel. Pentru Biserică, vremea este totdeauna aproape. În caracterul său
propriu, ca si în lucrurile care sunt partea sa, ea nu cunoaşte deloc timpul.
Tot ceea ce aparţine trupului lui Hristos este în afara pământului şi a lumii.
Biserica este din Cer; şi, în Cer nu există nici timp, nici ceva care să-l
măsoare. Există în Cer luminători care marchează vremurile şi anotimpurile
pentru pământ. Dar Biserica se compune din persoane chemate în afara pământului
și ea nu este din lume; în consecinţă, pentru ea vremea este totdeauna aproape.
De îndată ce Hristos a fost vestit ca aşezat la dreapta lui Dumnezeu şi, prin
urmare, chiar de la începutul creştinismului, El era de asemenea înfăţişat ca
fiind gata să judece viii şi morţii (1 Petru 4.5) şi El rămâne astfel până în
vremea de azi. Biserica se continuă, potrivit voii Domnului. El poate, după
planurile pe care le-a făcut, să prelungească sau să scurteze acest interval de
timp care este în întregime în mâinile Sale, dar Biserica nu are nimic de a
face cu timpurile şi evenimentele. Pentru iudeu, dimpotrivă, există neapărat
date; pentru el, mari schimbări trebuie de asemenea să aibă loc şi de aceea,
deoarece Daniel îi reprezintă pe iudei, diferenţa rămâne vădită. Pentru
creştin, această carte nu este pecetluită. Totul este deschis, pentru că Duhul
Sfânt locuieşte în noi, „căci Duhul cercetează toate, chiar cele mai adânci
lucrări ale lui Dumnezeu.” Găsim, în legătură cu această cartea, avertismentul
cel mai solemn. „Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este
întinat, să se întineze şi mai departe; cine este drept să trăiască şi mai
departe în dreptate. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe!”
Timpul despre care se vorbeşte aici nu ne priveşte deloc pe noi, ci pe aceia
care vor fi pe pământ după ce noi vom fi departe. Totul este fixat atunci. Nu
va mai fi timpul de a căuta îndurarea: oricare ar fi starea în care Domnul ne
va găsi le venirea Sa, totul este încheiat şi fixat, nu mai este cazul de
schimbare. În consecinţă, citim: „Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu
Mine.” Vedem că aceasta se referă la ceea ce a fost înainte - nu numai la
venirea Sa pentru noi care păzim cuvintele profeţiei din această carte, ci şi
pentru cei pe care îi va găsi aici pe pământ, „pentru a da fiecăruia după cum
este fapta lui.” După aceasta Iisus Se prezintă El însuşi şi în acelaşi timp
anunţă că a trimis pe îngerul Său. „Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă
mărturisească aceste lucruri în biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui
David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă.” Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!”
Şi cine aude să zică „Vino!” Şi cel însetat să vină; cine vrea, să ia apa
vieţii fără plată!” Astfel Hristos, înfăţişat nu numai ca Rădăcina şi Sămânţa
lui David, dar şi ca Luceafărul strălucitor de dimineaţă, face să ţâşnească,
sub acţiunea Duhului Sfânt, manifestarea de sentimente din inima Bisericii. Ea
nu poate să audă vorbindu-se despre El în legătură cu acest punct de vedere,
fără să dorească îndată ca El să vină. Ea nu zice, este adevărat: „Vino
repede”; aceasta n-ar fi potrivit nici cu ea, nici cu creştinul. Ceea ce ni se
potriveşte este răbdarea aşteptării. Dimpotrivă, cât este de preţios pentru
inimă că El este Cel care zice: „Eu vin repede!” Şi Hristos singur, în
Scriptură, vorbeşte totdeauna astfel. Cât despre noi, nu putem spune numai:
„Vino!” Noi dorim fără îndoială ca El să vină curând, dar îi lăsăm Lui să
hotărască momentul venirii, pentru că noi cunoaştem dragostea Sa şi putem să ne
încredem în El. Noi ştim că, dacă El întârzie, nu întârzie în împlinirea
făgăduinţei Lui (2 Petru 3.9), ci are o îndelungă răbdare pentru mântuirea
tuturor. Şi, cine ar vrea să lipsească sufletul de mântuire sau să-L împiedice
pe Domnul de a o arăta? „Şi Duhul si Mireasa zic: Vino!” Lui Iisus I se
adresează acest suspin. Spre care altul ar putea să fie îndreptat? Mireasa face
să se urce spre Mire această dorinţă, iar Duhul Sfânt dă putere acestei
revărsări a inimii sale. Dar, în afară de asta, este de asemenea un mesaj
pentru alţii, un cuvânt adresat acelora care aud. „Cine aude să zică: Vino!” Ei
sunt invitaţi să rostească aceeaşi chemare. Dacă credeţi, nu vă temeţi deloc, chiar
dacă nu veţi avea decât puţină cunoştinţă: Domnul nu uită nici nu dispeţuieşte
pe aceia care prin comparaţie cu alţii ar fi lipsiţi de pricepere. Tocmai
această clasă de persoane o are El în vedere, în invitaţia făcută acelora care
aud, de a spune: „Vino!” Mireasa reprezintă pe aceia care au în mod normal
stăpânirea şi se bucură de drepturile lor. Mulţi n-au ajuns încă la acest
punct, dar Domnul nu-i uită. „Cine aude să zică: Vino!” A fi auzit numai glasul
Său este, la urma urmei, punctul de plecare al oricărei binecuvântări. Nu este
bucuria deplină, dar de aceasta depinde totul. Este drumul care conduce la tot,
este luarea în stăpânire şi bucuria actuală pentru toate. „Cine aude” să fie
deci încurajat să zică: „Vino!” Nu este nimic în Iisus care să poată sau să
trebuiască să vă oprească, nici să vă cauzeze vreo teamă. În El însuşi, vă veţi
bucura, chiar dacă n-aţi fi avut aici pe pământ deplina cunoştinţă a tot ce
este El. Dar în acelaşi timp când Biserica zice lui Hristos: „Vino!” şi când
invită pe cei care cred să se unească fără teamă cu ea în această chemare, ea
nu-i uită pe aceia care sunt nişte sărmani păcătoşi, fie că ei au convingerea
adâncă despre faptul acesta, fie că ei simt numai o dorinţă produsă de harul
lui Dumnezeu, ceea ce este cea mai slabă expresie a nevoii unui păcătos. Astfel
Domnul găseşte loc pentru tot ceea ce este roadă propriului Său har - pentru
chemarea de har, de asemenea, chiar dacă omul încă nu a dat un răspuns. Totuşi
dispreţul harului duce neapărat la judecată. Cartea se termină după un
avertisment solemn către aceia care ar adăuga sau ar scoate ceva din conţinutul
ei. „Cel care dă mărturia despre aceste lucruri, zice: Da, Eu vin repede. Amin!
Vino, Doamne Iisuse!” „Da, Eu vin curând”; cât de preţioase sunt aceste cuvinte
după o atât de lungă aşteptare! După atâtea dureri, încercări, greutăţi,
primejdii, cât este de plăcut să ai un astfel de cuvânt, rostit de Acela care
este sfânt şi Adevărat şi care cu siguranţă are să vină în credincioşia iubirii
Sale. El nu va uita să împlinească făgăduinţa pentru care a dat o arvună
inimilor noastre. El vine, şi pentru noi aceasta va fi în curând. Să poată
inimile noastre, eliberate de orice piedică, să răspundă nestânjenit „Amin” la
cuvântul Său de iubire şi de adevăr! Harul Său să fie cu toţi!
Cap. 22
- comentariu suplimentar 2:
Pasajul 22:6-20
reprezintă încheierea sau epilogul cărții. Finalul cărții subliniază câteva
idei foarte importante.
1. Ioan este surprins a
doua ora încercând să se închine îngerului. Observăm că tot în contextul slavei
Miresei el simte o nevoie extrem de intensă de a se închina. Slava Miresei este
deci cu adevărat apogeul revelației și a gloriei planului lui Dumnezeu!
2. Se insistă de câteva ori
că lucrurile vestite se întâmpla repede și că Iisus vine curând. Tocmai din
această pricină profeția nu trebuie pecetluită (ca cea a lui Daniel din
vechime). Deci Apocalipsa a fost dăruită pentru a fi înțeleasă tocmai pentru că
vremea este aproape. După 2000 de ani de istorie ne întrebăm ce înseamnă acest
misterios în curând? Teologii care văd profețiile din
Apocalipsa axate în special pe evenimentele din primul secol/primele secole
(căderea Ierusalimului din anul 70/căderea Romei) rezolvă mai ușor această
problemă. Însă Hristos cred că ne vorbește aici cu claritate despre revenirea
Sa în slavă. Ce înseamnă în curând? Ar putea însemna că pentru
Dumnezeu timpul curge altfel (vezi 2 Petru cap.3a), dar și faptul că
evenimentele finalului pot începe oricând în istorie, și, astfel, trebuie să
fim mereu în veghere.
3.
V.11-15
pune din nou în contrast destinul celor credincioși cu cel al celor
necredincioși. Dumnezeu va da fiecăruia după fapta lui. Nu toți vor fi
pedepsiți, și nu toți vor fi mântuiți. Revelația Apocalipsei ne cheamă la
sfințire. Cel necurat să fie necurat mai departe și să suporte consecințele,
iar cel neprihănit să se sfințească mai departe pentru a se bucura de
răsplătire.
4.
Cel ce
a adeverit toate aceste lucruri este Iisus, unicul și adevăratul Mesia al
Vechiului Testament (rădăcina și sămânța lui David și Luceafărul de
dimineață!). Vestirea Sa este o mare chemare la mântuire (VINO!). Duhul și
Mireasa întăresc această chemare. Este posibil ca strigătul VINO! Al Duhului și
Miresei să însemne și o chemare a Mirelui.
5.
Apocalipsa
este o carte sacră și inspirată, și mesajul ei este complet și mântuitor. Ea
este o sinteză a planului lui Dumnezeu și a Evangheliei lui Hristos. De aceea,
cel care adaugă sau scoate ceva din această carte, se atinge de Evanghelie, și
din această pricină se sortește singur la pierzanie eternă.
6. Cartea se încheie cu
rugăciunea: Vino, Doamne Iisuse! Este răspunsul așteptat din
partea Miresei la această minunată revelație. Întreaga viață de sfințire și
așteptare a Miresei de pe pământ trebuie să fie un strigăt profund către
urechea Mirelui: Vino, Mire drag!
Apocalipsa 22 - Testul
final: De ce trebuie să revină Iisus Hristos? „Eu , Iisus, am
trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici.
Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de
dimineaţă”. Şi Duhul şi Mireasa zic:
„Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete să vină; cine
vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:16-17). Înainte de a începe testul nostru, dați-mi voie să
plec de la o altă întrebare: De ce a fost scrisă
Apocalipsa? Nu pentru că apostolul Ioan a vrut-o și nu pentru că
Biserica ar fi cerut-o. Autorul ei este Dumnezeu, iar intenția cu care ne-a
trimis această „descoperire a descoperirilor”, această chemare a transcendenței
este „mărturia lui Iisus Hristos” care este duhul tuturor profețiilor
(Apocalipsa 19:10). Singura soluție pentru problemele istoriei și pentru viața
fiecăruia dintre noi ne-a fost dată de Dumnezeu și este: Iisus Hristos! El este
„soluția finală” a lui Dumnezeu! Orice altă soluție filozofică, politică,
administrativă sau militară propusă de altcineva este „antihristică”. Dacă ar
fi existat o altă soluție petru lume și pentru viața ta, Dumnezeu, ca un Tată
ideal, nu și-ar fi trimis Fiul să moară. Aceasta a rămas convingerea scribului
ales de Dumnezeu să aștearnă pe hârtie această carte: „Copilaşilor,
este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să
ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti - prin aceasta cunoaştem că este
ceasul de pe urmă” (1 Ioan 2:18). „Dacă primim mărturisirea oamenilor,
mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; şi mărturisirea lui Dumnezeu este
mărturisirea pe care a făcut-o El despre Fiul Său. Cine crede în Fiul lui
Dumnezeu are mărturisirea aceasta în el; cine nu crede pe Dumnezeu Îl face
mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul
Său. Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi
această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe
Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa” (1 Ioan 5:9-12). „Căci în lume s-au răspândit
mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Iisus Hristos vine în trup. Iată
amăgitorul, iată Antihristul!” (2 Ioan 7). Viața noastră a fost
salvată prin prima venire a lui Iisus Hristos. Ea va fi proslăvită la cea de a
doua Sa venire. După întunericul care domnește acum peste lume, venirea
Domnului Iisus va inaugura pentru noi zorii unei eternități fericite,
simbolizate metaforic prin apariția Lui ca „luceafăr de dimineață”. Este o
numire interesantă din cauza lui Lucifer, arhanghelul care ar fi trebuit să dea
tonul în ierarhia slavei lui Dumnezeu, dar s-a pervertit și a ajuns să
răspândească întunerecul. Iisus Hristos poartă profetic numirea de „Luceafăr”
pentru că „El este lumina care luminează pe orice om venind în lume”
(Ioan 1:9). El trebuie să revină în lume pentru că este Lumina lumii!
Vestea aceasta apare de trei ori în textul Noului Testament: „Şi avem
cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca
la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi
va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (2 Petru
1:19). „Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă” (Apocalipsa
2:28). „Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri
pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor
de dimineaţă” (Apocalipsa 22:16). La prima venire, Fiul lui Dumnezeu a
început o lucrare pe care și-o continuă astăzi la dreapta Tatălui și pe care o
va desăvârși la cea de a doua Lui venire.
Așadar, de ce trebuie să revină Iisus Hristos? Aceasta
este întrebarea-test din care se vede cât de mult am înțeles mesajul
transcendental al Apocalipsei. Vă ofer nouă
răspunsuri valabile pe care le-au dat teologii la această interogare.
1. Promisiunea lui Dumnezeu o cere: Vechiul
Testament este plin de promisiuni mesianice. De la Gen. 3:15 la Maleahi 4:2,
cineva a numărat nu mai puțin de 333 de promisiuni mesianice. Cele peste 100 de
profeții despre prima venire s-au împlinit întocmai. Intrarea călare pe
măgăruș, împărțirea hainelor Lui, mâinile și picioarele străpunse, respingerea
Lui profețită în Isaia 53, puteau fi considerate drept „simbolice” înainte de
venirea lui Hristos. Noul Testament ni le prezintă însă în împlinirea lor
literală „ca să se împlinească Scriptura” (Mat. 26:56, cf. 2:15; 4:14-16; 8:17;
12:17-21; 13:35; 21:4-5; 27:35; Ioan 12:38; 15:25; 19:24, 28). Biblia spune că
„Dumnezeu nu poate să mintă” și că El nu se răzgândește (Numeri 23:19; Tit
1:2). El va împlini tot ce a promis. Dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu,
Hristos trebuie să vină iarăși.
2. Învățătura lui Iisus o cere: Învățăturile
date de Hristos în timpul vieții pământești sunt pline de referințe la cea de a
doua venire a Sa. (Matei 24-25; Luca 21). Când era la judecată, Iisus și-a
apărat dumnezeirea printr-o declarație îndrăzneață despre revenirea Sa în
termeni de slavă: „Da, sunt” i-a răspuns Iisus. „Și veți vedea pe Fiul
omului șezând la dreapta puterii și venind pe norii cerului” (Marcu
14:62). În noaptea vânzării Lui, Domnul le-a spus ucenicilor: „Eu
Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc,
Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi”
(Ioan 14:2-3). Nu numai credibilitatea Tatălui este la mijloc, ci și
credibilitatea Fiului. Dacă Iisus nu se întoarce, El este dovedit ca mincinos.
3. Mărturia Duhului Sfânt o cere: Duhul
Sfânt este „Duhul Adevărului” (Ioan 14:17; 15:26) și mărturisește prin autorii
Noului Testament despre revenirea lui Iisus Hristos. Fie că este vorba despre
apostolul Pavel (1 Corinteni 1:4-7; Filipeni 3:20; Coloseni 3:4; 1 Tesaloniceni
4:16-17; etc.), fie că este vorba despre apostolul Petru (1 Petru 1:13; 5:4; 2
Petru 3), sau de apostolul Ioan (1 Ioan 3:2), Duhul Sfânt depune mărturie
despre ceea ce ne-au spus și Tatăl și Fiul, anume că Domnul Iisus Hristos
trebuie să vină iarăși.
4. Destinul Bisericii o cere: În
prezent, Dumnezeu „Și-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă
din mijlocul lor un popor, care să-I poarte Numele” (Fapte 15:14) și
își adună aleșii în trupul Bisericii. Ea trebuie să ajungă Mireasa pe care o va
prezenta Dumnezeu Fiului Său, la cea de a doua Lui venire. Pavel folosește imaginea
nunții în 2 Corinteni 11:2: „Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după
voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfățișez
înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată”. Nunta este o imagine
foarte potrivită pentru felul în care poartă de grijă Hristos pentru Biserică
(Matei 25:1-13; Efeseni 5:25-27; Apocalipsa 19:6-9). Putem fi siguri că Iisus
Hristos se va întoarce să-și ia la Sine Mireasa, cum a promis (Ioan 14:2-3).
5. Stricăciunea lumii o cere: Lumea
este un loc al stricăciunii și trebuie să fie pedepsită „Căci
Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va
răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Matei 16:27). „Vine ceasul când toți cei
din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut
binele, vor învia pentru viață; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru
judecată” (Ioan 5:28-29). Binecuvântata nădejde a celui credincios
(Tit 2:13) va aduce pentru lume groaza judecății (1 Tesaloniceni 1:7-10; Iuda
14-15; Apocalipsa 19:11-16). Domnul Iisus trebuie să se întoarcă să judece
lumea. Dreptatea lui Dumnezeu o cere.
6. Viitorul lui Israel o cere: Pe
vremea lui Pavel, Neamurile veneau în Biserică în număr mult mai
mare decât evreii. În Romani 11, apostolul le precizează: „Și dacă tu,
care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor, și ai fost
făcut părtaș rădăcinii și grăsimii măslinului” (v.17) „să ști că va veni o
vreme când ramurile naturale ale măslinului vor fi altoite înapoi (v. 23-24)”. Acest eveniment
este asociat de Pavel cu revenirea lui Hristos (v. 26). „În ziua aceea,
evreii Îl vor boci pe Cel pe care L-au străpuns” (Zaharia 12:10) și
Dumnezeu le va da mântuirea (Romani 11:26).
7. Persoana lui Hristos o cere: Ultima
imagine a lui Hristos pe care au văzut-o oamenii a fost aceea de la Calvar: un
om murind în agonia neputinței. După înviere, El nu s-a mai arătat lumii. Va
trebui ca lumea să-L vadă iarăși ca să știe cu cine au avut de a face: „Vor
fi semne în soare, în lună și în stele. Și pe pământ va fi strâmtorare printre
neamuri, care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor;
oamenii își vor da sufletul de groază, în așteptarea lucrurilor care se vor
întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci vor vedea
pe Fiul omului venind pe un nor cu putere și slavă mare” (Luca 21:25-27). „Iată
că El vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns. Și
toate semințiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin” (Apocalipsa
1:7).
8. Destinul lui Satan o cere: Satan,
deși învins deja de Hristos la Cruce, mai este încă „domnul
lumii acesteia” (Ioan 12:31; 14:30; 16:11; 2 Corinteni 4:4; Efeseni 2:2; 6:12;
1 Ioan 5:19). Ca adevărat Domn al lumii, Hristos trebuie să se
întoarcă și să pună capăt domniei lui Satan. În Apocalipsa 5, când Hristos
primește sulul cu cele șapte peceți, actul de proprietate al acestei lumi, El
dezlănțuiește șirul celor șapte judecăți ale peceților (Apocalipsa 6-7). Urmează
apoi șirul de judecăți ale trâmbițelor (Apocalipsa 8-9) și ale potirelor
(Apocalipsa 16). La sfârșit, după un ultim efort al Satanei de a păstra
stăpânire asupra lumii, Hristos însuși se va întoarce să-și răpună dușmanul și
să-l arunce în pedeapsa veșnică a iazului de foc (Apocalipsa 19). Cu aceasta,
biruința lui Hristoa asupra impostorului uzurpator va fi definitivă.
9. Nădejdea sfinților o cere: Pavel
vorbește despre sfinți care vor avea parte de o premiere suplimentară: „De
acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea”
Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi
iubit venirea Lui” (2 Timotei 4:8). Iar apostolul Ioan
spune: „Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom
fi, nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când se va arăta El, vom fi ca El;
pentru că Îl vom vedea așa cum este” (1 Ioan 3:2). Ioan adaugă: „Cine
are în el nădejdea aceasta se curăță după cum El este curat” (v. 3). Acesta
este testul unei escatologii corecte. Nădejdea revenirii Domnului Iisus trebuie
să-i facă pe cei ce cred în ea să se pregătească în curățire continuă. Este
nădejdea venirii Lui motivație pentru sfințirea ta? Mai degrabă decât să fi
preocupat obsesiv cu evenimentele politice ale acestei lumii, ai face bine să
fi preocupat cu starea inimii tale înaintea lui Dumnezeu. Ești gata să-L
întâmpini pe Hristos? Poți spune și tu aprins de iubire: „Vino
Doamne Iisuse”? (Apocalipsa 22:20).
LA FINAL DE DRUM! Am întreprins lectura
Apocalipsei ca pe un pariu: am fi capabili să citim şi să descifrăm o carte
recunoscută ca fiind dificilă? Fiecare va răspunde pentru sine, examinând cât
de pozitivă şi stimulativă a găsit-o pentru propria inteligenţă şi pentru
propriul suflet şi o va folosi mai bine pentru propria viaţă spirituală. Unele
referinţe sunt obligatorii. În vreme ce este răspândită convingerea că
Apocalipsa este o aglomerare informă de episoade, cercetarea modernă a
demonstrat că Apocalipsa este logică şi are o temă clară. Nu este imposibil de
recunoscut şi o structură care are în „septenari/septade” pilonii săi de
susţinere: şapte mesaje ale lui Hristos către şapte biserici din Asia Mică,
şapte sigilii deschise de Hristos-Mielul, şapte urgii dezlănţuite de sunetul a
şapte trâmbiţe, şi şapte sălbăticiuni dezlegate de vărsarea a şapte cupe/potire.
Restul Apocalipsei pregăteşte sau completează septenarele, şi conduce la
luminoasa concluzie a cărţii. Interpretând septenarul deschiderii sigiliilor
cărţii divine după acelaşi criteriu aplicat septenariilor trâmbiţelor şi cupelor, care sunt septenarii
ale urgiilor, cercetătorii moderni fac din Apocalipsă o carte a
„catastrofelor”, uitând faptul că această carte cuprinde și partea luminoasă a
revenirii Domnului, ă Împărăției Mesianice și
a Cerului Nou și Pământului Nou. Apocalipsa rămâne unul dintre textele
cele mai misterioase şi mai fascinante ale Bibliei, cu siguranţă, nu unul
dintre cele mai uşoare. Cine se pregăteşte să o citească este prins în bogăţia
de imagini şi, poate, riscă să piardă din vedere planul său
unitar. Noi am încercat să clarificăm şi să simplificăm. Reluând principalele etape ale drumului nostru
grăbit, după o primă privire sumară asupra cărţii pentru a o insera în filonul
apocaliptic şi pentru a o cunoaşte în linii mari, am abordat textul însuşi fiindcă doar printr-o
lectură directă a Cuvântului lui Dumnezeu se poate ajunge la a-l înţelege. Scrisorile
ne-au pus în legătură cu o realitate eclezială multiformă: am fost stimulaţi
pentru o revizuire personală şi comunitară, ţinând ochii fixaţi asupra lui
Hristos care ne propunea punctele unui examen de conştiinţă. Au apărut momente
de mare consolare, dar şi de reproş, finalizat însă cu o ameliorare. Am avut un
suspin de uşurare când am văzut că Mielul era în măsură să deschidă peceţile
cărţii şi să interpreteze sensul istoriei. Am încetat să ne mai simţim nişte
naufragiaţi aruncaţi de valuri şi am început să înţelegem că deasupra noastră
se construieşte planul lui Dumnezeu care este un proiect al iubirii. Pentru a-l
înţelege mai bine, am descifrat simbolurile. Cu o rapidă călătorie am
trecut în revistă partea centrală a cărţii pentru a ne da seama de o situaţie
care, validă în vremea lui Ioan, se repropune punctual în oricare perioadă a
istoriei: viaţa fiecăruia şi a comunităţii este traversată de durere, şi totuşi
aceasta nu distruge viaţa fiindcă este susţinută de o speranţă care vine de
sus. Prezenţa lui Dumnezeu şi a lui Hristos în lumea oamenilor nu anihilează
puterea răului care poate face în carne răni mortale. Răul nu este absent în
istoria noastră personală sau în cea comunitară şi poate, de asemenea, să dea
impresia că ne conduce nestingherit. Bătălia finală cu victoria totală şi
definitivă a binelui, asigură pe toţi că va fi răsplătită credinţa în Dumnezeu:
toţi trebuie să ştie să lupte, siguri de victoria care se obţine în Hristos,
pentru Hristos şi cu Hristos. Lui cinstea şi gloria în veci! Dacă la final
Apocalipsa rămâne totuşi o enigmă, sper că a devenit O PLĂCUTĂ ENIGMĂ, care
merită să fie tot mai bine cunoscută şi descifrată. Pariul, totuși, continuă. Există oameni
care studiază Apocalipsa pentru aspectul ei senzațional. Unii sunt curioși dacă
regina Angliei este Izabela din Apocalipsa sau dacă Papa de la Roma este
Antihrist sau măcar profetul mincinos! Eu am ales aspectul spiritual al
lucrurilor. Dacă am reușit să provoc în voi o curiozitate care a fost apoi
satisfăcută de revelația lui Dumnezeu sunt mulțumit. Mi-am îndeplinit misiunea.
Pentru mine, Apocalipsa este un studiu permanent. Revin mereu să beau din
izvorul acesta de apă vie, să mă hrănesc cu bucatele acestea alese. Fac și
facem parte din aceia cărora Dumnezeu le-a promis că va veni să stea la masă cu
noi. Vom cina mereu cu El și El va cina cu noi. Marele ospăț de-abia începe!
