TAINE BIBLICE - NIMROD/GHILGAMEȘ ȘI TURNUL BABEL!

TAINE BIBLICE - NIMROD/GHILGAMEȘ ȘI TURNUL BABEL!

  În Sfânta Scriptură, Nimrod a întemeiat Babelul (Babilonul) și a început construirea Turnului Babel. Nimrod a mai purtat numele de Ghilgameș. Acesta a fost un tiran idolatru și făcea parte din rasa uriașilor refaimi.

Nimrod se trage din Cuș: Nimrod este un supranume și înseamnă rebel-șef în ebraică. Biblia ne spune că tatăl lui Nimrod este Cuș (în istorie Kuș sau Kiș). Însă este interesant că Nimrod nu este considerat fiul lui Cuș, ci numele lui este scos din rândul fiilor lui Cuș. Fiii lui Cuș, conform cărții Geneza, au fost Seba, Havila, Sebta, Raema și Sabteca. Probabil autorul Genezei, Moise, a făcut acest lucru deoarece Nimrod nu a fost considerat ființă umană. Fiii lui Ham au fost: Cuș, Mițraim, Put și Canaan.  Fiii lui Raema: Șeba și Dedan. Cuș a născut și pe Nimrod: „el este acela care a început să fie puternic pe pământ. El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului; iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului.” El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad și Calne, în țara Șinear. Din țara aceasta a intrat în Asiria; a zidit Ninive, Rehobot-Ir, Calah și Resen între Ninive și Calah; aceasta este cetatea cea mare.” (Geneza 10:6-12).

Nimrod, amintit ca punct de reper în istorie: S-ar putea spune că Moise a făcut o greșeală, că l-a omis pe Nimrod din rândul fiilor lui Cuș, doar ca să fie amintit separat ca domnitor. Însă nu este o greșeală. În cartea Cronicilor, mai târziu, când sunt amintite din nou genealogiile, de data asta de către un alt cronicar (Moise murise demult), Nimrod este scos din nou din rândul fiilor lui Cuș: „Fiii lui Cuș: Saba, Havila, Sabta, Raema și Sabteca. Fiii lui Raema: Seba și Dedan. Cuș a născut pe Nimrod; el a început să fie puternic pe pământ.” (1 Cronici 1:9-10). Biblia nu detaliază mai mult de atât viața și domnia lui Nimrod sub numele Nimrod. Însă, odată ce-l vom identifica pe Nimrod cu personajul istoric Ghilgameș, ne putem folosi de izvoarele istorice pentru a pune cap la cap piesele unei istorisiri coerente.

De unde știm că Nimrod este Ghilgameș? În Geneza 10:10, sunt scrise numele orașelor (cetăților) pe care Nimrod le-a fondat. Printre ele se află Erec. Acest oraș, Erec, este denumirea aramaică (ebraică) a Urukului.
Moise a scris cartea Genezei în aramaică. Izvoarele istorice ne indică faptul că Ghilgameș a întemeiat orașul Uruk, așa cum o spune și Moise în Geneza. De pe Tableta nr. 1 a Epopeii lui Ghilgameș, scrisă cu semne cuneiforme, citim în primele rânduri despre protagonist: Cel care a văzut totul până la marginea lumii, cel care știut totul, Ghilgameș, a pătruns totodată și taina tuturor lucrurilor. (…). El a fost cel care a poruncit să se ridice zidul Urukului. (Epopeea lui Ghilgameș, în românește de Virginia Șerbănescu și Al. Dima, Editura Mondero, București, 1996, pagina 31). Așadar, Urukul, denumit în aramaică Erek, este întemeiat de Ghilgameș, care în Biblie poartă numele de Nimrod. Tăblițele spun că înainte de potop au existat alți domnitori, însă niciunul nu a fost uman, ci „divin”, domniile lor fiind de multe mii de ani! Din Epopee mai aflăm și faptul că Ghilgameș a fost un uriaș, cu o statură de unsprezece coți, adică peste cinci metri. Statura lui era de 11 coți, iar lărgimea pieptului nouă palme avea. (Epopeea lui Ghilgameș, în românește de Virginia Șerbănescu și Al. Dima, Editura Mondero, București, 1996, pagina 32)

Ce scrie în Epopeea lui Ghilgameș? Epopeea lui Ghilgameș nu trebuie citită precum se citește Biblia. Cronicarii regilor păgâni nu au fost precum cronicarii împăraților iudei: imparțiali și insuflați de Duhul Sfânt. Chiar și în cronicile noastre (autohtone), de pildă în Letopisețul Țării Moldovei, Grigore Ureche idealizează portretul lui Ștefan cel Mare. Și chiar dacă Ștefan cel Mare omora de plăcere când se îmbăta, moartea lui este zugrăvită ca fiind o catastrofă naturală, că întreaga natură simte lipsa lui Ștefan, manifestându-se în intemperii. Ceea ce este absurd. La fel este și cu Epopeea lui Ghilgameș. Deși Nimrod a fost un tiran, autorul Epopeii încearcă să îl „îmbuneze” pe cititor, oferindu-i versuri scrise cu un bun talent literar, exagerând deseori faptele eroice ale acestuia. Dar nimic nu este scris ca Biblia: cronicarii iudei au scris adevărul, nici mai mult, nici mai puțin.

Firul epic al Epopeii: Autorul Epopeii îl prezintă pe Ghilgameș ca fiind regele și fondatorul Urukului, un individ două treimi divin și o treime uman. Mama lui era o zeiță (noi, creștinii, nu putem decât să presupunem că a fost un înger corupt), iar tatăl lui, un „om sfânt”, probabil un preot păgân sau un vrăjitor. Este foarte interesant faptul că nu mama lui a fost umană, ci tatăl lui. Asta implică faptul că îngerii corupți s-au putut încarna nu numai în trupuri bărbătești, ci și femeiești. Noi știm că, îngerii s-au împreunat cu fetele oamenilor, înainte de potop, din uniunea lor rezultând nefilimi. Nimrod a fost unul din primii uriași de după potop, adică un refaim și le-a făcut altare îngerilor corupți.

Tiranul Ghilgameș: Ghilgameș a introdus o lege prin care toate femeile, când se mărită, trebuie să treacă mai întâi prin patul său. Altminteri mireasa era furată și siluită în noaptea nunții. Iar pe bărbați i-a făcut sclavi. Nimeni nu i se putea opune fiindcă era foarte puternic și foarte înalt.

Uriașii n-au fost niciodată inimoși: Ghilgameș introduce sclavia în Uruk: Ghilgameș este la doar câteva generații de la Noe, dar oamenii deja s-au dedat din nou idolatriei. Asta mai ales pentru că festivalurile dedicate zeilor erau pline de dezmăț în piața Urukului (după cum este descris în Epopee); în latină, numele orașului Uruk chiar este Orugeia sau Orgia. Însă, pentru a rezolva problema tiraniei lui Ghilgameș, locuitorii Urukului nu apelează la Dumnezeul adevărat, ci la idoli, aducându-le jertfe. Aceștia îl trimit pe Enkidu, care este corupt de una din prostituatele lui Ghilgameș. Slăbit de nopțile nedormite petrecute cu prostituata, Enkidu nu îl poate învinge pe Ghilgameș, iar lupta lor se sfârșește într-o remiză. Acest lucru îi face să se împrieteneasă. Cei doi pornesc în căutarea nemuririi. Întâi, Ghilgameș caută nemurirea prin întărirea unei civilizații și a unor orașe, să aibă un renume. Cu Enkidu, însă, o caută prin fapte eroice. Ei ucid un monstru vorbitor (pe Humbaba), care are aspectul unui heruvim decăzut, apoi ucid un taur furios. Enkidu moare, iar lui Ghilgameș nu-i vine să creadă că și eroii mor până în momentul în care vede, după două săptămâni de jelit, un vierme ieșind din carnea cadavrului lui Enkidu.

Nimrod îl întâlnește pe Noe: Deoarece nu a putut găsi nemurirea prin fapte eroice, Ghilgameș merge în căutarea Pomului Vieții, să îi mănânce fructele. Neștiind locația Pomului, îl caută pe cel care o știe, și anume pe Utnapiștim, unul din cei opt supraviețuitori ai unui potop de ape global și strămoș al tuturor oamenilor. Îl găsește pe Utnapiștim, însă acesta refuză să îi spună locația Pomului. În schimb, după ce-i ironizează inteligența și abilitățile prin diferite teste pe care Ghilgameș le pică, Utnapiștim îi spune povestea potopului și cum Dumnezeu l-a scăpat, spunându-i să construiască o corabie. Ghilgameș își imaginează că Utnapiștim vorbește despre zeul suprem păgân, Anu, căruia el însuși îi aducea ofrande. Apoi adaugă că atunci când apele s-au retras, corabia s-a oprit pe muntele Nițșir. Asta o spune și Biblia, anume că arca s-a oprit pe un munte, în Biblie având denumirea de Ararat (Geneza 8:4). Soția lui Utnapiștim, înduioșată de frica de moarte a chipeșului Ghilgameș, îi dezvăluie locul în care poate găsi o plantă care îi readuce o parte din tinerețe. Planta se află pe fundul unui lac. Ghilgameș o găsește, o ia, dar un șarpe i-o fură, o înghite și imediat năpârlește. Întors acasă cu mâinile goale, își dă seama că lucrul cel mai valoros pe care îl are la îndemână este povestea potopului lui Utnapiștim (Noe). De aceea, se hotărăște s-o spună mai departe, să își lege cumva numele de o istorisire importantă. Adevărul este că singurele lucruri importante din istoria omenirii au fost făcute de Dumnezeu.

Dumnezei muritori: Este (foarte) probabil că Noe l-a întâlnit pe Nimrod deoarece Noe a trăit până la vârsta de 950 de ani, încât pentru mulți putea părea nemuritor. Tăblițele spun că și mama lui Ghilgameș, Ninsun, a murit, deși era de origine „divină”, apoi i-a fost dedicat un templu. Adevărul este că, în Psalmul 82 (81 în Biblia Ortodoxă), Dumnezeu spune că îngerii corupți vor muri ca oricare alt domnitor. „Dumnezeu stă în adunarea lui Dumnezeu; El judecă în mijlocul dumnezeilor. Până când veți judeca strâmb și veți căuta la fața celor răi? Eu am zis: Sunteți dumnezei, toți sunteți fii ai Celui Preaînalt. Însă veți muri ca niște oameni, veți cădea ca un domnitor oarecare.” (Psalm 82). Având ca mamă un înger corupt, nu este de mirare că Moise și cronicarii evrei l-au scos pe Nimrod din rândul genealogiei fiilor oamenilor. Probabil i-au păstrat numele, separat, pentru ca oamenii să nu creadă că Nimrod este un dumnezeu, ci are ca tată un om. După moartea lui Ghilgameș, au fost construite temple în cinstea lui. Locul refaimilor nu este în genealogia oamenilor, Dumnezeu le-a poruncit israelilților să îi omoare pe toți (Num. 21:33-35).

Fața Domnului, locul de la răsărit (Est) de Eden: Este important să știm ce înseamnă expresia „în Fața Domnului” deoarece citind versetul de mai jos, am putea crede că Nimrod este un personaj pozitiv. „El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului; iată de ce se zice: Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului.” (Geneza 10:9). Citind versetul de mai sus, am putea crede că faptele pe care le făcea Nimrod erau bune, deoarece erau înaintea Domnului. Dar nu erau bune, ci rele: violuri, sclavie, crime, idolatrie, vrăjitorie etc. Fața Domnului era un loc situat la răsărit de Eden, iar faptul că Nimrod le făcea în Fața Domnului, era o sfidare (pe față) la adresa lui Dumnezeu. Știm din primele capitole ale Bibliei unde a fost așezată Grădina Edenului, că era ca o insulă precum este la noi, la români, Insula Balta Brăilei, înconjurată de Dunăre. Tot așa, Grădina Edenului era înconjurată de patru râuri. „Un râu ieșea din Eden și uda grădina, și de acolo se împărțea și se făcea patru brațe. Numele celui dintâi este Pison; el înconjoară toată țara Havila, unde se găsește aur. Aurul din țara aceasta este bun; acolo se găsește și bedelion și piatră de onix. Numele râului al doilea este Ghihon; el înconjoară toată țara Cuș. Numele celui de al treilea este Hidechel. El curge la răsăritul Asiriei. Al patrulea râu este Eufratul.” (Geneza 2:10-14).

Vizavi de locuința terestră a lui Dumnezeu: Orice loc în care locuiește Însuși Dumnezeu poate fi numit un templu. Iar Dumnezeu locuia împreună cu Adam și Eva în Grădina Edenului. „Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin grădină în răcoarea zilei și omul și nevasta lui s-au ascuns de Fața Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină.” (Geneza 3:9). Prezența lui Dumnezeu în locul respectiv era numită Fața Domnului. Când Adam și Eva au fost izgoniți din Grădină, intrarea a fost păzită de doi heruvimi, ca omul să nu poată mânca din Pomul Vieții. Fiind înconjurată de ape, singura intrare prin Grădină era prin Est, unde Dumnezeu a pus heruvimii. „Astfel a izgonit El pe Adam; și la răsăritul grădinii Edenului a pus niște heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la Pomul Vieții.” (Geneza 3:24). Nu știm dacă Pomul Vieții a fost luat de pe pământ în timpul potopului și pus înapoi în Grădina Edenului, ca mai apoi să fie luat definitiv. Nu știm dacă Ghilgameș chiar putea găsi Pomul Vieții. Cert este că locul în care Grădina Edenului fusese așezată încă exista și după potop. Deși arca lui Noe s-a oprit pe Ararat, urmașii lui Noe, care n-au mai vrut să îi slujească lui Dumnezeu, s-au dus în fața Domnului, să facă un imperiu, pentru a-i arăta, cu sfidare, că n-au nevoie de El.

Unde a mai fost folosită expresia „în fața Domnului”? Iată câteva din versetele în care expresia Fața Domnului este întâlnită în Biblie: „După ce l-a ucis pe Abel, Cain a fugit de la Fața Domnului, din prezența Lui.” Același cuvânt este folosit și când Avraam își îngroapă soția într-un loc față în față cu Mamre (Geneza 50:13). Când Dumnezeu a locuit în Sfintea Sfintelor din Cortul Întâlnirii, toate jurămintele se făceau în fața locuinței Domnului, adică în fața Domnului (2 Samuel 5:3). Din Biblie mai știm episodul când un om necurat, Uza, a atins Chivotul Legământului și a murit înaintea lui Dumnezeu fiindcă prezența sfântă a lui Dumnezeu era peste acel obiect: „Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Uza și Domnul l-a lovit pentru că întinsese mâna pe chivot. Uza a murit acolo înaintea lui Dumnezeu.” (1 Cronici 13:10). Într-un alt episod, doi preoți neglijenți, care n-au adus foc din Cortul Întâlnirii să ardă jertfa, ci au aprins propriul loc foc, au murit înaintea Domnului, adică înaintea Cortului în care locuia Dumnezeu. „Nadab și Abihu au murit înaintea Domnului, când au adus înaintea Domnului foc străin, în pustia Sinai.” (Numeri 3:4).

Locuința terestră a Domnului: Dar în afară de faptul că oamenii necurați mureau când intrau în contact cu sfințenia lui Dumnezeu, de unde știm că Dumnezeu chiar locuia în Cortul Întâlnirii, iar mai târziu în Templul lui Solomon? L-a văzut cineva locuind acolo? Da, L-a văzut Profetul Isaia! Iar haina Domnului era atât de lungă încât umplea Templul (cam ca trena aceea lungă a rochiei de mireasă, doar că această alungire era în față): „În anul morții împăratului Ozia, am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt, și poalele mantiei Lui umpleau Templul.” (Isaia 6:1). Astăzi, Dumnezeu, prin Persoana Duhului Sfânt, locuiește în trupul credinciosului (1 Corinteni 6:19).

Pomul Vieții nu se mai află pe pământ: Știm că Pomul Vieții nu se mai află pe pământ, însă nu știm când a fost luat. Pomul Vieții se află în Noul Ierusalim, care va coborî din Cer: „Și eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. (…). În mijlocul pieței cetății și pe cele două maluri ale râului, era Pomul Vieții, rodind douăsprezece feluri de rod și dând rod în fiecare lună.” (Apocalipsa 21:2, 22:2). Pe Pământ nu există niciun pom care să aibă rod în fiecare lună și de fiecare dată să aibă un rod diferit.

Turnul Babel, construit în Sumeria, la răsărit de Eden: Oamenii au primit poruncă de la Dumnezeu să se împrăștie pe fața pământului, să se răsfire, să se răspândească, nu să se adune toți într-un loc: „Iar voi creșteți și înmulțiți-vă; răspândiți-vă pe pământ și înmulțiți-vă pe el.” (Geneza 9:7). Cu siguranță că ideea a fost ca populațiile să se așeze fiecare pe teritoriul ei, în care să se organizeze în pace, nu să se adune toți laolaltă într-un singur loc de pe planetă. Așezările mari de oameni au probleme mari, pe vremea lui Ghilgameș asta ducând la sclavie. Locul în care s-au adunat a fost numit Șinear sau Șinar, adică Sumer sau Sumeria. „Tot pământul avea o singură limbă și aceleași cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în țara Șinear și au descălecat acolo. Și au zis unul către altul: Haidem să facem cărămizi și să le ardem bine în foc! Și cărămida le-a ținut loc de piatră, iar smoala le-a ținut loc de var. Și au mai zis: Haidem să ne zidim o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul și să ne facem un nume, ca să nu fim împrăștiați pe toată fața pământului!” (Geneza 11:1-4).

Sumeria, Babilon: În ziua de azi, Șinearul (Sumerul) ar fi pe teritoriului Iranului și o parte a Irakului. Mult mai târziu de la Nimrod, Imperiul lui Nebucadnețar, Imperiul Babilonian, a fost făcut pe temeliile Sumeriei antice. Aflăm faptul că Sumeria și Babilonul erau uneori folosite ca sinonime. (Așa cum, în ziua de azi, Țărilor de Jos li se mai spune Olanda). „În al treilea an al domniei lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, Nebucadnețar, împăratul Babilonului, a venit împotriva Ierusalimului și l-a împresurat. Domnul a dat în mâinile lui pe Ioiachim, împăratul lui Iuda, și o parte din vasele Casei lui Dumnezeu. Nebucadnețar a dus vasele în țara Șinear, în casa dumnezeului său, le-a pus în casa vistieriei dumnezeului său.” (Daniel 1:1-2). Domnul a părăsit pe Israel deoarece Israel l-a părăsit pe Domnul. De aceea obiectele acelea nu mai erau sfinte, iar Nebucadnețar le-a putut atinge fără să moară.

Bâlba de la Babel: „Domnul S-a coborât să vadă cetatea și turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Și Domnul a zis: Iată, ei sunt un singur popor și toți au aceeași limbă, și iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce și-au pus în gând. Haidem să Ne coborâm și să le încurcăm acolo limba, ca să nu-și mai înțeleagă vorba unii altora! Și Domnul i-a împrăștiat de acolo pe toată fața pământului, așa că au încetat să zidească cetatea. De aceea, cetatea a fost numită Babel, căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ și de acolo i-a împrăștiat Domnul pe toată fața pământului.” (Geneza 11:5-9). Domnul a încurcat limbile la Babel, dar le-a „descurcat” la Ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor, cap.2). Însă mai știm că, atunci când toate popoarele s-au împrăștiat pe fața pământului, Diavolul și-a pus căpeteniile lui să aibă sub control spiritual popoarele păgâne. „El mi-a zis: „(…) Tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăției Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci și una de zile. Și iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor și am ieșit biruitor acolo, lângă împărații Persiei. (…). Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei și, când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei! Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voievodul vostru Mihail.” (Daniel 10:12, 10:21). Și Dumnezeu a lăsat îngerii lui să aibă grijă de popoare, Mihail fiind „voievodul” lui Israel. Iar Moise explică asta în Deuteronom: „Când Cel Preaînalt a împărțit moștenire popoarelor, când a împărțit pe fiii lui Adam, atunci a statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu. Iar partea Domnului este poporul lui Iacov, Israel este partea lui de moștenire.” (Deuteronom 32:8, trad. Biblia Ortodoxă).

Cronicarul Iosephus Flavius explică de ce Nimrod a vrut să construiască Turnul Babel: Nu numai în Biblie este scris numele Nimrod, ci și în cronicile istoricului Iosephus Flavius. În capitolul 4 al cronicii sale, el notează episodul Turnului Babel: Cu privire la Turnul Babel și încurcarea limbilor: Partea 1: „Iar fiii lui Noe au fost trei, Sem, Iafet și Ham, născuți cu o sută de ani înainte de potop. Iată că ei au fost primii care s-au hotărât să coboare din munți în câmpii și să se așeze acolo; apoi i-au convins și pe alții, care se temeau mult de zonele joase, din cauza potopului. Așadar, erau foarte reținuți să coboare din locurile înalte, să riște să le urmeze exemplul. Iar câmpia în care s-au așezat prima dată a fost numită Șinear. Dumnezeu, de asemenea, le-a poruncit să trimită colonii în altă parte: pentru popularea pământului, pentru a nu se stârni revolte între ei, și pentru a cultiva o mare parte a pământului și să se bucure de recolte în prosperitate. Dar ei au fost atât de lipsiți de pricepere că nu s-au supus lui Dumnezeu. Lucru pentru care au căzut în dezastre și au fost făcuți să simtă rușinea păcatului pe care l-au comis. Iar atunci când numărul tinerilor lor a crescut foarte mult, Dumnezeu i-a mustrat din nou, să întemeieze colonii. Ei, imaginându-și că prosperitatea de care se bucurau nu vine din favorurile lui Dumnezeu, ci crezând că propria lor putere a fost cauza prosperității în care se aflau, nu s-au supus Domnului. Pe lângă nesupunerea față de voia lui Dumnezeu au mai adăugat și suspiciunea că Dumnezeu i-ar fi pus să întemeieze colonii departe pentru ca, fiind divizați, să-i poată asupri mai ușor. Partea 2: Așadar Nimrod a fost cel care i-a stârnit la un asemenea afront și dispreț față de Dumnezeu. El a fost un nepot de-al lui Ham, fiul lui Noe, și a fost un om neînfricat și cu brațe puternice. El i-a convins să nu îi mai atribuie fericirea lor lui Dumnezeu, ca și cum aceasta ar fi venit prin propriile lor mijloace, ci să creadă că propriul lor curaj a fost cel care le-a adus acea fericire. De asemenea, treptat, el a schimbat stăpânirea în tiranie fiindcă n-a văzut nicio altă cale de a-i face pe oameni să renunțe la frica de Dumnezeu. Și, în schimb, să-i facă să depindă de propria lui putere. El le-a zis: „Mă voi răzbuna pe Dumnezeu, dacă se va mai hotărî vreodată să înece lumea”. Din acest motiv, el a ordonat construirea unui turn prea înalt să poată fi atins de ape. A mai spus că se va răzbuna pe Dumnezeu pentru că i-a distrus pe strămoșii lor. Partea 3: Iată că mulțimile erau foarte pregătite să urmeze voința puternică a lui Nimrod și să considere o lașitate supunerea față de Dumnezeu: așa că s-au pus să construiască un Turn. Nici n-au lăsat oboselile să-i oprească, nici n-au fost în niciun fel neglijenți cu privire la muncă. Și, datorită mulțimii mâinilor angajate în lucrare, turnul crescu foarte înalt, mai repede decât s-ar fi putut oricine aștepta. Din cauza lățimii mari a acestuia (și a întăriturilor construcției) nu părea înalt, la prima vedere, ci mai mic decât era. A fost construit din cărămidă arsă, pusă laolaltă cu liant de smoală, tocmai pentru a nu lăsa apa să pătrundă înăuntru. Când Dumnezeu a văzut cât de nebunește au procedat, n-a recurs la distrugerea lor completă. Iar asta din moment ce pentru ei n-a fost învățătură de minte distrugerea păcătoșilor din lumea veche. Ci a cauzat o învălmășeală între ei, producând în ei limbi diferite; apoi a făcut ca prin mulțimea acelor limbi să nu se poată înțelege unul cu altul. Locul în care au construit Turnul este numit acum Babilon, din cauza încurcării limbii pe care o înțelegeau înainte: pentru evrei înseamnă Babel, Confuzie. Sibylla din Cumae menționează, de asemenea, Turnul și încurcarea limbilor: „Fiindcă toți oamenii vorbeau odinioară aceeași limbă, ei au început să clădească un turn foarte înalt, ca să ajungă până la cer cu ajutorul lui. Dar zeii au stârnit un vânt năprasnic care a dărâmat turnul, atribuind fiecăruia câte o limbă aparte. De aici își trage numele orașul Babilon.” Iar ceea ce privește câmpia Șinearului, din țara Babilonului, Hestiaeus o menționează spunând: „Preoții, în timp ce s-au salvat din învălmășeala aceea, au luat urnele sacre ale lui Jupiter Enyalius și au coborât cu ele în Șinearul Babilonului.”” Acestea sunt cuvintele lui Iosephus Flavius.

Mărimea Turnului Babel: Cartea Jubileelor, numită și Mica Geneză sau Leptogeneza, este o carte apocrifă a Bibliei. Aceasta aduce multe completări Genezei lui Moise și menționează chiar și mărimea Turnului Babel: „Înălțimea acestuia ajungea la 5433 de coți și două palme. Lățimea la sol a zidului turnului a fost de 13 stadii, în timp ce lungimea la sol a zidului turnului, 30 de stadii.” (Cartea Jubileelor 10:21). La un simplu calcul, înălțimea Turnului Babel era de 2848 metri, iar amprenta la sol a Turnului de 2405 x 5550 metri!! Probabil că Josephus Flavius a avut dreptate: turnul chiar părea mic din cauza lățimii. Și poate că doar atât au reușit să construiască, nu știm cât au terminat din proiect. O fundație atât de lată permite construirea unui turn mult mai înalt. Însă Nimrod putea fi un mincinos, să construiască acel turn doar pentru sine însuși, nu pentru vreun potop, având doar obsesia înălțimilor.

Obsesia înălțimilor: Obsesia înălțimilor a început cu Lucifer, care s-a transformat în Diavol când s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. „Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi ședea pe Muntele Adunării dumnezeilor, la capătul miazănopții; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.” (Isaia 14:13). Deoarece, în Cer, Tronul lui Dumnezeu se află pe Muntele Adunării, Lucifer a vrut să își pună el însuși acolo scaunul de domnie. Fiindcă n-a reușit, a rămas cu această obsesie, să își pună tronul pe vârful unui munte sau pe un loc înalt, să-L sfideze pe Dumnezeu. Interesant este că preoții tuturor Baalilor le cereau israeliților să le facă idolilor temple și altare pe înălțimi. Obsesia aceasta a devenit atât de puternică, încât însăși altarele închinate idolilor au ajuns să fie numite înălțimi. „Împăratul (Iosia) a pângărit înălțimile care erau în fața Ierusalimului, pe partea dreaptă a Muntelui Pierzării. Și pe care le zidise Solomon, împăratul lui Israel, Astarteei, urâciunea sidonienilor, lui Chemoș, urâciunea Moabului, și lui Milcom, urâciunea fiilor lui Amon. A sfărâmat stâlpii idolești și a dărâmat astarteele, și locul lor l-a umplut cu oase omenești. A dărâmat și altarul de la Betel și înălțimea făcută de Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască; a ars înălțimea și a prefăcut-o în țărână și a ars idolul Astarteei.” (2 Împărați 23:13-15). Apostolul Pavel spune că în spatele acestor idoli de pe înălțimi se aflau întotdeauna dracii: „Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc neamurile, jertfesc dracilor, și nu lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 10:20).

Turnul Babel, o copie ieftină a Muntelui Adunării: Din pasajul citat mai sus din Cartea lui Isaia am văzut că Tronul lui Dumnezeu se află pe Muntele Adunării. Acolo a vrut Lucifer să își pună scaunul de domnie, dar nu a reușit. De aceea, idolii de aur făcuți de păgâni pentru închinarea la draci sunt puși mereu pe înălțimi. Este o obsesie a înălțimilor, pentru a fi cel care vede lucrurile de sus, ca Dumnezeu. Acest Munte al Adunării pe care stă Tronul lui Dumnezeu se află pe o mare de sticlă, un platou cristalin imens. „În fața scaunului de domnie mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie și împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte și pe dinapoi.” (Apocalipsa 4:6). „Deasupra capetelor făpturilor vii era ceva ca o întindere a cerului, care semăna cu cristalul strălucitor și se întindea în aer sus, peste capetele lor.” (Ezechiel 1:22). „Și am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc și pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei și ai numărului numelui ei.” (Apocalipsa 15:2). Arhitectura Turnului Babel a fost cel mai probabil un ziggurat. Nu este greu să ne imaginăm că, simțindu-se un dumnezeu, Nimrod a ordonat construirea unui turn cât un munte pentru a-și pune tronul în vârf, având la poalele „muntelui”, în loc de marea de sticlă amestecată cu foc, câmpia Șinearului strălucind în bătaia soarelui, care este plată și largă, ca un platou.

Nimrod, contemporan cu Avraam: Pe lângă faptul că tăblițele sumeriene îl numesc Ghilgameș pe Nimrod, izvoarele istorice ne mai dezvăluie un nume pe care îl purta: Amrafel. Nimrod este Amrafel, iar numele acesta este amintit în Geneza, la măcelul împăraților. „Pe vremea lui Amrafel, împăratul Șinearului, (…) s-a întâmplat că ei au făcut război cu Bera, împăratul Sodomei (…). Timp de doisprezece ani fuseseră supuși lui Chedorlaomer; și în anul al treisprezecelea s-au răsculat. (…). Biruitorii au luat toate bogățiile Sodomei și toate merindele lor și au plecat. Au luat și pe Lot, fiul fratelui Avram, care locuia în Sodoma; au luat și averile lui și au plecat.” (Geneza 14:1-4,11). Biblia continuă să spună că Avraam a pornit o campanie militară pentru a-l elibera pe Lot. Avraam a înfrânt coaliția lui Chedorlaomer: Amrafel, Arioc și Tideal. Astfel de victorii sunt posibile pentru cei care au încredere în Dumnezeu. De exemplu, Ghedeon a înfrânt toată armata madianiților cu doar 300 de soldați (Jud. 7:8-25). Iar acest Amrafel, împărat al Șinearului, este Nimrod. În literatura rabinică: Conform lui Rab și Samuel, Amrafel este același cu Nimrod. „Unii spun că Amrafel este numele său real, fiind supranumit Nimrod, căpetenia rebelilor, ca lider al constructorilor de turnuri, care „a dus lumea în rebeliune” împotriva Domnitorului Cerului; alții spun că Nimrod a fost numele lui adevărat și a fost supranumit Amrafel fiindcă a fost „cel care a poruncit aruncarea în foc a lui Avraam”. Printre alte etimologii ieșite din comun numele mai este explicat ca fiind cel ale cărui „porunci aduc întunericul (distrugerea) în lume” sau cel care „a ațâțat și batjocorit lumea”. The Jewish Encyclopedia, Amraphel, pag. 537.

Cartea lui Iașer despre Nimrod (Amrafel): Nu este imposibil ca Nimrod să fie contemporan cu Avraam, durata de viață fiind mult mai mare. Una din cărțile apocrife la care face referire Enciclopedia iudaică este numită Cartea lui Iașer. Cartea lui Iașer este o aprocrifă, însă este amintită în Biblie în Iosua 10:13 și 2 Samuel 1:18 sub numele de Cartea Dreptului. Cartea relatează că lui Nimrod îi era teamă de Avram fiindcă la nașterea lui Avram, pe cer, patru stele au fost înghițite de o a cincea stea. Iar cititorii în stele i-au spus lui Nimrod că tocmai s-a născut un împărat care va învinge patru împărați deodată. Ceea ce s-a întâmplat la măcelul împăraților. Nimrod a vrut să-l omoare în scutece pe Avram și i l-a cerut lui Terah, dar Terah a înlocuit copilul. Aceeași carte apocrifă, Cartea lui Iașer, îl identifică pe Nimrod ca fiind Amrafel: Iar Nimrod a locuit în Babel, iar acolo și-a înnoit stăpânirea peste restul supușilor lui, și a domnit cu mână de fier. Iar supușii și prinții lui Nimrod l-au numit Amrafel spunând că, la turnul lui, prinții și oamenii sunt pervertiți de el.”
(Cartea lui Iașer 11:6)

Cuptorul aprins: Cartea lui Iașer mai relatează o întâmplare cu Terah, tatăl lui Avraam, cu Avraam și cu Nimrod. Avraam distruge idolii lui Terah, Terah se plânge la regele său, Nimrod, iar acesta îl judecă. Nimrod se mânie fiindcă îl știa mort pe Avraam, omorât chiar de el în scutece. Așadar îl aruncă pe Avraam în foc, împreună cu fratele său, Haran. Cel din urmă este aruncat în foc fiindcă Terah a mințit că Haran l-ar fi sfătuit să îl înlocuiască pe Avram la naștere, să nu fie omorât de Nimrod, din cauza semnelor din stele. Iar Avram a ieșit grăbit din fața tatălui său, a luat securea pusă în mâna celui mai mare idol al tatălui său, cu care a ciopârțit idolul, apoi a fugit. Iar Terah, văzând tot ce a făcut Avram, a ieșit din casă și s-a dus la rege, și s-a înfățișat înaintea lui Nimrod și s-a închinat lui. Regele a zis: Ce vrei? (…). Terah a zis: (…) trimite după el și judecă-l. (…). Iar servitorii regelui, prinții, stăpânii, dregătorii și judecătorii și toți locuitorii țării, în jur de 900.000 de oameni au stat în fața cuptorului să îl vadă pe Avram. (…). Apoi l-au adus și pe fratele său, Haran, să îi arunce pe amândoi în foc. (…). Și i-au legat cu sfori de in, iar servitorii regelui i-au ridicat și i-au aruncat pe amândoi în foc. Iar Domnul (…) l-a scăpat pe Avram din foc, iar acesta nu a fost ars. Dar toate sforile cu care l-au legat au ars, în timp ce Avram a rămas intact și s-a plimbat prin foc. Iar Haran a murit când a fost aruncat în foc și s-a făcut scrum fiindcă inima lui nu a fost deplină pentru Dumnezeu. (Cartea lui Iașer, cap. 11 și 12).

Esau îl omoară pe Nimrod: Cartea lui Iașer mai povestește faptul că Nimrod a fost omorât de Esau, nepotul lui Avraam, la vânătoare. Nimrod era gelos că Esau era un vânător mai bun și s-a pus să îl „vâneze”. Esau nu a știut cine îl urmărește și s-a ascuns. Când Nimrod a trecut pe lângă ascunzătoare, a sărit pe el și i-a tăiat capul. Dându-și seama pe cine a omorât și că va fi urmărit tot restul zilelor, fuge acasă, flămând, unde îi cere de mâncare lui Iacov. Era o supă de linte. Iar Iacov i-o dă, cu prețul dreptului de întâi născut. La care Esau spune, cu gândul că este urmărit de o întreagă armată: „la ce-mi mai folosește dreptul de întâi născut dacă oricum voi muri?” (ceea ce scrie și-n Geneza 25:32). Dar Esau nu știa că nu era urmărit. Generalii lui Nimrod deja împărțeau puterea și fărâmițau imperiul sumerian. Apoi s-au pus să extermine refaimi (uriași) și prinții ce-au ieșit din Nimrod.

Nimrod, asemănat cu Antihristul: Unii teologii afirmă că Nimrod are imaginea precursorului lui Antihrist. Motivul pentru care ei fac aceste afirmații este nu numai din cauza caracterul tiranic al acestui domnitor. Ci și pentru că, în varianta akkadiană finală a Epopeii lui Ghilgameș este scrisă despre el o expresie care îi atrage atenția oricărui exeget al Apocalipsei: „Despre Nimrod s-a scris:Cine se poate asemăna cu el în regalitate? Cine poate, ca Ghilgameș, să spună: Cu adevărat sunt rege!?” În alte variante ale textului, respectivele porțiuni ale tăbliței sunt distruse, iar versurile nu pot fi citite. Însă, în varianta akkadiană finală, care are versurile respective intacte, se poate observa că autorul pune retoric întrebarea: „Cine se poate asemăna cu Ghilgameș?” și îi înșiră faptele eroice. Știm bine că, la sfârșitul vremurilor, în Cartea Apocalipsei, oamenii spun același lucru despre Fiară (Antihrist): „Și au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Și au început să se închine fiarei, zicând: Cine se poate asemăna cu Fiara și cine se poate lupta cu ea?” (Apocalipsa 13:4).

CARTEA BIBLICĂ „APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - PRIMELE 10 CAPITOLE!

CARTEA BIBLICĂ  „APOCALIPSA” -  CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - PRIMELE 10 CAPITOLE!

Introducere:

  Titlul acestui comentariu afirmă că Apocalipsa este o „chemare la transcendență”. Să explicăm puțin această afirmație. Chemarea făcută apostolului Ioan în Apocalipsa 4:1: „Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” trebuie să fie luată ca o invitație pentru fiecare dintre noi, cei ce citim această carte. Unde este însă acel „aici sus” spre care a fost invitat Ioan și prin el și noi? Vom spune mai multe când vom analiza Apocalipsa 4, dar trebuie să definim câteva lucruri și în această introducere. De ele depinde capacitatea noastră de a urmări desfășurarea evenimentelor descrise de Ioan. Textul din capitolul 4 ne dă definiția acelui „suiete aici sus„ în versetul imediat următor: „Numaidecât am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer ...” (Apocalipsa 4:2). „Aici sus” înseamnă deci „în cer”. Știm că există trei ceruri amintite în Scriptură. Pavel a fost de exemplu în cel de al treilea cer (2 Cor. 12:1-2,3-5). Avem cerul atmosferic, cerul astronomic și cerul prezenței lui Dumnezeu de dincolo de lumea aceasta. Tot ce este dincolo de lumea aceasta este transcendent, adică „de dincolo”. Teologia ne spune că Dumnezeu este în același timp „immanent” , dar și „transcendent”. Pentru că este imanent, adică în interiorul creației materiale, Dumnezeu poate interacționa pe pământ cu creaturile Sale. El nu este însă limitat la lumea materială, ci există independent de ea, adică o trascende. Accesul creaturii în dimensiunile existenței de dincolo de universul material definit în spațiu și timp se poate face doar pe baza unei „invitații special” din partea lui Dumnezeu. Biblia ne spune că Enoh a plecat dincolo de lumea materială, că Avraam și Moise au avut acces temporar în realitățile de „dincolo” și că profeții au primit astfel de „descoperiri date de Dumnezeu”, imposibil de accesat altfel. Pentru cel ce are ochi să vadă, întreaga Biblie este o chemare la transcendență. Ea începe cu o parte de „descoperire” despre facerea lumii (pe care altfel n-am fi în stare s-o pricepem) și se încheie cu „descoperirea” lui Iisus Hristos despre lucrurile „de sus” și despre „lucrurile viitoare”. Domnul Iisus a vorbit oamenilor în termeni de transcendență: „Voi sunteţi de jos”, le-a zis El, „Eu sunt de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta” (Ioan 8:23). Nașterea lui extraordinară a fost serbată de un cor de îngeri care a apărut deodată din hiperspațiu și s-a întors apoi înapoi acolo: „Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. … Şi deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând:  „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”. După ce au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer,  …” (Luca 2:9-15). Iisus Hristos este transcendent, Nicodim este de pe pământ, iar dialogul dintre cei doi dă pe față limitările lui Nicodim și atemporaneitatea și omniprezența Fiului lui Dumnezeu. El poate fi concomitent și alături de Nicodim și în cer: „Adevărat, adevărat îţi spun că noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut, şi voi nu primiţi mărturia noastră. Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?” „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este în cer” (Ioan 3:11-12). „N-ai avea nicio putere asupra Mea”, i-a răspuns Iisus, „dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus. De aceea, cine Mă dă în mâinile tale are un mai mare păcat.” (Ioan 19:11). „Şi iată că voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu, dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus” (Luca 24:49). Apostolul Pavel i-a îndemnat pe creștini să privească existența în termeni de transcendență, dând prioritate lucrurilor „de dincolo”: „Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ” (Col. 3:1-2). „De aceea este zis: „S-a suit sus, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor” (Efeseni 4:8). „Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd, căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice“ (2 Cor. 4:18). În discursul ținut în fața filosofilor din Atena, apostolul Pavel a vorbit despre realitatea lumii transcendente și despre neputința umană de a pătrunde în hiperspațiu din cauza limitărilor impuse de Dumnezeu din cauza păcatului: „Dumnezeu care a făcut lumea şi tot ce este în ea este Domnul cerului şi al pământului şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile.  El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poieţii voştri: Suntem din neamul Lui… ”(Fapte 17:24-28). Hiperspațiul realității din cel de al treilea cer are dimensiuni multiple, făcând posibile manifestări greu de acceptat de cei prizonieri încă în continuumul spațiu-timp din această lume materială. Făpturile din hiperspațiu, îngeri sau demoni se pot materializa sau dematerializa (apar și dispar din lumea noastră), și evoluează indiferente la condițiile restrictive ale materiei. Două legiuni de demoni pot încape într-un singur îndrăcit, ca și-ntr-o turmă întreagă de porci (Marcu 5:1-11), martori la răstignire sunt „mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri” (Mat. 26:53), iar făturile cerești „descries” în vedeniile lui Ezechiel sau Ioan sunt așa de complexe că imaginația omenească este neputinciosă să le deseneze. Finalul Apocalipsei descrie o creație nouă în care limitele și separarea dintre Dumnezeu și oameni va dispare. Ne va fi dat accesul la hiperspațiu și vom fi reintegrați în lumea minunată a prezenței dumnezeirii din care am fost „alungați” din cauza căderii în păcat a lui Adam și a Evei. Apocalipsa este cea mai profetică dintre cărțile Bibliei și ea ne propune incursiuni transcendente dincolo de experiențele umane obișnuite în sferele înalte ale celui de al treilea cer. Acțiunea cărții presupune o alternare de planuri de desfășurare a acțiunilor între evenimentele petrecute pe pământ și descoperirile evenimentelor „de dincolo”. Punctul de vedere al informațiilor este uneori terestru, iar alteori ceresc. Cei care nu au capacitatea să intuiască diferența dintre lumea nostră cu limitările ei cronologice de timp secvențial și de spațiu material și lumea mult mai complexă a unui cer cu mult mai multe dimensiuni în care apare timpul profetic, panoramic, exponent al omniștiinței, nu vor pătrunde niciodată mesajul Apocalipsei. Aceasta este cauza pentru care această carte a fost declarată de unii drept „o carte pecetluită”, imposibil de înțeles sau o sumă de metafore și figuri de stil „codificate” ale căror semnificații s-au pierdut odată cu trecerea primei generații de creștini. Catalogată astfel, Apocalipsa a devenit pentru mulți o carte opțională, ocolită de majoritatea creștinilor. Comentariul meu caută să spulbere acest mit și să ajute cititorii sinceri să citească și să înțeleagă limpede mesajul Apocalipsei. De aici s-a născut și titlul comentariului: „Chemare la transcendență”. Apocalipsa este fascinantă! Ea este o succesiune de scene care se petrec când pe pământul în care lucrează imanența divină, când în cer, acolo unde există transcedental un Dumnezeu și ființe care au acces la o cunoaștere instantanee. Ei au posibilitatea să se plimbe după plac în trecut, prezent și în viitor. Cei de acolo „alunecă pe axa timpului” înainte și înapoi, după plăcerea și preocuparea lor de moment. Diferența dintre ei și noi este că noi vedem evenimentele succesiv, ca pe vagoanele unui tren care trece prin fața noastră pe peronul gării, iar ei văd tot trenul dintr-o dată, toate vagoanele, de parcă le-ar privi de pe un munte, dintr-un avion sau și mai de sus, de dincolo de cosmos. Iată una din exprimări care caracterizează accesul în realități cu mult mai multe dimensiuni: „Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine” (Apocalipsa 1:4). „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic” (Apocalipsa 1:8). De la înălțimea transcendenței, multe din afirmațiile Apocalipsei sunt „anticipative”, numind lucruri care nu s-au realizat ca pe lucruri deja realizate: „Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin” (Apoc. 1:5-6). Vom parcurge Apocalipsa asemeni unei transmisii de televiziune în care camera de luat vederi este când pe pământ, când în cer,iar în final vom afla despre o lume viitoare nouă, în care imanentul și transcendentul vor face casă comună, într-o creație nouă, cu realități fascinante, dar imposibil de înțeles dincolo de descrierile surprinzătoare din debutului eternității. Neputincioși să facă saltul transcendental, majoritatea celor ce predică din Apocalipsa se opresc la primele 3 capitole care vorbesc despre analizarea celor șapte biserici din lumea noastră. Atât putem pricepe ușor și atât suntem gata să spunem. Cine nu poate face „saltul” necesar din debutul capitolului 4 și nu este în stare să „se suie aici”, în hiperspațiu, ca să experimenteze perspectiva lui Dumnezeu asupra evenimentelor, va avea mari dificultăți să priceapă ce se întâmplă în restul cărții. „Nu-i bai!”, cum spun ardelenii. Chiar și așa, redusă la informațiile pe care încercăm să le explicăm rațional, bazați pe experiențele noastre de acum și introduse forțat în tabelele noastre „cronologice”,  Apocalipsa tot ne este de folos și este absolut esențială pentru bunăstarea noastră spirituală. Un comenator care a patinat doar pe suprafața Apocalipsei a ajuns s-o prețuiască pentru liniștea sufletească pe care a primit-o în urma citirii ei. Iată concluzia lui: „Nu înțeleg ce este greu în cartea Apocalipsei! Mesajul ei profetic este foarte simplu: Acum este așa și așa, și rău și bine - capitolele 1- 5 ; Înainte sa fie mai bine va fi și mai rău - capitolele 6 -19; După ce va fi însă cel mai rău va fi dintr-o dată cel mai bine - capitolele 20 - 22. Aceasta este cea mai bună veste care ni se putea da. Am citit cartea și am aflat că la sfârșit Dumnezeu și cei ce se dau de partea Lui câștigă!”

O scurtă prezentare a Apocalipsei:

Titlul: În original, cartea poartă numele: „Apokalypsis Iesou Christou” - ,,Descoperirea lui Iisus Hristos”. În Vechiul Testament Îl vedem pe Hristos în profeții.În Evanghelii Îl vedem pe Hristos în istorie. În Faptele Apostolilor Îl vedem pe Hristos în Biserică. În Epistole Îl vedem pe Hristos în experiența noastră. În Apocalipsa Îl vedem pe Hristos în gloria viitoare. Această numire ne atrage atenţia asupra Domnului Iisus ca sursă şi subiect general al tuturor lucrurilor tratate în textul cărţii. Nu este vorba despre „niște revelații” date prin Iisus Hristos, cum cred unii, ci de „descoperirea”, „arătarea” persoanei lui Iisus Hristos ca răspuns final, total și suficient la toate problemele istoriei. Descoperirea este unică, la singular, pentru că Iisus Hristos este unic în tot și toate cele ce există. Ca și primul ei verset, ultimele versete ale cărții vorbesc tot despre Domnul Iisus Hristos: „Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Iisuse! Harul Domnului Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin” (Apoc. 212:20-21). Cartea cuprinde, nu una, cu ci patru vedenii pe care li le-a încredințat Dumnezeu lui Ioan. Fiecare dintre aceste patru secțiuni în care este împărțită natural cartea începe cu o referință la o stare de alterare a conștientului pentru deschiderea lui spre lumea revelației divine numită „în Duhul” (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3; 21:10). Dacă ținem seama de ele, cele patru vedenii sunt Apocalipsa 1:10 - 3:22; 4 - 16; 17:1 - 21:8 și 21:9 - 22:21).

Autorul: Nu încape nicio îndoială că Cel ce ne trimite această epistolă despre Sine şi despre desfăşurarea istoriei viitoare este însuşi Domnul Iisus Hristos. Ioan este numai „instrumental uman”, „scribul” ales pentru a ne transmite mesajul primit de la Domnul. Numele lui Ioan apare de patru ori în textul cărţii (Apoc. 1:1, 4, 9; 22:8). Conţinutul cărţii adevereşte şi el că cel ce a scris-o a fost un evreu, cunoscător foarte versat în Scriptură, unul dintre conducătorii spirituali ai Bisericilor din Asia Mică, el însuşi foarte religios şi foarte convins că mişcarea începută de Hristos va triumfa în curând asupra forţelor demonice care sunt prezente în lume. Apostolul Ioan corespunde cel mai bine unei descrieri ca aceasta.

Data: Cartea Apocalipsei a fost scrisă într-o vreme în care creştinismul intra într-o perioadă de grea persecuţie din partea autorităţilor din Imperiul Roman. Cei mai mulţi comentatori sunt de părere că data scrierii trebuie să fi fost în preajma anului 95 d.H..

Contextul scrierii:  Din momentul în care autorităţile romane au început să impună în imperiu cultul Cezarului declarat zeu, creştinii - care-L considerau împărat pe Iisus şi nu acceptau să i se închine Cezarului - au intrat în conflict deschis cu statul. Apocalipsa îi avertizează pe creştinii din Smirna despre vremurile grele care vor urma (Apoc. 2:10). Antipa, marturul credincios (Apoc.2:13) căzuse deja împreună cu alţii, ca primele victime produse de persecuţie (Apoc. 6:9). Ioan însuşi se găsea exilat pe insula Patmos (Apoc. l:9), probabil un fel de închisoare a imperiului. Nu este de mirare că, sub presiunile evenimentelor vremii, unii din Biserică începuseră să predice o cale a compromisului (Apoc. 2:14-15, 20), care trebuia combătută repede, mai ales având în vedere vremurile şi mai cumplite care trebuiau să vină.

Conţinutul cărţii: Cartea are ca scop să-i încurajeze pe cei credincioşi să stea tari în credinţă şi să nu se plece sub presiunea momentului. Autorul ei îi informează pe cititori că în curând se va produce confruntarea finală dintre Dumnezeu şi Diavol care se va solda cu zdrobirea Diavolului şi biruinţa glorioasă a Mielului lui Dumnezeu. Pînă atunci însă, creştinii sunt îndemnaţi să stea tare şi să se împotrivească Diavolului chiar şi cu preţul vieţii. Ei trebuie să ştie că au fost pecetluiţi cu sigiliul veşniciei şi că vor fi răzbunaţi la venirea Domnului Iisus, când cei răi vor fi pedepsiţi pe vecie, iar cei credincioşi vor primi cununa răsplătirilor şi intrarea liberă în eternitatea fericită a unirii desăvâşite cu Fiul lui Dumnezeu.

Există patru şcoli de interpretare ale cărţii Apocalipsei: cea preteristă, cea idealistă, cea istoricistă şi cea viitoristă.

Apocalipsa	1-3	4-19	20-22
Preteristă	Biserici istorice	Simbolic pentru condiţiile contemporane	Simbolic pentru ceruri şi pentru victorie
Idealistă	Biserici istorice	Simbolic pentru conflictul dintre bine şi rău	Victoria binelui
Istoricistă	Biserici istorice reale	Simbolic pentru evenimente istorice: căderea Romei, mahomedanism, papalitate, reformaţie	Judecata finală; Mileniul (?) Starea eternă
Viitoristă	Şapte stadii ale istoriei Bisericii	Necazul cel mare. Judecăţi concentrate asupra Bisericii spostate şi asupra Anticristului. Venirea lui Cristos.	Împărăţia de o mie de ani. Judecata morţilor nelegiuiţi. Starea eternă.
Postmilenistă	Biserici istorice	În general o intrepretare istoricistă.	Victoria creştinismului asupra lumii
Amilenistă	Biserici istorice	În general o intrepretare istoricistă.	Venirea lui Hristos. Judecata. Starea eternă.
Premilenistă	Biserici istorice care reprezintă etape istorice	În general o intrepretare viitoristă.	Domnie literală de o mie de ani. Judecata la marele tron alb. Noul Ierusalim.

Luându-le pe rând acestea susţin că:

(1) Preteristă - textul cărţii este simbolic şi legat de evenimentele care au venit asupra Bisericii în secolul I. Astăzi, cartea are doar un caracter documentar, de mărturie a ceea ce s-a întâmplat deja şi din care putem scoate principii veşnic valabile.

(2) Idealistă - textul se adresează unor Biserici reale, dar are numai un caracter simbolic, ilustrând lupta dintre bine şi rău, cu triumful final al binelui. Apocalipsa este redusă la nivelul unei culegeri de fabule.

(3) Istoricistă - textul este adresat unor Biserici reale, dar capătă un caracter alegoric în care se poate observa o descriere a istoriei din vremea aceea şi până la vremea sfârşitului. Apocalipsa este transformată într-o carte de istorie „cifrată” care poate rivaliza cu oricare carte de istorie din şcolile lumii. În dosul simbolurilor pot fi recunoscute: căderea Romei, mahomedanismul, papalitatea, reforma, etc..

(4) Viitoristă - natura textului şi felul în care trebuie el tălmăcit sunt reglementate de „cheia” dinApoc. 1:19: „Scrie lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să vină după ele”.Apocalipsa este privită ca o cronică a vieţii creştine din „vremea Bisericii” şi ca o anunţare a evenimentelor viitoare din perioada sfârşitului. Spre deosebire de interpretarea istoricistă, această interpretare nu caută să recunoască istoria trecută a lumii în textul Apocalipsei. Ea rezervă descrierile din carte pentru evenimente încă viitoare, care îşi aşteaptă în curând împlinirea.Majoritatea celor care interpretează „viitorist” cartea Apocalipsei văd în scrisorile trimise celor şapte Biserici, nu numai nişte epistole cu caracter local, ci descrieri ale unor etape caracteristice prin care va evolua starea creştinismului până în vremea sfârşitului (Apoc. 2 şi 3). Restul cărţii nu s-a întâmplat încă. Evenimentele descrise începând cu capitolul 4 al cărţii se vor declanşa în preajma sau chiar la cea de a doua venire a Domnului. Capitolul 20 descrie trecerea prin vremea Mileniului spre vremea judecării omenirii, iar ultimele două capitole descriu starea de după judecată, în fericirea eternă a părtăşiei cu Dumnezeu şi cu cerul. Deşi recunoaştem ceva bun în fiecare dintre cele patru feluri de interpretare, noi recomandăm tuturor metoda viitoristă. Ea este cel mai aproape de respectarea spiritului Scripturii şi se armonizează cel mai bine cu ceea ce ştim deja din informaţiile transmise nouă prin intermediul celorlalte cărţi profetice. Vechiul Testament a vestit, în repetate ocazii, venirea unei împărăţii în care „Cineva”, venit din linia împărătească a lui David, va domni la Ierusalim peste Israelul refăcut şi reinstalat în propria lui țară, extinzându-şi influenţa domniei lui binefăcătoare asupra tuturor neamurilor lumii. Aceste profeţii sunt atât de clare şi în număr atât de mare, că a încerca să le „spiritualizezi” pe toate, ar însemna o necinstire a inspiraţiei Duhului Sfânt asupra autorilor lor. Mai există şi acel aspect dublu al lucrării mesianice pe care nu l-au putut înţelege pentru o vreme evreii. Mesia trebuia să vină şi să sufere şi să împărătească. Este o contradicție în termeni! Astăzi, noi ştim că de fapt a fost vorba despre două veniri succesive ale Domnului. Prima dată el a venit în Ierusalim ca să moară pentru păcatele lumii, iar a doua oară se va întoarce în acelaşi Ierusalim ca să-şi instaureze glorioasa Lui împărăţie. Noul Testament nu ne spune cât timp va trebui să treacă între aceste două veniri succesive. El ne dă doar unele evenimente care vor anunţa iminenţa celei de a doua veniri şi declanşarea crizei mondiale care se va sfârşi cu biruinţa finală a Mielului (Mat. 24:27-31; 2Tes.2:1-12; 2Tim. 3).

Cuvinte cheie şi teme caracteristice:

   Istoria lumii se desfăşoară între prima şi ultima carte a Bibliei. Geneza ne arată unde au început toate, iar Apocalipsa ne arată unde şi prin ce se vor sfârşi toate lucrurile.

GENEZA 1 - 4	APOCALIPSA 19 - 22
Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul (1:1)	Dumnezeu face ceruri noi şi un pământ nou (21:1)
Facerea luminii (1:3)	Mielul este lumina (21:23)
Domnul a făcut soarele şi luna (1:16)	Nu va mai fi nevoie de soare şi lună (21:23)
Sfârşitul primei creaţii (2:1)	Sfârşitul celei de a doua creaţii (21:6)
Omul a fost aşezat lîngă un râu (2:10)	Omul va locui veşnic lângă râul cu apa vieţii (22:1)
Omul a mâncat din pom şi a murit (2:17)	Omul va mânca din pom şi va trăi (22:2)
Nunta lui Adam (2:18-23)	Nunta Mielului (19:6-9)
Eva, nevasta lui Adam (2:22-25)	Noul Ierusalim, nevasta Mielului ((21:9-10)
Şarpele a cauzat răul (3:1,13)	Şarpele împiedicat să mai facă rău (20:3)
Primul atac al lui Satan asupra omului (3:1-6)	Ultimul atac al lui Satan (20:7-10)
Satan se arată în grădină (3:1)	Satan dispare în iazul de foc (20:10)
O grădină care a putut fi întinată (3:6-7)	Un oraş care nu va putea fi întinat (21:27)
Ruperea părtăşiei cu Dumnezeu (3:8-10)	Reinstaurarea părtăşiei cu Dumnezeu (21:3)
Biruinţa iniţială a şarpelui (3:13)	Biruinţa finală a Mielului (20:10)
Făgăduinţa primei veniri a Domnului (3:15)	Făgăduinţa celei de-a doua veniri (22:20)
Durerea înmulţită nespus de mult (3:16)	Sfârşitul tuturor suferinţelor (21:4)
Blestem asupra primei creaţii (3:14-19)	Înlăturarea veşnică a blestemului (22:3)
Omul pierde stăpânirea asupra naturii (3:19)	Omul recâștigă stăpânirea asupra naturii (22:5)
Cea dinţii ucidere (4:8)	Moartea nu va mai fi (21:4)
Primul miel ucis pentru oameni (3:21)	Ultimul Miel jertfit pentru oameni (21:14)
Închiderea primului rai (3:23)	Deschiderea celui de al doilea rai (21:25)
Îngerii se opun oamenilor (3:24)	Îngerii îi călăuzesc pe oameni (21:9-10)
Omul este oprit de la pomul vieţii (3:24)	Omul are din nou acces la pomul vieţii (22:14)
Semnul blestemului pe Cain (4:15)	Numele Domnului aşezat pe frunţile oamenilor (22:4)
Cain zideşte prima cetate (4:17)	Dumnezeu trimite cetatea zidită de El (21:2)

  Apocalipsa este o carte a septadelor (serii de șapte), ceea ce o pecetluiește ca revelație desăvârșită. Se vorbeşte despre:

§  șapte fericiri (Apoc. 1:3; 14:13; 16:15; 19:9 20:6; 22:7,14);

§  şapte Biserici (Apoc 1:4; 2:1 - 3:22);

§  șapte scrisori (Apoc. 2:1-3:22);

§  şapte duhuri (Apoc 1:4);

§  şapte sfeşnice de aur (Apoc 1:12, 20: 2:1; 4:5);

§  şapte stele (Apoc. 1:16, 20; 2:1; 3:1);

§  şapte peceţi (Apoc. 5:1,5; 6:1);

§  şapte coarne şi şapte ochi (Apoc. 5:6);

§  şapte trâmbiţe (Apoc. 8:2; 16:1);

§  șapte îngeri (Apoc. 8:2,6; 15:1,6,7; 15:8; 16:1; 17:1; 21:9);

§  şapte tunete (Apoc.10:3,4);

§  șapte mii de morți (Apoc. 11:13);

§  șapte capete (Apoc. 12:3; 13:1; 17:3,7,9);

§  şapte semne (Apoc. 12:1, 3; 13:13-14; 15:1; 16:14; 19:20);

§  şapte cununi împărăteşti (Apoc. 12:3);

§  şapte urgii (Apoc. 15:1,6,8; 21:9);

§  şapte potire de aur (Apoc. 15:7: 16:1; 17:1; 21:9);

§  şapte munţi (Apoc. 17:9);

§  şapte împăraţi (Apoc. 17:10);

§  și ultimele șapte vedenii (cap. 20-21).

  Cifra „7” reprezintă în simbolistica iudaică ,,numărul complet, perfecţiunea divină”. Ioan scrie ,,divin”, în serii de septade. Nu degeaba i-au zis cei din vechime ,,Ioan, divinul”. Descoperirea apocalipsului este scrisă în septade de rotiri a câte șapte, unele în altele, greu de sistematizat sau de vizualizat, ca un alt mesaj venit din lumea cu mai multe dimensiuni, ,,slava lui Dumnezeu”, descrisă de profetul Ezechiel, ale căror roți care învârtesc în mijlocul altor roți (Ezec. 1:16). Septadele principale care dau osatura cărții sunt:

I. Cele șapte biserici - Apoc. 2:14:22; II. Cele șapte peceți - Apoc. 6:1-8:5; III. Cele șapte trâmbițe - Apoc. 8:7-11:19; IV. Cele șapte personaje - Apoc. 12:1-13:18; V.  Cele șapte potire - Apoc. 15:1-16:21; VI. Cele șapte pedepse - Apoc. 17:1-20:15; VII. Cele șapte lucruri noi - Apoc. 21:1-22:5.

   Există o simetrie adesea neobservată: Noul Testament cuprinde scrisori trimise de apostolul Pavel la șapte biserici distincte: Roma, Galatia, Corint, Efes, Filipi, Colose și Tesalonic. Domnul Iisus trimite scrisoarea aceasta a Apocalipsei tot la exact șapte biserici: Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodicea. Sigur că este de mirare că Domnul Iisus nu trimite câte o scrisoare și bisericilor din Ierusalim sau Antiohia, dar această întrebare va trebui să rămână fără răspuns.

SCHIŢA CĂRŢII:

Introducere, 1:1-9:

I. Hristos - încununat în slavă: a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20; b. Scrisorile către cele şapte Biserici, 2:1-3:22; c. Tronul slavei şi închinarea din cer, 4:1-5:14

II. Hristos ia în stăpânire pământul: d. Ruperea celor şapte peceti, 6:1-17; Un interludiu: Pecetluirea celor144.000 dinIsrael, 7:vs.1,8; Mulţimea mântuiților din Necazul celMare, 7:9-17; e.  Cele şapte trâmbiţe, 8:1-9:21; Un interludiu: Ierusalimul în vremea Necazului cel Mare, 10-11; f. Cele şapte personaje, 12-13 (femeia însărcinată, pruncul, balaurul roşu, Mihail, vulturul, fiara, adoua fiară); Un interludiu: Pecetluirea celor 144.000, 14:1-5; Vulturul cu Evanghelia veşnică, 14:6-7; Avertismente împotriva închinării la fiară, 14:8-13; Motivul pentru Armaghedon, 14:14-20; g. Cele şapte potire, 15-21; Un interludiu: Babilonul sub mânia lui Dumnezeu, 17-18; h. Împărăţia de 1.000 de ani, 20:1-6; i. Ultima împotrivire şi osânda lui Satan, 20:7-10; î. Judecatacea din urmă, 22:11-15.

III. Hristos - încununat în Noua Creaţie, Noua Ordine Mondială: j. Un cer nou şi un pământ nou, 21-22.

Studii în Apocalipsa:

I. Hristos - încununat în slavă: a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20; b. Scrisorile către cele şapte Biserici, 2:1-3:22; c. Tronul slavei şi închinarea din cer, 4:1-5:14.

Apocalipsa - capitolul 1.

I. Poate o carte să ne dea fericirea? Ce carte! Ce autor! Ce mesaj! Cartea aceasta este cea mai importantă lectură pe care o poate face un creștin! Mai mult decât orice ziar, mai mult decât orice buletin de știri de la televiziune, mai mult decât orice masă rotundă la care discută specialiștii în sociologie și educație, cartea Apocalipsei este singura în stare să-ți dea o bucurie constantă, consolidată și certă despre ceea ce trebuie să fii și să ști. Teologii îți vor spune și ei să nu citești Apocalipsa că s-ar putea să te rătăcești. Interesant este că Dumnezeu ne spune de exact șapte ori în cuprinsul textului că celor ce citesc și se conformează poruncilor din această carte le este rezervată o ,,fericire special” (Apoc. 1:3; 14:13; 16:15; 19:9; 20:6; 22:7, 14). De cine să asculți? De diavol, de ,,teologi” sau de Dumnezeu? Apocalipsa este singura carte din Biblie care are îndrăzneala să spună: „Citește-mă și vei afla fericirea”: ,,Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Apoc. 1:3).

Ce motive de fericire ne oferă Apocalipsa? Mai întâi este fericirea de a auzi glasul lui Dumnezeu. Multe alte cărți ale Bibliei conțin mesaje venite de la Dumnezeu, dar niciuna nu este ca Apocalipsa. Ea este 100%, de la primul la ultimul cuvânt un mesaj nemijlocit de la Dumnezeu. Celelalte cărți ale Biblie conțin pe lângă glasul lui Dumnezeu și narațiuni istorice, pasaje de dialoguri între oameni și chiar vorbe rostite de Satana, dușmanul lui Dumnezeu. Apocalipsa este însă altfel. Ea are cea mai mare densitate de mesaj direct din gura lui Dumnezeu. Ea strigă către noi și se oferă ca sursă de fericire supremă, fericirea de a auzi vocea lui Dumnezeu. La Sinai, glasul lui Dumnezeu a fost așa de puternic că poporul a cerut ca să nu le mai vorbească, temându-se că vor muri. În Apocalipsa, Dumnezeu vorbește altfel! Șansa de a auzi glasul divin nu trebuie luată însă în chip ușuratec. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos și nu-și împarte slava cu nimeni. Acum două mii de ani s-a petrecut un eveniment care ne servește drept avertizare: ,,Irod era foarte mâniat pe cei din Tir şi din Sidon. Dar aceştia au venit toţi într-un gând la el şi, după ce au câştigat de partea lor pe Blast, care era mai mare peste odaia de dormit a împăratului, au cerut pace, pentru că ţara lor se hrănea din ţara împăratului. Într-o zi anumită, Irod s-a îmbrăcat cu hainele lui împărăteşti, a şezut pe scaunul lui împărătesc şi le vorbea. Norodul a strigat: „Glas de Dumnezeu, nu de om!” Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi” (Faptele Apostolilor 12:20-23). Apocalipsa ne promite fericirea de a asculta ce ne spune Dumnezeu, nici mai mult, nici mai puțin, iar cei care ar îndrăzni să adauge ceva sau să scoată ceva din acest mesaj divin este întâmpinat cu o avertizare teribilă: ,,Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.  Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” Apocalipsa ne oferă șansa unei fericiri solemne și responsabile. Primul capitol este îmbibat cu prezența Dumnezeului Triunic. Toate persoanele Trinității sunt prezentate. Dumnezeu Tatăl este aici. Dumnezeu Fiul este aici și Dumnezeu Duhul Sfânt este aici: „Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine şi din partea celor şapte duhuri care stau înaintea scaunului Său de domnie şi din partea lui Iisus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului!” (Apoc. 1:4-5a) „Cele șapte duhuri” sunt probabil o referire la plinătatea de lucrare a diafanei persoane a Duhului Sfânt. O posibilă certificare a acestei păreri se află în cele șapte caracteristici ale Duhului prezentate în cartea profetului Isaia: „(1) Duhul Domnului Se va odihni peste El, (2) duh de înţelepciune şi (3) de pricepere, (4) duh de sfat şi (5) de tărie, (6) duh de cunoştinţă şi (7) de frică de Domnul” (isaia 11:2). A treia motivație pentru care Apocalipsa dă fericire celor ce o citesc și ascultă este certitudinea unui „Happy End”, a unui sfârșit fericit al istoriei despre care aflăm din cuprinsul cărții. Odată cu aflarea „scorului final”, participarea noastră la istorie capătă o dimensiune de anticipare și de relaxare. Siguranța pe care ne-o dă Apocalipsa ne așează pe un palier existențial al optimismului. Cu siguranță, Diavolul nu vrea ca tu să citești Apocalipsa! Ori de câte ori Diavolul îți aduce aminte de trecutul tău, adu-i și tu aminte de viitorul lui. Diavolul știe că citirea Apocalipsei înseamnă o încărcare cu un optimism al credinței și vrea să ne țină departe de această „stație de alimentare”. Cartea Apocalipsa cere adeziunea noastră totală. Ea nu trebuie citită cu răceala unui savant, ci cu evlavia unui ucenic. Ea ne invită să retrăim copilărește trăirile extraordinare pe care le-a avut apostolul Ioan! Trebuie să privim cu ochii lui Ioan, dar și să simțim cu inima lui Ioan. În cuprinsul textului din Apocalipsa există șapte ocazii în care ni se spune să participăm cu câte un ,,Amin” la cele descrise acolo (Apoc. 1:6-7,18; 3:14; 5:14; 7:12; 19:4; 22:20-21). Al treilea motiv de fericire este să descoperim ce forțe extraordinare, extraterestre și eterne are Dumnezeu la dispoziție pentru împlinirea planurilor Sale. Apocalipsa nu este descrierea unui conflict dintre Dumnezeu și altcineva care are forțe egale sau măcar comparabile cu ale Lui. Nu! Apocalipsa ni-L prezintă pe Dumnezeu suveran absolut peste creație, infinit de mare și de puternic, căruia nimeni și nimic nu poate să i se împotrivească. Apocalipsa ni-L arată pe Creator făcând ordine și curățenie în creație.

II. O mărturie din afara spațiului și timpului:

  Nu-i lăsați să vă spună că Apocalipsa nu are legătură cu realitatea pe care o trăim, ci este doar o culegere de metafore poetice imposibil de înțeles. Dimpotrivă! Apocalipsa este singura carte care vorbește despre realitate, despre toată realitatea, nu doar cea închisă îngust în sfera de spațiu și timp în care existăm noi acum. Apocalipsa ne ia de mână și ne duce să vedem întreaga realitate a existenței, dincolo de limitele umane.  Cu fiecare capitol al cărții suntem când pe pământ, când în cer, când aici și acum, când acolo și atunci. Autorul ni se adresează din afara timpului, fiind singurul capabil să alunece pe axa vremii înainte și înapoi. De la El aflăm lucruri din trecut, din prezent și din viitor. „Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele” (Apoc. 1:19). Autorul o poate face pentru că El însuși locuiește concomitent în trecut, în prezent și în viitor. Dumnezeu este „atemporal”, etern, capabil să vadă totul complet și instantaneu. „Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine” (Apoc. 1:4b). Dintre toate pasajele pe care le-aș putea cita în sprijinul celor scrise mai sus am să aleg această extraordinară „benedicție” așezată, neobișnuit, chiar la începutul cărții: „A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său, a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin. Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.” (Apoc. 1:5b-7). Trăim o vreme în care „împărățiile lumii” se află într-un conflict permanent. Cu care dintre ele să ții? Care va birui până la urmă? America? Rusia? Țările islamice? China? Apocalipsa ne prezintă, ca și realizată, o altă împărăție, lucrarea desăvârșită a lui Dumnezeu. Ea este cea care va birui. Ea și le va supune pe toate celelalte. De unde știm? Din această aparentă greșeală gramaticală care există în anunțul de mai sus. Autorul Apocalipsei nu ne spune că Dumnezeu „va face” din noi o împărăție și preoți”, ci că ,,a făcut” aceasta. Timpul verbal folosit este perfectul compus care identifică „o acțiune petrecută în trecut și încheiată la momentul vorbirii”. Noi nu vedem încă aceste două promisiuni realizate, dar Dumnezeu vorbește despre ele la timpul trecut. Pentru El, ele sunt deja realitate. Putem fi absolut siguri de aceasta. Cât de siguri? Atât de siguri încât să izbucnim în strigăte de laudă! Pasajul cuprinde două „benedicții”. Ele sunt așezate în epistolele Noului Testament la finalul scrierilor, dar în Apocalipsa apar  chiar de la început, pentru că începutul este extraordinar! Anticiparea aceasta profetică are o ilustrație în ceea ce facem noi la Cina Domnului.  Gândiți-vă bine! Ce înțeleg cei „din afară” când văd că ne strângem în jurul a două simboluri care ilustrează un trup zdrobit și o baie de sânge? Imaginea sugerează că stăm lângă rămășițele unuia care a fost înfrânt, care a pierdut lupta, care a fost făcut praf de adversar. Prin credință însă, noi știm că n-a fost așa. Deși nu L-am văzut față în față, noi știm că Cel răstignit trăiește! A biruit moartea și este acum „Domn” așezat de Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor. Îi cântăm cântări de laudă și comemorăm nu doar moartea, ci și biruințele Sale. Același Dumnezeu care L-a făcut pe Iisus „Domn și Salvator” (Fapte 5:31), ne-a făcut deja și pe noi și din noi „o împărăție și preoți pentru Dumnezeu”. Amin și iar Amin! De două ori Amin și o dată, cât ne țin puterile „Aleluia!” Ca să fim și mai exacți însă, promisiunea aceasta este „par excellence” pentru credincioșii evrei. Apocalipsa încununează șirul cărților din secțiunea evreiască a Noului Testament, după cum 2 Tesaloniceni încununează cu vestea despre Răpire secțiunea Neamurilor. Putem să ne includem însă și pe noi în promisiunea împărăției, așa cum ne învață apostolul Petru, unul din „stâlpii” (Gal. 2:79) bisericii celor tăiați împrejur: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare” (1 Petru 2:9-10). Apocalipsa deci este un mesaj trimis din eternitate de eternul Dumnezeu despre scopul pe care-L are El cu noi: să ne facă (ne-a și făcut!) o împărăție și preoți ai Săi.

III. Descoperirea lui Iisus Hristos:

  Traducerea românească a preferat să păstreze ca titlu al cărții termenul din limba greacă: „Apocalipsa”. El este o transliterare, adică o preluare fără traducere. În alte limbi, titlul este „Descoperirea” (Revelation în limba engleză). Este vorba despre un obicei strict evreiesc. Pentateucul, (πεντάτευχος), primele cinci cărți ale canonului evreiesc sunt identificate prin primele cuvinte cu care încep. Cărțile erau scrise atunci pe papirus sau pe piei de animale și făcute sul. Pentru identificarea lor era suficent să se deschidă puțin sulul și să se citească primele cuvinte ale cărții. Cu timpul, aceste prime cuvinte au devenit titlul cărții respective:

- Geneza - Bereishit (בְּרֵאשִׁית). Bereishit înseamnă „La început” (Gen. 1:1);  Exodul -Shemot (שְׁמוֹת). Shemot înseamnă „numele” (Exod 1:1); Leviticul- Vayikra (וַיִּקְרָא). Vayikra înseamnă „A chemat” (Leviticul 1:1); Numeri- BaMidbar (בְּמִדְבַּר). BaMidbar înseamnă „în pustia” (Numeri 1:1); Deuteronomul- Devarim (דְּבָרִים). Devarim înseamnă „cuvintele” (Deuteronom 1:1). După același obicei evreiesc, Apocalipsa este numită la evrei „Descoperirea”, după primul cuvânt din primul ei capitol: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 1:1). Cartea Apocalipsa ni-L arată pe Dumnezeu la lucru, în toată desăvârşirea înţelepciunii Lui, contestat, dar nebiruit, atacat, dar mereu la cârma istoriei, fără să se grăbească şi fără să întârzie, conducând totul spre împlinirea planurilor Lui măreţe şi desăvârşite. Apostolul Pavel a anunțat la Atena că Dumnezeu va judeca lumea prin Hristos (Fapte 17:30-31). Apostolul Ioan ne descopere modul în care El o va face. Cartea Apocalipsei poate şi trebuie să fie înţeleasă. Nicio altă carte a Bibliei nu este mai clară în desfăşurarea mesajului ei. Primele cinci capitole descriu prima mişcare a acţiunii prin care Hristos este încununat pe tronul din ceruri. Partea cuprinsă între capitolele 6 şi 20 descrie cea de a doua mişcare a acţiunii spre încununarea lui Hristos ca Domn pe tronul terestru. Finalul cărţii înalţă acţiunea spre apogeul încununării lui Hristos peste toată „noua creaţie”. Cu planul acesta în minte, elementele particulare ale cărţii îşi găsesc repede locul şi semnificaţia. În Vechiul Testament Îl întâlnim pe Hristos în profeții. În Evanghelii, Hristos intră în istorie. În Faptele Apostolilor, Hristos trăiește prin Biserică. În Epistole, Hristos este experiența noastră de fiecare zi. În Apocalipsa, Hristos se întoarce personal în glorie să împărătească pe pământ. Vechiul Testament spune: „Iată El vine”. Evangheliile Noului Testament spun „Iată El a murit”. Faptele Apostolilor spune „El a înviat”. Epistolele spun „El salvează oameni”, dar numai Apocalipsa spune „El domnește peste toți”. Apocalipsa înseamnă „descoperirea” lui Iisus Hristos. Cele 404 de versete ale cărții cuprind opt sute de aluzii și citate din Vechiul Testament. N-ar trebui să ne surprindă pentru că toate temele descrise acolo își trăiesc împlinirea în Apocalipsa, asemenea râurilor acestei lumi care se varsă până la urmă în imensitatea oceanelor planetare. Aceasta este o simetrie supranaturală a Bibliei care pretinde celui ce dorește să înțeleagă Apocalipsa un studiu prealabil al străvechilor Scripturi evreiești.

IV. Un altfel de Hristos:

  Pentru a înţelege bine cartea Apocalipsei, cititorul trebuie să ştie că ea este scrisă într-o formă literară specifică. Ezechiel, Daniel, Isaia şi unii dintre profeţi cuprind şi ei pasaje „apocaliptice”. Acest gen de literatură este caracterizat de elemente profund simbolice prin care se încearcă să ni se transmită cunoştinţe despre realităţi care ne depăşesc în mod normal limitele cunoaşterii noastre bazată pe experienţă şi simţuri. Cu toate că la prima vedere viziunile şi imaginile descrise de Ioan par stranii pentru cititorul modern, cartea se poate înţelege deoarece textul însuşi ne pune la dispoziţie „cheia” unora dintre simbolurile cărţii (de exemplu: stelele sunt îngeri, sfeșnicele sunt Biserici - Apoc 1:20 - „curva cea mare” este Babilonul, iar Ierusalimul ceresc este mireasa Mielului - Apoc 21:9 - 10). Fiul lui Dumnezeu descris în Apocalipsa nu mai este Fiul lui Dumnezeu cu față umană din Evangheliile întrupării Lui. Descrierea pe care o găsim în capitolul 1 ni-L prezintă în dimensiunile Lui cosmice. Nu-i de mirare că apostolul Ioan, obișnuit să stea plecat cu capul pe pieptul lui Iisus din Nazaret, cade la pământ în fața Hristosului cosmic. În Evanghelii L-am văzut pe Iisus Hristos la noi acasă. În Apocalipsa Îl privim pe același Fiu al lui Dumnezeu la El acasă: „În Ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe, care zicea: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte Biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea”. M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada, ochii Lui erau ca para focului, picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri şi faţa Lui era ca soarele când străluceşte în toată puterea lui. Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” (Apoc. 1:10-18). Avem de a face cu Hristosul de după înviere, cu Hristosul proslăvit și îmbrăcat în slava pe „care o avea la Tatăl, înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). Este foarte important să citim cu atenție această descriere pentru că așa se raportează Domnul Iisus la cele șapte biserici. Câte un element al descrierii Lui va fi prezent în felul în care se prezintă fiecăreia în parte. Elementele descrierii lui Iisus Hristos sunt prezente și în alte porțiuni profetice ale revelației Scripturilor. Descrierea părului Său mai apare și în cartea profetului Daniel: „Mă uitam la aceste lucruri până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui, ca un foc aprins” (Dan. 7:9). Descriera ochilor Săi mai apare și în Epistola către Evrei: „Nicio făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” (Evrei 4:13). Picioarele Lui sunt „de aramă aprinsă și arsă în foc”, ceea ce este o aluzie la șarpele de aramă al pedepsei din cartea Numeri: „Domnul a zis lui Moise: Fă-ţi un şarpe înfocat şi spânzură-l de o prăjină; oricine este muşcat şi va privi spre el va trăi. Moise a făcut un şarpe de aramă şi l-a pus într-o prăjină şi oricine era muşcat de un şarpe şi privea spre şarpele de aramă trăia” (Numeri 21:8-9). Glasul Lui, „ca vuietul unor ape mari” mai apare și în vedeniile din cartea profetului Ezechiel: „ …ca vâjâitul unor ape mari și ca glasul Celui Atotputernic” … (Ezec. 1:24). „M-a dus la poartă, la poarta dinspre răsărit. Şi iată că slava Dumnezeului lui Israel venea de la răsărit. Glasul Său era ca urletul unor ape mari şi pământul strălucea de slava Sa. Vedenia aceasta semăna cu aceea pe care o avusesem când venisem să nimicesc cetatea şi vedeniile acestea semănau cu aceea pe care o avusesem lângă râul Chebar. Şi am căzut cu faţa la pământ” (Ezec. 43:1-3). Sabia Cuvântului Său mai apare și în Epistola către Evrei: „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii” (Evrei 4:12). Fiecare dintre elementele acestei descrieri ale Fiului lui Dumnezeu apar apoi una după alta în fiecare dintre cele șapte scrisori scrise de Iisus Hristos celor șapte biserici. Ne vom reîntâlni cu ele în capitolele 2 și 3 ale Apocalipsei. Ele subliniază trăsături ale persoanei lui Iisus Hristos în acțiunile prin care Își manifestă puterea și judecata. Hristosul cosmic sau „ceresc” este același cu Fiul lui Dumnezeu întrupat printre oameni. Ceva din slava Lui a fost întrezărită de trei dintre ucenicii Lui pe Muntele Schimbării la Față: „După şase zile, Iisus a luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus singuri de o parte pe un munte înalt. Acolo S-a schimbat la faţă înaintea lor. Hainele Lui s-au făcut strălucitoare şi foarte albe, de o albeaţă pe care niciun înălbitor de pe pământ n-o poate da” (Marcu 9:2-3). Această descriere nu trebuie în niciun fel să ne împingă la idolatria unor reprezentări materiale ale Fiului lui Dumnezeu. Ele sunt doar niște palide reprezentări ale celei de a doua Persoane a Dumnezeului triunic. Citind-o ne putem face totuși o idee a slavei după care tânjea Iisus Hristos în timpul anilor „dezbrăcării de Sine”, când s-a făcut asemenea oamenilor: „Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). „Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17:24). Apostolul Ioan, care a căzut atunci ca mort la pământ înaintea Lui, ne asigură că va veni o vreme când vom sta și noi înaintea Lui și-L vom vedea așa cum este: „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Apocalipsa ne descoperă un altfel de Hristos și prin faptul că-L vedem acum stăpân deplin peste cei vii și peste cei morți: „El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă,  Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” (Apoc. 1:17-18). Este un altfel de Hristos și pentru faptul că stăpân peste ce a fost, peste ce este și peste ce va fi și păstrează o legătură activă cu fiecare biserică: „Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele. Taina celor şapte stele, pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea, şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici şi cele şapte sfeşnice sunt şapte Biserici” (Apoc. 1:19-20). 

Capitolele 2-3:

 *Capitolul 2:

 „Lucrurile care sunt” - Bisericile Apocalipsei: 

   Cartea Apocalipsei cuprinde și ultimele cuvinte lăsate de Domnul Iisus către Biserica Lui. Mesajul celor șapte scrisori din capitolele doi și trei ale cărții, ar putea fi scrise „cu roșu” ca toate celelalte cuvinte rostite de Domnul Iisus în Evanghelii. Biserica locală nu poate fi înțeleasă decât în contextul realității sociale în care există. Ascunsă „la vedere” și totuși accesibilă tuturor, există o cronică a vremurilor Bisericii mult mai clară și mai corectă decât catrenele lui Nostradamus. Înclinați spre senzațional, am dat mai multă atenție unor cronici obscure decât unei istorii detailate și limpezi. Paguba este a noastră! Vă supun atenției, pentru unii poate pentru prima dată, o analiză a revelației lui Dumnezeu despre vremea Bisericii Creștine pe pământ. Istoria o confirmă, teologia o suportă. Numai oamenii o ignoră. Vremurile tulburi revendică însă un astfel de studiu. „Scrisorile Domnului Iisus către cele șapte biserici din cartea Apocalipsei” ne vorbesc azi mai impresionant ca oricând. Și noi care crezuserăm că Dumnezeu a scăpat istoria din mâini, iar ceea ce s-a întâmplat cu Bisericile în cele XX de secole care au trecut este inexplicabil! Biserica nu este nici triumfătoare, dar nici înfrântă. Ea este exact așa cum a știut Dumnezeu că va fi. Destinul ei nu este să instaureze Împărăția până la marginile pământului, ci doar să ducă Evanghelia până acolo și să facă ucenici, nu toate neamurile, ci din toate neamurile. Cine citește cu atenție va vedea clar lucrul acesta. Istoria este a lui Dumnezeu, nu a Bisericii. Biserica poate să se clatine, să se compromită sau să se sufoce sub persecuție sau sub belșug. Dumnezeu știe de mult lucrul acesta și ne-a spus cum să ne raportăm la realitatea contemporană a fiecărei epoci istorice ca să ne putem număra în final printre biruitorii vrednici de răsplata cerească ! În același timp, adresez acest studiu naivilor necunoscători și visători care ne spun mereu: „Frate, nu mai este biserica ce a fost altădată! Trebuie să ne întoarcem la ceea ce a fost biserica în primul secol.” Analizând cele șapte biserici așa cum le analizează Dumnezeu, îi întreb pe acești visători idealiști: „În care dintre cele șapte biserici din primul secol descrise în Apocalipsa v-ați întoarce? Cu care din ele ați vrea să semene biserici noastră? Dacă nu găsiți vreuna din aceste șapte, poate că găsiți una din cele șapte cărora le-a scris apostolul Pavel.” Nici vorbă, n-avem la ce să ne întoarcem! Toate bisericile și fiecare în parte și-au avut defectele ei. Atâta vreme cât vor fi alcătuite din oameni care mai trăiesc încă în trup, bisericile vor fi imperfecte și pline de tot felul de probleme. Cum ar putea exista o biserică perfectă alcătuită din oameni imperfecți? Dumnezeu a făcut în așa fel ca fiecare biserică să poată avea parte de biruință. Dacă m-ați întreba pe mine: „Din ce biserică v-ar plăcea să faceți parte?”, v-aș răspunde: „Mi-e indiferent! Important este să fiu unul din „biruitorii“ pe care-i are Dumnezeu în fiecare dintre ele!” Vă avertizez că este un studiu dens. Vă promit însă că inima și mintea vi se vor umple de uimire și de admirație față de Dumnezeu, „Cel ce pe toate le stie” ! Lectură placută și rugăciune inevitabilă !

Introducere: Când și-a făcut apariția în lume, creștinismul a apărut pe fundalul existenței Imperiului Roman, a cultului zeilor păgâni și ai filosofiei grecești. În confruntarea cu aceste trei elemente, creștinismul a părut când biruitor, când biruit. Modelarea a fost reciprocă, așa că până la urmă n-au câștigat nici Imperiul, nici religiile păgâne, nici filosofia și nici creștinismul. Rezultatul n-a fost un Imperiu creștin, ci un creștinism imperial, numit nu întâmplător „catolic” (general, mondial). Conflictul dintre Imperiu și Biserică s-a încheiat printr-o alianță. Și de o parte și de alta s-au făcut compromisuri: Imperiul a proclamat creștinismul „religie de Stat cu statut preferențial”, iar biserica a acceptat să se supună scopurilor Imperiale. S-a format astfel: „Sfântul Imperiu Romano-Catolic”. Stafia acestui Imperiu a continuat să bântuie Europa, mult după căderea politică a Romei. Carol cel Mare, sau Charlemagne, cum îl preferă francezii, a fost exponentul primordial al Imperiului. Napoleon și Hitler au încercat și ei să restaureze măreția Imperiului. Visul lor de dominație mondială a fost de scurtă durată. Cel de al treilea „reich”, al germanilor, care trebuia să dureze „o mie de ani” s-a prăbușit și el în țăndări. Fragmentele Imperiului trăiesc astăzi visând și complotând în secret la o reorganizare mondială. Peste ea stă să apară „Antichristul” pentru o ultimă înfruntare între Dumnezeu și Diavol. Despre această încleștare nemaipomenită și despre deznodământul ei ne vorbește pe larg extraordinara carte a „Apocalipsei”. Cristalizând cele de mai sus, putem spune împreună cu Henry H. Halley, în „Dicționarul Biblic” că: „Nu vom putea înțelege condiția actuală a creștinătății decât privind-o în lumina istoriei”. Harnack, un mare istoric al mișcărilor creștine a fost de părere că „Biserica Ortodoxă este creștinismul primitiv plus filosofia greacă, Biserica Romano-Catolică este creștinismul primitiv plus păgânismul grec și roman, iar Biserica Protestantă este încercarea de a elibera creștinismul primitiv pur de sub toate formele de păgânism”. Pentru a înțelege diferitele tipuri de Bisericii locale așa cum există ele astăzi, cel mai bun lucru pe care-l putem face este să ne întoarcem la cartea Apocalipsei. Conținutul ei ne așează înainte punctul lui Hristos de vedere asupra evoluției Bisericii. Ceea ce șochează în mănunchiul de scrisori din capitolele doi și trei ale cărții este că niciuna nu este adresată Bisericii din Ierusalim sau Bisericii din Antiohia, cele două centre principale de răspândire a creștinismului din primul secol. Surprinzător este și că niciuna din scrisori nu este adresată bisericilor din Atena sau Corint. Șocantă, mai ales în lumina pretențiilor catolicismului este și o scrisoare adresată bisericii din Roma! Fără nicio îndoială, din mulțimea de biserici aflate atunci în existență, Domnul Iisus a ales să se adreseze numai și tocmai acestor șapte. Este un act deliberat, selectiv și sugestiv. El scrie doar acestui grup restrâns de biserici locale din Asia Mică, în teritoriul pe care-l ocupă astăzi Turcia. Cum trebuie să analizăm noi aceste scrisori și care trebuie să fie aplicația pentru bisericile contemporane? Aceste Biserici pot fi analizate: 1.- Istoric, ca șapte Biserici locale reale, cu probleme specifice. Aceste Biserici au existat pe vremea apostolului Ioan și au făcut ținta preocupărilor lui pastorale; 2.- Tipologic, ca șapte „tipuri” de biserici locale. Asemenea Biserici au existat și există pretutindeni pe fața pământului; 3.- Profetic, ca șapte „etape cronologice” prin care va trece Biserica în istoria ei multimilenară dintre Rusalii și Răpire. Din acest punct de vedere, Bisericile Apocalipsei reprezintă șapte condiții specifice anumitor perioade distincte din istorie. În descrierea lor putem recunoaște elemente caracteristice bisericii primare, bisericii din Evul Mediu, bisericii din perioada Reformei, etc.. Toate aceste trei interpretări sunt reale, corecte și recomandabile. Din studiul lor vom putea înțelege mai bine „diversitatea” posibilă a diferitelor Biserici, „suveranitatea” lui Hristos peste Biserica Sa, în orice stare s-ar afla aceasta, „tratamentul” pe care îl recomandă Hristos diferitelor tulburări din viața Bisericii și „perspectivele” veșnice care îi așteaptă ca răsplată pe cei ce, rămânând în Biserică, biruiesc valul apostaziei generale și-I rămân credincioși lui Hristos.

1. Biserica din Efes:

  Efesul a fost una din cetățile majore ale Asiei Mici, un important centru de cultură din Imperiul Roman. Deși orașul ajunsese celebru pentru Templul zeiței Diana, mulți din locuitorii lui s-au încreștinat prin mărturia apostolului Pavel. Mai târziu, Pavel l-a trimis pe Timotei să păstorească această biserică (Fapte 19 - 20). Una din cele mai importante epistole ale apostolului Pavel a fost trimisă către biserica din Efes. Tot la Efes a slujit în ultima parte a vieții lui și apostolul Ioan. Nu este de mirare că cei credincioși din Efes erau corecți din punct de vedere doctrinar și rezistaseră necompromiși sub atacul învățătorilor mincinoși. Efesul s-a răcit însă în dragoste, iar aceasta i-a cauzat în final dispariția. Observați din text că cei din biserica Efesului n-au „pierdut” dragostea dintâi, ci „au părăsit-o”. Este o mare diferență în cele două. A fost un act de voință. De aceea și leacul pe care li-l recomandă Domnul Iisus este tot unul de voință: „Întoarce-te la faptele tale dintâi”! Nimeni nu poate porunci sentimentelor, dar toți putem face faptele dragostei dintâi. Când le vom face, Dumnezeu ne promite că vor urma și sentimentele, ca în orice relația a dragostei. Răsplata promisă biruitorilor din Efes este accesul la pomul vieții descris în Geneza și Apocalipsa. Dragostea are acces la o viață de calitatea veșniciei, de aceea se și zice: „Dacă dragoste nu este, nimic nu este!”

Tipologic, Biserica din Efes reprezintă bisericile cu învățătură corectă, dar lipsite de dragoste și căldură spirituală. Între Marta și Maria, Dumnezeu o laudă întotdeauna pe Maria, pentru că ea „și-a ales partea cea bună” (Luca 10:38-42). Dumnezeu nu se mulțumește cu faptele noastre, El ne vrea pe noi înșine. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” (Ioan 21:16).

Istoric, Efesul reprezintă etapa Bisericii primare (secolul I). Dacă și despre ei, care erau credincioși din generația imediat următoare apostolilor s-a putut spune că și-au pierdut dragostea dintâi, cu cât mai mult ne paște acest pericol pe noi, cei de astăzi?

SECOLUL I:

• Cuvintele și faptele Domnului Iisus sunt colectate și încredințate spre păstrare în scris. Apar toate cărțile Noului Testament.

• Apare prima generație de lideri ai Bisericii de după apostoli. Stăruiește încă nădejdea în revenirea iminentă a Domnului Iisus. Creștinii așteaptă cu nerăbdare „sfârșitul.”

• Evanghelia este răspândită până la marginile Imperiului Roman, în unele instanțe, chiar peste granițele Imperiului.

• Bisericile creștine apar mai ales în preajma sinagogilor evreiești răspândite prin Imperiu. Noua mișcare este considerată de mulți doar o sectă dezidentă a iudaismului.

• Biserica creștină trece printr-o criză majoră în urma căreia își găsește destinul de credință universală, îndepărtându-se și delimitându-se clar de rădăcinile evreiești.

• Creștinismul, după o perioadă de „gestație” în iudaism, își capătă propria identitate. La aceasta contribuie mult criza prilejuită de revolta evreiască din anul 70. Creștinii refuză să participe la luptele împotriva romanilor și se refugiază la Pela (în Iordania de azi).

• În anul 90, la Jamnia, evreii confirmă canonul scripturilor evreiești. Creștinii își însușesc punctul evreiesc de vedere și acceptă canonizarea acelorași cărți.

• Persecuția lovește crunt. În „Antichitățile” sale, istoricul Iosif Flavius își exprimă mirarea că „acești creștini încă mai există spre sfârșitul primului secol.”

• Persecuții majore sub Nero, care, în anul 64, dă vina pe creștini pentru incendierea Romei. Creștinii sunt folosiți ca torțe vii pentru iluminarea sărbătorilor imperiale din grădinile Romei.

• Împăratul Domițian pretinde ca lumea să i se închine considerându-l „Domn și Dumnezeu”. În timpul domniei lui, Ioan scrie cartea Apocalipsei, iar creștinii de peste tot își dau seama cât de potrivite sunt cuvintele în care este scris „Cine” este „Singurul vrednic să primească toată cinstea și slava”.

Anul 100, la două generații după Hristos. 0,6% din populația lumii este „creștină” (70% dintre ei sunt din afara rasei albe. 28% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este deja tradusă în 6 limbi. Un număr de aproximativ 25.000 de creștini au murit ca martiri (o rată de 37 de martiri pe an).

2. Biserica din Smirna:

   Biserica din Smirna este corespondentul simbolic al Bisericii care trăiește sub persecuție. Scrisoarea care i-a fost adresată de Domnul Iisus este unică din cel puțin două puncte de vedere: absența oricărei critici din partea Mântuitorului și lipsa unor aparente defecte.Smirna a fost un oraș portuar bogat, cunoscut pentru supunerea față de Roma și zeii ei păgâni. S-ar prea putea ca Biserica de acolo să fi luat ființă prin lucrarea apostolului Pavel în călătoria lui spre Efes. (Fapte 19:10). Creștinii de acolo au fost crunt persecutați și de romani și de evrei și forțați să trăiască într-o sărăcie lucie. Sigur, nici această Biserică nu a fost perfectă. Totuși, sub focul curățitor al persecuției, se pare că în rândurile ei au rămas numai cei sinceri și gata să „plătească prețul”. Nu este o coincidență că, dintre toate cele șapte biserici amintite în Apocalipsa, numai Smirna și Filadelfia, singurele pe care Hristos nu le mustră, au continuat să existe de-a lungul secolelor. Astăzi, Smirna (Izmir) are o populație de aproximativ 4,2 milioane de locuitori, dintre care un mare procent se declară creștini. Remarcați cum se prezintă Domnul Iisus la începutul acestei scrisori „Cel ce a murit și a înviat”și cum îi vorbește în termeni de viață și moarte: „Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții”, „Cel ce va birui nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte”. Din cea de atreia expresie derivă postulatul doctrinar: Cine se naște o singură dată, moare de două ori, dar cine se naște de două ori (nașterea din nou) nu va muri decât o singură dată!” Este o mângâiere pentru cei chemați să treacă prin chinurile persecuției: după moarte urmează învierea! În cântarul lui Dumnezeu, această Biserică aparent săracă este foarte bogată. „Smirna” este numele unei substanțe care trebuie zdrobită pentru a împrăștia mireasma. „Sângele martirilor este sămânța creștinilor”. Istoric, Biserica din Smirna reprezintă biserica sub persecuția cezarilor romani. „Zece zile de necaz” au fost zece valuri de persecuție care s-au abătut asupra creștinilor în secolele II și III. A fost timpul catacombelor, al creștinilor aruncați la fiare sălbatice sau arși pe rug pentru distracția cetățenilor Romei.

SECOLUL II:

  În ciuda așteptărilor generale ale creștinilor, Domnul Iisus încă nu a revenit. Biserica simte nevoia să se organizeze pentru a duce mai departe lucrarea Evangheliei, pentru a înfrunta persecuția și pentru a putea combate răspândirea ereziilor. Rolul și slujba presbiterului (episcopului) devin preponderente. Continuă persecuția, dar, mai mult decât persecuția din afară, Biserica este amenințată de „ereticii” dinăuntru. Învățăturile mincinoase se grupau sub numele de:

GNOSTICISM - Un fel de mișcare „new age” care se pretindea deținătoarea unei forme speciale de „cunoaștere.”

MARCIONISM - O încercare de a reduce numărul scrierilor „inspirate” doar la câteva din cele pe care le avem astăzi.

MONTANISM - O mișcare „carismatică” dinamizată de apariția unor „revelații noi”, cu caracter profetic și cu un caracter de critică ascuțită față de toți ceilalți creștini.

  Apar „apologeții”, apărători ai credinței creștine. Doi dintre cei mai importanți sunt Irineu și Iustin Martirul. Bisericile creștine nu au statut legal, nu sunt îngăduite în deliberările sociale și nu dețin clădiri proprii. Pretutindeni, persecuția este o eventualitate foarte posibilă. Mărturia publică continuă cu o forță irezistibilă. Oamenii sunt puternic impresionați de faptul că adepții lui Hristos nu se leapădă de credință nici atunci când sunt dați la moarte. Exemple: martirajul episcopului Policarp în virstă de 84 de ani (155) și un grup numeros de creștini torturați și aruncați apoi la fiare sălbatice în Lyon (177). Ariile cu densitatea cea mai mare de creștini continuă să fie Asia Mică și Nordul Africii. Crește numărul creștinilor din Roma. Creștinismul se răspândește ca un foc de miriște în toate păturile sociale. Calistus - un fost sclav - este promovat ca episcop al bisericii din Roma. El este cel dintâi care pretinde că scaunul episcopal din Roma trebuie să se bucure de o importanță specială.

Anul 200, la șase generații după Hristos, 3,5% din populația lumii este creștină (68% dintre ei sunt în continuare din afara rasei albe). 32% din totalul populației lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în șapte limbi. Totalul martirilor din era creștină a crescut la peste 80.000 (rata este acum de „numai” 48 de martiri pe an).

SECOLUL III:

  La debutul secolului, Edesa (Urfa în Turcia de azi) devine primul „stat creștin.” Împăratul Septimius Severus (202-211) îi persecută pe creștini. El interzice convertirea la creștinism. Generația de după el trăiește un timp de pace și libertate. O perioadă de extraordinară creștere și răspândire a credinței. Africa de Nord este un centru cheie al creștinismului. Numai Egiptul are peste un milion de creștini la sfârșitul secolului III. Cartagina și Alexandria sunt două focare de dezvoltare a teologiei creștine. Printre liderii de acolo: Origen, Tertulian, Clement din Alexandria.

248 - Roma aniversează 1.000 de ani de existență. Veselia generală este temperată de invaziile popoarelor migratoare de dincolo de granițele Imperiului.

250 - Decius declanșează cea dintâi persecuție generală a creștinilor. Fiecare persoană este obligată să pună tămâie pe altarul păgân și să prezinte un certificat eliberat cu această ocazie.

   Biserica este confruntată cu problema celor care „s-au lepădat” public din cauza persecuției, dar s-au pocăit și vor să fie reprimiți. Problemele bisericii nu sunt doar de natură politică, ci și filozofică. Porfirius scrie o lucrare intitulată „Împotriva creștinilor”, în care îi atacă pe apostoli, pe liderii contemporani ai bisericii, Evanghelia și Vechiul Testament. În 245, Origen răspunde atacurile unui anumit Celsus, exponent al învățăturii gnostice în urmă cu 70 de ani și, evident, încă un mare pericol pentru integritatea învățăturii creștine. Crește rolul presbiterului local, numit deja în lumea greacă „episcopos.” Cu puțin înainte de anul 300, Antonius pleacă în deșert ca „pustnic”, întemeind astfel o treaptă intermediară spre „călugăria” (monasticismul) de mai târziu. Ea avea să se dezvolte ca un protest împotriva creștinismului lumesc și ca o alternativă de apropiere spre Dumnezeu prin „contemplație.”

Anul 300: la 9 generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 10,4% (66,4% din afara rasei albe). Lumea este evanghelizată în proporție de 35%. Biblia este tradusă în 10 limbi. Numărul total al martirilor din era creștină se ridică acum la 410.000 (rata secolului este de 1.540 pe an).

3. Biserica din Pergam:

  Pergam, aflat la nord de Smirna în ceea ce este astăzi Turcia era cunoscut prin mulțimea templelor și prin închinarea senzuală la zeii păgâni. Locașurile de cult păgân era sedii ale prostituției. Cel mai impozant dintre toate templele păgâne era cel dedicat lui Zeus. După căderea Babilonului, Pergamos a devenit centrul mondial al religiei misterelor. Pe lângă aceasta, trei temple impunătoare din oraș patronau închinarea la cezarii Romei. Unul din zeii principali din Pergam era Esculapius, zeul vindecărilor, reprezentat printr-un șarpe. Simbolul circula pe banii orașului și pe sigiliile locale. Pentru cei care vreți să pricepeți, textul scrisorii indică faptul că Dumnezeu percepe în spatele tuturor acestor religii păgâne activitate demonică: „ … locuiești acolo unde este scaunul de domnie al Satanei”, „acolo unde locuiește Satana”. Religia Greciei, cu panteonul ei de zei carnali care se culcau cu femeile oamenilor și dădeau naștere unor semi-zei ca Hercules, a fost o nostalgică amintire a vremurilor descrise în Geneza 6, când Satana a demonizat prin contaminare rasa umană, iar Dumnezeu a trebuit să o nimicească prin potop. Idolatria nu este doar o boală a imaginației. Este mult mai peiculoasă decât așa ceva. Aduceți-vă aminte de cuvintele apostolului Pavel: „Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu dracii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor” (1 Corinteni 10:21). Scrisoare prezintă un fel de alternativă a două săbii: violența persecuției împotriva creștinilor (ilustrată prin uciderea lui Antipa) și violența interveniei divine: „Iată ce zice Cel ce are sabia ascuțită cu două tăișuri”, „Voi veni la tine curând și Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele”. Singura șansă a acestei biserici este o pocăință grabnică și totală.

Tipologic, Biserica din Pergam reprezintă bisericile „măritate cu lumea”. În traducere, „pergamus” înseamnă „căsătorie”. Sub presiunea sistemului religios și politic, creștinii din Pergam au fost gata să facă orice compromis, numai să supraviețuiască. Cei credincioși adevărului, ca acest „Antipa” amintit în scrisoarea Domnului Iisus, au trebuit să plătească cu viața ascultarea și credincioșia lor față de Iisus, Mirele etern. Unei astfel de biserici, Domnul Iisus i se prezintă ca „Cel ce are sabia ascuțită cu două tâișuri”. El este gata să se războiască cu nelegiuiții care au intrat în Biserică. Sabia cu două tăișuri este Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 4:12). Un astfel de tip de biserică este îndemnată să se pocăiască. Învățătura lui Balaam, amintită în text, este compromisul spiritual care duce întotdeauna la descompunere morală (Num. 25). „Nicolaiții”, despre care se vorbește, au fost adepții unui curent de îngăduință și indulgență față de cei ce trăiau în păcat. Ei au pervertit învățătura harului. Apostolul Pavel a avut mult de luptat cu această grupare (Rom. 6:1,15; 8:1).

Istoric, Pergam este Biserica Romei în secolele IV-VI. Începând cu Constantin cel Mare, cezarii romani și-au schimbat atitudinea față de creștinism. Ei au legalizat Biserica, dându-i chiar un statut preferențial, și au asimilat-o în sistemul politic pentru manevrarea maselor. Termenul folosit a fost „catolică”, cu înțelesul de caracter „general”, „universal”. Ideea era că toți oamenii trebuiau cuprinși cât mai repede în sânul Bisericii. Așa s-a născut Biserica totală și totalitară, după chipul și asemănarea „Imperiului”. Este de remarcat că Domnul Iisus, în scrisoarea pe care i-o trimite, nu reneagă nici măcar o asemenea Biserică. El îi atrage însă atenția că va veni asupra ei cu „sabia Cuvântului”, ceea ce s-a și întâmplat în timpul Reformei lui Martin Luther. Cu Pergam, persecutații ajung să persecute. Aliată cu Imperiul Roman, biserica a trebuit să manifeste „nerăbdarea” cezarilor în fața ezitării cu care erau întâmpinate dorințele de unificare și de instituționalizare. În multe locuri, cetățenii Imperiului care refuzau să se „încreștineze” au început să fie persecutați. Agresivitatea bisericii creștine s-a transformat dintr-o propovăduire persistență într-o constrângere sprijinită cu mijloacele puterii politico-administrative. Cum a fost posibil? La insistențele nerăbdătoare ale lui Constantin și mai ales ale cezarului de după el, Teodosiu, „sinodurile episcopilor creștini” au renunțat la învățătura „totalei libertăți de conștiință” și au introdus „doctrina încreștinării forțate”. Această modificare de doctrină a fost sprijinită cu o inacceptabilă „tălmăcire” a uneia din pildele Domnului Iisus. Este vorba despre pilda celor poftiți la cină (Luca 14:15-24). Prin această pildă, Domnul Iisus i-a răspuns unuia care a zis, aparent evlavios, „Ferice de acela care va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu!” Ideia pildei este că „doritori teoretici” sunt mulți, dar cei care sunt gata să lase preocupările înșelătoarei vieții de acum, pentru a se gândi și pregăti pentru împărăția viitoare sunt, din păcate, foarte puțini. Într-unul din ultimele versete ale pildei, „stăpânul” care își poftise musafirii, exasperat că ei n-au venit și că încă mai este loc în sala de ospăț, i-a zis robului său: „Ieși la drumuri și la garduri și pe cei ce-i vei găsi, silește-i să intre, ca să mi se umple casa” (Luca 14:23). Acest „silește-i să intre” (răstălmăcit cu bună știință) a devenit deviza „încreștinării forțate,” dictate de puterea imperială. Unii dintre Părinții Bisericii au început să recomande pe față „încreștinarea forțată”. Augustin din Hippo declara că este preferabil ca oamenii să fie aduși la Dumnezeu prin învățătură și sfătuire, dar că, în situația când acestea nu dau rezultatele dorite, trebuie folosită forța și pedeapsa: „Mulți trebuiesc aduși ca slugile cele rele, forțându-i să intre cu nuiaua suferinței. Vor avea apoi timp să crească singuri la un nivel de spiritualitate înaltă. Domnul însuși ne-a spus că musafirii au fost mai întâi invitați să vină de bună voie la marele ospăț, apoi, când n-au vrut să se conformeze, au fost siliți să intre”. Prin ceea ce s-a făcut atunci, biserica creștină a ajuns să fie compusă din trei categorii de „credincioși“: credincioși din convingeri personale, credincioși din interese personale și credincioși din teama de represalii. Puritatea bisericii a fost alterată, iar conștiința umană a fost îngenuncheată cu forța. În timp, biserica a preluat chiar funcțiile și puterea Imperiului și a devenit singura autoritate supremă admisă în societate. Acesta este motivul pentru care perioada de istorie începută în secolul IV este supranumită „Dark Ages - epoca întunecată” sau „Middle Ages” - Evul Mediu. Prin anumite colțuri ale lumii, umbrele acestei epoci mai dăinuiesc și astăzi. Dumnezeu nu poate suferi păcatul. Mana ascunsă și piatra cu numele tainic despre care se amintește în promisiunea făcută celor biruitori subliniază relația personală pe care o dorește Dumnezeu cu cei credincioși. În Pergam nu se mai știa cine este adevărat creștin. Între mulțimile creștinilor „de nume” existau însă și unii cărora Domnul era pregătit să le dea „un nume”. Ca și în orice căsătorie, mirele Iisus Hristos este gata să-i treacă pe numele Lui pe toți aceia care intră într-o relație personală cu El.

SECOLUL IV:

  Secolul IV, asemenea secolului XVI și poate chiar secolului XX, reprezintă o perioadă de schimbări monumentale în istoria bisericii. El a fost martorul unor transformări majore în natura relațiilor Bisericii cu Statul și cu societatea. Iată șase dintre ele:

Imperiul persecută Biserica - La debutul secolului, creștinismul a trecut prin ultima și cea mai devastatoare persecuție, declanșată de data acesta de Dioclețian (305). El a încercat să șteargă de pe fața pământului mișcarea creștină. N-a reușit.

Imperiul „tolerează” Biserica - Susținând că el însuși a trecut la creștinism, Constantin acordă Bisericii un statut legal de existență. Adesea se spune că el a făcut din creștinism religia oficială a Imperiului. Nu este adevărat. El a repus-o însă în drepturile pe care le aveau toate celelalte religii acceptate și, în anumite privințe, i-a dat un statut preferențial.

Imperiul înfruntă Biserica - păgânismul nu s-a dat bătut fără luptă. Împăratul Iulian (361-363) încearcă fără să reușească să reîntroneze religia păgână. El intră în istorie ca Iulian „apostatul.”

Imperiul adoptă Biserica - Creștinismul a fost proclamat oficial religie de stat în anul 381, de către împăratul Teodosiu IX.

Biserica confruntă Imperiul - Într-o înfruntare dramatică, ce prevestea răsturnările spectaculoase de putere de mai târziu, episcopul Ambrozie al Milanului îl sfidează pe împărat.

Biserica persecută oponenții - Aflată ea însăși la debutul secolului sub persecuție, Biserica s-a transformat la sfârșitul secolului IV într-o entitate care a început să-și persecute oponenții. Motivele păreau justificate, metodele au fost însă dovada unei Biserici ieșite de sub învățătura Bibliei. Începând cu secolul IV, Biserica a înregimentat Imperiul la luptă împotriva „ereziilor”, a religiilor false și a „forțelor răului.” Din toate punctele de vedere însă era vorba acum de o altfel de „Biserică” și de un alt fel de „Imperiu.”

Confirmarea canonului Noului Testament. În anul 367 în scrisoarea lui Atanasie, ca și în sinoadele din 382 și 397 canonul este fixat în alcătuirea pe care o avem și astăzi. Prin aceste hotărâri nu s-a creat Noul Testament, ci s-a confirmat ceea ce exista deja în circulație mai înainte.

Sinoade majore. Biserica are nevoie de o cristalizare și unificare a crezului. Sub patronajul lui Constantin, primul mare sinod se întrunește la Niceea în 325. Cel de al doilea se întrunește în 381 la Constantinopol.

311- apare „donatismul”. Această controversă doctrinară va dura trei sute de ani și va produce o schismă între Biserica europeană și cea din nordul Africii. Unul din cele mai puternice centre ale creștinismului de până atunci este slăbit de luptele fraticide încât va dispare sub invazia altor religii.

Cuceriri misionare majore, mai ales prin lucrarea lui Ulfilas la mijlocul secolului printre popoarele gotice.

Apar fastuoase clădiri de biserici creștine. Cu sprijinul financiar al Imperiului, creștinii își ridică edificii impunătoare, așezate uneori chiar pe temeliile unor foste temple păgâne.

Capitala Imperiului Roman este mutată de la Roma la Constantinopol. Orașul este fondat în 324 și este dedicat în 11 mai 330. Roma nu mai este centru de greutate al puterii politice imperiale. Biserica caută să umple golul de autoritate format prin ridicarea scaunului papal.

Eusebius, episcop al Cezareei scrie prima lucrare semnificativă de istorie a creștinismului. Lucrarea lui ne pune și astăzi la dispoziție amănunte fascinante despre viața creștinilor din primele secole.

386 - Augustin se convertește la creștinism. El va deveni unul din cei mai importanți teologi din toată istoria bisericii.

Anul 400. La 12 generații după Hristos lumea este încreștinată în proporție de 18,6% (64% fiind în continuare din afara rasei albe). 39% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 11 limbi. Numărul total al martirilor a crescut la 1.950.000 (rata din acest secol a fost de 5.310 pe an).

SECOLUL V:

  Concomitent cu intensificarea invaziilor barbare și cu căderea Romei sub stăpânirea lor, Augustin scrie „Cetatea lui Dumnezeu” (413-426), arătând că adevărata mișcare a istoriei se desfășoară în conflictul nevăzut dintre păcat și mântuire, dintre cetatea oamenilor și împărăția lui Dumnezeu. În biserica răsăriteană se răspândește nestorianismul,erezie care evidențiază o pretinsă distincție între Hristosul uman și Hristosul divin. Sinodul de la Calcedon o combate prin afirmația că Hristos a fost în întregime uman și în întregime divin, cele două naturi coexistând fără nici un fel de confuzie.Pe măsură ce puterea Împăratului Imperial scade, puterea episcopului de la Roma crește. Papa Leon I (440-461) negociază cu barbarii și salvează Roma din mâinile lui Atila Hunul (452). El așează autoritatea scaunului de la Roma deasupra tuturor celorlalte scaune episcopale, inițiind astfel primatul papal, ca presupus urmaș al apostolului Petru.

Patrik (cca. 390-460) vândut ca sclav pe când avea doar 16 ani, fuge și pleacă în Irlanda, unde va întreprinde o monumentală campanie misionară de evanghelizare (El va deveni Sfântul Patrik).

496 - regele franc Clovis este convertit la creștinism și botezat. El cucerește apoi jumatate din Franța, pavând astfel calea pentru ambițiosul „Sfânt Imperiu Romano-catolic” al lui Carol cel Mare (Charlemagne).

• Este introdus calendarul anual creștin. Se răspândește cultul relicvelor (moaștelor) și al martirilor. Se accetuează închinarea la fecioara Maria. Se introduce pentru prima oară folosirea tămâiei în liturghia bisericii apusene.

• Din cauza haosului care domnește în structurile politice ale societății seculare, ierarhia bisericească apare ca un factor de echilibru, amplificându-și structurile și intensificându-și influența.

Anul 500. La 16 generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 22,4% (61,9% din afara rasei albe). 42% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 13 limbi. Totalul martirilor ajunge la 2.540.000 cu o rată anuală de 5.540.

4. Biserica din Tiatira:

  Este de departe cea mai lungă dintre cele șapte scrisori și corespunde bisericii cu cea mai îndelungată existență istorică: biserica Evului Mediu Întunecat. Biserica din Tiatira este urmarea firească a Bisericii din Pergam. Idolatria și imoralitatea începute atunci și-au ajuns acum culmea. Tiatira este Biserica îngropată sub influența lumii. Scrisoarea aceasta, cea mai lungă dintre toate cele șapte, este un rechizitoriu împotriva compromisului și o judecată aspră asupra păcatului. Domnul Iisus se prezintă ca Cel ce are „ochii ca para focului și ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă”. Nimic nu rezistă focului; orice acoperământ al păcatului este spulberat de privirea Domnului. Arama este și ea un simbol al judecății. Domnul îi va călca în picioare pe cei păcătoși (Apocalipsa 14:18-20; 19:15). Aceasta este singura Biserica despre care ni se spune că ar fi avut dragoste (!). Tragedia Tiatirei a fost însă că această dragoste a fost fără limitele unei învățături sănătoase. Dragostea fără doctrină este ca și râul fără margini: face mlaștini! Biserica aceasta era părtașă cu lumea la sărbători păgâne (mâncăruri jertfite idolilor erau oferite apoi gratis oamenilor și serbarea se termina cu beții și cu orgii publice (1 Corinteni 10:27-28, 19-22). De fapt, scrisoarea trimisă bisericii din Tiatira începe extraordinar de bine și descrie o stare pe care am vrea să o găsim în toate bisericile: „Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi” (Apoc. 2:19).  Ce urmează însă după aceea este numai „vai și amar”. Mi-a plăcut reacția unui istoric american  (Robert Southern) față de bisericile istorice europene. Întrebat ce-l fascinează la această ramură a creștinătății, el a răspuns: „Răspunsul este foarte simplu: liturghia!” Când a fost întrebat de ce nu se alătură catolicismului sau ortodoxismului grec, el a răspuns: „Răspunsul este la fel de simplu: liturghia!” Problema fundamentală a bisericii din Tiatira a fost că a amestecat ceva foarte bun, cu ceva foarte rău, iar buruienile lucrurilor adăugate au sufocat viața lucrurilor bune. Problema Bisericii din Tiatira a început odată cu acceptarea Izabelei. Pentru înțelegerea acestui simbolism este bine să citim 1 Regi 16:31- 33; 19:1-2; 21:1-26; 9:6,10,30-37; 2 Regi 9:6-7,10, 30-37. Tiatira a repetat experiența Israelului de pe vremea lui Ahab. Acest împărat al lui Israel a fost „mai rău ca toți” (capitolul 16:30,31). El a stăruit în păcatele lui Ieroboam (16:31) și a adăugat la ele influența nefastă a Izabelei. Dar care au fost păcatele lui Ieroboam? În 1 Regi 14:9 ni se spune că Dumnezeu îl mustra astfel: „Tu ai făcut mai rău decât toți dinaintea ta: te-ai dus să-ți faci alți dumnezei și chipuri turnate ca să mă mânii, și M-ai lepădat înapoia ta!”  După ce a rupt împărăția de la fiul lui Solomon, Roboam, Ieroboam a alterat viața de închinăciune a Israelului. Din considerente politice, el a făcut următoarele lucruri: a schimbat Ierusalimul cu cei doi viței de aur de la Betel și Dan ca loc de închinare pentru Israel (1 Regi 12:26-30), a schimbat preoția (1 Regi 12:31), a schimbat calendarul religios (1 Regi 12:32), a intrat el însuși înaintea altarului și a adus jertfe (1 Regi 12:33). Toate aceste păcate au fost repetate de Ahab. În plus el a luat-o de soție pe Izabela, care a adus în Israel idolatria și imoralitatea. Izabela l-a învățat pe Ahab că lui îi este permis să facă orice, chiar și să omoare. Pentru a ilustra lipsa de rânduială de pe timpul lui Ahab și a Izabelei, autorul Bibliei intercalează pasajul din 1 Regi 16:34. În popor dispăruse respectul pentru autoritatea lui Dumnezeu. A fost vremea lui „orice îmi este permis”, dar judecata lui Dumnezeu n-a întârziat să se arate. Izabela a adus în Biserica din Tiatira „inovații” și „adâncimi” necunoscute înaintea ei. Ea a disprețuit Cuvântul divin scris, proclamându-se „proorociță” și permițându-și să-i învețe pe credincioși lucruri nepermise. Domnul Iisus este hotărât să descopere păcatul și să-l elimine din Biserică. Textul ne spune că acest proces de disciplinare se va face în trei faze: mai întâi este acordat un timp de har, în care se dă șansa pocăinței, apoi va urma pedeapsa (o vreme de necaz) pe măsura vinovăției, și în al treilea rând, influența acestei pedepse se va răsfrânge în mod pozitiv asupra tuturor celorlalte Biserici, care vor ajunge să se teamă de Domnul (Apocalipsa 2:21-23). Nu toți din Tiatira s-au lăsat amăgiți de rătăcirile Izabelei. Ca și în vremea lui Ilie au mai existat și oameni care au stat lângă Domnul. Acestor „biruitori” li se promite un viitor glorios: ei vor fi părtași cu Hristos în stăpânirea Lui peste neamuri, din timpul Mileniului. Luceafărul de dimineață care le este oferit, este însuși Domnul Isus Hristos (Apoc. 22:16). Cronologic, Tiatira este Biserica din secolele VI-XVI. A fost perioada căderii în marea idolatrie. Maria, mama Domnului Iisus a fost proclamată „Mijlocitoare” între om și Dumnezeu, ca și când ea ar fi fost Hristos! În loc să se suie la Ierusalimul ceresc, creștinii au fost învățați să se închine la tot felul de „viței de aur”. Atunci a apărut închinarea la icoane și la Fecioara Maria. Biserica a fost declarată „deținătoarea tainelor” pretinzând controlul culturii. A fost perioada Evului Mediu numit pe drept cuvânt Evul Întunecat. Biserica a început să imite preoția din Israel și s-a osificat în ierarhiile eclesiastice. Regii lumești s-au amestecat atunci la „altar” și L-au dat pe  Hristos la o parte.

SECOLUL VI:

529 - Ca o contrabalansare a secularizării bisericii, Benedict de Nursia înființează mănăstirea de la Monte Casino și „ordinul benedectic”. „Codul” călugăresc (c. 540) va reglementa călugăria din următoarele secole.

530 - 532 - Bonifaciu al II-lea devine primul papă din descendenți germani.

  Biserica și Statul își întrepătrund și mai mult structurile. În anul 529, Împăratul Iustinian (483-565) închide școala de filozofie din Atena, care avea o vechime de 1.000 de ani. El publică un cod de legi care reflectă moralitatea creștină; trimite misionari, folosiți și ca spioni, până în China, urmărind de fapt să fure de acolo viermi de mătase; recucerește de la vandali teritoriile Africii de Nord. Clădirile care adăpostesc biserici locale devin monumente impunătoare. Iustinian ridică în cinstea lui Hristos, „înțelepciunea cea sfântă”, în fapt, o clădire-biserică în Constantinopol: Hagia Sofia (Sfânta Sofia) (532-537). Dionisie Exiăuus (m. 550), un călugăr din Roma, stabilește sistemul de datare modern, propunând ca punct de referință data nașterii lui Hristos (anno domini). De fapt, calculele lui sunt greșite cu câțiva ani. Columba (c. 521-597) pleacă misionar în Scoția, stabilindu-și cartierul general la Iona. Continuă convertirea popoarelor migratoare. Recared, regele vizigot al Spaniei, arian de origine, se face romano-catolic. La sfârșitul secolului, biserica Apuseană începe să tolereze magia și alte forme de exprimare a spiritualității păgâne, proclamându-le culturi încorporate în creștinism. Papa Grigorie (c. 540-604) organizează „cina Domnului” în forma pe care o păstrează și astăzi biserica Romei.

Anul 600. La 19 generații după Hristos lumea este încreștinată în proporție de 24% (59% din afara rasei albe). 39% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 14 limbi. Totalul martirilor ajunge la 2.700.000 cu o rată medie de 1.000 de martiri pe an.

SECOLUL VII:

600 - 636 - Isidor, episcop al Seviliei. Scrierile lui ne pun la dispoziție o neprețuită cunoștință enciclopedică despre Evul Mediu. Este recunoscut, nu numai pentru activitatea de scriitor, ci și pentru eforturile lui de a stăvili invaziile barbare și de a-i încreștina (mai mult sau mai puțin cu forța) pe evrei. A înființat școli și mănăstiri.

609 - Panteonul păgân din Roma este „transformat” în biserică: Santa Maria Rotonda. În procesul dedicării ei, papa Bonifaciu (609-610) proclamă „sărbătoarea tuturor sfinților”. Creștinismul parodiază astfel cultura seculară.

Mănăstirile anglo-saxone devin centre importante de cultură și știință.

648 - Împăratul Constantin al II-lea publică edictul „Typos”, limitând învățăturile creștine acceptate la conținutul celor adoptate de primele cinci sinoade ecumenice. Papa Martin I (m.655) refuză să semneze acest document, este arestat și deportat în Crimeia. El este ultimul papă venerat ca martir.

664 - După o dispută între biserica celtă și misionarii romano-catolici, Anglia adoptă romano-catolicismul în sinodul de la Whitby.

Mohamed (c. 570-629) pune temelia Islamului, religie care va înlocui treptat creștinismul în Orientul Mijlociu și în nordul Africii.

638 - Islamul cucerește Ierusalimul.

690 - Doi episcopi anglo-saxoni, Wilian și Killibord, activează intens ca misionari pe continentul european, printre franci.

Anul 700. La 22 de generații după Hristos, 23.8% din populația lumii este încreștinată (55% din afara rasei albe). 35% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 14 limbi. Numărul total al martirilor ajunge la 3.000.000 (cu o rată anuală de 1.000).

SECOLUL VIII:

731 - Venerabilul Beda (c. 673-735) termină de scris „Istoria bisericească a poporului englez.”

  Spania este invadată de mauri, popor musulman din nordul Africii; Charles Martel îi înfrânge la Tour (732), punând astfel capăt unei încercări de pătrundere a musulmanilor în Europa.

  Bonifaciu al Angliei este misionar printre germani pe o perioadă de 40 de ani. Este martirizat de păgâni în 754.

  Controversa iconoclastă dezbină împăratul Bizanțului de papa de la Roma în problema venerării imaginilor cu subiect creștin. Între 754 și 787 venerarea icoanelor este interzisă în biserica răsăriteană. La sfârșitul acestei perioade, însușindu-și punctul de vedere al lui Ioan din Damasc, 350 de episcopi hotărăsc că imaginile cu subiect creștin pot fi folosite pentru educarea poporului neștiutor de carte, dar nu pot fi adorate în biserică. Acest fapt, contravine cu decizia sinodului precedent ținut la Constantinopol (754), care prevdea că folosirea imaginilor în serviciile bisericii este sinonimă cu idolatria. După sinodul din 754, Constantin al V-lea încercase să limiteze închinăciunea la sfinți, distrugând o serie de „moaște” și condamnând public închinarea la ele. Pentru Constantin, singurele reprezentări simbolice necesare în biserică sunt crucea, Biblia și elementele Cinei Domnului.

  Papalitatea își asumă dreptul de stăpânire pe pământ și înființează statul papal în Italia. Papa Leon al III-lea (m.816) se separă de Imperiul Răsăritean și se autoproclamă episcopul suprem în Apus.

 Carol cel Mare ajunge rege unic peste toți francii (771). Mai târziu, el se încoronează ca „sfânt împărat roman”, râvnind să instaureze pe pământ un imperiu cu împărat creștin.

 Creștinii nestorieni misionează foarte activ în China și fondează așezăminte monahale.

 Sunt înființate școli pentru muzică bisericească în Paris, Cologne, Soissin și Metz.

Anul 800. La 26 de generații după Hristos, 22,5% din populația lumii este încreștinată (51% din afara rasei albe). 31% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 15 limbi. Numărul martirilor ajunge la 3.300.000 cu o rată recentă de 3.100 pe an).

SECOLUL IX:

800 - De Crăciun, papa Leon al III-lea îl încoronază la Roma pe Carol cel Mare ca cel dintâi „sfânt împărat roman.” Carol cel Mare rămâne în istorie prin campaniile sale de cucerire, prin consolidarea și centralizarea guvernului, prin reforme eclesiastice și prin patronarea sistemului de învățământ.

831 - Radbertus (c. 799-865) publică cel dintâi tratat despre „Eucharistie” (cina Domnului) apărut în biserica Apuseană. Lucrarea lui naște o mare controversă și anticipează prin conținut viitoarea doctrină catolică despre „trans-substanțiere.”

  John Scotus Erigena (c. 810-877), unul dintre cei mai mari teologi ai Evului Mediu, pune bazele scolasticismului. Se implică în controversa cu Radbertus, susținând că, la Cină, ne împărtășim cu trupul și sângele Domnului numai „mental și dental.”

  Anskar (801-865), supranumit „apostolul nordului”, duce creștinismul în Scandinavia.

  Eforturi misionare intense dau rezultate bune printre popoarele Europei. Cyryl (826-869) și Metodie (c. 815-885), supranumiți „apostolii slavilor”, lucrează în Moravia și inventează alfabetul slavon.

  Fotius (c. 820-895) un renumit erudit laic, este instalat ca episcop al Constantinopolului în 858. El este depus și reinstalat în funcție de cel puțin două ori. Intră în conflict cu papa de la Roma pentru jurisdicția spirituală și pentru doctrină (controversa „filioque”), anunțând astfel îndepărtarea treptată și eventuala schismă dintre cele două ramuri ale bisericii: răsăriteană și apuseană.

 Alfred cel Mare devine regele provinciei Wessex în Anglia. Își dă seama că numai creștinismul poate ține populația împreună. Face din cele zece porunci, preambul la codul său de legi. El înființează o școală la palat pentru educația creștină a viitorilor demnitari și pune bazele la două mănăstiri, dedicate aprofundării teologiei. Încurajează traducerea Bibliei în limba comună a poporului și traduce el însuși psalmii în limba saxonă. Jumătate din timpul și banii săi sunt cheltuiți în scopuri creștine.

Anul 900. La 29 de generații după Hristos 20,8% din populația lumii este încreștinată (55% din ei din cadrul rasei albe) 28% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 16 limbi.

SECOLUL X:

  Este secolul în care creștinismul pătrunde adânc la popoarele din Europa de est. În răsărit, polonezii și ungurii încep tranziția la creștinism. Același lucru se produce în vest în Islanda și Groenlanda. Ierarhia eclesiastică este din ce în ce mai prinsă în păienjenișul politic al intrigilor Europene.

909 - se înfințează o mănăstire benedectină la Cluny. Ea va deveni centrul mișcării reformate care a urmărit să curețe biserica dinăuntru de secularism și de practicile instituționale necreștine.

 Poporul Boemiei trece la creștinism, dar „bunul lor rege Wenceslaus” este asasinat (c. 929) de rivalii reprezentând rădăcini păgâne ale neamului.

988 - Vladimir, regele unic al rușilor din jurul Kievului este botezat de creștini. De Rusalii, întregul popor rus se botează. În același an, regele Vladimir se căsătorește cu prințesa Ana, sora lui Vasile II, regele Bizanțului.

  Otto cel Mare (împărat între anii 936-973) vrea să reînvie visul lui Carol cel Mare pentru un Sfânt Imperiu Romano Catolic printre germani. Într-o formă sau alta, structurile imperiale stabilite de Otto vor supraviețui până pe vremea lui Napoleon.

993 - Biserica romano catolică începe canonizarea sfinților.

  Apar „mărturisiri de credință” particulare anumitor grupuri locale, derivate din „mărturisirile de credință” public acceptate în biserica apuseană și în biserica răsăriteană.

   În Biserica catolică apuseană apare practica „indulgențelor”, ca absolviri de vinovăție prin plata unor anumite sume de bani. (Evidențe concrete despre ele nu avem decât din secolul XI)

  Papalitatea atinge cel mai scăzut punct de moralitate.

  Pe măsură ce se apropie anul 1.000, mulți se tem că va fi sfârșitul lumii și va veni Judecata de Apoi.

Anul 1.000. La 32 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 18,7% (61% fiind albi). 25% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 17 limbi. Totalul martirilor din era creștină ajunge cifra de 4.200.000 (o rată de 3.200 pe an).

SECOLUL XI:

  Expansionismul islamic continuă să preocupe gândirea și activitățile creștinătății.

1009 - Musulmanii profanează și jefuiesc „sfântul mormânt” din Ierusalim.

1071 - Seleucii cuceresc Armenia, desființând astfel Imperiul Bizantin din Asia Mică.

1095 - Papa Urban al II-lea pornește prima cruciadă pentru eliberarea Ierusalimului.

1099 - Cruciații cuceresc Ierusalimul.

  Se sfârșește un secol și jumătate în care papii au fost decăzuți și slabi. Scaunul papal se ridică iarăși. Papa Grigorie al VII-lea (1073-1085), pornește o mișcare de reformă a bisericii, pretinzând celibatul preoților și eliberarea completă a Bisericii de sub autoritatea Statului. Mișcarea de împrospătare din biserica catolică cuprinde masele. Apar noi ordine și așezăminte monastice.

1098 - Este înființat ordinul cistercian la Citeaux, cu foarte pronunțate accente reformiste.

  William, regele Normandiei, cucerește Anglia, și-l numește pe Lanfranc ca arhiepiscop de Cantebury (1070). Acest Lanfranc, reorganizează și reformează biserica engleză. Anselm îi urmează lui Lanfranc în postul de arhiepiscop de Cantebury (1093). El scrie lucrarea „De ce a devenit Dumnezeu om?” în care explică motivele morții lui Hristos.

Dezvoltarea muzicii:

1015 - apare scrierea notelor muzicale, folosită prima dată în mănăstirea Pomposa, din apropierea orașului italian Ravena. Pe la mijlocul secolului, polifonia înlocuiește cântul gregorian. Harpa își face debutul în Europa. Este scris primul „colind” din limba germană.

Anul 1.100. La 36 de generații după Hristos lumea este încreștinată în proporție de 18,8% (63% fiind albi). 25,5% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 19 limbi.

SECOLUL XII:

  În arhitectura clădirilor de biserică, se instalează stilul gotic, cu vârful alungit și cu boltele sprijinite pe arcuri armonioase.

1182 - inaugurarea bisericii Notre Dame din Paris.

1194 - terminarea Catedralei din Chartres.

 Papalitatea, la apogeul puterii ei medievale, continuă să încurajeze cruciade pentru eliberarea locurilor sfinte de sub stăpânirea musulmanilor.

1104 - Orașul Acra este eliberat de cruciați, dar cade iar sub stăpânirea musulmanilor în 1191

1147 - Cea de a doua cruciadă (finanțată de Bernard de Clairvaux) eșuează. Majoritatea cruciaților mor în Asia Mică.

1187 - Cruciații pierd iarăși controlul Ierusalimului.

1190 - Este înființat ordinul „ospitaler”, transformat mai târziu în „ordinul cavalerilor teutoni.”

  Se răspândește credința despre concepția „imaculată” a Mariei.

1170 - Papa Alexander al III-lea stabilește reguli pentru canonizarea sfinților. În același an, în Anglia Thomas Becket este asasinat. El va fi canonizat în 1173.

1173 - Începe în Lyon mișcarea valdenzilor. Ei susțin că adevărul trebuie căutat în textul Bibliei, nu în tradiția medievală a Bisericii. Biserica catolică îi persecută crunt pe valdenzieni, socotiți de unii drept un fel de precursori ai Reformei. Sute de mii sunt martirizați.

  În fața abuzurilor de tot felul care se petrec în creștinătate, monasticismul rămâne singura cale de protest și de încercare a unei reforme pașnice.

1115 - Sfântul Bernard înființează o mănăstire la Claivaux. El va deveni cel mai important om al bisericii secolului al XII-lea.

1155 - este înființat ordinul „carmelit.”

Anul 1.200. La 39 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 19,4% (64,3 fiind albi). 26% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 22 de limbi.

SECOLUL XIII:

  Acest secol este numit adesea „momentul de vârf al Evului Mediu.” Papalitatea ajunge la cea mai mare putere. Învățătura scolastică ajunge punctul ei maxim, iar peste tot sunt înălțate catedralele ce-și trimit spre cer turnurile lor amețitoare. Continuă spiritul și acțiunile cruciadelor.

1204 - Europenii, sub conducerea vienezilor, cuceresc Constantinopolul.

1212 - Cruciada copiilor.

1209 - Francis de Asisi fondează ordinul franciscan (canonizat în 1228).

1220 - Călugării dominicani sunt promovați ca ordin specializat cu învățătura creștină. Ei vor deveni mai târziu, instrumentele prin care Papa va declanșa Inchiziția. Unii dintre acești călugări devin misionari și pleacă să răspândească Evanghelia în Asia centrală, în golful Persic, India și China. Cu Papa Inocențiu al III-lea (1198-1216) papalitatea atinge apogeul puterii. El pretinde că toate bisericile din lume trebuie să intre sub autoritatea sa. Tot el dezvoltă o teorie teologică prin care își permite să intervină în toate afacerile politice ale națiunilor. Aprobă cea de a patra cruciadă. Instituie Inchiziția ca o asociere a Statului cu Biserica pentru pedepsirea tuturor „ereticilor.”

1215 - Al patrulea sinod lateran sintetizează și reafirmă doctrinele și practicile bisericii medievale (prioritatea tradiției bisericii catolice asupra tradiției apostolilor, Noul Testament).

  Thomas Aquinas adună articolele de teologie scolastică în lucrarea: „Cred ca să înțeleg” (opusul lui „Trebuie să înțeleg pentru a crede”).

Anul 1.300. La 42 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 23,9% (66% fiind albi). 27% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 26 de limbi. La numărul martirilor trebuiesc adăugați din ce în ce mai mulți „frați creștini” uciși de instituțiile bisericii.

SECOLUL XIV:

  După ce și-a atins apogeul sub Inocențiu al III-lea (1160-1216), papalitatea își începe declinul sub Bonifaciu al VIII-lea (c. 1234-1303).

1302 - Bula (edictul) „Unam sanctum” conține cea mai absolută pretenție de supremație papală.

1309 - 1377 - „Captivitatea babiloniană” a papalității. Scaunul papal este mutat cu forța la Avignon, în Franța, fiind plasat sub un strict control al regelui Franței (în duelul „celor două săbii”, sabia politică are ascendent asupra sabiei eclesiastice). La Roma, concomitent, alți episcopi se autoproclamă „papă”, încercând să salveze „continuitatea apostolică.”

1378 - 1417 - „Marea Schismă”, doi și chiar trei papi pretind concomitent că au drept să stea pe scaunul papal.

  „Moartea neagră” sau „plaga bubonică” face ravagii în toată Europa. 25 de milioane de morți, aproximativ 1/4 din totalul populației. În multe regiuni înflorește „misticismul”, mai ales în Germania și în Țările de Jos. Meister Eckhardt scrie că natura lui Dumnezeu este imposibil de înțeles în lipsa unei „cunoașteri lăuntrice” pe care însuși Dumnezeu o declanșează în fiecare suflet. Caterina de Siena pretinde că a avut o viziune în care a fost căsătorită mistic cu Iisus Hristos. Își petrece apoi toată viața în slujirea altora, mai ales încercând să pună un capăt „marii schizme” din papalitate. Căutând „iertarea de păcate”, grupuri de „autoflagelatori” se schingiuiesc pe rupte după noua modă născută dintr-o interpretare eronată a textului; „Mă port aspru cu trupul meu”! Astfel de pedepse erau prescrise de biserica catolică ca „acte de penitență.”

1305 - 1314 - Dante Alighieri scrie „Divina Comedia” parodiind înălțările și prăbușirile creștinismului în secolele XIII și XIV.

  Din cauza opoziției față de abuzurile și decadența bisericii, John Wycliffe este dat afară de la Oxford, traduce Biblia în limba engleză și formează predicatori „laici” pentru propovăduirea Evangheliei.

1398 - John Hus își începe prelegerile de teologie la Universitatea din Praga. El preia și răspândește ideile lui Wycliffe, propovăduind o întoarcere la „tradiția apostolică a Scripturii”, în detrimentul tradiției bisericești.

Anul 1.400. La 46 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 24% (75% fiind albi). 27% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 30 de limbi.

SECOLUL XV:

1414 - 1417 - Sinodul de la Constanța/Konstanz încearcă să pună un capăt Marei Schizme, care punea biserica catolică apuseană în rușinoasa situație de a avea doi sau trei autoproclamați papi luptând pentru putere și pentru autoritate asupra întregii biserici. Sinodul hotărăște că Ioan Hus este eretic și-l arde pe rug, iar pe John Wycliffe îl anatemizează „postmortem.” Disputele asupra crezului creștin sunt ridicate în continuare la nivelul de preocupări politice. Thomas a Kempis scrie celebra „Imitatio Cristi” („Urmând pilda lui Hristos”) lucrare pe care numai Biblia o va depăși în numărul de traduceri.

1431 - Printr-o mascaradă religioasă, luptătoarea patriotă Joan d’Arc este arsă pe rug ca vrăjitoare în Rouen.

1455 - Turcii cuceresc Constantinopolul și transformă impunătoarea clădire a bisericii „Sfânta Sofia” în moschee. Mulțimea de erudiți creștini care se refugiază în apus dau avânt unei mișcări de revitalizare a idealurilor clasice: „Renașterea.”

1453 - Johann Gutenburg pune la punct prima mașină tipografică. Cea dintâi carte tipărită mecanic este Biblia.

1479 - În Spania, Ferdinand și Izabela, dezlănțuie cu aprobarea papei Inchiziția spaniolă. Torquimada, șeful Inchiziției le dă evreilor doar trei luni să se încreștineze sau să părăsească țara.

1498 - Savanarola este spânzurat. El fusese un predicator strălucit care încercase să reformeze, cam cu forța, creștinismul în Florența, Italia.

  Sub autoritatea familiei „de Medici” Florența devine centrul umanismului renascentist. Brunelleschi, Donatello, Michelangelo, Boticelli și Leonardo da Vinci crează, fiecare, extraordinare opere de artă cu tematică creștină. Pe de altă parte, familia de Medici devine suportera unei papalități mai corupte și mai depravate ca oricând.

  Nicolas al V-lea pune bazele bibliotecii Vaticanului.

1492 - Călătoria lui Christofor Columb deschide o eră de explorări geografice și de expansiune a creștinismului.

Anul 1500. La 49 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 19% (92,6% fiind albi). 21% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 34 de limbi. Totalul martirilor din epoca creștină atinge acum 9.200.000, cu o rată anuală de 24.600.

*Capitolul 3:

5. Biserica din Sardes:

  Sardes a fost capitala provinciei Lidia din Asia Mică. Așezată pe un platou muntos, cetatea a devenit bogată prin exploatările aurifere din apele râurilor din apropiere. Acest oraș așezat pe meterezele unei culmi muntoase, a căzut de două ori în mâinile dușmanilor din cauza lipsei de veghere. Încrezători în poziția lor de necucerit, locuitorii cetății n-au lăsat straja în timpul asediului. Cele două cuceriri au fost făcute de Cirus persanul (549 î.H.), și de Antiohus cel Mare (214 î.H.). Biserica din Sardes este corespondentul spiritual al Bisericii aflate pe moarte. Numele cetății înseamnă „rămășițe”. Îndemnul la veghere din versetul 2, este o aducere aminte a trecutului. Din felul în care se prezintă acestei Biserici, înțelegem că Domnul Iisus era supărat pe conducerea acesteia. „Șapte Duhuri și șapte stele în mână” reprezintă intenția Lui de a conduce Biserica prin lucrarea Duhului Sfânt. În Sardes, forma luase loc fondului, iar păcatul înlocuise neprihănirea, separând Biserica de Hristos. Trei categorii de oameni sunt menționați în această adunare/biserică: - cei morți (despărțiți cu totul de Dumnezeu) ,- cei aflați pe moarte (care fuseseră ai lui Dumnezeu, dar acum se aflau în pericolul înstrăinării), - cei vrednici (care își păstraseră poziția și părtășia în Hristos). Fiecărei categorii îi este adresat un mesaj aparte. Celor morți li se spune că faptele lor sunt zadarnice. Ei trebuie să-L caute pe Domnul. Celor aflați pe moarte li se spune că trebuie să se întoarcă la o stare pe care o cunoscuseră altădată. Calea recomandată este pocăința și studiul Cuvântului. Celor vrednici le este adresat un cuvânt de prețuire. Dumnezeu „caută mereu oameni” și este mare lucru să fi declarat de El „vrednic”. (Romani 3:10-12; Psalmi 14:2-4 - T.M.; Iov 4:17- 19; Ezechiel 22:30). Sardes este urmarea firească a procesului de decădere început în Pergam și continuat în Tiatira. Căsătoria cu lumea a dus la intrarea păcatului în Biserică și urmarea firească a păcatului a fost moartea. Ca simbolism istoric, Sardes este Biserica prefacerilor din timpul Reformației. Printre cei vrednici care și-au păstrat hainele curate îi putem cita pe „frații Moravieni”, pe Ioan Hus și pe Martin Luther. În vremea lor, Biserica a meritat să poarte numele de Biserica „Rămășițelor”. Influența și lucrarea acestor câțiva reformatori a făcut posibilă apariția Bisericii Filadelfia. Ca timp, epoca despre care vorbim este la sfârșitul secolului XVI și începutul secolului XVII. Remarca din versetul 5 „nu-i voi șterge nicidecum numele din Cartea Vieții” poate fi interpretată și ca o aluzie ironică la „excomunicările” pe care „Biserica” le-a pronunțat împotriva reformatorilor. Evoluția spirituală a Bisericii în etapele succesive Pergam, Tiatira, Sardes, este ilustrată de viața lui Samson. Tovărășia cu lumea, dragostea pentru femeile străine și apoi orbirea și umilirea lui, sunt etape similare cu decadența prin care a trecut Biserica.

SECOLUL XVI:

  Se generalizează tipărirea cărților, pavând astfel calea pentru răspândirea ideilor Reformei. Michelangelo, Albrecht Durer, Rafael și Lucius Cranach produc capodopere cu teme creștine.

1517 - Martin Luther afișează cele 95 de teze pe ușa bisericii din Wittenburg. Cu ajutorul tiparului, conținutul lor va fi răspândit în doar câteva luni în toată Germania și, peste granițe, în mai toată Europa, producând o ne mai întâlnită efervescență. Biblia ajunge în mâinile oamenilor de rând prin traducerile făcute de Luther în germană și Tyndale în engleză (1520). Reforma Protestanților se întinde în toată Europa. Ea este condusă de Zwingli în Elveția, de anabaptiști în Europa centrală și de John Knox în Scoția. Ca să-și îngăduie un divorț și pentru a-și consolida puterea în stat, Henry al VIII-lea se rupe de biserica Romei, înfințează Biserica Anglicană  și se autoproclamă ca suveran al ei. Lucrarea „Instituții”, împreună cu activitatea autorului ei, John Calvin, produc în orașul elvețian Geneva o reevaluare a teologiei și a bazelor pe care este așezată societatea. O mișcare de contra-Reformă se ridică în apărarea bisericii catolice și combate ideile teologilor evanghelici. Sinodul de la Trento (1545-1563) reafirmă valabilitatea doctrinelor catolice. Ordinul călugărilor „Iezuiți” devine apărătorul credinței catolice și începe să trimeată misionari în toată lumea. Puternice convingeri produc martiri, atât în rândul catolicilor, cât și în rândul protestanților. Printre cei din urmă, sunt executați Sir Thomas More, William Tyndale și Thomas Cranmer. În Franța sunt persecutați „hugenoții”. În Anglia, începe mișcarea puritană, dintr-o dorință de a modela viața creștină și biserica după principii mai apropiate de conținutul Bibliei.

Anul 1600. La 52 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 18,9% (86% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 23%. Biblia este tradusă în 36 de limbi.

SECOLUL XVII:

  Reforma protestantă începută în secolul precedent continuă să influențeze viața religioasă și politică a Europei. În Anglia, revoluția puritană îl înlătură de la domnie și-l execută pe regele Charles I (Carol I), încercând să instaureze o confederație (commonwealth) puritană. În Franța, hughenoții protestanți se răscoală împotriva regelui Ludovic al XIII-lea.

1618 - 1648 - în Europa centrală, războiul de 30 de ani produce o măcelărire reciprocă între protestanții și catolicii care luptă pentru putere.

  Anglia stabilește primele colonii în America de Nord. Jamestown - 1607, Pilgrims Land - 1620, Massachusetts Bay Colony - 1630. Multe din ele s-au născut din dorința de a răspândi creștinismul și de a stabili o ordine politică cu o guvernare mai aproape de valorile biblice.

  În Anglia este lansată traducerea „King James” a Bibliei (1611), un triumf post mortem al lucrării lui Tyndale. Ea va modela limba engleză folosită în următoarele trei sute de ani.

1633 - Galileo este forțat de Inchiziție să „abjure” teoriile științifice ale lui Copernicus. Apar alți oameni de știință care se apucă să studieze temeinic legile după care a făcut Dumnezeu lumea: Johann Kepler, Isaac Newton, Francis Bacon, Robert Boyle. Apar lucrări de literatură care vor deveni în scurt timp „clasice” în lumea creștină: John Milton, Paradisul Pierdut, (1667), Blaise Pascal, Cugetări, (1670),John Bunian, Călătoria creștinului, (1678). În arena gândirii apar „iluminiștii” care contestă valoarea creștinismului și încearcă să așeze toată teoria cunoașterii umane pe temelia „rațiunii”: Leibnitz, Hobbes și Descartes.

Anul 1700. La 56 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 22,3% (84,1% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 25,2%. Biblia este tradusă în 52 de limbi.

6. Biserica din Filadelfia:

  „Filadelfia” înseamnă în traducere: „dragoste de frați”. Biserica aceasta din Asia Mica a fost una din cele mai bune adunări/biserici creștine. Domnul Iisus nu-i găsește niciun fel de acuzare. Felul în care se prezintă Domnul, este deosebit de vedenia din capitolul 1. De data aceasta El se proclamă în atributele Sale. Remarcăm:

1. Centralitatea lui Hristos în Biserica din Filadelfia. Biserica aceasta era o reflexie a Domnului. Ea era sfântă pentru că El era Sfânt. Ea trăia în adevăr pentru că El este Adevărul. Ea era activă pentru că avea în mijlocul ei pe Acela care a avut puterea „să-i deschidă o ușă”. Ea avea autoritate pentru că Hristos îi încredințase această autoritate. (Matei 16:18)

2. Lucrarea lui Hristos prin Biserica din Filadelfia. Hristos este ușa … „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”.(Ioan 14:6). Domnul Iisus este acela care crează oportunitățile. (1 Corinteni 16:9; 2 Corinteni 2:12; Coloseni 4:2; Faptele Apostolilor 14:27.). Ușa deschisă din fața Bisericii din Filadelfia a fost o oportunitate de lucru. Ceva din puterea Bisericii primare s-a manifestat în Filadelfia („ai puțină putere”). Recapitulând cuvintele mesajului, putem sintetiza lucrarea acestei Biserici prin: cunoașterea Cuvântului, mărturie îndrăzneață, prezența puterii și dovedirea răbdării în încercări.

3. Lucrarea lui Hristos pentru Biserica din Filadelfia. Hristos promite o perspectivă imediată: recunoaștere din partea Iudeilor, …o bogată activitate misionară, …izbăvire din Necazul care va lovi lumea, …și o perspectivă veșnică: o cunună pentru biruitori (2 Ioan 8; Coloseni 2:18; 2 Timotei 4:8), …Un stâlp în Templul etern (sublinierea poziției, lucrării și importanței creștinului în veșnicie), …un nume înscris cu o nouă identitate (din Cine se trage, unde locuiește și al cui este). Domnul Iisus ne va trece pe Numele Său ca la orice căsătorie. (El este Mirele, iar noi suntem Mireasa). Simbolic, Filadelfia este Biserica trezirilor spirituale. Dă-ne Doamne cât mai multe Biserici din acestea! Istoric, Filadelfia este Biserica trezirilor de după Reformație. A fost vremea Bisericii Misionare. Îndrăgostiți de Hristos și liberi de orice formă sau tradiție, credincioșii secolului XVII-XIX și chiar XX au tradus Biblia punând-o în mâna oamenilor. Valul trezirii a fost răspândit de martorii credincioși care nu s-au plecat sub amenințările „bisericii oficiale”, ci s-au răspândit datorită persecuției pe toată fața pământului. În aceste Biserici credincioșii s-au numit încă odată „frați”, au înlăturat clerul și ierarhiile și au instaurat încă odată în adunări/biserici „Cultul lui Hristos” - singurul Mântuitor și Mijlocitor dintre Dumnezeu și oameni. Reforma lui Luther și încercările celorlalți reformatori din Europa au cerut sprijin din partea statelor în care au activat împotriva pretențiilor Romei și, în mare parte, l-au obținut. Cei din Filadelfia îi reprezintă pe cei care au căutat să înlăture toate neajunsurile rezultate din afilierea nefirească a bisericii cu puterea politică. Deviza lor  a fost „totala separare a Bisericii de Stat”. Postulatul lor a fost că Cezarul n-are ce să caute în treburile lui Dumnezeu. Au fost negate orice forme ierarhice de autoritate eclesială. Frații moravieni au creat o „societate” nouă, având ca fundament doar textul inspirat al Noului Testament, refuzând orice adăugire a „tradiției”. O astfel de stare spirituală nu este ușor de menținut. Dușmani din afară și formaliști din lăuntru o asaltează mereu. Din acest motiv credincioșii trebuie să fie într-o permanentă stare de vigilență: „Păstrează ce ai ca nimeni să nu-ți ia cununa”. O asemenea Biserică este mereu în așteptarea Răpirii, pe care o vede ca pe o izbăvire promisă din fața Necazului care se va abate asupra întregii lumi. Mireasa nu se mai teme de vremea Judecății, ci se pregătește în așteptarea Nunții !!

SECOLUL XVIII:

  Voltaire dezvoltă raționalismul „Iluminismului”, atacând creștinismul și așezându-l pe om în centrul universului, ca „măsură a tuturor lucrurilor.” Călcând pe urmele gândirii lui, Revoluția Franceză din 1789 răstoarnă ordinea tradițională, decretează sfârșitul valorilor creștine și întronează pentru o scurtă perioadă domnia „zeiței rațiunii.” Rezultatele sunt catastrofale. În contrast, Anglia și America trăiesc vremuri de „treziri religioase creștine” produse de predicile înflăcărate rostite de câțiva oameni ai lui Dumnezeu de excepție: George Whitefield, frații Wesley și Jonathan Edwards. În Germania, „pietismul” (de la latinul „pieta”=evlavie) insuflă o nouă viață în luteranism. Un astfel de Luteran, Johan Sebastian Bach, declară că el compune „doar pentru gloria lui Dumnezeu.” Contele Zinzendorf proclamă Herrnhut ca teritoriu Moravian în Saxonia. De aici vor pleca mai târziu „frații moravieni” în călătoriile lor misionare și vor înființa biserici evanghelice. Bisericile protestante acceptă pătrunderea muzicii instrumentale în serviciile divine. Christians Hendel, Mendelssohn și Haydn compun piese înălțătoare, în timp ce poeți ca Isaac Watts și frații Wesley scriu imnuri destinate să fie cântate în comun de credincioșii din Biserici. Creștinismul iese de sub tutela „liturgică” a „sacramentalismului” și produce schimbări radicale de comportament și psihologie. Aceste trăiri sunt examinate în lucrări „de specialitate” devenite foarte repede „clasice” în lumea protestantă: „Începutul și progresul religiei în suflet” de Philip Doddridge, „Principii de filosofie și politică morală” de William Paley, „O analiză practică a sistemelor religioase” de William Wilberforce. Pentru cei ce vor să cerceteze amănunțit Biblia, Cruden publică, pe la începutul secolului, cea din „Concordanță” din istorie. Se răspândește climatul de libertate religioasă. În Statele Unite sunt eliminate „testele religioase” pentru cei ce vor să ocupe poziții în ierarhia politică. În Rusia, țarina Ecaterina cea Mare acordă libertate tuturor religiilor. Creștinul Daniel Defoe scrie cărți în care „devenirea spirituală” este reprezentată metaforic prin aventuroase călătorii geografice. Prin înființarea „Societății misionare Baptiste din Londra” intrăm în epoca misiunii creștine moderne. William Carey este trimis în India.

Anul 1.800. La 59 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 23,1% (86,5% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 27,2%. Biblia este tradusă în 67 de limbi.

SECOLUL XIX.

  Secolul XIX este supranumit adesea „secolul protestanților.” Misionarii protestanți au plecat spre cele patru colțuri ale lumii, răspândind credința creștină și înființând biserici. Aceste lucrări sunt susținute de eforturi coordonate în organizații misionare protestante dintre care amintim: „Societatea pentru răspândirea Bibliei în Anglia și străinătate”, „Societatea pentru răspândirea Bibliei în America”, și „Uniunea Școlilor Duminicale.” În America apar mișcări religioase deviate din creștinism: Mormonii, Martorii lui Iehova și „Știința creștină.” Continuă înfruntarea pe arena ideilor. Apar noi filosofii care atacă punctul de vedere creștin despre istorie și viață: evoluționismul lui Darwin, comunismul lui Marx, psihologia lui Freud. „Criticismul înalt” german contestă validitatea și autenticitatea istorică a Bibliei. În timp ce catolicismul și ortodoxia stagnează, protestantismul avansează vijelios. Predicatori renumiți printr-un extraordinar dar oratoric adună în jurul lor mulțimi impresionante. Charles Finney ințiază adunări de „trezire spirituală” în care convertirile sunt însoțite de „rededicări ale creștinilor.” Predicatorul Dwight L. Moodw și solistul Ira Sankey țin uriașe adunări publice pe ambele maluri ale Atlanticului. Charles Spurgeon predică în fața unui auditoriu de peste 12.000 de oameni în „Tabernacolul” din Londra. Filonul trezirilor spirituale creștine produce un torent de imnuri noi, traduse și răspândite în toată lumea. David Livingstone și alții deschid căi noi pentru răspândirea creștinismului în Africa. Hudson Taylor misionează cu mare succes în China interioară. Sub presiunea trezirilor religioase protestante, papa Pius al IX-lea condamnă public liberalismul, socialismul și raționalismul care redusese la niște simple dărâmături structurile și instituțiile catolice europene. Din prea mult zel însă, și ca să sublinieze contrastul dogmatic cu „ereticii” protestanți, papa proclamă nașterea imaculată a Mariei. Pentru a răspunde criticismului protestant, primul sinod al Vaticanului proclamă „infailibilitatea papală” (1870).

Anul 1.900. La 62 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 34,4% (81% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 51,3%. Biblia este tradusă în 537 de limbi (!!).

7. Biserica din Laodicea:

  Charles Dickens își începe celebra lui „poveste a celor două cetăți“ cu cunoscuta frază: „It was the best of times, it was the worst of times”, care se poate traduce aproximativ prin „ erau cele mai bune vremuri și erau cele mai rele în același timp”. Ea se potrivește de minune celor din Laodicea. Ei credeau că trăiesc vremuri extrem de bune, dar Dumnezeu le vede ca extrem de proaste.

  Laodicea a fost un oraș important din Asia Mică. Situat la intersecția a trei drumuri comerciale, acest oraș a devenit o metropolă a luxului și a bogăției. Caravanele de negustori au adus înspre cetate nu numai mărfuri din colțurile pământului, ci și obiceiuri diferite. Din acest motiv, în cetate domnea o toleranță generală. Acest climat de libertinism a dus la instaurarea unei atmosfere de relativism în care normele absolute au fost lăsate la o parte. „Laodicea” înseamnă în traducere: „Voia poporului, dreptatea poporului, voința celor mulți”, nu mult deosebită de „democrația”. Fiecare era liber să trăiască după mintea lui. Influența societății din Laodicea asupra Bisericii de acolo a fost devastatoare. Relativismul lumesc a născut relativismul religios, iar bunăstarea materială a creat un climat de auto-mulțumire sufletească. Încet, încet, forma a luat loc conținutului. Sub abundența exterioară se ascundea însă goliciunea spirituală și mai ales lipsa unei relații personale cu Domnul Iisus. Biserica din Laodicea a murit fără să bage de seamă. Căutând să-i mulțumească pe oameni, Biserica a păstrat tradițiile creștine, dar a lepădat „flacăra Evangheliei” temându-se să nu fie considerată „fanatică”. Biserica a ajuns să fie plasată undeva între lume și creștinismul adevărat. Remarcați felul în care se prezintă Domnul Iisus Bisericii. El este „AMIN” (Adevărul), Martorul credincios și adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu. Toleranța și relativismul sunt confruntate cu etalonul sfințeniei divine. Cine este al lui Dumnezeu, face parte dintr-o zidire nouă, care a început cu Hristos. „Dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă”. (2 Corinteni 5:17). Biserica nu trebuie să asculte mai mult de oameni decât de Dumnezeu (Faptele Apostolilor 4:19). „Nu orișicine-Mi zice : „Doamne, Doamne !” va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7:21). Biserica din Laodicea fusese sufocată de influența lumii. Neghina înăbușise grâul (Matei 13:36-43), Laodicea avea cunoștință, avea leac medical pentru boli de ochi (alifia făcută acolo era vestită în toata lumea), dar era oarba în ce privește cunoașterea de sine. Părerea Domnului Iisus despre această Biserică era total diferită de ce credeau Laodicienii despre ei înșiși. Lăudăroșenia celor din Biserică era revoltătoare. Domnul Iisus nu mai are ce face cu o astfel de adunare. El este hotărât să o „verse” din gura Lui. Laodicea este Biserica fără Hristos. „Iată Eu stau la ușa și bat”. Hristos este afară. El nu mai este acceptat în Biserica de tip „Laodicea”. Singura speranță este mântuirea prin acceptarea personală a lui Hristos, („Dacă deschide cineva”). Biserica nu-L mai primește, dar El bate la inima fiecăruia în parte. Pentru cel ce-I deschide, există belșug de binecuvântări. Oare câtă taină de frumusețe se găsește în promisiunea aceasta: „Voi cina cu El, și El cu Mine”? Cina a fost la evrei „masa părtășiei”. Începând cu ea se intra în odihna de seară. Remarcați însă ordinea cuvintelor din această promisiune. Dumnezeu participă la cina celui ce-L primește, dar și cel ce-L primește este oaspetele lui Hristos. „Eu cu el, dar și el cu Mine !” Este interesant că Biserica din Laodicea nu a ajuns în această stare rea fiind atacată din afară. Nicăieri nu ni se spune că ea ar fi avut ceva de suferit. Lipsa prigoanei însă nu i-a fost de bun augur. Hristos o îndeamnă să cumpere de la El „aur curățit prin foc”. Creștinii din Laodicea n-au vrut să fie considerați „fanatici” și au „lăsat-o mai moale”. Lipsa lor de evlavie le-a adus acceptarea lumii, dar au fost lepădați de Hristos. Pavel le spune celor din timpul lui: „De altfel, toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus vor fi prigoniți” (2 Timotei 3:12). Lipsa de împotrivire din partea lumii este un semn că Biserica nu mai este considerată un pericol de către Satana. O Biserică în care nu se văd atacurile celui rău și care nu este batjocorită și prigonită de lume, trebuie să se întrebe cu toată seriozitatea: „Ce se întâmplă?” Aurul pe care-L dorește Hristos pentru Biserica Sa este „aur curățit prin foc”. Istoric, Biserica din Laodicea, este Biserica modernă. La începutul secolului XX, creștinismul a intrat într-o nouă fază. Teologia liberală s-a năpustit asupra Bibliei și a declarat-o un produs al istoriei, un rezultat al minții omenești în procesul de înțelegere progresivă a realității. Minunile au fost schimbate în evenimente înțelese greșit și înregistrate deformat, Hristos a fost dezbrăcat de dumnezeirea Sa, iar cerul și iadul s-au transformat în „concepte extreme” de trăire, inventate pentru a-i motiva pe oameni înspre o anumită trăire care să asigure bunăstarea tuturor. Societatea de astăzi a fost ridicată deasupra acestui nivel „medieval”. Biserica nu mai pune accent pe Biblie, ci pe filozofie, psihologie, sociologie și pedagogie. Predicile au devenit prelegeri, sfințenia a fost înlocuită cu spectacolul. iar disciplina bisericească a fost eliminată. Într-un climat de toleranță, Hristos a fost izgonit din Biserică.

SECOLUL XX:

  Acest secol fost supranumit: „secolul ideologiilor”. Secolul acesta este prea aproape pentru a-l putea privi din perspectiva istoriei. Deocamdată ne mărginim să observăm că „lao-dicea” este sinonimă cu „demos-crația”, iar secolul acesta a marcat abandonarea monarhiilor cu drept divin în favoarea idealului filozofilor greci de „democrație”. Acesta este cuvântul de ordine în societate și, din păcate, în biserici. „Vox populi” este însă doar arareori „vox dei” (vocea poporului este doar arareori vocea lui Dumnezeu). „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic”, s-ar putea prea bine să fie proclamarea obraznică a unei Bisericii îmbelșugate material și libere ca formă de manifestare, dar putredă, oarbă și bolnavă în realitatea ei spirituală. Cantitatea nu este sinonimă cu calitatea și aceasta nu poate scăpa „Celui ce este Amin, Martorul credincios și adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu”. La examinarea tribunalului divin, mărturia lui Iisus Hristos despre această Biserică nu este favorabilă.

1906 - Trezirea din strada Azusa marchează începutul mișcării pentecostale.

1906 - Schweitzer publică Quest for Historical Jesus propunând mijloace istorice, nu religioase, pentru aflarea adevăratei biografii a lui Iisus din Nazaret.

1914 - Începutul primului război mondial spulberă credința în bunătatea înăscută a omului.

1934 - Ia ființă organizația Wycliffe Bible Translators, cu scopul traducerii Biliei în toate limbile pământului.

1939 - Începe al doilea război mondial. Mitologia nordică propagată de Hitler duce la un război al raselor.

1941 - Bultmann cere demitologizarea Noului Testament.

1942 - Formarea Asociației Naționale a Evanghelicilor din USA.

1948 - Formarea Consiliului Mondial al Bisericilor.

1950 - Un val de mari treziri spirituale în Africa și America Latină. Pierderi mari ale Bisericii Catolice în favoarea Bisericilor Evanghelice (pentecostali și baptiști).

1962 - Al doilea Conciliu de la Vatican produce cea mai  mare modificare de atitudini și menifestare în catolicism: Biblia și Liturghia în limbile nationale, o mai mare implicare a laicilor în treburile Bisericii, liber acces la Biblie, înbunătățirea relației cu evreii, cu celelalte denominații creștine și cu lumea în general. Nu este o exagerare să spunem că Biserica Catolică s-a schimbat mai mult în după 1962 decât în cei două sute de ani dinainte.

1985 - Mihail Gorbacev declanșează perestroika, urmată de căderea comunismului în țările Europei de Est.

1990-2000 - Pătrunderea evanghelicilor în țările Europei de Est este întâmpinată cu scepticism și suspiciune dincolo de limitele deja existente. După renunțarea la comunismul rusesc ateu impus, populația acestor țări preferă întoarcerea la identitatea Bisericilor tradiționale istorice. Liberalizarea politicii de emigrare și liberă circulație face ca o masă mare de creștini din Europa de Est să se stabilească în țările Europei Occidentale.

1992 - 7 Februarie. Compunerea Tratului de la Maastricht privitor la Uniunea Europeană, pus apoi în aplicare începând cu 1 Noiembrie, 1993.

1999 - Finalul de secol este marcat de generalizarea Postmodernismului. Termenul a fost folosit încă din 1914-1917, dar este împământenit în 1939 de Arnold J. Toynbee („Our own Post-Modern Age has been inaugurated by the general war of 1914-1918”). Nimic nu mai este clar pentru nimeni. Postmodernismul este o completă reevaluare a întregului sistem occidental de valori (arhitectură, moralitate, religie, structuri sociale, credințe populare) care caracterizează trecerea populației planetei de la etapa industrială la cea serviciilor. Foarte puțini oameni produc foarte mult, iar restul sunt implicați în mijloacele de distribuire și consum. Postmodernismul a provocat un climat general de neîncredere, contestare și individualism foarte puternic. Laodicea: O biserică plină de toate, dar care nu mai are loc pentru Dumnezeu. El stă afară, la ușă, și bate. O biserică de miopi spirituali care nu mai văd supranaturalul nici în Scriptură, nici în experiența creștină. O Biserică în care aurul credinței este amestecat cu zgura tuturor necurățiilor. O Biserică cu crez, dar fără caracter și comportament creștin, o sare care și-a pierdut gustul și a ajuns să fie călcată în picioare de oameni. O Biserica în strigentă nevoie de hainele albe ale neprihănirii, ca să nu i se mai vadă rușinea goliciunii ei.

Studiu de caz - Laodicea contemporană:

Introducere și context: Chiar și aceea care au ajuns la concluzia că „Apocalipsa este o carte imposibil de înțeles” citesc cu interes scrisorile adresate de Domnul Iisus celor șapte biserici anintite în capitolele 2 și 3 ale cărții. Când mi-a înapoiat o carte despre istoria bisericii creștine de-a lungul secolelor, o doamnă m-a întrebat puțin confuză: „Crezi că Dumnezeu a știut toate crizele acestea prin care a trecut Biserica Lui? Dacă Este atotputernic, cum de s-au întâmplat toate acestea?” I-am răspuns arătându-i primele capitole din cartea Apocalipsei: „Nu numai că a știut, dar ne-a și spus mai dinainte! istoria Biseircii a fost și este așa de zbuciumată pentru că este interacțiunea factorului divin cu factorul uman și cu … factorul demonic! Uită-te bine și vei vedea că este scris despre o biserică unde oamenii și-au părăsit dragostea de Dumnezeu (Apoc. 2:4) și despre o alta care locuia acolo unde este scaunul de domnie al Satanei” (Apoc. 2:13) și de încă una unde oameni se lăudau că au ajuns să cunoască „adâncimile Satanei” (Apoc. 2:24). Nimic din ceea ce s-a petrecut în istoria Bisericii nu l-a luat prin surprindere pe Dumnezeu. Dimpotrivă! El le-a știut și ni le-a spus tuturor mai dinainte.

Prima secțiune a Apocalipsei, este clară și limpede în intenția și mesajul ei:

Introducere, 1:1-9: HRISTOS - pe tronul cerului: a. Fiul Omului între cele şapte sfeşnice, 1:10-20; b. Scrisorile către cele şapte Biserici, 2:1-3:22; c. Tronul slavei şi închinăciunea din cer, 4:1-5:14).

Mesajul către cele 7 biserici: Fiecare scrisoare adresată uneia din cele șapte biserici locale este un prilej de autoanaliză, atât pentru biserici, cât și pentru fiecare credincios în parte. Urgența autoanalizării este inspirată de majestatea și autoritatea descrierii Hristosului ceresc din primul capitolul. Apostolul Ioan n-a mai îndrăznit să se apropie de El și să-și reazeme capul pe pieptul Lui, așa cum făcuse altădată, ci „a căzut la picioarele Lui ca mort” (Apoc. 1:17). Avem de a face cu Hristosul de după înviere, cu hristosul proslăvit și îmbrăcat în slava pe „care o avea la Tatăl, înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5). Este foarte important să citim cu atenție această descriere pentru că așa se raportează Domnul Iisus la cele șapte biserici. Câte un element al descrierii Lui va fi prezent în felul în care se prezintă fiecăreia în parte: „M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi cînd m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă pînă la picioare, şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, şi faţa Lui era ca soarele, cînd străluceşte în toată puterea lui” (Apoc. 1;12-16). Nu este de mirare deci că Ioan a căzut ca mort înaintea Hristosului proslăvit, înaintea Căruia până și „duhurile cad în leșin” (Isaia 57:16). A trebuit ca Domnul Iisus să facă un gest de bunăvoință pentru ca Ioan să stea în picioare și să primească misiunea specială care i-a fost încredințată: „El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, şi a zis: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor. Scrie dar lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile cari sunt şi cele cari au să fie după ele” (Apoc. 1:17-19). Fraza: „Scrie dar lucrurile, pe cari le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele cari au să fie după ele” poate fi luată drept un „cuprins” al Apocalipsei și așa a și fost interpretată de majoritatea comentatorilor Bibliei. Ea a dus la acele deosebiri de interpretare (preteristă, istoricistă, viitoristă și idealistă). Eu vă propun însă o altfel de interpretare, una simplă de tot, interpretarea cititorului care se bucură de mesajul Apocalipsei. Interpretările „tradiționale” ne îndepărtează parcă de această carte, făcând-o aproape inabordabilă. Fiecare biserică și fiecare credincios trebuie să citeasca cu atenție scrisorile trimise de Domnul Iisus celor șapte biserici, mai ales pe cea trimisă bisericii din Laodicea. Fiecare biserică locală, indiferent de timpul și locul în care s-a aflat sau se află, are datoria să se întrebe: „Nu cumva sunt și eu ca cei din Laodicea”? Pot fi eu un „biruitor” chiar dacă toată biserica este învinsă? Urgența acestei cercetări de sine este datorată faptului că, dintre toate cele șapte biserici, Laodicea este singura la care Domnul Iisus se raportează „din afară”. El a fost odinioară „înăuntru”, dar, printr-un complex de împrejurări, a ajuns să fie „afară”: „Iată Eu stau la ușă și bat.” (Apoc. 3:20). De ce este El afară? Cum de a ajuns El afară? Pentru că, indiscutabil, trebuie să fi existat un timp când El a fost „înăuntru”, altfel n-am putea discuta despre o „biserică”! Cum de cei din Laodicea nu au mai avut nevoie de El? Răspunsul este foarte simplu: au ajuns să aibe seturi diferite de valori. Între Hristos și cei din Laodicea a apărut  „o incompatibilitate de valori”! Urmăriți analiza făcută de Hristos: „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentrucă zici: Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doftorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi” (Apoc. 3:15-18). Remarcați incompatibilitatea? Ei n-au nevoie de ceea ce are El. El nu dă doi bani pe ceea ce au ei. Ei au aur. El le vorbește despre un altfel de aur, „aur curat” Ei spun că văd foarte bine. El îi declară orbi de-a binelea și le recomandă doctorie pentru ochi. Ei sunt îmbrăcați în lux. El îi consideră rușinos de dezbrăcați. Ei se cred bine, mersi. El îi declară ticăloși, săraci, orbi și goi! Cea mai mare incompatibilitate este între ceea ce se cred ei și ceea ce ar vrea El să le facă. În bisericile din partea de sud a Statelor Unite circulă o „anecdotă” tristă din vremea „segregației”, când albii și negrii nu aveau aceleași drepturi și același acces în societate. Se spune că un credincios „de culoare” a avut ideea să intre într-o biserică de-a albilor. S-a dus pe centru și s-a așezat chiar pe banca din față. Toți au încremenit. Nu puteau pricepe o asemenea neobrăzare. Predicatorul s-a oprit din predică. Organista a înghețat la instrumentul ei. Coriștii s-au încruntat și nu le-a mai fost poftă să cânte. Toate privirile s-au îndreptat acuzatoare spre Sam, negrul de pe prima bancă. După câteva momente de ezitare, doi ușieri zdraveni l-au scos pe Sam pe sus afară și l-au aruncat în praful din șanț. Pe când se ștergea de praf, Sam a auzit glasul Domnului: „Ce faci aici, Sam?” „Am încercat să stau la ei în biserică și m-au aruncat afară, în șanț…” „Hei, Sam, tu măcar ai apucat să intri în biserică lor. Eu de 40 de ani tot încerc și încă n-am reușit…” Oricine citește scrisoare adresată de Domnul Iisus celor din Laodicea trebuie să se întrebe: „Cum sunt eu? Cum suntem noi? Suntem altfel decat ei?” Am spus deja că mi-e imposibil să aleg din care biserică locală descrisă în Apocalipsa aș vrea să fac parte. Nu este semnificativ. Important este că în fiecare dintre ele poți fi învins sau învingător. Eu îmi propun să fie în rândul „biruitorilor” care există în fiecare biserică. Și iată de ce: Fiecare promisiune făcută de Domnul Iisus celor care „biruiesc” în această perioadă de „și bine și rău” își are corespondentul în noua ordine cosmică descrisă în ultimele capitole ale Apocalipsei (20-22). Scrisorile reprezintă o reactivarea a promisiunilor hotărâte de Dumnezeu pentru Adam și Eva, pierdute prin căderea în păcat și puse acum înaintea celor răscumpărați prin Jertfa de la Calvar.  Cele șapte scrisori au un tipar unic ce prevestește reașezarea „biruitorilor” în destinul lor prestabilit. În antetul fiecărei scrisori este un fragment din descrierea Hristosului cosmic („Iată ce zice Cel ce ține cele șapte stele în mâna dreaptă, … Cel ce a murit și a înviat, … Cel ce are sabia ascuțită cu două tăișuri, … Cel ce are ochii ca para focului …, etc.). După ce urmează prețuirea pentru ce este bine, urmează descrirea pericolului iminent, care trebuie evitat prin ascultarea de o poruncă specifică întărită de o pedeapsă posibilă sau de o promisiune minunată. Fiind o neam între neamuri, Israelul are un destin terestru. Însă, „cetăţenia” Bisericii este cerească (ea se bucură de „binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos”. Efes, 1.3), şi tot ceresc este şi destinul ei final (Filip. 3:20). El este legat întrutotul de Hristos, Capul Bisericii. Destinul Bisericii este „unirea cu Hristos” (Efes. 5:31-32), „domnia împreună cu Hristos” (Rom. 5:1-17) şi „împreună cu Hristos, moştenirea tuturor lucrurilor” (Rom. 8:17). Cartea Apocalipsei detaliează acest destin etern al Bisericii prin promisiunile făcute „biruitorilor” din cele şapte biserici. Aceşti biruitori Îl poartă în inimile lor pe Cel care „este mai mare decât cel care este în lume” (1 Ioan 4:4) şi ceea ce câştigă biruinţa este „credinţa” lor (1 Ioan 5:4-5). Israelul se luptă cu neamurile, Biserica duce o luptă spirituală împotriva puterilor întunericului. Din acest punct de vedere, „cruciadele” şi „războaiele sfinte” au fost cele mai mari gafe ale creştinătăţii. Mânia omului nu poate instaura neprihănirea lui Dumnezeu. Armele cu care se luptă biruitorii „nu sunt supuse firii pământeşti, ci întărite de Dumnezeu ca să surpe „întăriturile” Vrăjmaşului şi să răstoarne invenţiile fanteziei bolnave a lumii.

Puterea „biruitorilor”: Aceasta nu este puterea lor, ci puterea pe care le-o pune la dispoziţie Fiul lui Dumnezeu (Efes. 6:10). Ei nu au de luptat „împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efes. 6:12). În luptă, ei poartă „toată armura lui Dumnezeu” (Efes. 6: 13-18), luptând „lupta cea bună a credinţei” (1 Tim. 1:18; 6:12; 2 Tim. 4:7). Biruinţa lor este asigurată de biruinţa lui Hristos şi beneficiază de ea numai atâta timp cât rămân statornici în El care îi „poartă în carul Lui de biruinţă” (2 Cor.2:14).

Promisiuni făcute „biruitorilor”: Care sunt promisiunile eterne făcute de Hristos „biruitorilor” din istoria Bisericii?  Ele ne privesc pe noi toţi, nu doar pe cei din Bisericile amintite în cartea Apocalipsa. „Cine are urechi de auzit, să audă ce spune (acum, aici şi pretutindeni) Bisericilor Duhul”.

Accesul la pomul vieţii: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în Raiul lui Dumnezeu.” (Apoc. 2:7). Accesul la pomul vietii (promis celor din Efes ce se vor întoarce la dragostea dintâi) Interzicerea accesului la „pomul vieții” după ce Adam și Eva au mâncat din „pomul cunoașterii binelui și răului” a fost un act înțelept de dragoste din partea lui Dumnezeu. El n-a dorit ca starea de păcat a oamenilor să capete statut veșnic. De ce? Părerea mea, eretică cum este ea, este că dobândind statut etern, omul n-ar mai fi fost „mântuibil”, asemena îngerilor căzuți. Un asemenea diagnostic presupune o discuție mai mare despre decadența și degenerarea ajunsă de „predeluvienii” care și-au stricat total „calea” pe care mergeau înaintea Domnului. La facerea lumii, pomul vieţii era în mijlocul grădinii Eden (Gen. 2:9). Adam şi Eva aveau acces nelimitat la el înainte de căderea în păcat. După aceea, ca un act de har, Dumnezeu a interzis accesul oamenilor la pomul vieţii pentru ca starea lor să nu poată dăinui veşnic: „Domnul Dumnezeu a zis: Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, deci, acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci. De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul, din care fusese luat. Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii.”(Gen. 3:22-24). Pomul vieții a fost ridicat de Dumnezeu de pe pământ într-un nivel de existență superioară și va reveni printre noi în … „noua ordine cosmic”, când va crește în noul Ierusalim și pe cele două maluri ale râului (Apoc. 22:2), unde va servi „la vindecarea Neamurilor” De ce numai vindecarea Neamurilor și nu și a evreilor?, rămâne o întrebare cu răspuns greu de dat! În eternitatea viitoare, pomul vieţii se va afla în mijlocul Noului Ierusalim şi pe cele două maluri ale râului cu apa vieţii (Apoc. 22:1-2). Biruitorii vor avea acces nelimitat la el: „Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!” (Apoc. 22:14).

Izbăviţi de a doua moarte: Asigurarea că nu va trece prin cea de a doua moarte a fost promisă celor din Smirna: „Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.” (Apoc. 2:11). Moartea a doua, ne spune Apocalipsa va fi „iazul de foc”. „Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, şi vor împărăţi cu El o mie de ani… Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” (Apoc. 20:6, 14-15). „Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” (Apoc. 21:7-8). Vorbim mult prea puțin despre pedeapsa veșnică. Iadul a ajuns o bătaie de joc, o pricină de glume și amuzament. Întrebat unde vrea să meargă după moarte, în rai sau în iad, un comic american a răspuns: „În iad, bineînțeles, majoritatea prietenilor mei sunt deja acolo!” Vestirea Evangheliei nu se mai face ca pe vremea Domnului Iisus. Oamenii nu mai înțeleg de ce este singura veste bună pe care o pot primii muritorii. Predicile noastre îi face pe oameni să creadă că au de ales doar între „bine”, „mai bine„ , „foarte bine” și „cel mai bine”. Ca să se poată bucura și de „plăcerile de o clipă ale păcatului”, ascultătorii noștri renunță la varianta lui „cel mai bine”, legănându-se în iluzia că se poate și să fi un fel de „creștin de clasa a doua”, un fel de „„credincios fără viața de biruință”! C.H. Spurgeon spunea pe drept cuvânt că iadul va fi plin de „pseudo-creștini” care îi vor alerga pe mânioși pe predicatori care i-au lăsat să ajungă acolo. (Ah, da, am uitat să vă spun că și  mulți predicatori vor fi acolo!!). Ca să explice această a doua moarte, unii spun: „Cine se naşte o singură dată, moare de două ori; cine se naşte de două ori (trăieşte naşterea din nou) nu moare decât o singură dată”.  Moartea a doua este despărţirea eternă de la faţa lui Dumnezeu, moartea cu consecinţe eterne, aruncarea în iazul de foc şi de pucioasă (2 Tes. 1-9-10; Mt. 25.41, etc.).

Mana ascunsă şi o piatră albă: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte.” (Apoc. 2:17). „Mana ascunsă”, promisă biruitorilor din Pergam, este foarte greu de identificat. Ea apare în contrast cu „mâncarea lucrurilor jertfite idolilor”, iar numele nou vestește o identitate nouă, săpată în piatră, aprobată de Dumnezeu.Faptul că este „ascunsă” poate fi o aluzie la faptul că deocamdată nu putem şti ce este sau poate fi o trimitere la „mana” pusă într-un vas de aur şi plasată departe de privirile oamenilor în chivotul din Cortul Întâlnirii (Exod 16:14-35). Domnul Iisus S-a prezentat ca fiind „adevărata pâine coborâtă din cer ca să aducă lumii viaţă” (Ioan 6:48-54; Evr. 9:2-4). În Antichitate, tribunalele cu juraţi se pronunţau asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei cuiva aruncând într-o urnă o piatră neagră sau o piatră albă. Fără nicio îndoială, piatra albă despre care vorbeşte textul este votul de nevinovăţie pe care-l aruncă Dumnezeu în urna dreptăţii divine. Numele nou reprezintă o identitate nouă acordată de Dumnezeu în administraţia eternă.

Stăpânire peste Neamuri: „Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste Neamuri. Le va cârmui cu un toiag din fier, şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu. Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă.” (Apoc. 2:26-28). Toiagul de cârmuire peste neamuri a fost promis biruitorilor din Tiatira. Aici apare din nou distincția dintre Israel și neamuri. Ni se vorbește despre o vreme viitoare în care „biruitorii” vor cârmui peste neamuri și le vor pedepsi aspru orice neascultare. Aplicată în istoria de până acum, ideea a dus la abuzurile „războaielor sfinte” și a Inchiziției, care au făcut ca bisericile să se poarte mai asemănător cu islamul, decât cu Evanghelia.  Este o promisiune foarte greu de explicat pentru „amilenişti”! În absenţa unei împărăţii terestre din vremea Mileniului, este imposibil de explicat ce poate fi această „stăpânire peste neamuri” despre care vorbeşte Domnul Iisus. Încercările bisericilor tradiţionale, catolică şi ortodoxă, de a stăpâni peste lume în virtutea acestei promisiuni au fost nevrednice, neinspirate şi nereuşite. Fără nicio îndoială, promisiunea se referă la o vreme viitoare, nu la vremea de acum. Doar venirea Împărăţiei viitoare va putea împlini această promisiune. Domnul Iisus le-a promis ucenicilor Săi această domnie: „Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie, şi veţi judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.” (Mat.19:28). „Înnoirea tuturor lucrurilor” despre care vorbea El atunci va avea loc la cea de a doua venire a Lui. La acest eveniment a făcut aluzie şi apostolul Petru când a predicat norodului după vindecarea ologului de la poarta Templului, zicând: „Pocăiţi-vă, deci, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare, şi să trimeată pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Iisus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime.” (F.A. 3:19-21). Realizarea acestei promisiuni este descrisă în Apocalipsa: „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră Fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat, şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere.” (Apoc. 20:4). Această „stăpânire peste neamuri cu un toiag de fier” este una din binecuvântările datorate unirii Bisericii cu Hristos, Capul Trupului. Vom domni împreună cu El: „Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea pe care le va cârmui cu un toiag din fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.” (Apoc. 19:15-16). „Luceafărul de dimineaţă” este o metaforă care exprimă plinătatea unirii cu Hristos vestită şi de apostolul Petru (2 Pet. 1:19).

Haine albe, nume scris în cartea vieţii: „Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” (Apoc. 3:5). Această promisiune este pentru biruitorii din Sardes. În Orient, hainele albe erau un lucru rar şi scump. Pe vremea Domnului Iisus exista chiar meseria de „nălbitor” (Mc.9:3). Hainele albe pot semnifica aici puritate, demnitate, ţinută de gală, cinste, neprihănire (vezi şi Apoc. 3:18; 7:13; 19:8), sărbătoare. Numele scris în cartea vieţii reprezintă probabil siguranţa mântuirii, iar mărturisirea înaintea Tatălui şi a îngerilor reprezintă cinstea viitoare acordată celor biruitori. 

Un stâlp în Templul etern: „Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se pogoare din Cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou” (Apoc. 3:12). Promisiunea aceasta este făcută celor din Filadelfia. Constructorii templelor din Antichitate obişnuiau să înscrie pe coloanele care susţineau clădirea, numele unor persoane importante pe care doreau să le cinstească.  Nu ne putem face decât o vagă imagine despre semnificaţia acestei metafore aplicate aici credincioşilor. Probabil că textul acestei promisiuni vorbeşte despre intimitatea cu Tatăl în închinarea cerească şi cinstea acordată biruitorilor din vremea Bisericii. El cuprinde „Numele lui Dumnezeu”, aluzie probabilă la apartenenţa divină, „numele cetăţii, Noul Ierusalim”, aluzie probabilă la „cetăţenia noastră din această cetate, şi numele Domnului Iisus, aluzie la schimbarea de identitate prin căsătoria Bisericii cu Mirele. Este clar că „biruitorii” vor fi identificaţi printre cetele făpturilor cereşti prin răscumpărarea înfăptuită de Dumnezeu, reşedinţa în Noul Ierusalim şi unirea desăvârşită cu persoana Domnului Iisus Hristos. Vreau să vă atrag atenția că Apocalipsa ne precizează că vom avea trei nume de referință: ,,Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu … numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, … şi Numele Meu cel nou”.

Scaunul de domnie al Mielului: „Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” (Apoc. 3:21). Slavă Domnului! Există biruitori și în biserica din Laodicea! Cea mai mare promisiune este păstrată pentru cei ce biruiesc în cea mai mare decadență. Nici nu se putea altfel! Aşezarea pe tron implică demnitate, autoritate şi cinste. „Biruitorii” s-au calificat pentru toate acestea printr-o viaţă de ascultare de voia lui Dumnezeu trăită în părtăşie cu Hristos. Privilegiile domniei se extind nu numai pe durata judecăţii finale (1 Cor.6:2-3), ci pentru eternitate. Ni le garantează unirea noastră cu Hristos. Cum trebuie să înțelegem acest lucru? Realitatea existenței noastre are un lanț foarte precis de autoritate: cel mai mic copil trebuie să se supună fraților săi mai mari, împreună, ei trebuie să se supună mamei lor, care și ea trebuie să trăiască sub autoritatea soțului ei, care și el trăiește sub autoritatea șefului, a polițaiului, a primarului, a guvernatorului (în unle țări, desigur) și a președintelui/monarhului. Peste toți aceștia domnește „mâna nevăzută a societăților masonice secrete”, peste care domnește nevăzut Satan, peste care domnește nevăzut … Dumnezeu însuși! „Biruitorii” din bisericile de azi sunt invitați să se așeze alături de Hristos pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu („Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” - Apoc. 3:21). La auzul acestor promisiuni mi se furnică lăuntrul și mi se face pielea ca de găină. Mă cuprind fiorii unei anticipări fericite, care-mi certifică realitatea prezenței Lui „înăuntrul meu”. Îmi este mai aproape decît propria suflare sau așa cu spunea Traian Dorz: este inima inimii mele, este cântarea cântecelor mele”. ,,Sunt străin și călător/N-am aici palate/Dar în țara fără norAle mele-s toate!”/ Toate stelele de sus,/ Tot ce n-are-n veci apus,/ Prin iubirea lui IisusAle mele-s toate./ Domnul meu în infinit/Multe stele ţine/Pentru cine le-a zidit/Decât pentru mine?/Din neant când le-a chemat/Domnul mult s-a bucurat;/Însă viaţa lui Şi-a dat/Decât pentru mine!/Dar nici eu nu-s al oricui,/Lui îi sunt cunună;/Casa mea şi cerul Lui-/Tot ce-avem, e una./Şi la bine şi la rău/Eu al Lui sunt, El e-al meu;/Eu nimic, El Dumnezeu-/Dar ce avem e una!” În această lume în care există „și bine și rău” mai poți trece de partea binelui. Pericolul este mortal, dar răsplata este extraordinară!

Capitolul 4 - Sala Tronului divin:

 După ce am parcurs revelațiile despre felul în care Iisus Hristos judecă bisericile, ne apropiem de „lucrurile care vor fi după acestea”. Capitolele 4 și 5 din Apocalipsa pot fi privite drept o Introducere la felul în care va fi judecat Pământul (Cap. 6-19). Din acest punct înainte, termenul biserică nu mai apare niciodată în textul Apocalipsei, semn că ea va fi păzită „de ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului” (Apoc. 3:10). V-ar plăcea să vorbiți personal cu unul care a avut moarte clinică și a fost pentru o vreme „dincolo”? Vă necăjiți că Dumnezeu nu i-a dat voie apostolului Pavel să ne spună ce a văzut și a auzit atunci când a fost răpit până în al treilea cer? Dacă da, ceea ce urmează vă va satisface pe deplin curiozitatea. Este unul din motivele pentru care celui ce citește și ascultă cuvintele Apocalipsei i se promite „fericire” (Apoc. 1:3). Lui Ioan nu numai că nu i s-a interzis să spună ce a văzut și auzit! I s-a poruncit să scrie totul într-o carte pentru ca tu și cu mine să aflăm câteva din realitățile fascinante ale Cerului. Sunteți gata de o asemenea aventură? Ultima parte a secțiunii care descrie întronarea lui Iisus Hristos în Cer prezintă dificultăți majore pentru că ea ne mută din sfera de existență a Pământului în spațiul Cerului: „După aceste lucruri, m-am uitat şi iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbiţe şi care vorbea cu mine, mi-a zis: „Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” (Apoc. 4:1). Am spus intenționat „spațiul Cerului” pentru că înțelegerea acestui concept este singura cale de a înțelege și de a pătrunde în restul tainelor Apocalipsei, unde revelațiile divine ne vor purta când în Cer, când pe Pământ. Ce este acest „spațiu al cerului”? Pentru a-l înțelege trebui să ne întoarcem la prima pagină a Biblie unde apare prima dată conceptul de „cer”. Biblia se tălmăcește prin Biblie. „Dumnezeu a zis: „Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape.”  Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer” (Gen. 1:6-8). În originalul ebraic, pentru termenul „întindere” este folosită expresia שמים (shamayim) care are forma de plural. Comentatorii sunt de părere că ea trebuie înțeleasă în contextul celor „trei ceruri” pomenite de apostolul Pavel în 2 Corinteni 12:2 unde amintește de una din experiențele supranaturale pe care le-a avut: „Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu - Dumnezeu ştie) … ” Este fascinant că Pavel ține să precizeze că nu știe dacă pătrunderea lui în cel de al treilea cer a fost făcută „în trup sau fără trup”, trupul nefiind un instrument strict necesar pentru o asemenea călătorie. În mod similar, când a scris Apocalipsa, Ioan folosește expresia „eram în Duhul” (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3; 21:10). Un sinonim pentru termenul „întindere” folosit în traducerea română a lui Cornilescu este ideea de „spațiu” delimitat de limite, distinct de alt domeniu de existență. Fiecare „întindere”, adică fiecare cer este distinct de celelalte. Cerul atmosferic, aflat între „apele de sus și apele de jos” identifică spațiul atmosferic care înconjoară Pământul. Cerul astronomic sau cosmic nu trebuie considerat doar ca o extindere a cerului atmosferic. Astronomii ajung încet, încet la părerea că el este influențat de undele gravitaționale, de găurile negre, de materia neagră din Univers, de curbura spațiu-timp și de cu totul alți factori pe care nici nu-i știm astăzi. Dincolo de acestea două există cel de al treilea cer, locul prezenței ființelor cerești. El este „supranatural” pentru că nu face parte din limitările lumii materiale în care evoluăm noi. Probabil că ar trebui să-l numim „hiperspațiu”, un domeniu de existență cu mult mai multe dimensiuni decât cele din complexul spațiu-timp al cerului terestru.  -  HIPERSPAȚIU: spațiu diferit de cel euclidian, având mai mult de trei dimensiuni (sau de patru, atunci când timpul este considerat a patra dimensiune). Este utilizat în fizică și astrofizică (de ex. teoriile lui Kalutza-Klein, supergravitația, supercorzile etc.) -. Bineînțeles că nu spunem că Dumnezeu există în hiperspațiu pentru că El nu poate fi limitat de niciun fel de dimensiune. Dumnezeu este spirit infinit și perfect. El poate fi „immanent” pătrunzând în creație și „transcendent”, ieșind oricând din ea. Aduceți-vă aminte de aparițiile și disparițiile Fiului lui Dumnezeu de după Înviere. Datele Bibliei îi îndreptățesc pe cei ce cred că nu trăim într-un UNIVERS, ci într-un MULTIVERS: „Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta” (Neemia 9:6; vezi și Deut. 10:14; 1 Regi 2:27; Psalm 68:33 - T.M.; 148:4 - T.M.).Trecerea dintr-un cer în altul, din cel atmosferic, de exemplu, în cel de al treilea cer nu trebuie vizualizată dimensional, ci calitativ. Cel de al treilea cer nu este „foarte departe”, cum propunea Mihail Eminescu: „Porni luceafărul./Creșteau în cer a lui aripe,/Și căi de mii de ani treceau/În tot atâtea clipe./Un cer de stele dedesubt,/Deasupra-i cer de stele -/Părea un fulger nentrerupt/Rătăcitor prin ele.” Adăugarea de dimensiuni noi, dincolo de cele ale spațiului și timpului din Cosmosul nostru, schimbă total ecuația. Dumnezeu, îngerii și demonii pot exista în proximitatea noastră imediată. Mai mult, demonii pot exista chiar în lăuntrul nostru, chiar o legiune! Tot așa și Duhul lui Dumnezeu poate să ne „umple”! Asta a spus apostolul Pavel filozofilor sofisticați din Atena: „El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: Suntem din neamul Lui… ” (Fapte 17:26-28).

Marea Trecere: Capitolul 4 din Apocalipsa ni-l prezintă pe apostolul Ioan invitat „să se suie” într-un „aici” care este dincolo de dimensiunile lumii noastre. Trebuie să ne așteptăm ca lucrurile pe care le-a văzut el „acolo”, în „hiperspațiu” și pe care a încercat zadarnic să ni le descrie să fie cu totul altfel decât cele din lumea noastră. Relatarea lui Ioan nu trebuie citită cu atitudinea cercetătorului de laborator care-L pune pe Dumnezeu la analiză sub microscop, ci cu cea a unui muritor uimit și uluit care relatează măreția misterioasă a unor lucruri pe care nu le poate neapărat înțelege. Dacă Ioan nu mai „cade la pământ ca mort” ca în capitolul întâi al cărții este doar pentru că, între timp, s-a mai aclimatizat puțin cu lumea despre care ne scrie. Prin Ioan, asistăm lu noi la un copleșitor spectacol de lumini și sunet care-ți taie respirația și te face să cazi în admirație și adorare. Când citesc relatarea lui Ioan am același sentiment pe care l-am trăit când am citit întâlnirea profetului Ezechiel cu „ceva” venit din hiperspațiu și numită acolo „Slava Domnului”. Este clar că avem de a face cu descrierea unor lucruri care evoluează în mai multe dimensiuni decât cele cunoscute în lumea noastră: „M-am uitat şi iată că au venit de la miazănoapte un vânt năpraznic, un nor gros şi un snop de foc, care răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, în mijlocul căreia lucea ca o aramă lustruită, care ieşea din mijlocul focului. Tot în mijloc, se mai vedeau patru făpturi vii, a căror înfăţişare avea o asemănare omenească. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare avea patru aripi. Picioarele lor erau drepte şi talpa picioarelor lor era ca a piciorului unui viţel şi scânteiau ca nişte aramă lustruită.  Sub aripi, de cele patru părţi ale lor, aveau nişte mâini de om şi toate patru aveau feţe şi aripi. Aripile lor erau prinse una de alta. Şi, când mergeau, nu se întorceau în nicio parte, ci fiecare mergea drept înainte. Cât despre chipul feţelor lor era aşa: înainte, toate aveau o faţă de om; la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu; la stânga lor, toate patru aveau câte o faţă de bou, iar înapoi, toate patru aveau câte o faţă de vultur. Aripile fiecăreia erau întinse în sus, aşa că două din aripile lor ajungeau până la cele învecinate, iar două le acopereau trupurile. Fiecare mergea drept înainte, şi anume, încotro le mâna duhul să meargă, într-acolo mergeau, iar în mersul lor nu se întorceau în nicio parte. În mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca nişte cărbuni de foc aprinşi, care ardeau, şi ceva ca nişte făclii umbla încoace şi încolo printre aceste făpturi vii; focul acesta arunca o lumină strălucitoare şi din el ieşeau fulgere. Făpturile vii însă, când alergau şi se întorceau, erau ca fulgerul. Mă uitam la aceste făpturi vii şi iată că pe pământ, afară de făpturile vii, era o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor. Înfăţişarea acestor roţi şi materialul din care erau făcute păreau de hrisolit şi toate patru aveau aceeaşi întocmire. Înfăţişarea şi alcătuirea lor erau de aşa fel încât fiecare roată părea că este în mijlocul unei alte roţi. Când mergeau, alergau pe toate cele patru laturi ale lor şi nu se întorceau deloc în mersul lor. Aveau nişte obezi de o înălţime înspăimântătoare şi, pe obezile lor, cele patru roţi erau pline cu ochi de jur împrejur. Când mergeau făpturile vii, mergeau şi roţile pe lângă ele şi, când se ridicau făpturile vii de la pământ, se ridicau şi roţile. Unde le mâna duhul să meargă, acolo mergeau, încotro voia duhul, şi împreună cu ele se ridicau şi roţile, căci duhul făpturilor vii era în roţi. Când mergeau făpturile vii, mergeau şi roţile; când se opreau ele, se opreau şi roţile; când se ridicau de pe pământ, se ridicau şi roţile; căci duhul făpturilor vii era în roţi. Deasupra capetelor făpturilor vii era ceva ca o întindere a cerului, care semăna cu cristalul strălucitor şi se întindea în aer sus, peste capetele lor. Sub cerul acesta, aripile lor stăteau drepte, întinse una spre alta, şi mai aveau fiecare câte două aripi, care le acopereau trupurile. Când umblau, am auzit vâjâitul aripilor lor ca vâjâitul unor ape mari şi ca glasul Celui Atotputernic. Când mergeau, era un vuiet gălăgios, ca al unei oştiri, iar când se opreau, îşi lăsau aripile în jos. Şi venea un vuiet care pornea de deasupra cerului întins peste capetele lor, iar când se opreau îşi lăsau aripile în jos. Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care şedea pe el. Am mai văzut iarăşi o lucire de aramă lustruită, ca nişte foc, înăuntrul căruia era omul acesta şi care strălucea de jur împrejur; de la chipul rărunchilor lui până sus şi de la chipul rărunchilor lui până jos, am văzut ca un fel de foc şi, de jur împrejur, era înconjurat cu o lumină strălucitoare. Ca înfăţişarea curcubeului, care stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea acestei lumini strălucitoare, care-l înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului. Când am văzut-o, am căzut cu faţa la pământ şi am auzit glasul Unuia care vorbea” (Ezec. 1:4-28). Niciun om n-a reușit să deseneze după descrierea lui Ezechiel cum arăta „Slava Domnulu” venită din hiperspațiu în lumea noastră. Imaginația este neputincioasă pentru că n-am experimentat încă o asemenea realitate. Orice încercare de desen este condamnată la ridicol, fiind ca desenul unui copil de grădiniță, plată, fără adâncime și dimensiuni precise. În Apocalipsa, apostolul Ioan, reprezentantul nostru în hiperspațiu, are aceleași dificultăți ca și Ezechiel când încearcă să ne descrie ce a văzut: „Numai decât am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere. Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe şi pe capete aveau cununi de aur. Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete. Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu. În faţa scaunului de domnie, mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă, cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără încetare:Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine! Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie şi ziceau: Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” (Apoc. 4:2-11). Consistența dintre descrierea făcut de Ezechiel și cea făcută de Ioan întărește convingerea noastră că amândouă sunt adevărate. la fel cum este și asemănarea cu detaliile cerești furnizate de  profetul Isaia: „Serafimii stăteau deasupra Lui şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Strigau unul la altul şi ziceau: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6:2-3). Pătrunderea în hiperspațiu nu înlesnește doar o întâlnire cu alte dimensiuni spațiale, ci și o călătorie încoace și încolo pe axa timpului. Din hiperspațiu se poate vedea tot ce s-a întâmplat deja, tot ce se întâmplă și tot ce se va întâmpla vreodată. Apocalipsa este o descoperire a viitorului, iar pasajul care debutează în capitolul 4 este o invitație la întâlnirea cu vremurile viitoare: „Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!” (Apoc. 4:1).Trebuie să înțelegem că aceasta nu este o carte de povești și că Ioan n-a fost transportat într-un tărâm metaforic mitic. Dumnezeu l-a dus în cea mai eternă formă de existență, lăsându-l pentru o fracțiune de timp să vadă ceva din lucrurile pe care ochiul nu le-a văzut și la mintea omului nu s-au suit. Scopul pentru care a fost dus a fost să i se arate și să ni se comunice nouă lucrurile care vor avea loc pe Pământ în viitor, după vremea Bisericii. Cerul este descris ca locuința lui Dumnezeu. Este locul în care S-a înălțat Iisus Hristos după înviere și unde ne pregătește un loc în care să ajungem și noi (Fapte 1:10-11; 3:21; 7:55-56; Rom. 10:6, Col. 3:1; 1 Tesal. 4:16; Ioan 14).

Tronul ceresc: Primul lucru pe care-l vede Ioan în Cer este și cel mai important dintre toate: tronul ceresc: „Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva” (Apoc. 4:2). Cuvântul „tron” apare de 14 ori în acest capitol și de 46 de ori în toată cartea. Toate celelalte lucruri din Cer pălesc în comparație cu tronul descris în capitolul 4 al Apocalipsei și cu Mielul lui Dumnezeu descris în capitolul 5. Tronul este important pentru că pe el stătea Cineva. Ioan manifestă reticența evreiască și nu pronunță numele lui Dumnezeu, dar este clar despre cine este vorba. „Cineva” stă pe tron și conduce toate lucrurile. Aceasta este marea realitate și marea speranță a lumii. Istoria nu este un produs al haosului și un rezultat al întâmplării. Există un „Cineva” care domnește peste toate și care le hotărăște pe toate. Chiar și în cele mai cumplite catastrofe este bine să ne aducem aminte despre acest lucru: „Domnul stătea pe scaunul Lui de domnie când cu Potopul şi Domnul împărăţeşte în veci pe scaunul Lui de domnie“ (Psalmi 29:10 - T.M.). Este foarte important să înțelegem că acest tron nu se află într-un palat, ci într-un Templu! Cartea ne va spune mai multe despre acest lucru (Apoc. 7:15; 14:6-15, 18). Acum este suficient să spunem că tronul nu este legat doar de un centru de putere, ci de un centru de închinare și adorare. Dumnezeu nu se izolează de creaturile Sale în solitudinea singulară a unui palat, ci se bucură să fie împreună cu ele, în mijlocul lor, în Templul Său, în epicentrul sfințeniei absolute, răspândindu-Se în dragoste peste toate creaturile.Descrierea lui Ioan ne spune suficient ca să înțelegem că suntem în fața lui Dumnezeu: „Cel ce şedea pe el avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere” (Apoc. 4:3).Ca și în descrierea făcută de profetul Ezechiel, Dumnezeu este reprezentat de culori aprinse, înflăcărate. El este un foc mistuitor. Iaspisul mai apare încă o dată în finalul Apocalipsei: „Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul” (Apoc. 21:11). Ce învățăm despre iaspis este că se aseamănă cu cristalul pur și strălucitor care înmulțește la nesfârșit strălucirea luminii.Cealaltă piatră pomenită este sardiul. Orașul în care se afla una din bisericile căreia i-a scris Domnul în primele capitole își trage numele de la escavările de acolo. Piatra de sardis era de culoare roșiatică cu nuanțe de rubin însângerat. Prezența pietrei într-una din insulele Mediteranei i-a atras numele de Sardinia.Înfățișarea Celui ce ședea pe tron impunea o teamă sfântă. Totul era clar, aprins ca un foc mistuitor (Deut. 4:24; Evrei 12:29) și înfiorător la privire. Aceasta a fost și reacția profetului Daniel când s-a întâlnit cu tronul divin: „Mă uitam la aceste lucruri până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui, ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui” (Daniel 7:9-10). Mai este încă un lucru pe care-l putem spune despre aceste două pietre prețioase. Sardiul și Iaspisul și sunt prima și, respectiv, ultima din pietrele purtate pe pieptarul Marelui Preot: „Să faci apoi pieptarul judecăţii, lucrat cu măiestrie, să-l faci din aceeaşi lucrătură ca efodul; să-l faci din aur, din fir albastru, purpuriu şi cărămiziu şi din in subţire răsucit. Să fie în patru colţuri şi îndoit; lungimea lui să fie de o palmă şi lăţimea, tot de o palmă. În el să ţeşi o ţesătură de pietre, şi anume patru rânduri de pietre: în rândul întâi, un sardonix, un topaz şi un smaragd; în al doilea rând, un rubin, un safir şi un diamant; în al treilea rând, un opal, un agat şi un ametist; în al patrulea rând, un hrisolit, un onix şi un iaspis. Aceste pietre să fie legate în ferecătura lor de aur. Să fie douăsprezece, după numele fiilor lui Israel, săpate ca nişte peceţi, fiecare cu numele uneia din cele douăsprezece seminţii.” (Exod 28:15-21). Ele reprezintă pe întâiul și ultimul născut din semințiile lui Israel. Iaspisul îl reprezintă pe Ruben, iar Sardiul pe Beniamin. În contextul în care Apocalipsa face parte din grupul de cărți „evreiești” ale Noului Testament, s-ar prea putea ca vedenia să-L prezinte pe Dumnezeu în relația Legământului pe care l-a stabilit cu poporul Israel. Este un mesaj că Dumnezeu nu i-a lepădat și nu Și-a sfârșit încă planul cu ei. Vom vedea lucrul acesta și mai clar când ne vom întâlni cu cei 144.000 de martori, câte 12.000 din fiecare seminție a lui Israel. Și încă un amănunt: Ruben, reprezentat prin Iaspis, se traduce prin „Iată Fiu”, iar Beniamin, reprezentat prin Sardiu, se traduce prin „fiul dreptei”. Nu s-ar putea oare ca aceste două pietre așezate pe tronul ceresc să vorbească lumii exact despre Fiul trimis de Dumnezeu pe Pământ și așezat acum la dreapta măririi în Ceruri? Nu este El oare „chipul Dumnezeului Celui nevăzut”?

Sala Tronului ceresc: După ce am văzut tronul și ce este pe tron să aruncăm o privire la ce este în jurul tronului: „ … și scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere” (Apoc. 4:3b). Este o contradicție de termeni și numai o altă rânduială a luminii și a culorilor, mult mai complexă decât cea de pe pământ o poate pătrunde. Un curcubeu este rezultatul refracției luminii albe, dar Ioan ne spune că fondul acestui curcubeu era „ca o piatră de smarald”, adică verde! Am văzut multe curcubee, dar niciunul n-a apărut pe fond verde.Poate că în grupul de culori ale curcubeului, cea verde a fost mai aprinsă, mai dominantă sau poate că undele curcubeului pluteau sărbătorește peste această culoare.Cel mai rezonabil este să recunoaștem că nu știm precis despre ce este vorba, nu să facem ce a făcut Mahomed și religia islamică! Plecând de la acest verset al tronului ceresc, ei au preluat ideea că puterea, domnia și împărăția lui Dumnezeu se va răspândi pe pământ sub flamura unui steag verde! Acesta este motivul pentru care toate țările islamice au pe steag culoarea verde.Curcubeul este semnul legământului încheiat de Dumnezeu cu oamenii după potop, promisiunea Lui că, prin har, nu va mai distruge pământul prin intermediul apelor.Mai mult, pe Pământ noi vedem curcubeul doar ca pe un arc, dar în Cer, Ioan l-a văzut întreg, ca un cerc în jurul tronului divin. La fel l-a văzut și profetul Ezechiel: „Ca înfăţişarea curcubeului, care stă în nor într-o zi de ploaie, aşa era şi înfăţişarea acestei lumini strălucitoare, care-l înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului” (Ezec. 1:28). Forța și puterea distrugătoare de pe tron este ținută în frâu de promisiunile harului. Dumnezeu ar putea distruge lumea aceasta doar cu o privire, doar cu un gând, dar a ales să fie credincios promisiunilor Lui făcute în favoarea noastră. În Hristos, toate promisiunile sunt „Da” și „Amin” (2 Cor. 1:19-20).

Sala tronurilor: Tot în jurul tronului Ioan a mai văzut douăzeci și patru de tronuri: „Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe şi pe capete aveau cununi de aur” (Apoc. 4:4). Este foarte greu să presupunem cine sunt acești douăzeci și patru de bătrâni. John MacArthur,cunoscut commentator al Apocalipsei, este de părere că ei nu sunt în niciun caz îngeri, pentru că îngerii nu stau pe tronuri ca să exercite autoritate proprie („În adevăr, nu unor îngeri a supus El lumea viitoare despre care vorbim” - Ev. 2:5), nu sunt nici reprezentanții lui Israel, pentru că Israelul nu este mântuit până după Necazul cel Mare, nu sunt nici două grupe de 12, unii reprezentanți ai celor 12 seminții ale lui Israel, iar ceilalți sunt apostolii Domnului, pentru că n-avem nicio bază exegetică pentru o asemenea împărțire. Cel mai probabil, în opinia lui John MacARthur este că cei douăzeci și patru reprezentă Biserica Proslăvită, așezată prin Hristos alături de El pe scaunul de domnie al Cerului. Care este părerea mea? Ca întotdeauna, părerea mea este părerea Domnului și pentru că El nu și-a exprimat-o în text rămân strict la ceea ce n-a zis El. Prezența cuvântului „biserică” nu mai apare după capitolul 3 decât în Apocalipsa 22:16 unde citim: „Eu , Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă”.Se precizează că mesajul Apocalipsei este pentru „biserici” (ταῖς ἐκκλησίαις), iar acela care-l trimite este identificat prin două aluzii la istoria lui Israel, profețiile străvechi și destinul mesianic: „Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă” (o repatare a unei trimiteri la Numeri 24:17, care a mai apărut și în Apocalipsa 2:18). Un amănunt esențial în terminologia greacă a textului este că bătrânii din sala tronului poartă pe cap, nu „diademe”,semn al unei autorități dăruite, ci „stefanos”, cununile biruitorilor în curse sau lupte. Este diferența dintre coroană și cunună! Se prea poate ca Biserica să fie deci în slavă, atunci când Dumnezeu se pregătește să-Și reia pe Pământ planul cu Israelul.

Lumina Duhului Sfânt: Tot înaintea scaunului de domnie erau așezate „șapte lămpi de foc, care sunt cele șapte duhuri ale lui Dumnezeu” (Apoc. 4:5b). Este o înfățișare a Duhului Sfânt nu ca Mângâietor (Ioan 16:5-15), ci ca Mânie dezlănțuită a dumnezeirii. Acesta este tema principală din toată descrierea: Ioan Îl vede pe Dumnezeu în toată gloria pornit să judece Pământul: „Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete” (Apoc. 4:5a).Furtuna mâniei divine era gata să se dezlănțuie. „În fața scaunului de domnie mai este un fel de mare de sticlă, asemănătoare cu cristalul” (Apov. 4:6a). O mare fără valuri și zbucium. Este liniștea de dinaintea furtunii.

Cine sunt cele patru făpturi vii? Următorul element pe care-l vede Ioan în jurul tronului sunt cele patru făpturi vii: „În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă, cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără încetare:Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!” (Apoc. 4:6b-8).Cele patru nu sunt îngeri, nici fiare ale câmpului. Ioan le numește generic „făpturi vii”, pentru că nu este familiar cu ele. Noi însă ar trebui să le cunoaștem pentru că ne-am mai întâlnit cu ele și în cartea lui Isaia și în cartea lui Ezechiel. „Serafimii stăteau deasupra Lui (a Domnului, care stătea pe scaunul de domnie) și fiecare avea șase aripi: cu două își acopereau fața (să nu privească direct slava lui Dumnezeu), cu două își acopereau picioarele (pentru că locul acela este sfânt) și cu două zburau. Strigau unul la altul și ziceau: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” (Isaia 6:2-3). Cartea Ezechiel, care este cartea Slavei lui Dumnezeu, ne-a familiarizat deja cu înfățișarea heruvimilor: „Tot în mijloc, se mai vedeau patru făpturi vii, a căror înfăţişare avea o asemănare omenească. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare avea patru aripi. Picioarele lor erau drepte şi talpa picioarelor lor era ca a piciorului unui viţel şi scânteiau ca nişte aramă lustruită. Sub aripi, de cele patru părţi ale lor, aveau nişte mâini de om şi toate patru aveau feţe şi aripi. Aripile lor erau prinse una de alta. Şi, când mergeau, nu se întorceau în nicio parte, ci fiecare mergea drept înainte.Cât despre chipul feţelor lor era aşa: înainte, toate aveau o faţă de om; la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu; la stânga lor, toate patru aveau câte o faţă de bou, iar înapoi, toate patru aveau câte o faţă de vultur. Aripile fiecăreia erau întinse în sus, aşa că două din aripile lor ajungeau până la cele învecinate, iar două le acopereau trupurile. Fiecare mergea drept înainte, şi anume, încotro le mâna duhul să meargă, într-acolo mergeau, iar în mersul lor nu se întorceau în nicio parte.În mijlocul acestor făpturi vii era ceva ca nişte cărbuni de foc aprinşi, care ardeau, şi ceva ca nişte făclii umbla încoace şi încolo printre aceste făpturi vii; focul acesta arunca o lumină strălucitoare şi din el ieşeau fulgere. Făpturile vii însă, când alergau şi se întorceau, erau ca fulgerul” (Ezec. 1:5-14). Este înfățișarea heruvimilor însărcinați cu păzirea slavei divine. Ei sunt cavalerii de la curtea regală a Cerului. Mult mai mari în putere și autoritate decât îngerii, heruvimii sunt cela mai apropiate „făpturi vii” care stau în apropierea lui Dumnezeu și nu-i lasă pe alții să se apropie. Ei stau în zbor continuu, ca niște helicoptere gata oricând de acțiune. Când Adam și Eva s-au făcut vinovați de neascultare, un grup de heruvimi le-a interzis întoarcerea la pomul vieții: „Astfel a izgonit El pe Adam, şi, la răsăritul grădinii Edenului, a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii” (Gen. 3:24). În Cortul întâlnirii, deasupra capacului Ispășirii de pe chivot erau doi heruvimi ocrotitori ai slavei: „Să faci doi heruvimi de aur, să-i faci de aur bătut la cele două capete ale capacului ispăşirii; să faci un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt; să faceţi heruvimii aceştia ieşind din capacul ispăşirii la cele două capete ale lui. Heruvimii să fie cu aripile întinse pe deasupra, acoperind cu aripile lor capacul ispăşirii, şi cu feţele întoarse una spre alta; heruvimii să aibă faţa întoarsă spre capacul ispăşirii” (Exod 25:18-20). Pentru că era Cortul lui Dumnezeu, în toată țesătura cortului au fost așezate chipurile heruvimilor: „Cortul să-l faci din zece covoare de in subţire răsucit şi din materii vopsite în albastru, purpuriu şi cărămiziu; pe el să faci heruvimi lucraţi cu măiestrie” (Exod 26:1). Tot în cartea lui Ezechiel ni se vorbește despre unul din cei mai mari și mai importanți heruvimi, un adevărat Luceafăr al zorilor, distinct în strălucire de toți ceilalți. Cine este? Îl cunoașteți și a fost entitatea spirituală malefică din spatele împăratului Tirului. Războiul dintre el și Dumnezeu va ține până la vremea sfârșitului: „Fiul omului, fă un cântec de jale asupra împăratului Tirului şi spune-i: Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare.  Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut de silnicie şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. De aceea, te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor. Prin mulţimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoţului tău, ţi-ai spurcat locaşurile sfinte, de aceea scot din mijlocul tău un foc, care te mistuie, şi te prefac în cenuşă pe pământ, înaintea tuturor celor ce te privesc. Toţi cei ce te cunosc între popoare rămân uimiţi din pricina ta; eşti nimicit şi nu vei mai fi niciodată!” (Ezec. 28:12-19). Tirul a fost pentru o vreme „scaunul Satanei” aici pe Pământ, locul în care Lucifer, opozantul lui Dumnezeu, a urzit planuri împotriva lui Israel și a planului divin, după cum acest scaun de domnie a fost o vreme la Pergam (Apoc. 2:13). Este zadarnic să încercăm o reprezentare a heruvimilor. Ei evoluează în dimensiunile unui alt „cer”, dincolo de proprietățile materiale din lumea noastră. Ioan a văzut, n-a înțeles, dar a consemnat. Noi citim, nu înțelegem, dar credem. Iată numai una din descrierile imposibil de explicat în ideea noastră de „spațiu”: „În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi” (Apoc. 4:6). Cum poate „ceva” sau „cineva” să fie concomitent și în mijlocul scaunului de domnie și împrejurul scaunului de domnie? Îmi veți răspune, și veți avea dreptate: Ca și Îngerul Domnului, căci este scris: „Îngerul Domnului tabără în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie” (Psalmi 34:7 - T.M.). La fel a fost și manifestarea lui Dumnezeu față de Moise, care a fost scos pentru câteva clipe din lumea obișnuită și a văzut ceva din infinitatea prezenței divine. Dumnezeu a putut fi atunci concomitent și lângă Moise pe stâncă, și în trecere prin fața lui: „Moise a zis: Arată-mi slava Ta! Domnul a răspuns: Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea şi voi chema Numele Domnului înaintea ta; Eu Mă îndur de cine vreau să Mă îndur şi am milă de cine vreau să am milă! Domnul a zis: Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască! Domnul a zis: Iată un loc lângă Mine; vei sta pe stâncă. Şi când va trece slava Mea, te voi pune în crăpătura stâncii şi te voi acoperi cu mâna Mea până voi trece. Iar când Îmi voi trage mâna la o parte de la tine, Mă vei vedea pe dinapoi; dar Faţa Mea nu se poate vedea” (Exod 33:18-23). Heruvimii văzuți de Ioan în jurul tronului erau gata să execute ordine. Ei sunt pomeniți de treisprezece ori în cartea Apocalipsa. Vor ieși de la tronul din Templul ceresc cu însărcinarea de a manifesta Slava lui Dumnezeu în potirele mâniei revărsate peste Pământ (Apoc. 6:1, 6; 7:11; 14:3; 15:7).

Valurile închinării cerești: Cartea Apocalipsa prezintă un „Oratoriu al Creației”. Cântările încep de la tronul din mijloc și cuprind apoi toată creația. La început cântă doar cele patru făpturi vii, un veritabil quartet al slavei: „Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte ziceau fără încetare: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!” (Apoc. 4:8). Cântarea trece apoi la cei douăzeci și patru de bătrâni așezați în jurul tronului: „Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie şi ziceau: Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!” (Apoc. 4:9-11). Capitolul 5 adaugă scenei momentul în care celor patru făpturi și celor douăzeci și patru de bătrâni li se adaugă instrumentele muzicale: „Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă şi ziceau: Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam.  Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ!” (Apoc. 5:8-10). Cântarea trece apoi la o strofă în care se alătură și mulțimea îngerilor: „M-am uitat şi, împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor, am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii.  Ei ziceau cu glas tare: Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!” (Apoc. 5:11-12). Oratoriul atinge apogeul când toate făpturile create proclamă împreună Slava lui Dumnezeu: „Şi pe toate făpturile, care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare, şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: Ale Celui ce şade pe scaunul de domnie şi ale Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor! Şi cele patru făpturi vii ziceau: „Amin!” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ şi s-au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor!” (Apoc. 5:13-14). Primele două cântări ale Oratoriului ceresc Îi laudă pe Dumnezeu pentru Creație, iar următoarele două Îl laudă pentru lucrarea de Răscumpărare, cea de a cincea fiind o încununare a tuturor celorlalte. Este o imagine a veșniciei: Dumnezeu locuiește în templul creației răspândind în jur dragoste și binecuvântări, iar toate făpturile create îl laudă și-i mulțumesc, adorându-L. Grup celor douăzeci și patru de bătrâni se aruncă cu fața la pământ și-și depun cununile la picioarele tronului. Apocalipsa ne prezintă șase ocazii în care se întâmplă asta (Apoc. 4:10; 5:8, 14; 7:11; 11:16; 19:4).

Capitolul 5 - Mielului înjunghiat:

  Apocalipsa este răspunsul pe care ni-l dă Dumnezeu la ceea ce-i cerem noi în rugăciunea Tatăl nostru: „Tatăl nostru care ești în ceruri/Sfințească-se Numele Tău!/Vie împărăția Ta;/Facă-se voia Ta,/precum în cer așa și pe pământ!” (Mat. 6:9-20). Cartea se încheie cu instaurarea Împărăției și intrarea ei în starea eternă. Capitolul 5 ne arată momentul în care este declanșat acest proces în slava cerească. Este momentul în care se vorbește despre necesitatea răscumpărării Pământului și Domnul Iisus este singura persoană din Univers vrednică și calificată pentru acest lucru: „Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile? Şi nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea. Şi unul din bătrâni mi-a zis: Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei. Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie. Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă şi ziceau:Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ!” (Apoc. 5:1-10).

Impasul ceresc: Există crize pe Pământ, dar există crize și în Cer? Apostolul Ioan a asistat la una și l-a podidid plânsul: „Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea” (Apoc. 5:4).În lacrimile lui Ioan erau lacrimile tuturor celor ce au sperat, de la Adam și Eva până la contemporanii lui Ioan, ca Dumnezeu să facă ceva pentru a reașeza pe Pământ Împărăția Lui glorioasă. Acesta a fost mesajul apostolic. Ei L-au crezut pe cuvânt pe Iisus Hristos când le-a spus că se va întoarce la ei. Ioan se afla exilat în insula Patmos și speranțele creștinilor din generația aceea chinuită sub prigoană îl apăsau amarnic. În Cer erau de față arhanghelul Mihail, dar el a tăcut neputincios. Tot acolo erau ceilalți arhangheli și cele patru făpturi vii, dar nimeni n-a fost găsit în stare să ia cartea din mâna lui Dumnezeu și să-i rupă pecețile.De ce nu putea nimeni face această răscumpărare? Care erau reglementările ei imposibil de împlinit? Ca să pătrundem înțelesul scenei din cer trebuie să recitim una din cărțile Vechiului Testament și să învățăm ce însemna procesul de răscumpărare în Israel. Scena din Cer se conformează acestui proces bine definit și riguros stabilit. Trebuie să recitim cartea Rut.Primul și cel mai important motiv pentru care trebuie să o recitim este finalul ei, care ne vorbește despre bucuria împărtășită de toți cei de atunci la nașterea unui copil care a fost, istoric vorbind, strămoșul împăratului David, iar pentru noi strămoșul Fiului lui David, Iisus Hristos. Cartea Rut a fost pusă deoparte din seria de întâmplări descrisă în cronica Judecătorilor tocmai pentru motivul acesta providențial: să ilustreze și să anunțe răscumpărarea printr-o linie mesianică care și-a împlinit menirea în Iisus Hristos: „Boaz a luat pe Rut, care i-a fost nevastă, şi el a intrat la ea. Domnul a făcut-o să zămislească şi ea a născut un fiu. Femeile au zis lui Naomi: Binecuvântat să fie Domnul, care nu te-a lăsat lipsită azi de un bărbat cu drept de răscumpărare şi al cărui nume va fi lăudat în Israel! Copilul acesta îţi va înviora sufletul şi va fi sprijinul bătrâneţilor tale, căci l-a născut noră-ta, care te iubeşte şi care face pentru tine mai mult decât şapte fii. Naomi a luat copilul, l-a ţinut în braţe şi a văzut de el. Vecinele i-au pus nume, zicând: Un fiu s-a născut lui Naomi! Şi l-au numit Obed. Acesta a fost tatăl lui Isai, tatăl lui David.Iată sămânţa lui Pereţ: Pereţ a fost tatăl lui Heţron; Heţron a fost tatăl lui Ram; Ram a fost tatăl lui Aminadab; Aminadab a fost tatăl lui Nahşon; Nahşon a fost tatăl lui Salmon; Salmon a fost tatăl lui Boaz; Boaz a fost tatăl lui Obed; Obed a fost tatăl lui Isai şi Isai a fost tatăl lui David.” Naomi, unul din personajele din cartea Rut, este o rămășiță a unei familii de evrei care au încercat să scape de pedeapsa trimisă de Dumnezeu printr-o secetă în Israel, dar care au murit în Moab, departe de casă. Naomi s-a decis să se întoarcă în perimetrul ascultării de providența divină, țara lui Israel și, ca răsplată pentru pocăința ei a fost răsplătită din plin. Împreună cu ea a venit și una din nurorile ei, moabita Rut. printr-o serie de „coincidențe” rânduite de Dumnezeu, această Rut capătă trecere înaintea unei rude bogate, Boaz, căruia îi cere să inițieze procesul de răscumpărare și de ridicare a unui urmaș pentru Naomi. Din spusele lui Boaz înțelegem că pentru răscumpărarea unui ogor trebuiau împlinite câteva condiții: (1) răscumpărătorul (Goel) să fie rudă de aproape, (2) răscumpărătorul să vrea să facă lucrul acest lucru și (3) răscumpărătorul să vrea să facă lucrul acesta. În cazul lui Naomi, înaintea lui Boaz a existat o rudă mai apropiată de ea decât Boaz, dar acesta n-a vrut să o răscumpere. Pedeapsa poetică aplicată de Dumnezeu este cu numele lui n-a fost înscris în carte, ci va rămâne pentru totdeauna un „cutare”: „Boaz s-a suit la poarta cetăţii şi s-a oprit acolo. Şi iată că cel ce avea drept de răscumpărare, şi despre care vorbise Boaz, trecea. Boaz i-a zis: Hei, cutare, apropie-te, stai aici. Şi el s-a apropiat şi s-a oprit. Boaz a luat atunci zece oameni dintre bătrânii cetăţii şi a zis: Şedeţi aici. Şi ei au şezut jos. Apoi a zis celui ce avea drept de răscumpărare: Naomi, întorcându-se din ţara Moabului, a vândut bucata de pământ care era a fratelui nostru Elimelec. Am crezut de datoria mea să te înştiinţez despre aceasta şi să-ţi spun: Cumpăr-o în faţa locuitorilor şi în faţa bătrânilor poporului meu. Dacă vrei s-o răscumperi, răscumpăr-o, dar dacă nu vrei, spune-mi, ca să ştiu. Căci nu este nimeni înaintea ta care să aibă dreptul de răscumpărare, şi după tine eu am dreptul acesta.  Şi el a răspuns: O voi răscumpăra. Boaz a zis: În ziua în care vei cumpăra ţarina din mâna Naomei, o vei cumpăra în acelaşi timp şi de la Rut, Moabita, nevasta celui mort, ca să ridici numele mortului în moştenirea lui. Şi cel ce avea drept de răscumpărare a răspuns: Nu pot s-o răscumpăr pe socoteala mea, de frică să nu-mi stric moştenirea mea; ia tu dreptul de răscumpărare, căci eu nu pot s-o răscumpăr.Odinioară în Israel, pentru întărirea unei răscumpărări sau a unui schimb, omul îşi scotea încălţămintea şi o dădea celuilalt: aceasta slujea ca mărturie în Israel. Cel ce avea drept de răscumpărare a zis dar lui Boaz: Cumpăr-o pe socoteala ta! Şi şi-a scos încălţămintea. Atunci, Boaz a zis bătrânilor şi întregului popor: Voi sunteţi martori azi că am cumpărat din mâna lui Naomi tot ce era al lui Elimelec, al lui Chilion şi al lui Mahlon, şi că mi-am cumpărat, de asemenea, de nevastă pe Rut, Moabita, nevasta lui Mahlon, ca să ridic numele mortului în moştenirea lui şi pentru ca numele mortului să nu fie şters dintre fraţii lui şi din poarta locului lui. Voi sunteţi martori azi despre aceasta! Tot poporul care era la poartă şi bătrânii au zis: Suntem martori! (Rut 3:12; 4:1-11). Fără să știe la vremea aceea, Samuel ne-a dat în carte schema mântuirii săvârşite de Dumnezeu „la plinirea vremurilor” (Efes. 1:10). Este „răscumpărarea” adusă de către Fiul Său, Domnul Iisus Hristos. În descrierile din textul cărţii, Boaz este figura profetică pentru acel „Goel” după care suspina patriarhul Iov, ruda cu drept de răscumpărare. „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că Se va ridica la urmă pe pământ” (Iov 19:25). Prin răscumpărarea lui Naomi şi a moabitei Rut, Boaz este un tip care îl prevestește pe Domnul Iisus Hristos. Lucrarea Lui de răscumpărare este descrisă într-un mod strălucit în capitolul cinci din Apocalipsa.

Soluția divină: Scena descrisă de apostolul Ioan în capitolul cinci din Apocalipsa subliniază câteva lucruri care se suprapun peste tiparul din cartea Rut. Mai întâi, vedem o carte pecetluită cu șapte peceți. Este documentul care arată că Pământul se află în proprietatea temporară a cuiva și trebuie răscumpărat. Asta ne aduce aminte că, neînțeles de cei din jur, pe drumul către răstignire, Fiul lui Dumnezeu a rostit aceste cuvinte: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12:31). El știa că declanșează ceva ce va fi finalizat într-o vreme viitoare. În zilele acelea, Fiul lui Dumnezeu le-a spus ucenicilor: „Nu voi mai vorbi mult cu voi, căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine, dar vine pentru ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl şi că fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl. Sculaţi-vă, haidem să plecăm de aici!” (Ioan 14:30-31). Iar în capitolul 16 al aceleiași evanghelii citim o altă exprimare care anticipează Crucea: „ … în ce priveşte judecata, fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat.” (Ioan 16:11). Înainte de a-Și supune toate neamurile, Fiul lui Dumnezeu a trebuit să-l înfrângă pe Satan, domnul lumii acesteia, stăpânitorul oamenilor înrobiți, așa cum scrie în Epistola către Evrei: „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El Însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe Diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor. Căci, negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam. Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ceea ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului” (Evrei 2:14-17). În moartea de la Cruce, Fiul lui Dumnezeu a zdrobit capul șarpelui din Eden (Gen. 3:15) și i-a frânt dreptul la domnie asupra oamenilor, căpătând acolo dreptul de răscumpărare asupra lumii: „Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi” (Apoc. 4:1). Este aceeași imagine descrisă și în cartea profetului Ezechiel: „M-am uitat şi iată că o mână era întinsă spre mine şi ţinea o carte în chip de sul. A desfăşurat-o înaintea mea şi era scrisă şi pe dinăuntru, şi pe dinafară; în ea erau scrise bocete, plângeri şi gamete” (Ezec. 2:9). Scris „pe dinăuntru și pe dinafară”  înseamnă că tot ce trebuia scris s-a scris și nu mai putea fi adăugat nimic. Cartea reprezintă „dreptul de proprietate” la tot ceea ce i-a promis Tatăl Fiului Său pentru sacrificiul de la cruce: „Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.” (Psalm 2:8-9 - T.M.). Iisus Hristos este „moștenitorul tuturor lucrurilor” (Evrei 1:2). Preaiubitul răscumpărător care a binevoit să plătească răscumpărarea noastră (vezi Lev. 25:23–46; toată cartea Rut și Ieremia 32:6-15).Dar de ce „nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea” ? De ce nu s-a găsit nimeni? Pentru că nu era nimeni care să fie înrudit cu noi de aproape, în stare să plătească cu moartea vina păcatelor noastre și să poată trăi după aceea ca să ne răscumpere. Numai un „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” a putut face acest lucru! „Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10:17-18). Desfășurarea de planuri suprapuse din scena cerească este fascinant redată de Ioan: „Şi unul din bătrâni mi-a zis: Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei. Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie” (Apoc. 5:5-7). Anunțat ca un leu în profețiile Vechiului Testament (Gen. 49:8-10), răscumpărătorul a venit mai întâi ca un Miel înjunghiat. El are șapte coarne, simbol al atotputerniciei, șapte ochi, simbol al atotștiinței și era plin de Duhul în tot ce făcea. El stătea acum în picioare, deși fusese înjunghiat. Era totuși un Leu și restul cărții Apocalipsa ne va arăta ce face „Suveranul” când își dezlănțuie puterea asupra dușmanilor Săi. „El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie” (Apoc. 5:7). Dacă s-ar face o reprezentare grafică a acțiunii din Apocalipsa, acesta ar fi unul din punctele de maxim al acțiunii, punctul în care a început totul, momentul solemn în care s-a făcut tranziția de autoritate de la Dumnezeu Tatăl la Dumnezeu Fiul: „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5:22).

Pricina de laudă: Cea mai glorioasă încheiere a acestui comentariu la capitolul 5 din Apocalipsa este să spunem că Fiul lui Dumnezeu își va ține promisiunea făcută celor ce-L urmează și-i va lua alături de El să domnească pe Pământ. Din punctul Lui de vedere și din perspectiva făpturilor cerești, creștinii sunt deja așezați în locurile cerești „în Hristos” și vor domni împreună cu El în Împărăția viitoare: „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ!” (Apoc. 5:5:9-10). Este o reluare a temei proclamată deja în primul capitol al cărții: „Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin. Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin” (Apoc. 1:5-7).Domnia noastră pe Pământ împreună cu Hristos este un imperativ al planului lui Dumnezeu cu lumea: „El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu şi aşteaptă de acum ca vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui” (Evrei 10:12-13). „În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea. Dumnezeu, în adevăr, „a pus totul sub picioarele Lui”. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Cor. 15:24-28). Profețiile ocupă a cincea parte din textul Scripturii. Din această a cincea parte, o treime vorbesc despre cea de A Doua Venire a Domnului Iisus. Există 650 de profeții cu caracter general din care cam jumătate Îl privesc pe Iisus Hristos, iar din cele aproximativ 330 de profeții mesianice, 225 sunt despre cea de a doua venire. Din cei 46 de profeți din Vechiul Testament, mai puțini de 10 vorbesc despre prima lui venire, dar 36 vorbesc despre cea de a doua venire. Pentru cei ce vor să le numere, în Scriptură există mai mult de 1.500 de pasaje care vorbesc despre a doua venire a lui Hristos; cam unul din douăzeci și cinci de versete. Ca proporție, pentru fiecare verset care vorbește despre prima venire a lui Mesia există opt care vorbesc de cea de a doua Lui venire. Pentru fiecare dată când este menționată lucrarea de ispășire săvârșită de Hristos există cel puțin care vorbesc despre revenirea Sa glorioasă. În Noul Testament ni se spune de peste 50 de ori că Iisus Hristos va reveni. Totuși, foarte mulți teologi și predicatori nu sunt preocupați cu acest lucru!

Capitolul 6 - Mânia Mielului:

  Durerile nașterii cui? Cu acest capitol începe cascada de pedepse cumplite asupra Pământului. Mai întâi vor fi rupte cele șapte peceți; la a șaptea pecete încep cele șapte trâmbițe, iar la cea de a șaptea trâmbiță se revarsă peste Pământ cele șapte potire ale mâniei divine. Toate vin „ca durerile nașterii peste femeia însărcinată”: din ce în ce mai intense și mai dese (Mat. 24:8; Marcu 13:8). Suferințele de pe Pământ vor fi din ce în ce mai dure și mai dese. Ce se va naște din aceste dureri? Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ!Intrăm în teritoriul „zilei Domnului” despre care au vorbit proorocii (Isaia 22; Ieremia 30:1-17; Ioel 1-2; Amos 5; Țefania 1; Ioel 2:30-32; Zaharia 14:1; Maleahi 4:1, 5). În ordinea creației din Geneza, ziua aceasta începe de seara și prima parte a ei este noapte întunecată. Apoi se va crăpa de ziuă și va răsări Luceafărul de dimineață. Partea întunecată a Zilei Domnului ține șapte ani de necaz și este acoperită de Apocalipsa 6-19, iar partea luminoasă care durează o mie de ani este descrisă doar în câteva versete din capitolul 20. Totul va începe însă cu o înșelătoare pace mondială: „Când vor zice: „Pace şi linişte!”, atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare” (1 Tesaloniceni 5:3). Oratoriul ceresc din Apocalipsa 4 și 5 merge mână în mână cu mânia dezlănțuită pe Pământ în Apocalipsa 6-19. În Cer se amplifică oratoriul slavei, pe Pământ se amplifică asprimea pedepselor. Alăturarea unor culmi ale închinării cu adâncimile teribile ale judecății s-ar putea să ne pară stranie, dar asta doar pentru că nu înțelegem deplin nici sfințenia lui Dumnezeu și nici păcătoșenia omului. Nu vedem nici imaginea completă a felului în care răul i se opune lui Dumnezeu și că, pentru binele și bunăstarea tuturor, răul trebuie eliminat total și de pretutindeni. Dumnezeu este îndelung răbdător, dar trebuie până la urmă să judece Pământul și să le facă dreptate celor ce L-au slujit.

Paralele lămuritoare: Pentru cei cărora Apocalipsa li se pare o carte complicată și confuză am să spun două lucruri: (1) ea urmează seria de evenimente anunțate de Domnul Iisus când era încă pe Pământ în Evanghelii și (2) ea urmează schița celei de a șaptea săptămâni din profeția despre cele șaptezeci de săptămâni anunțată în cartea profetului Daniel.

Despre lucruri care încă nu sunt: În capitolul 24 al Evangheliei lui Matei, Domnul Iisus vorbește despre lucrurile viitoare în ceea ce putem numi „mica Apocalipsă”. El le descopere ucenicilor lucrurile viitoare, vorbindu-le despre dărâmarea Templului, despre pustiirea Ierusalimului și despre venirea Fiului omului. Este suficient să recitim pasajele din Evanghelia lui Matei, Marcu sau Luca pentru a ne familiariza pe scurt cu ceea ce vom întâlni în Apocalipsa. „Drept răspuns, Iisus le-a zis: „Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva. Fiindcă vor veni mulţi în Numele Meu şi vor zice: Eu sunt Hristosul! Şi vor înşela pe mulţi” (Mat. 24:4-5). „Când a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruiască” (Apoc. 6:1-2). Un arc fără săgeți simbolizează o biruință fără luptă. Antihrist va fi „invitat” să conducă lumea ca o soluție la o criză mondială. „Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi” (Mat. 24:6-7). „Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: „Vino şi vezi!” Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare” (Apoc. 6:3-4). În locul păcii promise, Antihristul va aduce un război cum n-a mai fost de la întemeierea lumii. Urmarea firească a războiului este foametea: „ .. pe alocurea vor fi … foamete … Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.” (Mat. 24:7-8). „Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o cumpănă. Şi, în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: O măsură de grâu pentru un dinar. Trei măsuri de orz pentru un dinar! Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul!” (Apoc. 6:5-6). Ca întotdeauna, Antihristul va da vina pe copiii lui Dumnezeu și va porni  împotriva lor o persecuție teribilă: „Atunci vă vor da să fiţi chinuiţi şi vă vor omorî; veţi fi urâţi de toate neamurile pentru Numele Meu” (Mat. 24:9). „Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea Moartea şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului” (Apoc. 6:7-8). Persecuția va fi cumplită și va cere un ceas de răzbunare din partea Domnului: „Atunci, mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii.  Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit” (Mat. 24:10-13). „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi i s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apoc. 6:9-11). Evenimentele de pe Pământ vor fi însoțite de teribile semne cerești: „Pe alocuri vor fi mari cutremure de pământ, foamete şi ciume, vor fi arătări înspăimântătoare şi semne mari în cer” (Luca 21:11). „Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului, căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?” (Apoc. 6:12-17). Cei ce se tem de Apocalipsa ar trebui să se teamă și de Evangheliile Domnului Iisus! Evenimentele viitoare sunt prea importante pentru ca să le ignorăm și tocmai de aceea au fost anunțate în mai multe cărți ale Bibliei. O foarte amănunțită cronologie a lor ne-a fost lăsată în cartea profetului Daniel.

Săptămâna profetului Daniel: În profeția lui Daniel ni s-a spus că „au fost hotărâte șaptezeci de săptămâni … până la ungerea Sfântului sfinților” (Dan. 9:24-27). Ultima din acestea va fi săptămâna Necazului cel Mare în care va avea loc ultima înfruntare dintre Hristos și Antihrist: „El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât” (Daniel 9:27). Această septadă (săptămână) va debuta cu semnarea unui tratat de pace între Israel și un dictator mondial (Antihristul) și se va încheia când Hristos se va întoarce pe Pământ ca să judece pe cei răi și să instaureze Împărăția Lui glorioasă. Evenimentele acestei săptămâni de ani sunt descrise în Apocalipsa 6-19. Ni se numără chiar și câte luni și câte zile sunt în trei ani și jumătate: „I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni” (Apocalipsa 13:5). „Voi da celor doi martori ai mei să proorocească îmbrăcaţi în saci o mie două sute şaizeci de zile” (Apocalipsa 11:3). Din Daniel 9:27 știm că cea de a șaptezecea săptămână va debuta cu un legământ încheiat de Antihrist cu poporul Israel, în virtutea căruia li se va îngădui să rezidească Templul din Ierusalim. La jumătatea săptămânii, Antihristul va pângări acest templu și se va instaura ca singurul demn de închinare. Paralel, în Apocalipsa 6 ni se vorbește despre un lider mondial care va veni promițând pace, dar care va declanșa război. În Apocalipsa 11 ni se spune că Templul anunțat de Daniel există deja la Ierusalim. Curtea lui de afară va fi călcată în picioare de neamuri timp de 42 de luni: „Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată, căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni” (Apocalipsa 11:2). În Apocalipsa 12  îl vom vedea pe Balaurul cel mare, un alt nume pentru Satan, urmărind-o pe femeia care-l reprezintă pe Israel. Ea fuge în pustie și acolo va sta exact 1.260 de zile, care sunt exact 42 de luni, care sunt exact trei ani și jumătate. Domnul Iisus ne-a spus și despre aceasta în mica apocalipsă din Evanghelie: „De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit prorocul Daniel, aşezată în Locul Sfânt - cine citeşte să înţeleagă! -  atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi; cine va fi pe acoperişul casei să nu se pogoare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-şi ia haina. Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele ce vor da ţâţă în zilele acelea! Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi” (Mat. 24:15-21). Vom vedea că această septadă din profeția lui Daniel se împarte în Apocalipsa în trei părți: prima parte de trei ani și jumătate a săptămânii (Apocalipsa 6-9), evenimentele de la mijlocul săptămânii (Apocalipsa 10-14) și ultimii trei ani și jumătate ai septadei (Apocalipsa 15-19). Ce este așa de important că trebuie să ne oprim la jumătatea celor șapte ani? Atunci se va întâmpla că Antihristul va rupe legământul cu poporul ales și în loc să-i mai protejeze îi va persecuta teribil (Dan. 9:27). Ce mă privesc pe mine toate acestea? Când studiați aceste capitole tumultoase, țineți în minte că ele au intenția de a-i încuraja pe creștinii din toate veacurile. Ioan nu scrie doar evenimente, ci face teologie, ajutându-ne să-L cunoaștem mai bine pe Dumnezeu în frumusețea atributelor Sale și principiile împărăției Lui. Capitolele acestea descriu un conflict cosmic între Dumnezeu și Satan, între Noul Ierusalim și Babilon și arată partea care este rezervată „biruitorilor”. Capitolul 6 ne arată retribuția divină pentru cei ce L-au refuzat pe Hristos. Această pedeapsă divină a fost vestită și de apostolul Pavel: „Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi” (2 Tesal. 2:5-12). Biserica nu știe „ceasul în care va veni Hristos” și fiecare generație are privilegiul și obligația de a-L aștepta. Apocalipsa ne alimentează anticipația noastră cu informații despre lucrurile care au să se întâmple pentru a ne încuraja să stăm într-o stare de veghe. Ne întâlnim cu aceleași avertizări date bisericilor: „Cine are urechi să audă!” (Apoc. 13:9). „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!” (Apoc. 16:15). „Şi iată, Eu vin curând! Ferice de cel ce păzeşte cuvintele proorociei din cartea aceasta!” … Mărturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta. Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând.” Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc. 22:7, 18-20).

Reflecții suplimentare: Cartea cu şapte peceţi - Capitolul 5 până la capitolul 6.8:

  În capitolul 4 aveam ca subiect pe răscumpăraţii Domnului strânşi în jurul tronului lui Dumnezeu şi al Mielului în Cer. Cei 24 de bătrâni din viziunea lui Ioan, stând în jurul tronului, pot reprezenta pe toţi sfinţii cereşti din Epoca Bisericii, ca și din cea trecută - epoca iudaică. Simbolul este luat de la cei 24 de bătrâni ai preoţiei lui Israel. În Cer însă nu există nicio preoţie sacerdotală, ci toți din poporul lui Dumnezeu sunt preoţi.  În Apocalipsa 5 ne ocupăm de aceeaşi viziune ca în cap.4. În cap.4 îl vedem pe Domnul Iisus adorat ca şi Creator. În cap.5 gloria Sa este mai înaltă, El fiind adorat ca Răscumpărător. Primul lucru care  ne atrage atenţia este ce se spune despre cartea cu şapte peceţi din mâna Celui ce stă pe tron. Am văzut din cap.4 că Fiul este Cel ce stă pe tron, dar să nu uităm că acesta este şi tronul lui Dumnezeu Tatăl. Şi astfel, avem în mâna dreaptă a Tatălui o carte scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară şi pecetluită cu şapte peceţi. Când citim „carte” nu trebuie să ne gândim la o carte obişnuită, ci mai curând la un sul de pergament. Vechile cărţi ale Israelului erau în general suluri de piele de oaie; şi când ni se spune că această carte era pecetluită cu şapte peceţi, trebuie să înţelegem că ea era făcută sul până la un anumit punct, şi acolo era pusă o pecete pe margine, aşa încât nu putea fi deschisă fără să se rupă pecetea. Era apoi rulată puţin mai departe şi o altă pecete era pusă acolo şi tot aşa mereu până ce erau şase peceţi pe marginea cărţii, şi o ultimă pecete încheia întregul sul. Când prima pecete era deschisă, o anumită porţiune din carte era expusă vederii şi la fel cu fiecare din următoarele. Când cea de-a şaptea pecete era ruptă, atunci întreaga carte era desfăşurată. Ce conţinea această carte pecetluită? Trebuie să reținem un principiu: studiind cartea Apocalipsei să nu ne bizuim niciodată pe propria noastră imaginaţie cu privire la ce simbol referă. Fiecare simbol este explicat sau se face aluzie la el în altă parte din Biblie. În Ieremia 32 citim că profetul a trăit chiar în epoca precedentă căderii Ierusalimului sub Nebucadneţar. A profeţit poporului Israel că vor fi duşi în robia Babilonului, că timp de 70 de ani aveau să fie captivi, și că la sfârşitul acestei perioade vor fi eliberaţi şi locurile lor pustii vor fi reclădite (Ieremia 29.10). Hanameel, vărul lui Ieremia, care avea o bucată de pământ, ştia bine că în curând ea va fi absolut fără nicio valoare şi era nerăbdător să scape de ea şi să scoată ce-o putea pe ea. El a încercat s-o vândă vărului lui, profetul Ieremia, care era în închisoare în timpul acela din cauza adevărului. Domnul a spus lui Ieremia: „Cumpără ţarina” și I-a poruncit să primească propunerea ca și cum ţarina ar avea valoare, pentru că după cât de sigur era că poporul lui Dumnezeu a coborât în Babilon, la fel de sigur era și că se vor întoarce din nou de acolo, și deci țarina va valora mult mai mult în ziua aceea, rămânând astfel în familia lui. În Ieremia 32.8 ni se spune, că Hanameel a venit şi l-a rugat să-i cumpere câmpul, iar Ieremia a primit. Titlul de proprietate a fost deci întocmit, pecetluit şi ascuns undeva. Ţarina era cumpărată de Ieremia, dar el nu a intrat în posesia ei atunci, pentru că avea să fie alungat, lepădat şi pus deoparte; dar într-o zi sulul acela pecetluit va fi de o mare valoare, atunci când restaurarea va avea loc. El l-a dat secretarului său să-l ascundă departe şi să facă cunoscut moştenitorilor lui unde era actul care trebuia să le dea titlul de proprietate asupra pământului. Documentul acela, ca o carte pecetluită, era titlul de proprietate al moştenirii lui Ieremia, iar când poporul lui Dumnezeu se va întoarce din Babilon, un om va intra în tribunal şi va spune: „Actul acesta îmi aparţine. Eu sunt moştenitorul lui Ieremia. Eu am dreptul să rup peceţile şi să iau proprietatea”. Cu ilustraţia aceasta înaintea noastră, nu ne este greu să înţelegem ce vrea să spună cartea cu şapte peceţi din Apocalipsa. Cartea pe care Ioan a văzut-o în mâna Celui ce stătea pe tron este titlul de proprietate al acestei lumi; şi când Dumnezeu spune: „Cine este vrednic să ia cartea şi să-i rupă peceţile?”, este exact un alt fel de a spune „Cine este moştenitorul legitim?” Cine poate spune: „Eu am dreptul să rup peceţile acelea, dreptul să pretind că lumea îmi aparţine mie?” Cine este vrednic să ia lumea în stăpânire şi să şi-o supună? Adam, tu eşti? Nu ţi-a fost dată lumea? Când Dumnezeu te-a creat şi te-a aşezat în grădina Edenului, nu ţi-a spus că totul este al tău? De ce nu ieşi înainte să iei acest titlu de proprietate şi să-ţi revendici proprietatea? Adam poate spune: „Mi-am pierdut moştenirea din pricina păcatului. A mea a fost, dar am păcătuit şi nu mai este a mea. Diavolul mi-a furat-o, înşelându-mă, şi eu nu mai am niciun drept asupra ei”. Este vreun înger care poate înainta şi să ia cartea? Nu, niciun înger din oştirile cereşti nu poate spune: „Eu am dreptul la lumea aceasta”. Niciun om din tot Universul nu poate spune: „Este a mea”. Şi Ioan spune: „Am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic”. Dar în timp ce plângea unul dintre bătrâni i-a spus: „Nu plânge! Iată că Leul din seminţia lui Iuda a biruit ca să ia cartea şi să-i rupă peceţile …” Şi Ioan s-a uitat să vadă Leul din seminţia lui Iuda, maiestosul rege al animalelor, gata să sară pe pradă, însă a zărit un miel … Ce, Leul este Mielul!? Da, Mielul lui Dumnezeu este Leul din seminţia lui Iuda. Mielul care simbolistic vorbeşte despre nevinovăţie, despre smerenie, despre bunătate şi jertfă este Cel ce trebuie să înainteze ca un Războinic viteaz şi să revendice această lume ca pe un drept al Său, alungând pe toţi vrăjmaşii Lui dinaintea feţei Sale. Când a ieşit Domnul din mormânt, semnele cuielor erau pe El. Când, după mulţi ani, Ioan L-a văzut sus, în glorie, el a văzut un Miel care arăta ca şi când ar fi fost adus jertfă; şi când noi vom merge acasă, în Cer, nu vom greşi niciodată identificarea Lui. Nu vom greşi închinându-ne lui Gabriel, în locul Domnului Hristos; nu vom confunda pe un apostol iubit ca Ioan, cu Domnul Iisus. Vom avea ochii numai pentru Mielul pe al cărui trup vor fi pe vecie semnele răscumpărării noastre. Ce privelişte va fi pentru poporul iubit al lui Dumnezeu când vom privi faţa Lui, vom simţi atingerea Lui duioasă, vom privi urmele cuielor din mâinile şi picioarele Lui și semnul lăsat de suliţa romană în coasta Lui! Profetul Habacuc 3.4, Îl descrie astfel: „din mâna Lui pornesc raze şi acolo este ascunsă tăria Lui”. Acolo unde suliţa crudă L-a străpuns, se ascunde puterea Lui. Cunoaşteți dvs. pe acest Miel al lui Dumnezeu? Sunteți dumneavoastră familiarizaţi cu El? Este El Mântuitorul dvs.? Vă bizuiți dumneavoastră pe îndurarea Lui? Se spune că Mielul din mijlocul tronului are şapte coarne. Coarnele vorbesc despre putere. În Vechiul Testament citim despre „tauri puternici din Basan”, cu capete mari, cu grumazul gros şi coarne tari. În Israel se obişnuise să se lege ideea de putere cu cornul. Dar Ioan nu vede un taur viguros, ci un miel, (diminutiv, un mieluşel) cu şapte coarne! Aşa cum coarnele vorbesc de putere, cifra şapte vorbeşte de perfecţiune. Puterea desăvârşită aparţine Mielului lui Dumnezeu. Ni se spune că El avea şapte ochi, care ni se explică în continuare că sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise în toată lumea, şi aceasta este legat cu Isaia 11.2. Duhul Sfânt este Duhul lui Hristos. „În El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2.9). Toate harurile spirituale sunt ale Lui. „El este uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus de tovarăşii Lui de slujbă” (Ps. 45.7 - T.M.). El este Cel ce ne dă Duhul Sfânt. A venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce stătea pe tron. Ce-L îndreptăţea să procedeze aşa? Pentru că s-a dus la cruce în infinită îndurare, ca să plătească marea datorie a păcatului, să răscumpere astfel moştenirea pierdută şi s-o elibereze de sub dominaţia lui Satan. Mielul are dreptul la carte, Mielul poate să revendice titlul de proprietate al acestei lumi, fiindcă atunci când murea pe crucea Calvarului a răscumpărat-o să fie a Sa; o lume în care gloria lui Dumnezeu va urma să fie desfăşurată de-a lungul a o mie de ani. Era lumea Lui, pentru că El a creat-o. El a dat-o omului, dar acesta a pierdut-o prin păcat. Însă Domnul Iisus Hristos a răscumpărat-o când era atârnat pe crucea Golgotei. Apoi, El a aşteptat cu răbdare, în Cer, acolo în glorie, până avea să se împlinească vremea ca să-şi revendice moştenirea. De aceea cartea cu titlul Lui de proprietate a fost pecetluită. În acest interval, oamenii au avut destul timp să progreseze pe Pământ. Diavolul a condus lucrurile în mod corespunzător, dar în curând Domnul Hristos va reveni. El va restabili totul, însă va face aceasta prin judecată. Chiar lumea în care Domnul Iisus a murit, va deveni sfera unde Gloria/Slava lui Dumnezeu se va desfăşura - şi aceasta nu numai în mileniu, ci şi pe Pământul cel Nou după aceea, ca şi în Cerul cel Nou. „Când (Mielul) a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei 24 de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută (harfă) şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor” (v.8). Mie îmi place foarte mult harfa. De fiecare dată când aud o harfă cântând, mă gândesc că, cu un astfel de instrument voi cânta şi eu în Cer. Este o închipuire, desigur, dar una plăcută. „Şi cântau o cântare nouă şi ziceau: Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile; căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ” (v.9-10). Ei nu cântă numai despre ei, ci despre toţi răscumpăraţii; astfel, făpturile vii, atributele divine, se unesc cu ei. Şi iată, o mare mulţime care cântă cuvintele cântării, deci probabil că în Cer vor fi mult mai mulţi oameni decât vor fi cei pierduţi pentru totdeauna în infern. Toţi pruncii care au murit, vor fi acolo, în Cer. Ce aglomerat va fi căminul ceresc! Şi ce minunate părtăşii! Vom fi în tovărăşia tuturor celor curaţi şi sfinţi, curăţiţi prin sângele Domnului Iisus. Să observăm ce anume cântă ei acolo: ei atribuie răscumpărarea în întregime Mielului şi lucrării Sale. Aceştia sunt sfinţii lui Dumnezeu. Apoi vom găsi o altă ceată, cea a îngerilor. Putem remarca însă un cerc închis, format din păcătoşii răscumpăraţi; aceştia vor fi gloria Cerului. Auzim adesea printre oameni despre îngeri care cântă. În Iov 38.7 citim: „atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie”. Stelele dimineţii sunt îngerii. Ei cântau când această lume, în frumuseţea ei ieşea din mâna lui Dumnezeu. Dar această veche cântare a încetat. Păcatul a intrat în lume şi a murdărit frumoasa creaţie şi din timpul acela nu mai citim niciodată că îngerii cântă. La naşterea Domnului Iisus o mulţime de oaste cerească a lăudat pe Dumnezeu, spunând: „Glorie lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui” (Luca 2.14). Dar nu citim că ei au cântat. Răscumpăraţii cântă însă „o cântare nouă”. Este cântarea răscumpărării. Vom fi şi noi în stare să cântăm acea cântare? Îngerii Îl vor lăuda pe Miel, este adevărat, dar nu se spune că ei vor cânta. Iată textul: „M-am uitat şi împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, gloria şi lauda” (v.11-12). Ce oştire! Poate gândim că Dumnezeu ar fi avut îndeajuns şi fără noi. John Bunyan spunea: „Oh, acest Miel al lui Dumnezeu! Cerul întreg era al Lui, mulţimi nenumărate de îngeri Îl desfătau, dar aceasta nu-L mulţumea. El trebuia să aibă părtăşie cu păcătoşii”. Dacă vreodată veţi cânta sus, va trebui să începeţi de aici, de jos. Putem spune noi: „Tu ai fost înjunghiat şi m-ai răscumpărat cu sângele Tău?” Îngerii stau într-un cerc exterior. Cu alte cuvinte, îngerii stau deoparte, privesc şi spun: „Mielul merită cinstea pe care o primeşte!”Apoi este o a treia ceată, un al treilea cerc, cuprinzând întreaga creaţie. Ioan priveşte peste întregul Univers şi vede fiecare făptură înălţând pe Miel. Va veni ziua când toată inteligenţa creată se va uni şi va spune: „Glorie Mielului!” După ce Mielul a luat cartea, îi rupe peceţile. Când a început Primul Războiul Mondial, apoi cel De-al Doilea Război Mondial, unii au întrebat pe diverși teologi: „Nu credeţi că Necazul cel Mare a început deja?” În ultimii ani, de asemenea, eveniment după eveniment par a se încadra la această parte introductivă a Apocalipsei, încât ai fi îndreptăţit să crezi că am intrat deja în durerile Necazului celui Mare. Răspunsul meu este acesta: Nu poate fi nicio perioadă de necaz (strâmtorare), cum este descrisă aici, mai înainte ca Mielul să rupă peceţile din cartea cu şapte peceţi. Şi Mielul nu rupe prima pecete mai înainte ca cei răscumpăraţi să fie văzuţi încununaţi în Cer. Şi niciun răscumpărat nu-şi va primi cununa înainte ca să fie răpiţi la venirea Domnului Iisus în văzduh şi instalarea tronului de judecată. Toate cununile urmează să fie date la tronul de judecată al lui Hristos, înainte ca Mielul să ia cartea şi înainte ca peceţile să fie rupte. Un prieten m-a întrebat: „Domnule profesor, ce chin poate fi mai mare decât războaiele mondiale?” Ei bine, atunci, în timpul Marelui Necaz, condiţiile vor fi îngrozitoare! În războaiele mondiale, organizaţiile care declară că încearcă să aline suferințele oamenilor au făcut foarte multe sacrificii și eforturi pentru soldaţi, rude şi nevoiaşi. Luaţi Crucea Roşie, de pildă. Spiritul de sacrificiu a făcut pe oameni să iniţieze această societate şi mulţi din fondatorii ei erau devotaţi pentru Hristos. Oriunde se vede Crucea Roşie se evocă crucea lui Hristos. În Necazul cel Mare însă nu va mai fi nicio cruce roşie. Crucea lui Hristos va fi atât de urâtă atunci încât nu va mai fi văzută nicăieri. Acum gândiţi-vă la un război mai mare decât oricare dintre războaiele mondiale, un război în care nu va mai exista nici Crucea Roşie, nici, măcar, Societăţi Biblice, nici lucrători creştini - absolut niciun slujitor spiritual care să uşureze condiţiile îngrozitoare care vor predomina atunci în lume. Gândul este cumplit, dar un astfel de război a fost prezis de Biblie! Repet, timpul acelei strâmtorări nu va începe înainte ca cei răscumpăraţi să fie strânşi în jurul Domnului în glorie, şi să fie încununaţi. Apostolul Pavel spune: „De acum, mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da „în ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”. „În ziua aceea” când sfinţii vor fi adunaţi în jurul tronului de judecată al lui Hristos, adică în ziua când îşi vor primi cununile. Aşadar, după ce Biserica va fi răpită, cine îi va lua locul în lume? După ce răpirea a avut loc, noi suntem deja în Cer. Să ne imaginăm acea ultimă noapte - în timp ce lucrurile merg înainte în mod obişnuit. Deodată se aude din glorie un sunet dulce şi fiecare răscumpărat înţelege că este trâmbiţa lui Dumnezeu. Şi într-o clipă, mormintele se deschid şi în fiecare loc unde credincioşii morţi se odihniseră, trupurile au înviat şi sfinţii vii s-au schimbat. Ne pomenim că suntem răpiţi şi intrăm în Casa Tatălui şi cădem cu faţa la pământ să ne închinăm. Să presupunem că am trăit deja 24 de ore în Cer. La început inimile noastre vor fi prea pline de Hristos ca să se mai gândească la altceva. Dar, în cele din urmă, El Însuşi ne stimulează să fim atenţi la ce se pregăteşte să facă. Poate zicem în noi înşine: „Ce se petrece cu lumea pe care am lăsat-o jos?” Privim în jos la sărmana scenă pe care am trăit-o până ieri. Oamenii umblă aproape ca înainte, numai că într-o mare agitaţie. Priviţi la străzile metropolelor. Putem vedea băieţii cu ziare cum strigă: „Ediţie specială! Un mare număr de persoane au dispărut!” Este mare învălmășeală la ziare să afle tot despre acest straniu eveniment. Mulţi se îngrămădesc la Bisericile populare ca să asculte pe cutare reverend sau pe cutare preot sau pastor dând explicaţii despre marea dispariţie a atâtor oameni. Cred că mulţi vor merge la Biserică câtva timp după răpirea celor credincioşi. Se vor înghesui ca niciodată înainte. Îmi închipui că-i aud pe cei de la amvoane aplanând lucrurile, stând la amvoane cu fețe palide, cadaverice, în timp ce se uită la duzinele de enoriaşi, pe care nu i-au mai văzut de mulţi ani, şi, fiecare cugetă ceva de genul: „Acum văd că trebuie să dau o explicaţie acestor oameni. De 20 de ani le-am spus că povestea aceasta cu a doua venire este falsă”. Oamenii care credeau în a doua venire erau priviţi ca nişte idioţi, care nu ştiu ce vorbesc. Se aud murmure în fiecare biserică, în genul: „Noi ţi-am încredinţat sufletele noastre. Dumneata ai învăţat la colegii, seminare, universităţi, ai citit biblioteci întregi cu cărţi şi noi te credeam când spuneai că vechea concepţie a mântuirii prin sângele lui Hristos este demodată, și că noi înşine putem să ne mântuim prin fapte şi ştiinţă. Te credeam când ne spuneai că a doua venire a Domnului Hristos este o idee fantastică: acum explică-ne aceasta!” Altul striga: „Şi cu bunica ce se aude? Ea a crezut în Biblia ei până la sfârşit. De curând a citit: „În ceasul când nu vă gândiţi, Fiul Omului va veni”. Acum bunica s-a dus şi eu sunt aici. Doctore, explică-ne!” Vor fi nişte adunări deosebite după venirea Domnului! Iată lumea aceea plină de corupţie, iată inimile oamenilor topindu-se de frică. Oamenii de stat creştini s-au dus. Oamenii de afaceri creştini, toate categoriile de oameni care cunoşteau pe Hristos, au dispărut. Ce vor face ei? Citim: „Când a rupt Mielul cea dintâi din cele şapte peceţi, m-am uitat şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: Vino şi vezi! M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el, avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruiască” (cap.6.1-2). Am văzut pe Miel când rupea prima pecete şi Ioan a auzit un glas ca de tunet. Tunetul vorbeşte de o furtună apropiată, deşi scena pare destul de liniştită. Ce este aceasta? Un luptător iese pe un cal alb, ţinând un arc în mână. Arcul vorbeşte de lupte de la distanţă. Caii, ca în Zaharia 1, simbolizează hotărâri providenţiale. Acest luptător de pe calul alb zugrăveşte ultimul efort al omului de a instaura o domnie a ordinii şi a păcii, în timp ce Hristos este încă lepădat. Va fi cea mai mare încercare a lumii de a-şi uni forţele după ce Biserica a fost răpită. Va fi planul şireteniei diabolice de a produce un mileniu de batjocură fără Hristos. Cât va dura aceasta?  „Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: Vino şi vezi. Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii şi i s-a dat o sabie mare” (cap.6.3-4). Deci apare un cal roşu, ce ne vorbeşte despre anarhie și război sângeros. Primul efort din lumea de jos va fi să stabilească pacea universală, despărţiţi de Hristos. Dar ea va sfârşi într-un război universal, mult mai sângeros şi mai mare decât s-ar fi cunoscut vreodată. Călăreţul de pe calul roşu ca sângele are o sabie. Ea vorbeşte de un război de tip diferit, inclusiv cel cu arcul. Omul luptând cu omul, naţiune cu naţiune. Conflictele interne şi războaiele de clasă și nimicirea oricărei ordini stabilite este ilustrată aici. „Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: Vino şi vezi. M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o cumpănă. Şi în mijlocul celor patru făpturi vii, am auzit un glas care zicea: O măsură de grâu pentru un dinar. Trei măsuri de orz pentru un dinar. Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul” (cap.6.5-6). Deci, un cal negru şi un călăreţ cu o cumpănă ne vorbeşte despre ceea ce urmează inevitabil după un război mondial: foamete mondială! „Măsură” înseamnă atât grâu cât să pregătească omul o masă iar dinarul era plata pentru o zi de lucru. Hrana pentru un prânz din salariul unei întregi zile de lucru, va fi pentru cineva care va mânca grâu. Dacă va mânca orz, va avea trei mese pentru o zi de lucru. Ce condiţii grele! Noi socotim exorbitant costul unui război, dar în zilele Necazului cel Mare va fi fără seamăn!  „Dar să nu vatămi untdelemnul şi vinul”. Untdelemnul şi vinul sunt puse în contrast cu grâul şi orzul. Grâul şi orzul constituie hrana săracului - aproape dincolo de posibilităţile lui de cumpărare; dar de hrana bogatului, de luxul lui să nu se atingă. „Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând: Vino şi vezi! M-am uitat şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea moartea şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului” (cap.6.7-8). Deci un cal gălbui (palid), încălecat de moarte. Cuvântul redat cu „gălbui” însemnă verde-crom. O mai bună traducere ar fi un cal „livid”, adică culoarea cadavrelor. A cui imagine este aceasta? A molimei, care urmează întotdeauna războiului şi foametei!

A cincea şi a şasea pecete - Capitolul 6.9-17:  Înainte de a examina, mai pe îndelete, ce este scris cu privire la a cincea şi a şasea pecete, este necesar să spunem ceva despre purtarea lui Dumnezeu cu poporul Său pământesc, Israel, şi să arătăm cum cartea pe care o studiem se leagă cu profeţia mai veche a lui Daniel. Cu 1500 de ani înaintea crucii, Dumnezeu încheiase un legământ cu poporul Israel, pe care-l alesese să fie al Său, potrivit cu promisiunea făcută lui Avraam, Isaac şi Iacov. Dumnezeu i-a pus deoparte pentru Sine, dându-le ţara Canaanului ca moştenire, atâta timp cât ei îi vor rămâne credincioşi ca Împăratului lor nevăzut. Le-a dat legea Lui cea sfântă şi le-a promis că dacă vor asculta de glasul Lui ei vor fi capul tuturor neamurilor şi martorii Lui până la marginile Pământului. Pe de altă parte, i-a înştiinţat că dacă nu-l vor asculta, dacă nu vor păzi rânduielile Lui, dacă vor călca poruncile Lui, dacă se vor închina la dumnezeii mincinoşi ai neamurilor din jurul lor, El nu-i va mai ocroti de vrăjmaşii lor, ci îi va preda pustiirii şi împrăştierii, până se vor pocăi şi se vor întoarce de la păcatele lor - şi atunci El îşi va aduce aminte de legământul Lui cu părinţii lor şi îi va readuce în ţara lor şi va împlini toate bunele Lui promisiuni. Ei s-au prăbuşit complet sub fiecare încercare şi, potrivit cu cele spuse în Cuvântul lui Dumnezeu, zece seminţii au fost înrobite de împăratul Asiriei şi, puţin mai târziu, şi celelalte două seminţii au fost deportate în Babilon, unde au rămas în robie timp de 70 de ani. La expirarea acestei perioade profetice, li s-a îngăduit să se întoarcă în ţara lor, ca să poată să fie acolo, pentru a-L primi pe Mesia Cel promis, când El Se va descoperi. Numai o rămăşiţă dintre evrei a beneficiat de acest privilegiu şi urmaşii lor care trăiau în Palestina, când Domnul Iisus Hristos s-a arătat la împlinirea vremii, doar ca să fie lepădat de poporul care-L aşteptase atâta! Timpul venirii Sale fusese foarte clar prezis în cartea lui Daniel. În Daniel 9 ni se spune că un sol ceresc a adus profetului cuvântul, că Dumnezeu a rânduit 70 de săptămâni pentru poporul Său şi cetatea lui sfântă. Acestea nu trebuie înţelese ca săptămâni de zile, ci ca săptămâni de ani. Termenul de „săptămâni” poate fi redat mai bine prin şeptimi. Şaptezeci de săptămâni ori şapte ani fac 490 de ani. Este o perioadă rânduită în scurgerea timpului şi în mod deosebit are a face cu Iuda şi cu Ierusalimul.  Această perioadă a fost împărţită în trei părţi - şapte săptămâni adică 49 de ani, în care străzile şi zidurile cetăţii urmau să fie reclădite. Apoi 62 de săptămâni adică 434 de ani, imediat următori completării acestei lucrări, până la apariţia şi nimicirea (stârpirea) lui Mesia, Domnul. Şi săptămâna finală, adică şapte ani, ca să completeze ciclul, la sfârşitul căreia Împăratul va domni în cetatea sfântă şi întreaga profeţie va fi împlinită prin stabilirea Împărăţiei de atâta timp profeţită. Punctul de plecare este clar definit ca „ieşirea poruncii de a restaura şi a reclădi Ierusalimul” prin decretul lui Artaxerxe, cum este redat în Neemia 2. În timpul următorilor 49 de ani cetatea a fost reclădită. Apoi, după 434 de ani, Domnul Iisus a intrat călare în Ierusalim şi a fost aclamat de mulţime ca Împărat, Fiul lui David, iar după câteva zile a fost lepădat şi răstignit. Astfel, Mesia a fost lepădat şi nu a avut nimic. Dar ce se întâmplă cu ultima săptămână? S-a împlinit? Nu! Când Fiul a fost lepădat, Dumnezeu a lepădat poporul (Israel) şi săptămâna aceasta nu va fi împlinită, până într-o zi viitoare, când Dumnezeu va primi din nou pe Israel. Îngerul a spus lui Daniel: „este hotărât că războiul va ţinea până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile” (Daniel 9.26). Aceasta rezumă întreaga istorie a Palestinei pentru cei peste 2000 de ani trecuţi. A fost o mare bătălie pe uscat şi un tablou aproape neasemuit în pustiire, pentru că Israel n-a cunoscut ziua cercetării lui. Zilele lor nu sunt în progres acum. Dumnezeu face o altă lucrare. În timp ce evreii sunt orbiţi în parte şi rătăcesc, El îşi adună Biserica, Trupul lui Hristos, o mulţime cerească ce va domni cu Hristos, când El Îşi va stabili Împărăţia neprihănirii (dreptăţii) pe Pământ. Biserica a început la Rusalii, când Duhul Sfânt, trimis de Domnul Iisus glorificat, a venit peste ucenici, deşi adevărul deplin al acestei minunate taine a Bisericii n-a fost cunoscut până ce Saul din Tars n-a devenit apostolul Pavel. Lui, şi prin el nouă, ni s-a descoperit adevărul acestei epoci. Biserica lui Hristos este una, deşi oamenii care au luat numele Lui şi pretind că sunt ucenicii Lui, s-au dezbinat şi au format multe sisteme, cuprinzând adesea credincioşi şi necredincioşi. Dar Biserica lui Dumnezeu constă numai din cei ce sunt născuţi din Duhul Sfânt, adică născuți din nou, ei fiind creștinii adevărați, nu creștini nominali! Toţi aceştia sunt botezaţi în „trupul lui Hristos” - Biserica. Această lucrare specială va înceta la întoarcerea Domnului în văzduh, care este prima etapă a celei de-a doua Lui veniri. A doua etapă va fi când El vine pe Pământ în glorie descoperită, ca să domnească. Cea de-a şaptezecea săptămână sau ultima săptămână a lui Daniel, intervine, cred eu, între aceste două măreţe evenimente! Domnul vorbeşte despre această perioadă ca despre „sfârşitul veacului” în Matei 24, şi El o împarte în două părţi: „începutul durerilor” şi „necazul cel mare”. O comparaţie atentă a acestei mari profeţii a Domnului nostru din Matei 24 cu partea Apocalipsei care ne stă înainte, va lămuri că primele şase peceţi corespund cu prima jumătate a săptămânii, adică „începutul durerilor”, în timp ce, de la deschiderea celei de-a şaptea peceţi începe Necazul cel Mare. Înştiinţarea acestei profeții privind hristoşi mincinoşi implicând speranţele false ale unei păci durabile, corespunde primei peceţi. Declaraţia Lui că vor urma războaie şi veşti de războaie, se potriveşte perfect cu cea de-a doua pecete. La fel, înştiinţările solemne despre foamete şi molimă îşi găsesc corespondentul în cea de-a treia şi a patra pecete. Domnul Iisus continuă să prezică despre un timp când ucenicii Lui vor fi ucişi cu cruzime şi că cine va mărturisi Numele Lui va plăti cu viaţa. Aceasta ne duce la ruperea celei de-a cincea peceţi, când Ioan a văzut sub altar sufletele celor decapitaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus. „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei” (cap.6.9-11). Cine sunt aceşti sfinţi martirizaţi? Ei nu pot aparţine Bisericii - cred eu, pentru că ea este reprezentată de bătrânii de pe tron, încununaţi în Cer înainte ca prima pecete să fie ruptă. Dar Romani 11 arată limpede că după ce numărul naţiunilor s-a împlinit, adică după ce prezenta epocă a Bisericii a ajuns la capăt şi Biserica a fost mutată în Cer, iar orbirea lui Israel va fi trecut, rămășița lui Israel va realiza adevărata ei condiţie şi păcatul de a-L fi lepădat pe Mesia, și va striga la El după izbăvire. Astfel, o nouă ceată de sfinţi se va forma pe Pământ, cu totul diferită de prezenta ceată cerească. Mulţi din aceşti credincioşi evrei vor fi martirizaţi de oştile satanice ale ultimelor zile, şi aceştia sunt văzuţi că au fost sacrificaţi şi sufletele lor turnate sub altar. Ei strepoca epoci a Evangheliei. Poporul lui Dumnezeu este învăţat de Duhul Său să se roage potrivit cu principiul dominant al timpului în care le-a căzut soarta. Aceasta explică de ce adesea unii credincioși mai sensibili sunt tulburați şi chiar şocați de aşa-numiţii psalmi ai blestemelor, neputând să înţeleagă strigătele pentru răzbunare care par atât de opuse harului lui Dumnezeu, aşa cum este cunoscut acum. Şi nu este de mirare că sunt atât de tulburați şi şovăie să rostească cu buzele lor astfel de cuvinte, pentru că ele nu ne aparţin deloc. Însă sunt foarte potrivite cu rămăşiţa lui Israel, care suferă pentru numele lui Iehova/Yahwe, fără să aibă o cunoaştere clară a unei răscumpărări săvârşite - aşteptând ca Mesia al lor să apară şi să răstoarne ultima mare Confederaţie a naţiunilor, care va avea tendinţa să-i extermine absolut. Acestor suflete de sub altar, care invocă judecata lui Dumnezeu fără milă asupra adversarilor lor, li se dau haine albe şi li se spune că trebuie să mai aştepte puţin, până ce necazul lui Iacov se va sfârşi şi ei se vor uni cu fraţii lor ce urmează să mai fie încă ucişi, până când mânia lui Dumnezeu şi a Hristosului Său va creşte tot mai mult, până ce Iisus Hristos va fi descoperit din Cer într-o flacără de foc, pedepsind pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu (2 Tesaloniceni 1.8). Este posibil ca între acești sfinți să se numere și cei dintre neamuri care nu se vor închina Antihristului, și se vor mântui prin martiraj! Li se va tăia capul! Deschiderea celei de a şasea peceţi dă o minunată imagine simbolistică, cu un conţinut atât de grav încât trebuie redată în întregime: „Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele, pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oameni liberi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?” (cap. 6.12-17). Ar trebui să fie evident din echilibrul cărţii, că noi nu trebuie să luăm aceasta ca un cutremur propriu-zis, deşi cuvintele Domnului nostru din Matei 24 ne arată că vor fi și astfel de fenomene, în diverse locuri, cu atât mai cumplite pe măsură ce sfârşitul se apropie. Deja, poate că am avut în ultimele decade trecute unele amintiri şi înştiinţări remarcabile, cu multe orori ce au şocat lumea civilizată, fiind însă la scurt timp după aceea atât de uşor uitate. Cutremurul pecetei a şasea are totuşi un caracter deosebit. El nu poate fi numai literal, întrucât insulele, munţii şi mările, împreună cu cetăţile naţiunilor, sunt încă văzute în existenţă, mult timp după ce această viziune s-a împlinit. Mai curând viziunea ilustrează completa prăbuşire a societăţii aşa cum este ea constituită acum, distrugerea civilizaţiei îngâmfate din zilele noastre. Privită din acest punct de vedere, avem abundente scrieri în Vechiul Testament, care aruncă lumină asupra ei, clarificând îngrozitoarele ei prevestiri rele. La începutul cărţii Apocalipsa se spunea că Domnul a trimis şi a dat semne slujitorului Său Ioan; adică, i-a făcut cunoscut prin semne şi simboluri. Dacă păstrăm în minte lucrul acesta, vom fi feriţi de a lua literal ce a vrut Dumnezeu să ne dea simbolic şi astfel este mai probabil să avem gândul Duhului lui Dumnezeu cu privire la viitorul creştinismului şi iudaismului - cele două sfere de care cartea aceasta se ocupă în mod deosebit. De aceea, pecetea a şasea nu ne prezintă un cutremur mondial literal, ci mai degrabă nimicirea ordinei prezente - socio-politică şi eclesiastică - care va fi redusă la haos prin prăbuşirea oricărei autorităţi şi sfărmarea oricărei instituţii stabile şi aparent permanente. Soarele, ni se spune, s-a făcut negru ca un sac de păr. Soarele, sursa luminii şi a vieţii pentru această planetă, vorbeşte de autoritatea supremă şi este tipul bine cunoscut al Domnului Însuşi: „Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele Neprihănirii şi tămăduirea va fi sub aripile Lui” (Maleahi 4.2). În prezent, creştinătatea, cel puţin formal, Îi recunoaşte stăpânirea. Noi numărăm anii în funcție de Anno Domini (adică de la Hristos). Vorbim de El ca de Domnul nostru şi mărturisim că primim guvernele țărilor noastre din mâna Lui. Dar în curând El va fi lepădat radical iar cuvântul Lui va fi total dispreţuit. Astfel, soarele va fi şters de pe cer şi va părea că Dumnezeu a fost detronat. Fireşte, aceasta va însemna completa deteriorare a oricărei autorităţi ce decurge din El, astfel că citim: „luna s-a făcut ca sângele”. Luna primeşte lumina de la soare, aşa încât „autorităţile care sunt, sunt de la Dumnezeu” şi sunt rânduite de El pentru binecuvântarea omului. Dar guvernele fiind răsturnate, sinistra privire de gheaţă a anarhiei îşi va ocupa locul, cel puţin un timp. Stelele căzând din cer, indică prăvălirea în apostazie a marilor lideri religioşi, luminile strălucitoare de pe cerul ecleziastic. În Daniel, cei ce întorc pe mulţi la neprihănire strălucesc ca stelele. În prima parte a cărţii noastre se spune despre stele că sunt îngerii Bisericilor. Trebuie să înţelegem şi aici acelaşi simbol. După ce adevărata Biserică a fost răpită ca să se întâlnească cu Domnul în văzduh, o mare oaste de clerici neîntorşi la Dumnezeu vor fi lăsaţi în urmă. Mii de demnitari ai Bisericilor protestante şi romano-catolic/ortodoxe, care, deşi au fost priviţi ca ghizi în cele spirituale, se dovedesc atunci cu totul lipsiţi de viaţă divină; clerici profesionişti care, în ciuda pretenţiilor şi chemărilor lor înflăcărate sunt simpli oameni fireşti, nişte intruşi în lucrurile spirituale, ca filistenii din vechime care locuiau în ţara Canaanului şi i-au dat numele lor, Palestina, întregii ţări - ca şi când ea le-ar fi aparţinut de drept, în timp ce întotdeauna au fost nişte nepoftiţi de origine indoeuropeană. Aceşti mari lideri religioși, deci, sunt stelele care în îngrozitoarea zi a mâniei Mielului vor fi aruncate de la locul lor de putere şi întâietate. Lepădând ultimele vestigii ale creştinismului, ei vor ajunge în curând lideri în închinarea lui Antihrist. Aşadar cerul, împreună cu puterile ecleziastice de orice fel, și întreaga structură a creştinismului, se vor strica precum un lucru învechit şi demodat. Nimicirea oricărei religii organizate va intensifica condiţiile îngrozitoare ale acelui înfricoşător timp. Oamenii, beţi de imitaţia lor de libertate şi bucurându-se de triumful zgomotoasei lor demagogii sfidătoare de Dumnezeu, pentru o scurtă perioadă de timp vor preface acest Pământ într-o mare casă de nebuni. Oribilele orgii ale acelor zile vor fi de nedescris, până ce mulţimile îşi vor da seama că Mielul lui Dumnezeu pe care ei Îl lepădaseră şi a cărui blândă domnie o batjocoriseră a făcut să cadă asupra propriilor capete păcatele lor. Apoi ne este descrisă ceea ce cineva a numit-o „cea mai mare adunare de rugăciune din toată istoria”, când împăraţii pământului, oamenii mari, oamenii bogaţi, căpeteniile armatei, oamenii puternici, robi şi liberi, se vor ascunde în peşteri şi în crăpăturile munţilor, strigând în cumplită deznădejde ca munţii şi stâncile să-i acopere şi să-i ascundă de Faţa Celui ce stă pe tron şi de mânia Mielului, „căci ziua cea mare a mâniei Sale a venit şi cine va fi în stare să stea în picioare?” - vor striga ei într-un glas. Nu citim despre nicio pocăinţă, de nicio adevărată întoarcere la Dumnezeu, de nicio credinţă în Domnul Hristos - doar o cumplită înţelegere că au de-a face cu Mielul lepădat, dorind să scape cumva de mânia Lui. Ei sunt ca aceia despre care profeţeşte Ieremia (8.24), că vor striga în ziua cumplitei mânii a Domnului: „Secerişul a trecut, vara s-a isprăvit şi noi tot nu suntem mântuiţi”. Să notăm solemnitatea expresiei: „mânia Mielului”. Noi nu suntem obişnuiţi să unim gândul mâniei, sau al indignării, cu Mielul, care a fost întotdeauna simbolul bunătăţii. Dar este un adevăr teribil implicat aici, că dacă harul Mielului lui Dumnezeu este lepădat, atunci cel care îl leapădă trebuie să se confrunte cu indignarea şi mânia Lui. Altfel nu poate fi. Este o parte din dreptatea veşnică. Dumnezeu Însuşi nu vrea, dar potrivit cu sfinţenia Sa nu poate să fie altfel; pentru că citim: „El … nu se poate tăgădui singur” (2 Timotei 2.13). Pe unii ca aceştia nimic altceva nu-i poate aştepta decât o chinuitoare frică de judecată și văpaia unui foc care va mistui pe toți cei răzvrătiți; şi aceasta va fi cu un caracter mult mai aspru decât al celor ce au dispreţuit legea lui Moise, pentru că acum ei dispreţuiesc pe Dumnezeu descoperit în har, care a venit la om în Persoana Fiului Său. Față de aceştia va trebui să fie exercitată „mânia Mielului”. Dar mânia lui Dumnezeu este o și mai adâncă şi mai intensă formă de judecată, care se va revărsa pe pământ din cele „şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu”, mânie sub care vor rămâne veşnic cei ce Îl leapădă pe Domnul Hristos, pentru că este scris: „Cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3.36). Să notăm lipsa speranţei descrisă aici. Mânia care rămâne exclude orice gând, fie de anihilare, fie de restaurare, şi ne spune că rezultatele refuzului de a te întâlni cu harul lui Dumnezeu sunt veşnice. Pentru că mânia care rămâne este fără sfârşit. În încheiere, să observăm faptul că cea de-a şasea pecete ne duce la sfârşitul primei părţi a acelei săptămâni neterminate din Daniel 9, şi că Domnul defineşte prima parte a ei „începutul durerilor” iar a doua parte „Necazul cel Mare”. Aceasta a doua parte este introdusă pentru noi în cartea Apocalipsei prin ruperea celei de-a şaptea peceţi, şi ne va fi înfăţişată după paranteza cea mare a celui de-al şaptelea capitol. Mânia Mielului este revărsată peste naţiuni la începutul durerilor, iar mânia lui Dumnezeu va fi partea lui Israel în Necazul cel Mare. Să facă Dumnezeu, în harul Lui, ca niciunul care aude şi citeşte aceste cuvinte, să nu intre într-o categorie sau alta. Harul domneşte încă prin dreptate şi un Dumnezeu drept aşteaptă încă cu bunătate iubitoare să îndreptăţească pe oricine crede în Domnul Iisus.

   Am explicat pasajele despre soare, lună, stele, într-un mod oarecum alegoric! Există posibilitatea extrem de reală ca de fapt aceste pasaje să vorbească despre un terifiant război nuclear global!! Astfel, putem înțelege literal faptul că Soarele devine negru - pentru că nu se va mai vedea din cauza norilor radioactivi; Luna ar putea căpăta la propriu o culoare sângerie, deoarece în timpul nopților ar putea părea că cerul atmosferic arde; stelele care cad din cer ca smochinele ar putea fi foarte bine bombe nucleare!! Devine tot mai clar că, Apocalipsa chiar va fi … apocaliptică!

Capitolul 7 - Mieii Mielului-Păstor:

  Parcă pentru a ne scoate puțin ca să ne tragem sufletul din atmosfera dezastrelor produse de judecățile trimise de Dumnezeu asupra Pământului, capitolul 7 întrerupe seria peceților între cea de a șasea și cea de a șaptea. El ne transportă iar în sferele Cerului, dincolo de dimensiunile de timp și de spațiu. Pentru că suntem „acolo“ și nu „aici“, trebuie să renunțăm la tot ce știm pe Pământ ca să începem să cunoaștem ceva din lumea de dincolo. „Dacă crede cineva că ştie ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască” (1 Corinteni 8:2). Nu întrebați „când se petrec lucrurile descrise în capitolul 7?” Ele se petrec în afara dimensiunilor de timp secvențial, cronologic, pe care le cunoaștem și trece în teritoriul timpului profetic, panoramic, acoperind probabil tot intervalul terestru de șapte ani consacrat Necazului cel Mare. Pentru pătrunderea tainelor acestui pasaj, am să plec de la o uimitoare reacție a apostolului Ioan la ceea ce se întâmplă în Cer și am să descriu apoi cele două cete extraordinare: cei 144,000 de evrei pecetluiți pentru misiune și ceata celor fără număr care se înfățișează înaintea Mielului devenit Păstor îmbrăcați în haine albe și cu ramuri de finic în mâini. Asta nu înainte însă de a arunca o privire asupra extraordinarelor forțe angelice care  reglementează ecosistemul planetar.

Neștiința apostolului Ioan: Este mare lucru să recunoști că nu știi, dar când cel ce face lucrul acesta este un apostol de talia lui Ioan, lucrul acesta ne pune imediat pe gânduri: „Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit? Doamne, i-am răspuns eu, Tu ştii” (Apoc. 7:13-14). Probabil că acesta este răspunsul pe care trebuie să-l dăm și noi la multe întrebări la care nu găsim încă un răspuns. Uneori, Dumnezeu binevoiește să ne răspundă însă, ca în acest foarte frumos capitol din Apocalipsa, care ne vorbește despre mieii Mielului. Totuși, fiecare dintre noi am fi știut să răspundem la întrebarea îngerului, cum de n-a știut apostolul Ioan? După părerea noastră, Ioan ar fi trebuit să răspundă: „Sunt Biserica slăvită a lui Hristos! Sunt frații mei și surorile mele! Uite-l pe Iacov! Uite-l pe Gaiu! Uite-o pe Magdalena! Uite-l pe Pavel! Uite-l pe Timotei! Uite-l pe Policarp! Uite-i pe ceilalți apostoli ai Domnului! Sunt creștinii din Efes! Sunt creștinii de pretutindeni.” Oare de ce n-a făcut-o? Nu cumva și-a dat seama de ceea ce nu înțelegem noi? Nu cumva acea mulțime fără număr nu era Biserica, ci cu totul altceva, o altă „ceată” din mulțimea celor mântuiți? Ignoranța lui Ioan ilustrează ignoranța multor teologi și, în general, ignoranța Bisericii. Ne credem singurii beneficiari ai harului și, simplificând absurd lucrurile și istoria, am ajuns să credem că toți copiii lui Dumnezeu din toate veacurile, inclusiv și cei din poporul evreu din Vechiul Testament, fac parte și vor face parte etern din Biserică. Capitolul 7 din Apocalipsa îi contrazice pe cei care cred așa și ne arată că va exista o mulțime nenumărată despre care Ioan, reprezentantul Bisericii apostolice nu știa nimic. În primul rând ar trebui să știm că în economia lui Dumnezeu cu lumea există „cete” diferite ale celor mântuiți, cei dinaintea Legii mozaice, cei din poporul Israel, cei din Biserică și, iată acum, cei scoși de harul lui Dumnezeu din teribilul Necaz care va veni peste lume după răpirea Bisericii. Apostolul Pavel știa despre aceste grupuri diferite, cu origini diferite și cu principii diferite după care vor fi judecate la urmă și cu destine diferite: „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos, dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este Cel dintâi rod, apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos” (1 Cor. 15:22-23).

Noi condiții în meteorologia divină - 7:1-3: Da, există așa ceva! Dumnezeu stăpânește Pământul și decide vremea de pe planetă. Omul nu știe încotro bate vântul; de unde vine și unde se duce, dar Dumnezeu știe. Păstrarea Pământului nu este la dispoziția mișcării ecologice! Și nici distrugerea Pământului nu va fi făcută de oameni! Dumnezeul Creator este singurul care decide în astfel de lucruri! În capitolul acesta ni se vorbește despre niște îngeri puternici care reglează condițiile climatice: „După aceea am văzut patru îngeri care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger care se suia dinspre răsăritul soarelui şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” (Apoc. 7:1-3). Fenomenele atmosferice care alcătuiesc clima planetei sunt guvernate de Dumnezeu și El le poate folosi oricând pentru pedepsirea celor care i se împotrivesc. Nu uitați pasaje din Vechiul Testament ca cele zece plăgi trimise asupra Egiptului, seceta din Israel de pe vremea lui Ilie și extraordinarele descrieri făcute de profetul Isaia despre clătinarea puterilor cerești care reglementează evoluția planetei noastre: „Iată, Domnul deşartă ţara şi o pustieşte, îi răstoarnă faţa şi risipeşte locuitorii; cum se întâmplă preotului se întâmplă şi poporului, stăpânului ca şi slugii, stăpânei ca şi slujnicei, vânzătorului ca şi cumpărătorului, celui ce dă cu împrumut, ca şi celui ce ia cu împrumut, datornicului, ca şi celui căruia îi este dator.Ţara este pustiită de tot şi prădată; căci Domnul a hotărât aşa.Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; căpeteniile poporului sunt fără putere, căci ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel veşnic! De aceea, mănâncă blestemul ţara şi suferă locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor; de aceea sunt prăpădiţi locuitorii ţării şi nu mai rămâne decât un mic număr din ei. Mustul stă trist, via este veştejită; toţi cei ce erau cu inima veselă suspină. A încetat desfătarea timpanelor, s-a sfârşit veselia gălăgioasă, s-a dus bucuria harpei. Nu se mai cântă când se bea vin şi băuturile tari li se par amare celor ce le beau. Cetatea pustie este dărâmată; toate casele sunt închise, nu mai intră nimeni în ele. Pe uliţe se strigă după vin; s-a dus orice desfătare, nu mai este nicio veselie în ţară. Numai pustiire a mai rămas în cetate şi porţile stau dărâmate. Da, în ţară, în mijlocul popoarelor, este ca atunci când se scutură măslinul sau ca la culesul ciorchinelor rămase după culesul viei”. Babilonul nimicit şi Ierusalimul ridicat: „Ceilalţi însă, care vor mai rămâne, îşi înălţă glasul, scot strigăte de veselie; de pe ţărmurile mării, laudă măreţia Domnului.   „Proslăviţi dar pe Domnul în locurile unde străluceşte lumină, lăudaţi Numele Domnului, Dumnezeului lui Israel, în ostroavele mării!” De la marginele pământului auzim cântând: „Slavă celui neprihănit!” Dar eu zic: „Sunt pierdut! Sunt pierdut! Vai de mine!” Jefuitorii jefuiesc, jefuitorii se înverşunează la jaf. Groaza, groapa şi laţul vin peste tine, locuitor al ţării! Cel ce fuge dinaintea strigătelor de groază cade în groapă şi cel ce se ridică din groapă se prinde în laţ, căci se deschid stăvilarele de sus şi se clatină temeliile pământului! Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade şi nu se mai ridică. În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer oştirea de sus, iar pe pământ pe împăraţii pământului. Aceştia vor fi strânşi ca prinşi de război şi puşi într-o temniţă, vor fi închişi în gherle şi, după un mare număr de zile, vor fi pedepsiţi. Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele, de groază, căci Domnul oştirilor va împărăţi pe Muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui” (Isaia 24:1-23). „Iată, vine Ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el. Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina. „Voi pedepsi - zice Domnul - lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse” (Isaia 13:9-13). Cât de caraghioși sunt cei care, astăzi, încearcă să „salveze planeta”, crezându-se singurii care o pot distruge și singurii care o pot îngriji mai departe! Apocalipsa ne spune că „praful pământului” (acesta este numele generic al lui Adam) nu se poate îngriji singur! Planeta aceasta este păstrată, ne spune apostolul Petru, și păzită pentru ceasul marii judecâîți care va aveni: „Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor, şi vor zice: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!” Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi. Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (2 Petru 3:3-13).

Ceata misionarilor din Necazul cel Mare - 7:4-8: Motivația suspendării temporare a ciclului normal al climei Pământului este datorată unei lucrări  supranaturale, numită „pecetluirea slujitorilor lui Dumnezeu”: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii din toate seminţiile fiilor lui Israel” (Apoc. 7:3-4). Există pseudo-martori ai lui Iehova care se cred parte din acest număr, dar este suficient să-i întrebi din ce seminție fac parte ca să-ți dai seama de impostura lor. Acești 144.000 sunt evrei pur sânge din semințiile străvechi ale poporului Israel. Istoria le-a pierdut urma, dar Dumnezeu știe unde se află și le ține o strictă evidență. Chiar și Diaspora evreiască este parte integrantă a planului divin și va fi suspendată pentru cea mai extraordinară misiune planetară. Apostolul Petru știa foarte bine aceasta: „Petru, apostol al lui Iisus Hristos, către aleşii care trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia, după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite!” (1 Petru 1:1-2). Analizele ADN-ul sanguin i-au ajutat pe evrei să identifice astăzi familia „coheniților” o rămășiță a Marilor Preoți din Țadoc și prin asociere, din Aaron. Rezultatele au făcut ca o parte a rabinilor de până acum să iasă din lucrare și alții, nebăgați în seamă până acum, să fie ridicați la rang de cinste. Dacă oameni au putut face asta, nu va putea Dumnezeu să-i identifice pe cei din cele douăsprezece seminții ale lui Israel? De asemenea, acești 144.000 nu pot fi, și, nu nici nu sunt, creștini. De ce ar mai avea nevoie Dumnezeu să-i pecetluiască pe cei ce au fost deja pecetluiți la nașterea din nou? „Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit” (Efeseni 1:13). „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30). Pecetea aplicată evreilor despre care se vorbește în această profeție ar putea fi sigiliul de pe inelul regal, așa cum ni se spune în capitolul 14 al Apocalipsei: „Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său” (Apoc. 14:1). Vă imaginați ce lucrare de evanghelizare a lumii va fi dezlănțuită de Dumnezeu prin 144.000 de misionari de rangul lui Pavel? Cu adevărat „o înviere din morți” (Romani 11). Poporul ales se va identifica în sfârșit cu Mesia al lor trimis de Dumnezeu și-I vor fi martori până la marginile Pământului. Acești evrei pecetluiți sunt oameni „nemuritori pe durata misiunii lor”, asupra cărora ura lumii, mânia lui Satan și teribilele plăgi gata să se dezlănțuie nu vor avea nicio putere. Lista semințiilor lui Israel este interesantă și ridică semne de întrebare. Lipsesc cei din semințiile lui Dan și Efraim! Este o problemă complicată pe care au încercat-o mulți să o dezlege, dar eu nu mă ating de ea, ci o las așa cum este prezentată de Ioan. Motivul reținerii mele? Este destul să vă spun că seminția lipsă aici, acea a lui Dan, este numărată îmreună cu celelalte în profețiile despre vremea sfârșitului date de Dumnezeu prin profetul Ezechiel (Ezec. 48:1, 2, 32). Totuși, admit că este posibil ca această seminție să nu fie menționată deoarece din ea va apărea Antihristul, Dan fiind numit „un șarpe în drum”! Totuși, se pare, conform cu cele prezentate în cartea Ezechiel, că această seminție va fi purificată, în cele din urmă, chiar de către Mesia, adică Iisus Hristos, după ce va construi cel de-al Patrulea Templu de la Ierusalim - templul milenar! „Iată numele seminţiilor. La marginea de miazănoapte, de-a lungul drumului de la Hetlon, cum mergi spre Hamat şi Harţar-Enon, la hotarul Damascului de la miazănoapte spre Hamat, de la răsărit până spre apus: partea lui Dan.  (subl. noastră - B.M.)…” Dumnezeu ne dă o descriere mai amănunțită a celor care fac parte din ceata celor 144.000 de evrei în capitolul 14 din Apocalipsa. „Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe Muntele Sionului şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său. Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic şi glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu alăuta şi cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ. Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel.
Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” (Apoc. 14:1-5). Cu caracterul unor nazirei din Vechiul Testament, cei 144000 sunt „cel dintâi rod, răscumpărați dintre oameni” în perspectiva de după vremea Bisericii, în zorii instaurării Împărăției lui Dumnezeu pe Pământ. Această „pârgă” vestește marea recoltă care urma să apară. Ei sunt prin excelență neprihăniți, pentru că „nimic întinat nu va intra acolo”.

Numărul celor mântuiți din Necazul cel Mare - 7:9-14: Urmează un pasaj de la cauză la efect și se subînțelege că activitatea misionară a evreilor pecetluiți a dus la salvarea unei mari mulțimi de oameni: „După aceea m-am uitat şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini şi strigau cu glas tare şi ziceau: Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” (Apoc. 7:9-10). Reacția apostolului Ioan la vederea mulțimii de oameni mântuiți care se înfățișau înaintea lui Dumnezeu dă pe față faptul că Dumnezeu mai are pentru noi multe taine care nu ne-au fost însă descoperite și că un apostol al Bisericii află abia în Cer despre oameni mântuiți dincolo de numărul precis și limitat al celor din „Biserica lui Dumnezeu”. O caracteristică a celor veniți din Necazul cel Mare care-i deosebește de creștinii din Biserică este faptul că sunt „fără număr”. Știm de la apostolul Pavel că Biserica are un număr bine stabilit după care va reîncepe vremea lui Israel: „Întreb dar: S-au poticnit ei ca să cadă? Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut cu putinţă mântuirea neamurilor, ca să facă pe Israel gelos; dacă, deci, alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie pentru neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor?  V-o spun vouă, neamurilor, întrucât sunt apostol al neamurilor, îmi slăvesc slujba mea, şi caut, ca, dacă este cu putinţă, să stârnesc gelozia celor din neamul meu şi să mântuiesc pe unii din ei. Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din morţi? Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte, şi plămădeala este sfântă şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt sfinte. Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate şi dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te făli faţă de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine. Dar vei zice: Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu. Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă: Nu te îngâmfa dar, ci teme-te! Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine. Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminteri, vei fi tăiat şi tu. Şi chiar ei, dacă nu stăruie în necredinţă, vor fi altoiţi, căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi. Fiindcă, dacă tu, care ai fost tăiat dintr-un măslin care din fire era sălbatic, ai fost altoit, împotriva firii tale, într-un măslin bun, cu cât mai mult vor fi altoiţi ei, care sunt ramuri fireşti în măslinul lor? Tot Israelul va fi mântuit: Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţinea până va intra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: „Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.” În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru, dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută. După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum, tot aşa, ei, acum, n-au ascultat, pentru ca, prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare.” (Rom. 11:11-31). După cât se pare, cel mai mare seceriș de suflete din istorie nu va fi în vremea Bisericii, ci în timpul Necazului celui Mare. Este normal să fie așa pentru că și populația Pământului va ajunge la cifre nemaintâlnite. Se estimează că ea va putea ajunge, de pildă, în anul 2050 la cifra de peste 12/13 de miliarde. În capitolele 6 și 7 ale Apocalipsei, Ioan caracterizează vremea ruperii peceților de la începutul Necazului ce Mare drept una de retribuție, reacție și răscumpărare. Sub pedepsele peceților, omenirea este pusă din nou în fața unei alegeri. Cei care se plângeau că nu-L pot vedea pe Dumnezeu au acum ocazia să-L vadă în toată măreția puterii Sale și simt retribuția pentru trăirea în păcat. Reacția lor poate fi pocăință sau o încăpățânată împotrivire.

Ce este Necazul cel Mare? Această perioadă teribilă este chiar înaintea sfârșitului timpului. Satan știe că timpul său este scurt și face tot ce poate ca să persecute oamenii lui Dumnezeu și să devieze pe cât poate de mulți. Slujitorul său, Antihrist, încearcă să Îl alunge complet pe Dumnezeu în totalitate, dar Dumnezeu rămâne Atotputernic și aceasta va fi ora Judecății Sale. Chiar în acest timp teribil, Dumnezeu dă har oamenilor în mod repetat ca să se pocăiască și să fie salvați. Expresia „Necazul cel Mare” poate cauza ceva confuzie pentru că nu este mereu clar la ce evenimente se face referire. În acest articol ne referim la toată perioada de la începutul necazului până la începutul Mileniului. Conform descrierii din Apocalipsa 3-19, vedem că Necazul cel Mare are trei etape. Prima etapă este marcată de ruperea celor șapte petece din Ceruri și culminează cu răpirea Miresei lui Hristos în Ceruri și cu aruncarea curvei de pe spatele fiarei. A doua etapă este marcată de sunarea celor 7 trâmbițe în Ceruri. Această perioadă este cea în care va avea loc „al doilea seceriș” - cei care nu au participat la răpire, dar care aleg, atunci, să slujească lui Dumnezeu. Această perioadă se încheie cu luarea celui de-al „doilea seceriș” în Ceruri și tot atunci Satan este aruncat din Ceruri, jos, pe Pământ. Al treilea stagiu reprezintă turnarea mâniei lui Dumnezeu asupra lui Satan, asupra Fiarei și asupra lui Antihrist și urmașilor lui. Este marcată de golirea a șapte potire de mânie pe Pământ. După aceea, Iisus Hristos se întoarce pe Pământ cu urmașii Săi, marcând, astfel, încheierea Necazului cel Mare și întrarea în Mia de ani - o mie de ani de pace. Când Dumnezeu numește această perioadă de numai șapte ani, Necazul și chiar Necazul cel Mare, El știe ce spune! Va fi cea mai sângeroasă săptămână de ani din istoria omenirii. Lumea aceasta a fost făcută în șapte zile și va fi distrusă în șapte ani de cumplită judecată! „Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Mat. 24:21-22).

Se vor împlini zilele anuțate de Dumnezeu încă din vechime: „Iată, vine Ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el. Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui şi luna nu va mai lumina.
Voi pedepsi - zice Domnul - lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufaşi şi voi doborî semeţia celor asupritori. Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat şi mai scumpi decât aurul din Ofir. Pentru aceasta voi clătina cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui, de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei Lui aprinse” (Isaia 13:9-13). Matematic vorbind, după cifrele anunțate de Dumnnezeu, ajungem la concluzia că mai mult de jumătate din populația Pământului va muri în anii premergători revenirii Domnului Iisus. Apocalipsa 6:8 ne spuje că 1/4 din populația lumii va muri sub pedepsele primelor patru peceți: „Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului” (Apoc. 6:8). Apocalipsa 9:13 adaugă la numărul morților încă 1/3 din restul omenirii: „Şi cei patru îngeri care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni” (Apoc. 9:15). O treime din 3/4 este 1/4, așa că ajungem la concluzia că 1/2 (1/4+1/4) din polulația lumii va muri sub judecățile divine. Gândiți-vă că va urma apoi marele măcel de la Armaghedon!!! Vremea sfârșitului va fi cea mai grozavă perioadă din istorie, un adevărat abator uman. Necredincioșii vor fi omorâți de Dumnezeu. Credincioșii vor fi omorâți de Antihrist. Cei care vor fi uciși de Antihrist vor ajunge la Dumnezeu. Cei pe care-i va omorî Dumnezeu vor pieri alături de Antihrist. Răscumpărarea vestită de cei 144.000 de misionari anunță iar lumii venirea Împărăției lui Dumnezeu. Este același mesaj preluat de la Ioan Botezătorul și de la Iisus Hristos: „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” (Matei 24:14). „Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod” (Apocalipsa 14:6). Mulțimea celor mântuiți din Necazul cel Mare subliniază harul mereu prezent în relațiile lui Dumnezeu cu lumea. „Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?” „Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii”. Şi el mi-a zis: Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului” (Apoc. 7:14-15). Chiar și în vremea celei mai teribile pedepsiri, ușa harului divin rămâne deschisă și oamenii vor putea alege prin mărturia celor 144000 să creadă sau să nu creadă în Dumnezeu, să-L asculte sau să nu-L asculte, să fie salvați sau să meargă împreună cu Antihrist și cu Diavolul la pierzare! Nu va fi însă ușor pentru cei ce i se vor împotrivi lui Antihrist și vor proclama credința și consacrarea pentru Hristos. Suferințele lor vor fi teribile. Vor fi urmăriți ca animalele, sub cea mai teribilă supraveghere universală pe care a cunoscut-o istoria. Cei ce vor refuza numărul Fiarei nu vor putea să cumnpere, nici să vândă. Vor fi urâți de toți din pricina Numelui lui Iisus Hristos și, nu în puține cazuri, frate va da la pierzare pe fratele său. Îmi tremură mâna când scriu că majoritatea, imensa majoritate a celor salvați în timpul Necazului Cel Mare vor fi martiri. Am văzut deja în capitolul 6 sfinții de sub altarul Cerului: „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” (Apoc. 6:9-10). La numărul lor se vor adăuga cei mulți pe care i-a văzut Ioan în mulțimea celor sosiți în Cer din Necazul cel Mare: „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani” (Apoc. 20:4). Vor fi păriviți ca niște miei buni de tăiere și vor fi urâți pe toată fața Pământului. Singurul care-i va înțelege și-i va primi la Sine va fi Fratele lor mai mare, Mielul care a fost El însuși junghiat.

Mielul care a fost, este și le va fi Păstor - 7:15-17: Cei ce se vor întoarce cu pocăință sub pedepsele divine vor fi integrați în Împărăția Cerească și vor locui împreună cu Fiul lui Dumnezeu în împărăția terestră: „Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie îşi va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apoc. 7:15-17). „Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21:3). Unul din simbolismele sublime din cartea scrisă de Ioan este că în ea sunt 33 de versete în care Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este numit „Miel”, exact câți ani a trăit pe Pământ Iisus! N-ar trebui să ne mire. Ioan este evanghelistul care a folosit profetic această metaforă ca să descrie lucrarea pe care a venit s-o facă pe Pământ Fiul lui Dumnezeu: „A doua zi, Ioan a văzut pe Iisus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 2:29,36). În finalul capitolului 7, Ioan ne spune că „Mielul le va fi Păstor”. Este una din cele mai duioase metafore ale Bibliei. Ioan a mai folosit-o în capitolul 10 al Evangheliei sale: „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi. Dar cel plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge, şi lupul le răpeşte şi le împrăştie.Cel plătit fuge, pentru că este plătit, şi nu-i pasă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl, şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele.Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta, şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor” (Ioan 1:1-16).

Capitolul 8 - Distrugerea ecosistemului planetar:

  Ne întoarcem din sferele cerești pe Pământ, reluăm timpul secvențial, cronologic și vedem că atunci când îngerul rupe cea de a șaptea pecete se dezlănțuie asupra Pământului judecata celor șapte trâmbițe. Încă o dată, evenimente și acțiuni din dimensiunile sferelor cerești ascunse de noi au ca urmare evenimente catastrofale din lumea noastră. Ele debutează într-o atmosferă solemnă, și aparent, ca răspuns la rugăciunile sfinților care au cerut răzbunare pentru sângele lor vărsat: „Când a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas. Şi am văzut pe cei şapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trâmbiţe. Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor” (Apoc. 8:1-4). „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” (Apoc. 6:9-10). „Apoi, îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar şi l-a aruncat pe pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ. Şi cei şapte îngeri, care aveau cele şapte trâmbiţe, s-au pregătit să sune din ele” (Apoc. 8:5-6). Înainte să analizăm judecățile declanșate pe Pământ de fiecare dintre cele șapte trâmbițe, aruncăm o privire de ansamblu asupra lor și vedem că ele sunt simetrice, chiar paralele, cu judecățile care vor fi declanșate pe Pământ, mai târziu, de revărsarea celor șapte potire, care vor culmina cu judecarea Babilonului și cu revenirea lui Iisus Hristos pe Pământ. Acesta este lucrul care i-a făcut pe mulți să spună că asistăm la un fel de reluare a acelorași etape, ca la tipograf, când pagina de hârtie este expusă la straturi succesive de culori din care este compusă imaginea finală. Intensitatea judecăților crește și se amplifică de la peceți, la trâmbițe și apoi la potire. În cadrul septadei care marchează cea de a șaptezecea săptămână finală din profeția lui Daniel, judecățile trâmbițelor au loc în prima jumătate a săptămânii, în partea dintâi a Necazului celui Mare, iar judecățile potirelor se petrec în cea de a doua jumătate, numită în altă parte „mânia lui Dumnezeu”: „Şi una din cele patru făpturi vii a dat celor şapte îngeri şapte potire de aur, pline de mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor” (Apoc. 14:10; 15:7). Judecățile trâmbițelor se aseamănă foarte mult cu plăgile Egiptului și este normal să fie așa, pentru că asemeni faraonului de altădată, populația Pământului va striga iar obraznic: „Și cine este Iehova ca să ascultăm de El?” Ruperea celei de a șaptea peceți și sunetul primelor șase trâmbițe produc un efect dramatic: „Când a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas” (Apoc. 8:1).

Ziua Domnului: Judecățile teribile care marchează finalul istoriei și al stăpânirii lui Satan pe Pământ sunt numite generic în profețiile Biblie cu termenul „Ziua Domnului”, în care Dumnezeu ia înapoi ceea ce este de drept al Lui. Am văzut deja în capitolul 5 câteva din aceste judecăți teribile. Ele au fost descrise acolo în termeni generali. Cu capitolul 8 ni se dau descrieri mult  mai precise, cu amănunte care înspăimântă. Înfruntarea dintre forțele demonice și autoritatea lui Dumnezeu va fi teribilă. Când am ajuns la cea de a cincea pecete din capitolul 6, sute de milioane de oameni au fost deja omorâți. Cea de a șasea pecete dezlănțuie tulburări cosmice despre care s-a mai vorbit încă de pe vremea Vechiului Testament: „Vai de cei ce doresc ziua Domnului! Ce aşteptaţi voi de la ziua Domnului? Ea va fi întuneric, şi nu lumină. Veţi fi ca un om care fuge dinaintea unui leu, pe care-l întâlneşte un urs şi care, când ajunge acasă, îşi reazemă mâna pe zid şi-l muşcă un şarpe! Nu va fi oare ziua Domnului întuneric, în loc de lumină? Nu va fi ea întunecoasă şi fără strălucire? ” (Amos 5:18-20). Am ajuns acum la cea de a șasea pecete, care, după părerea multora, cuprinde toate celelalte judecăți următoare, și cele ale trâmbițelor și cele ale potirelor, în total paisprezece judecăți. Când a fost ruptă cea de a șaptea pecete am intrat într-o atmosferă plină de dramatism caracterizat de trei elemente: (1) tăcere, (2) tămâie, (3) trâmbițe. Tăcerea anunță solemnitatea momentului. Până acum au vorbit îngerii și oamenii. Acum asistăm la cel mai important eveniment de la căderea lui Adam. Este ultima pecete. Nu mai este o alta! A venit sfârșitul și Dumnezeu are ultimul cuvânt, așa că tot ce este în jur tace: „Orice făptură să tacă înaintea Domnului, căci El S-a şi sculat din locaşul Lui cel sfânt!” (Zah. 2:13). Este liniștea de dinaintea furtunii! Împreună cu tămâia, rugăciunile sfinților martirizați se înalță spre Dumnezeu și cer judecata celor vinovați. Acum va fi judecat cel rău. Păcatele vor fi pedepsite, iar Hristos va fi înălțat înaintea tuturor. Să sune deci trâmbițele!

Judecățile trâmbițelor: Din alte texte ale Bibliei știm că pe Pământ s-a înălțat deja Antihrist și și-a început teribila sa domnie. Credincioșii din poporul evreu și dintre neamuri au fost deja masacrați. Cu o obrăznicie demonică, acest lider mondial va duce toată lumea în eroare și va lucra ca cel mai absolut dictator din istorie. Amănunte despre aceasta vom găsi în capitolele următoare din Apocalipsa. Trâmbițele vor suna acum ca pe vremea când Iosua a cucerit Ierihonul. La cea de a șaptea trâmbiță s-au prăbușit atunci zidurile și tot la cea de a șaptea trâmbiță se va prăbuși acum tot sistemul păcătos al lumii. Ca o primă observație efectul primelor patru trâmbițe este descris în doar șapte versete (Apoc. 8:7-13), dar efectele ultimelor două trâmbițe ocupă nu mai puțin de 50 de versete! Primele patru sunt legate împreună și descriu distrugerea ecosistemului mondial, de care se vorbește așa de mult în ultima vreme. Dumnezeu i-a făcut omului o casă și acum i-o distruge.

Distrugerea ecosistemului planetar: Întâmplările acestea teribile trebuie luate literal, nu simbolic. Unii vor să vadă în aceste distrugeri metaforele unei judecăți politice, unei judecăți sociale, unei judecăți comerciale și a uneia economice. Astea sunt interpretări fanteziste. Astfel de judecăți vor avea loc în celelalte capitole ale Apocalipsei. Aici ni se descrie pur și simplu distrugerea mediului fizic în care-și duc oamenii existența. Dumnezeu a protejat până acum planeta și așa ceva nu s-a întâmplat, dar acum El își retrage mâna protectoare care a făcut din Pământ marea excepție a cosmosului. Mai mult, El ne descopere că ecosistemul planetar n-a fost, nu este și nu va fi în administrarea noastră. Nu-l putem crea și nu-l putem distruge! Există forțe mult mai mari ca ale noastre la lucru aici. Sunt îngeri special responsabili de clima ecosistemului planetar. Patru îngeri puternici guvernează activitatea vânturilor (Apoc. 7:1) și un înger „al apelor” este responsabil cu regimul hidrologic al lumii (Apo. 16:5).

Prima trâmbiță: „Îngerul dintâi a sunat din trâmbiţă. Şi au venit grindină şi foc amestecat cu sânge, care au fost aruncate pe pământ: şi a treia parte a pământului a fost ars, şi a treia parte din copaci au fost arşi, şi toată iarba verde a fost arsă” (Apoc. 8:7). A treia parte din ecosistemul natural este distrusă. Veriga lanțului vegetal este ruptă. Animalele nu mai au ce să mănânce, nu va mai fi lemn de construcție, pădurile care primenesc aerul vor dispare. Vor fi vremuri teribile, iar cei care se închină acum „mamei pământ” și făpturii în locul Făcătorului ei vor fi pedepsiți aspru, împreună cu toți cei ce i-au simpatizat.

Cea de a doua trâmbiță: „Al doilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare; şi a treia parte din mare s-a făcut sânge; şi a treia parte din făpturile care erau în mare şi aveau viaţă au murit; şi a treia parte din corăbii au pierit” (Apoc. 8:8-9). Acest „munte” nu vine din spațiul cosmic, ci cade din relieful planetei. El are înfățișarea unui vulcan imens care produce un val uriaș (țunami) în oceanele și mările lumii. El va polua apa oceanelor și va omorî a treia parte din viețuitoarele marine. Nu, Dumnezeu nu va mai distruge Pământul cu apele unui potop, dar va folosi apele ca să îngenuncheze mândria încăpățânată a omenirii. Toate orașele portuare și a treia parte din vapoarele lumii vor fi distruse. Domnul Iisus a prevestit aceste lucruri în Apocalipsa mică din Evanghelia lui Luca: „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor; oamenii îşi vor da sufletul de groază în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi clătinate”. (Mat. 21:25-26). Dacă aveți convingerea că oamenii distrug azi planeta, așteptați să vedeți ce va fi când Dumnezeu însuși o va distruge. Cel ce a distrus grădina Edenului va distruge și ecosistemul pe care ni l-a dăruit pentru o vreme. Marile corpuri de apă sărată ale planetei vor fi afectate.

Cea de a treia trâmbiță: „Al treilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor. Steaua se chema „Pelin” şi a treia parte din ape s-au prefăcut în pelin. Şi mulţi oameni au murit din pricina apelor, pentru că fuseseră făcute amare” (Apoc. 8:10-11). Acesta este un meteorit sau o cometă („asteros” înseamnă asteroid) care va exploda la intrarea în atmosferă și își va răspândi pe toată suprafața planetei resturile poluante. Apa dulce va fi afectată. Lipsa apei potabile va cauza moarte peste tot. Râurile vor curge, dar apa lor va cauza moartea, lacurile vor exista, dar apa lor va fi otrăvită. Oamenii însetați se vor uita la ele, dar apele nu vor mai fi vii, ci vor fi moarte, ca Marea Moartă de astăzi. Setea lor nu va mai putea fi stinsă și vor muri pe capete, ca muștele. Unii comentatori susțin ideea că această stea ar putea fi o bombă termonucleară.

Cea de a patra trâmbiță: „Al patrulea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a fost lovită a treia parte din soare, şi a treia parte din lună, şi a treia parte din stele, pentru ca a treia parte din ele să fie întunecată, ziua să-şi piardă a treia parte din lumina ei şi noaptea, de asemenea” (Apoc. 8:12). Ne ridicăm acum deasupra planetei și asistăm la tulburarea bolții cerești. Creatorul care a adus bezna peste egipteni și a făcut întuneric în amiaza mare la răstignirea Fiului Său pe Golgota va face ca, pentru o vreme, energia primită din spațiul cosmic de planeta noastră să se micșoreze. Asta va tulbura ciclurile biologice, ciclurile naturale și clima planetei. S-ar prea putea ca aceasta să declanșeze pe suprafața planetei vânturi și furtuni distrugătoare cu o intensitate nemaivăzută. Nu trebuie să încercăm să explicăm cum se vor întâmpla aceste lucruri și să le căutăm niște cauze „natural”. Cel ce a făcut luminătorii planetei poate oricând să facă lumina lor mai mică sau mai mare (cum vom vedea în celelalte capitole). Și ca și cum toate cele de până acum n-ar fi fost suficiente, făpturile cerești anunță alte judecăți, mai grozave decât acestea ! „M-am uitat şi am auzit un vultur care zbura prin mijlocul cerului şi zicea cu glas tare: Vai, vai, vai de locuitorii pământului din pricina celorlalte sunete de trâmbiţă ale celor trei îngeri care au să mai sune!” (Apoc. 8:13). Expresia „prin mijlocul cerului” este unică în felul ei și foarte interesantă. Expresia originală este „cerul de mijloc” și definește o întindere de dincolo de percepțiile noastre umane, din spațiul unor alte dimensiuni la care nu avem acces încă. Toate aceste nenorociri descrise de primele patru trâmbițe sunt, parafrazându-l pe Domnul Iisus, „doar începutul durerilor”. Pentru nașterea Împărăției viitoare vor veni și alte dureri, mai mari și mai apropiate unele de celelalte. Și asta doar pentru că oamenii n-au vrut și nu vor vrea să-L primească pe Fiul lui Dumnezeu ca Domn și n-au vrut să I se închine: „Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor” (Apoc. 9:20-21). Dumnezeu are o îndelungă răbdare, dar nu-l lasă nepedepsit pe cel rău. Chiar dacă sentința dată împotriva celor răi a părut uneori că întârzie, ea s-a declanșat nimicitor. Izabela a putut să se zbenguie în vicleșugurile ei idolatre pentru o vreme, dar caii pedepsei i-au măcinat oasele până la urmă sub copite, iar câinii au mâncat-o și i-au lins sângele ei de împărăteasă. Lumea veche a putut să-l batjocorească pe neprihănitul Noe și a crezut că poate să-și vadă nesimțitoare de distracțiile ei păcătoase, dar a pierit atunci sub apele nimicitoare trimise să spele fața unui pământ rușinat de păcatele lor. Legea supremă a lui Dumnezeu nu va suferi la nesfârșit nedreptatea strigătoare la cer care I s-a făcut Fiului divin în sălile tribunalului lui Pilat. Ea nu poate ignora felul în care a fost batjocorit, scuipat și torturat în curțile imperiale. Pedeapsa va veni și împlinirea ei va fi trâmbițată prin sunete care vor cuprinde toată planeta. Tot ce a fost creat pentru fericirea și desfătarea oamenilor va fi întors împotriva lor pentru că n-au dat cinste Creatorului în a cărui casă au fost sortiți să trăiască vremelnic. Cei ce n-au vrut să cunoască dragostea lui Dumnezeu vor ajunge atunci să-i cunoască mânia, iar trupurile lor moarte vor acoperi Pământul.

Capitolul 9 - De ce sunt în stare demonii?

 Capitolul 9 descrie grozăviile dezlănțuite de a cincea și a șasea trâmbiță.  Pentru comentatori, după pasajele dedicate Babilonului, acest capitol este cel mai greu de imaginat și de explicat. Motivul este lesne de identificat: granițele, delimitările anterioare dintre dimensiunile primului Cer și dimensiunile lumii spirituale dispar temporar și făpturi din lumea de obicei nevăzută nouă se materializează, luând chip vizibil și interacționând violent cu oamenii. Omenirea se află la intersecția a două tabere spirituale, amândouă manifestându-se pe Pământ și căutând să ne influențeze și să ne integreze, urmărind să ne facă asemenea ei.  Acceptând să facem parte dintr-una sau din cealaltă, ajungem să fim în tovărășia lui Dumnezeu sau în tovărășia lui Satan (dușmanul lui Dumnezeu), în compania îngerilor sau în compania demonilor, împreună cu sfinții sau împreună cu cei păcătoși. Este o alegere cu consecințe eterne teribile. Este cea mai mare alegere pe care trebuie să o facem. Cerul, una din aceste două tabere spirituale, îl cheamă pe om prin Iisus Hristos. Iadul, cealaltă tabără, îl cheamă pe om prin Satan. Vocile iadului au fost întotdeauna cele mai gălăgioase, suficient de tari ca să-l năucească pe om și suficient de fermecătoare ca să-i atragă pe oameni, să-i seducă și să-i ducă la pierzare. Am ajuns zile în care aceste sirene ale iadului își cântă descântecele lor ademenitoare irezistibile, mai puternice decât toate glasurile predicatorilor neprihănirii care ne cheamă spre Cer. Oamenii cu care ne vom întâlni în capitolul 9 din Apocalipsa sunt din categoria celor care s-au lăsat înșelați de Satan și seceră acum mânia pentru păcatele pe care le-au semănat. Ei au preferat să ignore chemările harului divin. Inimile lor s-au împietrit în așa măsură încât nici cele mai teribile pedepse ale lui Dumnezeu nu-i vor mai putea întoarce la pocăință. Dimpotrivă, acești oameni se vor grăbi să-l blesteme pe Dumnezeul Cerului. Nu-i vor mai nega existența, dar vor alege deliberat să stea alături de Satan, de demoni și de ceilalți păcătoși. Aceasta este tema teribilă a capitolului 9 din Apocalipsa.

Trâmbița a cincea - plaga lăcustelor demonice: Tot felul de lighioane mișună pe Pământ, dar niciuna nu seamănă cu aceste „lăcuste” ieșite din locuința dracilor! După avertismentul compătimitor rostit de „vulturul care zbura prin mijlocul cerului și zicea cu glas tare: Vai, vai, vai de locuitorii pământului, din pricina celorlalte sunete de trâmbiță ale celor trei îngeri, care au să mai sune” (Apoc. 8:13), pedepsele lui Dumnezeu nu mai distrug ecosistemul planetar, ci îi chinuiesc pe oameni. Capitolul 9 ne prezintă câteva elemente despre care nu știm mare lucru. Să le luăm pe rând:

1.Steaua care căzuse din cer pe Pământ. „Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii Adâncului şi a deschis fântâna Adâncului” (Apooc. 9:1-2). Acesta este un eufemism pentru identificarea lui Satan însuși. Lucifer a fost „luceafărul” mare din ordinul heruvimilor. Textul nu ne spune că este o stea care cade, ci o stea care a căzut pe Pământ. Acțiunea este la timpul trecut. Este un fapt încheiat. Identificarea îngerilor căzuți, demonii de astăzi, cu stelele este întâlnită și în alte pasaje ale Bibliei. Iată un exemplu: „În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ” (Apoc. 12:3-4). Balaurul de aici este metaforic pentru „șarpele cel vechi”, ispititorul din grădina Eden. Răscoala lui împotriva lui Dumnezeu a contaminat a treia parte din îngeri, care au căzut împreună cu el.

2.Fântâna adâncului: În original „abyss”, „abyssos” (folosit de șapte ori în Apocalipsa), această fântână este un loc din dimensiunile unei alte realități, nu cea materială. Poate fi asemuită cu o fântână fără fund, o gaură fără sfârșit. Geometric, o asemenea realitate materială ar putea fi în centrul Pământului, de unde nu se poate merge mai departe, pentru că în orice parte ai avansa este „în sus”. „Adâncul” trebuie înțeles aici, nu ca o „gaură neagră a Universului”, deși asemănarea este tentantă, ci ca o realitate dintr-un Univers cu mai multe dimensiuni decât cele familiare nouă astăzi. Noi vorbim adeseori despre lumea spirituală, dar nu putem pătrunde cu imaginația noastră limitată realitățile din dimensiunile ei. Apocalipsa ne va mai vorbi despre evenimente în care lumea noastră va fi influențată de realități din lumea spiritelor. Tot din „adânc” va apare și „fiara” care va face ravagii pe Pământ: „Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara care se ridică din Adânc va face război cu ei (cu cei doi martori), îi va birui şi-i va omorî” (Apoc. 11:7; vezi și 17:8). Și tot în „adânc” va fi aruncat și închis Satan pentru o mie de ani: „Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme” (Apoc. 20:1-3). Luând în considerare cele de mai sus, putem spune că „adâncul este închisoarea temporară a îngerilor căzuți, a demonilor”. Pentru ei, el este un loc temut de groază, după reacția pe care au avut-o când a fost vorba să fie scoși din îndrăcitul din Gadara: „Iisus l-a întrebat: „Cum îţi este numele?” „Legiune”, a răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în el. Şi dracii rugau stăruitor pe Iisus să nu le poruncească să se ducă în Adânc” (Luca 8:30-31). „Cheia” acestei închisori demonice este în mâna lui Dumnezeu și numai El îi poate trimite pe demoni acolo sau îi poate lăsa să iasă pentru o vreme afară.  Destinația finală a tuturor dușmanilor lui Dumnezeu este iazul de foc. (Apoc. 19:20; Apoc. 20:10; cf. Mat. 25:41).

3. Lăcustele demonice: Cu cheia primită de la Dumnezeu, Satan s-a coborât deci în Adânc și a lăsat să iasă de acolo „niște lăcuste”. În natură, lăcustele distrug vegetația, dar acestea nu se vor atinge de vegetație, ci-i vor chinui pe oameni. „ … Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pământului. Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpiei, când înţeapă pe un om. În acele zile, oamenii vor căuta moartea şi n-o vor găsi; vor dori să moară şi moartea va fugi de ei.” (Apoc. 9:2-6). Încercarea de a identifica aceste lăcuste cu elicopterele moderne este tentantă, dar greșită. Probabil că se vor găsi unii care să le identifice acum cu „dronele” comandate de la distanță și care pot fi mici ca muștele și mari ca avioanele. Trebuie să ne împotrivim unei astfel de „interpretări”. La urma urmei, ce ar câștiga „adversarul” politic dacă ele nu i-ar omorî pe oameni, ci doar i-ar chinui teribil? În Orient, invaziile de lăcuste durau în medie exact cinci luni, cât va dura și această pedeapsă. Despre extraordinara distrugere provocată de lăcuste este scris de multe ori în Biblie. Ele au reprezentat una din cele zece plăgi trimise de Dumnezeu asupra Egiptului (Exod 10:1-19). Au fost asociate întotdeauna cu o pedeapsă dată de Dumnezeu (2 Cronici 7:13; Ps. 78:46 - T.M.; Amos 4:9; Ioel 2:25), și erau o groază pentru oameni, căci le lăsa țara pustie (Ioel 1:1-20; 2:1-12). Lăcustele acestea din Apocalipsa nu sunt însă din fauna pământului, ci din lumea spiritelor rele, din lumea demonilor. Ele sunt teribile la înfățișare și necruțătoare ca acțiune. Nimeni, în afară de cei pecetluiți de Dumnezeu, nu va putea scăpa de asaltul lor. Nu se vor putea ascunde în case, nu vor putea să se închidă în peșteri sau în cazemate subterane. Ele vor putea pătrunde peste tot și-i vor înțepa pe toți cu otrava lor teribilă: „Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau un fel de cununi, care păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie şi dinţii lor erau ca dinţii de lei. Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fier; şi vuietul pe care-l făceau aripile lor era ca vuietul unor care trase de mulţi cai, care se aruncă la luptă. Aveau nişte cozi ca de scorpii, cu bolduri. Şi în cozile lor stătea puterea pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni” (Apoc. 9:7-10). Va fi groaznic pentru că oamenii vor căuta să scape de ele, dar nu vor putea, vor căuta să le omoare, dar sunt nemuritoare, vor căuta atunci să se sinucidă ei, dar nici aceasta nu le fi îngăduit de Dumnezeu. Lăcustele obișnuite n-au căpetenie (Prov. 30:27), dar acestea vor fi conduse de Satan însuși: „Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului, care pe evreieşte se cheamă „Abadon”, iar pe greceşte, „Apolion””(Apoc. 9:11). Textul inspirat folosește aici două numiri din vernacularul vremii și din cultura oamenilor de atunci. Termenul  ebraic Abaddon înseamnă distrugător, distrugere, pierzare, iar echivalentul grecesc Apollyon apare în Biblie ca loc de pierzare sau înger al adâncului. Faptul că au un conducător nu înseamnă însă în niciun fel că pot face tot ce vrea conducătorul lor. Libertatea lor de manifestare este limitată de suveranitatea divină. Ni se spune că: „Li s-a dat o putere …” (9:3), „Li s-a zis să nu vateme …” (9:4), „Li s-a dat putere nu să-i omoare …” (9:5). Acțiunile lor sunt parte din pedepsele pe care Dumnezeu le trimite pe Pământ.

Capitolul 10 - Îngerul de la mijlocul Necazului cel Mare:

  Taina lui Dumnezeu: „Dacă Dumnezeu este sfânt, bun și atotputernic, de ce îngăduie ca răul, suferința și păcatul să existe în lume?” Aceasta este marea taină cu care s-au confruntat oamenilor de-a lungul istoriei. Răspunsul este ascuns în conflictul angelic de dinainte de facerea lumii și ne va fi descoperit tot în acest conflict, la finalul istoriei lumii, înainte de intrarea noastră în veșnicie. „Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci că, în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi prorocilor” (Apoc. 10:5-7). „Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2 Tesal. 2:6-8). Dumnezeu a împărtășit de-a lungul istoriei „vestea bună” a distrugerii răului și a venirii Împărăției Lui pe Pământ. Capitolul 10 din Apocalipsa ne adeverește că va veni o zi în care îngerul al șaptelea va suna din trâmbiță și marea taină ținută ascunsă de veacuri va fi făcută cunoscută tuturor oamenilor de pe pământ. Toate planurile și scopurile pe care le-a urmărit Dumnezeu cu omenirea vor fi date pe față. Împărăția lui Dumnezeu va fi reașezată pe  Pământ, Satan va fi oprit, prins, legat în lanțuri și pus într-o închisoare, împreună cu toți demonii care l-au urmat. Pe Pământ va domni neprihănirea, cunoștința de Dumnezeu va umple Pământul, Hristos va fi Împărat și Dumnezeu va vorbi iar cu oamenii. Biblia ne spune că în vremea aceea, va fi ridicat blestemul rostit împotriva Pământului (Gen. 3:17-19). Deșertul va înverzii. Durata vieții se va extinde. Va dispare dușmănia dintre oameni. Va triumfa sfințenia și ultima, cea mai mare taină a lui Dumnezeu, va fi dezlegată. Păcatul cu toate relele lui, inimi zdrobite, prietenii sfâșiate, vise spulberate, căsnicii eșuate, națiuni decimate, nu va mai exista. Toți agnosticii și ateii batjocoritori care întrebau: „Unde este făgăduința revenirii Lui?” vor amuți, împreună cu cei care L-au batjocorit la picioarele crucii pe Iisus din Nazaret zicând: „S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte. Căci a zis: Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!” (Mat. 27:43). Milenii de martiraj, de acuze mincinoase și de suferințe îndurate de copiii lui Dumnezeu pe Pământ vor ajunge la capăt. Toate acestea sunt vestite de cea de a șaptea trâmbiță! Când va suna ea, cei douazecisipatru de bătrâni din jurul tronului ceresc se vor arunca cu fața la pământ și vor zice: „Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul !” (Apoc. 11:17-18).

Interludiu: Înainte să sune trâmbița a șaptea avem însă un interludiu în care ni se comunică informații suplimentare. După el va urma o vreme în care, așa cum ni se spune în versetul 6, „nu va mai fi nicio zăbavă”. Deocamdată însă ne oprim pentru ca Dumnezeu să ne vorbească puțin despre câteva mărturii foarte importante: mărturia îngerului cu cărticica din mâna îngerului, mărturia lui Ioan (Apoc. 10), mărturia celor doi martori (Apoc. 11). Prezența acestui interludiu n-ar trebui să ne surprindă, pentru că există un ritm, o cadență, o simetrie în toate seriile „de șapte” ale pedepselor care vor veni asupra Pământului, șapte peceți, șapte trâmbițe și șapte potire. De fiecare dată, ele sunt așezate în grupe de câte patru, urmate de grupe de câte trei. Mai întâi patru peceți, foarte asemănătoare între ele, iar apoi alte trei distincte și deosebite. Mai întâi patru trâmbițe asemănătoare între ele, iar apoi alte trei. În continuare, vom vedea că vor fi șase potire asemănătoare, urmate de un al șaptelea, foarte deosebite în urmările lor. De fiecare dată, între elementul al șaselea și cel de-al șaptelea există un interludiu, ca acesta din capitolul 10. Între peceți am avut interludiul din capitolul 7, iar între potire va fi interludiul din Apocalipsa 16:13-16. De fiecare dată, interludiul vine înainte de o judecată finală și are ca rol mângâierea și încurajarea poporului lui Dumnezeu în mijlocul teribilelor judecăți finale. El le îngăduie parcă să-și mai tragă răsuflarea și le reamintește că Dumnezeu este stăpân, că poporul Lui se află pe mâini bune și va parte de biruință alături de El. Nu uitați că la acea oră, Pământul fusese asaltat de invazia demonică a lăcustelor veninoase și de măcelul făcut de oștile de două sute de milioane. Interludiul de care ne ocupăm acum, cel dintre cea de-a șasea trâmbiță și cea de a șaptea, se găsește în Apocalipsa 10:1 - 11:14 și este cel mai lung dintre toate. Când va suna cea de a șaptea trâmbiță vor începe judecățile potirelor, într-o cadență rapidă și teribilă, care va marca apogeul mâniei divine: „Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri care aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu” (Apoc. 15:1).

Mărturia îngerului cu cărticica în mână: „Apoi am văzut un alt înger puternic, care se pogora din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; faţa lui era ca soarele şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc. În mână ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare şi piciorul stâng pe pământ şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu. Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor” (Apoc. 10:1-3). Precizarea de la începutul capitolului, „apoi am văzut”, ne anunță că avem de-a face cu o altă vedenie a apostolului Ioan. El este scos din contextul celor șapte trâmbițe și plasat într-o altă realitate în care primește informații suplimentare. Prima este despre un înger cu totul și cu totul deosebit. Înfățișarea lui ne convinge că nu avem de a face cu o făptură angelică de rând, ci cu una de rang înalt. Unii comentatori cred că ar fi Îngerul Domnului, alții îl văd doar ca pe un reprezentant personal al Fiului lui Dumnezeu. Cei ce au tradus și tipărit Biblia în limba română au simțit, au intuit, că acest înger nu este Iisus Hristos și l-au identificat cu literă mică: „Voi da celor doi martori ai mei” (Apocalipsa 11:3). Fără nicio îndoială, această apariție trebuie identificată cu un înger de ordin înalt, implicat direct în procesul de judecare a pământului, un reprezentant personal al Fiului lui Dumnezeu. Este o făptură gigantică care își așează un picior pe Pământ și altul pe mare și vorbește cu un glas tare, cum răcnește un leu. Curcubeul care-l însoțește este un semn că judecata este însoțită cu harul salvator și că pocăința îi va scăpa de pedeapsa eternă pe toți cei ce se vor întoarce la Dumnezeu. Acest aspect dual în care pedeapsa este însoțită de protejarea celor credincioși lui Dumnezeu este ilustrat în cartea profetului Maleahi: „Atunci, şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi a ascultat, şi o carte de aducere-aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui. Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său, care-i slujeşte. Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte.” (Mal. 3:16-18). „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură. Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii şi tămăduirea va fi sub aripile Lui; veţi ieşi şi veţi sări ca viţeii din grajd. Şi veţi călca în picioare pe cei răi, căci ei vor fi ca cenuşa sub talpa picioarelor voastre în ziua pe care o pregătesc Eu, zice Domnul oştirilor” (Mal. 4:1-3). A doua informație din această vedenie este că la unele mesaje ale Cerului avem acces, dar la altele nu încă. Acesta a fost caracterul revelației pe care au purtat-o profeții: „Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească” (1 Petru 1:12). Lui Ioan i-a fost îngăduit să scrie doar o parte a mesajului din această revelație: „Şi când au făcut cele şapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu; şi am auzit din cer un glas, care zicea: „Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete şi nu scrie ce au spus!” Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci că, în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi prorocilor” (Apoc. 10:4-7).

Mărturia lui Ioan: Printr-un superb act simbolic Ioan a primit încă o dată confirmarea misiunii lui: „Şi glasul pe care-l auzisem din cer mi-a vorbit din nou şi mi-a zis: „Du-te de ia cărticica deschisă din mâna îngerului care stă în picioare pe mare şi pe pământ!” M-am dus la înger şi i-am cerut să-mi dea cărticica. „Ia-o”, mi-a zis el, „şi mănâncă-o; ea îţi va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea”. Am luat cărticica din mâna îngerului şi am mâncat-o - în gura mea a fost dulce ca mierea, dar, după ce am mâncat-o, mi s-a umplut pântecele de amărăciune. Apoi mi-au zis: Trebuie să proroceşti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi” (Apoc. 10:8-11). Experiența lui Ioan ne amintește de experiența profetului Ezechiel: „M-am uitat şi iată că o mână era întinsă spre mine şi ţinea o carte în chip de sul.  A desfăşurat-o înaintea mea şi era scrisă şi pe dinăuntru, şi pe dinafară; în ea erau scrise bocete, plângeri şi gemete.El mi-a zis: „Fiul omului, mănâncă ce vei găsi înaintea ta, mănâncă sulul acesta şi du-te de vorbeşte casei lui Israel!” Am deschis gura şi mi-a dat să mănânc sulul acesta. El mi-a zis: „Fiul omului, hrăneşte-ţi trupul şi umple-ţi măruntaiele cu sulul acesta pe care ţi-l dau!” L-am mâncat, şi în gura mea a fost dulce ca mierea.” (Ezec. 2:9-3:3). Probabil că această cărticică a fost cea pe care a avut-o Dumnezeu în mână, cea pe care n-a fost nimeni vrednică s-o ia și să-i deschidă pecețile, cea pe care numai Leul din seminția lui Iuda, Mielul care părea junghiat a fost în stare să o ia și să-i deschidă pecețile. Pentru că pecetea a șaptea fusese deja ruptă, cărticica era acum complet deschisă. Rămânea doar trâmbița a șaptea și groaznicele șapte potire ale urgiei divine. Ioan a trebuit să o mănânce, să o asimileze și să-i simtă dublul caracter al gustului: dulce pentru cei ce o primesc și amar pentru cei ce vor trebui să-i simtă consecințele. „Trebuie să proorocesti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi” (Apoc. 10:11). Mesajul lui Ioan va identifica în continuare cele șapte personaje din marea dramă a istoriei și care va fi soarta sistemului geopolitic al lumii grupat în jurul cetății care i s-a împotrivit dintotdeauna lui Dumnezeu și a căutat să împiedice instaurarea Împărăției lui pe pământ: Babilonul cel Mare.

Scurte reflecții: Ioan ne spune că atunci când cartea se afla în gura lui era foarte dulce, dar după ce a mâncat-o i-a umplut pântecele de amărăciune. Aceasta este partea cea mai instructivă. Nu este nicio parte mai dulce în toată Scriptura ca cea în care Dumnezeu Se descoperă în binecuvântatul Său Fiu! Adevărul profetic este în general dulce şi atrăgător pentru aceia al căror interes abia s-a trezit în ei. Dar mai departe, dacă realmente cartea este mâncată, ea duce la judecarea de sine, la despărţirea de rău, ceea ce va fi amar; pentru că niciunul dintre noi nu ia bucuros locul pe care Cuvântul lui Dumnezeu i-l cere, în perioada lepădării lui Hristos. Şi astfel, accentul aici se referă la cererile pe care Dumnezeu le face poporului Său. Dacă în mod conştient încercăm să umblăm în adevărul descoperit, vom cunoaşte ceva din amărăciunea lui. Nu ne putem bucura de lucrurile de care altădată ne bucuram, dacă primim mărturia profetică şi vom umbla în puterea a ceea ce descoperă ea. Când marele plan divin se desfăşoară înaintea minţii noastre, el poate fi foarte interesant şi, într-un sens, cartea este dulce; dar pe măsură ce marile principii divine intră în inimile noastre şi ne dăm seama din ce în ce mai mult de starea de pribegie prin această lume controlată de Satan, adevărul devine mai amar şi el are pretenţii asupra noastră. Câte suflete s-au bucurat mult când au auzit prima dată de a doua venire a Domnului Iisus Hristos! Totul era atât de nou, atât de minunat și atât de diferit de platitudinile banale pe care le auzise de la vreun cleric semi-lumesc, ce poza în slujitor al lui Hristos. Dar când prindea adevărul acesta şi-i cuprindea fiinţa, acest adevăr ridica pretenţii de la omul care ar fi dat înapoi la început, şi-i cerea ceea ce la început a simţit că nu poate da. Era într-adevăr amar; totuşi, nu întotdeauna lucrurile dulci sunt bune pentru noi. Avem nevoie de cele amare, ca şi de cele dulci; şi fiecare suflet care a umblat în adevăr, aşa cum i-a descoperit Dumnezeu, a constatat în final binecuvântarea ascultării. „Ascultarea face mai mult decât jertfele şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor” (1 Samuel 15.22). Este foarte trist când adevărul este păstrat doar în intelect, fără niciun impact asupra vieţii. Vorbind despre a doua venire a Domnului, Ioan ne spune: „Oricine are nădejdea aceasta în el se curăţeşte, după cum El este curat” (1 Ioan 3.3). Iată un adevăr care trebuie să afecteze pe credincios la fiecare unghi al vieţii sale. Oricine crede în Hristos cu adevărat, după aceea nu mai poate să trăiască pentru sine sau pentru lume. Dacă cineva mărturiseşte că aşteaptă a doua venire a Domnului Hristos şi totuşi trăieşte ca lumea, aceasta evidenţiază faptul că ceea ce deţine doar mintal despre adevărul venirii Lui nu îl stăpâneşte. Adevărul acela, odată crezut, face din omul lumesc un om ceresc; îl face pe creştinul carnal unul spiritual; îl face pe omul avar un om generos; face pe cel uşuratic, serios. Dacă nu dorim să lăsăm adevărul ca să ne guverneze viaţa, ar fi mai bine să încetăm să studiem cartea Apocalipsei chiar de aici, pentru că tot adevărul lui Dumnezeu a fost făcut cunoscut şi descoperit spre ascultarea credinţei. Cu siguranţă, adevărurile acestea ori ne vor schimba cu desăvârşire vieţile, ori ne vor împietri inimile şi ne vor fi instrumente de ofilire a cugetelor, precum cu un fier roşu!

Notă: intrepretarea cărții Apocalipsa este făcută conform modelului de interpretare istorico-profetic al Bibliei, pe alocuri se pot remarca și unele nuanțe istoriciste.