LUMEA COMERȚULUI DE-A LUNGUL ISTORIEI
1. Introducere:
O lume fără rivalităţi politice, fără dispute
religioase, fără îngrijorări economice. Greu de imaginat, nu-i aşa? Nu trece
nicio zi fără ca politica, religia şi comerţul să nu ne influenţeze în diverse
moduri. Înlăturaţi aceşti trei factori din societatea umană, iar rezultatul va
fi probabil haosul. Când mai multe persoane trăiesc împreună, inventarea unui
sistem economic - administrarea gospodăriei - devine un lucru indispensabil
pentru a furniza grupului bunurile materiale şi serviciile de care are nevoie. Astfel,
fiecare familie se străduieşte să aibă o economie sănătoasă. În mod asemănător,
economia fiecărui guvern are la bază patru cerinţe fundamentale: 1) să
stabilească ce bunuri şi ce servicii trebuie produse; 2) să decidă modul în
care trebuie produse; 3) să determine modul de distribuire a ceea ce se produce
şi 4) să reglementeze activităţile astfel încât economia să se dezvolte în
ritmul corespunzător şi să asigure locuri de muncă pentru toţi.
Incontestabil, sistemele economice concepute
de om ne-au făcut viaţa mai confortabilă, permiţându-ne să dispunem de unele
bunuri şi servicii de care nu ne-am fi putut bucura altfel. Adesea aceste
sisteme au ridicat substanţial nivelul de trai. Îmbunătăţirea mijloacelor de
comunicaţie ne permite să luăm legătura telefonic cu persoane din orice parte a
lumii, în interval de câteva secunde, să le transmitem informaţii prin
messenger şi chiar să ne deplasăm pentru a vorbi cu ele personal, în interval
de câteva ore. Însă, nu putem ignora faptul că lumea comerţului îi influenţează
pe oameni într-un mod mult mai semnificativ. Alături de religie şi politică,
acesta ne poate influenţa chiar viitorul. Iată de ce este potrivit să ne îndreptăm
acum atenţia asupra celui de-al treilea element principal al societăţii umane,
lumea comerţului. Cum a devenit acesta atât de puternic? Care este viitorul
său? Ce efect are asupra noastră personal?
SUPLIMENTAR:
Poate vă este dificil să definiţi termeni cum ar fi „comerţ”,
„industrie”, „afaceri” şi „economie”. Dicţionarul
de neologisme (ediţia a III-a) defineşte
„comerţul” drept un simplu „schimb de produse prin vânzare şi cumpărare”.
Desigur, produsele trebuie fabricate sau prelucrate înainte ca ele să poată fi
comercializate, proces cunoscut sub numele de „industrie”. Activităţile
referitoare la comerţ sunt numite „afaceri”. În ce priveşte termenul
„economie”, el este definit drept „ştiinţă care studiază legile care guvernează
producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor materiale şi a
serviciilor economice”. O înţelegere mai amplă a sensului acestui cuvânt ne-o
oferă cuvântul grecesc din care derivă şi care desemnează
administrarea unei case sau a unei proprietăţi.
2. Înflorirea şi declinul comerţului mondial la originea îngrijorărilor financiare:
Anumite elemente religioase şi politice ale societăţii umane îşi au
începutul în zilele lui Nimrod
care, cu mii de ani în urmă, a fondat Babilonul.
Creatorul
omului, Cel care stabileşte în mod just normele în ce priveşte binele şi răul,
ar fi putut inventa cu uşurinţă un sistem economic capabil să satisfacă în mod
echitabil necesităţile marii familii umane pe care o avea în vedere. Dar odată
ce primul cuplu a respins îndrumarea divină şi a fost expulzat din Paradis,
oamenii au rămas să se descurce singuri (Geneza 3:1-24).
Independenţi de îndrumarea divină, oamenii au dezvoltat apoi propriul lor tip
de religie şi de guvern. Şi îndată ce a devenit evident că era necesar un
sistem de administrare pentru satisfacerea necesităţilor materiale ale familiei
lor din ce în ce mai mari, ei au început să dezvolte ceea ce noi numim un
sistem economic. Şi pe acesta l-au elaborat fără îndrumarea divină.
Se pare că în epoca lui Nimrod (aprox. 2270 î.H., după unii istorici; după alții
3270 î.H.) fundamentul acestui sistem era deja bine stabilit. The Collins Atlas of World History spune
că „începând din mileniul al treilea, în Mesopotamia
(Babilon) s-au dezvoltat puternice corporaţii de comercianţi. Ei stocau
bunuri, speculau, utilizau tot felul de mărfuri drept monedă şi utilizau
lingouri îndeosebi de argint, cu o anumită greutate şi mărime, care purtau
uneori semne de autentificare”. The
Encyclopedia Americana arată că vechii locuitori
din Şinear - numele iniţial al
ţinutului numit mai târziu Babilonia
- aveau „un sistem surprinzător de complex de împrumuturi, depozitare de
bani şi scrisori de credit”.
O practică evident specifică Mesopotamiei
era aceea de a utiliza capital sub formă de marfă şi de a cere dobândă pentru
utilizarea lui. Astfel, banii au devenit un mijloc de a exercita presiuni
economice. Unele documente dezgropate din ruinele babiloniene relevă existenţa
unor tranzacţii comerciale vizând exploatarea împrejurărilor nefavorabile ale
unor cetăţeni. Şi atunci ca şi azi exista obiceiul de a se îmbogăţi în mod
nedrept pe socoteala altora. Nu este de mirare că despre negustorii din Babilon şi Ninive se vorbea adesea cu ură şi dispreţ.
Biblia
nu menţionează în mod direct activităţile comerciale din zilele lui Nimrod.
Însă, expresiile „a cumpăra”, „a vinde” şi „a face negoţ”, care apar în prima
carte a Bibliei arată că cel puţin după câteva sute de ani activităţile comerciale
erau ceva obişnuit. - Vezi Geneza 25:31; 34:10, 21; 39:1; 41:56,57. Este, de asemenea, adevărat că pentru o
perioadă considerabilă de timp textele cuneiforme nu fac nicio referire la
activităţile comerciale din societatea babiloniană. Admiţând că acest lucru
este dificil de explicat, cartea Ancient Mesopotamia conchide
totuşi că „nu se poate presupune că relaţiile comerciale ar fi încetat pe
parcursul acestui mileniu, ştiindu-se îndeosebi că acestea au fost înfloritoare
în perioada care a urmat”. Această lucrare sugerează că la data aceea comerţul
fusese, probabil, sub controlul aramaic şi că scrierile fuseseră redactate pe
papirus şi pergament.
Atât Mesopotamia, cât şi Egiptul au fost cunoscute pentru caravanele lor de negustori. Mai
târziu, fenicienii au înlocuit în
mare parte rutele comerciale terestre cu cele maritime. Porturile Cartagina, Tir şi Sidon au devenit
mari centre comerciale. Comerţul se făcea în principal pe baza schimbului în
natură până aproximativ în secolul al VIII-lea î.H. când grecii au început să
utilizeze monedele ca mijloc de
schimb. Şi potrivit cu The
Collins Atlas of World History, „în secolele
care au urmat (500 î.H.) comerţul, monedele, băncile şi transporturile au
cunoscut o dezvoltare atât de mare încât mulţi istorici le-au comparat cu era
capitalistă - opinie exagerată, dar explicabilă”. De atunci, sistemele
economice se bazează pe bani. În timp ce utilizarea lor corectă este permisă de
Dumnezeu, nu acelaşi lucru se poate spune despre utilizarea lor incorectă (Eclesiastul 7:12; Luca 16:1-9). Dorinţa nesăţioasă după bani i-a determinat
pe unii să denatureze justiţia, să-şi trădeze prietenii, să falsifice adevărul
şi chiar să ucidă. Observaţi însă că problema în sine nu constă în bani, ci în
aviditatea celor care încearcă să-i procure. În orice caz, nu este nimic
exagerat în a spune că „banul pune lumea în mişcare” şi că el a făcut acest
lucru în diverse moduri timp de milenii.
Astfel,
în secolele precreştine a fost pusă baza pentru multele aspecte comerciale şi
economice pe care le cunoaştem astăzi. Dar în pofida lungii sale istorii, lumea
comerţului nu a reuşit să creeze sisteme economice infailibile, capabile să
prevină îngrijorările.
SUPLIMENTAR:
Sare: Soldaţilor
romani li se dădeau raţii de sare, dar ulterior aceste raţii au fost înlocuite
cu bani, sau salarium. În
Roma antică, un mijloc de schimb îl constituiau vitele (pecus). De
la aceste cuvinte latineşti au derivat termenii „salariu” şi „pecuniar”.
Metale: În antica
Mesopotamie (din secolul al XVIII-lea până în secolul al XVI-lea î.H.), în
tranzacţiile comerciale se folosea, de obicei, argintul. În Egiptul antic se
foloseau arama, argintul şi aurul. În China, după opinia profesorului de
istorie a Chinei, Hans Bielenstein,
în timpul dinastiei Ming (1368 -1644)
„pentru monedele de valoare mică se utiliza cu regularitate arama, în timp ce
pentru valorile mai înalte a început să se folosească din ce în ce mai mult
argintul”.
Monede: Lidienii din Anatolia au inventat în
secolul al VII-lea î.H. primele monede veritabile. Era vorba despre discuri cu
greutate şi valoare standard, făcute dintr-un aliaj natural de aur şi argint
numit electrum. După aproximativ un
secol, folosirea monedelor s-a generalizat în Grecia.
Bancnote: Primele
bancnote din lume au apărut în 1024 în
China, când o dezvoltare comercială fără precedent a provocat o penurie de
monede. Profesorul Bielenstein afirmă: „Prin 811, în timpul dinastiei T’ang, au fost făcute
experimente cu aşa-numitele hârtii-monedă. Guvernul a emis atunci obligaţiuni
care puteau fi utilizate în tranzacţii şi transformate în final în bani
gheaţă.” Începând cu Anglia în 1821, multe naţiuni au adoptat etalonul-aur în
baza căruia cetăţenii puteau schimba în orice moment bancnotele lor cu aur
ţinut în păstrare de către guvernele lor. Însă de când sistemul etalon-aur a
fost abandonat, guvernele declară pur şi simplu că moneda lor are valoare, fără
să aibă nimic tangibil pentru a o susţine.
Cecuri: Puse la
punct de către bancherii englezi în secolul al XVII-lea, cecurile sunt bilete
scrise care permit unei persoane să efectueze plătirea unei sume de bani prin
intermediul unei bănci; acest procedeu sigur şi practic a devenit foarte
popular şi a fost universal adoptat.
Plastic: Cărţile
de credit, numite de unii bancnote de plastic, au fost introduse în Statele
Unite în anii 1920 şi în scurt timp s-au bucurat de favoarea publicului din
lumea întreagă. Întrucât sunt practice şi oferă şi alte avantaje, ele
constituie o periculoasă tentaţie: aceea de a cumpăra sub impulsul momentului
şi de a trăi la un nivel superior propriilor posibilităţi.
3. De la expansiune
la consolidare:
Inițial, dezvoltarea lumii comerţului a fost
serios frânată de absenţa, încetineala şi costul transportului şi a
comunicaţiilor. Comerţul maritim pretindea mult timp, iar rutele terestre erau
foarte primejdioase. Dar toate acestea aveau să se schimbe. În perioada
elenistică, din 338 î.H. până în 30 î.H., oraşele mediteraneene au devenit
importante centre comerciale. Printre acestea se afla Alexandria (Egipt), oraş fondat de Alexandru cel Mare în 332 î.H.. Dar „prin secolul al doilea î.H., - spune profesorul de istorie Shepard B. Clough -, Orientul elenistic
a început să dea semne de stagnare economică; în secolul întîi î.H. el era în
mod evident în declin”. Grecia a
fost înlocuită ca putere mondială de
Roma. Ulterior, sub dominaţie romană Alexandria a devenit capitală
provincială, a doua după Roma.
Imperiul
Bizantin, echivalentul răsăritean şi succesorul Imperiului Roman de Apus, a
atins apogeul între secolele al IX-lea şi al XI-lea. Capitala sa, Constantinopol (astăzi Istanbul), cu o
populaţie de un milion de locuitori era, cu siguranţă, cel mai mare oraş din
lume. Piaţă de desfacere pentru mătăsuri, mirodenii, vopsele şi parfumuri din
Orient, precum şi de blănuri, chihlimbar, cherestea şi fier din Occident,
aceasta a constituit o puternică punte economică între Europa şi Asia. Dar în
1204, în timpul celei de-a patra cruciade, imperiul a primit o lovitură dură.
Capitala sa a fost capturată şi jefuită, devenind o victimă a avidităţii
economice. Cum aşa? Potrivit lucrării The Collins Atlas of World History, „la
originea cruciadelor a stat dorinţa excesivă a Apusului după bogăţiile
Orientului”. Acest lucru indică în mod clar că, deşi animată în aparenţă
de fervoare religioasă, Biserica avea şi alte motive.
Între
timp, în Europa medievală, negustorii organizau târguri comerciale unde puteau
expune produse provenite din diverse ţări situate de-a lungul rutelor pe care
le parcurgeau. Despre succesul deosebit de care se bucurau expoziţiile ţinute
în Champagne, regiune din nord-estul Franţei, The New Encyclopaedia Britannica spune:
„La aceste târguri, tranzacţiile între negustori se făceau adesea prin
intermediul unor scrisori prin care se promitea efectuarea plăţii la un târg
viitor şi care puteau fi transferate altei persoane. Astfel de tranzacţii au
constituit începuturile utilizării creditului. În secolul al XIII-lea, târgurile
serveau drept centre obişnuite de activitate bancară pentru Europa”.
În cursul secolului al XV-lea, cuceririle
otomane au ameninţat întreruperea rutelor comerciale dintre Europa şi Asia.
Astfel, exploratorii europeni au plecat în căutare de noi rute. Între anii 1497
şi 1499, Vasco da Gama, navigator
portughez, a condus cu succes o expediţie înconjurând Africa pe la Capul Bunei
Speranţe şi stabilind o nouă rută maritimă spre India, fapt care a contribuit
la ridicarea Portugaliei la rang de putere mondială. Noua rută a deposedat
astfel Alexandria şi alte porturi mediteraneene de importanţa lor pe plan
comercial. Între timp, Spania, vecina Portugaliei, finanţa încercarea
navigatorului italian Cristofor Columb
de a ajunge în India navigând spre vest. În 1492, Columb s-a ciocnit, ca să
zicem aşa, de emisfera vestică. Pe de altă parte, englezii, în loc să caute să
ajungă în Orient navigând spre sud la fel ca Vasco da Gama, sau spre vest cum
făcuse Columb, au căutat un drum spre nord-est sau nord-vest. Toate aceste
explorări au favorizat extinderea comerţului la nivel internaţional. Şi fiind
un factor decisiv în descoperirea Americilor, lumea comerţului şi-a demonstrat
influenţa sa puternică asupra evenimentelor mondiale.
4. Puterea
economică - fondatoare de imperii:
Lumea
comerţului a fondat organizaţii puternice. Un exemplu în acest sens îl
constituie, potrivit cărţii By
the Sweat of Thy Brow, „una dintre cele mai
faimoase şi mai durabile inovaţii socioeconomice din antichitate: corporaţia
meşteşugarilor sau ghilda”. Amintind de unele organizaţii puternice de astăzi,
aceste ghilde, în timp ce pe de o parte au avut un rol pozitiv, uneori au
abuzat de puterea lor într-o manieră atât de flagrantă încât se spune că în
secolul al XIV-lea traducătorul biblic John
Wycliffe le-a demascat pe unele dintre ele denumindu-le „conspiratoare
perfide blestemate de Dumnezeu şi de oameni”.
Lumea comerţului a construit chiar imperii, Imperiul britanic fiind, fără îndoială,
cel mai prosper. Dar înainte de apariţia sa în secolul al XVI-lea, alte
organizaţii comerciale din Europa au început să acapareze puterea economică.
Una dintre acestea a fost Liga
hanseatică. Vechiul cuvânt german Hanse, însemnând „trupe”, a fost
aplicat treptat unui anumit număr de ghilde sau asociaţii de negustori care se
formau. Spre sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea,
o Hansă cu
centrul la Lübeck, oraş din nordul
Germaniei, a obţinut monopolul asupra comerţului baltic şi a reuşit să
stabilească relaţii între Germania şi Rusia şi alte ţări baltice. Între timp,
la vest, Hansa din
oraşul german Colonia şi-a întărit
relaţiile comerciale cu Anglia şi cu Ţările de Jos. Aceste asociaţii de
negustori au emis legi pentru protecţia lor şi a produselor lor, reglementînd
în general comerţul pentru binele tuturor. De asemenea, ele au depus eforturi
unite pentru suprimarea pirateriei pe mare şi a jafului pe uscat. Pe măsură ce
comerţul lua amploare, se făcea simţită necesitatea unei mai strânse cooperări
între diversele grupuri. Astfel, spre sfârşitul secolului al XIII-lea, toate
oraşele principale din nordul Germaniei s-au unit într-o singură ligă care
a ajuns să fie cunoscută sub numele de Liga
hanseatică. Dată fiind poziţia sa geografică, liga controla principalul
flux comercial nordic. Spre vest, ea făcea comerţ cu ţările dezvoltate din
punct de vedere economic, cum ar fi Anglia şi Ţările de Jos care, la rândul
lor, întreţineau relaţii comerciale cu ţările mediteraneene şi cu Orientul.
Spre est, ea avea cu uşurinţă acces spre Scandinavia şi Europa de Est. Pe lângă
comerţul cu lână efectuat cu Flandra, liga a ajuns astfel să controleze
comerţul cu peşte efectuat cu Norvegia şi Suedia, precum şi cel cu blănuri
efectuat cu Rusia. Deşi nu era o federaţie politică şi nu avea nici
reprezentanţi permanenţi, nici vreun organism de guvernare permanentă, la
apogeul său liga a exercitat totuşi o mare influenţă. Una dintre cele mai
importante realizări ale sale a fost dezvoltarea unui sistem de legi maritime
şi comerciale. În timp ce crea noi pieţe, liga era promptă în a le apăra pe
cele vechi uzând de forţă, dacă era necesar. În majoritatea cazurilor, marea sa
flotă comercială reuşea să înlăture orice rezistenţă decretînd embargouri sau
blocade economice. Liga hanseatică şi-a atins apogeul spre mijlocul secolului
al XIV-lea şi a început să decadă în secolul al XV-lea când englezii şi
olandezii au început să crească în putere şi să domine comerţul mondial. Războiul de treizeci de ani i-a dat ligii lovitura de graţie. Membrii ei s-au
întâlnit pentru ultima dată în 1669. Numai câteva oraşe, printre care Lübeck,
Hamburg şi Bremen, membri relativ slabi ai unui gigant comercial altădată
puternic, se mai mândresc cu titlul de oraşe hanseatice. Alţi giganţi
comerciali mai puternici şi mai mari aşteptau să ia locul Ligii hanseatice.
SUPLIMENTAR: Puterea ghildelor şi a
sindicatelor:
În
secolul al IV-lea î.H. unele oraşe mediteraneene erau specializate în
fabricarea anumitor articole, şi toţi cei care practicau aceeaşi meserie erau
grupaţi în aceleaşi cartiere. Iniţial aceste ghilde, sau corporaţii meşteşugăreşti, erau evident de natură
social-religioasă. By the Sweat of Thy
Brow ne spune că „fiecare asociaţie avea zeul sau
zeiţa sa care o patrona, iar membrii ei îşi ţineau propriile slujbe
religioase”.
Ghildele medievale erau destinate să ofere
ajutor social membrilor ei şi să protejeze meseria ca întreg reglementând
producţia şi stabilind norme, probabil chiar ţinând sub control preţurile şi
salariile. Unele au devenit monopoliste, manipulând preţurile prin acorduri
secrete în scopul protejării pieţei ghildei şi a prevenirii concurenţei
inechitabile.
Urmând modelul anticelor ghilde
meşteşugăreşti, în secolul al XI-lea au apărut ghildele comerciale, când
negustorii itineranţi s-au organizat pentru a se proteja de tâlharii de drumul
mare. Dar, treptat, ghildele şi-au pierdut caracterul iniţial. Fiind adaptate
comerţului local, puterea şi prestigiul lor au scăzut pe măsură ce pieţele
regionale, naţionale şi internaţionale au luat avânt şi pe măsură ce negustorii
au început să-i eclipseze pe meşteşugari.
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
începutul secolului al XIX-lea, odată cu revoluţia industrială, şi-au făcut
apariţia în Marea Britanie şi Statele Unite sindicatele, asociaţii de muncitori cu aceeaşi meserie. Având la
început şi rolul de cluburi sociale, ele au sfârşit prin a deveni mişcări de
protest împotriva sistemului social şi politic dominant. Astăzi, unele
sindicate luptă pur şi simplu pentru stabilirea salariilor, orelor de muncă,
condiţiilor de lucru şi pentru siguranţa locului de muncă a membrilor lor,
realizând aceste obiective fie prin intermediul tratativelor colective, fie
prin recurgerea la greve. Altele în schimb sunt de natură complet politică.
5. Avidul comerţ îşi
arată adevărata faţă:
La începutul secolului al XVI-lea, comerţul
european era dominat la nord de Liga hanseatică, o asociaţie comercială a
oraşelor din nordul Germaniei; la vest de Anglia şi de Ţările de Jos; iar la
sud de Veneţia.
Timp de secole, Veneţia a monopolizat comerţul cu mirodenii. Acordurile încheiate
cu arabii şi mai târziu cu turcii otomani au închis rutele comerciale spre
Orient în faţa eventualilor rivali. Dacă cineva voia să sfideze acest monopol
trebuia să găsească noi rute spre Extremul Orient. Explorările au început. Un
rezultat al acestor explorări a fost descoperirea şi cucerirea Americilor. În
ultimul deceniu al secolului al XV-lea Papa a dat Portugaliei şi Spaniei
autorizaţia papală de a întreprinde o campanie de cucerire a lumii necunoscute
până atunci. Dar aceste două puteri catolice nu au fost motivate numai de
convingeri religioase. Profesorul Shepard
Clough comentează: „Îndată ce şi-au revendicat drepturile asupra
teritoriilor nou descoperite, ţările proprietare s-au precipitat să obţină cât
mai multe beneficii economice”. El adaugă: „În goana după bogăţie a pionierilor
exista o lăcomie aproape morbidă. Avem aici o ilustrare interesantă atât a motivelor
din spatele explorării, cât şi a ideologiilor predominante din lumea
occidentală”. Setea după aur şi dorinţa de a converti i-a condus pe
conchistadorii spanioli la jefuirea Lumii Noi.
Între timp, Ţările de Jos s-au dezvoltat devenind o putere comercială
dominantă, fenomen pe care niciunul dintre ceilalţi coloşi comerciali nu l-a
putut opri. De fapt, pe parcursul secolului al XVII-lea, a fost evident că
numai Anglia a fost suficient de
puternică pentru a-i sfida pe olandezi. Competiţia economică s-a intensificat.
În interval de 30 de ani, până în anul 1618, Anglia şi-a dublat flota; pe la
mijlocul secolului al XVII-lea, marina comercială olandeză era de circa patru
ori mai mare decât flotele combinate ale Italiei, Portugaliei şi Spaniei.
Centrul comercial al Europei s-a mutat de pe
ţărmul Mediteranei pe cel al Atlanticului. Numind-o „revoluţie comercială” şi
„una din cele mai mari schimbări de loc din istorie”, Clough spune că ea a
creat o „prosperitate economică care a făcut posibilă superioritatea culturală
şi politică a Europei occidentale în cadrul Occidentului”.
6. Imperii
clădite nu numai cu „zahăr şi mirodenii”:
În 1602 olandezii au unit diverse companii
comerciale conduse de negustorii lor şi au format Compania olandeză a Indiilor Orientale. În deceniile care au urmat,
pe lângă faptul că a avut un anumit succes comercial în Japonia şi Java, ea i-a
deposedat pe portughezi de teritoriile cunoscute astăzi ca Malaysia Occidentală, Sri
Lanka şi Moluce (Insulele
mirodeniilor). „La fel ca portughezii şi spaniolii, afirmă Clough,
olandezii doreau să-şi rezerve în exclusivitate beneficiile comerţului
oriental.” Şi nu este de mirare! Comerţul era atât de profitabil încât prin
secolul al XVII-lea, Ţările de Jos au devenit cel mai bogat stat din Europa
occidentală. Amsterdamul a devenit
centrul comercial şi financiar al lumii occidentale.
Danemarca
şi Franţa au format companii
similare. Dar prima şi cea care a devenit ulterior cea mai influentă a fost
fundată în 1600 cu numele de Compania
engleză a Indiilor Orientale. Ea i-a îndepărtat pe francezi şi pe
portughezi din India. Mai tîrziu, englezii au câştigat supremaţie comercială şi
în China.
Între timp, în emisfera vestică, Compania olandeză a Indiilor Occidentale
comercializa zahăr, tutun şi blănuri. Iar negustorii englezii, după ce au fost
încorporaţi în 1670 în Compania Golfului
Hudson din Canada, au fost
preocupaţi de găsirea unui pasaj nord-vestic spre Pacific întrucât făceau
comerţ cu ţările din vecinătatea Golfului Hudson. Ziaristul Peter Newman arată că lupta dintre Compania Golfului Hudson şi unul dintre
rivalii săi, Compania Nord-Vest,
„era o competiţie pentru obţinerea controlului asupra pieţelor şi blănurilor, dar
aceasta s-a transformat curând într-o luptă pentru putere şi teritoriu. Ambele
părţi au plătit cu sânge“. Adevăratele victime au fost indienii cu care făceau
comerţ ambele companii. „Băuturile alcoolice au devenit moneda pentru comerţul
cu blănuri“, spune el, adăugând că „acest comerţ cu băuturi alcoolice a corupt
familiile şi a distrus cultura indiană“.
Aşa
au venit în existenţă două imperii puternice şi influente, ambele clădite nu
numai cu zahăr şi mirodenii, ci şi cu sânge! Avidul comerţ îşi arată adevărata
faţă. Aşa cum spune cartea The
Columbia History of the World: „Olandezii şi
englezii au navigat pe oceanele lumii ca reprezentanţi ai unor concerne comerciale.
Pentru aceste companii motivul
principal era profitul”.
7. Profit
pe cheltuiala altora:
Din
secolul al XVI-lea pînă în secolul al XVIII-lea, un sistem economic cunoscut
sub numele de mercantilism a
influenţat puternic gândirea europeană. The New Encyclopaedia Britannica explică:
„Mercantilismul susţinea că achiziţionarea de bogăţii, în special bogăţii sub
formă de aur, era de importanţă majoră pentru politica naţională. Politica
comercială dictată de filozofia mercantilistă era, aşadar, simplă: încurajarea
exporturilor, descurajarea importurilor şi încasarea în aur a
surplusurilor rezultate din export”. Transpunerea în viaţă a acestei politici a
dat naştere adesea la grave nedreptăţi. Coloniile erau exploatate, în timp ce
tone de aur erau confiscate pentru beneficiul ţării mamă. În cuvinte simple, mercantilismul a reflectat atitudinea egocentrică şi lacomă pe care lumea
comerţului a promovat-o chiar de la început, spirit care există încă şi astăzi.
Mercantilismul
a avut criticii săi, printre care un scoţian cu numele Adam Smith. Reputat filozof şi economist, Smith a publicat în 1776
un studiu de economie intitulat Avuţia
naţiunilor, cercetare
asupra naturii şi cauzelor ei. Deşi se opunea
mercantilismului, Smith nu condamna faptul că oamenii urmăreau profitul
motivaţi de interese personale. Dimpotrivă, el susţinea că ei sunt împinşi de o
„mână invizibilă“ să se angajeze în competiţie economică pentru urmărirea unor
interese personale; dar că acelaşi interes personal, susţinea el, poate fi util
întregii societăţi. Smith pleda în favoarea teoriei laissez-faire (franceză: „lăsaţi să se
facă“), idee conform căreia guvernele trebuie să intervină cât mai puţin
posibil în afacerile economice ale indivizilor. El exprima, aşadar, în mod clar
ideologia capitalismului clasic.
Capitalismul,
sistemul economic predominant în zilele noastre şi, după cum pretind unii, cel
mai reuşit, este caracterizat prin proprietate privată şi liber schimb între
particulari sau companii care concurează reciproc având în vedere profitul.
Istoria modernă a capitalismului a început în secolul al XVI-lea în oraşele din
centrul şi nordul Italiei, dar rădăcinile sale sunt mult mai adânci. Elias J. Bickerman, profesor
emerit de istorie, arată că „utilizarea
în limbaj economic a cuvântului nostru „capital” din latinescul „caput”, însemnând
„cap”, derivă dintr-un termen babilonian care înseamnă tot cap şi care are
aceeaşi semnificaţie economică”.
Comerţul
îşi arată adevărata faţă în urmărirea intereselor personale sau naţionale. De exemplu,
el nu se dă înapoi de la mascarea adevărului. Cartea The Collins Atlas of World History spune:
„Cartograful a contribuit şi el voluntar, iar uneori involuntar, la strategia
comercială. Descoperirile dezvăluie incalculabile surse de bogăţie. I se poate
permite cartografului să dezvăluie lumii această informaţie? Nu trebuie mai
degrabă să o ascundă de eventualii competitori? În secolul al XVII-lea, Compania olandeză a Indiilor Orientale
nu a publicat unele documente care le-ar fi oferit informaţii competitorilor
săi“. Comerţul a făcut ceva şi mai rău. Din secolul al XVII-lea pînă în secolul
al XIX-lea, el a vândut ca sclavi aproximativ zece milioane de africani, mii
dintre ei murind în timpul transportului spre America. Cartea Rădăcini de
Alex Haley şi dramatizarea ei pentru
televiziune, realizată în 1977, au zugrăvit un tablou al acestei oribile
tragedii.
8. Noi
invenţii - cum aveau să fie ele utilizate?
De la începutul istoriei umane, oamenii
imperfecţi au trebuit să înveţe prin încercări şi greşeli. Nu prin revelaţie
divină, ci prin cercetări asidue, sau poate în mod accidental, ei au descoperit
adevăruri ştiinţifice fundamentale care au fost utilizate apoi în noile
invenţii. În 1750, în timp ce Marea Britanie începea să treacă de la o economie
agrară la una dominată de industrie şi de utilizarea maşinilor, unele din
aceste invenţii erau disponibile pentru a fi utilizate în construirea unei lumi
noi.
Moara
de vânt, cunoscută în Iran şi Afganistan prin secolul al VI-lea sau
al VII-lea, a pregătit calea pentru descoperirea şi dezvoltarea altor surse de
energie. Dar a fost dispus avidul comerţ să renunţe la profituri enorme pentru
a garanta că aceste surse vor fi sigure, nepoluante şi demne de încredere? Sau
a profitat de crizele de energie - probabil chiar le-a creat - în
interesul unui câştig personal?
Praful
de puşcă, inventat în China în
secolul al X-lea, a fost mană cerească pentru industria mineritului şi pentru
lucrările de construcţie. Dar a avut avidul comerţ curajul moral să se reţină
de la fabricarea armelor ucigătoare şi de la îmbogăţirea traficanţilor de arme
cu preţul atîtor vieţi umane?
Fonta, produsă probabil în China prin secolul al VI-lea, a fost
un precursor al oţelului pe care
avea să fie construită lumea modernă. Dar a fost dispus avidul comerţ să-şi
reducă profiturile în scopul prevenirii poluării, accidentelor şi aglomeraţiei
pe care avea să le aducă era industrială?
Timpul a spus-o. Oricum, aceste invenţii,
precum şi altele au avut menirea să provoace o revoluţie mondială care, la
rândul ei, avea să târască lumea în ceva ce nu s-a mai văzut niciodată. revoluţia industrială.
Notă: alte victime inocente ale avidităţii
comerciale în Lumea Nouă au fost şi cei 60 de milioane de bizoni americani care
au fost practic exterminaţi, adesea doar pentru pielea şi limba lor!
9. Revoluţia
industrială - La ce a condus ea?
Revoluția
industrială a început în secolul al XVIII-lea şi a schimbat lumea cum
puţine evenimente au făcut-o până atunci. Anglia
întrunea condiţiile necesare progresului industrial: cunoştinţe tehnice,
capital suficient, materie primă disponibilă, posibilităţi de transport la un
preţ scăzut a acesteia şi a produselor finite. Aceşti factori, precum şi alţii
aveau să permită o creştere rapidă şi fără precedent a producţiei de bunuri.
Terenul a fost pregătit însă de evenimentele
ce avuseseră loc mai devreme. Cărbunele,
aflat din abundenţă în Marea Britanie, era acum utilizat drept combustibil. De
asemenea, în timp ce Europa continentală era sfâşiată de războaie religioase,
Anglia se bucura de o pace relativă. Ţara avea un sistem bancar superior. Chiar
şi ruperea sa de Biserica Romano-Catolică i-a fost favorabilă, deoarece
protestantismul se concentra asupra bunăstării economice imediate încercând să
creeze, cum s-ar zice, paradisul pe pământ.
Începând din anii 1740, populaţia Marii
Britanii a crescut rapid. Industria trebuia să găsească metode noi de a face
faţă cererii crescânde. Tendinţa generală era, evident, aceea de a utiliza maşini
mai multe şi mai bune. În timp ce sistemul bancar furniza fonduri pentru
crearea de întreprinderi noi, mulţimi de muncitori se îndreptau spre fabricile
mecanizate. Sindicatele, altădată interzise, au fost legalizate. Muncitorii
britanici, mai puţin limitaţi de regulamente de breaslă decât cei din Europa
continentală, erau plătiţi în acord. Acest lucru le-a dat un imbold suplimentar
de a găsi metode mai bune şi mai rapide pentru producerea bunurilor. Marea
Britanie dispunea, de asemenea, de mână de lucru calificată. Profesorul Shepard B. Clough afirmă că „universităţile din Glasgow şi Edinburgh
erau de neegalat în materie de cercetare şi experimentare ştiinţifică la
sfîrşitul secolului al XVIII-lea”. Astfel, revoluţia industrială în fruntea
căreia se afla Marea Britanie a început să se extindă în Europa şi în Statele
Unite. În ţările în curs de dezvoltare ea continuă şi astăzi.
Ca
urmare a acestor evenimente, explică lucrarea The Columbia History of the World, „oraşele
engleze au cunoscut o prosperitate deosebită reflectată într-un nivel de trai
ridicat, o cultură provincială înfloritoare şi un sentiment tot mai intens de
mândrie şi încredere“. Marea Britanie chiar „a ajuns să aibă o poziţie de
supremaţie militară, în special navală, care, la rândul ei, i-a conferit ţării
o mare putere diplomatică“. Supremaţia asupra anumitor procedee industriale i-a
conferit ţării un avantaj economic remarcabil faţă de competitori. Secretele
sale industriale erau atât de valoroase încât au fost emise legi pentru
împiedicarea divulgării lor. De exemplu, când Samuel Slater a părăsit Anglia în 1789, el şi-a ascuns identitatea,
deoarece muncitorii textilişti nu aveau voie să emigreze. El s-a eschivat de la
legile care interziceau exportarea proiectelor de maşini textile memorând
întregul proiect al unei filaturi britanice. Acest lucru i-a permis să construiască prima filatură de bumbac din Statele
Unite!
Şi
astăzi se mai încearcă protejarea secretelor de fabricaţie. Revista Time face observaţia
că „societăţile şi naţiunile urmăresc
secretele industriale cu frenezia rechinilor înfometaţi”. Furând tehnologia
cuiva pot fi câştigaţi ani de cercetări şi cheltuieli incalculabile. Astfel,
„dacă este vorba de un medicament sau de o tartină, companiile sunt mai
preocupate ca oricând să găsească modalităţi de a-şi proteja secretele de
fabricaţie”. Un recrutor în electronică recunoaşte: „Există multă lăcomie în
lumea afacerilor. Cine ştie să manevreze lucrurile devine dintr-o dată
milionar”.
Industria textilă ilustrează o altă latură
negativă a progresului economic. Când noile metode de ţesut au făcut posibilă
producerea mecanizată a articolelor de bumbac, cererea de bumbac brut a
crescut. Dar prelucrarea sa manuală pretindea atât de mult timp încât oferta nu
făcea faţă cererii. Apoi, în 1793, Eli
Whitney a inventat maşina de egrenat
bumbac. În interval de 20 de ani, producţia americană de bumbac a crescut
de 57 de ori! Dar după cum subliniază profesorul Clough, invenţia lui Whitney
era în acelaşi timp răspunzătoare de „extinderea sistemului de plantaţii şi a
sclaviei negrilor”. Astfel, deşi utilă, explică Clough, maşina de egrenat
bumbac „a contribuit mult la tensiunile care s-au dezvoltat între statele
americane din nord şi din sud, care au dus în final la războiul de secesiune”.
Revoluţia industrială a favorizat crearea unui
sistem de mari fabrici în mâinile celor bogaţi. Numai aceştia îşi puteau
permite maşini costisitoare, a căror mărime şi greutate impuneau instalarea lor
în edificii permanente, solide. Aceste edificii au fost construite acolo unde
energia era uşor disponibilă, iar materia primă era livrabilă la un preţ
scăzut. Astfel, întreprinderile tindeau să se regrupeze în uriaşe centre
industriale.
Din motive economice, energia necesară
funcţionării maşinilor - iniţial apa, iar mai târziu aburul - trebuia
să pună în funcţiune mai multe maşini în acelaşi timp. Aşadar, fabricile
s-au extins ca dimensiune. Şi cu cât deveneau mai mari, cu atât erau mai
impersonale. Angajaţii nu mai lucrau pentru oameni, ci pentru companii. Cu
cât întreprinderile erau mai mari, cu atât problema finanţării devenea mai
complicată. Asociaţiile s-au înmulţit, iar societăţile pe acţiuni, primele
apărute în secolul al XVII-lea, au început să ia un adevărat avânt. Acest lucru a contribuit însă la concentrarea
puterii în mâinile cîtorva persoane, întrucât cei care făceau investiţiile,
adică investitorii, aveau control limitat asupra gestiunii societăţilor.
Oamenii de afaceri care exercitau funcţia de director la multe societăţi sau
bănci deţineau o putere uriaşă. Clough vorbeşte despre „consilii de
administraţie interconectate“ prin intermediul cărora „o clică putea determina
limita creditului pentru întreprinderi, putea refuza să acorde credit
competitorilor şi putea acapara o putere atât de mare încât să determine politica guvernelor şi chiar să înlăture regimurile care le erau
ostile”.
Astfel, revoluţia industrială a conferit
lumii comerţului şi mai multă putere. Avea să fie folosită aceasta cu simţ de
răspundere?
10.Iniţiativă liberă sau economie dirijată?
Capitalismul era în plină floare în Anglia.
Cunoscut şi ca sistem al liberei iniţiative sau al economiei de piaţă,
capitalismul a produs foarte mulţi milionari şi totodată cel mai înalt standard
de viaţă din istorie. Însă, chiar şi cei mai înflăcăraţi susţinători ai
capitalismului recunosc că el are puncte slabe. De exemplu, el nu poate garanta
creşterea economică. Instabilitatea sa cauzează perioade de înflorire şi de
depresiune. Fluctuaţiile, altădată cauzate de factori exteriori, de pildă
războaie sau condiţii climatice nefavorabile, pot fi create de sistemul
economic însuşi.
Un al
doilea punct slab este faptul că în timp ce produce marfă de calitate,
capitalismul o face adesea cu grave efecte secundare - fum, deşeuri toxice
sau condiţii de lucru insalubre. Revoluţia industrială a făcut ca toate aceste
lucruri să fie foarte evidente, contribuind la aşa-numitul efect de seră cu
consecinţele sale nedorite.
Al treilea dezavantaj este negarantarea unei
distribuiri echitabile a bogăţiei şi a produselor. Să luăm, de exemplu, cazul Statelor
Unite. În 2016, o cincime din totalul familiilor americane, cele mai sărace, câştigau
mai puţin de 5% din venitul total al ţării, în timp ce o altă cincime,
familiile cele mai bogate, câştigau aproape 45%!
În timp ce capitalismul ajungea la apogeu în
timpul revoluţiei industriale, punctele sale slabe nu treceau neobservate.
Bărbaţi, cum ar fi Karl Marx, l-au
condamnat cerând înlocuirea lui cu o economie dirijată sau centralizată. Ei
propuneau ca guvernul, şi nu persoane individuale, să stabilească obiectivele
de producţie, să reglementeze preţurile şi să administreze afacerile. Însă
astăzi, după decenii de experimentare înțările foste comuniste, acest sistem
şi-a pierdut puterea de atracţie. Economia centralizată dă cele mai bune rezultate
când se impune o planificare de urgenţă, de pildă pe timp de război sau în
realizarea programelor spaţiale. În ce priveşte realizarea unei pieţe care să
furnizeze lucrurile de strictă necesitate, acest tip de economie prezintă
lacune serioase.
Susţinătorii capitalismului vor admite
totuşi, la fel cum a făcut şi Adam Smith, pe a cărui teorie acesta este ferm
stabilit, că intervenţia guvernului în economie nu poate fi eliminată în totalitate.
Unele probleme, cum ar fi inflaţia şi şomajul, nu pot fi rezolvate cu un anumit
succes decât la nivel guvernamental. De aceea, majoritatea naţiunilor cu un
sistem al liberei iniţiative au trecut de la capitalismul pur la un sistem mixt
sau modificat, numit neoliberal. Cu
privire la această tendinţă, lucrarea 2017 Britannica Book of the Year face
această previziune: „Pare verosimil ca diferenţele dintre sistemele economice,
altădată foarte evidente, să se estompeze în faţa unui sistem omogen în cadrul
căruia să coexiste în proporţii diferite elemente ale economiei de piaţă şi ale
economiei dirijate. Societăţile se vor numi poate în continuare capitaliste dar
ele vor dezvălui probabil tot atâtea aspecte comune câte diferenţe importante
sub raportul reglementării dificultăţilor economice”.
11. Cauze ale problemelor:
Când în 1914 a izbucnit Primul Război Mondial, avidul comerţ era deja pregătit să furnizeze
naţiunilor beligerante armele, tancurile şi avioanele de care aveau nevoie,
lucru posibil graţie revoluţiei industriale. The Columbia History of the World notează
că în timp ce „industrializarea a contribuit la rezolvarea multor probleme de
ordin material”, ea a favorizat totodată „apariţia unor probleme de ordin
social extrem de grave şi de complexe”. Astăzi, după
mai bine de 100 de ani de la izbucnirea acelui război, avem mai multe motive ca
oricând să subscriem la aceste cuvinte.
Primul Război Mondial abia se încheiase când
situaţia precară a economiei europene lăsa să se întrevadă o catastrofă
viitoare. Spre sfârşitul lui octombrie 1929 dezastrul s-a declanşat. Bursa de valori din New York s-a prăbuşit brusc. Oamenii au intrat în
panică. În perioada imediat următoare, sute de bănci au dat faliment. Mii de
oameni au pierdut milioane de dolari, iar unii dintre ei s-au sinucis
aruncîndu-se de pe clădiri înalte. Marea depresiune a propulsat lumea întreagă
în ruină economică şi apoi în haos politic favorizând situaţia care a condus la
izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.
Profesorul de istorie René
Albrecht-Carrié a descris anii ’30 ca fiind „punctaţi de crize pe fundalul
unei catastrofe economice”.
Astfel,
după mai puţin de 20 de ani de la 1914 era foarte clar că sistemul economic
mondial nu era la înălţimea cerinţelor noului secol.
Revoluţia industrială a pus bazele unui
straniu tip de progres: progres care permite satisfacerea dorinţelor şi
necesităţilor oamenilor mai uşor, mai rapid şi mai ieftin, dar care în acelaşi
timp cauzează ploi acide, creează deşeuri chimice şi distruge pădurile pluviale
ale pământului; progres care le permite turiştilor să zboare până la celălalt
capăt al pământului, astfel încât ei pot murdări litoralele altădată curate şi
pot distruge mediul natural; progres care prin poluarea aerului, hranei şi apei
ne ameninţă cu o moarte prematură.
În
afară de tehnologie care a provocat ruinarea pământului, marile afaceri au
furnizat şi mobilul. Aşa cum a notat revista Time, „urmărirea
frenetică a profiturilor prin intermediul afacerilor a constituit mult timp o
sursă majoră de poluare”. Un economist al O.N.U. în probleme de silvicultură
spunea că „la originea distrugerii pădurilor pluviale în scopuri comerciale se
află lăcomia”.
Sistemele necapitaliste sunt la fel de
vinovate. Ziaristul Richard Hornik a
scris în 2017 că „timp de multe decenii de domnie comunistă, Beijingul a
susţinut că era imposibil ca programele socialiste de ameliorare să aibă drept
rezultat degradarea mediului înconjurător”. Dar acum a sosit timpul
socotelilor, şi chiar China a ajuns să cunoască „preţul progresului economic
asupra mediului înconjurător”.
Însuşi fundamentul pe care este zidită lumea
comerţului capitalist, spiritul nemiloasei competiţii, este prezent
pretutindeni - la şcoală, la locul de muncă, în lumea spectacolelor şi a
sportului şi uneori chiar în familie. Tinerii sînt învăţaţi din copilărie să
fie competitivi, să fie cei mai buni, să se gândească în primul rând la ei.
Progresul pe plan economic este considerat un lucru esenţial şi puţin contează
cum îl realizezi. În numele succesului, bărbaţi şi femei sunt încurajaţi să fie
ambiţioşi, chiar agresivi dacă este cazul. Oamenii de afaceri sînt instruiţi să
fie amabili şi politicoşi. Dar reflectă aceste caracteristici întotdeauna
adevărata lor personalitate, sau uneori ele sunt doar o mască pe care o îmbracă
pentru a juca un rol? În 1911, Edgar
Watson Howe, ziarist american, a
dat acest sfat: „Să nu vă imaginaţi că un om este întotdeauna politicos numai
pentru că este aşa atunci când încearcă să vă vândă ceva”.
Competiţia generează sentimente de invidie,
gelozie şi lăcomie. Oamenii care excelează pot începe să se considere
superiori, devenind aroganţi şi autoritari. Pe de altă parte, cei care pierd
continuu pot suferi de lipsă de respect de sine, ceea ce conduce la descurajare.
În faţa presiunilor exercitate de competiţie pe care nu reuşesc să le înfrunte,
ei pot adopta o atitudine de renunţare, atitudine care ne ajută să înţelegem
creşterea rapidă a numărului de sinucideri printre tinerii din unele ţări.
Nereuşind să le furnizeze tuturor în mod
echitabil lucrurile necesare vieţii, sistemele economice ineficiente pot avea o
influenţă negativă asupra personalităţii indivizilor, făcându-i să devină
nerecunoscători, egoişti şi insensibili pe de o parte sau indignaţi, autocompătimitori
şi vicleni, pe de altă parte. Şi ridicând banii şi bunurile materiale la rang
de dumnezeu, comerţul poate cu uşurinţă să-i priveze pe oameni de
spiritualitatea lor.
12. Puterea înşelătoare a banilor:
Odată inventaţi, banii au început să se
infiltreze în toată societatea umană, afectând astfel relaţiile dintre oameni.
Un sistem pe bază de preţuri impunea valori monetare asupra bunurilor şi
serviciilor. Curând totul avea să fie exprimat în termeni monetari, banii fiind
standardul pentru evaluarea importanţei fiecărui lucru. Aceasta umbrea însă
adevărul atât de frumos exprimat într-un cântec, şi anume că „lucrurile cele
mai bune din viaţă nu costă nimic”. Chiar oamenii ajung să fie evaluaţi în
termeni monetari, fiind judecaţi în primul rând pe baza salariului sau
bunurilor lor. Ziaristul Max Lerner
a recunoscut aceasta când, în 1949, a scris: „În cultura noastră îi declarăm
eroi pe oamenii care stau pe un morman de bani, şi acordăm atenţie nu numai la
ceea ce spun ei în sfera lor de competenţă, ci şi înţelepciunii lor privitoare
la toate celelalte probleme“. Recent, un reporter şi-a exprimat îndoielile cu
privire la ferma convingere a unui preşedinte american potrivit căreia bogăţia
ar fi măsura omului. Reporterul considera că această „importanţă exagerată
acordată obiectivelor materialiste a transformat anii 2000 în „anii posesiei”,
un timp în care eşti apreciat şi judecat după lucrurile pe care le posezi”.
Supraaccentuarea
valorii banilor şi a lucrurilor ce pot fi cumpărate cu ei tinde să degradeze
valoarea relaţiilor umane. Un tânăr din Bangladesh, după ce s-a mutat în Europa
capitalistă, a spus lucrurilor pe nume când a afirmat: „Oamenii de aici se
interesează de lucruri; în
ţara mea ne interesăm mai mult de oameni”.
Faptul
de a face din bani centrul preocupărilor degradează totodată munca, făcând din
ea pur şi simplu un mijloc de a atinge un scop, o povară şi nicidecum o
plăcere. Se lucrează nu pentru bucuria realizării sau pentru bucuria de a dărui
altora lucrurile de care au nevoie, ci doar pentru a obţine bani. Această
atitudine îi răpeşte realmente individului bucuria deoarece „este mai ferice să
dai decât să primeşti”. - Faptele 20:35.
SUPLIMENTAR: Concurenţa:
este ea necesară?
Poate,
la fel ca mulţi alţii, consideraţi concurenţa drept ceva indispensabil
progresului. Şi, într-adevăr, în prezent o concurenţă cinstită poate, sub
anumite aspecte, să-i protejeze pe consumatori. Dar manualul Psychology and Life pune
la îndoială faptul că spiritul de competiţie ar fi „o caracteristică esenţială
a naturii umane”, întrebând: „Trebuie oare să stăm cu piciorul pe gâtul celui
învins pentru a fi fericiţi?” În timp ce face observaţia că persoanele crescute
într-o societate competitivă se pare că „sunt prompte în acceptarea sfidării de
a o lua înaintea altora”, această carte susţine că spiritul de competiţie nu
este o trăsătură psihologică înnăscută. De fapt, rezultatul său final este
reversul celui scontat. Testele relevă că acesta „promovează spiritul de a câştiga
cu orice preţ, spirit care, în multe cazuri, nu permite efectuarea unei munci
de cea mai bună calitate”. Spiritul de competiţie, de exemplu, poate genera
teama de eşec. Dar teama nu permite realizarea unor performanţe nici la şcoală,
nici la locul de muncă, nici în altă parte. În plus, spiritul de competiţie
poate conduce la necinste sau la înşelăciune. Studenţii care doresc să obţină
note bune fiind motivaţi de un foarte puternic spirit de competiţie pot pierde din
vedere adevăratul scop al instruirii: acela de a-i pregăti pentru a fi membri
mai buni şi mai productivi ai societăţii.
La
data redactării sale în anii ’30 ai secolului trecut, Psychology and Life cita
Samoa ca exemplu de societate esenţialmente necompetitivă. „Oamenii lucrează şi
îşi depozitează produsele muncii lor într-o magazie comună din care fiecare
poate să scoată potrivit necesităţilor sale„, explică ea, adăugând: „Antropologii
afirmă că aceşti oameni sunt la fel de fericiţi ca semenii lor mai
individualişti din alte părţi ale lumii„.
Aşadar, la baza unui sistem economic
satisfăcător şi eficient nu trebuie să stea în mod obligatoriu concurenţa. Un
proeminent om de afaceri afirmă că în timp ce spiritul de competiţie poate fi
necesar pentru stimularea oamenilor imaturi, cei maturi nu trebuie să aibă nicio
dificultate în găsirea unei motivaţii în activitatea însăşi. Faptul de a
învăţa, de a fi creativ, de a-i face pe alţii fericiţi, de a face îmbunătăţiri
şi noi descoperiri sunt tot atâtea lucruri care procură bucurie.
