miercuri, 31 ianuarie 2018

MODELUL DESPOTIC ORIENTAL ȘI INFLUENȚELE SALE DE-A LUNGUL TIMPULUI.

MODELUL DESPOTIC ORIENTAL ȘI INFLUENȚELE SALE DE-A LUNGUL TIMPULUI

      În Orient, pe lângă o serie de idei interesante apărute în diverse domenii, - știință, filozofie, religie , care au influențat întreaga lume -, a apărut, din păcate, și un model de conducere care a s-a răspândit și-n Occident, marcând profund evoluția societății umane. Acest model de conducere oriental se caracterizează prin puterea absolută a conducătorilor. Aceștia, în plus, erau considerați și zei în viață sau trimiși și chiar fii ai zeilor pe Pământ. Modelul acesta de conducere „divină” se observă foarte clar în China și Egipt. Nu dorim să intră în amănunte, dar ce este important de subliniat este faptul că acest model se va infiltra și-n Occident, ajungând în diverse forme până în Epoca Modernă și chiar Contemporană!
    O primă influență clară o detectăm la Alexandru Macedon care a impus, de pildă, prosternarea/închinarea supușilor în fața sa. Apoi, o observăm în monarhiile elenistice unde conducătorii erau considerați zei pe Pământ și purtau diademe pe cap, ce reprezentau însemne ale acestei origini extraordinare!
   Tot în Orient, în special în Egipt, a apărut și un veritabil cult al personalității conducătorilor, exemplu: cultul faraonului Sesosthris al III-lea căruia oamenii îi închinau imnuri în care i se promovau meritele și generozitatea sa. Cultul personalității va fi dus la extrem de monarhii elenistici, supușii acestora venerându-i!
    În Occident, Roma începe să fie, treptat, atrasă spre acest fel de conducere. Au fost, mai întâi, generalii romani victorioși în mari războaie, - Pompei în Orient, de exemplu -, cărora începe să li se acorde onoruri oficiale și al căror comportament începe să semene cu cel al despoților orientali. Unora li s-au făcut favoruri aparte. De exemplu, Marius a fost ales, contrar tradiției, de 6 ori consul! Conducerea lui se asemăna cu o dictatură militară în toată regula. Ulterior, Sylla se proclamă oficial dictator și își atribuie însemne monarhice. Mai departe, Caesar va începe să se considere ca având origine divină, susținând că ginta din care provenea, - Iulia -, se trăgea din Eneas, supraviețuitorul asediului Troiei, considerat fiu al zeiței Venus/Venera! El va fi declarat după moarte, în mod oficial, „divus” și trecut în rândurile nemuritorilor!
     În Epoca Principatului, Roma va continua să alunece, tot mai mult, către o monarhie absolutistă de tip oriental. Au existat o serie de împărați care s-au considerat chiar ei înșiși că ar fi „dumnezei”! Exemplul clar este Domitianus. După perioada anarhiei militare, se va instaura în Imperiul Roman o monarhie absolută care a copiat aproape fidel modelul oriental de despoție, mai ales modelul faraonilor Egiptului. Mai mult, împărații pretind în mod oficial că sunt „unșii lui Dumnezeu” și că au dreptul la puterea absolută pe Pământ exact ca și puterea deținută de Dumnezeu în Cer!
   Acest model de conducere de tip oriental va marca și Evul Mediu. Monarhiile centralizate vor deveni monarhii absolutiste. Regii sau împărații creștini erau considerați „dumnezei” în statele lor. Aveau puterea absolută. Cazurile tipice au fost cele ale lui Carol Quintul și Ludovic al XIV-lea. Acesta din urmă a rămas în istorie și cu o zicere celebră: „Statul sunt eu!”
    Absolutismul monarhic occidental, - ca și cel țarist de altfel -, este considerat de mulți istorici drept prima formă de totalitarism din Epoca Modernă!
    În aparență, dictaturile secolului XX par a nu se asemăna cu despoțiile de tip oriental. La prima vedere, se poate pune întrebarea legitimă: Ce legătură ar putea exista între nazism, de exemplu, și Egiptul Antic sau Roma Antică și oricare alt stat despotic orintal? Legătura există! Hitler preia, de pildă, salutul roman „Ave Caesar!”, pe care-l modifică conform noilor „necesități” ; preia zvastica hindusă, dar pe care o putem întâlni și-n Creta minoică și chiar în Egipt, în perioada predinastică, și chiar și mai târziu! De asemenea, preia ideea de „trimis al lui Dumnezeu” pe Pământ, considerându-se un adevărat Mesia! Așadar, și el devenea un conducător zeificat ca și faraonii egipteni, monarhii elenistici sau unii împărații ai Chinei, considerați „fiii Cerului”, - cazul împăratului Qin Shi Huang Di! Deși ura foarte mult religiile iudaică și creștină, Hitler ajunge să creadă că era trimisul lui Dumnezeu pe Pământ înzestrat cu misiunea „divină” de a instaura Reichul/Împărăția de 1000 de ani!! Substratul de inspirație biblică nu poate fi neglijat. Hitler a „adaptat” Apocalipsa cap.20 conform cu propriile lui convingeri mesianice! Ne întrebăm, în mod legitim: Dacă n-ar fi existat acest model despotic oriental de conducere, dezvoltat în Antichitate, ar mai fi existat regimurile nazist, fascist și comunist din secolul XX? Iată o întrebare cu răspuns foarte greu de dat!
  Comunismul bolșevic ca noutate, să zicem, față de despoțiile orientale are componenta antireligioasă. Însă, ideologia comunistă se considera pe sine însăși ca fiind chemată de legile „obiective ale dezvoltării istorice” să instaureze o „nouă societate”, să creeze „omul nou” perfect, fără asemănare cu „omul vechi” creat de Dumnezeu, un om supus în chip perfect al regimului „mesianic” comunist! Seamănă uluitor cu ceea ce se va întâmpla pe Terra în vremea Anticristului! Nu întâmplător, Stalin a fost văzut drept Anticristul prezis în Biblie! În plus, conducătorii comuniști, ca amintitul Stalin, dar și Kim Ir Sen, Ceaușescu și alții au beneficiat de un cult al personalității aberant! Faraonii egipteni au fost o glumă pe lângă aceștia, dar liderii comuniști le datorează modelul! Stalin era considerat „măreț”, „conducător genial”, „înțelept” etc; Sesosthris al III-lea, de pildă, era considerat faraonul blând, generos, înțelept etc, - ce mai, un adevărat conducător bolșevic al Antichității! Asemănarea este izbitoare!
   Ce să mai amintim despre faptul că despoții orientali nu tolerau nicio formă de rezistență, de opoziție? Așadar, nu trebuie să ne mire violența celorlalte regimuri politice, care au continuat despotismul oriental!
     În concluzie, putem remarca și din această prezentare faptul că, într-adevăr istoria se repetă, sau ca să-l parafrazăm pe Înțeleptul Solomon, - de altfel, și el un monarh absolut! -: Nimic nu este nou sub Soare! Ceea ce este a mai fost și, din păcate, cred eu, va mai fi!! 

marți, 23 ianuarie 2018

GÂNDURI DESPRE CENTENAR.

GÂNDURI DESPRE CENTENAR

      1918 - Ce an! Doamne ce moment unic în istoria românilor! Cine ar fi crezut cu adevărat la, începutul războiului mondial, că, la sfârșitul acestuia, România va deveni România Mare!? Ce sentimente ne-ar fi marcat și pe noi dacă am fi trăit atunci? Să ne gândim numai la faptul că la începutul acelui an România era redusă teritorial la Moldova și că a fost obligată să semneze „pacea” de la Buftea-București. Ce-am fi gândit într-o asemenea situație? Ne-am fi gândit că soarta României va fi, în final, absolut dramatică? Este greu de judecat cu obiectivitate chiar și la trecerea unui secol anul 1918! Cu siguranță starea de spirit a imensei majorități a românilor era profund negativă. Și, totuși, ce răsturnare de situație în doar câteva luni! Antanta reușește să învingă Puterile Centrale una după alta. Rusia țaristă se prăbușește și ... Basarabia se unește cu România la 27 martie/9 aprilie 1918. Cine s-ar fi gândit, la începutul războiului, că așa ceva va fi posibil în mod realist? Cine ar fi putut bănui că Imperiul Țarist se va prăbuși?
      Așadar, Basarabia a fost prima provincie care se va uni cu Țara, chiar dacă aceasta era redusă teritorial la Moldova dintre Carpați și Prut. Evenimentele au continuat în cascadă. Prăbușirea Austro-Ungariei a dat posibilitatea Bucovinei, Transilvaniei și Banatului să se unească cu România. Uluitor - România avea acum în componență și Basarabia și Transilvania! În plus, România reintrase în război și, astfel, într-un fel sau altul, s-a numărat printre învingătorii din Primul Război Mondial!
       Totuși, cât la % din Marea Unire ne-a aparținut nouă și cât la % conjuncturii/norocului? Cred că, în cea mai mare proporție, Marea Unire  a fost rezultatul unei conjuncturi unicat în istoria românilor. Oricare ar fi fost voința românilor din provincile unite cu Țara în 1918, dacă conjunctura externă nu ne-ar fi fost favorabilă, Unirea nu s-ar fi realizat! Nu degeaba P.P. Carp spunea că: „România are atâta noroc că nu-i mai trebuie politicieni!” Într-adevăr, ce noroc! Ce moment! Aș fi dorit să-l trăiesc personal pentru a înțelege bucuria românilor de atunci, bucurie zugrăvită atât de firesc, de natural, de către Regina Maria în jurnalul său: „ ... poporul era nebun de fericire!”
       Trecând peste momentul de AUR al anului 1918, trebuie să observăm că, din păcate, românii n-au fost demni de DARUL primit în 1918! România interbelică, per general, a fost un stat eșuat în corupție, lipsă de voință pentru a face ceva în așa fel încât România Mare să devină, cu adevărat, o putere regională, lipsă de voință pentru asigurarea unei reale bunăstări economice și sociale pentru cea mai mare parte a populației. Sigur, au fost și momente bune. Anul 1938, de exemplu, a marcat momentul de vârf al dezvoltării economiei interbelice. De asemenea dezvoltarea culturii - cultura interbelică este reprezentată de mari personalități: Eugen Lovinescu, Liviu Rebreanu; Octavian Goga, George Călinescu, George Enescu, Nicolae Iorga și mulți, mulți alții! Dar, în marea sa majoritate, poporul de rând era analfabet! Ce să mai vorbim de armata română, foarte prost dotată, lucru ce ne-a costat atât de mult!
     Trăgând linie, este clar că, generația interbelică nu a fost vrednică de România Mare! A venit dezastrul anului 1940, catastrofa celui de-al Doilea Război Mondial. Apoi a urmat regimul comunist cu toate ororile sale!
      Se pune problema dacă noi cei de astăzi, - generația postdecembristă -, suntem demni de România actuală, așa cum este ea acum, fără o serie de teritorii care au aparținut Româniai Mari? În mod sigur NU! Noi cei de astăzi suntem vrednici de a fi ... UITAȚI de generațiile viitoare! Ne-am bătut joc total de țară, așa încât trebuie să ne întrebăm: Cu ce obraz mai putem sărbători Centenarul? Ar trebui să ne fie rușine! Dar, se pare, că nu ne este! Sunt convins că, în cărțile de istorie ale românilor din viitor, generația postdecembristă va fi catalogată drept „generația ratată” sau poate chiar „generația întunecată”! Mai ales în situația în care noi „am pricopsit” generațiile viitoare cu o uriașă datorie externă pe care ele vor trebui să o plătească! Să fim mândri, nu-i așa, că suntem români și că sărbătorim Centenarul! Oribil! Să nu ajungem la un moment-dat victime ale unei conjuncturi internaționale profund negative pentru noi și să ne trezim cu țara dezmembrată! Ferească Dumnezeu de așa ceva! Dar, cine știe? Poate, într-un fel sau altul va trebui să plătim scump pentru modul în care ne-am bătut joc de această țară! Totul se plătește în viață! Să nu uităm acest lucru!
       

sâmbătă, 20 ianuarie 2018

MILENIUL DIN APOCALIPSĂ.

MILENIUL DIN APOCALIPSĂ

      Grea carte este Apocalipsa! Mulți s-au rătăcit, încercând să explice tainele cuprinse în ea!
    Sunt de părere că, atunci când se încearcă să se explice Apocalipsa, ca și alte profeții despre vremurile din urmă cuprinse în Noul Testament, trebuie renunțat la dogmatisme și trebuie să se manifeste deschidere pentru interpretările mai noi, care au avantajul de a fi adaptate, să zic așa, nivelului de cunoaștere și înțelegere al epocii actuale. Iată câteva exemple, cred edificatoare:
* steaua care cade din Cer și distruge o treime din omenire. În general, Părinții Bisericii au interpretat acest verset alegoric, ca referindu-se la ceva legat de Satan și demonii săi. Ei nu puteau să-și explice, - nici nu aveau cum -, posibilitatea reală a unui asemenea fapt. Astăzi, noi putem înțelege mult mai bine! „Steaua” poate fi foarte bine o bombă termonucleară! Se știe că, cele mai „slabe” bombe termonucleare echivalează cu explozia simultană a circa 10 000 de bombe tip Hiroshima!
* munții care fug din locurile lor - la fel, bombele termonucleare pot face munții să dispară, „să fugă din locurile lor”!
* Domnul ruinează pe cei care ruinează Pământul. Părinții Bisericii au văzut în expresia „pe cei care ruinează Pământul” acțiunea demonilor și a lui Satan de a distruge lumea, neputându-și închipui că omul ar putea să ruineze Pământul vreodată! Astăzi omul a ruinat Pământul, dezechilibrându-i profund clima, și Dumnezeu, drept urmare, în final îi va „ruina” pe oameni! Se mai pot da și alte exemple.
    Se pune întrebarea firească, consider eu - Dacă și mileniul din capitolul 20 s-ar putea împlini literal, nu alegoric? Din capul locului țin să subliniez că această chestiune nu are importanță, - cred eu -, pentru mântuirea omului! Este o chestiune de discuție teologică, o idee teologică, nu o dogmă! Și alte dogme ar trebui tratate, în opinia mea, tot așa, ca niște idei teologice, nu ca niște dogme fundamentale: Filioque, imaculata concepție, purgatoriul, vămile cerești etc.. La fel, trebuie să se procedeze și cu mileniul din cap. 20. Este o idee teologică, nu o dogmă, acceptarea sau neacceptarea sa!
      Credința în Mileniu suferă totuși, în opinia mea, de unele probleme. Iată câteva dintre ele:
1. Când începe acest Mileniu și cum pot oamenii să știe că Mileniul a început? La ce mă refer? În versetul 1 scrie că un înger l-a aruncat pe Satan în Adânc/Abis și l-a închis pentru 1 000 de ani (în traducerea ortodoxă se folosește expresia „miile de ani”, foarte discutabilă după cum au demonstrat mari teologi ai lumii - Karl Barth, Rudolf Bultmann, Erasmus din Roterdam - în timpul Renașterii, în faimoasa sa ediție critică a Noului Testament -, Cristian Bădiliță - în spațiul românesc, într-un comentariu teologic apărut cu niște ani în urmă - ). Cum pot oamenii să vadă acest fapt și să înceapă, din acel moment, să numere 1 000 de ani?
2. Iisus spune că, în Împărăția Lui, oamenii nu vor mai mânca, nu vor mai bea, nu se vor mai căsători etc., ci vor fi ca îngerii în Cer. Atunci, cum poate să existe un Paradis de 1 000 de ani pe Pământul acesta decăzut? Să nu pierdem din vedere amănuntul foarte semnificativ că, despre Cerul Nou și Pământul Nou se vorbește începând cu capitolul 21! Mai trebuie observat, la o lectură atentă a textului, că nu se spune în capitolul 20 că, Hristos și sfinții care vor avea fericirea de a se bucura de prima înviere, ar urma să domnească efectiv pe Pământ, ci dimpotrivă, se înțelege că vor domni în Cer!
    Totuși, ce se va întâmpla cu omenirea în acest răstimp? Satan, fiind legat în Adânc, putem interpreta Mileniul ca reprezentând o epocă da mare progres și dezvoltare, aproape un Paradis! Dar, oamenii nu vor fi conștienți că trăiesc într-un fel de Paradis și s-ar putea să considere că civilizația va fi progresat atât de mult datorită geniului uman! Cu alte cuvinte, cred că va exista o perioadă extraordinară de dezvoltare a civilizației, care va duce chiar la dispariția credinței în Iisus!! Da, cred așa ceva pentru că, altfel nu-mi pot explica cum de se vor revolta, în cele din urmă, oamenii împotriva lui Iisus din moment ce l-au văzut efectiv timp de 1 000 de ani și s-au bucurat de domnia lui fericită pe Pământ?
 3. Dacă Iisus ar domni efectiv pe Pământ timp de 1 000 de ani, ar rezulta că a doua Sa venire s-ar compune din două etape: una pentru a instaura Mileniul și a doua pentru a instaura, în cele din urmă, Cerul Nou și Pământul Nou! Acest aspect este incompatibil cu restul revelațiilor din Noul Testament unde se afirmă clar că va exista doar o singură A Doua Venire când Iisus va urma să-i judece pe oameni, împărțindu-i în „oi și capre”!
4. Ce rost ar avea un Paradis de 1 000 de ani în care oamenii ar trăi și s-ar bucura de o fericire deplină pentru ca, apoi, la sfârșitul celor 1 000 de ani, Satan să reușească să-i facă pe foarte mulți oameni - „ca nisipul mării”, de mulți -, să respingă din nou guvernarea divină și să se ridice la luptă împotriva lui Iisus și a sfinților Săi? Este absurd! Să nu se uite că, în cap. 20 scrie că, războiul împotriva „lui Gog și Magog” va avea loc la sfârșitul celor 1 000 de ani, adică cel mai crunt război între Bine și Rău va avea loc la sfârșitul unui Paradis în care oamenii s-au bucurat de toate fericirile pentru ca apoi, de prea multă fericire, - ca să ne exprimăm plastic -, să treacă într-un număr uriaș, - „ca nisipul mării”, să nu uităm! -, de partea lui Satan!
       Este posibil, în fapt, ca după o perioadă de înflorire fără egal a civilizației umane, să se producă o prăbușire extrem de rapidă și oamenii să ajungă, sub impulsurile celui rău, să nege orice urmă de religie, de credință în Iisus și să încerce să-i zdrobească definitiv pe cei care ar mai crede asemenea basme! Acei cerdincioși, - „tabăra sfinților” -, vor fi pe cale să fie distruși complet, dar, atunci va interveni Însuși Dumnezeu și va pune capăt istoriei umane și omenirii decăzute! Este clar că, războiul contra „lui Gog și Magog” nu va putea fi oprit decât prin „foc din Cer”; atât de puternică va fi ura foarte multor oamenii față de credincioși și asta, -  nu-i așa? -, la capătul unei domnii pământești a Domnului Iisus! Mă întreb încă o dată cum ar fi posibil, dacă Iisus ar domni pe Pământ, dacă oamenii l-ar vedea continuu timp de 1 000 de ani, ar sta de vorbă cu El, s-ar bucura efectiv de prezența Lui, să se răzvrătească în mod irațional contra Lui?
       Cred că, în perioada celor 1 000 de ani va fi posibil să se asiste la noi revelații despre Dumnezeu! Cu alte cuvinte, vor apărea „noi suluri”! Nu cred că Biblia n-ar putea fi niciodată completată cu noi scrieri care să țină pasul cu noile evoluții ale omenirii și care să aducă noi lumini asupra tainelor divine! Ar putea fi posibil ca aceste „noi suluri” să restabilescă adevărata credință creștină, dar cred că majoritatea oamenilor le vor respinge categoric, de aceea cei care vor cunoaște „moartea a doua” vor fi judecați după aceste noi suluri și după faptele cuprinse în Cartea Vieții!
5. Dacă Paradisul ar fi restabilit în mod concret pe actualul Pământ, de ce ar mai fi nevoie de un Cer Nou și un Pământ Nou?
6. Cei care susțin Domnia lui Iisus împreună cu sfinții pe Pământ trebuie sau ar trebui să explice de ce cetatea sfântă - Noul Ierusalim -, coboară din Cer abia odată cu Cerul Nou și Pământul Nou?
      Mai cred că războiul lui „Gog și Magog” nu va trebui să aibă numaidecât o motivație religioasă, cel puțin nu evidentă, întrucât este greu de crezut faptul că oamenii ar porni un război absolut distrugător doar din ură față de Iisus. Cred că războiul va avea și motivații politice, naționale, economice, prin care oamenii cei mulți „ca nisipul mării” vor încerca să instaureze o „nouă ordine” incompatibilă în mod absolut cu voia lui Dumnezeu! Nu se poate ști cum va porni acel război, care va fi pretextul. În mod evident nu va apărea cineva care să spună „Haideți să pornim la război contra lui Iisus!”. Mă întreb: Dacă Iisus ar domni efectiv pe Pământ timp de 1 000 de ani, cum ar putea lăsa ca omenirea să distrugă Paradisul terestru? Ce nebunie i-ar cupride brusc pe oameni de se vor răzvrări contra lui Iisus? 
7. Paradisul de 1 000 de ani ar produce o ciudățenie - Împărăția lui Iisus Hristos s-ar întrerupe dramatic după fix 1 000 de ani și apoi s-ar reinstaura din nou sub forma Cerului Nou și Pământului Nou. Practic ar fi vorba de un EȘEC uriaș prin distrugerea Paradisului de 1 000 de ani! Să nu uităm că în alte locuri din Noul Testament se scrie că, la cea de-a Doua Venire a lui Iisus, toți morții vor învia, iar cei aflați în viață în acel moment vor fi schimbați într-o clipă, primind și ei trupuri de tip nou - duhovnicești! Apostolul Pavel afirmă clar acest fapt! Nicidecum nu se spune că vor fi două învieri, - una a sfinților și alta a celor păcătoși -, despărțite de un interval de timp de 1 000 de ani!
     În concluzie, personal nu cred într-un Paradis de 1 000 de ani din motivele enunțate mai sus. Asta nu înseamnă că nu s-ar putea instaura un astfel de Paradis! Nu trebuie stabilite dogme în această chestiune pentru că ea depășește posibilitățile oamenilor de a o înțelege cu adevărat!

sâmbătă, 13 ianuarie 2018

MEMORABILA CĂLĂTORIE A LUI VASCO DA GAMA.

MEMORABILA CĂLĂTORIE A LUI VASCO DA GAMA

     Corabia tăia cu prora ei de lemn valurile mării, care o învăluie de-o parte și de alta. După luni de zile petrecute pe mare, timp în care s-au luptat cu multe greutăți, Vasco da Gama și echipajul său sunt pe punctul de a fi primii europeni care ajung în India, ocolind extremitatea sudică a Africii. O asemenea călătorie ar fi istovitoare chiar și-n zilele noastre, cu toate cunoștințele și echipamentul din domeniul navigației maritime de care dispunem. Însă, cu 500 de ani în urmă, această călătorie trebuie să li se fi părut bărbaților aflați la bordul celor trei nave mici ale lui Vasco da Gama ca o călătorie spre Lună. Ce i-a împins pe acest neînfricat explorator portughez și pe oamenii săi să pornească într-o asemenea aventură? Cum a schimbat această călătorie lumea?
     Înainte ca Vasco da Gama să se nască, prințul portughez Henric, numit uneori și Navigatorul, a pus bazele acestei călătorii. Sub patronajul lui Henric, arta navigației și comerțul pe mare au înregistrat mari progrese. Henric și exploratorii aflați în slujba sa considerau că descoperirile, comerțul și religia sunt strâns legate între ele. Țelul lui Henric era să facă din Portugalia o țară bogată și să sprijine catolicismul. El era conducătorul „Ordinului lui Hristos”, cel mai înalt ordin militaro-religios din Portugalia. Acest ordin era susținut pe plan financiar de Papă, iar proiectele lui Henric erau plătite în mare parte din fondurile puse la dispoziție prin acest ordin. Din acest motiv, toate corăbiile sale aveau pe pânze o cruce roșie.
     În 1460, când Henric a murit, portughezii exploraseră deja coasta vestică a Africii, ajungând spre sud până la Sierra Leone de astăzi. În 1488, Bartolomeo Diaz a reușit să ocolească extremitatea sudică a Africii. Imediat după aceea, regele Ioan al II-lea, foarte sigur pe sine, a ordonat să se facă pregătiri pentru o expediție în India. Regele Manuel I, care a urmat la tron, a continuat aceste pregătiri. În acea vreme, mirodeniile din India puteau fi procurate în Europa numai prin intermediul legăturilor de uscat care existau între negustorii italieni și cei arabi. Comerțul pe Oceanul Indian era controlat de negustorii arabi. Manuel știa că cel ce urma să conducă expediția trebuia să fie „un bărbat în care să se împletească curajul unui soldat, șiretenia unui negustor și tactul unui diplomat”, după cum se exprima foarte plastic chiar el însuși! Probabil că Manuel l-a ales pe Vasco da Gama având aceste lucruri în minte.
     La 8 iulie 1497, cu steagul „Ordinului lui Hristos” în frunte, Vasco da Gama și echipajul său format din 170 de marinari s-au îndreptat în marș, doi câte doi, spre noile lor nave. Pe țărm, un preot i-a acordat exploratorului, precum și echipajului său, iertarea de păcate. În cazul în care vreunul dintre ei murea în timpul călătoriei, acesta avea să fie iertat de orice păcat pe care l-ar fi făcut de-a lungul drumului. După cât se pare, Vasco da Gama se aștepta să întâmpine greutăți. De altfel, el a plecat echipat cu tunuri, precum și cu multe arbalete, lănci și sulițe.
      Exploratorul a hotărât să ocolească vânturile și curenții nefavorabili pe care Diaz îi întâlnise cu 10 ani în urmă. Când a ajuns în dreptul Sierrei Leone, el și-a îndreptat navele spre sud-vest până când s-a aflat mai aproape de Brazilia decât de Africa. De aici, vânturile care bat frecvent în Atlanticul de Sud l-au purtat înapoi spre Africa, ajungând aproape de Capul Bunei Speranțe. Din niciun document existent nu reiese că înainte de Vasco da Gama ar mai fi fost altcineva pe această cale maritimă. Mai târziu însă, toate navele care se îndreptau spre Capul Bunei Speranțe au urmat această rută.
    Trecând de locul din care Diaz se întorsese, Vasco da Gama a navigat cu flota sa de-a lungul coastei estice a Africii. În Mozambic și la Mombasa, sultanii locali au pus la cale comploturi pentru a-i ucide pe explorator și echipajul său. Ca urmare, Vasco da Gama s-a dus la Milindi, aflat în sud-estul Kenyei de azi. Aici el a găsit în cele din urmă un pilot iscusit care i-a ajutat să traverseze Oceanul Indian. 
     La 20 mai 1498, după 23 de zile de când plecaseră din Milindi, Vasco da Gama, aflat în culmea fericirii, și echipajul său au coborât ancora la Calicut, în India. Vasco da Gama l-a găsit pe zamorinul (regele) hindus lăfăindu-se în lux și bogăție. Marinarul i-a explicat acestuia că misiunea lui era una de prietenie și că el și oamenii lui căutau creștini. La început nu a spus nimic despre comerțul cu mirodenii. Însă negustorii care controlau comerțul din acea zonă au înțeles imediat că le era amenințată poziția și l-au sfătuit pe rege să-i ucidă pe intruși. Ei l-au avertizat că, în cazul în care încheia vreo tranzacție cu portughezii, avea să piardă totul. Din cauza acestui avertisment, regele șovăia. Însă, în cele din urmă, el i-a dat lui Vasco da Gama ceea ce dorea: o scrisoare către regele Portugaliei prin care arăta că el, zamorinul, era de acord să facă comerț cu acest rege.
     Vasco da Gama s-a întors la Lisabona în 8 septembrie 1499, fiind primit ca un erou. Datorită lui portughezii au ajuns să dețină controlul în Oceanul Indian. Cu timpul, ei au organizat multe expediții spre Malacca, China, Japonia și insulele Moluce (Insulele Mirodeniilor). Marele navigator a deschis calea maritimă dintre Europa și Asia. Astfel a început o nouă epocă a explorărilor, exploratorii ducând cu ei noi concepte la popoarele pe care le-au întâlnit în drumul lor. „Niciunul dintre aceste popoare nu a scăpat de influența europeană; ea s-a făcut pe plan social, religios, comercial și tehnic”, scrie profesorul J. Parry. Conceptele orientale au fost aduse de exploratori, acestea începând să exercite o influență tot mai mare în Europa. În cele din urmă, acest schimb de concepte a fost util, deoarece oamenii au putut să fie conștienți într-o mai mare măsură de imensa diversitate a culturii umane care există. Înr-adevăr, indiferent de rezultat, bun sau rău, lumea modernă simte și azi efectele memorabilei călătorii a lui Vasco da Gama.   

joi, 4 ianuarie 2018

BĂTĂLIA DE LA MARATON - UMILIREA UNEI MARI PUTERI.

BĂTĂLIA DE LA MARATON - UMILIREA UNEI MARI PUTERI

     În timp ce coboară la poalele dealurilor care împrejmuiesc Câmpia Maraton, aflată la circa 40 de kilometri nord-est de Atena, vizitatorul de astăzi se simte imediat copleșit de pacea și seninătatea nesfârșită a locului. Cu greu și-ar putea imagina cineva că locul acesta a servit drept scenă pentru una dintre cele mai faimoase bătălii din istorie, o bătălie care a reușit să stăvilească înaintarea marii puteri persane în Europa. The World Book Encyclopedia o numește „una dintre cele mai importante bătălii din istoria civilizației apusene”. Iar istoricul Will Durant o înfățișează drept „una dintre cele mai incredibile victorii din istorie”.
     În culmea gloriei, aproximativ în a doua jumătate a secolului VI î.H., armatele persane, aparent de neînvins, aflate sub comanda lui Cirus și a lui Darius I, au trecut spre vest, traversând Lidia. Atât Tracia, cât și Macedonia, situate în nordul Greciei, au fost subjugate prin forță. Aceasta înseamnă că aproape jumătate din lumea greacă se afla deja în mâinile persanilor, întrucât, o dată cu capturarea Lidiei, persanii au pus stăpânire și pe orașele grecești de pe coasta ioniană, aflată sub sfera de influență a Lidiei.
    La strigătul de ajutor al orașelor ioniene asediate, numai orașele-state Atena și Eretria au răspuns. Acest fapt nu a oprit forțele militare persane să intre triumfătoare și să-i supună pe ionienii rebeli. Mai mult, Darius a decis că trebuie să pedepsească orașele-state grecești pentru ajutorul acordat rebelilor.
   Când Atena, Sparta și Eretria au refuzat cu înfumurare să satisfacă pretențiile Persiei, puternica forță a cavaleriei și a infanteriei persane s-a îmbarcat și a pornit spre Grecia la începutul verii anului 490 î.H.. În august, perșii erau gata să atace Atena și teritoriul ei, Atica.
   Perșii au debarcat la Maraton, apoi au traversat câmpia mlăștinoasă de pe coasta estică a Aticii, la numai 42 km. de Atena. Perspectivele erau sumbre pentru atenieni, care abia au reușit să strângă 9000 de infanteriști, plus alți 1000 de oameni din orașul Plateea, fără să primească vreun sprijin din partea cavaleriei sau a arcașilor. Deși au cerut ajutor Spartei, urechile spartanilor au rămas surde la cererile lor, aceștia fiind ocupați cu ceremoniile religioase ținute în cinstea lui Apollo. Astfel, cu puținele forțe militare de care dispuneau, atenienii au fost constrânși să-i înfrunte singuri pe persani.
   Zece generali formau un comitet care hotăra, prin votul majorității, chestiunile legate de strategie. Acum ei trebuiau să ia decizii referitoare la două chestiuni urgente. În primul rând, să-și păstreze forțele militare în Atena, ca să apere orașul, sau să se confrunte cu persanii în câmp deschis? Ținând cont de faptul că orașul era înconjurat de ziduri protectoare puternice care să-l apere, adunarea a hotărât cu majoritate de voturi să lupte la Maraton.
   În al doilea rând, ar trebui să atace, în pofida puținelor șanse pe care le aveau , - în special, datorită superiorității numerice a perșilor -, sau să stea și să aștepte, în speranță că spartanii vor veni totuși la timp ca să-i ajute să respingă atacul crâncen al perșilor?
  O figură centrală care ajucat rolul de conducător a fost generalul grec Miltiade. El a fost un comandant de oști cu experiență și cu spirit inventiv, un veteran care luptase de partea armatei persane în timpul campaniilor de mai dinainte, din nord. Așadar, el a cunoscut dușmanul îndeaproape. Cunoștea bine nu numai componența armetei persane, ci și armele lor și, cel mai important, strategia lor de luptă. În plus, în zilele dinaintea bătăliei, în mod înțelept, a studiat cu minuțiozitate împrejurimile câmpului de luptă.
   Miltiade era conștient și de faptul că era necesară o acțiune rapidă, întrucât, în cadrul noii democrații ateniene, existau facțiuni pro-persane, care ar fi întâmpinat cu bucurie o înfrângere a Atenei. În noaptea dinaintea bătăliei, un dezertor persan s-a strecurat în tabăra grecilor cu vestea că, temporar, cavaleria persană s-a retras. Potrivit unei versiuni, cavaleria persană s-a îmbarcat pe corăbii, probabil ca să atace Atena dinspre țărmul răsăritean al Aticii, astfel încât să poată captura orașul imediat după victoria aproape sigură de la Maraton. Indiferent care a fost motivul, această acțiune a înlăturat cel mai mare pericol cu care se confruntau infanteriștii atenieni.
    La ivirea zorilor, falangele grecești au atacat. Luați prin surprindere, perșii s-au retras, însă după puțin timp au trecut la cotraatac și au reușit să spargă centru liniei de apărare a grecilor. În felul acesta, fără să-și dea seama, au căzut în capcana bine gândită a lui Miltiade. El a lăsat intenționat centrul liniei de bătaie a grecilor mai slab, ca să întărească flancurile cu mai multe șiruri de bărbați. Iar acum flancurile întărite i-au înconjurat brusc, năpustindu-se asupra persanilor și ucigându-i în masă până când cei care au reușit să supraviețuiască atacului s-au refugiat la corăbii. Rezultatul afost un îngrozitor masacru. Numărul victimelor persane s-a ridicat la circa 6400 de bărbați, în timp ce atenienii a fi pierdut, - conform surselor grecești -, doar 192 dintre oamenii lor.
  Potrivit legendei, vestea despre victoria grecilor a ajuns la Atena printr-un mesager. O tradiție eronată susține că numele lui era Fidipides, însă, de fapt, înainte de bătălie, Fidipides a fugit din Atena ca să caute ajutor la spartani. Un alt tânăr grec, spune legenda, a parcurs în fugă cei 42 de km. de la Maraton la Atena, iar după ce a ajuns acolo a strigat „Am îmvins!”, iar apoi s-a prăbușit mort.
   Deși unele dintre corăbiile persane au ars, marea majoritate a flotei, alcătuită din 600 de corăbii, a reușit să înconjoare Capul Colonna, situat la extremitatea sudică a Aticii, și să ajungă la Atena. Însă armata ateniană victorioasă a ajuns prima în acel loc, unde s-au confruntat din nou. Perșii au fost obligați să se retragă. Atenienii au câștigat victoria contrar tuturor așteptărilor. Ei au fost foarte bucuroși și pentru faptul că au ieșit învingători fără vreun ajutor din partea spartanilor.
  Monumentele comemorative din marmură și din bronz de la Maraton și Delfi au imortalizat triumful atenienilor. Potrivit istoricului Pausanias, 650 de ani mai târziu călătorii mai credeau încă faptul că puteau auzi zgomotele fantomatice produse de luptători în timp ce traversau câmpul de luptă.
   Mormântul de la Maraton reprezintă și el un martor tăcut al necontenitei lupte pentru putere și dominație din istorie, amintește de faptele unor oameni , - învingători sau învinși -, toți victime ale luptei pentru putere.     

miercuri, 3 ianuarie 2018

MAREA UNIRE DIN 1918 VĂZUTĂ DE REGINA MARIA.

MAREA UNIRE DIN 1918 VĂZUTĂ DE REGINA MARIA

       Am intrat în anul Centenarului. Marea Unire continuă să rămână evenimentul cel mai important din istoria modernă a poporului român. Ni se oferă astfel șansa să ne reamintim că avem o conștiință națională pentru a cărei edificare înaintașii noștri chiar au luptat și au suferit, ceea ce unora dintre noi, acum, li se poate părea bizar. În același timp, putem medita asupra felului în care Unirea a fost realizată, fiindcă nu a fost ceva servit „pe tavă”, de la sine înțeles, ci, dimpotrivă, a însemnat un maxim de efort al voinței și inteligenței fruntașilor de atunci. Văzând ce emoționată a fost Regina Maria, înțelegem ce înseamnă să fii cu adevărat un conducător de stat și nu un băutor de cupe de șampanie. Tocmai de aceea un eveniment de o asemenea anvergură nu este ceva abstract, depersonalizat și decontextualizat. Comuniștii au încercat, prin propaganda lor, să separe Marea Unire de făuritorii ei, aducând în prim-plan teza marxistă potrivit căreia istoria ar fi făcută doar de popor. Dar poporul nu este de ajuns dacă în fruntea sa nu există adevărații conducători și adevăratele personalități care știu să-l îndrume. În cazul nostru, personalitățile au jucat un rol decisiv și, cinstind un eveniment, le cinstim, de fapt, pe ele. Prima privire asupra Marii Uniri vine, așadar, de la contemporani. Tocmai de aceea consider că este bine și drept să vedem ce scria Regina Maria despre Unire, rolul ei fiind covârșitor în realizarea acesteia. Fragmentul selectat face parte din volumul „Maria, Regina României - Povestea vieții mele”, sub titlul „Întoarcerea la București, după victorie”:
       „Cotroceni, 18 Noembrie/1 Decembrie 1918. Ne-am întors cu adevărat, ne-am întors acasă după un surghiun de doi ani. Să îndrăsnesc oare să rostesc marele cuvânt? Ne-am întors triumfători! Adjectivele sună parcă a gol, când vrei să le pui pe hârtie. A fost o zi de entuziasm, de delir, în pofida greutăților de transport și a distrugerilor lăsate de dușmani; până și vremea ne-a fost propice, însă ploile torențiale prăpădiseră cu totul drumurile stricate dinainte. Trenul nostru ajunse totuși aproape de ceasul prescris ... Pe cap purtam o căciulă de astrahan cenușiu, cu o curelușă sub bărbie, care-mi dădea înfățișarea unui flăcău voinic și bucălat. Acest costum era completat de o lungă manta militărească, cenușie cu guler de blană ... Am fost întâmpinați la gara Mogoșoaia de generalul Berthelot și de câțiva ofițeri francezi și englezi și, bineînțeles, de generalii noștri în frunte cu Prezan. (...). Era întâia oară când salutam pe pământul nostru trupe aliate; bucuria de a le vedea în jurul nostru astăzi, era aproape mai mult decât puteam suporta. Ne vedeam în sfârșit prietenii! Fusesem despărțiți, fără nădejde, de ei, în depărtatul nostru colțișor de lume. În tot timpul războiului nu fusesem niciodată în legătură cu armatele aliate, afară de cele rusești; iar acestea, la sfârșit, se prefăcuseră într'un prilej de groază în loc de a ne fi sprijin. (...). Eu, de pe voinica spinare a lui Jumbo ( numele calului pe care se afla călare Regina, - n.n. - B.M.), puteam privi deasupra capetelor mulțimii drept în ferestrele caselor și puteam prinde însuflețirea de pe fiecare chip, să răspund fiecărui zâmbet, să bag în seamă înfrigurarea fiecărui copil și să simt o apropiată împărtășire a bucuriei poporului meu. (...). Uitându-mă de sus, la toate aceste fețe întoarse spre mine, mi se părea că citesc în ochii fiecăruia suferințele prin care trecuseră. Alaiul nostru își urmă drumul până în piață unde se înălța statuia lui Mihai Viteazul, cu sabia ridicată în vărful brațului stâng. Aici, de când venisem în țară, la 1893, mireasă nevinovată și plină de dor de țara ei, fusesem de față la defilarea de fiece an la 10 Mai, însă niciodată la o paradă ca aceasta în care luau parte armata franceză și cea engleză. Poporul însoțea, cu urale de entuziasm nebun, trecerea desrobitorilor noștri, care veniseră de peste Dunăre, drum lung ca să fie alături de noi în această zi de pomină. După defilare urmă un Te-Deum, oficial la Mitropolie. Pe când soseau oaspeții, am avut 10 minute de răgaz, în care să-mi schimb uniforma în haine de sărbătoare. Slujba a fost scurtă, solemnă și impunătoare. (...). După aceasta plecarăm spre casă, la căminul nostru, la Cotroceni, unde zăcuse Mircea de doi ani în singurătate, așteptând întoarcerea noastră. Aici las să-mi cadă pana din mână. Nu este sfârșitul povestei, căci numai basmele se sfârșesc cu „fericire, cu veșnică fericire” și nu e un basm, ci povestea vieții mele. Ceea ce a urmat apoi e lung, foarte lung, vrednic poate de luare aminte, dar totuși e bine să-mi sfârșesc aici cartea, acum când m'am întors la mormântul lui Mircea și în vechiul meu cămin. Într'o zi voi scrie, poate, ce a urmat. Aceasta rămâne de văzut. Azi simt însă că trebue să sfârșesc evocând cuvintele unuia ce cunoaște mult din durerile Regilor ( Solomon, - n.n. - B.M.): „Această trudă dureroasă a dat-o Dumnezeu oamenilor, ca să se oțelească prin ea. Am văzut toate muncile ce se fac sub soare și iată: toate sunt deșertăciuni și sbuciumare a gândului.” ( Cântarea Cântărilor - n.n. - B.M.).”

DIVERSE - Partea a noua.

  DIVERSE - Partea a noua 36. Etapele războiului de 30 de ani: 1. Revolta din Boemia şi războiul german (1618-1625):   Această revoltă...