SFÂRȘITUL UNEI EPOCI DE ÎNTUNERIC
Lumea în care a trăit Iisus Hristos și apostolii săi era foarte diferită de cea din timpurile redactării Scripturilor ebraice. Cititorii Bibliei care nu cunosc acest lucru poate își imaginează că, de la profetul Maleahi până la evanghelistul Matei, a existat o continuitate socială și religioasă, percepând doar vag ceea ce s-a întâmplat în cei 400 de ani dintre cele două cărți.
Maleahi, ultima din Scripturile ebraice (Vechiul Testament) în majoritatea Bibliilor de astăzi (Biblia Ortodoxă se continuă după Maleahi cu o serie de cărți considerate „bune de citit”),se încheie cu descrierea rămășiței Israelului restabilite în patria sa după eliberarea din captivitatea babiloniană .Evreii pioși erau încurajați să aștepte ziua de judecată a lui Dumnezeu, care urma să șteargă din existență lumea domintă de rău și să deschidă calea erei mesianice (Maleahi 4 : 1,2).Pe atunci se afla la putere Persia. Trupele persane, împărțite în patru în Iuda, mențineau pacea și susțineau edictele regale prin forța armelor.
Însă ținuturile biblice nu au rămas neschimbate de-a lungul următoarelor 4 secole.Întunericul spiritual și confuzia au început să-și facă simțită prezența. Orientul Apropiat a fost zguduit de violență, de teroare, de oprimare, de mentalități religioase radicale, de filosofii speculative și de șocul cultural.
Evanghelia după Matei, -prima carte din Scripturile grecești (Noul Testament)-, a fost redactată într-o epocă diferită. Legiunile romane impuneau Pax Romana, adică pacea romană. Oamenii reverențioși așteptau cu nerăbdare venirea lui Mesia, care să abolească suferința, tirania și sărăcia și să aducă prosperitatea și liniștea. Să examinăm mai îndeaproape societatea iudaică în secolele premergătoare nașterii lui Iisus Hristos.
Viața iudaică în perioada persană:
După proclamația lui Cirus ce Mare prin care iudeii erau eliberați din captivitatea babiloniană, un grup de iudei au părăsit Babilonul în anul 537 î.H.. Această rămășiță receptivă din punct de vedere spiritual s-a întors într-o țară cu cetăți distruse și cu un pământ devastat.Edomiții, fenicienii, samaritenii, triburi arabe, precum și alții, reduseseră teritoriul cândva spațios al Israelului.Ce-a mai rămas din Iuda și Benianim a devenit provincia Iuda în satrapia persană Abar Nahara (însemnând „Dincolo de râu).
Sub stăpânirea persană, Iuda a cunoscut o „perioadă de expansiune și de creștere a populației”,-conform cu lucrarea „The Cambridge History of Judaism”-. Referitor la Ierusalim, aceeași lucrare adaugă: „Țăranii și pelerinii aduceau daruri, Templul și orașul au ajuns bogate, iar bogăția lor i-a atras pe negustorii și pe artizanii străini”. Chiar dacă perșii erau foarte toleranți în ce privește guvernarea locală și religia, tributul era foarte mare și putea fi plătit numai în metale prețioase.
Ultimii ani ai Imperiului Persan au fost foarte tulburi, fiind marcați de răscoalele satrapilor. Mulți iudei s-au angrenat într-o răscoală de-a lungul Coastei Mediteraneene și au fost deportați departe în Nord, în Hircania, la Marea Caspică. Se pare totuși că cea mai mare parte din Iuda nu a fost afectată de pedeapsa aplicată de Persia.
Perioada greacă:
În 332 î.H., Alexandru cel Mare a țășnit cu putere spre Orientul Mijlociu, însă chiar înaintea lui se manifestase o preferință pentru importurile grecești. Dându-și seama de valoarea politică a culturii grecești, el și-a propus să elenizeze imperiul său aflat în expansiune.Greaca a devenit limbă internațională. Scurta domnie a lui Alexandru a promovat iubirea pentru sofism, entuziasmul pentru sporturi și aprecierea pentru estetică. Treptat, până și tezaurul religios iudaic a început să cedeze la influența elenismului.
După moartea lui Alexandru în 323 î.H., succesorii săi au început să se confrunte în nesfârșite războaie pentru supremație. În timpul regelui egiptean Ptolemeu II Philadelphus (285-246 î.H.) s-a început traducerea Vechiului Testament în limba vorbită de popor,-greaca koine.Această traducere va fi cunoscută sub numele de Septuaginta. Multe versete din această traducere vor fi citate ca atare în Noul Testament.Limba greacă s-a dovedit astfel un mijloc excelent de a transmite raze de lumină într-o lume aflată în haos și în întuneric spiritual!
După ce Antiochus IV Epiphanes a devenit regele Siriei și domnitorul Palestinei (175-164 î.H.), iudaismul a fost aproape șters din existență de persecuția promovată de autorități.Sub amenințarea cu moartea, iudeii au fost obligați să-l abandoneze pe Yahwe/Iehova și să le aducă jertfe numai zeităților grecești. În decembrie 168 î. H. s-a construit un altar păgân deasupra marelui altar al lui Yahwe de la templul din Ierusalim și pe el s-au adus jertfe în onoarea lui Zeus din Olimp. Indignați, țărani curajoși și-au unit forțele sub conducerea lui Iuda Macabeul și au dus o luptă aprigă până când au intrat în posesia Ierusalimului. Templul a fost rededicat lui Dumnezeu și, exact după trei ani de la profanarea lui, se aduceau din nou pe el jertfe zilnice.
În restul perioadei grecești, membrii comunității evreiești au încercat în mod agresiv să-și extindă teritoriul până la granițele sale de odinioară. Ei și-au folosit în mod barbar proaspăta lor îndemânare militară, forțându-i cu sabia pe vecinii lor păgâni să se convertească. În pofida acestui lucru,modelul grecesc a continuat să domine orașele și satele.
În tot acest timp, cei care concurau pentru funcția de mare preot erau, deseori,corupți.Comploturile, asasinatele și intrigile politice le mânjeau poziția. Cu cât spiritul iudeilor era mai nereligios, cu atât mai populare deveneau sporturile grecești. Ce surprinzător era să vezi preoți tineri neglijându-și obligațiile pentru a participa la jocuri! Atleții evrei s-au supus chiar unei intervenții chirurgicale dureroase ca să devină „necircumciși”, pentru a nu se simți stânjeniți atunci când apăreau goi în competițiile cu păgânii!
Schimbări religioase:
În primii ani de după exil, iudeii fideli s-au împotrivit amestecului concepțiilor și filosofiilor păgâne cu religia lor , revelată în Scripturile ebraice. Cartea Estera , scrisă după mai bine de 60 de ani de asociere strânsă cu Persia, nu conține nicio urmă de zoroastrism. În plus,nicio influență a acestei religii persane nu se găsește în cărțile Ezra, Neemia sau Maleahi, toate scrise în partea de început a perioadei persane (537-443 î.H.).
Însă erudiții consideră că, în a doua jumătate a perioadei persane, mulți iudei au început să-și însușească unele concepții ale închinătorilor lui Ahura Mazda, principala zeitate persană. Acest fapt reiese clar din superstițiile și convingerile populare ale esenienilor. Cuvintele ebraice folosite pentru șacali, pentru alte creaturi din deșert și pentru păsări nocturne au ajuns să fie asociate în mintea iudeilor cu spiritele rele și cu monștrii nocturni din folclorul babilonian și persan.
Iudeii au început să privească ideile păgâne într-o altă lumină. Conceptele despre cer, iad, suflet, cuvânt(Logos) și înțelepciune au dobândit semnificații noi. Și, dacă, după cum se învăța atunci, Dumnezeu era atât de departe, încât nu mai putea comunica cu oamenii, el avea nevoie de intermediari. Grecii numeau astfel de spirite intermediare și protectoare demoni (Daimoni).Acceptând ideea că demonii puteau fi buni sau răi, iudeii au ajuns repede sub control demonic.
O schimbare constructivă a avut loc în închinarea locală. Curând s-au format sinagogile, locuri unde congregații apropiate de iudei se întruneau pentru a primi educație și a efectua servicii religioase. Când, unde și cum au apărut pentru prima dată sinagogile iudaice nu se cunoaște cu exactitate. Înrucât acestea satisfăceau necesitățile legate de închinare ale iudeilor din locuri îndepărtate atunci când nu puteau merge la templu, se consideră, în general, că sinagogile s-au înființat în timpurile exilice sau postexilice. Semnificativ este faptul că ele s-au dovedit a fi locuri publice excelente pentru ca Iisus și apostolii săi să vestească „bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina sa cea minunată”- 1 Petru 2:9.
Iudaismul a adoptat diferite școli de înțelepciune:
În secolul II î.H. au început să-și facă apariția diverse școli de înțelepciune. Acestea nu erau organizații religioase separate . Mai degrabă, ele erau mici asociații de clerici, filosofi, activiști politici iudei care căutau să exercite influență și să țină sub control poporul, toate sub tutela iudaismului.
Saducheii, care se implicaseră în politică, erau, în principal,aristocrați bogați, cunoscuți pentru diplomația lor iscusită chiar din timpul ascensiunii Hasmoneilor, la jumătatea secolului II î. H.. Cei mai mulți dintre ei erau preoți, deși unii erau oameni de afaceri și proprietari de pământ. Pe timpul când s- a născut Iisus, majoritatea saducheilor preferau guvernarea romană în Palestina, întrucât considerau că aceasta era mai stabilă și că putea menține status-quoul. O minoritate (irodienii) credea că domnia familiei lui Irod ar corespunde cel mai bine intereselor poporului evreu. În orice caz, saducheii nu doreau ca poporul să ajungă să fie condus de fanatici iudei sau ca altcineva în afară de preoți să supravegheze templul. Convingerile saducheilor erau conservatoare, bazându-se în principal pe interpretarea dată de ei scrierilor lui Moise, și reflectau opoziția lor față de impunătoarea sectă a fariseilor. Saducheii respingeau profețiile din Scripturile ebraice, considerându-le speculații. ei credeau că părțile istorice, poetice și proverbiale din Biblie sunt neinspirate și neesențiale.
Fariseii au apărut pe parcursul perioadei grecești, ca o reacție puternică la elenismul anti-iudaic. În timpul lui Iisus însă, ei erau rigizi, tradiționaliști, mândrii, făcând prozeliți în mod prezumțios și incercând să țină sub control poporul prin instruirea dată în sinagogă. Ei proveneau, în principal, din clasa de mijloc și disprețuiau poporul de rând. Iisus îi considera pe majoritatea fariseilor ca fiind egoiști,nemiloși,iubitori de bani,ipocriți( Matei,cap.23). Ei acceptau toate Scripturile ebraice potrivit propriilor lor explicații, însă acordau acceeași importanță sau chiar mai multă tradițiilor lor orale. Ei spuneau că tradițiile erau ca un gard în jurul Legii. Departe de afi însă un gard, tradițiile lor anulau Cuvântul lui Dumnezeu și puneau publicul în încurcătură - Matei 23:2-4; Marcu 7:1, 9-13.
Esenienii erau mistici care trăiau în comunități izolate. Ei se autoconsiderau adevărata rămășiță a Israelului, așteptând în puritate să-l primească pe promisul Mesia. Esenienii duceau o viață pioasă și multe din convingerile lor erau o reflectare e concepțiilor persane și grecești.
Câteve grupuri de zeloți, care aveau motivații religioase, dar și un patriotism fanatic, considerau în mod criminal că oricine stătea în calea independenței statale iudaice era un dușman. Ei au fost asemuiți cu Hasmoneii și au apelat în principal la tineri idealiști, aventurieri. Considerați niște bandiți asasini sau luptători de rezistență, ei au folosit tactici de gherilă, făcând ca drumurile de țară și piețele publice să fie periculoase și amplificând astfel starea de încordare din vremea respectivă. De notat că unele surse din Tradiția Ortodoxă și Catolică îl consideră pe Iuda Iscarioteanul un zelot!
În Egipt filosofia greacă a înflorit printre iudeii din Alexandria. De acolo s-a răspândit în Palestina și la iudeii foarte împrăștiați din diaspora. Unii teoreticieni și filosofi iudei au interpretat scrierile lui Moise ca pe niște alegorii vagi,complicate și, chiar, stupide! Este cazul lui Philon din Alexandria.
De observat totuși că saducheii, fariseii și esenienii constituiau mai puțin de 7% din poporul evreu! Restul era format din mase de iudei ,necăjite și risipite, „ca niște oi care n-au păstor”.- Matei 9:36.
Pe când răsăreau zorii epocii romane, elenizarea transformase în mod ireversibil Palestina din punct de vedere social, politic și filosofic. Contaminarea cu influențe religioase babiloniene, persane și grecești crease un adevărat haos de concepții si interpretări. Poporul era total dezorientat. În această lume întunecată a pășit Iisus. Invitația sa încurajatoare - „Veniți la Mine țoți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă”- a fost o adevărată mângâiere (Matei 11:28). Cât de emoționant a fost pentru ei să-l audă spunând: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8:28). Iar promisiunea sa îmbolditoare: „cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”, a fost cu adevărat încântătoare. - Ioan 8:12.
În concluzie, atunci când sărbătorim sau pretindem că sărbătorim Crăciunul să ne aducem aminte de El, de Iisus, nu să cultivăm ideea credinței în așa-zisul Moș Crăciun! Să nu ne afundăm și noi tot mai mult în întuneric spiritual!
