CERUL CERURILOR ȘI SĂLAȘUL LUI DUMNEZEU.

 

CERUL CERURILOR ȘI SĂLAȘUL LUI DUMNEZEU

 Cerul este și locul sălășluirii lui Dumnezeu (2Paralipomena/ Cronici 6,21), din care El aude rugăciunile oamenilor. Dincolo de contingențe, adică de deasupra „cercului” pământului (gr. gyros tes ges, ebr. hûg hā-ʼāreț), Domnul îi privește suveran pe oameni care îi apar ca niște lăcuste (Isaia 40,22). Cerul este tronul Lui și Pământul, un fel de scăunel pe care își odihnește picioarele (gr. hypopódion, ebr. hădōm, Isaia 66,1). Desigur, această viziune nu trebuie luată stricto sensu, pentru că, în ultimă instanță, Cerul Cerului, Pământul sau vreun templu ridicat de mâini omenești, nu Îl pot cuprinde (2 Paralipomena/ Cronici 6,18). Dumnezeu nu este singur în Cer: o întreagă oștire îl însoțește în ipostaza sa războinică. Aceasta este alcătuită din totalitatea corpurilor cerești (Isaia 40,26), uneori personificate sub aparență angelică (Iosua 5,14-15, Psalm 103,20-21). Pentru a îndeplini poruncile lui Dumnezeu, oștirea Cerului se constituie într-un consiliu divin, care înconjoară tronul Lui (1Impărați 22,19). Ideea unui sfat al făpturilor cerești, adunate în jurul divinității suverane nu este nici ea una proprie literaturii biblice. Vechea exegeză scripturară indica drept sursă sigură a acestei viziuni scenele atât de cunoscute ale sfaturilor zeilor din Enumma Eliș și din alte scrieri mesopotamiene. Observația este corectă până la un punct, pentru că, spre deosebire de independența vădită a zeilor mesopotamieni, în relația dintre Dumnezeu și miriadele de îngeri care îi înconjoară tronul nu încape nicio ambiguitate: oastea Cerului se supune fără urmă de ezitare tuturor poruncilor Domnului. Orice formă de negociere, orice sugestie venită de la îngeri, orice iotă de contestare sunt de negândit în spațiul israelit. Un moment de tranziție de la o viziune la cealaltă pare să fi fost, ca în atâtea alte cazuri, modelul ugaritic. Acolo, zeul El convoacă adunarea celorlați zei doar pentru a-și comunica hotărârile, luate de unul singur: din parteneri de discuții, zeii subordonați devin instanțe de încuviințare. Originalitatea scenariului biblic constă în reglarea definitivă a raportului ontologic dintre Dumnezeul unic și făpturile care stau adunate în jurul său, acela dintre Creator și creatură. Orice încercare de zădărnicire a ordinii pe care acest raport o presupune este, din capul locului, iluzorie și, odată pusă în act, are consecințe dezastruoase pentru întreaga creație. Cerul, ca locuință a lui Dumnezeu, este, în Vechiul Testament, destinația a doi oameni privilegiați: Enoh și Ilie. Cel dintâi este fiul lui Iared și tatăl lui Matusalem, a șaptea spiță după Adam și singurul dintre patriarhi care nu moare, ci, după ce trăiește  trei sute șaizeci și cinci de ani, dispare de pe Pământ, fiind „luat” (în ebraică lāqah Geneză. 5,24) sau „strămutat” (în greacă metatithenai Geneză 5,24) de Dumnezeu. Majoritatea comentariilor antice pledează pentru ridicarea lui, în trup, la Ceruri. În cazul profetului Ilie, înălțarea este explicită: se face în văzul ucenicului său, Elisei și a altor cincizeci de „fii ai profeților”. Ajunși în peregrinarea lor pe malul Iordanului, Ilie lovește cu zăbunul apa, care se desparte pentru ca maestru și discipol să treacă prin albia secată. Apoi,un car de foc  venit din Cer îl desparte pe profet de ucenic și un vârtej îl răpește pe cel dintâi la Cer (1Împărați 2,8-12). Singurul lucru pe care îl lasă în urmă profetul este haina, o mantie largă (ebr. ʼadderet), făcută, după Septuaginta, din piele de oaie sau de capră (greacă meloté), devenită veșmântul tipic al pustnicilor. Misterul dispariției celor două personaje a exercitat o fascinație aparte asupra cititorilor antici ai Bibliei. Așa se explică apariția unei literaturi extracanonice importante, care, imitând stilul biblic și asumându-și o pretinsă legitimitate de inspirație, propune dezvoltarea unor teme asupra cărora scrierile canonice nu se pronunță decât în treacăt. Ceea ce pare a fi o tăcere misterioasă în Scriptură este exploatat, uneori în mod halucinant, în literatura apocrifă. Mai mult decât simple excrescențe pseudoexegetice, apocrifele au jucat un rol important nu numai în stabilirea, a contrario, a canonului, ci și, paradoxal, în deschiderea unor porți de interpretare care au influențat conținutul scrierilor canonice înseși. Misterul dispariției lui Enoh, de pildă, a condus la apariția unui întreg ciclu de scrieri care propune scenarii dintre cele mai interesante ale călătoriei eroului în lumea celestă. Perspectiva narațiunii se schimbă față de cea din Geneză, Enoh devenind el însuși povestitorul experiențelor sale excepționale și sursa principală a revelațiilor pe care acest tip de literatură o acreditează ca autentică. Fără a intra în detalii, merită observat faptul că acestor scrieri i se datorează viziunea despre multiplele niveluri ale Cerului, pe care o preiau, pe de o parte, autorii neotestamentari și, pe de altă parte, o importantă mișcare contemplativă din interiorul iudaismului (așa-numita mistică heykhaloth, „a templelor, a palatelor”). Numărul de „Ceruri” variază de la o sursă la alta, majoritatea scrierilor intertestamentare arătând că ar fi șapte niveluri, pe când în Noul Testament, se vorbește de trei (2Corinteni 12,2). În Cerul cel mai înalt se găsește sălașul lui Dumnezeu și, idee importantă, locuința postumă a drepților (Ioan 14,1-3; Apocalipsa lui Ioan 7,9-17 etc.) Scrierile apocrife ale Vechiului Testament, de tipul Cărților lui Enoh, plasează în Cerurile inferioare locurile de pedeapsă ale netrebnicilor din viața pământească.

RELIGIOZITAEA FENOMENULUI SF.

 

RELIGIOZITATEA FENOMENULUI SF

 Considerat a fi un gen artistic al posibilităţii, anticipaţiei şi modernităţii, literatura şi cinematografia science-fiction funcţionează astăzi ca o formă de pseudo-religiozitate prin crearea de mituri şi ritualuri noi şi înlocuirea celor vechi. Limbajul său prezintă adesea explicaţii, comentarii sau foloseşte teme religioase pentru a reconceptualiza noţiuni ca divinitate, demoni, viaţă, moarte, apocalipsă, Mântuitor, experienţa spirituală, propunând o nouă condiţie a naturii umane şi divine: oameni cu puteri supraumane şi capacităţi paranormale (telepatie, telekinezie, teleportare, controlul minţii etc.), extratereştri ca noi zeităţi, profeţi ca şi călători în timp, viziuni metafizice sau profetice induse prin intermediul tehnologiei etc.. Şi cei mai predispuşi la această formă de pseudo-religiozitate sunt, desigur, noile generaţii de adolescenţi familiarizaţi cu o societate de-tradiţionalizată, care încearcă umplerea golului spiritual cu expresii sincretiste şi tehnologice. Potrivit criticilor şi comentatorilor genului SF, termenul de „science-fiction” a apărut odată cu o serie de etichete concurente în 1920, cu Hugo Gernsback, în revista Amazing Stories. Această denumire a suferit multe transformări pe măsură ce mai multe reviste populare de ficţiune din secolul al XX-lea au încercat să definească un termen oficial şi astfel să se adreseze unui public stabil, într-o industrie a publicaţiilor aflată în condiţii precare. Au fost folosite, în legătură cu ea, descrieri precum cea de a fi „diferit”, „straniu”, „pe un drum greşit”, „pseudo-ştiinţific” sau „ciudat-ştiinţific”. Cu toate acestea, lucrări ce pot fi incluse în această categorie au fost scrise încă din secolul al XVII-lea, putând include aici lucrări precum Somnium (Johannes Kepler), în care sunt descrise o călătorie către Lună şi modul în care mişcarea Pământului este văzută de acolo. Odată cu dezvoltarea tehnologiei secolului al XIX-lea şi a facilitării transportului, Jules Verne şi mai apoi H.G. Wells aduc o contribuţie majoră acestui gen literar, imaginând modalităţi uimitoare de călătorie pentru vremea aceea, cu maşini zburătoare şi descriind chiar şi o invazie extraterestră a Pământului. Însă abia la sfârşitul anilor 1930 literatura SF prinde contur, prin întemeierea la New York a unei organizaţii numite Futurians, în care cea mai importantă contribuţie este adusă de Isaac Asimov, care editează peste 500 de cărţi, devenind figura emblematică a genului literar ştiinţifico-fantastic pretutindeni în lume. În ceea ce priveşte cinematografia, ea însăşi un produs al boom-ului tehnologic de la sfârşitul secolului trecut, aceasta a demonstrat o fascinaţie timpurie faţă de efectul pe care tehnologia îl are asupra vieţii cotidiene. Cinematografia SF îşi are începutul în 1902, când Georges Melies îşi uimeşte audienţele filmului mut cu un efect fotografic iluzoriu (A Trip to the Moon) şi culminând cu filmul Metropolis (1927). Deşi acum 50-60 de ani era privit ca gen care cuprinde „poveşti de aventură fără substrat, exprimate superficial de scriitori mediocri şi compuse pentru distracţia şi amuzamentul băieţilor adolescenţi”, genul SF a ieşit în zilele noastre în evidenţă şi se află acum în atenţia unei audienţe internaţionale de sute de milioane, ca o formidabilă forţă socială. Este de-ajuns să spunem că şapte dintre cele douăzeci cele mai profitabile filme produse vreodată aparţin genului SF.

Ştiinţifico-fantasticul ca fenomen socio-religios:

 Datorită popularităţii sale, mulţi cercetători au fost interesaţi de relaţia dintre genul SF şi religie, precum şi de efectul limbajului SF pe care îl are asupra expresiei religiei. Concluziile acestora sunt oarecum surprinzătoare: producţiile populare SF reconfigurează perspectivele unui impresionant număr de cititori sau spectatori peste tot în lume. Deşi religia nu face obiectul de studiu explicit al genului SF, portretizarea religiei are o abordare negativă: este prezentată adesea ca superstiţioasă, învechită, depăşită şi iraţională, iar umanismul ştiinţific raţional este văzut ca o alternativă pentru credinţa religioasă. Literatura şi cinematografia SF introduc noi credinţe religioase şi produc teologii populare, influenţând gândirea religioasă. Naraţiunile SF urmează, de regulă, o traiectorie religioasă esenţială, explorând probleme ca originea naturii umane sau chestiunea destinului, natura divinităţii, posibilitatea mântuirii, răscumpărării şi chiar cea a existenţei ce urmează după moarte. Ne sunt prezentate noi zeităţi, o nouă umanitate, rase extraterestre, ca şi creatori ai Pământului, deţinând cunoştinte secrete şi inteligenţe puternice ce ghidează Universul. Recent, sociologii au început să acorde importanţă manifestărilor pe care le au fanii SF, considerând genul ca fenomen social ce are puternice afinităţi cu noile mişcări de sorginte religioasă, fundamentate pe schimbarea definiţiei, formei şi manifestării religiozităţii contemporane. Şi abordarea aceasta este îndreptăţită, dacă ne gândim, de exemplu, că aproape niciun alt fenomen al culturii populare nu a produs atâta fascinaţie în rândul tinerilor ca Star Trek. Peste 500 de milioane de dolari din produse vândute în ultimii 25 de ani, peste 4 milioane de cărţi vândute în fiecare an (multe dintre ele bestseller), dicţionare ale limbajelor extraterestre din Star Trek, institute ce studiază aceste limbaje, sute de fan-cluburi, convenţii, grupuri de discuţii on-line şi locaţii cu destinaţie turistică, şi desigur redifuzări ale filmelor în peste 100 de ţări. Căpitanul Kirk şi vulcanianul Spock, cele două personaje principale din seria originală (TOS), sunt nume uzuale, nu numai în Statele Unite, dar şi în alte ţări vorbitoare de limbă engleză, aşa cum este şi nava spaţială de călătorie Enterprise. Numeroase manuale, cărţi sau romane completează universul Star Trek, oferind tabele cronologice Trek, descrieri ale altor planete şi ale extratereştrilor, planuri detaliate de nave, numeroase ghiduri pentru fani, memoriile scrise de fondatorii mişcării, precum şi un jurnal dedicat studiului culturii klingoniene. Fenomenul Star Trek nu este limitat doar la fanii science-fiction, nici nu este prezent doar ca parte a culturii pop, o creaţie destinată să aducă profit. Fenomenul produs de fanii Star Trek pare asemănător cu o mişcare religioasă, având multe caracteristici comune cu aceasta: un mit situat la origine, un set de convingeri, organizare şi membri activi şi creativi. Toate aceste activităţi ale fanilor construiesc un univers alternativ Star Trek, conectându-l cu prezentul şi constituind un fenomen pe care sociologii îl numesc drept „natura religioasă a fanilor SF”.

Scriptura seculară SF: zeităţi, roboţi şi extratereştri:

 Literatura şi cinematografia science-fiction au câştigat o popularitate enormă şi o atenţie critică din partea teologiei în ultimii ani, motivată de utilizarea temelor religioase, cum ar fi învierea, sacrificiul, nemurirea, credinţa, căutarea spirituală, Apocalipsa, viaţa de apoi, demoni şi diavolul, Dumnezeu şi zei, teme cărora abordările SF le-au dat o expresie personală, cosmică sau tehnică: fiinţe nemuritoare, universuri alternative, inteligenţe imateriale, personalităţi holografice, androizi şi o serie de alte forme alternative de viaţă ce transformă conceptele dualiste de viaţă - moarte sau mortalitate - nemurire, motiv pentru care au fost numite adesea „textul sacru al viitorului”. Una dintre cele mai populare şi intrigante explorări de teme cu caracter religios în genul science-fiction este credinţa în maşinile inteligente şi în extratereştri, ca alternative la credinţa într-un Dumnezeu personal şi revelat, speculând astfel cu privire la ce fel de zei am putea întâlni în viitor. Ne sunt prezentate noi modalităţi de gândire asupra lui Dumnezeu şi asupra creaţiei, contribuind în felul acesta la dezvoltarea unei noi perspective spirituale. Multe opere SF au descris fiinţele umane ca putând deveni zei şi la fel de multe au explorat conceptul de zei creaţi de fiinţele muritoare: maşini super-puternice ce preiau rolul zeităţilor. Tehnologiile robotice manifestă un anumit tip de sfinţenie, de spiritualitate în secolul al XXI-lea. În prezenţa maşinilor inteligente, fiinţele umane trăiesc experienţa numinos-ului, experienţa a ceea ce Rudolph Otto numea „mysterium tremendum” (teama în faţa lui Dumnezeu) şi „fascinans” (fascinaţia, atracţia faţă de harul mântuitor al lui Dumnezeu), o reacţie care arată că oamenii le-au ridicat pe acestea la un statut divin. Analizând totuşi aceste zeităţi robotice, observăm că, în mod regulat, ele nu sunt de fapt decât demoni sau creaturi ordinare, neavând o natură sau o condiţie metafizică şi morală mai evoluată decât cea umană. Pe de altă parte, fiinţele umane însele pot deveni asemenea zeilor: veşnice, puternice şi creative. Întorcându-ne atenţia către Star Trek, vedem zeităţile ca fiind expresia unei superiorităţi relative. Cel mai contrastant exemplu este Q, care pare a avea capacităţi asemenea zeilor şi puteri nelimitate: este etern, atotputernic, atoateştiutor, dar ostil oamenilor şi indiferent faţă de suferinţa fiinţelor inferioare lui. În unele episoade, Q pare să respingă umanitatea, căci pe măsură ce avansează, ea poate fi un potenţial pericol pentru însuşi Q Continuum. Q sugerează, în felul acesta, că umanitatea poate deveni asemenea zeităţii prin dezvoltare evolutivă şi prin progresul ştiinţific. De asemenea, în filmul Star Trek - The Final Frontier, un profet conduce echipajul dincolo în centrul galaxiei în căutarea lui Dumnezeu. Dumnezeul pe care îl propun realizatorii este pur şi simplu un extraterestru aflat într-o nevoie disperată, anume aceea de a găsi o navă spaţială. Această scenă duce la problema construirii unui dumnezeu după propria imagine, sugerând că, în viitor, oamenii nu vor mai avea nevoie de divinitate pe măsură ce ei vor avansa în explorarea Universului. O altă temă majoră, populară în genul SF, o reprezintă credinţa în existenţa extratereştrilor şi în răpirile oamenilor de către aceştia. Curentul acesta este comparat de unii autori cu un botez într-o religie nouă, specifică acestui mileniu. Producţiile SF au creat, de asemenea, o speranţă religioasă virtuală în extratereştri, în explorarea Universului şi în următorul pas în evoluţia umană. Se pare că am intrat într-o a doua eră păgână, completată cu o nouă mitologie în care zeităţi minore coboară din nou din stele, caută să se implice în viaţa noastră, ne direcţionează cursul vieţii spre viitor, ne invită să-i urmăm în cer şi chiar se încrucişează cu noi pentru a crea specii hibride, capabile de a întâmpina provocările de mâine. Oamenii cred în extratereştri tocmai în intenţia de a satisface anumite trebuinţe spirituale, iar această credinţă reflectă o dorinţă tot mai mare de transcendenţă şi semnificaţie spirituală. În timp ce lumea occidentală s-a îndepărtat de religia tradiţională, ştiinţifico-fantasticul şi ştiinţa speculativă au acţionat rapid pentru a umple vidul spiritual cu învăţături şi expresii alternative, substitutive. Acestea, deşi îşi au originea în formele de religiozitate tradiţională, reinterpretează povestirile biblice şi spiritualitatea contemporană în perimetrul modelelor şi explicaţiilor ştiinţifice. Filmele Star Wars introduc în acest sens un concept foarte controversat: Forţa, la care se face referire constantă pe întreg parcursul filmelor. Forţa poate fi văzută ca o metaforă a tuturor credinţelor religioase, este un câmp de energie creat de toate fiinţele vii, un câmp ce ne înconjoară şi penetrează întreaga realitate, o energie universală, verificabilă empiric chiar şi pentru necredincioşi. Această Forţă pare a poseda putere divină, omnipotentă, dar, fiindcă este neutră, poate ajuta atât binele, cât şi răul. Conceptul de Forţă este complex, încorporând elemente din filozofia orientală, din cuprinsul moralei, preluând şi ideea responsabilităţii şi a autosacrificiului din tradiţia creştină. Nu înlocuieşte noţiunea de Dumnezeu, dar întrupează credinţa într-o forţă spirituală pentru a ne ghida, îndruma către transcendent şi a ne atenţiona că Universul nu este format doar din materie. Într-un celebru interviu pentru revista Time (1999), George Lucas se autoprezintă ca un teolog contemporan, folosindu-se de SF pentru a trezi un sentiment religios în rândul audienţei tinere: „Am introdus Forţa în film pentru a trezi un anumit tip de spiritualitate în rândul tinerilor, mai mult o credinţă în Dumnezeu decât într-un sistem religios în particular. Am vrut să fac astfel încât tinerii să înceapă să-şi pună întrebări cu privire la taina, la misterul existenţei. Văd Star Wars ca încorporând toate ideile pe care religia le reprezintă şi încercând să evidenţieze esenţialul într-un concept mai modern şi mai accesibil”.

Noi mişcări religioase ce îşi au originea în science-fiction:

 Ştiinţifico-fantasticul reprezintă un teren preferat de grupurile religioase postmoderne, dintre care cele mai evidente exemple le constituie Biserica Scientologică, fondată de scriitorul de science-fiction L. Ron Hubbard, în 1953, Mişcarea Raeliană, întemeiată de jurnalistul francez Claude Vorilhon, care s-a autoproclamat Rael şi propovăduieşte o doctrină revelată în timpul unei întâlniri cu extratereştrii, lângă un amplasament al unui vulcan stins în Franţa, precum şi Biserica Tuturor Lumilor (Church of All Worlds), o religie neopăgână fondată în 1962 de Oberon Zell-Ravenheart şi soţia sa, Morning Glory Zell-Ravenheart, pe baza romanului SF „Străin într-o ţară străină” (Robert Heinlen). Cea mai recentă mişcare religioasă, avându-şi originea directă în producţiile de gen, este Jediismul, religia Forţei, un amestec de taoism, filozofie platonică, budism, bushido şi tehnologie postmodernistă. Fraţii Daniel (în vârstă de numai 25 de ani) şi Barney Jones au înfiinţat în 2007 Biserica Internaţională a Jediismului în Anglesey (nordul Ţării Galilor), după ce, în urma recensământului efectuat în 2001 în Anglia şi Ţara Galilor, 390.000 de persoane s-au declarat membri ai religiei Jedi, iar în Scoţia, un număr de 14.000. Biroul de Statistică Naţională nu i-a recunoscut însă ca fiind religie distinctă şi i-a inclus în aceeaşi categorie cu ateiştii. Fenomenul a căpătat amploare în întreaga lume, astfel încât, în Australia, 70.000 de persoane s-au declarat cavaleri Jedi, 50.000 în Noua Zeelandă, 20.000 în Canada şi aproximativ 15.000 în Cehia. În România, fanii Star Wars au deschis Academia Jedi iar cei care doresc să fie admişi trebuie să treacă printr-o sesiune de examene. În prezent, Jediismul nu este adoptat oficial în nicio ţară.

O scurtă evaluare teologică:

 Explorând şi exploatând sensul ultim al existenţei omenirii, producând astăzi teologii populare ce pot influenţa gândirea religioasă tradiţională, ştiinţifico-fantasticul răspunde unei crize istorice, care este o criză a credinţei, prin oferirea de povestiri, simboluri, imagini şi mituri necesare pentru a face faţă acestei crize. Atâta timp cât se manifestă ca propagandă a credinţei într-o anumită viziune despre Univers, atribuind semnificaţii divine extratereştrilor, umanităţii, tehnologiilor sau viitorului, acest fenomen vine în contradicţie cu învăţăturile şi doctrinele tradiţionale religioase, încât se poate spune că genul ştiinţifico-fantastic extins dincolo de aria unui gen cultural reprezintă un potenţial pericol pentru religie. Limbajul său sacru nu reprezintă un sistem religios în particular, ci un sincretism de idei şi învăţături oferit unei societăţi în care oamenii au posibilitatea de a alege şi cântări între mulţimea ofertelor spirituale, sfârşind adesea într-o formă de religie personalizată.

VIITORUL CONSERVATORISMULUI.

VIITORUL CONSERVATORISMULUI

  Misiunea de a regândi și a înțelege conservatorismul este una urgentă în epoca noastră, a extremelor. Sfera publică este saturată astăzi de articole și cărți ce anunță criza democrației liberale. Aceeași lamentație despre apusul democrației, în timp ce alții consemnează eșecul liberalismului ca proiect cultural și politic. Aproape toți menționează eroziunea lentă a normelor democratice și avertizează împotriva noilor expresii ale autoritarismului de pe tot globul. Indiferent dacă subscriem sau nu acestor diagnoze, este aproape imposibil să ignorăm faptul că democrația liberală, oriunde în lume, este în recesiune. Optimismul pe care l-am simțit la căderea Cortinei de Fier, în 1989, pare acum un eveniment atât de îndepărtat. Potrivit unui raport Freedom House din 2019, principalele cauze ale declinului democratic (sau reflux) sunt „mișcările populiste antiliberale”, ce „subminează intern democrațiile prin atitudinea lor sfidătoare față de drepturile civile și politice fundamentale”, astfel slăbindu-se cauza democrației pretutindeni pe glob. Populismul, un concept remarcabil de complex, este, de obicei, asociat cu dreapta extremă, însă îl reîntâlnim și în stânga spectrului. Cert este că multitudinea de mișcări populiste semnalează o nouă „revoltă a maselor”. Nu știm care este punctul terminus al acestei revolte. Istoria ne poate însă învăța câteva lecții. Așa cum remarcă Edmund Fawcett în recenta sa carte, Conservatism: The Fight for a Tradition (Princeton Univ Press, 2020), mărturiile istorice ne relevă că atunci când conservatorii sprijină democrația liberală, instituțiile sale tind să funcționeze bine și pacea socială devine normă. Când aceștia își retrag sprijinul, democrația se fragilizează și apoi se prăbușește. „Pentru a supraviețui, cât și pentru a înflori, democrația liberală are nevoie de sprijinul dreptei”, notează Fawcett. Acest lucru este încă și mai important astăzi, când scena politică a Statelor Unite și a întregii lumi este dominată de dreapta „progresistă”. Ce cale va urma conservatorismul în orizontul apropiat? Va continua să sprijine normele și instituțiile democrației liberale sau, dimpotrivă, va încerca să le substituie cu ceva nou, din gama populist-autoritară? Va onora conservatorismul una dintre virtuțile sale de căpătâi - prudența - și se va fundamenta pe aceasta sau va fi abandonată în favoarea altor virtuți, aparent mai virile? Cu atât mai mult cu cât miza nu mai este restrânsă la interogații strict academice, dat fiind contextul tragicelor evenimente din 6 ianuarie, când o gloată incitată de cel de-al 45-lea președinte al Statelor Unite a invadat Capitoliul și a profanat cel mai sacru loc al democrației americane. Invazia barbară din Washington din acea zi a făcut multe victime, însă una dintre ele a fost chiar prudența. Atunci când Donald Trump a spus suporterilor săi „Nu vă veți lua niciodată țara înapoi manifestând slăbiciune. Trebuie să vă arătați forța, trebuie să fiți puternici”, desigur că el înțelegea că patrioții autentici în tentativa lor „de a opri furtul” ar trebui să renunțe la prudență pentru îndrăzneală. A fi „puternic” și hotărât în acest sens este tocmai opusul prudenței, pe care, mai demult, Burke o elogia drept reperul și pilonul constitutiv al tuturor celorlalte virtuți. Prudența a fost, de asemenea, ignorată, atunci când Donald Trump i-a spus cu cinism vicepreședintelui, care ezita să încalce constituția, „poți fi un patriot sau un laș”. Alegerea părea evidentă. Dacă vrei să fii un perdant, atunci poți îmbrățișa prudența. Dar dacă vrei însă să câștigi, atunci trebuie să nu ai ezitări, poate să fii chiar nesăbuit în urmărirea scopurilor tale. Un astfel de cinism nu ar trebui să ia prin surprindere un observator al politicii americane contemporane. Prudența și civilitatea au fost doar două dintre multele victime ale politicii tribalismului, ce a dominat arena politică americană  în ultimii zece ani. Într-o lume marcată de nemiloase teste de turnesol și de puritate menite a sorta pe cei impuri, virtutea pe care Burke o considera „zeul acestei lumi secunde” nu are, practic, niciun loc. Ar putea fi prudența principiul călăuzitor al conservatorismului de astăzi? Și cum ar putea el găsi suficiente resurse pentru a sprijini democrația liberală, dacă persistă înclinația de a se descotorosi de prudență?

Ce înseamnă (să fii) conservator?

 Misiunea de a regândi și a înțelege conservatorismul este așadar una urgentă în epoca noastră, a extremelor. Dar acest lucru este, fără îndoială, mai ușor de spus decât de făcut. Așa cum remarca Roger Scruton, conservatorismul este „în mod special nearticulat, greu de transpus în formule sau maxime, reticent în a-și exprima scopul sau a-și devoala viziunea”. Astfel, ar fi eronat de a-l reduce la simpla dorință de a conserva, cum la fel de bine ar fi greșit să îi amestecăm pe toți conservatorii sub eticheta de partid al reacțiunii. Dorința de a conserva nu este incompatibilă cu reforma și schimbarea, dacă aceea din urmă nu implică o îndepărtare totală în raport cu tradiția. Spre deosebire de liberalism, afirmă Fawcett, conservatorismului îi lipsește un canon strict și nu a avut vreodată o Declarație de Independență sau un Decalog. Conservatorismul cunoaște o varietate de expresii și este o tradiție de gândire surprinzător de diversă, ce include deopotrivă prieteni și adversari ai modernității. El notează că „narațiunea conservatoare implică moderați radicali, centriști și extremiști, gânditori economiști sau eticieni, cu viziuni incluzive sau, dimpotrivă, exclusive, personaje divizive, cât și predispuse la coeziune”. Apelul conservatorismului la tradiție și obicei poate îmbrăca fie formele radicale, fie cele temperate, în funcție de circumstanțe și de natura unor scopuri diverse, ce sunt asimilate și motivează acțiunea. Unele agende conservatoare îngăduie compromisul și moderația, în vreme ce altele tind spre fanatism și lipsa de moderație. Pentru a complica lucrurile și mai mult, unii gânditori precum Hume, Burke, Hayek sau Oakeshott sunt uneori considerați apropiați de canonul liberal, însă adesea sunt incluși și în tabăra conservatoare.Fawcett ne îndeamnă să interpretăm conservatorismul ca o practică politică implicând trei teme interconectate: o istorie complexă, diverși participanți la practică și un ghid specific ce călăuzește practica conservatoare. Conservatorismul ne apare astfel mult mai cuprinzător decât o ideologie pur pozițională, ce poate fi denunțată ca simplă facțiune reacționară. Conservatorii prețuiesc prudența și admit imperfecțiunea umană, limitele rațiunii individuale și importanța tradițiilor și a obiceiurilor. Ei apără centralitatea tradiției și a obiceiurilor și stăruie asupra naturii organice a societății. Conservatorii critică folosința abstracțiilor în politică și își exprimă scepticismul față de încercările la scară largă de inginerie socială. Deși unele versiuni ale conservatorismului insistă că există o legătură necesară între conservatorism și credințele religioase, alții sunt mai sceptici asupra acestei teme. Burke este cel care a consfințit virtutea prudenței în panteonul conservatorismului. El era încredințat că în aproape toate problemele politice se află mereu un punct median, ce trebuie explorat cu înțelepciune și apoi urmat cu prudență. O dispoziție spre a conserva și abilitatea de a ameliora constituiau sistemul său de referință pentru un om de stat. Este nevoie de prudență pentru a aplica principiile constituționale, pentru a evita atât simplificarea, cât și sofisticarea în exces, dar și în evaluarea consecințelor. Un om de stat, scria Burke, „trebuie să fie ghidat, fără a pierde niciodată din vedere principiile, de natura circumstanțelor; a judeca fără a ține seamă de exigențele momentului poate însemna, pentru el, chiar ruinarea țării pentru totdeauna”.

Prudența - pilonul gândirii conservatoire:

 Inspirându-se de la Burke, Russell Kirk, în The Conservative Mind, a transformat prudența într-unul din cei șase piloni ai gândirii conservatoare. El a împărtășit cu Burke ideea că prudența este adevăratul test al omului de stat ce urmărește reînnoirea societății. Dacă viziunea conservatoare oferă „un manual de maxime ale prudenței pentru a ghida buna guvernare”, conservatorii trebuie să își folosească judecata pentru a decide când se vor inspira de la obiceiuri, ce fel de tradiție ar dori să prezerve sau să remedieze și așa mai departe. „Regulile abordării prudențiale” solicită o bună chibzuire, iar judecata politică este un concept bine-cunoscut pentru complexitatea sa, așa cum a arătat și Ferenc Hörcher în A Political Philosophy of Conservatism: Prudence, Moderation, and Tradition (Bloomsbury Academic, 2020). Cartea sa, o pledoarie nuanțată și viguroasă a prudenței, inspirată dintr-o varietate de surse istorice, filozofie și teorie politică, prezintă cititorului o reevaluare profundă a virtuții antice ce s-ar cuveni să rămână nucleul oricărei forme de conservatorism. Vreau să subliniez că acele trei concluzii ale cărții lui Hörcher pot fi relevante pentru preocupările actuale privind viitorul conservatorismului și al democrației liberale în lumea noastră post-adevăr. Prima este că prudența, asemenea moderației, rămâne o virtute dificilă pentru mințile curajoase, indispensabilă pentru buna funcționare a societății noastre deschise. Unicitatea prudenței se originează în faptul că nu este nici artă, nici știință. Este o dispoziție practică, permițându-ne să calculăm riscurile și probabilitățile și să realizăm ce bătălii merită purtate și pe care să le evităm. Prudența ne învață care sunt relele cele mai tolerabile și cum ne putem acomoda cu ele atât în privat, cât și în public. Așa cum argumentează Hörcher, maturitatea și atenția pentru realitatea înconjurătoare sunt condiții necesare pentru a dobândi virtutea prudenței și acest lucru explică de ce momentul oportun (kairos) rămâne una dintre cheile succesului în politică. Actorii politici prudenți se confruntă cu evenimente particulare și contingente și se străduiesc să facă alegerile corecte la momentul potrivit, lipsindu-le siguranța și cunoașterea perfectă. Astfel, prudența depinde de experiență și memorie; ea necesită intuiție și capacitatea de a anticipa, însă și o anumită smerenie și moderație. O a doua concluzie importantă este aceea că trebuie să distingem între adevărata prudență, ce urmărește mai mult ceea ce este onorabil decât utilitatea, și simpla iscuțime sau agerime a minții, ce se mărginește la interesele și ambițiile pe termen scurt. Prudența operează ca o formă de autoreținere ce ne permite să ținem sub control excesele noastre. Din acest punct de vedere, virtutea și caracterul sunt esențiale pentru prudență: cineva nu poate fi virtuos fără a fi prudent, cum nu poate fi prudent fără a fi virtuos. Totuși, nu este suficient să fii virtuos aderând la regulile morale și principiile generale. Avem nevoie, de asemenea, de discernământ pentru a ne găsi busola, îngăduind un spațiu amplu pentru discreție și previziune. Prudența însăși implică (cel puțin) trei faze - deliberare, judecată și decizie - pentru care nu avem un algoritm abstract. Hörcher este îndreptățit să releve că prudența este întotdeauna însoțită de alte concepte și virtuți, cum ar fi proprietatea, măsura justă, adecvarea, contextul, proporția și moderația chibzuită. Acest lucru implică un tip special de cunoaștere, unul care combină deopotrivă cunoașterea tacită și cunoașterea practică. În fine, A Political Philosophy of Conservatism ne invită să reflectăm la legătura strânsă dintre echilibru, civilitate, capacitatea de ajustare, moderație și compromis. Ele toate reprezintă precondiții esențiale ale vieții civilizate, fără de care nicio societate liberă nu se poate dezvolta. Virtuțile prudenței și moderației oferă resursele necesare pentru a administra conflictele sociale și politice prin identificarea unui modus vivendi, în care coabitează felurite pasiuni și interese. Manierele și cultura joacă un rol central din acest punct de vedere, dimpreună cu educația (civică). Fără o politică educațională concepută cu viziune, obiceiuri, tradiții valoroase și experiențe trecute nu pot fi transferate generațiilor viitoare.

Reinventarea Partidului Republican post-Trump:

 Pentru cititorul obișnuit, sofisticata pledoarie a lui Hörcher în favoarea moderației și prudenței ce urmărește resuscitarea reflecției privind viitorul conservatorismului poate părea o agendă prea înaltă, departe de realitatea încâlcită de la firul ierbii. În Statele Unite, Partidul Republican pretinde că reprezintă principiile conservatorismului, însă a abandonat cu totul prudența în ultimul timp. Cu câteva excepții notabile, el a îmbrățișat un demagog narcisist, care nu și-a ascuns disprețul pentru adevăr și fapte și a încurajat un obscen cult al personalității. Afirmațiile repetat false ale lui Trump și atacurile sale constante la adresa mediei și adversarilor politici au avariat grav reputația unui partid venerabil. Moștenirea comportamentului său nesăbuit riscă să pună în pericol o întreagă tradiție a gândirii ce odată a îmbrățișat o abordare prudentă a guvernării. Ar fi, într-adevăr, dificil să ne imaginăm ceva mai imprudent (și nedemocratic) decât o insurecție publică instigată de președintele Statelor Unite pentru a preveni validarea rezultatelor alegerilor libere și corecte a reprezentanților aleși democratic. O investigație asupra motivelor ce au făcut posibile evenimentele tragice din 6 ianuarie este în curs de desfășurare. Dacă va rămâne în umbra lui Donald Trump, viitorul conservatorismului va fi șubred și incert. Câtă vreme republicanii sunt de acord cu ideea lui Marjorie Taylor Greene că „partidul este al lui”, nu se întrevede nicio speranță de întoarcere la principii conservatoare sănătoase. Acest lucru ar trebui să ne frământe pe noi toți, liberali și conservatori deopotrivă. Adevărul în politică implică, deseori, „reconcilierea și combinarea unor poziții contrare” (J.S. Mill). De aici, o viață politică sănătoasă are nevoie deopotrivă de „un partid al ordinii sau stabilității, cât și de un partid al progresului sau reformei”. Luând aminte la provocările teribile ale neomarxiștilor, ar fi eronat să credem că viziunea conservatoare nu este capabilă de primenire. Însă conservatorilor trebuie să le fie clare care sunt bijuteriile din coroana virtuților ce constituie tradiția conservatoare. Prudența ocupă un loc central aici. Conservatorii nu ar trebui să accepte nicio caricaturizare a principiilor conservatoare, ce le distorsionează natura și diluează contribuția acestora la menținerea civilizației noastre. Aici nu putem decât empatiza cu un înțelept economist, Wilhelm Röpke, care a remarcat despre colegii săi intelectuali din Germania din vremea republicii Weimer: „Rareori în istorie s-a găsit un grup de oameni care să fie atât de preocupați să taie craca copacului pe care stau”, a afirmat acesta într-o conferință de la începutul lui februarie 1933, la numai o săptămână după ce Hitler a fost numit cancelarul Germaniei. Democrația liberală, a amintit Röpke publicului său, este departe de a fi perfectă, însă a creat societatea liberă și deschisă pe care cei mai mulți o consideră un dat de la sine înțeles. Ea a adus un nivel de libertate și prosperitate fără precedent în istoria umanității. Nu ar trebui să fie înlocuită de un sistem autoritar ce promite o soluție rapidă și iluzorie la problemele complexe ale țării. A respinge valorile și principiile democrației liberale, mai ales într-o perioadă de criză profundă, așa cum sunt unii conservatori tentați să facă, ar echivala cu retezarea însăși a crăcii copacului unde stăm cu toții. Orice partid responsabil al ordinii și stabilității va fi nevoit să adopte din nou virtuțile cardinale ale prudenței și moderației, abandonate de conservatori pentru succese de scurtă durată și titluri flamboaiante. Viitorul însuși al instituțiilor reprezentative și al civilizației noastre democratice depinde de această miză.

„APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - COMENTARIU REVIZUIT! PARTEA A PATRA!

„APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - COMENTARIU REVIZUIT! PARTEA A PATRA!

Capitolul 8 - Distrugerea ecosistemului planetar:

  Ne întoarcem din sferele cerești pe Pământ, reluăm timpul secvențial, cronologic și vedem că atunci când îngerul rupe cea de a șaptea pecete se dezlănțuie asupra Pământului judecata celor șapte trâmbițe. Încă o dată, evenimente și acțiuni din dimensiunile sferelor cerești ascunse de noi au ca urmare evenimente catastrofale din lumea noastră. Ele debutează într-o atmosferă solemnă, și aparent, ca răspuns la rugăciunile sfinților care au cerut răzbunare pentru sângele lor vărsat: „Când a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas. Şi am văzut pe cei şapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trâmbiţe. Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor” (Apoc. 8:1-4). „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” (Apoc. 6:9-10). „Apoi, îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar şi l-a aruncat pe pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ. Şi cei şapte îngeri, care aveau cele şapte trâmbiţe, s-au pregătit să sune din ele” (Apoc. 8:5-6). Înainte să analizăm judecățile declanșate pe Pământ de fiecare dintre cele șapte trâmbițe, aruncăm o privire de ansamblu asupra lor și vedem că ele sunt simetrice, chiar paralele, cu judecățile care vor fi declanșate pe Pământ, mai târziu, de revărsarea celor șapte potire, care vor culmina cu judecarea Babilonului și cu revenirea lui Iisus Hristos pe Pământ. Acesta este lucrul care i-a făcut pe mulți să spună că asistăm la un fel de reluare a acelorași etape, ca la tipograf, când pagina de hârtie este expusă la straturi succesive de culori din care este compusă imaginea finală. Intensitatea judecăților crește și se amplifică de la peceți, la trâmbițe și apoi la potire. În cadrul septadei care marchează cea de a șaptezecea săptămână finală din profeția lui Daniel, judecățile trâmbițelor au loc în prima jumătate a săptămânii, în partea dintâi a Necazului celui Mare, iar judecățile potirelor se petrec în cea de a doua jumătate, numită în altă parte „mânia lui Dumnezeu”: „Şi una din cele patru făpturi vii a dat celor şapte îngeri şapte potire de aur, pline de mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor” (Apoc. 14:10; 15:7). Judecățile trâmbițelor se aseamănă foarte mult cu plăgile Egiptului și este normal să fie așa, pentru că asemeni faraonului de altădată, populația Pământului va striga iar obraznic: „Și cine este Iehova ca să ascultăm de El?” Ruperea celei de a șaptea peceți și sunetul primelor șase trâmbițe produc un efect dramatic: „Când a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas” (Apoc. 8:1).

Ziua Domnului: Judecățile teribile care marchează finalul istoriei și al stăpânirii lui Satan pe Pământ sunt numite generic în profețiile Biblie cu termenul „Ziua Domnului”, în care Dumnezeu ia înapoi ceea ce este de drept al Lui. Am văzut deja în capitolul 5 câteva din aceste judecăți teribile. Ele au fost descrise acolo în termeni generali. Cu capitolul 8 ni se dau descrieri mult  mai precise, cu amănunte care înspăimântă. Înfruntarea dintre forțele demonice și autoritatea lui Dumnezeu va fi teribilă. Când am ajuns la cea de a cincea pecete din capitolul 6, sute de milioane de oameni au fost deja omorâți. Cea de a șasea pecete dezlănțuie tulburări cosmice despre care s-a mai vorbit încă de pe vremea Vechiului Testament: „Vai de cei ce doresc ziua Domnului! Ce aşteptaţi voi de la ziua Domnului? Ea va fi întuneric, şi nu lumină. Veţi fi ca un om care fuge dinaintea unui leu, pe care-l întâlneşte un urs şi care, când ajunge acasă, îşi reazemă mâna pe zid şi-l muşcă un şarpe! Nu va fi oare ziua Domnului întuneric, în loc de lumină? Nu va fi ea întunecoasă şi fără strălucire? ” (Amos 5:18-20). Am ajuns acum la cea de a șasea pecete, care, după părerea multora, cuprinde toate celelalte judecăți următoare, și cele ale trâmbițelor și cele ale potirelor, în total paisprezece judecăți. Când a fost ruptă cea de a șaptea pecete am intrat într-o atmosferă plină de dramatism caracterizat de trei elemente: (1) tăcere, (2) tămâie, (3) trâmbițe. Tăcerea anunță solemnitatea momentului. Până acum au vorbit îngerii și oamenii. Acum asistăm la cel mai important eveniment de la căderea lui Adam. Este ultima pecete. Nu mai este o alta! A venit sfârșitul și Dumnezeu are ultimul cuvânt, așa că tot ce este în jur tace: „Orice făptură să tacă înaintea Domnului, căci El S-a şi sculat din locaşul Lui cel sfânt!” (Zah. 2:13). Este liniștea de dinaintea furtunii! Împreună cu tămâia, rugăciunile sfinților martirizați se înalță spre Dumnezeu și cer judecata celor vinovați. Acum va fi judecat cel rău. Păcatele vor fi pedepsite, iar Hristos va fi înălțat înaintea tuturor. Să sune deci trâmbițele!

Judecățile trâmbițelor: Din alte texte ale Bibliei știm că pe Pământ s-a înălțat deja Antihrist și și-a început teribila sa domnie. Credincioșii din poporul evreu și dintre neamuri au fost deja masacrați. Cu o obrăznicie demonică, acest lider mondial va duce toată lumea în eroare și va lucra ca cel mai absolut dictator din istorie. Amănunte despre aceasta vom găsi în capitolele următoare din Apocalipsa. Trâmbițele vor suna acum ca pe vremea când Iosua a cucerit Ierihonul. La cea de a șaptea trâmbiță s-au prăbușit atunci zidurile și tot la cea de a șaptea trâmbiță se va prăbuși acum tot sistemul păcătos al lumii. Ca o primă observație efectul primelor patru trâmbițe este descris în doar șapte versete (Apoc. 8:7-13), dar efectele ultimelor două trâmbițe ocupă nu mai puțin de 50 de versete! Primele patru sunt legate împreună și descriu distrugerea ecosistemului mondial, de care se vorbește așa de mult în ultima vreme. Dumnezeu i-a făcut omului o casă și acum i-o distruge.

Distrugerea ecosistemului planetar: Întâmplările acestea teribile trebuie luate literal, nu simbolic. Unii vor să vadă în aceste distrugeri metaforele unei judecăți politice, unei judecăți sociale, unei judecăți comerciale și a uneia economice. Astea sunt interpretări fanteziste. Astfel de judecăți vor avea loc în celelalte capitole ale Apocalipsei. Aici ni se descrie pur și simplu distrugerea mediului fizic în care-și duc oamenii existența. Dumnezeu a protejat până acum planeta și așa ceva nu s-a întâmplat, dar acum El își retrage mâna protectoare care a făcut din Pământ marea excepție a cosmosului. Mai mult, El ne descopere că ecosistemul planetar n-a fost, nu este și nu va fi în administrarea noastră. Nu-l putem crea și nu-l putem distruge! Există forțe mult mai mari ca ale noastre la lucru aici. Sunt îngeri special responsabili de clima ecosistemului planetar. Patru îngeri puternici guvernează activitatea vânturilor (Apoc. 7:1) și un înger „al apelor” este responsabil cu regimul hidrologic al lumii (Apo. 16:5).

Prima trâmbiță: „Îngerul dintâi a sunat din trâmbiţă. Şi au venit grindină şi foc amestecat cu sânge, care au fost aruncate pe pământ: şi a treia parte a pământului a fost ars, şi a treia parte din copaci au fost arşi, şi toată iarba verde a fost arsă” (Apoc. 8:7). A treia parte din ecosistemul natural este distrusă. Veriga lanțului vegetal este ruptă. Animalele nu mai au ce să mănânce, nu va mai fi lemn de construcție, pădurile care primenesc aerul vor dispare. Vor fi vremuri teribile, iar cei care se închină acum „mamei pământ” și făpturii în locul Făcătorului ei vor fi pedepsiți aspru, împreună cu toți cei ce i-au simpatizat.

Cea de a doua trâmbiță: „Al doilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare; şi a treia parte din mare s-a făcut sânge; şi a treia parte din făpturile care erau în mare şi aveau viaţă au murit; şi a treia parte din corăbii au pierit” (Apoc. 8:8-9). Acest „munte” nu vine din spațiul cosmic, ci cade din relieful planetei. El are înfățișarea unui vulcan imens care produce un val uriaș (țunami) în oceanele și mările lumii. El va polua apa oceanelor și va omorî a treia parte din viețuitoarele marine. Nu, Dumnezeu nu va mai distruge Pământul cu apele unui potop, dar va folosi apele ca să îngenuncheze mândria încăpățânată a omenirii. Toate orașele portuare și a treia parte din vapoarele lumii vor fi distruse. Domnul Iisus a prevestit aceste lucruri în Apocalipsa mică din Evanghelia lui Luca: „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor; oamenii îşi vor da sufletul de groază în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ, căci puterile cerurilor vor fi clătinate”. (Mat. 21:25-26). Dacă aveți convingerea că oamenii distrug azi planeta, așteptați să vedeți ce va fi când Dumnezeu însuși o va distruge. Cel ce a distrus grădina Edenului va distruge și ecosistemul pe care ni l-a dăruit pentru o vreme. Marile corpuri de apă sărată ale planetei vor fi afectate.

Cea de a treia trâmbiță: „Al treilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor. Steaua se chema „Pelin” şi a treia parte din ape s-au prefăcut în pelin. Şi mulţi oameni au murit din pricina apelor, pentru că fuseseră făcute amare” (Apoc. 8:10-11). Acesta este un meteorit sau o cometă („asteros” înseamnă asteroid) care va exploda la intrarea în atmosferă și își va răspândi pe toată suprafața planetei resturile poluante. Apa dulce va fi afectată. Lipsa apei potabile va cauza moarte peste tot. Râurile vor curge, dar apa lor va cauza moartea, lacurile vor exista, dar apa lor va fi otrăvită. Oamenii însetați se vor uita la ele, dar apele nu vor mai fi vii, ci vor fi moarte, ca Marea Moartă de astăzi. Setea lor nu va mai putea fi stinsă și vor muri pe capete, ca muștele. Unii comentatori susțin ideea că această stea ar putea fi o bombă termonucleară.

Cea de a patra trâmbiță: „Al patrulea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a fost lovită a treia parte din soare, şi a treia parte din lună, şi a treia parte din stele, pentru ca a treia parte din ele să fie întunecată, ziua să-şi piardă a treia parte din lumina ei şi noaptea, de asemenea” (Apoc. 8:12). Ne ridicăm acum deasupra planetei și asistăm la tulburarea bolții cerești. Creatorul care a adus bezna peste egipteni și a făcut întuneric în amiaza mare la răstignirea Fiului Său pe Golgota va face ca, pentru o vreme, energia primită din spațiul cosmic de planeta noastră să se micșoreze. Asta va tulbura ciclurile biologice, ciclurile naturale și clima planetei. S-ar prea putea ca aceasta să declanșeze pe suprafața planetei vânturi și furtuni distrugătoare cu o intensitate nemaivăzută. Nu trebuie să încercăm să explicăm cum se vor întâmpla aceste lucruri și să le căutăm niște cauze „natural”. Cel ce a făcut luminătorii planetei poate oricând să facă lumina lor mai mică sau mai mare (cum vom vedea în celelalte capitole). Și ca și cum toate cele de până acum n-ar fi fost suficiente, făpturile cerești anunță alte judecăți, mai grozave decât acestea ! „M-am uitat şi am auzit un vultur care zbura prin mijlocul cerului şi zicea cu glas tare: Vai, vai, vai de locuitorii pământului din pricina celorlalte sunete de trâmbiţă ale celor trei îngeri care au să mai sune!” (Apoc. 8:13). Expresia „prin mijlocul cerului” este unică în felul ei și foarte interesantă. Expresia originală este „cerul de mijloc” și definește o întindere de dincolo de percepțiile noastre umane, din spațiul unor alte dimensiuni la care nu avem acces încă. Toate aceste nenorociri descrise de primele patru trâmbițe sunt, parafrazându-l pe Domnul Iisus, „doar începutul durerilor”. Pentru nașterea Împărăției viitoare vor veni și alte dureri, mai mari și mai apropiate unele de celelalte. Și asta doar pentru că oamenii n-au vrut și nu vor vrea să-L primească pe Fiul lui Dumnezeu ca Domn și n-au vrut să I se închine: „Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor” (Apoc. 9:20-21). Dumnezeu are o îndelungă răbdare, dar nu-l lasă nepedepsit pe cel rău. Chiar dacă sentința dată împotriva celor răi a părut uneori că întârzie, ea s-a declanșat nimicitor. Izabela a putut să se zbenguie în vicleșugurile ei idolatre pentru o vreme, dar caii pedepsei i-au măcinat oasele până la urmă sub copite, iar câinii au mâncat-o și i-au lins sângele ei de împărăteasă. Lumea veche a putut să-l batjocorească pe neprihănitul Noe și a crezut că poate să-și vadă nesimțitoare de distracțiile ei păcătoase, dar a pierit atunci sub apele nimicitoare trimise să spele fața unui pământ rușinat de păcatele lor. Legea supremă a lui Dumnezeu nu va suferi la nesfârșit nedreptatea strigătoare la cer care I s-a făcut Fiului divin în sălile tribunalului lui Pilat. Ea nu poate ignora felul în care a fost batjocorit, scuipat și torturat în curțile imperiale. Pedeapsa va veni și împlinirea ei va fi trâmbițată prin sunete care vor cuprinde toată planeta. Tot ce a fost creat pentru fericirea și desfătarea oamenilor va fi întors împotriva lor pentru că n-au dat cinste Creatorului în a cărui casă au fost sortiți să trăiască vremelnic. Cei ce n-au vrut să cunoască dragostea lui Dumnezeu vor ajunge atunci să-i cunoască mânia, iar trupurile lor moarte vor acoperi Pământul.

Cap.8 - comentariu suplimentar 1 - o altă posibilă interpretare!

  Numai acum vine în sfârșit a şaptea pecete. Este important să o remarcăm, pentru a nu ne lăsa duşi de ideea că a şasea pecete merge până la sfârşit, cum au gândit unii dintre comentatorii vechi și moderni. Aceasta este inexact; a şaptea pecete vine negreşit după a şasea, după cum celelalte urmează una după alta; şi se vede clar că ea introduce cele şapte trâmbiţe care vestesc o nouă succesiune de judecăţi. Avem descrierea lor în capitolele 8 și următoarele. „Şi am văzut pe cei şapte îngeri care stăteau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trâmbiţe”. Apoi ne este înfăţişat un fapt remarcabil, la care am făcut deja aluzie; vedem un înger deosebit de slăvit, care se găseşte înaintea altarului. „Şi un alt înger a venit şi a stat lângă altar având o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca să dea putere rugăciunilor tuturor sfinţilor la altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie”. Urmează de aici că, în timp ce există sus sfinţi slăviţi, există sfinţi pe Pământ, care, în marile lor încercări sunt susţinuţi de Marele Preot, oricât de slabe sunt de altfel luminile lor. Avem aici cea mai limpede evidenţă că vor fi în această epocă sfinţi slăviţi în Cer şi în acelaşi timp, sfinţi recunoscuţi ca atare în trupurile lor fireşti aici pe Pământ. O altă trăsătură atrage atenţia noastră. Pretutindeni, cu ocazia trâmbiţelor, noi vedem îngeri; Domnul Iisus Însuşi ia acest caracter în timpul acestei perioade. Nu mai este vorba despre El aici ca despre Cel cunoscut ca Mielul. Ca atare El deschisese peceţile, dar aici, când sunt îngeri care sună din trâmbiţe pentru a vesti judecăţile lui Dumnezeu, Îngerul Legământului (care este a doua persoană a Treimii, așa cum este numită de obicei), apare din nou sub această formă atât de obişnuită Vechiului Testament. Nu înseamnă că Se dezbracă de umanitatea Sa; aceasta nu poate să fie şi ar fi contrar oricărui adevăr ca să ţi-o închipui. Fiul lui Dumnezeu, de la întruparea Sa, rămâne totdeauna Omul Hristos Iisus; niciodată El nu Se va despărţi de această umanitate de care El a unit Persoana Sa slăvită. Dar aceasta nu-L împiedică evident să ia o anume înfăţişare, care, în profeţie, El consideră a fi potrivită cu împrejurările date. Tocmai aceasta găsim în timpul trâmbiţelor. Este uşor să observăm cât este din ce în ce mai figurativ limbajul întrebuinţat. Toate obiectele, în această serie de viziuni, sunt arătate ca într-o mai mare depărtare, iar Hristos Însuşi apare mai vag, adică nu în chip distinct în umanitatea Sa adevărată, ci sub aparenţa unui înger. Citim apoi că „îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar şi l-a aruncat pe Pământ. Şi au fost glasuri, tunete, fulgere şi un cutremur de Pământ”. Astfel, în acest timp al celor şapte trâmbiţe (care vine după ruperea celor şapte peceţi), trebuie să ne aşteptăm să vedem judecăţile lui Dumnezeu mai izbitoare decât cele dinainte; într-adevăr, dacă în capitolul 4 erau, ieşind din scaunul de domnie, fulgere, glasuri si tunete, am găsit aici în plus, un cutremur de Pământ. Efectul produs printre oameni devine mai intens. „Şi cel dintâi a sunat din trâmbiţă. Şi au venit grindină si foc amestecat cu sânge, care au fost aruncate pe Pământ; şi a treia parte a Pământului a fost arsă, și a treia parte din copaci a fost arsă şi toată iarba verde a fost arsă”. Prima parte a acestui verset mi se pare că este manifestarea violentă a nemulţumirii lui Dumnezeu; grindina implică aceasta. Focul, cum ştim, este simbolul care arată în mod statornic judecata nimicitoare a lui Dumnezeu. Focul este amestecat cu sânge, fie pentru a indica distrugerea vieţii din punct de vedere fizic, fie pentru a arăta destrămarea sub vreun aspect special. Să remarcăm de asemenea, în cea mai mare parte a acestor cercetări divine vestite de trâmbiţe, expresia „a treia parte”. Care este semnificaţia ei în profeţie? Ea pare să corespundă la ceea ce este indicat la capitolul 12, adică la Imperiul Roman din Apus. Eu mă mulţumesc să enunţ acest gând, fără să dezvolt aici motivele pe care acest gând este întemeiat. Dacă el este drept, noi avem, sub primele trâmbiţe cel puţin, judecăţi care cad în special peste puterea romană în apus. „Şi a treia parte din copaci a fost arsă şi toată iarba verde a fost arsă”. Există în aceste cuvinte un contrast. Pe de o parte, aceia care, în sfera Imperiului de Apus, ocupă o poziţie înaltă, sunt sub judecată; pe de alta, prosperitatea universală a oamenilor aici pe Pământ se află atinsă. „Al doilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare; şi a treia parte din mare a devenit sânge; şi a treia parte din făpturile care erau în mare şi aveau viaţă a murit; şi a treia parte din corăbii a fost distrusă!” Aici simbolul reprezintă o mare putere pământească, care ca o judecată divină, cade în mijlocul maselor populare într-o stare de revoluţie și acţionează pentru nimicirea lor. Ceea ce vedem aici nu este, ca în cazul precedent, o parte a lumii sub o cârmuire stabilă, ci în dezordine şi tulburare. O lovitură de moarte pare, prin aceeaşi cauză, că este dată traficului şi comerţului. „Al treilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a căzut din Cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor”. Marea stea care cade din Cer arată pe cineva care ocupă o înaltă poziţie de autoritate, un mare demnitar, a cărui cădere sub efectul judecăţii exercită acţiunea sa dăunătoare si otrăvită asupra izvoarelor de unde pornesc toate influenţele care acţionează asupra oamenilor, ca si asupra canalelor sau mijloacelor prin care aceste influenţe se răspândesc si se comunică. Putem deasemenea interpreta steaua ca o … bombă nucleară nimicitoare ceea ce presupune declanșarea unui mare conflict nuclear pe Pământ! La sunetul trâmbiţei celui de al patrulea înger, a treia parte din Soare, din Lună și din stele a fost lovită: adică puterile care cârmuiesc, autoritatea supremă, acelea care derivă din ele și acelea care sunt subordonate, toate vin sub judecata lui Dumnezeu, în graniţele Imperiului de Apus - restaurant ca o Uniune/Comunitate de națiuni. „M-am uitat si am auzit un vultur care zbura prin mijlocul cerului si zicea cu glas tare: „Vai, vai, vai de locuitorii Pământului, din cauza celorlalte sunete de trâmbiţă ale celor trei îngeri care au să mai sune!” Ce imagine izbitoare a rapidităţii cu care au să lovească judecăţile care urmează! Aceasta exprimă cuvântul „vultur”, pe care îl găsim în cele mai bune texte şi în locul căruia unii copişti care nu înţelegeau stilul simbolic al profeţiei au pus cuvântul „înger”.

Cap.8 - PRIMELE 4 TRÂMBIȚE: - comentariu suplimentar 2:

 Deși pecetea 6 marchează a doua venire a lui Hristos iar capitolul 7 ne-a deschis fereastra spre finalul glorios al celor răscumpărați, pecetea 7 ne reîntoarce în contextul planului lui Dumnezeu în desfășurare. Este ca și cum după ce a spus finalul poveștii, naratorul s-ar reîntoarce în cadrul narațiunii pentru a detalia ceva foarte important. Privind la cap. 8-11 – capitole ce descriu cele 7 trâmbițe - putem trage concluzia că pecetea 7 își propune să detalieze finalul planului istoric, sau mai exact evenimentele ce preced a doua venire a Mielului. Pecetea 7 inaugurează ÎN CER o tăcere de aproape jumătate de ceas. Până acum cerul a fost descris ca plin de viață, ca plin de laudă adusă Creatorului. Dar iată că acum această închinare este întreruptă și pentru aproape jumătate de ceas se lasă o tăcere de mormânt. Nimeni nu mai laudă pe Domnul. Nimeni nu mai îndrăznește să spună ceva. Și însuși Dumnezeu tace. Tăcerea este tulburătoare, chiar chinuitoare. Ea pare a fi împotriva naturii cerului. Ea ne aduce aminte de tăcerea din cap. 5 generată de întrebarea: Cine este vrednic să deschidă cartea…? și de plânsul lui Ioan plin de dramatism. Ce este cu această tăcere în cer? Și ce a generat o asemenea încremenire a cerului? Contextul capitolului ne sugerează că, în esența ei, această încremenire este tăcerea lui Dumnezeu față de nedreptatea de pe pământ. Într-adevăr apar apoi cei 7 îngeri care primesc cele 7 trâmbițe. Cu aceste trâmbițe ei vor sparge această tăcere cumplită. Și când trâmbițele sună (și deci sparg tăcerea) pedepsele divine se revarsă pe pământ. Cu alte cuvinte tăcerea este spartă prin pedepsirea pământului. Deci tăcerea este direct legată de nedreptățile de pe pământ. Pecetea 7 ne atrage atenția că planul lui Dumnezeu cu umanitatea este caracterizat prin multă tăcere. Adesea cerul tace. Și tăcerea cerului în fața nedreptății de pe pământ este atât de chinuitoare pentru locuitorii pământului. Atâția psalmi și atâtea pasaje din Vechiul Testament sunt PLÂNGERI, plângeri adânci ale sufletului, toate generate de cumplita tăcere a lui Dumnezeu. Este dureros să constați că în viețile sfinților unele din cele mai fierbinți rugăciuni ale lor rămân fără un răspuns vizibil. În loc de răspuns o apăsătoare tăcere, ca tăcerea de o jumătate de ceas din ceruri. Dacă în esența ei, tăcerea din ceruri este direct legată de nedreptățile de pe pământ, acum ne putem întreba care este evenimentul particular care a generat-o? În primul rând ne vin în minte culmi ale nedreptăților de pe pământ. Cea mai mare nedreptate este însăși crucificarea Fiului lui Dumnezeu. Să fie tăcerea de o jumătate de ceas generată de crucificarea lui Iisus Hristos? Oare noi trăim încă în această tăcere de jumătate de ceas? Dar slava și bucuria învierii nu au spart deja tăcerea de la mormântul lui Iisus? Sau tăcerea de jumătate de ceas se referă doar la răspunsul lui Dumnezeu față de nedreptatea de pe pământ? O altă culme a nedreptății de pe pământ este glorificarea lui Antihrist de către întreaga umanitate. Ea vine în contrast cu crucea. Omenirea care a răstignit pe Hristos, acum se închină la cel ce este antiteza lui Hristos. Iată deci o altă variantă de luat în calcul. O altă interpretare vizează inima Creatorului, o inimă care iubește mila și nu judecata. Dumnezeu în marea Sa îndurare nu vrea să aducă judecata ci ca toți să vină la pocăință și să fie mântuiți. De aceea momentul judecății este unul extrem de dificil pentru inima lui Dumnezeu. Dumnezeu este dreptate și până la urmă va aduce judecata. Dar de-abia după ce a epuizat toate chemările harului Său. În sine, momentul judecării lumii este pentru Dumnezeu unul din cele mai grele momente. Poate că ce a generat tăcerea de o jumătate de ceas este însăși mâhnirea și tulburarea inimii lui Dumnezeu în fața judecății ce avea să vină. Poate că ce a generat tăcere în ceruri a fost însăși tăcerea lui Dumnezeu, tristețea lui Dumnezeu de dinainte de potopul final. Este ca și cum, înainte de revărsarea judecății, Dumnezeu s-ar retrage să plângă, și tot cerul ar ține un moment de reculegere. Poate că ce a generat tăcerea de o jumătate de ceas a fost însăși plinirea vremii, și umplerea paharului nelegiuirilor pământului. În fața acestor realități judecata devine iminentă. Dar în fața iminenței judecății, inima lui Dumnezeu se tulbură și atunci tot cerul intră în doliu. Este ca și cum Dumnezeu s-ar retrage în Sfânta Sfintelor și ar rămâne singur acolo, nedorind parcă să iasă și să-și continue planul. Este ca și cum inima lui Dumnezeu ar fi ajuns la un mare impas, la un moment de răscruce, la o grea cumpănă. Într-adevăr tăcerea din cer din v.1 pare legată de apariția îngerilor din v.2. Apariția îngerilor cu cele 7 trâmbițe ne spune că judecata este aproape. În contextul apropierii judecății Dumnezeu tace, tot cerul tace. Ca și cum narațiunea se întrerupe și planul lui Dumnezeu intră într-un blocaj. Este ca și cum Dumnezeu nu ar vrea să mai continue următoarea fază din planul Său. Această imagine ne aduce aminte de Apocalipsa 15 când, tot înainte de revărsarea judecății finale, Dumnezeu rămâne singur în Templu și nimeni nu poate să intre. Ni se sugerează același moment de grea cumpănă din inima lui Dumnezeu înainte de judecata finală. Atunci Dumnezeu se retrage singur în Templu ca să plângă. Nu vrea să fie în prezența nimănui. Nu vrea să fie mângâiat de nimeni. Nu poate fi mângâiat de nimeni. Această grea cumpănă din inima Domnului este descrisă atât de sugestiv de Isaia 63:1-6. Ideea este că judecarea lumii este pentru Domnul ca un nou Ghetsimani. Durerea care i-a sfâșiat inima în momentul crucificării Fiului, îi sfâșie din nou sufletul în momentul judecării întregii omeniri. Următorul pasaj din capitol și anume v.3-5 pare să fie un alt argument pentru interpretarea de mai sus. Cerul este în impas. Pe de o parte cei 7 îngeri primesc cele 7 trâmbițe arătând că a sosit vremea judecății. Pe de altă parte Dumnezeu tace și parcă refuză să dea act desfășurării judecății. În acest context intervin rugăciunile sfinților. Un înger (nu Hristos!) ia în cădelnița de aur MULTĂ tămâie cu rugăciunile TUTUROR sfinților și le aduce înaintea scaunului de domnie. Fumul se ridică înaintea lui Dumnezeu împreună cu rugăciunile sfinților. Și de-abia APOI se declanșează revărsarea judecății. Este ca și cum a fost nevoie de rugăciunile tuturor sfinților pentru ca Dumnezeu să fie convins să declanșeze judecata. Este șocant că un înger joacă rolul de Mare Preot. Putem presupune că Fiul era alături de Tatăl plângând și în același impas. Și atunci un înger curajos ia el inițiativa pentru a-i aduce aminte lui Dumnezeu de cealaltă latură a monezii. Pe o parte a monezii era judecarea omenirii. Pe cealaltă însă era răzbunarea sfinților, răsplătirea sfinților, împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu, curmarea răului și suferinței pe pământ. Toate rugăciunile sfinților cer în cele din urmă marea izbăvire adusă de a doua venire a lui Hristos. Credincioșii iubesc venirea Lui, așteaptă venirea Lui și se roagă fierbinte: Vino, Doamne Iisuse! Inima lui Dumnezeu este în mare impas. Pe de o parte nu vrea să aducă judecata, pe de altă parte este dator să răspundă rugăciunilor sfinților Săi. Doar toate rugăciunile sfinților la un loc reușesc să-L convingă pe Dumnezeu să dea drumul judecății. Înțelegem din nou cât de greu este acest moment pentru Dumnezeu; cu adevărat un nou Ghetsimani. Dumnezeu pare dispus să rabde omenirea la infinit nădăjduind împotriva oricărei nădejdi că ea va răspunde chemării la pocăință și nu va mai fi nevoie de judecată. Ce Dumnezeu! Ce inimă plină de răbdare și îndurare! Așa se poate explica de ce au trecut 2000 de ani și Domnul nu a revenit. Domnul amână cât se poate de mult judecata. Dar pentru a nu o amâna la infinit, Dumnezeu s-a legat pe Sine de destinul sfinților și a dat sfinților puterea mijlocirii. Le-a promis că le va răspunde la rugăciune, că le va face dreptate, că îi va răsplăti, că va pune capăt răului de pe pământ, că va restaura pe Israel. Or toate rugăciunile fără un răspuns vizibil își vor primi răspunsul prin a doua venire a lui Hristos. Rugăciunile fără răspuns sunt ca o povară grea pe inima lui Dumnezeu. Această povară poate fi îndepărtată prin a doua venire a lui Iisus Hristos! Capitolul 8 ne deschide mintea să înțelegem ce valoare și ce putere și ce rol fundamental regăsim în rugăciunile sfinților. Acestea nu rămân uitate. Nu rămân fără răspuns. Nu, ci se adună toate acolo sus în cer până când vor fi suficient de multe ca să-L convingă pe Dumnezeu să declanșeze judecata. Și nu rugăciunile care au primit răspuns ci cele fără răspuns cântăresc mai greu în cădelnița de sus. Și cu cât sunt mai multe jertfe și mai multe rugăciuni fără răspuns cu atât acolo sus cântărește mai greu argumentul de a-L trimite din nou pe Fiul pe pământ. Și parcă pentru a fi sigur că noi am înțeles rolul crucial al rugăciunilor sfinților, îngerul umple cădelnița cu focul de pe altar și-l aruncă pe pământ stârnind tunete, glasuri, fulgere și un cutremur de pământ, adică judecată!

 Primele 4 trâmbițe. Marea întrebare este dacă ele sunt realități istorice continue (ca pecețile) sau reprezintă judecăți particulare din vremea sfârșitului? Întrebarea nu este ușoară. Modul în care am interpretat până acum prima parte a cap.8 ne sugerează că este vorba de a doua variantă, și anume că trâmbițele descriu judecata finală și nu judecăți care străbat toată istoria. Vom opta deocamdată pentru această interpretare. Trâmbița are rol de avertisment. Aceste cataclisme avertizează că marea judecată se apropie. Dacă vizează toate cataclismele din timpul istoriei omenirii își pierd din puterea de a avertiza că finalul este aproape. Doar dacă sunt judecăți particulare înainte de final își păstrează rolul de avertisment. Capitolul începe cu inima lui Dumnezeu care nu vrea să aducă judecata finală. Este logic ca El să avertizeze în bunătatea Sa omenirea cu privire la iminența judecății finale. Și cum ar putea-o face mai bine decât prin niște cataclisme globale, șocante și care NU au mai fost pe pământ? Pecețile vizau o pătrime din pământ. Acum se are în vedere o treime din pământ. În mod clar judecata se mărește, se amplifică. Pe de altă parte nu putem sesiza asemănările dintre primele 4 trâmbițe și urgiile din Egipt. Dumnezeu nu a vrut să aducă judecata finală asupra Egiptului. Și de aceea i-a avertizat prin urgii. Or acum Dumnezeu va judeca întreaga lume. Este logic să avertizeze lumea prin urgii globale. Urgiile locale sunt și ele avertismente și oamenii reacționează la ele, dar o urgie globală are un alt impact. În concluzie logica acestui capitol ne sugerează că trâmbițele vizează cataclisme globale ce au rolul de a avertiza omenirea că marea judecată este aproape!  Observăm că primele 4 trâmbițe afectează în mod direct creația și în mod indirect pe oameni. Trâmbițele 5 și 6 (și evident și 7) afectează însă în mod direct pe oameni. Se vede o progresie în actul judecății. Tocmai această progresie transmite mesajul că marea judecată se apropie. Dumnezeu strânge lațul încetul cu încetul. Prin primele 4 trâmbițe el lovește în 4 resurse fundamentale pentru omenire: vegetația, apa mărilor, apa izvoarelor și lumina. Judecățile nu sunt precedate de peceți sau cai, ci de trâmbițe și de elemente ce vin pe pământ de sus:

- grindină și foc amestecat cu sânge - aruncate pe pământ;

- un munte mare de foc aprins - aruncat în mare;

- o stea mare care ardea ca o făclie și se numea Pelin - a căzut peste a treia parte din râuri. 

  Nu ne așteptăm neapărat să vedem aceste trei elemente cerești căzând pe pământ. Ele pot pur și simplu simboliza judecata care vine de sus. În schimb consecințele de pe pământ nu le putem spiritualiza ci le luăm în mod literal. Observăm tema FOCULUI care este prezentă în cele trei elemente cerești care aduc judecata pe pământ. Ne aducem aminte că Dumnezeu a spus că nu va mai aduce un potop de apă pe pământ, însă va aduce unul de foc. La final totul va arde cum ne spune și Petru în 2 Petru cap.3. Prezența FOCULUI deci ne poate avertiza că judecata finală (prin FOC) este aproape! Aceste cataclisme par să afecteze deopotrivă pe credincioși și pe necredincioși. Unde este dreptatea atunci? La ce folos să fii credincios? Credincioșii vor suferi aceste necazuri înțelegând planul lui Dumnezeu și dorința inimii Sale de a avertiza întreg pământul înainte de judecata finală. Este dureros să citești cum aceste 4 cataclisme vor face ravagii pe pământ. Dar în același timp știm că nici lui Dumnezeu nu-i face plăcere să înmulțească necazul de pe pământ. Însă pe celălalt taler este salvarea eternă a sufletelor oamenilor. Nu toți, dar poate măcar unii vor lua aminte la aceste mari semne și se vor teme de mânia Creatorului. Nu prea pot să comentez aceste 4 trâmbițe. Nu pot decât să mă îngrozesc cu privire la câtă suferință vor aduce pe pământ. Și la fel ca și Creatorul însuși, nu pot decât să păstrez un moment de tăcere… 

 Problema limbajului. Mai este relevant limbajul cataclismelor pentru omenirea de azi? Mai este. Și când Dumnezeu vrea să comunice un mesaj de avertizare, El și reușește! La fel ca în cazul urgiilor din Egipt, cataclismele vor avea o asemenea dimensiune și manifestare încât mesajul să fie clar. Fenomenele naturale obișnuite, încălzirea globală etc. nu vor putea explica aceste cataclisme. Oamenii vor ști că vin din partea lui Dumnezeu, din partea Creatorului. Ce vor face apoi, este treaba lor. Dar oamenii vor înțelege. În Apocalipsa vom vedea cum oamenii (marea lor majoritate) nu se vor căi și vor huli pe față pe Cel ce aduce aceste urgii. Tot în Apocalipsa vom întâlni pe cei 2 prooroci care vor lovi cu urgii pământul și vor prooroci. Și oamenii se vor bucura la moartea lor. Concluzia este că Dumnezeu nu va face risipă de limbaj neconcludent. Dumnezeu va avea grijă ca mesajul să fie clar și să ajungă la conștiințele oamenilor. Poate că unele din trâmbițe vor fi anunțate mai dinainte de cei 2 prooroci ca mesajul să fie și mai clar. La fel cum Aaron și Moise anunțau mai dinainte urgiile din Egipt, la fel vor face și cei doi prooroci din Apocalipsa 11. În Apocalipsa 14:6-7 apare un înger cu o Evanghelie veșnică pe care o vestește tuturor locuitorilor pământului zicând: Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă căci a venit ceasul judecății Lui; închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor! Se pare că acest înger traduce potopul de urgii cât se poate de clar tuturor locuitorilor pământului. Prin aceste urgii Dumnezeu pe de o parte Își revendică dreptul de Creator iar pe de altă parte transmite oamenilor că este plin de mânie și că ceasul judecății este aproape. Cum anume va transmite îngerul acest mesaj, rămâne de văzut. 

Capitolul 9 - De ce sunt în stare demonii?

 Capitolul 9 descrie grozăviile dezlănțuite de a cincea și a șasea trâmbiță.  Pentru comentatori, după pasajele dedicate Babilonului, acest capitol este cel mai greu de imaginat și de explicat. Motivul este lesne de identificat: granițele, delimitările anterioare dintre dimensiunile primului Cer și dimensiunile lumii spirituale dispar temporar și făpturi din lumea de obicei nevăzută nouă se materializează, luând chip vizibil și interacționând violent cu oamenii. Omenirea se află la intersecția a două tabere spirituale, amândouă manifestându-se pe Pământ și căutând să ne influențeze și să ne integreze, urmărind să ne facă asemenea ei.  Acceptând să facem parte dintr-una sau din cealaltă, ajungem să fim în tovărășia lui Dumnezeu sau în tovărășia lui Satan (dușmanul lui Dumnezeu), în compania îngerilor sau în compania demonilor, împreună cu sfinții sau împreună cu cei păcătoși. Este o alegere cu consecințe eterne teribile. Este cea mai mare alegere pe care trebuie să o facem. Cerul, una din aceste două tabere spirituale, îl cheamă pe om prin Iisus Hristos. Iadul, cealaltă tabără, îl cheamă pe om prin Satan. Vocile iadului au fost întotdeauna cele mai gălăgioase, suficient de tari ca să-l năucească pe om și suficient de fermecătoare ca să-i atragă pe oameni, să-i seducă și să-i ducă la pierzare. Am ajuns zile în care aceste sirene ale iadului își cântă descântecele lor ademenitoare irezistibile, mai puternice decât toate glasurile predicatorilor neprihănirii care ne cheamă spre Cer. Oamenii cu care ne vom întâlni în capitolul 9 din Apocalipsa sunt din categoria celor care s-au lăsat înșelați de Satan și seceră acum mânia pentru păcatele pe care le-au semănat. Ei au preferat să ignore chemările harului divin. Inimile lor s-au împietrit în așa măsură încât nici cele mai teribile pedepse ale lui Dumnezeu nu-i vor mai putea întoarce la pocăință. Dimpotrivă, acești oameni se vor grăbi să-l blesteme pe Dumnezeul Cerului. Nu-i vor mai nega existența, dar vor alege deliberat să stea alături de Satan, de demoni și de ceilalți păcătoși. Aceasta este tema teribilă a capitolului 9 din Apocalipsa.

Trâmbița a cincea - plaga lăcustelor demonice: Tot felul de lighioane mișună pe Pământ, dar niciuna nu seamănă cu aceste „lăcuste” ieșite din locuința dracilor! După avertismentul compătimitor rostit de „vulturul care zbura prin mijlocul cerului și zicea cu glas tare: Vai, vai, vai de locuitorii pământului, din pricina celorlalte sunete de trâmbiță ale celor trei îngeri, care au să mai sune” (Apoc. 8:13), pedepsele lui Dumnezeu nu mai distrug ecosistemul planetar, ci îi chinuiesc pe oameni. Capitolul 9 ne prezintă câteva elemente despre care nu știm mare lucru. Să le luăm pe rând:

1.Steaua care căzuse din cer pe Pământ. „Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii Adâncului şi a deschis fântâna Adâncului” (Apooc. 9:1-2). Acesta este un eufemism pentru identificarea lui Satan însuși. Lucifer a fost „luceafărul” mare din ordinul heruvimilor. Textul nu ne spune că este o stea care cade, ci o stea care a căzut pe Pământ. Acțiunea este la timpul trecut. Este un fapt încheiat. Identificarea îngerilor căzuți, demonii de astăzi, cu stelele este întâlnită și în alte pasaje ale Bibliei. Iată un exemplu: „În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ” (Apoc. 12:3-4). Balaurul de aici este metaforic pentru „șarpele cel vechi”, ispititorul din grădina Eden. Răscoala lui împotriva lui Dumnezeu a contaminat a treia parte din îngeri, care au căzut împreună cu el.

2.Fântâna adâncului: În original „abyss”, „abyssos” (folosit de șapte ori în Apocalipsa), această fântână este un loc din dimensiunile unei alte realități, nu cea materială. Poate fi asemuită cu o fântână fără fund, o gaură fără sfârșit. Geometric, o asemenea realitate materială ar putea fi în centrul Pământului, de unde nu se poate merge mai departe, pentru că în orice parte ai avansa este „în sus”. „Adâncul” trebuie înțeles aici, nu ca o „gaură neagră a Universului”, deși asemănarea este tentantă, ci ca o realitate dintr-un Univers cu mai multe dimensiuni decât cele familiare nouă astăzi. Noi vorbim adeseori despre lumea spirituală, dar nu putem pătrunde cu imaginația noastră limitată realitățile din dimensiunile ei. Apocalipsa ne va mai vorbi despre evenimente în care lumea noastră va fi influențată de realități din lumea spiritelor. Tot din „adânc” va apare și „fiara” care va face ravagii pe Pământ: „Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara care se ridică din Adânc va face război cu ei (cu cei doi martori), îi va birui şi-i va omorî” (Apoc. 11:7; vezi și 17:8). Și tot în „adânc” va fi aruncat și închis Satan pentru o mie de ani: „Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme” (Apoc. 20:1-3). Luând în considerare cele de mai sus, putem spune că „adâncul este închisoarea temporară a îngerilor căzuți, a demonilor”. Pentru ei, el este un loc temut de groază, după reacția pe care au avut-o când a fost vorba să fie scoși din îndrăcitul din Gadara: „Iisus l-a întrebat: „Cum îţi este numele?” „Legiune”, a răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în el. Şi dracii rugau stăruitor pe Iisus să nu le poruncească să se ducă în Adânc” (Luca 8:30-31). „Cheia” acestei închisori demonice este în mâna lui Dumnezeu și numai El îi poate trimite pe demoni acolo sau îi poate lăsa să iasă pentru o vreme afară.  Destinația finală a tuturor dușmanilor lui Dumnezeu este iazul de foc. (Apoc. 19:20; Apoc. 20:10; cf. Mat. 25:41).

3. Lăcustele demonice: Cu cheia primită de la Dumnezeu, Satan s-a coborât deci în Adânc și a lăsat să iasă de acolo „niște lăcuste”. În natură, lăcustele distrug vegetația, dar acestea nu se vor atinge de vegetație, ci-i vor chinui pe oameni. „ … Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pământului. Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpiei, când înţeapă pe un om. În acele zile, oamenii vor căuta moartea şi n-o vor găsi; vor dori să moară şi moartea va fugi de ei.” (Apoc. 9:2-6). Încercarea de a identifica aceste lăcuste cu elicopterele moderne este tentantă, dar greșită. Probabil că se vor găsi unii care să le identifice acum cu „dronele” comandate de la distanță și care pot fi mici ca muștele și mari ca avioanele. Trebuie să ne împotrivim unei astfel de „interpretări”. La urma urmei, ce ar câștiga „adversarul” politic dacă ele nu i-ar omorî pe oameni, ci doar i-ar chinui teribil? În Orient, invaziile de lăcuste durau în medie exact cinci luni, cât va dura și această pedeapsă. Despre extraordinara distrugere provocată de lăcuste este scris de multe ori în Biblie. Ele au reprezentat una din cele zece plăgi trimise de Dumnezeu asupra Egiptului (Exod 10:1-19). Au fost asociate întotdeauna cu o pedeapsă dată de Dumnezeu (2 Cronici 7:13; Ps. 78:46 - T.M.; Amos 4:9; Ioel 2:25), și erau o groază pentru oameni, căci le lăsa țara pustie (Ioel 1:1-20; 2:1-12). Lăcustele acestea din Apocalipsa nu sunt însă din fauna pământului, ci din lumea spiritelor rele, din lumea demonilor. Ele sunt teribile la înfățișare și necruțătoare ca acțiune. Nimeni, în afară de cei pecetluiți de Dumnezeu, nu va putea scăpa de asaltul lor. Nu se vor putea ascunde în case, nu vor putea să se închidă în peșteri sau în cazemate subterane. Ele vor putea pătrunde peste tot și-i vor înțepa pe toți cu otrava lor teribilă: „Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau un fel de cununi, care păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie şi dinţii lor erau ca dinţii de lei. Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fier; şi vuietul pe care-l făceau aripile lor era ca vuietul unor care trase de mulţi cai, care se aruncă la luptă. Aveau nişte cozi ca de scorpii, cu bolduri. Şi în cozile lor stătea puterea pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni” (Apoc. 9:7-10). Va fi groaznic pentru că oamenii vor căuta să scape de ele, dar nu vor putea, vor căuta să le omoare, dar sunt nemuritoare, vor căuta atunci să se sinucidă ei, dar nici aceasta nu le fi îngăduit de Dumnezeu. Lăcustele obișnuite n-au căpetenie (Prov. 30:27), dar acestea vor fi conduse de Satan însuși: „Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului, care pe evreieşte se cheamă „Abadon”, iar pe greceşte, „Apolion””(Apoc. 9:11). Textul inspirat folosește aici două numiri din vernacularul vremii și din cultura oamenilor de atunci. Termenul  ebraic Abaddon înseamnă distrugător, distrugere, pierzare, iar echivalentul grecesc Apollyon apare în Biblie ca loc de pierzare sau înger al adâncului. Faptul că au un conducător nu înseamnă însă în niciun fel că pot face tot ce vrea conducătorul lor. Libertatea lor de manifestare este limitată de suveranitatea divină. Ni se spune că: „Li s-a dat o putere …” (9:3), „Li s-a zis să nu vateme …” (9:4), „Li s-a dat putere nu să-i omoare …” (9:5). Acțiunile lor sunt parte din pedepsele pe care Dumnezeu le trimite pe Pământ.

4. Locuitorii Pământului: Expresia apare și în Vechiul Testament și în Noul Testament și-i identifică pe cei ce stau acum departe de Dumnezeu și sunt amenințați de pedeapsa Celui ce stă pe tronul Cerului. Ea este în contrast cu locuitorii Cerului, ființele care stau acum în prezența divină. Iată două citate din Vechiul Testament și toate locurile din Apocalipsa unde apare numirea „locuitorii pământului”: „Căci iată că, în cetatea peste care se cheamă Numele Meu, încep să fac rău. Şi voi să rămâneţi nepedepsiţi? Nu veţi rămâne nepedepsiţi, căci voi chema sabia peste toţi locuitorii pământului, zice Domnul oştirilor” (Ieremia 25:29). „Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului şi nimeni nu poate să stea împotriva mâinii Lui, nici să-I zică: Ce faci?” (Daniel 4:35). „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului” (Apocalipsa 3:10). „M-am uitat şi am auzit un vultur care zbura prin mijlocul cerului şi zicea cu glas tare: „Vai, vai, vai de locuitorii pământului din pricina celorlalte sunete de trâmbiţă ale celor trei îngeri care au să mai sune!” (Apocalipsa 8:13). „Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi prooroci chinuiseră pe locuitorii pământului” (Apocalipsa 11:10). „Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat” (Apocalipsa 13:8). „Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia” (Apocalipsa 13:14) „Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” (Apocalipsa 17:2) „Fiara pe care ai văzut-o era şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni” (Apocalipsa 17:8). Prin contrast cu aceștia, cei care L-au primit pe Iisus Hristos ca Domn și au fost pecetluiți cu Duhul Sfânt, sunt acum cetățeni ai Cerului și locuiesc de drept în locurile cerești „în Hristos”: „Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos” (Filipeni 3:20). „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Iisus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Iisus” (Efes. 2:4-7). În vremea Necazului cel Mare și a Zilei Domnului, conflictul planetar se va transforma într-unul cosmic. „Locuitorii pământului” sub puterea și influența lui Satan se vor declara conștient și deliberat împotriva Cerului și a celor care locuiesc deja acolo: „Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer” (Apoc. 13:3b-6). Fii sigur că vei face parte din cei acceptați și înălțați în Cer și nu vei rămâne de partea lui Satan, a Antihristului și a Fiarei care va fi nimicită! „Cea dintâi nenorocire a trecut. Iată că mai vin încă două nenorociri după ea” (Apoc. 9:12).

Trâmbița a șasea - cei patru îngeri teribili! Ioan urmărește progresul unor acțiuni legate de altarul ceresc. El ne-a vorbit despre tămâia de pe altar (Apoc. 8:1-4), de cărbunii de foc luați de pe altar și aruncați asupra Pământului (Apoc. 8:5 - 9:12), iar acum ne vorbește despre un glas care iese din cele patru coarne ale altarului (Apoc. 9:13-14). Primul lucru pe care-l vom vedea ca urmare a sunetului celei de a șasea trâmbițe este dezlegarea a patru mari demoni: „Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu şi zicând îngerului al şaselea, care avea trâmbiţa: „Dezleagă pe cei patru îngeri, care sunt legaţi la râul cel mare Eufrat!” Şi cei patru îngeri care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni (Apoc. 9:13-15). Este semnificativ că, glasul care dă porunca vine din cele patru coarne ale altarului din cel de al treilea Cer. Sub el stau sufletele celor martirizați sub persecuția lui Antihrist și cer răzbunare. Altarul harului și milei din Vechiul Testament a devenit astfel altarul răzbunării. El este plin de cărbuni aprinși care revarsă focul pedepselor asupra Pământului. Ca și în cazul trâmbiței a cincea, pedeapsa celei de a șasea declanșează o pedepsire a locuitorilor Pământului prin intermediul forțelor demonice. Există un pasaj paralel în Epistola către Evrei. El motivează pedepsele teribile care vor veni peste cei ce-L refuză pe Hristos: „Cine a călcat Legea lui Moise este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului cu care a fost sfinţit şi va batjocori pe Duhul harului? Căci ştim cine este Cel ce a zis: „A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti!” Şi în altă parte: „Domnul va judeca pe poporul Său”. Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!” (Evrei 10:28-31). Acești oameni vor fi dați pe mâna Satanei. Harul s-a terminat. A venit judecata! „Stai puțin!” vei zice. „Ceva nu este logic! Înțeleg că Diavolul și îngerii lui sunt împotriva lui Dumnezeu și vrea să-i martirizeze și să-i chinuiască pe oamenii care s-au întors la Dumnezeu, dar de ce ar vrea El să-i chinuiască și să-i omoare pe ceilalți oameni de pe Pământ, pe cei care i se împotrivesc lui Dumnezeu și, măcar aparent, sunt de partea lui?” Răspunsul îl găsim tot în Biblie. În primul rând, Diavolul știe care va fi soarta lui finală. Nu doar tu și cu mine știm lucrul acesta. Îl știe și el: „Apoi va zice celor de la stânga Lui: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!” (Matei 25:41). Această ființă care a fost odată în splendorile Muntelui lui Dumnezeu nu suportă ideea că omul, această făptură inferioară făcută din praful Pământului, va ajunge acolo unde el nu mai are acces. Satan îi urăște pe oameni cu o ură desăvârșită.  Una din revelațiile surprinzătoare pe care ni le-a dat Domnul Iisus este că Satan a cerut de la Dumnezeu dreptul de a-i chinui până și pe creștini: „Domnul a zis: Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul” (Luca 22:31). În al doilea rând, Diavolul se poartă așa pentru că așa este natura lui pervertită, opusul a tot ce este bun, drept și logic. Nu uitați că Fiul lui Dumnezeu a zis despre Diavol: „Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44). Cel rău se bucură să facă rău! cum zice și cel mai vechi proverb din Biblie: „Răul de la cei răi vine, zice vechea zicală” (1 Sam. 24:13). În al treilea rând, Diavolul care acționează ca un turbat în cartea Apocalipsa știe că este deja înfrânt, că soarta lui este pecetluită și că mai are doar foarte puțină vreme. El vrea să se împlinească plenar în răutatea naturii lui pervertite: „De aceea bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme” (Apoc. 12:12). „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8). Oamenii au obiceiul de a oferi unui condamnat la moarte ultima masă dinaintea execuției și omul comandă ceea ce-i place lui cel mai mult. În mod asemănător, Diavolul este lăsat să-și facă mendrele pe Pământ, dar numai în limitele îngăduite de Dumnezeu, pentru ca toată omenirea și mai ales făpturile cerești să vadă cine este el de fapt și ce-i poate pielea. „Oştirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi; le-am auzit numărul. Şi iată cum mi s-au arătat în vedenie caii şi călăreţii: aveau platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa. Capetele cailor erau ca nişte capete de lei şi din gurile lor ieşeau foc, fum şi pucioasă. A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa care ieşeau din gurile lor. Căci puterea cailor stătea în gurile şi în cozile lor. Cozile lor erau ca nişte şerpi cu capete şi cu ele vătămau” (Apoc. 9:16-19). Este interesant că și apostolul Petru ne vorbește în cea de a doua epistolă a sa despre închisoarea dracilor: „Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată; dacă n-a cruţat El lumea veche, ci a scăpat pe Noe, acest propovăduitor al neprihănirii, împreună cu alţi şapte inşi, când a trimis potopul peste o lume de nelegiuiţi; dacă a osândit El la pieire şi a prefăcut în cenuşă cetăţile Sodoma şi Gomora, ca să slujească de pildă celor ce vor trăi în nelegiuire şi dacă a scăpat pe neprihănitul Lot, care era foarte întristat de viaţa destrăbălată a acestor stricaţi (căci neprihănitul acesta care locuia în mijlocul lor îşi chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite) - înseamnă că Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici şi să păstreze pe cei nelegiuiţi ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii: mai ales pe cei ce, în pofta lor necurată, umblă poftind trupul altuia şi dispreţuiesc stăpânirea” (2 Petru 2:4-10). Petru vorbește aici despre principiul judecății divine după dreptate, atrăgându-le atenția cititorilor lui că, deși întârzie, pedeapsa lui Dumnezeu pentru destrăbălare și păcat va fi necruțătoare. Parte din pedepsire va fi eliberarea acestor patru demoni teribili. Al doilea lucru pe care-l declanșează sunetul celei de a șasea trâmbițe este întoarcerea morții. Pentru o vreme, în perioada celei de a cincea trâmbițe, Dumnezeu a închis locuința morților și, deși ar fi vrut să scape de chinurile teribile provocate de mușcăturile lăcustelor demonice, oamenii n-au putut muri. Acum, a treia parte din omenire este omorâtă de oștirea celor 200 de milioane de făpturi demonice aflate sub comanda celor patru îngeri teribili: „A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa care ieşeau din gurile lor” (Apoc. 9:18). Al treilea lucru interesant care este notat de apostolul Ioan este reacția locuitorilor Pământului. Mare parte din ei, imensa lor majoritate vor continua să i se împotrivească lui Dumnezeu. „Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor” (Apoc. 9:20-21). Atunci, ca și acum, cheia tuturor problemelor este pocăința. Ni se spune de două ori că locuitorii Pământului n-au vrut să se pocăiască. Alternativa este foarte clară și categorică: pocăința sau pieirea. Uitați-vă și la capitolul 16. După ce au fost vărsate pe Pământ primele patru potire ale mâniei divine ni se spune așa: „Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare şi au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă” După potirul al cincilea este scris: „Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor lor şi din pricina rănilor lor rele şi nu s-au pocăit de faptele lor” (Apoc. 16:11). La fel și după cel de al șaselea potir: „O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare” (Apoc. 16:21). Din pricina că au respins în mod repetat să se întoarcă la Dumnezeu cu pocăință, inimile lor s-au împietrit și au ales să i se închine balaurului, adică lui Satan. „Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui” (Apoc. 12:9). „Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” (Apoc. 13:4). Aceasta este partea întunecată a monedei. Partea luminoasă este alta. Ceea ce este extraordinar în acest capitol nu sunt nici lăcustele demonice și nici cei patru îngeri teribili cu armatele lor inimaginabile. Ceea ce este cel mai extraordinar este această expresie din versetul 20: „Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit … ” (Apoc. 9:20). Pocăința sub pedepsele teribile era posibilă! Era chiar de așteptat! Dumnezeu, autorul de fapt al acestei cărți, se miră că oamenii n-au apucat-o pe această cale. El este deziluzionat parcă, El este înșelat în așteptările Lui. Știam că „Bunatatea Lui de îndeamnă la pocăință”, dar acum vedem că și pedepsele cele mai aspre au scop tot pocăința. În cele mai negre zile din istoria omenirii, harul lui Dumnezeu există! Mâna Lui este întinsă și așteaptă. Iertarea este posibilă. Răsplata este pregătită! După cum știm din imaginea mulțimii fără număr din capitolul 7 al Apocalipsei, chiar și pe durata Necazului cel Mare, vor fi mântuiți oameni de pe toată suprafața Pământului. Asta mi se pare cel mai extraordinar fapt din acest capitol.

Cap. 9 - comentariu suplimentar 1: - posibilă interpretare istoricistă!

  Capitolul 9 descrie cu cele mai mari amănunte ceea ce aduce sunetul trâmbiţelor a cincea și a şasea, „primele două nenorociri”, cum se exprimă cartea noastră. Va rămâne cea de a treia nenorocire, pe care o vesteşte ultima dintre cele şapte trâmbiţe: o vom găsi la sfârşitul capitolului al unsprezecelea. Prima dintre trâmbiţele care vestesc nenorocirile aduce pe scenă lăcuste simbolice. Că nu trebuie să le luăm în înţeles literal, reiese clar din acest singur fapt - chiar dacă n-ar exista alt motiv - că este spus că ele nu se hrănesc cu alimentul natural al lăcustelor. Aceste animale sunt aici numai o figură întrebuinţată pentru a descrie hoarde nenumărate de borfaşi şi de jefuitori. Să observăm apoi că prima nenorocire corespunde, dar pe cale de contrast, celor o sută patruzeci și patru de mii care fuseseră pecetluiţi din Israel, după cum a doua, adică aceea a călăreţilor de la Eufrat (versetul 14,16) este, în acelaşi fel, în raport cu mulţimea nenumărată a neamurilor din capitolul 7. Deoarece s-ar putea presupune că acest contrast nu există decât într-un chip vag și puţin definit, voi încerca să explic mai clar gândul meu. Este spus, într-un chip categoric, că lăcustele nu trebuiau să facă rău decât celor care n-aveau pecetea lui Dumnezeu pe fruntea lor. Nu este aceasta o aluzie limpede la aceia dintre Israel pe care Dumnezeu îi pusese deoparte (Capitolul 7)? De altă parte, dacă acei călăreţi de la fluviul Eufrat sunt instrumentele unui chin aplicat oamenilor, ei dau mult mai mult încă ideea unei puteri agresive. Chinul caracterizează mai ales nenorocirea simbolică prin lăcuste; călăreţii reprezintă mai distinct ruina adusă de mersul rapid al unei puteri imperiale şi descrisă sub trăsăturile cele mai energice. Ei cad peste oameni şi îi nimicesc. Dar aici reapare „a treia parte” (versetul 15). Potrivit explicaţiei date mai înainte, ar însemna că această nenorocire trebuie să se năpustească într-adevăr peste neamuri si, în mod mai deosebit, peste Imperiul Roman din Apus. Pare limpede de asemenea că aceste două nenorociri prezintă ceea ce va avea loc cu ocazia primelor fapte ale lui Antihrist în Iudeea. Prima nenorocire, aceea a lăcustelor, constă într-un chin adus oamenilor. În consecinţă, în fruntea lor vedem apărând Abadon, nimicitorul, caracterizat într-un chip deosebit ca fiind îngerul adâncului. Nu este încă fiara complet formată (a se vedea Apocalipsa capitolul 11.7; 13.1; 17.8), dar este uşor de înţeles că va fi o primă manifestare a răului; întocmai după cum harul va lucra în rămăşiţă, începutul a ceea ce este bun. Avem, așadar, aici aceste două nenorociri care sunt ca preludiul a ceea ce va urma. Mai întâi un chin cumplit care cade peste ţara Israelului (a se vedea Ioel 2), dar care nu atinge deloc pe aceia care sunt pecetluiţi dintre cele douăsprezece seminţii; apoi călăreţii de la Eufrat eliberaţi ca să vină asupra Imperiului Roman, zdrobind neamurile si îndeosebi acest Imperiu, obiectul judecăţii lui Dumnezeu. Acesta este planul general al capitolului 9.

Cap.9 - TRÂMBIȚELE 5 ȘI 6: - comentariu suplimentar 2: altă posibilă interpretare, care implică faptul că cei 144 000 sunt din Biserică, nu dintre evrei!

 Ultimul verset din cap.8 precum și 9:13 ne arată cu claritate că trâmbițele sunt cataclisme consecutive și deci nu realități istorice continue. Cap.9 în ansamblul său întărește ideea că trâmbițele se referă la cataclisme globale consecutive din vremea sfârșitului. Dacă trâmbițele 1-4 sunt îndreptate împotriva creației, trâmbițele 5-6 sunt îndreptate direct asupra oamenilor. Lațul se strânge și judecata finală este aproape. Acesta este mesajul pe care Domnul îl trimite prin aceste cataclisme globale. Și dacă trâmbițele/cataclismele 1-4 sunt mediate în principal de îngeri, cataclismele îndreptate direct împotriva oamenilor sunt mediate în principal de lumile demonice. Într-adevăr trâmbița 5 deschide fântâna Adâncului. Avem toate motivele să credem că este vorba de lumile demonice și nu de lăcuste sau animale ciudate. Acestea ies din Adânc și au peste ele pe Îngerul Adâncului. Ele vatămă doar oamenii și nu se ating deloc de creație. Vice-regele creației, omul, este luat în vizor. Poate este vorba de o epidemie chinuitoare dar neletală. Chinul este groaznic. Oamenii vor căuta moartea dar nu o vor găsi. Acesta este de fapt un mare har. Ei degustă chinurile eterne din iad dar având încă posibilitatea căinței și mântuirii. Vestea bună este că această urgie NU se poate atinge de cei ce au pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Avem un nou posibil argument că cei 144.000 se referă la Biserica credincioasă în ansamblul ei și nu la 144.000 de evrei. Iată că pecetea de pe frunte oferă și o protecție fizică și nu doar una spirituală. Însă doar la această urgie se precizează că cei 144.000 sunt protejați. Este posibil ca celelalte urgii să îi afecteze. Dar în cadrul trâmbiței 5, cei credincioși vor reprezenta un Gosen real și vor fi o mărturie vie față de ceilalți oameni devastați de chin și durere. Lumile demonice sunt prezentate ca niște lăcuste gigant. Și o mare cantitate de text este alocată descrierii acestor lăcuste ciudate. Se evidențiază ferocitatea lor, cruzimea lor, puterea lor, lipsa lor totală de milă. Acestea sunt foarte bine organizate și au deasupra lor un Înger care le conduce care pe evreiește se cheamă Abadon (adânc) și pe grecește Apolion (distrugere). Ne aducem aminte de urgia lăcustelor din Egipt. Dar ne aducem aminte și de invazia de lăcuste prezentată în cartea Ioel. Într-adevăr descrierea din Apocalipsa a lăcustelor este inspirată de descrierea din cartea Ioel. În Ioel invazia de lăcuste care distruge câmpurile e urmată se pare de o invazie armată la fel de distrugătoare. Ne aducem aminte din Ioel faptul că invazia de LĂCUSTE anunță că sfârșitul este aproape. Poate din această pricină trâmbița 5 este prezentată tot sub forma unei invazii de lăcuste, și anume pentru a ne arăta că această trâmbiță anunță faptul că ziua Domnului este foarte aproape!  După cum vom vedea și la finalul capitolului, înmulțirea păcatului pe pământ generează această invazie din Adânc. Prima vinovăție a oamenilor menționată de v.20 este aceea că se închină dracilor. Practic Dumnezeu își retrage mâna harului Său protector și omul este lăsat pe mâna celui căruia i se închină, pe mâna stăpânului pe care l-a ales. Și lumile demonice urăsc rasa umană și doresc să-i aducă doar chin și distrugere. Este o atenționare pentru toți oamenii că închinare lor este greșită și că nu le aduce protecția pe care o caută, ba dimpotrivă. Trâmbița 5 ascunde un mare har și anume că moartea e ținută de o parte. Trâmbița 6 nu mai cunoaște acest har. Trâmbița 6 are drept scop nimicirea unei treimi din oameni. Distrugerea este mediată tot de lumile demonice. Oștirea demonilor numără 200 de milioane și este condusă de această dată de cei 4 îngeri legați la râul Eufrat. Iată că acum lumile demonice nu mai vin din Adânc ci de la suprafața pământului, de la râul Eufrat. V.15 este foarte important. El ne relatează că cei 5 îngeri stau gata pentru ceasul, ziua, luna și anul acela ca să omoare a treia parte din oameni. De ce la râul Eufrat? Nu știm exact. Dar știm că de acolo, din Nordul Israelului, din zona râului Eufrat au venit dușmanii poporului evreu (și anume Imperiul Asirian și apoi cel babilonian) și au nimicit mai întâi Samaria și apoi Ierusalimul. Poate este vreo legătură cu acest aspect. În Apoc. 16:12 potirul 6 este vărsat tot peste Eufrat ca să fie pregătită calea împăraților care au să vină din răsărit. În Apoc.16 e vorba de un război, se pare că împotriva lui Israel, și are logică ca totul să pornească tot de la Eufrat. În Apoc.9 însă nu știm sigur dacă e vorba tot de un război. Și obiectul distrugerii nu este Israelul, ci o treime din omenire. Dacă la trâmbița 5 lumile demonice erau descrise ca niște lăcuste-scorpion gigant, acum sunt descrise ca niște cai și călăreți. Și iarăși se insistă pe descrierea lor. Descrierea lor în parte seamănă cu cea a lăcustelor, în parte diferă. Nu știm exact cum anume va fi omorâtă o treime din omenire. Dar înțelegem că se va întâmpla într-un timp scurt, și într-un mod șocant. Ne îngrozim la gândul că mai bine de 2 miliarde de oameni vor muri într-o perioadă scurtă de timp. Practic toate familiile pământului vor fi lovite și, ca și în Egipt, va fi doliu și bocet în fiecare casă. Moarte prin foc, fum și pucioasă. Aceasta este imaginea pe care o vede Ioan. Dar ce se va întâmpla practic pe pământ, nu știm. Dar este posibil, ca la fel ca în cazul urgiei 10 din Egipt, să fie vorba de morți subite, neașteptate și aparent inexplicabile. Acest șoc al morții generalizate e menit să trezească omenirea care mai rămâne în viață. Idolii lumii nu au putut oferi protecție nici asupra sănătății omenirii (trâmbița 5) dar nici asupra vieții acesteia (trâmbița 6). Mesajul este clar: Creatorul e cuprins de o mare mânie și judecata finală este aproape.  V.20-21 sunt cele mai importante din acest pasaj. Ele ne descoperă rolul, și scopul acestor urgii. Dumnezeu își propune ca întreaga omenire să fie adusă la pocăință și să evite judecata finală. Dar din păcate cei care rămân în viață nu se pocăiesc. Aceasta NU înseamnă că nimeni nu se pocăiește. Credem, sperăm că unii se vor pocăi. Dar omenirea ca întreg nu se va căi. Se va încăpățâna și se va împietri ca Faraon de altădată. Un adevăr trist. Iată că Biserica nu va reuși să realizeze trezirea spirituală a națiunilor. Lucrul acesta îl va face în schimb Israelul în mia de ani. Biserica are soarta lui Ieremia sau lui Ezechiel. Neamurile vor respinge mărturia Bisericii și națiunile vor rămâne împietrite. Dar încercarea lui Dumnezeu de a le trezi este cât se poate de reală. Aceasta înseamnă că neamurile au o șansă reală ca prin Biserică și prin mărturia cataclismelor aduse de Dumnezeu să fie aduse la pocăință, însă, pur și simplu, vor ALEGE să respingă pocăința și să se împietrească în continuare. Dar măcar că știe dinainte acest lucru, Dumnezeu se comportă ca și cum nu ar ști și investește enorm pentru a da neamurilor o șansă reală la pocăință! Spuneam că omenirea ca întreg nu se va căi. Sperăm că, totuși, unii oameni se vor întoarce la Dumnezeu în urma acestor urgii. Vor fi ei mulți sau puțini? Faptul că NU sunt menționați de text ne sugerează că, din păcate, este vorba de puțini oameni care vor răspunde chemării divine.

Capitolul 10 - Îngerul de la mijlocul Necazului cel Mare:

Taina lui Dumnezeu: „Dacă Dumnezeu este sfânt, bun și atotputernic, de ce îngăduie ca răul, suferința și păcatul să existe în lume?” Aceasta este marea taină cu care s-au confruntat oamenilor de-a lungul istoriei. Răspunsul este ascuns în conflictul angelic de dinainte de facerea lumii și ne va fi descoperit tot în acest conflict, la finalul istoriei lumii, înainte de intrarea noastră în veșnicie. „Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci că, în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi prorocilor” (Apoc. 10:5-7). „Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2 Tesal. 2:6-8). Dumnezeu a împărtășit de-a lungul istoriei „vestea bună” a distrugerii răului și a venirii Împărăției Lui pe Pământ. Capitolul 10 din Apocalipsa ne adeverește că va veni o zi în care îngerul al șaptelea va suna din trâmbiță și marea taină ținută ascunsă de veacuri va fi făcută cunoscută tuturor oamenilor de pe pământ. Toate planurile și scopurile pe care le-a urmărit Dumnezeu cu omenirea vor fi date pe față. Împărăția lui Dumnezeu va fi reașezată pe  Pământ, Satan va fi oprit, prins, legat în lanțuri și pus într-o închisoare, împreună cu toți demonii care l-au urmat. Pe Pământ va domni neprihănirea, cunoștința de Dumnezeu va umple Pământul, Hristos va fi Împărat și Dumnezeu va vorbi iar cu oamenii. Biblia ne spune că în vremea aceea, va fi ridicat blestemul rostit împotriva Pământului (Gen. 3:17-19). Deșertul va înverzii. Durata vieții se va extinde. Va dispare dușmănia dintre oameni. Va triumfa sfințenia și ultima, cea mai mare taină a lui Dumnezeu, va fi dezlegată. Păcatul cu toate relele lui, inimi zdrobite, prietenii sfâșiate, vise spulberate, căsnicii eșuate, națiuni decimate, nu va mai exista. Toți agnosticii și ateii batjocoritori care întrebau: „Unde este făgăduința revenirii Lui?” vor amuți, împreună cu cei care L-au batjocorit la picioarele crucii pe Iisus din Nazaret zicând: „S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte. Căci a zis: Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!” (Mat. 27:43). Milenii de martiraj, de acuze mincinoase și de suferințe îndurate de copiii lui Dumnezeu pe Pământ vor ajunge la capăt. Toate acestea sunt vestite de cea de a șaptea trâmbiță! Când va suna ea, cei douazecisipatru de bătrâni din jurul tronului ceresc se vor arunca cu fața la pământ și vor zice: „Îţi mulţumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul !” (Apoc. 11:17-18).

Interludiu: Înainte să sune trâmbița a șaptea avem însă un interludiu în care ni se comunică informații suplimentare. După el va urma o vreme în care, așa cum ni se spune în versetul 6, „nu va mai fi nicio zăbavă”. Deocamdată însă ne oprim pentru ca Dumnezeu să ne vorbească puțin despre câteva mărturii foarte importante: mărturia îngerului cu cărticica din mâna îngerului, mărturia lui Ioan (Apoc. 10), mărturia celor doi martori (Apoc. 11). Prezența acestui interludiu n-ar trebui să ne surprindă, pentru că există un ritm, o cadență, o simetrie în toate seriile „de șapte” ale pedepselor care vor veni asupra Pământului, șapte peceți, șapte trâmbițe și șapte potire. De fiecare dată, ele sunt așezate în grupe de câte patru, urmate de grupe de câte trei. Mai întâi patru peceți, foarte asemănătoare între ele, iar apoi alte trei distincte și deosebite. Mai întâi patru trâmbițe asemănătoare între ele, iar apoi alte trei. În continuare, vom vedea că vor fi șase potire asemănătoare, urmate de un al șaptelea, foarte deosebite în urmările lor. De fiecare dată, între elementul al șaselea și cel de-al șaptelea există un interludiu, ca acesta din capitolul 10. Între peceți am avut interludiul din capitolul 7, iar între potire va fi interludiul din Apocalipsa 16:13-16. De fiecare dată, interludiul vine înainte de o judecată finală și are ca rol mângâierea și încurajarea poporului lui Dumnezeu în mijlocul teribilelor judecăți finale. El le îngăduie parcă să-și mai tragă răsuflarea și le reamintește că Dumnezeu este stăpân, că poporul Lui se află pe mâini bune și va parte de biruință alături de El. Nu uitați că la acea oră, Pământul fusese asaltat de invazia demonică a lăcustelor veninoase și de măcelul făcut de oștile de două sute de milioane. Interludiul de care ne ocupăm acum, cel dintre cea de-a șasea trâmbiță și cea de a șaptea, se găsește în Apocalipsa 10:1 - 11:14 și este cel mai lung dintre toate. Când va suna cea de a șaptea trâmbiță vor începe judecățile potirelor, într-o cadență rapidă și teribilă, care va marca apogeul mâniei divine: „Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri care aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu” (Apoc. 15:1).

Mărturia îngerului cu cărticica în mână: „Apoi am văzut un alt înger puternic, care se pogora din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; faţa lui era ca soarele şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc. În mână ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare şi piciorul stâng pe pământ şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu. Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor” (Apoc. 10:1-3). Precizarea de la începutul capitolului, „apoi am văzut”, ne anunță că avem de-a face cu o altă vedenie a apostolului Ioan. El este scos din contextul celor șapte trâmbițe și plasat într-o altă realitate în care primește informații suplimentare. Prima este despre un înger cu totul și cu totul deosebit. Înfățișarea lui ne convinge că nu avem de a face cu o făptură angelică de rând, ci cu una de rang înalt. Unii comentatori cred că ar fi Îngerul Domnului, alții îl văd doar ca pe un reprezentant personal al Fiului lui Dumnezeu. Cei ce au tradus și tipărit Biblia în limba română au simțit, au intuit, că acest înger nu este Iisus Hristos și l-au identificat cu literă mică: „Voi da celor doi martori ai mei” (Apocalipsa 11:3). Fără nicio îndoială, această apariție trebuie identificată cu un înger de ordin înalt, implicat direct în procesul de judecare a pământului, un reprezentant personal al Fiului lui Dumnezeu. Este o făptură gigantică care își așează un picior pe Pământ și altul pe mare și vorbește cu un glas tare, cum răcnește un leu. Curcubeul care-l însoțește este un semn că judecata este însoțită cu harul salvator și că pocăința îi va scăpa de pedeapsa eternă pe toți cei ce se vor întoarce la Dumnezeu. Acest aspect dual în care pedeapsa este însoțită de protejarea celor credincioși lui Dumnezeu este ilustrat în cartea profetului Maleahi: „Atunci, şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi a ascultat, şi o carte de aducere-aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui. Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său, care-i slujeşte. Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte.” (Mal. 3:16-18). „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură. Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va răsări Soarele neprihănirii şi tămăduirea va fi sub aripile Lui; veţi ieşi şi veţi sări ca viţeii din grajd. Şi veţi călca în picioare pe cei răi, căci ei vor fi ca cenuşa sub talpa picioarelor voastre în ziua pe care o pregătesc Eu, zice Domnul oştirilor” (Mal. 4:1-3). A doua informație din această vedenie este că la unele mesaje ale Cerului avem acces, dar la altele nu încă. Acesta a fost caracterul revelației pe care au purtat-o profeții: „Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească” (1 Petru 1:12). Lui Ioan i-a fost îngăduit să scrie doar o parte a mesajului din această revelație: „Şi când au făcut cele şapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu; şi am auzit din cer un glas, care zicea: „Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete şi nu scrie ce au spus!” Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci că, în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi prorocilor” (Apoc. 10:4-7).

Mărturia lui Ioan: Printr-un superb act simbolic Ioan a primit încă o dată confirmarea misiunii lui: „Şi glasul pe care-l auzisem din cer mi-a vorbit din nou şi mi-a zis: „Du-te de ia cărticica deschisă din mâna îngerului care stă în picioare pe mare şi pe pământ!” M-am dus la înger şi i-am cerut să-mi dea cărticica. „Ia-o”, mi-a zis el, „şi mănâncă-o; ea îţi va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea”. Am luat cărticica din mâna îngerului şi am mâncat-o - în gura mea a fost dulce ca mierea, dar, după ce am mâncat-o, mi s-a umplut pântecele de amărăciune. Apoi mi-au zis: Trebuie să proroceşti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi” (Apoc. 10:8-11). Experiența lui Ioan ne amintește de experiența profetului Ezechiel: „M-am uitat şi iată că o mână era întinsă spre mine şi ţinea o carte în chip de sul.  A desfăşurat-o înaintea mea şi era scrisă şi pe dinăuntru, şi pe dinafară; în ea erau scrise bocete, plângeri şi gemete.El mi-a zis: „Fiul omului, mănâncă ce vei găsi înaintea ta, mănâncă sulul acesta şi du-te de vorbeşte casei lui Israel!” Am deschis gura şi mi-a dat să mănânc sulul acesta. El mi-a zis: „Fiul omului, hrăneşte-ţi trupul şi umple-ţi măruntaiele cu sulul acesta pe care ţi-l dau!” L-am mâncat, şi în gura mea a fost dulce ca mierea.” (Ezec. 2:9-3:3). Probabil că această cărticică a fost cea pe care a avut-o Dumnezeu în mână, cea pe care n-a fost nimeni vrednică s-o ia și să-i deschidă pecețile, cea pe care numai Leul din seminția lui Iuda, Mielul care părea junghiat a fost în stare să o ia și să-i deschidă pecețile. Pentru că pecetea a șaptea fusese deja ruptă, cărticica era acum complet deschisă. Rămânea doar trâmbița a șaptea și groaznicele șapte potire ale urgiei divine. Ioan a trebuit să o mănânce, să o asimileze și să-i simtă dublul caracter al gustului: dulce pentru cei ce o primesc și amar pentru cei ce vor trebui să-i simtă consecințele. „Trebuie să proorocesti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi” (Apoc. 10:11). Mesajul lui Ioan va identifica în continuare cele șapte personaje din marea dramă a istoriei și care va fi soarta sistemului geopolitic al lumii grupat în jurul cetății care i s-a împotrivit dintotdeauna lui Dumnezeu și a căutat să împiedice instaurarea Împărăției lui pe pământ: Babilonul cel Mare.

Scurte reflecții: Ioan ne spune că atunci când cartea se afla în gura lui era foarte dulce, dar după ce a mâncat-o i-a umplut pântecele de amărăciune. Aceasta este partea cea mai instructivă. Nu este nicio parte mai dulce în toată Scriptura ca cea în care Dumnezeu Se descoperă în binecuvântatul Său Fiu! Adevărul profetic este în general dulce şi atrăgător pentru aceia al căror interes abia s-a trezit în ei. Dar mai departe, dacă realmente cartea este mâncată, ea duce la judecarea de sine, la despărţirea de rău, ceea ce va fi amar; pentru că niciunul dintre noi nu ia bucuros locul pe care Cuvântul lui Dumnezeu i-l cere, în perioada lepădării lui Hristos. Şi astfel, accentul aici se referă la cererile pe care Dumnezeu le face poporului Său. Dacă în mod conştient încercăm să umblăm în adevărul descoperit, vom cunoaşte ceva din amărăciunea lui. Nu ne putem bucura de lucrurile de care altădată ne bucuram, dacă primim mărturia profetică şi vom umbla în puterea a ceea ce descoperă ea. Când marele plan divin se desfăşoară înaintea minţii noastre, el poate fi foarte interesant şi, într-un sens, cartea este dulce; dar pe măsură ce marile principii divine intră în inimile noastre şi ne dăm seama din ce în ce mai mult de starea de pribegie prin această lume controlată de Satan, adevărul devine mai amar şi el are pretenţii asupra noastră. Câte suflete s-au bucurat mult când au auzit prima dată de a doua venire a Domnului Iisus Hristos! Totul era atât de nou, atât de minunat și atât de diferit de platitudinile banale pe care le auzise de la vreun cleric semi-lumesc, ce poza în slujitor al lui Hristos. Dar când prindea adevărul acesta şi-i cuprindea fiinţa, acest adevăr ridica pretenţii de la omul care ar fi dat înapoi la început, şi-i cerea ceea ce la început a simţit că nu poate da. Era într-adevăr amar; totuşi, nu întotdeauna lucrurile dulci sunt bune pentru noi. Avem nevoie de cele amare, ca şi de cele dulci; şi fiecare suflet care a umblat în adevăr, aşa cum i-a descoperit Dumnezeu, a constatat în final binecuvântarea ascultării. „Ascultarea face mai mult decât jertfele şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor” (1 Samuel 15.22). Este foarte trist când adevărul este păstrat doar în intelect, fără niciun impact asupra vieţii. Vorbind despre a doua venire a Domnului, Ioan ne spune: „Oricine are nădejdea aceasta în el se curăţeşte, după cum El este curat” (1 Ioan 3.3). Iată un adevăr care trebuie să afecteze pe credincios la fiecare unghi al vieţii sale. Oricine crede în Hristos cu adevărat, după aceea nu mai poate să trăiască pentru sine sau pentru lume. Dacă cineva mărturiseşte că aşteaptă a doua venire a Domnului Hristos şi totuşi trăieşte ca lumea, aceasta evidenţiază faptul că ceea ce deţine doar mintal despre adevărul venirii Lui nu îl stăpâneşte. Adevărul acela, odată crezut, face din omul lumesc un om ceresc; îl face pe creştinul carnal unul spiritual; îl face pe omul avar un om generos; face pe cel uşuratic, serios. Dacă nu dorim să lăsăm adevărul ca să ne guverneze viaţa, ar fi mai bine să încetăm să studiem cartea Apocalipsei chiar de aici, pentru că tot adevărul lui Dumnezeu a fost făcut cunoscut şi descoperit spre ascultarea credinţei. Cu siguranţă, adevărurile acestea ori ne vor schimba cu desăvârşire vieţile, ori ne vor împietri inimile şi ne vor fi instrumente de ofilire a cugetelor, precum cu un fier roşu!

Cap. 10 - comentariu suplimentar 1: - posibiliatatea ca Îngerul să fie totuși Iisus Hristos!

 Capitolul 10, în şirul trâmbiţelor corespunde capitolului 7 din seria peceților. El formează o paranteză importantă între a șasea şi a şaptea trompetă, tocmai ca şi capitolul 7 între ultimele două peceţi. Aceasta este ordinea perfectă care domneşte în această carte a Apocalipsei. Pentru acest motiv îl regăsim iarăşi pe Domnul, cum mi se pare, sub aparența unui Înger. După cum L-am văzut mai înainte (capitolul 8) împlinind slujba de Mare Preot, El este aici Îngerul care revendică pentru Sine drepturile împărăteşti. Un înger puternic coboară din Cer învăluit într-un nor, semn special al măreţiei Domnului; nimeni altul decât El nu are dreptul de a se arăta în felul acesta. În plus, curcubeul este deasupra capului Său, nu în jurul scaunului de domnie, căci aici am făcut un pas înainte. El Se apropie de Pământ; El va cere, peste puțină vreme, dreptul Său. „Deasupra capului Lui era curcubeul, faţa Lui era ca Soarele”; aceasta este autoritatea supremă; „şi picioarele lui ca nişte stâlpi de foc”, neclintirea judecăţii divine. „Şi El avea în mâna sa o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare și pe cel stâng pe Pământ şi a strigat cu glas puternic, cum răcneşte un leu”. Ioan era gata să scrie ceea ce auzise, dar i s-a interzis. Descoperirile trebuiau să fie pecetluite pentru prezent. „Şi Îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre Cer şi a jurat pe Cel care este viu în vecii vecilor, care a creat Cerul şi cele ce sunt pe el, Pământul şi cele ce sunt pe el, marea şi cele ce sunt în ea, că nu va mai fi timp”. Dumnezeu era pe punctul de a pune capăt tainei inacţiunii în care El pare că stă în prezent privitor la cârmuirea lumii. El îi îngăduie acum să urmeze propriile sale căi, deşi îi opune un oarecare Nu. Oamenii pot să păcătuiască şi, cel puţin întrucât este vorba de o intervenţie directă, Dumnezeu nu apare, afară de unele ocazii excepţionale. Dar vine timpul şi se grăbeşte, când Dumnezeu cu siguranţă va cerceta păcatul; atunci El nu va mai tolera un singur moment nimic din ceea ce este contrariu firii Sale. Acesta este timpul binecuvântat spre care toţi prorocii îşi întorc privirile; și Îngerul, aici, jură că acest timp se apropie si „că nu va mai fi timp; ci în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţă, se va sfârşi taina lui Dumnezeu”. Taina, aici nu este Hristos și Biserica, ci faptul că, Dumnezeu permite răului de a continua cursul său cu o aparență de nepedepsire. La sfârşitul capitolului, i se spune lui Ioan: „Trebuie să proroceşti din nou cu privire la multe popoare, neamuri, limbi şi mulți împăraţi”. Semnificaţia acestor cuvinte apare în curând mai limpede. Este un fel de adaus la profetie, care, pentru motive speciale, îşi reîncepe cursul. Înainte de a continua, aș vrea să atrag atenţia asupra contrastului care există între cărticica deschisă pe care profetul o ia şi o mănîncă, şi cartea mare pecetluită cu şapte peceţi. Este o carte mică pentru că ea tratează despre obiecte cuprinse într-o sferă relativ îngustă; este deschisă pentru că lucrurile nu mai trebuie să fie de acum înainte descrise într-un chip tainic, cum era cazul sub peceţi şi încă mai mult sub trâmbiţe. Totul este gata să fie făcut perfect clar în aceea ce este expus aici şi acesta este, prin urmare, cazul în capitolul 11.

CAP.10 - O PARANTEZĂ - comentariu suplimentar 2:

 În cap.11 se continuă desfășurarea evenimentelor revelate de trâmbițe. Însă cap.10 apare ca o paranteză care ne pregătește pentru adevărurile din cap.11. Cap.11 ne prezintă ultimii trei ani și jumătate ai istoriei. Se pare că aceștia vor începe DUPĂ trâmbița a 6-a și vor acoperi perioada de timp dintre trâmbița a 6-a și trâmbița a 7-a. Capitolul 10 începe cu apariția unui înger puternic. Un înger puternic a mai apărut în Apocalipsa cap.5 când se căuta cineva vrednic să deschidă cartea sau sulul cu 7 peceți. Iată acum un nou înger puternic a cărui funcție se leagă tot de o carte sau mai exact de o cărticică. Apariția sa este absolut impresionantă, el se coboară din cer pe pământ învăluit într-un nor. Deasupra capului lui este curcubeul (semnul îndurării divine), fața lui era ca soarele și picioarele lui erau ca niște stâlpi de foc (fapt care ne trimite la descrierea lui Hristos din cap.1). În mână ținea o cărtică deschisă (ne trimite cu gândul la Mielul care a luat cartea din mâna Tatălui). A pus piciorul drept pe mare și piciorul stâng pe pământ - acest lucru ne arătă mărimea și măreția îngerului, precum și faptul că mesajul său este pentru întreaga planetă. Nu putem să nu facem și observația că în cap.13 cele două fiare vor ieși mai întâi din mare și apoi din pământ. Mesajul îngerului, după cum vom vedea, pare să vizeze exact perioada de timp în care vor acționa cele 2 fiare. Și îngerul răcnește ca un LEU - fapt care ne trimite tot la Hristos, Mielul-Leu din cap.5. Toată măreția îngerului, toată asemănare sa cu Hristos, nu face decât să sublinieze IMPORTANȚA crucială a mesajului pe care el îl transmite. Și mesajul său este atât de important încât este preluat de cele 7 tunete. Iar reacția lui Ioan este una de maximă urgență. El vrea să se apuce să scrie pentru ca să nu se piardă nimic din mesajul acesta atât de important! Și cu toții suntem cu sufletul la gură să aflăm ce a rostit îngerul când deodată suntem loviți de glasul din ceruri care-l împiedică pe Ioan să scrie ce a fost rostit de înger. Mesajul îngerului va rămâne pecetluit! Ce să înțelegem din toate acestea? Putem înțelege că NU știm tot despre vremea sfârșitului. Că sunt lucruri esențiale despre sfârșit care NU ne sunt revelate. Că aceste lucruri se vor descoperi chiar în timpul desfășurării vremii finalului. Cu alte cuvinte nu ne putem face un scenariu detaliat și complet despre sfârșit. Avem doar câteva repere. Dar finalul va fi însoțit de noutăți și de surprize la care vom avea acces doar atunci, în mijlocul desfășurării evenimentelor. Însă nu tot mesajul acestui înger minunat este pecetluit. O parte din mesajul său ni se revelează în a doua parte a capitolului. Mai întâi ni se prezintă un jurământ solemn. Oare nu ni se putea prezenta mesajul fără jurământ? Jurământul solemn accentuează importanța mesajului și ne  atrage atenția că este vorba despre un adevăr fundamental. Ideea este că nu va mai fi nicio zăbavă, niciun timp, nicio amânare, nicio întârziere, ci că în zilele trâmbiței a 7-a se va sfârși taina lui Dumnezeu. Mai întâi de toate ce să însemne că se va sfârși taina lui Dumnezeu? Îngerul jură pe Dumnezeu ca și Creator. Acest lucru este semnificativ. Practic, Creatorul S-a ascuns toată istoria. El a lucrat prin oameni, prin mesaje divine, prin intervenții istorice. Dar Fața Sa a rămas ascunsă, tăinuită. Proorocii au adus această veste bună, că la final, în ziua Domnului, Domnul Se va arăta și orice ochi Îl va vedea. Și astfel se va sfârși taina lui Dumnezeu! Practic ni se spune că trâmbița a 7-a nu va face decât să aducă în scena istoriei a doua venire a lui Hristos, în slavă și în putere! Dar de ce este așa de important să știm că nu va mai fi nicio zăbavă? Pentru că ultima perioadă, după cum ne vor anunța următoarele capitole, va fi foarte grea pentru sfinți. Și aceștia se vor întreba ca în perioada lui Antioh Epifanes IV: „Până când, Doamne?” Până acum planul lui Dumnezeu a fost caracterizat de amânări, de zăbavă, de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. În schimb, în contextul ultimei faze a finalului, planul lui Dumnezeu va fi caracterizat de urgență, de rapiditate, de lipsa amânării! Începând cu cap.11, cartea ne va descrie prigoana de la final asupra sfinților. Dar iată că ÎNAINTE de a vorbi despre prigoană, Dumnezeu ne asigură prin JURĂMÂNT că va fi vorba de o perioadă scurtă care va fi urmată efectiv de a doua venire a lui Hristos! Jurământul este inspirat din Daniel cap.11. În fața grozăviilor finalului, unul dintre personajele textului vrea să știe cât vor dura aceste grozăvii: „Cât va mai fi până la finalul acestor minuni” (în original - grozăvii)? (Daniel 12:6). Este esențial să știe până când va dura presiunea finalului, dacă va fi o perioadă scurtă sau lungă? Iată răspunsul din Daniel: „Și am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el și-a ridicat spre ceruri mâna dreapta și mâna stângă, și a jurat pe Cel ce trăiește veșnic că va mai fi o vreme, două vremi și o jumătate de vreme și că toate aceste lucruri se vor sfârși când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot.” (Daniel 12:7). Răspunsul ar însemna că este vorba de o perioadă relativ scurtă de timp, de aproximativ 3,5 ani, cum a fost de altfel în istorie în perioada lui Antioh Epifanes. Este evident că îngerul din Apocalipsa vorbește în spiritul omului în haine de in din Daniel cap.12. Și el are această vorbire exact înainte de Apoc.11, capitolul care ne introduce pentru primadată  în Apocalipsa perioada de 3,5 ani. La final presiunea este așa de mare încât, pentru a birui, este esențial să știi că este vorba de o perioadă limitată și relativ scurtă ce va fi urmată de arătarea în glorie a Domnului Iisus Hristos! Ultima parte a capitolului se concentrează asupra cărții din mâna îngerului. Este de fapt vorba despre o cărticică deschisă. Se pare că se are în vedere un mesaj relativ scurt (căci este cărticică și nu carte), și că acest mesaj trebuie revelat și nu pecetluit (căci cărticica este deschisă). Ioan este chemat să mănânce cărticica. Imaginea ne aduce aminte de trimiterea lui Ezechiel în lucrare (vezi Ezechiel cap.1-2). Mâncatul cărții are un dublu efect: în gură, dulce ca mierea, în pântece, multă amărăciune. Acest dublu efect ilustrează foarte bine soarta profetului. Profetul cunoaște pe de o parte bucurie căci primește cuvintele vii din gura lui Dumnezeu, revelațiile divine. Dar profetul cunoaște și multă tristețe căci de obicei aceste cuvinte vestesc nenorocirea, iar mesajul său este respins de oameni. Ezechiel a fost instruit mai dinainte de Dumnezeu că mesajul său va fi respins de Israel. Ioan se pare că este instruit cu privire la aceeași tristețe. Dar de data aceasta mesajul său nu va fi respins doar de Israel ci de omenirea însăși, căci el trebuie să proorocească din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi și împărați. Și mesajul lui Ioan continuă în cap.11, precum și în capitolele ce urmează capitolului 11. Ne întrebăm dacă mesajul din cărticică vizează doar cap.11 sau tot restul cărții. Greu de răspuns la această întrebare. Faptul că mesajul este relativ scurt ne-ar sugera că el s-ar referi doar la cap.11. Faptul că în cap.12-18 avem o mulțime de informații despre neamuri, limbi și împărați ne sugerează că această cărticică ar putea cuprinde tot restul cărții. Important este că paranteza din cap.11 apare înainte să ni se detalieze sfârșitul, adică ultimii 3,5 ani ai istoriei. Și paranteza ne comunică măcar 3 lucruri esențiale despre această perioadă și anume:

1. Nu știm totul despre această perioadă. Sunt elemente cheie din această perioadă care vor fi descoperite și înțelese de-abia atunci, la final.

2. Perioada este limitată în timp și relativ scurtă, și după ea va urma efectiv a doua  venire a lui Hristos în slavă.

3. Ultima perioadă va fi plină de nenorociri și mesaje către omenire dar ea va respinge mesajul profeților.