CUM ESTE VĂZUT IISUS HRISTOS ÎN CORAN?

CUM ESTE VĂZUT IISUS HRISTOS ÎN CORAN?

         În viziunea Coranului, ultimul și cel mai mare profet al cuvântului lui Dumnezeu a fost Mahomed. Între cei care i-au precedat a fost si Iisus. Faptul că Mahomed vorbește deseori despre Iisus Hristos în cuvântările sale devine astfel explicabil. Tonul folosit de el este, în general, unul polemic, dar polemica sa nu este îndreptată împotriva lui Iisus, ci împotriva creștinilor, pe care Mahomed îi consideră responsabili de falsificarea imaginii lui Iisus si a învățăturii sale. Este și motivul pentru care el se consideră un fel de salvator al adevăratului profil și rol al lui Iisus Hristos în istoria mântuirii. Principalul reproș făcut creștinilor este acela de a-i fi transformat pe Iisus si pe Fecioara Maria in adevărați „dumnezei„.

         Deși respinge calitatea de Fiu al lui Dumnezeu pentru Iisus Hristos, Mahomed vorbește cu mult respect în Coran despre „profetul” Iisus. Îl amintește în paisprezece capitole ale Coranului, fiind alături de Avraam si Moise între cele mai des consemnate personaje coranice.  Mai mult decât atât, în aceeași viziune coranica, Iisus Hristos face parte din istoria mântuirii neamului omenesc. Cel mai frecvent, Iisus este numit „fiul Mariei„, care era fecioară. Iosif, logodnicul Mariei, nu este pomenit iî Coran. În modinteresant, pericopa despre vestirea nașterii lui Iisus, făcută de îngerul Gabriel, în centrul căreia se află nașterea din fecioară, este singurul eveniment complet privind istoria lui Iisus Hristos relatat in Coran (cf. Lc. 1, 26-38).

         În sura 19, 30-33, Iisus spune despre Sine: „Eu sunt robul lui Dumnezeu! El mi-a dăruit Scriptura (Evanghelia, n.n. – Băluțescu Marius)) si m-a facut profet! Și El m-a binecuvântat, oriunde aș fi, și mi-a poruncit rugăciune și milostenie, cât voi trai, și bunăcuviință față de născătoarea mea! Și nu m-a facut pe mine trufaș, nici ticălos! Și pacea fie asupra mea în ziua în care m-am născut și în ziua în care voi muri și în ziua în care voi fi adus la viață din nouș„ Cel care vorbește aici este pruncul Iisus, aflat în leagan (cf. sura 19, 29). Ziua revenirii la viață dupa moarte, conform Coranului, nu înseamnă învierea din morți a treia zi, despre care se vorbeste în Evanghelie, ci învierea de la sfârșitul lumii, de care vor avea parte toți oamenii. Misiunea de a fi profet îi revine lui Iisus asemenea altor trimiși ai lui Dumnezeu, cum ar fi Ioan Botezătorul(sura 3, 39) sau altora care au fost uciși (sura 4, 155), dar în special lui Mahomed, socotit cel mai mare profet. Cuvintele rostite de Mahomed, în continuarea celor spuse de pruncul Iisus, în sura 19, 34, „acesta este Iisus, fiul Mariei! Aceasta este povestea adevarată de care ei se indoiesc!„, sunt practic îndreptate împotriva credinței creștine privind dumnezeirea lui Iisus Hristos. Potrivit credinței musulmane, Iisus este doar fiul Mariei, nu și Fiul lui Dumnezeu: „Nu se cuvine ca Dumnezeu să-și atribuie un fiu„ (sura 19, 35).

        În Coran, Iisus este numit de unsprezece ori Hristos (cf. surele 4, 172; 5, 17; 5, 72; 5, 75; 9, 30 si 31), iar de trei ori ca Iisus Hristos (vezi surele 3, 45; 4, 157; 4, 171). Totuși, niciunul dintre aceste locuri nu lasă să se înțeleagă caracterul de Mesia al lui Hristos. E vorba mai degrabă de un nume propriu, prezent înca de timpuriu în spațiul creștin. Acest fapt se explică prin aceea că mărturisirea lui Iisus Hristos, respectiv că Iisus este Hristosul, Mesia, era de o mare importanță, in special pentru creștinii proveniți din rândul iudeilor. În schimb, în spațiul creștinilor proveniți din rândul păgânilor, o atare mărturisire era uneori ignorată.

       Discutabilă din perspectivă coranică este și desemnarea lui Iisus Hristos drept Cuvântul lui Dumnezeu: „Mesia Iisus, fiul Mariei, este trimisul lui Dumnezeu, cuvântul Său pe care El l-a transmis Mariei și un duh de la El„ (sura 4, 171), sau : „O, Maria! Dumnezeu îti vestește un cuvânt din partea Lui: numele lui va fi Al-Masih, Isa„ (Mesia, Iisus, n.n. – Băluțescu Marius), așa cum se afirmă în sura 3, 45. Aceste citate din Coran n-au nimic în comun cu hristologia nou-testamentară despre Logosul divin, potrivit căreia Hristos este întruparea Logosului veșnic al lui Dumnezeu (cf. Ioan 1, 1). Textele coranice fac trimitere exclusiv la puterea creatoare a lui Dumnezeu (cf. sura 3, 39). Nașterea lui Hristos din fecioară, preluată de Coran din Evanghelia dupa Luca, 1, nu este altceva decât expresia puterii creatoare a lui Dumnezeu: „Dumnezeu creeaza ceea ce voiește El. Când El hotărăște un lucru, El spune doară „să fie„ și el este de îndată!„ (sura 3, 47). De aceea, în viziunea lui Mahomed, crearea lui Adam este mai importantă decât nașterea din fecioară a lui Iisus, pentru că Adam n-a avut nici tată, nici mamă (cf. surele 3, 59; 15, 26-30).

      O deosebire esențială între tradiția coranică și cea nou-testamentară vizează, de asemenea, caracterizarea lui Iisus Hristos. În Evanghelia dupa Luca 1, 32-33, Îngerul Gabriel îi spune Fecioarei Maria despre Iisus: „Acesta va fi mare si Fiul Celui Preaînalt se va chema si Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit„. Coranul, însă, ignoră calitatea de „împărat„ spiritual a lui Iisus, originea sa davidiană, dar în primul rând faptul că este Fiul lui Dumnezeu. Pentru Mahomed, Hristos rămâne doar un trimis al lui Dumnezeu, care face cunoscută revelația lui Dumnezeu, și nimic mai mult.

       De asemenea, Coranul nu amintește nimic despre activitatea publică a Mântuitorului Hristos. Există doar cateva aluzii sumare și generale. De pildă, în sura 3, 49, Iisus apare în ipostaza celui care săvârșește multe minuni: „Eu plămădesc pentru voi din lut un chip de pasăre și suflu asupra sa și se face o pasăre vie, cu voia lui Dumnezeu. Și-l voi tămădui pe orb si pe lepros și-i voi învia pe morți, cu voia lui Dumnezeu„ Aceste informații au fost preluate de Mahomed din evangheliile aprocrife, care au incercat să se substituie biografiei evenimentelor din copilăria și tinerețea lui Iisus Hristos.

        Cea mai mare contradicție între Coran și Noul Testament vizează filiația divină a lui Iisus Hristos și calitatea Sa de Mântuitor al lumii, prin moartea Sa pe Cruce, ambele reprezentând fundamentul credinței crestine. Coranul nu doar că respinge cele doua aspecte ale rolului si rostului lui Iisus Hristos în istorie, ci chiar îi amenință cu chinurile iadului pe cei ce ar împărtăși o asemenea credință: „Necredinciosi sunt aceia care spun: „Dumnezeu este Mesia, fiul Mariei!„ Doar a zis Mesia: „O, fii ai lui Israel, adorați-L pe Dumnezeu, Domnul meu si Domnul vostru„ Pe cel care asează lângă Dumnezeu pe altcineva, Dumnezeu îl va opri de la Rai, iar adăpostul lui va fi Focul și cei nelegiuiți nu vor afla ajutor„ (sura 5, 72); „Credeți, așadar, în Dumnezeu și în trimișii Săi. Și nu spuneți „Trei„!„ (sura 4, 171), se spune în Coran, blamând astfel credința creștină în Dumnezeul  Treimic.

         Afirmațiile din Coran privind moartea lui Hristos sunt foarte puține. Oricum, pentru Mahomed, indiferent dacă a avut loc pe Cruce, moartea lui Iisus nu are nicio valoare salvatoare/mântuitoare. În concepția sa, o astfel de moarte contravine atotputerniciei lui Dumnezeu, Care se află totdeauna în apropierea trimișilor Săi și le vine în ajutor: „Adu-ți aminte când Dumnezeu a zis: „O, Iisus! Eu îți voi da o răsplată îmbelșugată, te voi înălța la Mine, te voi mântui de cei care nu cred (evrei, n.n. – Băluțescu Marius) și îi voi pune pe cei care te-au urmat (apostolii și cei care i-au urmat, n.n. – Băluțescu Marius) peste cei care nu cred până în ziua învieriii„”(sura 3, 55). Prin urmare, Dumnezeu nu numai că nu L-a părăsit pe Iisus, dar chiar L-a adus la Sine și L-a eliberat de necredincioși (cf. sura 4, 158). În fine, este de remarcat și prezența lui Iisus Hristos la Judecata de apoi, așa cum reiese din sura 4, 159: „Iar în Ziua de Apoi, el (Iisus, n.n. – Băluțescu Marius) va fi martor împotriva lor„, adică a tuturor contemporanilor Săi, amintindu-ne de cuvintele Mântuitorului din Evanghelia dupa Luca 12, 8: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, și Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu.”

PERSONAJUL BIBLIC APOLO.

PERSONAJUL BIBLIC APOLO

         Apolo venea din Alexandria. În acest oraş, Scripturile fuseseră traduse în limba greacă (este vorba de versiunea grecească a Vechiului Testament, numită Septuaginta.). Atunci nu  exista decât Vechiul Testament.

       Ceea ce se poate spicui referitor la Apolo se găseşte în cap. 18 al Faptelor Apostolilor.

          Se vorbeşte uneori despre el ca fiind marele rival al apostolului Pavel. Dar, în biserica din Corint, cei doi slujitori sunt consideraţi, fără voia lor, ca şefi de grupări (1. Corinteni 1:12 ), o practică mereu obişnuită în această lume. Pavel, din contră, pune accent pe complementaritatea lor. El scrie: „Cel ce sădeşte şi cel ce udă sunt totuna” ( 3:8 ). Adevăraţii oameni ai lui Dumnezeu refuză să se lase înşelaţi atunci când se încearcă provocarea unei rivalităţi între ei.

          Cuvântul lui Dumnezeu pune în evidenţă mai multe trăsături de caracter ale lui Apolo. El are uşurinţa de a se exprima, este un bun orator, este elocvent (Fapte 18:24 ). Corintenii lasă să se înţeleagă că Pavel, dimpotrivă, nu era aşa. În ochii lor, acesta era un motiv serios ca să se îndoiască de valoarea învăţăturii sale.

         Când Pavel s-a dus la corinteni, nu s-a dus „cu o vorbire sau înţelepciune strălucită”, ci în slăbiciune. Totuşi, acolo, ca şi în alte părţi, predicarea lui a fost spre adeverirea Duhului şi a puterii” ( 2:1-4 ). Credinţa se sprijină pe puterea lui Dumnezeu, este fundamentul sigur pentru sufletul nostru. Cel ce vorbeşte în Biserică trebuie să se cerceteze sub conducerea Duhului Sfânt, să prezinte cu claritate „cuvintele adevărului” (Eclesiastul 12:10 ).

        Dumnezeu este suveran în alegerea Sa. Când Moise a fost chemat, el a protestat: „Ah! Doamne, eu nu sunt un om cu vorbirea uşoară; şi cusurul acesta nu-i nici de ieri, nici de alaltăieri, nici măcar de când vorbeşti Tu robului Tău; căci vorba şi limba-mi este încurcată.” (Exod 4:10 ). După 40 de ani petrecuţi ca păstor în pustie, el nu mai are încredere în el însuşi. Este starea fericită pentru a sluji. Dar trebuie să înveţi să te sprijini doar pe Dumnezeu, apreciind abilităţile pe care ni le dă. Acest echilibru ne lipseşte de cele mai multe ori. Dumnezeu îi răspunde lui Moise: „Cine a făcut gura omului?” (Exod 4:10-11 ). El Îşi cheamă slujitorii unde şi când consideră oportun. N-are importanţă originea lor: Daniel era dintr-o familie princiară, Amos era păstor. Căsătorit sau celibatar, rangul social, neamul, toate acestea au puţină importanţă pentru a-L sluji. În Antiohia (Fapte 13:1 ) majoritatea „prorocilor” sau „învăţătorilor” sunt evrei. Dar unul dintre ei era foarte probabil african, iar altul, de origine europeană. Pavel le reaminteşte că el a fost crescut la picioarele lui Gamaliel, reputat învăţător al Legii (Fapte 5:34 ; 22:3 ). Dar, după convertirea lui, la fel ca Moise, el va trebui mai degrabă să uite multe lucruri. Fără îndoială, acesta este motivul şederii sale îndelungate în pustiul Arabiei (Galateni 1:17 ). Alţii, consideraţi „oameni necărturari şi de rând” (Fapte 4:13 ), ca Petru şi Ioan, sunt la fel de utili în slujba pe care le-o încredinţează Domnul. Ei au fost cu Iisus, L-au urmat din loc în loc. Au fost martori oculari ai binelui pe care-l făcea şi ai măririi Lui pe muntele sfânt (Fapte 10:38 ; 2. Petru 1:16 ).

           Apolo este „tare în Scripturi” (Fapte 18:24 ). Doar Vechiul Testament exista atunci. Ca şi Ieremia, el îi pricepea întreaga valoare (Ieremia 15:16 ), dar înţelegerea sfaturilor divine îi era încă limitată. Şi Timotei, din copilărie, ştia „Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire” ( 3:15-17 ). Cuvântul, plinătatea Cuvântului trebuie să locuiască în noi din belşug (Coloseni 3:16 ). Dar trebuie râvnă pentru a-l citi cu folos, pentru a medita la el. Pentru a cunoaşte gândul lui Dumnezeu trebuie să ştii să asculţi. Un studiu serios, cu rugăciune, ne ajută să descoperim comori în el. Să facem ca cei din Bereea: ei cercetau Scripturile în fiecare zi (Fapte 17:11 ). Psalmistul medita la el zi şi noapte (Psalmul 1:2 ). Pentru Iov, Cuvântul are mai mare preţ decât vorbele inimii (Iov 23:12 ).

Fapte 18:25 ne atrage atenţia asupra duhului înfocat al lui Apolo ( 11:12 ). El este în clocot, foarte zelos. În aceste condiţii, predicarea Cuvântului nu poate fi rece şi monotonă, cum se întâmplă uneori. Apolo predică din toată inima Cuvântul. El „învăţa amănunţit pe oameni despre Iisus” (Fapte 18:25 ). Instruit în „Calea Domnului”, el a auzit vorbindu-se, cel puţin parţial despre viaţa Sa şi învăţătura Sa. Prin Ioan Botezătorul, el cunoştea botezul pocăinţei, necesar pentru a pregăti inimile pentru venirea apropiată a Împărăţiei cerurilor – o Împărăţie care la sfârşit va fi condusă de Fiul omului (Daniel 7:14 ). Dar Ioan Botezătorul nu ştia forma pe care va trebui s-o ia această împărăţie după respingerea lui Mesia. Apolo are nevoie să fie lămurit asupra tuturor efectelor binecuvântate ale lucrării Domnului la cruce. Uneori, un entuziasm necontrolat poate duce la neglijenţă, chiar în ceea ce priveşte lucrurile lui Dumnezeu. Dar Apolo nu este în pericol în această privinţă. El este dispus în totalitate să prindă, în umilinţă, ocazia de a învăţa cât mai exact Calea lui Dumnezeu (Fapte 18:26 ).

        Cuvântul lui Dumnezeu pune în evidenţă şi alte trăsături ale acestui slujitor. Când Apolo vorbeşte în sinagogă, o face cu îndrăzneala celui „neprihănit (care) îndrăzneşte ca un leu tânăr” (Prov 28:1 ). Într-adevăr, adesea, pentru a arăta Adevărul trebuie virtute. Nu toţi cei care-l ascultau erau de acord cu el! (Fapte 22:22 ). Când Ieremia caută să-I reziste Celui care-l cheamă, Dumnezeu îi spune: „Nu te teme de ei, căci Eu sunt cu tine ca să te scap…spune-le tot ce-ţi voi porunci; nu fi înspăimântat de ei” (Ier 1:8,17 ). Fiecare slujitor are nevoie să primească astfel de cuvinte de încurajare din partea Domnului (Daniel 10:19 )

     Am înţeles deci că Apolo este dispus să se lase învăţat. Or, doi slujitori ai Domnului, Acuila şi Priscila au părăsit Corintul împreună cu Pavel, dar în timp ce apostolul îşi urmează călătoria misionară, ei rămân la Efes. Domnul îi conduce întotdeauna în chip minunat pe cei care se arată dependenţi de El (Is. 28:26). Găsim constant în Scriptură acest cuplu creştin acţionând împreună. Sunt cu adevărat vase de cinste, utile Stăpânului, pregătite pentru o lucrare bună ( 2:21 ). Când au ocazia să-l asculte pe Apolo vestind Cuvântul, sunt gata să fie utili pe lângă el ( 14:29 ). Conduşi de Duhul Sfânt, ei pot discerne ceea ce este încă nepotrivit în învăţătura lui Apolo. Îl iau cu ei şi îl învaţă „mai exact calea lui Dumnezeu”. Câtă simplitate şi câtă fidelitate în această atitudine şi în această mărturie tăcută. Priscila şi Acuila nu duc lipsă de delicateţe.  Cei doi ucenici au învăţat cu siguranţă mult în cursul convorbirilor cu apostolul Pavel, în timp ce ţeseau corturile. Acum, ca adevăraţi tovarăşi în lucrare, ei împărtăşesc ceea ce au primit de la Domnul prin Pavel. Ei nu fac paradă de cunoştinţele lor, ci relatează în linişte, precis, lucrurile „pe rând” (Fapte 11:4 ). Şi Apolo, dornic să înveţe, nu se mulţumeşte doar să audă, ci ascultă. El este gata să primească Cuvântul sădit cu blândeţe (Iacov 1:19 ; 21 ). Nu este întotdeauna aşa! Pretenţia de a fi pe deplin cunoscători ai adevărului ( 8:2 ) este un mare obstacol când Dumnezeu Îşi propune să ne lumineze mai mult. Dacă te sprijini pe inteligenţa ta, pe cunoştinţele tale, se poate întâmpla uneori chiar să refuzi să te supui la ceea ce Cuvântul te învaţă cu claritate. Evocând o astfel de atitudine, Pavel declară: „Şi dacă n-ascultă cineva ce spunem noi… însemnaţi-l” ( 3:14 ).

         Slujba lui Apolo la Efes se termină. El doreşte acum să meargă în Ahaia, probabil la Cancrea şi la Corint. Fraţii, liniştiţi acum în privinţa lui, scriu ucenicilor pentru a-i îndemna să-l primească (Fapte 18:27 ; 3. Ioan 8 ). Această scrisoare de recomandare, personală şi precisă, îl va ajuta în exercitarea rodnică a slujbei sale. În alte circumstanţe, Saul căutase să se alăture ucenicilor din Ierusalim. Dar dificultăţile au apărut imediat. Saul n-avea o scrisoare de recomandare şi era considerat mai degrabă un „persecutor al bisericii”. Din fericire, Barnaba, acest „fiu al mângâierii”, era acolo şi a putut să dea o bună mărturie despre el. L-a prezentat pe Pavel, numit încă Saul, apostolilor. Le-a povestit cum pe drum Saul Îl văzuse pe Domnul şi cum apoi vorbise deschis la Damasc în numele lui Iisus (Fapte 9:26-28 ). Se putea stabili comuniunea. De acum, fraţii au avut mare grijă de noul discipol.

         Şederea lui Apolo în Ahaia a fost binecuvântată.  Apolo contribuie mult la înaintarea celor care au crezut. Ajutorul pe care el îl aduce este variat, adaptat nevoilor. El îi combate public pe evrei din toate puterile (în alte traduceri cu vehemenţă) (Luca 23:10 ). El demonstrează pe baza Scripturilor că Iisus este Mesia. Forţa lui de convingere este atât de mare încât se pare că opozanţii sunt incapabili să-i reziste. Mesajul slujitorului lui Dumnezeu trebuie să se bazeze în întregime pe Cuvânt. În cartea Fapte, de fiecare dată când un mesaj se adresează unei mulţimi, citatele din Scriptură abundă şi confirmă ceea ce spune slujitorul.

          Mărturia lui Pavel subliniază utilitatea lui Apolo: este slujitorul prin intermediul căruia au crezut corintenii ( 3.5). La Corint, el udă un „câmp” pe care Pavel a semănat: este lucrarea preliminară pentru creşterea pe care o face Dumnezeu. Efectul unei astfel de slujbe este comparabilă cu cel al apei proaspete asupra unui suflet afectat – slujbă foarte necesară, mai ales în zilele de slăbiciune şi declin. 

       În sfârşit, dacă Apolo este tot timpul gata să slujească sfinţilor, el este şi ferm în hotărâri. Pavel l-a rugat cu insistenţă să viziteze din nou Corintul. Dar Apolo ştie că acolo domneşte o mare dezordine. De aceea, scriindu-le corintenilor, Pavel precizează că Apolo n-a vrut să vină acum la ei, dar că o va face când va avea înlesnire. (16:12 ).

          Pavel nu-şi arogă niciun privilegiu asupra slujirii altora. Intervenţia lui dovedeşte că se gândeşte la corinteni şi că nu este niciun fel de gelozie în inima lui legată de fratele Apolo. În zadar corintenii caută să întreţină o rivalitate între aceşti doi slujitori. Vedem acelaşi comportament şi la Barnaba. El îl caută pe Pavel la Tars ca să dea o învăţătură mai solidă sfinţilor din Antiohia (Fapte 11:25 ). Domnul singur alege şi-Şi foloseşte instrumentele la momentul potrivit. Apolo este, se pare, umil şi supus. El aşteaptă de la Domnul pentru a şti locul şi momentul în care-l cheamă în slujire. El ştie că purtarea fraţilor din Corint este, vai! „lumească”. Ei merg „în felul lumii”, revendicându-se fie ai lui Pavel, fie ai lui Apolo ( 3:1-3 ).  Apolo refuză să consimtă la ambiţiile unei „partide” care declară că-l preferă pe el în detrimentul lui Pavel. Să-i urmăm exemplul!

BISERICILE APOCALIPSEI - O INTERPRETARE ISTORICISTĂ!

BISERICILE APOCALIPSEI - O INTERPRETARE ISTORICISTĂ!

            Cartea Apocalipsei cuprinde ultimele cuvinte lăsate de Domnul Iisus către Biserica Lui. Mesajul celor șapte scrisori din capitolele doi și trei ale cărții, ar putea fi scrise „cu roșu” ca toate celelalte cuvinte rostite de Domnul Iisus în Evanghelii. Biserica locală nu poate fi înțeleasă decât în contextul realității sociale în care există.

            Ascunsă la vedere și accesibila tuturor, există o cronică a vremurilor Bisericii mult mai clară și mai corectă decât catrenele lui Nostradamus. Înclinați spre senzational, am dat mai multă atenție unor cronici obscure decât unei istorii detailate și limpezi. Paguba este a noastră …

         Vă supun atenției, pentru unii poate pentru prima dată, o analiză a revelației lui Dumnezeu despre vremea Bisericii creștine pe pământ. Vremurile tulburi revendică un astfel de studiu. Studiul este făcut în cheie istoricistă! A nu se confunda acest lucru cu interpretarea istorică a Apocalipsei! Vă avertizez că este un studiu dens.

Introducere:

          Când și-a făcut apariția în lume, creștinismul a apărut pe fundalul existenței Imperiului Roman, a cultului zeilor păgâni și ai filosofiei grecești. În confruntarea cu aceste trei elemente, creștinismul a părut când biruitor, când biruit. Modelarea a fost reciprocă, așa că până la urmă n-au câștigat nici Imperiul, nici religiile păgâne, nici filosofia și nici creștinismul. Rezultatul n-a fost un Imperiu creștin, ci un creștinism imperial, numit nu întâmplător „catolic” (general, mondial). Conflictul dintre Imperiu și Biserică s-a încheiat printr-o alianță. Și de o parte și de alta s-au făcut compromisuri: Imperiul a proclamat creștinismul „religie de Stat cu statut preferențial”, iar biserica a acceptat să se supună scopurilor Imperiale. S-a format astfel: „Sfântul Imperiu Romano-Catolic”. Stafia acestui Imperiu a continuat să bântuie Europa, mult după căderea politică a Romei. Carol cel Mare, sau Charlemagne, cum îl preferă francezii, a fost exponentul primordial al Imperiului. Napoleon și Hitler au încercat și ei să restaureze măreția Imperiului. Visul lor de dominație mondială a fost de scurtă durată. Cel de al treilea „reicht”, al germanilor, care trebuia să dureze „o mie de ani” s-a prăbușit și el în țăndări.

            Fragmentele Imperiului trăiesc astăzi visând și complotând în secret la o reorganizare mondială. Peste ea stă să apară „Antihristul” pentru o ultimă înfruntare între Dumnezeu și Diavol. Despre această încleștare nemaipomenită și despre deznodământul ei ne vorbește pe larg extraordinara carte a „Apocalipsei”.

             Pentru a înțelege diferitele tipuri de Bisericii locale așa cum există ele astăzi, cel mai bun lucru pe care-l putem face este să ne întoarcem la cartea Apocalipsei. Conținutul ei ne așează înainte punctul lui Hristos de vedere asupra evoluției Bisericii. Ceea ce șochează în mănunchiul de scrisori din capitolele doi și trei ale cărții este că niciuna nu este adresată Bisericii din Ierusalim sau Bisericii din Antiohia, cele două centre principale de răspândire a creștinismului din primul secol. Surprinzător este și că nici una din scrisori nu este adresată bisericilor din Atena sau Corint. Șocantă, mai ales în lumina pretențiilor catolicismului este lipsa unei scrisori pentru biserica din Roma!

            Fără nici o îndoială, din mulțimea de biserici aflate atunci în existență, Domnul Iisus a ales să se adreseze numai și tocmai acestor șapte. Este un act deliberat, selectiv și sugestiv. El scrie doar acestui grup restrâns de biserici locale din Asia Mică, în teritoriul pe care-l ocupă astăzi Turcia. Cum trebuie să analizăm noi aceste scrisori și care trebuie să fie aplicația pentru bisericile contemporane?

Aceste Biserici pot fi analizate:

1.- Istoric, ca șapte Biserici locale reale, cu probleme specifice. Aceste Biserici au existat pe vremea apostolului Ioan și au făcut ținta preocupărilor lui pastorale.

2.- Tipologic, ca șapte „tipuri” de biserici localei. Asemenea Biserici au existat și există pretutindeni pe fața pământului.

3.- Profetic, ca șapte „etape cronologice” prin care va trece Biserica în istoria ei multimilenară dintre Rusalii și Răpire. Din acest punct de vedere, Bisericile Apocalipsei reprezintă șapte condiții specifice anumitor perioade distincte din istorie. În descrierea lor putem recunoaște elemente caracteristice bisericii primare, bisericii din Evul Mediu, bisericii din perioada Reformei, etc. Aceasta este interpretarea istoricistă!

         Toate aceste trei interpretări sunt reale, corecte și recomandabile. Din studiul lor vom putea înțelege mai bine „diversitatea” posibilă a diferitelor Biserici, „suveranitatea” lui Hristos peste Biserica Sa, în orice stare s-ar afla aceasta, „tratamentul” pe care îl recomandă Hristos diferitelor tulburări din viața Bisericii și „perspectivele” veșnice care îi așteaptă ca răsplată pe cei ce, rămânând în Biserică, biruiesc valul apostaziei generale și-I rămân credincioși lui Hristos. 

1. Biserica din Efes:

        Efesul a fost una din cetățile majore ale Asiei Mici, un important centru de cultură din Imperiul Roman. Deși orașul ajunsese celebru pentru Templul zeiței Diana, mulți din locuitorii lui s-au încreștinat prin mărturia apostolului Pavel. Mai târziu, Pavel l-a trimis pe Timotei să păstorească această biserică (Fapte 19 – 20). Una din cele mai importante epistole ale apostolului Pavel a fost trimisă către biserica din Efes. Tot la Efes a slujit în ultima parte a vieții lui și apostolul Ioan. Nu este de mirare că cei credincioși din Efes erau corecți din punct de vedere doctrinar și rezistaseră necompromiși sub atacul învățătorilor mincinoși. Efesul s-a răcit însă în dragoste, iar aceasta i-a cauzat în final dispariția.

    Tipologic, Biserica din Efes reprezintă bisericile cu învățătură corectă, dar lipsite de dragoste și căldură spirituală. Istoric, Efesul reprezintă etapa Bisericii primare (secolul I). Dacă și despre ei, care erau credincioși din generația imediat următoare apostolilor s-a putut spune că și-au pierdut dragostea dintâi, cu cât mai mult ne paște acest pericol pe noi, cei de astăzi?

SECOLUL I:

• Cuvintele și faptele Domnului Iisus sunt colectate și încredințate spre păstrare în scris. Apar toate cărțile Noului Testament.

• Apare prima generație de lideri ai Bisericii de după apostoli. Stăruiește încă nădejdea în revenirea iminentă a Domnului Iisus. Creștinii așteaptă cu nerăbdare „sfârșitul.”

• Evanghelia este răspândită până la marginile Imperiului Roman, în unele instanțe, chiar peste granițele Imperiului.

• Bisericile creștine apar mai ales în preajma sinagogilor evreiești răspândite prin Imperiu. Noua mișcare este considerată de mulți doar o sectă dezidentă a iudaismului.

• Biserica creștină trece printr-o criză majoră în urma căreia își găsește destinul de credință universală, îndepărtându-se și delimitându-se clar de rădăcinile evreiești.

• Creștinismul, după o perioadă de „gestație” în iudaism, își capătă propria identitate. La aceasta contribuie mult criza prilejuită de revolta evreiască din anul 70. Creștinii refuză să participe la luptele împotriva romanilor și se refugiază la Pela (în Iordania de azi).

• În anul 90, la Jamnia, evreii confirmă canonul scripturilor evreiești. Creștinii își însușesc punctul evreiesc de vedere și acceptă canonizarea acelorași cărți.

• Persecuția lovește crunt. În „Antichitățile” sale, istoricul Iosif Flavius își exprimă mirarea că „acești creștini încă mai există spre sfârșitul primului secol.”

• Persecuții majore au loc sub Nero, care, în anul 64, dă vina pe creștini pentru incendierea Romei. Creștinii sunt folosiți ca torțe vii pentru iluminarea sărbătorilor imperiale din grădinile Romei.

• Împăratul Domițian pretinde ca lumea să i se închine considerându-l „Domn și Dumnezeu”. În timpul domniei lui, Ioan scrie cartea Apocalipsei, iar creștinii de peste tot își dau seama cât de potrivite sunt cuvintele în care este scris „Cine” este „Singurul vrednic să primească toată cinstea și slava”.

Anul 100, la două generații după Hristos. 0,6% din populația lumii este „creștină” (70% dintre ei sunt din afara rasei albe ). 28% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este deja tradusă în 6 limbi. Un număr de aproximativ 25.000 de creștini au murit ca martiri (o rată de 37 de martiri pe an).

2. Biserica din Smirna:

            Smirna a fost un oraș portuar bogat, cunoscut pentru supunerea față de Roma și zeii ei păgâni. S-ar prea putea ca Biserica de acolo să fi luat ființă prin lucrarea apostolului Pavel în călătoria lui spre Efes. (Fapte 19:10). Creștinii de acolo au fost crunt persecutați și de romani și de evrei și forțați să trăiască într-o sărăcie lucie.

      Biserica din Smirna este corespondentul simbolic al Bisericii care trăiește sub persecuție. Scrisoarea care i-a fost adresată de Domnul Iisus este unică din cel puțin două puncte de vedere: absența oricărei critici din partea Mântuitorului și lipsa unor aparente defecte. Sigur, nici această Biserică nu a fost perfectă. Totuși, sub focul curățitor al persecuției, se pare că în rândurile ei au rămas numai cei sinceri și gata să „plătească prețul”. Nu este o coincidență că, dintre toate cele șapte biserici amintite în Apocalipsa, numai Smirna și Filadelfia, singurele pe care Hristos nu le mustră, au continuat să existe de-a lungul secolelor. Astăzi, Smirna are o populație de peste un milion de locuitori, dintre care un mare procent se declară a fi creștini (Izmir, în Turcia).

Remarcați cum se prezintă Domnul Iisus la începutul acestei scrisori „Cel ce a murit și a înviat”. Este o mângâiere pentru cei chemați să treacă prin chinurile persecuției: după moarte urmează învierea!

           În cântarul lui Dumnezeu, această Biserică aparent săracă este foarte bogată. „Smirna” este numele unei substanțe care trebuie zdrobită pentru a împrăștia mireasma. „Sângele martirilor este sămânța creștinilor”.

     Istoric, Biserica din Smirna reprezintă biserica sub persecuția cezarilor romani. „Zece zile de necaz” au fost zece valuri de persecuție care s-au abătut asupra creștinilor în secolele II și III. A fost timpul catacombelor, al creștinilor aruncați la fiare sălbatice sau arși pe rug pentru distracția cetățenilor Romei.

SECOLUL II:

              În ciuda așteptărilor generale ale creștinilor, Domnul Iisus încă nu a revenit. Biserica simte nevoia să se organizeze pentru a duce mai departe lucrarea Evangheliei, pentru a înfrunta persecuția și pentru a putea combate răspândirea ereziilor. Rolul și slujba presbiterului (episcopului) devin preponderente. Continuă persecuția, dar, mai mult decât persecuția din afară, Biserica este amenințată de „ereticii” dinăuntru. Învățăturile mincinoase se grupau sub numele de:

GNOSTICISM – Un fel de mișcare „new age” care se pretindea deținătoarea unei forme speciale de „cunoaștere.”

MARCIONISM – O încercare de a reduce numărul scrierilor „inspirate” doar la câteva din cele pe care le avem astăzi.

MONTANISM – O mișcare „carismatică” dinamizată de apariția unor „revelații noi”, cu caracter profetic și cu un caracter de critică ascuțită față de toți ceilalți creștini.

       Apar apologeții, apărători ai credinței creștine. Doi dintre cei mai importanți sunt Irineu și Iustin Martirul.

          Bisericile creștine nu au statut legal, nu sunt îngăduite în deliberările sociale și nu dețin clădiri proprii. Pretutindeni, persecuția este o eventualitate foarte posibilă. Mărturia publică continuă cu o forță irezistibilă. Oamenii sunt puternic impresionați de faptul că adepții lui Hristos nu se leapădă de credință nici atunci când sunt dați la moarte. Exemple: martirajul episcopului Policarp în virstă de 84 de ani (155) și un grup numeros de creștini torturați și aruncați apoi la fiare sălbatice în Lyon (177).

           Ariile cu densitatea cea mai mare de creștini continuă să fie Asia Mică și Nordul Africii. Crește numărul creștinilor din Roma. Creștinismul se răspândește ca un foc de miriște în toate păturile sociale. Calistus - un fost sclav - este promovat ca episcop al bisericii din Roma. El este cel dintâi care pretinde că, scaunul episcopal din Roma trebuie să se bucure de o importanță specială.

Anul 200, la șase generații după Hristos, 3,5% din populația lumii este creștină (68% dintre ei sunt în continuare din afara rasei albe). 32% din totalul populației lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în șapte limbi. Totalul martirilor din era creștină a crescut la peste 80.000 (rata este acum de „numai” 48 de martiri pe an).

SECOLUL III:

            La debutul secolului, Edesa (Urfa în Turcia de azi) devine primul „stat creștin.”

          Împăratul Septimius Severus (202-211) îi persecută pe creștini. El interzice convertirea la creștinism. Generația de după el trăiește un timp de pace și libertate. O perioadă de extraordinară creștere și răspândire a credinței.

         Africa de Nord este un centru cheie al creștinismului. Numai Egiptul are peste un milion de creștini la sfârșitul secolului III. Cartagina și Alexandria sunt două focare de dezvoltare a teologiei creștine. Printre liderii de acolo: Origen, Tertulian, Clement din Alexandria.

248 – Roma aniversează 1.000 de ani de existență. Veselia generală este temperată de invaziile popoarelor migratoare de dincolo de granițele Imperiului.

250 – Decius declanșează cea dintâi persecuție generală a creștinilor. Fiecare persoană este obligată să pună tămâie pe altarul păgân și să prezinte un certificat eliberat cu această ocazie.

       Biserica este confruntată cu problema celor care „s-au lepădat” public din cauza persecuției, dar s-au pocăit și vor să fie reprimiți. Problemele bisericii nu sunt doar de natură politică, ci și filosofică. Porfirius scrie o lucrare intitulată „Împotriva creștinilor”, în care îi atacă pe apostoli, pe liderii contemporani ai bisericii, Evanghelia și Vechiul Testament. În 245, Origen răspunde atacurile unui anumit Celsus, exponent al învățăturii gnostice în urmă cu 70 de ani și, evident, încă un mare pericol pentru integritatea învățăturii creștine. Crește rolul presbiterului local, numit deja în lumea greacă „episcopos.” Cuvântul grecesc „presbyteos” înseamnă „mai bătrân, în sens de înțelept” Nu poate fi tradus cu „preot”! Cuvântul preot în grecește este „hiereos”!

          Cu puțin înainte de anul 300, Antonius pleacă în deșert ca „pustnic”, întemeind astfel o treaptă intermediară spre „călugăria” (monasticismul) de mai târziu. Ea avea să se dezvolte ca un protest împotriva creștinismului lumesc și ca o alternativă de apropiere spre Dumnezeu prin „contemplație.”

Anul 300: la 9 generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 10,4% (66,4% din afara rasei albe). Lumea este evanghelizată în proporție de 35%. Biblia este tradusă în 10 limbi. Numărul total al martirilor din era creștină se ridică acum la 410.000 (rata secolului este de 1.540 pe an).

3. Biserica din Pergam:

        Pergam, aflat la nord de Smirna în ceea ce este astăzi Turcia era cunoscut prin mulțimea templelor și prin închinarea senzuală la zeii păgâni. Locașurile de cult păgân era sedii ale prostituției. După căderea Babilonului, Pergamos a devenit centrul mondial al religiei misterelor. Pe lângă aceasta, trei temple impunătoare din oraș patronau închinarea la cezarii Romei. Unul din zeii principali din Pergam era Esculapius, zeul vindecărilor, reprezentat printr-un șarpe. Simbolul circula pe banii orașului și pe sigiliile locale.

     Tipologic, Biserica din Pergam reprezintă bisericile „măritate cu lumea”. În traducere, „pergamus” înseamnă „căsătorie”. Sub presiunea sistemului religios și politic, creștinii din Pergam au fost gata să facă orice compromis, numai să supraviețuiască. Cei credincioși adevărului, ca acel „Antipa” amintit în scrisoarea Domnului Iisus, au trebuit să plătească cu viața ascultarea și credincioșia lor față de Iisus, Mirele etern. Unei astfel de biserici, Domnul Iisus i se prezintă ca „Cel ce are sabia ascuțită cu două tâișuri”. El este gata să se războiască cu nelegiuiții care au intrat în Biserică. Sabia cu două tăișuri este Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 4:12). Un astfel de tip de biserică este îndemnată să se pocăiască. Învățătura lui Balaam, amintită în text, este compromisul spiritual care duce întotdeauna la descompunere morală (Num. 25). „Nicolaiții” despre care se vorbește au fost adepții unui curent de „îngăduință și indulgență față de cei ce trăiau în păcat. Ei au pervertit învățătura harului. Apostolul Pavel a avut mult de luptat cu această grupare (Rom. 6:1,15; 8:1).

      Istoric, Pergam este Biserica Romei în secolele IV-VI. Începând cu Constantin cel Mare, cezarii romani și-au schimbat atitudinea față de creștinism. Ei au legalizat Biserica, dându-i chiar un statut preferențial, și au asimilat-o în sistemul politic pentru manevrarea maselor. Termenul folosit a fost „catolică”, cu înțelesul de caracter „general”, „universal”. Ideea era că toți oamenii trebuiau cuprinși cât mai repede în sânul Bisericii. Așa s-a născut Biserica totală și totalitară, după chipul și asemănarea „imperiului”. Este de remarcat că Domnul Iisus, în scrisoarea pe care i-o trimite, nu reneagă nici măcar o asemenea Biserică. El îi atrage însă atenția că va veni asupra ei cu „sabia Cuvântului”, ceea ce s-a și întâmplat în timpul Reformei lui Martin Luther.

             Dumnezeu nu poate suferi păcatul. Mana ascunsă și piatra cu numele tainic despre care se amintește în promisiunea făcută celor biruitori subliniază relația personală pe care o dorește Dumnezeu cu cei credincioși. În Pergam nu se mai știa cine este adevărat creștin. Între mulțimile creștinilor „de nume” existau însă și unii cărora Domnul era pregătit să le dea „un nume”. Ca și în orice căsătorie, mirele Iisus Hristos este gata să-i treacă pe numele Lui pe toți aceia care intră într-o relație personală cu El.

SECOLUL IV:

            Secolul IV, asemenea secolului XVI și poate chiar secolului XX, reprezintă o perioadă de schimbări monumentale în istoria bisericii. El a fost martorul unor transformări majore în natura relațiilor Bisericii cu Statul și cu societatea. Iată șase dintre ele:

Imperiul persecută Biserica - La debutul secolului, creștinismul a trecut prin ultima și cea mai devastatoare persecuție, declanșată de data acesta de Dioclețian (305). El a încercat să șteargă de pe fața pământului mișcarea creștină. N-a reușit.

Imperiul „tolerează” Biserica - Susținând că el însuși a trecut la creștinism, Constantinacordă Bisericii un statut legal de existență. Adesea se spune că el a făcut din creștinism religia oficială a Imperiului. Nu este adevărat. El a repus-o însă în drepturile pe care le aveau toate celelalte religii acceptate și, în anumite privințe, i-a dat un statut preferențial.

Imperiul înfruntă Biserica - păgânismul nu s-a dat bătut fără luptă. Împăratul Iulian (361-363) încearcă fără să reușească să reîntroneze religia păgână. El intră în istorie ca Iulian „apostatul.”

Imperiul adoptă Biserica - Creștinismul a fost proclamat oficial religie de stat în anul 381, de către împăratul Teodosiu cel Mare.

Biserica confruntă Imperiul - Într-o înfruntare dramatică, ce prevestea răsturnările spectaculoase de putere de mai târziu, episcopul Ambrozie al Milanului îl sfidează pe împărat.

Biserica persecută oponenții - Aflată ea însăși la debutul secolului sub persecuție, Biserica s-a transformat la sfârșitul secolului IV într-o entitate care a început să-și persecute oponenții. Motivele păreau justificate, metodele au fost însă dovada unei Biserici ieșite de sub învățătura Bibliei. Începând cu secolul IV, Biserica a înregimentat Imperiul la luptă împotriva „ereziilor”, a religiilor false și a „forțelor răului.” Din toate punctele de vedere însă era vorba acum de o altfel de „Biserică” și de un alt fel de „Imperiu.”

Confirmarea canonului Noului Testament. În anul 367 în scrisoarea lui Atanasie, ca și în sinoadele din 382 și 397 canonul este fixat în alcătuirea pe care o avem și astăzi. Prin aceste hotărâri nu s-a creat Noul Testament, ci s-a confirmat ceea ce exista deja în circulație mai înainte.

Milioane de noi membri. A deveni creștin nu mai implică nici un fel de risc. Dimpotrivă, îți poate aduce chiar avantaje sociale și politice. Biserica trebuie să se confrunte cu o scădere dezolantă a standardelor de viață creștină de până atunci.

Sinoade majore. Biserica are nevoie de o cristalizare și unificare a crezului. Sub patronajul lui Constantin, primul mare sinod se întrunește la Niceea în 325. Cel de al doilea se întrunește în 381 la Constantinopol.

311- apare „donatismul”. Această controversă doctrinară va dura trei sute de ani și va produce o schismă între Biserica europeană și cea din nordul Africii. Unul din cele mai puternice centre ale creștinismului de până atunci este slăbit de luptele fraticide încât va dispare sub invazia altor religii.

           Cuceriri misionare majore, mai ales prin lucrarea lui Ulfilas la mijlocul secolului printre popoarele gotice.

            Apar fastuoase clădiri de biserici creștine. Cu sprijinul financiar al Imperiului, creștinii își ridică edificii impunătoare, așezate uneori chiar pe temeliile unor foste temple păgâne.

          Capitala Imperiului Roman este mutată de la Roma la Constantinopol. Orașul este fondat în 324 și este dedicat în 11 Mai 330. Roma nu mai este centru de greutate al puterii politice imperiale. Biserica caută să umple golul de autoritate format prin ridicarea scaunului papal.

      Eusebius, episcop al Cezareei scrie prima lucrare semnificativă de istorie a creștinismului. Lucrarea lui ne pune și astăzi la dispoziție amănunte fascinante despre viața creștinilor din primele secole.

386 - Augustin se convertește la creștinism. El va deveni unul din cei mai importanți teologi din toată istoria bisericii.

ANUL 400. La 12 generații după Hristos lumea este încreștinată în proporție de 18,6% (64% fiind în continuare din afara rasei albe). 39% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 11 limbi. Numărul total al martirilor a crescut la 1.950.000 (rata din acest secol a fost de 5.310 pe an).

SECOLUL V:

          Concomitent cu intensificarea invaziilor barbare și cu căderea Romei sub stăpânirea lor, Augustin scrie „Cetatea lui Dumnezeu” (413-426), arătând că adevărata mișcare a istoriei se desfășoară în conflictul nevăzut dintre păcat și mântuire, dintre cetatea oamenilor și împărăția lui Dumnezeu.

         În biserica răsăriteană se răspândește nestorianismul, erezie care evidențiază o pretinsă distincție între Hristosul uman și Hristosul divin. Sinodul de la Calcedon o combate prin afirmația că Hristos a fost în întregime uman și în întregime divin, cele două naturi coexistând fără nici un fel de confuzie.

         Pe măsură ce puterea Împăratului Imperial scade, puterea episcopului de la Roma crește. Papa Leon I (440-461) negociază cu barbarii și salvează Roma din mâinile lui Atila Hunul(452). El așează autoritatea scaunului de la Roma deasupra tuturor celorlalte scaune episcopale, inițiind astfel primatul papal, ca presupus urmaș al apostolului Petru.

        Patrik (cca. 390-460) vândut ca sclav pe când avea doar 16 ani, fuge și pleacă în Irlanda, unde va întreprinde o monumentală campanie misionară de evanghelizare (El va deveni „sfântul Patrik”).

496 - regele franc Clovis este convertit la creștinism și botezat. El cucerește apoi jumatate din Franța, pavând astfel calea pentru ambițiosul „Sfânt Imperiu Romano-catolic” al lui Carol cel Mare (Charlemagne).

• Din cauza haosului care domnește în structurile politice ale societății seculare, ierarhia bisericească apare ca un factor de echilibru, amplificându-și structurile și intensificându-și influența.

ANUL 500. La 16 generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 22,4% (61,9% din afara rasei albe). 42% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 13 limbi. Totalul martirilor ajunge la 2.540.000 cu o rată anuală de 5.540.

4. Biserica din Tiatira:

      Biserica din Tiatira este urmarea firească a Bisericii din Pergam. Idolatria și imoralitatea începute atunci și-au ajuns acum culmea. Tiatira este Biserica îngropată sub influența lumii. Scrisoarea aceasta, cea mai lungă dintre toate cele șapte, este un rechizitoriu împotriva compromisului și o judecată aspră asupra păcatului. Domnul Iisus se prezintă ca Cel ce are „ochii ca para focului și ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă”. Nimic nu rezistă focului; orice acoperământ al păcatului este spulberat de privirea Domnului. Arama este și ea un simbol al judecății. Domnul îi va călca în picioare pe cei păcătoși (Apocalipsa 14:18-20; 19:15).

         Aceasta este singura Biserica despre care ni se spune că ar fi avut dragoste. Tragedia Tiatirei a fost însă că această dragoste a fost fără limitele unei învățături sănătoase. Dragostea fără doctrină este ca și râul fără margini: face mlaștini ! Biserica aceasta era părtașă cu lumea la sărbători păgâne (mâncăruri jertfite idolilor erau oferite apoi gratis oamenilor și serbarea se termina cu beții și cu orgii publice (1 Corinteni 10:27-28, 19-22).

         Problema Bisericii din Tiatira a început odată cu acceptarea Izabelei. Pentru înțelegerea acestui simbolism este bine să citim 1 Regi 16:31- 33; 19:1-2; 21:1-26; 9:6,10,30-37; 2 Regi 9:6-7,10, 30-37. Tiatira a repetat experiența Israelului de pe vremea lui Ahab. Acest împărat al lui Israel a fost „mai rău ca toți” (capitolul 16:30,31). El a stăruit în păcatele lui Ieroboam (16:31) și a adăugat la ele influența nefastă a Izabelei. Dar care au fost păcatele lui Ieroboam? În 1 Regi 14:9 ni se spune că Dumnezeu îl mustra astfel: „Tu ai făcut mai rău decât toți dinaintea ta: te-ai dus să-ți faci alți dumnezei și chipuri turnate ca să mă mânii, și M-ai lepădat înapoia ta!” După ce a rupt împărăția de la fiul lui Solomon, Roboam, Ieroboam a alterat viața de închinăciune a Israelului. Toate păcatele lui Ieroboam au fost repetate de Ahab. În plus el a luat-o de soție pe Izabela, care a adus în Israel idolatria și imoralitatea. Izabela l-a învățat pe Ahab că lui îi este permis să facă orice, chiar și să omoare. În popor dispăruse respectul pentru autoritatea lui Dumnezeu. A fost vremea lui „orice îmi este permis”, dar judecata lui Dumnezeu n-a întârziat să se arate.

         Izabela a adus în Biserica din Tiatira „inovații” și „adâncimi” necunoscute înaintea ei. Ea a disprețuit Cuvântul divin scris, proclamându-se „proorociță” și permițându-și să-i învețe pe credincioși lucruri nepermise. Domnul Iisus este hotărât să descopere păcatul și să-l elimine din Biserică. Textul ne spune că acest proces de disciplinare se va face în trei faze: mai întâi este acordat un timp de har, în care se dă șansa pocăinței, apoi va urma pedeapsa (o vreme de necaz) pe măsura vinovăției, și în al treilea rând, influența acestei pedepse se va răsfrânge în mod pozitiv asupra tuturor celorlalte Biserici, care vor ajunge să se teamă de Domnul (Apocalipsa 2:21-23). Nu toți din Tiatira s-au lăsat amăgiți de rătăcirile Izabelei. Ca și în vremea lui Ilie au mai existat și oameni care au stat lângă Domnul. Acestor „biruitori” li se promite un viitor glorios: ei vor fi părtași cu Hristos în stăpânirea Lui peste neamuri, din timpul „Mileniului”. Luceafărul de dimineață care le este oferit, este însuși Domnul Iisus Hristos (Apoc. 22:16).

          Cronologic, Tiatira este Biserica din secolele VI-XVI. A fost perioada căderii în marea idolatrie. Maria, mama Domnului Iisus a fost proclamată „Mijlocitoare”, atribuindui calitate de mântuitoare a credincioșilor! În loc să se suie la Ierusalimul ceresc, creștinii au fost învățați să se închine la tot felul de „viței de aur”. Atunci s-a oficializat închinarea la icoane. Biserica a fost declarată „deținătoarea tainelor” pretinzând controlul culturii. A fost perioada Evului Mediu numit pe drept cuvânt Evul Întunecat. Biserica a început să imite preoția din Israel, „Ierarhiile eclesiastice”. Regii s-au amestecat la „altar”, dându-L pe Hristos la o parte.

SECOLUL VI:

529 – Ca o contrabalansare a secularizării bisericii, Benedict de Nursia înființează mănăstirea de la Monte Casino și „ordinul benedectic”. „Codul” său călugăresc (c. 540) va reglementa călugăria din următoarele secole.

530 – 532 – Bonifaciu al II-lea devine primul papă din descendenți germani.

     Biserica și Statul își întrepătrund și mai mult structurile. În anul 529, Împăratul Iustinian (483-565) închide școala de filosofie din Atena, care avea o vechime de 1.000 de ani. El publică un cod de legi care reflectă moralitatea creștină; trimite misionari, folosiți și ca spioni, până în China, urmărind de fapt să fure de acolo viermi de mătase; recucerește de la vandali teritoriile Africii de Nord.

          Clădirile care adăpostesc biserici locale devin monumente impunătoare. Iustinian ridică în cinstea lui Hristos, „înțelepciunea cea sfântă”, o clădire de biserică în Constantinopol: Hagia Sofia (Sfânta Sofia) (532-537).

          Dionisie Exiguus (m. 550), un călugăr din părțile Dobrogei de astăzi, stabilește sistemul de datare modern, propunând ca punct de referință data nașterii lui Hristos (anno domini). De fapt, calculele lui sunt greșite cu câțiva ani..

             Continuă convertirea popoarelor migratoare. Recared, regele vizigot al Spaniei, arian de origine, se face romano-catolic.

         Papa Grigorie V (c. 540-604) organizează „cina Domnului” în forma pe care o păstrează și astăzi biserica Romei.

ANUL 600. La 19 generații după Hristos lumea este încreștinată în proporție de 24% (59% din afara rasei albe). 39% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 14 limbi. Totalul martirilor ajunge la 2.700.000 cu o rată medie de 1.000 de martiri pe an.

SECOLUL VII:

600 – 636 - Isidor, episcop al Seviliei. Scrierile lui ne pun la dispoziție o neprețuită cunoștință enciclopedică despre Evul Mediu. Este recunoscut, nu numai pentru activitatea de scriitor, ci și pentru eforturile lui de a stăvili invaziile barbare și de a-i încreștina (mai mult sau mai puțin cu forța) pe evrei. A înființat școli și mănăstiri.

609 – Panteonul păgân din Roma este „transformat” în biserică: Santa Maria Rotonda. În procesul dedicării ei, papa Bonifaciu (609-610) proclamă „sărbătoarea tuturor sfinților”. Creștinismul parodiază astfel cultura seculară.

              Mănăstirile anglo-saxone devin centre importante de cultură și știință.

648 – Împăratul Constantin al II-lea publică edictul „Typos”, limitând învățăturile creștine acceptate la conținutul celor adoptate de primele cinci sinoade ecumenice. Papa Martin I(m.655) refuză să semneze acest document, este arestat și deportat în Crimeea. El este ultimul papă venerat ca martir.

664 – După o dispută între biserica celtă și misionarii Romano-catolici, Anglia adoptă romano-catolicismul în sinodul de la Whitby.

       Mohamed (c. 570-629) pune temelia Islamului, religie care va înlocui treptat creștinismul în Orientul Mijlociu și în nordul Africii.

638 – Islamul cucerește Ierusalimul.

ANUL 700. La 22 de generații după Hristos, 23.8% din populația lumii este încreștinată (55% din afara rasei albe). 35% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 14 limbi. Numărul total al martirilor ajunge la 3.000.000 (cu o rată anuală de 1.000).

SECOLUL VIII:

731 – „Venerabilul Beda” (c. 673-735) termină de scris „Istoria bisericească a poporului englez.”

        Spania este invadată de mauri, popor musulman din nordul Africii; Charles Martel îi înfrânge la Poitiers (732), punând astfel capăt unei încercări de pătrundere a musulmanilor în Europa.

          Bonifaciu al Angliei este misionar printre germani pe o perioadă de 40 de ani. Este martirizat de păgâni în 754.

          Controversa iconoclastă dezbină împăratul Bizanțului de papa de la Roma în problema venerării imaginilor cu subiect creștin. Între 754 și 787 venerarea icoanelor este interzisă în biserica răsăriteană. La sfârșitul acestei perioade, însușindu-și punctul de vedere al lui Ioan din Damasc, 350 de episcopi hotărăsc că imaginile cu subiect creștin pot fi folosite pentru educarea poporului neștiutor de carte, dar nu pot fi adorate în biserică. Acest fapt, contravine cu decizia sinodului precedent ținut la Constantinopol (754), care prevdea că folosirea imaginilor în serviciile bisericii este sinonimă cu idolatria. După sinodul din 754, Constantin al V-lea încercase să limiteze închinăciunea la sfinți, distrugând o serie de „moaște” și condamnând public închinarea la ele. Pentru Constantin, singurele reprezentări simbolice necesare în biserică sunt crucea, Biblia și elementele Cinei Domnului.

Papalitatea își asumă dreptul de stăpânire pe pământ și înființează statul papal în Italia. Papa Leon al III-lea (m.816) se separă de Imperiul Răsăritean și se autoproclamă episcopul suprem în Apus.

         Carol cel Mare ajunge rege unic peste toți francii (771). Mai târziu, el se încoronează ca „sfânt împărat roman”, râvnind să instaureze pe pământ un imperiu cu împărat creștin.

ANUL 800. La 26 de generații după Hristos, 22,5% din populația lumii este încreștinată (51% din afara rasei albe). 31% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 15 limbi. Numărul martirilor ajunge la 3.300.000 cu o rată recentă de 3.100 pe an).

SECOLUL IX:

800 – De Crăciun, papa Leon al III-lea îl încoronază la Roma pe Carol cel Mare ca cel dintâi „sfânt împărat roman.” Carol cel Mare rămâne în istorie prin campaniile sale de cucerire, prin consolidarea și centralizarea guvernului, prin reforme eclesiastice și prin patronarea sistemului de învățământ.

831 – Radbertus (c. 799-865) publică cel dintâi tratat despre „Eucharistie” (cina Domnului) apărut în biserica Apuseană. Lucrarea lui naște o mare controversă și anticipează prin conținut viitoarea doctrină catolică despre „trans-substanțiere.”

          John Scotus Erigena (c. 810-877), unul dintre cei mai mari teologi ai Evului Mediu, pune bazele scolasticismului. Se implică în controversa cu Radbertus, susținând că, la Cină, ne împărtășim cu trupul și sângele Domnului numai „mental și dental.”

    Anskar (801-865), supranumit „apostolul nordului”, duce creștinismul în Scandinavia.

          Eforturi misionare intense dau rezultate bune printre popoarele Europei. Cyryl (826-869) și Metodie (c. 815-885), supranumiți „apostolii slavilor”, lucrează în Moravia și inventează alfabetul slavon.

    Fotius (c. 820-895) un renumit erudit laic, este instalat ca episcop al Constantinopolului în 858. El este depus și reinstalat în funcție de cel puțin două ori. Intră în conflict cu papa de la Roma pentru jurisdicția spirituală și pentru doctrină (controversa „filioque”), anunțând astfel îndepărtarea treptată și eventuala schismă dintre cele două ramuri ale bisericii: răsăriteană și apuseană.

         Alfred cel Mare devine regele provinciei Wessex în Anglia. Își dă seama că numai creștinismul poate ține populația împreună. Face din cele zece porunci, preambul la codul său de legi. El înființează o școală la palat pentru educația creștină a viitorilor demnitari și pune bazele la două mănăstiri, dedicate aprofundării teologiei. Încurajează traducerea Bibliei în limba comună a poporului și traduce el însuși psalmii în limba saxonă. Jumătate din timpul și banii săi sunt cheltuiți în scopuri creștine.

ANUL 900. La 29 de generații după Hristos 20,8% din populația lumii este încreștinată (55% din ei din cadrul rasei albe) 28% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 16 limbi.

SECOLUL X:

           Este secolul în care creștinismul pătrunde adânc la popoarele din Europa de est. Astfel, polonezii și ungurii încep tranziția la creștinism. Același lucru se produce în vest în Islanda și Groenlanda.

           Ierarhia eclesiastică este din ce în ce mai prinsă în păienjenișul politic al intrigilor Europene.

909 – se înfințează o mănăstire benedectină la Cluny. Ea va deveni centrul mișcării reformate care a urmărit să curețe biserica dinăuntru de secularism și de practicile instituționale necreștine.

         Poporul Boemiei trece la creștinism, dar „bunul lor rege Wenceslaus” este asasinat (c. 929) de rivalii reprezentând rădăcini păgâne ale neamului.

988 – Vladimir, regele unic al rușilor din jurul Kievului este botezat de creștini. De Rusalii, întregul popor rus se botează. În același an, regele Vladimir se căsătorește cu prințesa Ana, sora lui Vasile II, împăratul Bizanțului.

        Otto cel Mare (împărat între anii 936-973) vrea să reînvie visul lui Carol cel Mare pentru un Sfânt Imperiu Romano Catolic printre germani. Într-o formă sau alta, structurile imperiale stabilite de Otto vor supraviețui până pe vremea lui Napoleon.

993 – Biserica romano catolică începe canonizarea sfinților.

      Apar „mărturisiri de credință” particulare anumitor grupuri locale, derivate din „mărturisirile de credință” public acceptate în biserica apuseană și în biserica răsăriteană.

     În Biserica catolică apuseană apare practica „indulgențelor”, ca absolviri de vinovăție prin plata unor anumite sume de bani. (Evidențe concrete despre ele nu avem decât din secolul XI)

             Papalitatea atinge cel mai scăzut punct de moralitate.

         Pe măsură ce se apropie anul 1.000, mulți se tem că va fi sfârșitul lumii și va veni Judecata de Apoi.

ANUL 1.000. La 32 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 18,7% (61% fiind albi). 25% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 17 limbi. Totalul martirilor din era creștină ajunge cifra de 4.200.000 (o rată de 3.200 pe an).

SECOLUL XI:

              Expansionismul islamic continuă să preocupe gândirea și activitățile creștinătății.

1009 – Musulmanii profanează și jefuiesc „sfântul mormânt” din Ierusalim.

1071 – Selgiucizii cuceresc Armenia, desființând astfel Imperiul Bizantin din Asia Mică.

1095 – Papa Urban al II-lea pornește prima cruciadă pentru eliberarea Ierusalimului.

1099 – Cruciații cuceresc Ierusalimul.

           Se sfârșește un secol și jumătate în care papii au fost decăzuți și slabi. Scaunul papal se ridică iarăși. Papa Grigorie al VII-lea (1073-1085), pornește o mișcare de reformă a bisericii, pretinzând celibatul preoților și eliberarea completă a Bisericii de sub autoritatea Statului. Mișcarea de împrospătare din biserica catolică cuprinde masele. Apar noi ordine și așezăminte monastice.

1098 – Este înființat ordinul cistercian la Citeaux, cu foarte pronunțate accente reformiste.

          William, regele Normandiei, cucerește Anglia, și-l numește pe Lanfranc ca arhiepiscop de Canterbury (1070). Acest Lanfranc, reorganizează și reformează biserica engleză.

          Anselm îi urmează lui Lanfranc în postul de arhiepiscop de Canterbury (1093). El scrie lucrarea „De ce a devenit Dumnezeu om?” în care explică motivele morții lui Hristos.

Dezvoltarea muzicii: 1015 – apare scrierea notelor muzicale, folosită prima dată în mănăstirea Pomposa, din apropierea orașului italian Ravena. Pe la mijlocul secolului, polifonia înlocuiește cântul gregorian. Harpa își face debutul în Europa. Este scris primul „colind” din limba germană.

ANUL 1.100. La 36 de generații după Hristos lumea este încreștinată în proporție de 18,8% (63% fiind albi). 25,5% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 19 limbi.

SECOLUL XII:

              În arhitectura clădirilor de biserică, se instalează stilul gotic, cu vârful alungit și cu boltele sprijinite pe arcuri armonioase.

1182 – inaugurarea bisericii Notre Dame din Paris.

1194 – terminarea Catedralei din Chartres.

           Papalitatea, la apogeul puterii ei medievale, continuă să încurajeze cruciade pentru eliberarea locurilor sfinte de sub stăpânirea musulmanilor.

1104 – Orașul Acra este eliberat de cruciați, dar cade iar sub stăpânirea musulmanilor în scurtă vreme.

1147 – Cea de a doua cruciadă (finanțată de Bernard de Clairvaux) eșuează. Majoritatea cruciaților mor în Asia Mică.

1187 – Cruciații pierd iarăși controlul Ierusalimului.

1190 – Este înființat ordinul „ospitaler”, transformat mai târziu în „ordinul cavalerilorteutoni.”

              Se răspândește credința despre concepția „imaculată” a Mariei.

1170 – Papa Alexander al III-lea stabilește reguli pentru canonizarea sfinților. În același an, în Anglia Thomas Becket este asasinat. El va fi canonizat în 1173.

1173 – Începe în Lyon mișcarea valdenzilor. Ei susțin că adevărul trebuie căutat în textul Bibliei, nu în tradiția medievală a Bisericii. Biserica catolică îi persecută crunt pe valdenzieni, socotiți de unii drept un fel de precursori ai Reformei. Sute de mii sunt martirizați.

            În fața abuzurilor de tot felul care se petrec în creștinătate, monasticismul rămâne singura cale de protest și de încercare a unei reforme pașnice.

1155 – este înființat ordinul „carmelit.”

ANUL 1.200. La 39 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 19,4% (64,3 fiind albi). 26% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 22 de limbi.

SECOLUL XIII:

    Acest secol este numit adesea „momentul de vârf al Evului Mediu.” Papalitatea ajunge la cea mai mare putere. Învățătura scolastică ajunge punctul ei maxim, iar peste tot sunt înălțate catedralele ce-și trimit spre cer turnurile lor amețitoare.

Continuă spiritul și acțiunile cruciadelor.

1204 – Europenii, sub conducerea venețienilor, cuceresc Constantinopolul.

1212 – Cruciada copiilor.

1209 – Francisc de Asisi fondează ordinul franciscan (canonizat în 1228).

1220 – Călugării dominicani sunt promovați ca ordin specializat cu învățătura creștină. Ei vor deveni mai târziu, instrumentele prin care Papa va declanșa Inchiziția. Unii dintre acești călugări devin misionari și pleacă să răspândească Evanghelia în Asia centrală, în golful Persic, India și China.

            Cu Papa Inocențiu al III-lea (1198-1216) papalitatea atinge apogeul puterii. El pretinde că toate bisericile din lume trebuie să intre sub autoritatea sa. Tot el dezvoltă o teorie teologică prin care își permite să intervină în toate afacerile politice ale națiunilor. Aprobă cea de a patra cruciadă. Instituie Inchiziția ca o asociere a Statului cu Biserica pentru pedepsirea tuturor „ereticilor.”

1215 – Al patrulea sinod lateran sintetizează și reafirmă doctrinele și practicile bisericii medievale (prioritatea tradiției bisericii catolice asupra tradiției apostolilor, Noul Testament).

        Thomas Aquinas adună articolele de teologie scolastică în lucrarea: „Cred ca să înțeleg”(opusul lui „Trebuie să înțeleg pentru a crede”).

ANUL 1.300. la 42 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 23,9% (66% fiind albi). 27% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 26 de limbi. La numărul martirilor trebuiesc adăugați din ce în ce mai mulți „frați creștini” uciși de instituțiile bisericii.

SECOLUL XIV:

             După ce și-a atins apogeul sub Inocențiu al III-lea (1160 – 1216), papalitatea își începe declinul sub Bonifaciu al VIII-lea (c. 1234-1303).

1302 – Bula (edictul) „Unam sanctum” conține cea mai absolută pretenție de supremație papală.

1309 – 1377 – „Captivitatea babiloniană” a papalității. Scaunul papal este mutat cu forța la Avignon, în Franța, fiind plasat sub un strict control al regelui Franței (în duelul „celor două săbii”, sabia politică are ascendent asupra sabiei eclesiastice). La Roma, concomitent, alți episcopi se autoproclamă „papă”, încercând să salveze „continuitatea apostolică.”

1378 – 1417 – „Marea Schismă”, doi și chiar trei papi pretind concomitent că au drept să stea pe scaunul papal.

         „Moartea neagră” sau „plaga bubonică” face ravagii în toată Europa. 25 de milioane de morți, aproximativ 1/4 din totalul populației.

         În multe regiuni înflorește „misticismul”, mai ales în Germania și în „țările de jos.” MeisterEckhardt scrie că natura lui Dumnezeu este imposibil de înțeles în lipsa unei „cunoașteri lăuntrice” pe care însuși Dumnezeu o declanșează în fiecare suflet. Caterina de Sienapretinde că a avut o viziune în care a fost căsătorită mistic cu Iisus Hristos. Își petrece apoi toată viața în slujirea altora, mai ales încercând să pună un capăt „marii schisme” din papalitate.

        Căutând „iertarea de păcate”, grupuri de „autoflagelatori” se schingiuiesc pe rupte după noua modă născută dintr-o interpretare eronată a textului; „Mă port aspru cu trupul meu!” Astfel de pedepse erau prescrise de biserica catolică ca „acte de penitență.”

1305 – 1314 - Dante Alighieri scrie „Divina Comedia” parodiind înălțările și prăbușirile creștinismului în secolele XIII și XIV.

          Din cauza opoziției față de abuzurile și decadența bisericii, John Wycliffe este dat afară de la Oxford, traduce Biblia în limba engleză și formează predicatori „laici” pentru propovăduirea Evangheliei.

1398 – John Hus își începe prelegerile de teologie la Universitatea din Praga. El preia și răspândește ideile lui Wycliffe, propovăduind o întoarcere la „tradiția apostolică a Scripturii”, în detrimentul tradiției bisericești.

ANUL 1.400. La 46 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 24% (75% fiind albi). 27% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 30 de limbi.

SECOLUL XV:

1414 – 1417 – Sinodul de la Konstanz încearcă să pună un capăt Marei Schisme, care punea biserica catolică apuseană în rușinoasa situație de a avea doi sau trei autoproclamați papi luptând pentru putere și pentru autoritate asupra întregii biserici. Sinodul hotărăște că Ioan Hus este eretic și-l arde pe rug, iar pe John Wycliffe îl anatemizează „postmortem.”

1431 – Printr-o mascaradă religioasă, luptătoarea patriotă Joan d’Arc este arsă pe rug ca vrăjitoare în Rouen.

1455 – Turcii cuceresc Constantinopolul și transformă impunătoarea clădire a bisericii „Sfânta Sofia” în moschee. Mulțimea de erudiți creștini care se refugiază în apus dau avânt unei mișcări de revitalizare a idealurilor clasice: „Renașterea.”

1453 – Johann Gutenburg pune la punct prima mașină tipografică. Cea dintâi carte tipărită mecanic este Biblia.

1479 – În Spania, Ferdinand și Izabela, dezlănțuie, cu aprobarea papei, Inchiziția spaniolă. Torquemada, șeful Inchiziției le dă evreilor doar trei luni să se încreștineze sau să părăsească țara.

1498 – Savanarola este spânzurat. El fusese un predicator strălucit care încercase să reformeze, cam cu forța, creștinismul în Florența, Italia.

      Sub autoritatea familiei de Medici Florența devine centrul umanismului renascentist. Brunelleschi, Donatello, Michelangelo, Boticelli și Leonardo da Vinci crează, fiecare, extraordinare opere de artă cu tematică creștină. Pe de altă parte, familia de Medici devine suportera unei papalități mai corupte și mai depravate ca oricând.

            Papa Nicolas al V-lea pune bazele bibliotecii Vaticanului.

1492 – Călătoria lui Christofor Columb deschide o eră de explorări geografice și de expansiune a creștinismului.

ANUL 1500. La 49 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 19% (92,6% fiind albi). 21% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 34 de limbi. Totalul martirilor din epoca creștină atinge acum 9.200.000, cu o rată anuală de 24.600.

5. Biserica din Sardes:

              Sardes a fost capitala provinciei Lidia din Asia Mică. Așezată pe un platou muntos, cetatea a devenit bogată prin exploatările aurifere din apele râurilor din apropiere. Acest oraș așezat pe meterezele unei culmi muntoase, căzuse de douq ori în mâinile dușmanilor din cauza lipsei de veghere. Încrezători în poziția lor de necucerit, locuitorii cetății n-au lăsat straja în timpul asediului. Cele două cuceriri au fost făcute de Cirus (549 Î. H), și de Antiohus cel Mare (214 î. H.).

       Biserica din Sardes este corespondentul spiritual al Bisericii aflate pe moarte. Numele cetății înseamnă „rămășițe”. Îndemnul la veghere din versetul 2, este o aducere aminte a trecutului. Din felul în care se prezintă acestei Biserici, înțelegem că Domnul Iisus era supărat pe conducerea acesteia. „Șapte Duhuri și șapte stele în mână” reprezintă intenția Lui de a conduce Biserica prin lucrarea Duhului Sfânt. În Sardes, forma luase loc fondului, iar păcatul înlocuise neprihănirea, separând Biserica de Hristos.

                Trei categorii de oameni sunt menționați în această adunare:

– cei morți (despărțiți cu totul de Dumnezeu) – cei aflați pe moarte (care fuseseră ai lui Dumnezeu, dar acum se aflau în pericolul înstrăinării) – cei vrednici (care își păstraseră poziția și părtășia în Hristos).

              Fiecărei categorii îi este adresat un mesaj aparte. Celor morți li se spune că faptele lor sunt zadarnice. Ei trebuie să-L caute pe Domnul. Celor aflați pe moarte li se spune că trebuie să se întoarcă la o stare pe care o cunoscuseră altădată. Calea recomandată este pocăința și studiul Cuvântului. Celor vrednici le este adresat un cuvânt de prețuire. Dumnezeu „caută mereu oameni” și este mare lucru să fi declarat de El „vrednic”. (Romani 3:10-12; Psalmi 14:2-4; Iov 4:17- 19; Ezechiel 22:30).

        Sardes este urmarea firească a procesului de decădere început în Pergam și continuat în Tiatira. Căsătoria cu lumea a dus la intrarea păcatului în Biserică și urmarea firească a păcatului a fost moartea.

            Ca simbolism istoric, Sardes este Biserica prefacerilor din timpul Reformației. Printre cei vrednici care și-au păstrat hainele curate îi putem cita pe „frații Moravieni”, pe Ioan Hus și pe Martin Luther. În vremea lor, Biserica a meritat să poarte numele de Biserica „Rămășițelor”. Influența și lucrarea acestor câțiva reformatori a făcut posibilă apariția Bisericii Filadelfia. Ca timp, epoca despre care vorbim este la sfârșitul secolului XVI și începutul secolului XVII. Remarca din versetul 5 „nu-i voi șterge nicidecum numele din Cartea Vieții” poate fi interpretată și ca o aluzie ironică la „excomunicările” pe care „Biserica” le-a pronunțat împotriva reformatorilor.

SECOLUL XVI:

       Se generalizează tipărirea cărților, pavând astfel calea pentru răspândirea ideilor Reformei. Michelangelo, Albrecht Durer, Rafael și Lucius Cranach produc capodopere cu teme creștine.

1517 – Martin Luther afișează cele 95 de teze pe ușa bisericii din Wittenburg. Conținutul lor va fi răspândit în doar câteva luni în toată Germania și, peste granițe, în mai toată Europa, producând o nemaiîntâlnită efervescență.

             Biblia ajunge în mâinile oamenilor de rând prin traducerile făcute de Luther în germană și Tyndale în engleză (1520).

           Reforma Protestanților se întinde în toată Europa. Ea este condusă de Zwingli în Elveția, de anabaptiști în Europa centrală și de John Knox în Scoția. Ca să-și îngăduie un divorț și pentru a-și consolida puterea în stat, Henric al VIII-lea se rupe de biserica Romei și se autoproclamă ca suveran al bisericii anglicane. Lucrarea „Instituții”, împreună cu activitatea autorului ei, John Calvin, produc în orașul elvețian Geneva o reevaluare a teologiei și a bazelor pe care este așezată societatea.

        O mișcare de contra-Reformă se ridică în apărarea Bisericii Catolice și combate ideile teologilor evanghelici. Sinodul de la Trento (1545 – 1563) reafirmă valabilitatea doctrinelor catolice. Ordinul călugărilor „Iezuiți” devine apărătorul credinței catolice și începe să trimeată misionari în toată lumea.

      Puternice convingeri produc martiri, atât în rândul catolicilor, cât și în rândul protestanților. Printre cei din urmă, sunt executați Sir Thomas More, William Tyndale și Thomas Cranmer. În Franța sunt persecutați „hugenoții”.

           În Anglia, începe mișcarea puritană, dintr-o dorință de a modela viața creștină și biserica după principii mai apropiate de conținutul Bibliei.

ANUL 1600. La 52 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 18,9% (86% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 23%. Biblia este tradusă în 36 de limbi.

SECOLUL XVII:

        Reforma protestantă începută în secolul precedent continuă să influențeze viața religioasă și politică a Europei.

      În Anglia, revoluția puritană îl înlătură de la domnie și-l execută pe regele Charles (Carol), încercând să instaureze o confederație (commonwealth) puritană.

            În Franța, hughenoții protestanți se răscoală împotriva regelui Ludovic al XIII-lea.

1618 – 1648 – în Europa centrală, războiul de 30 de ani produce o măcelărire reciprocă între protestanții și catolicii care luptă pentru putere.

       Anglia stabilește primele colonii în America de Nord. Jamestown – 1607, Pilgrims Land – 1620, Massachusetts Bay Colony – 1630. Multe din ele s-au născut din dorința de a răspândi creștinismul și de a stabili o ordine politică cu o guvernare mai aproape de valorile biblice.

        În Anglia este lansată traducerea „King James” a Bibliei (1611). Ea va modela limba engleză folosită în următoarele trei sute de ani.

1633 – Galileo este forțat de Inchiziție să „abjure” teoriile științifice ale lui Copernicus. Apar alți oameni de știință care se apucă să studieze temeinic legile după care a făcut Dumnezeu lumea: Johann Kepler, Isaac Newton, Francis Bacon, Robert Boyle.

      Apar lucrări de literatură care vor deveni în scurt timp „clasice” în lumea creștină: John Milton, Paradisul Pierdut, (1667), Blaise Pascal, Cugetări, (1670), John Bunian, Călătoria creștinului, (1678).

          În arena gândirii apar „iluminiștii” care contestă valoarea creștinismului și încearcă să așeze toată teoria cunoașterii umane pe temelia „rațiunii”: Leibnitz, Hobbes și Descartes.

ANUL 1700. La 56 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 22,3% (84,1% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 25,2%. Biblia este tradusă în 52 de limbi.

6. Biserica din Filadelfia:

     „Filadelfia” înseamnă în traducere: „dragoste de frați”. Biserica aceasta din Asia Mica a fost una din cele mai bune adunări creștine. Domnul Iisus nu-i găsește nici un fel de acuzare. Felul în care se prezintă Domnul, este deosebit de vedenia din capitolul 1. De data aceasta El se proclamă în atributele Sale. Remarcăm:

1. Centralitatea lui Hristos în Biserica din Filadelfia. Biserica aceasta era o reflexie a Domnului. Ea era sfântă pentru că El era Sfânt. Ea trăia în adevăr pentru că El este Adevărul. Ea era activă pentru că avea în mijlocul ei pe Acela care a avut puterea „să-i deschidă o ușă”. Ea avea autoritate pentru că Hristos îi încredințase această autoritate. (Matei 16:18)

2. Lucrarea lui Hristos prin Biserica din Filadelfia. Hristos este ușa… „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. (Ioan 14:6) Domnul Iisus este acela care crează oportunitățile. (1 Corinteni 16:9; 2 Corinteni 2:12; Coloseni 4:2; Faptele Apostolilor 14:27.) Ușa deschisă din fața Bisericii din Filadelfia a fost o oportunitate de lucru. Ceva din puterea Bisericii primare s-a manifestat în Filadelfia („ai puțină putere”). Recapitulând cuvintele mesajului, putem sintetiza lucrarea acestei Biserici prin: Cunoașterea Cuvântului, mărturie îndrăzneață, prezența puterii și dovedirea răbdării în încercări.

3. Lucrarea lui Hristos pentru Biserica din Filadelfia. Hristos promite o perspectivă imediată: recunoaștere din partea Iudeilor, …o bogată activitate misionară, …izbăvire din Necazul care va lovi lumea, …și o perspectivă veșnică: o cunună pentru biruitori (2 Ioan 8; Coloseni 2:18; 2 Timotei 4:8), …Un stâlp în Templul etern (sublinierea poziției, lucrării și importanței creștinului în veșnicie), …un nume înscris cu o nouă identitate (din Cine se trage, unde locuiește și al cui este). Domnul Iisus ne va trece pe Numele Său ca la orice căsătorie. (El este Mirele, iar noi suntem Mireasa).

  Simbolic, Filadelfia este Biserica trezirilor spirituale. Istoric, Filadelfia este Biserica trezirilor de după Reformație. A fost vremea Bisericii Misionare. Îndrăgostiți de Hristos și liberi de orice formă sau tradiție, credincioșii secolului XVII-XIX și chiar XX au tradus Biblia punând-o în mâna oamenilor. Valul trezirii a fost răspândit de martorii credincioși care nu s-au plecat sub amenințările „bisericii oficiale”, ci s-au răspândit datorită persecuției pe toată fața pământului. În aceste Biserici credincioșii s-au numit încă odată „frați”, au înlăturat clerul și ierarhiile și au instaurat încă odată în adunări „Cultul lui Hristos” – singurul Mântuitor și Mijlocitor dintre Dumnezeu și oameni.

        O astfel de stare spirituală nu este ușor de menținut. Dușmani din afară și formaliști din lăuntru o asaltează mereu. Din acest motiv credincioșii trebuie să fie într-o permanentă stare de vigilență: „Păstrează ce ai ca nimeni să nu-ți ia cununa”. O asemenea Biserică este mereu în așteptarea Răpirii, pe care o vede ca pe o izbăvire promisă din fața Necazului care se va abate asupra întregii lumi. Mireasa nu se mai teme de vremea Judecății, ci se pregătește în așteptarea Nunții !!

SECOLUL XVIII:

           Voltaire dezvoltă raționalismul „Iluminismului”, atacând creștinismul și așezându-l pe om în centrul universului, ca „măsură a tuturor lucrurilor.” Călcând pe urmele gândirii lui Revoluția Franceză din 1789 răstoarnă ordinea tradițională, decretează sfârșitul valorilor creștine și întronează pentru o scurtă perioadă domnia „zeiței rațiunii.” Rezultatele sunt catastrofale.

      În contrast, Anglia și America trăiesc vremuri de „treziri religioase creștine” produse de predicile înflăcărate rostite de câțiva oameni ai lui Dumnezeu de excepție: GeorgeWhitefield, frații Wesley și Jonathan Edwards.

        În Germania, „pietismul” (de la latinul „pieta”-evlavie) insuflă o nouă viață în luteranism. Un astfel de Luteran, Johan Sebastian Bach, declară că el compune „doar pentru gloria lui Dumnezeu.” Pentru cei ce vor să cerceteze amănunțit Biblia, Cruden publică, pe la începutul secolului, cea dintâi „Concordanță” din istorie.

             Prin înființarea „Societății misionare Baptiste din Londra” intrăm în epoca misiunii creștine moderne. William Carey este trimis în India.

Anul 1.800. La 59 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 23,1% (86,5% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 27,2%. Biblia este tradusă în 67 de limbi.

SECOLUL XIX:

              Secolul XIX este supranumit adesea „secolul protestanților.” Misionarii protestanți au plecat spre cele patru colțuri ale lumii, răspândind credința creștină și înființând biserici. Aceste lucrări sunt susținute de eforturi coordonate în organizații misionare protestante dintre care amintim: „Societatea pentru răspândirea Bibliei în Anglia și străinătate”, „Societatea pentru răspândirea Bibliei în America”, și „Uniunea Școlilor Duminicale.”

           În America apar mișcări religioase deviate din creștinism: Mormonii, Martorii lui Iehova și „Știința creștină.”

               Continuă înfruntarea pe arena ideilor. Apar noi filosofii care atacă punctul de vedere creștin despre istorie și viață: evoluționismul lui Darwin, comunismul lui Marx, psihologia luiFreud. „Criticismul înalt” german contestă validitatea și autenticitatea istorică a Bibliei.

   În timp ce catolicismul și ortodoxia stagnează, protestantismul avansează vijelios. Predicatori renumiți printr-un extraordinar dar oratoric adună în jurul lor mulțimi impresionante. Charles Finney ințiază adunări de „trezire spirituală” în care convertirile sunt însoțite de „rededicări ale creștinilor.” Predicatorul Dwight L. Moodw și solistul Ira Sankey țin uriașe adunări publice pe ambele maluri ale Atlanticului. Charles Spurgeon predică în fața unui auditoriu de peste 12.000 de oameni în „Tabernacolul” din Londra. David Livingstone și alții deschid căi noi pentru răspândirea creștinismului în Africa. Hudson Taylor misionează cu mare succes în China interioară.

            Sub presiunea trezirilor religioase protestante, papa Pius al IX-lea condamnă public liberalismul, socialismul și raționalismul care redusese la niște simple dărâmături structurile și instituțiile catolice europene. Din prea mult zel însă, și ca să sublinieze contrastul dogmatic cu „ereticii” protestanți, papa proclamă nașterea imaculată a Mariei. Pentru a răspunde criticismului protestant, primul sinod al Vaticanului proclamă „infailibilitatea papală” (1870).

Anul 1.900. La 62 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 34,4% (81% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 51,3%. Biblia este tradusă în 537 de limbi (!!).

7. Biserica din Laodicea:

          Laodicea a fost un oraș important din Asia Mică. Situat la intersecția a trei drumuri comerciale, acest oraș a devenit o metropolă a luxului și a bogăției. Caravanele de negustori au adus înspre cetate nu numai mărfuri din colțurile pământului, ci și obiceiuri diferite. Din acest motiv, în cetate domnea o toleranță generală. Acest climat de libertinism a dus la instaurarea unei atmosfere de relativism în care normele absolute au fost lăsate la o parte.„Laodicea” înseamnă în traducere: „Voia poporului, dreptatea poporului, voința celor mulți”, nu mult deosebită de „democrația”. Fiecare era liber să trăiască după mintea lui. Influența societății din Laodicea asupra Bisericii de acolo a fost devastatoare. Relativismul lumesc a născut relativismul religios, iar bunăstarea materială a creat un climat de auto-mulțumire sufletească. Încet, încet, forma a luat loc conținutului. Sub abundența exterioară se ascundea însă goliciunea spirituală și mai ales lipsa unei relații personale cu Domnul Iisus. Biserica din Laodicea a murit fără să bage de seamă. Căutând să-i mulțumească pe oameni, Biserica a păstrat tradițiile creștine, dar a lepădat „flacăra Evangheliei” temându-se să nu fie considerată „fanatică”. Biserica a ajuns să fie plasată undeva între lume și creștinismul adevărat. Remarcați felul în care se prezintă Domnul Iisus Bisericii. El este „AMIN” (Adevărul), Martorul credincios și adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu. Toleranța și relativismul sunt confruntate cu etalonul sfințeniei divine. Cine este al lui Dumnezeu, face parte dintr-o zidire nouă, care a început cu Hristos. „Dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă”. (2 Corinteni 5:17) Biserica nu trebuie să asculte mai mult de oameni decât de Dumnezeu (Faptele Apostolilor 4:19). „Nu orișicine-Mi zice : „Doamne, Doamne !” va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7:21).

        Biserica din Laodicea fusese sufocată de influența lumii. Neghina înăbușise grâul (Matei 13:36-43), Laodicea avea cunoștință, avea leac medical pentru boli de ochi (alifia făcută acolo era vestită în toata lumea), dar era oarba în ce privește cunoașterea de sine. Părerea Domnului Iisus despre această Biserică era total diferită de ce credeau Laodicienii despre ei înșiși. Lăudăroșenia celor din Biserică era revoltătoare. Domnul Iisus nu mai are ce face cu o astfel de adunare. El este hotărât să o „verse” din gura Lui. Laodicea este Biserica fără Hristos. „Iată Eu stau la ușa și bat”. Hristos este afară. El nu mai este acceptat în Biserica de tip „Laodicea”. Singura speranță este mântuirea prin acceptarea personală a lui Hristos. („Dacă deschide cineva ”). Biserica nu-L mai primește, dar El bate la inima fiecăruia în parte. Pentru cel ce-I deschide, există belșug de binecuvântări. Oare câtă taină de frumusețe se găsește în promisiunea aceasta: „Voi cina cu El, și El cu Mine”? Cina a fost la evrei „masa părtășiei”. Începând cu ea se intra în odihna de seară. Remarcați însă ordinea cuvintelor din această promisiune. Dumnezeu participă la cina celui ce-L primește, dar și cel ce-L primește este oaspetele lui Hristos. „Eu cu el, dar și el cu Mine !”

            Este interesant că Biserica din Laodicea nu a ajuns în această stare rea fiind atacată din afară. Nicăieri nu ni se spune că ea ar fi avut ceva de suferit. Lipsa prigoanei însă nu i-a fost de bun augur. Hristos o îndeamnă să cumpere de la El „aur curățit prin foc”. Creștinii din Laodicea n-au vrut să fie considerați „fanatici” și au „lăsat-o mai moale”. Lipsa lor de evlavie le-a adus acceptarea lumii, dar au fost lepădați de Hristos. Pavel le spune celor din timpul lui: „De altfel, toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus vor fi prigoniți” (2 Timotei 3:12). Lipsa de împotrivire din partea lumii este un semn că Biserica nu mai este considerată un pericol de către Satana. O Biserică în care nu se văd atacurile celui rău și care nu este batjocorită și prigonită de lume, trebuie să se întrebe cu toată seriozitatea: „Ce se întâmplă?” Aurul pe care-L dorește Hristos pentru Biserica Sa este „aur curățit prin foc”.

         Istoric, Biserica din Laodicea, este Biserica modernă. La începutul secolului XX, creștinismul a intrat într-o nouă fază. Teologia liberală s-a năpustit asupra Bibliei și a declarat-o un produs al istoriei, un rezultat al minții omenești în procesul de înțelegere progresivă a realității. Minunile au fost schimbate în evenimente înțelese greșit și înregistrate deformat, Hristos a fost dezbrăcat de dumnezeirea Sa, iar cerul și iadul s-au transformat în „concepte extreme” de trăire, inventate pentru a-i motiva pe oameni înspre o anumită trăire care să asigure bunăstarea tuturor. Societatea de astăzi a fost ridicată deasupra acestui nivel „medieval”. Biserica nu mai pune accent pe Biblie, ci pe filozofie, psihologie, sociologie și pedagogie. Predicile au devenit prelegeri, sfințenia a fost înlocuită cu spectacolul. iar disciplina bisericească a fost eliminată. Într-un climat de toleranță, Hristos a fost izgonit din Biserică.

SECOLUL XX:

             Acest secol fost supranumit: „secolul ideologiilor”. Secolul acesta este prea aproape pentru a-l putea privi din perspectiva istoriei. Deocamdată ne mărginim să observăm că „Laodicea” este sinonimă cu „Democrația”, iar secolul acesta a marcat abandonarea monarhiilor cu drept divin în favoarea idealului filosofilor greci de „democrație”. Acesta este cuvântul de ordine în societate și, din păcate, … în biserici. „Vox populi” este însă doar arareori „vox dei” (vocea poporului este doar arareori vocea lui Dumnezeu). „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic”, s-ar putea prea bine să fie proclamarea obraznică a unei Bisericii îmbelșugate material și libere ca formă de manifestare, dar putredă, oarbă și bolnavă în realitatea ei spirituală. Cantitatea nu este sinonimă cu calitatea și aceasta nu poate scăpa „Celui ce este Amin, Martorul credincios și adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu”. La examinarea tribunalului divin, mărturia lui Iisus Hristos despre această Biserică nu este favorabilă.

1906 – Schweitzer publică Quest for Historical Jesus propunând mijloace istorice, nu religioase, pentru aflarea „adevăratei biografii” a lui Iisus din Nazaret.

1914 – Începutul primului război mondial spulberă credința în bunătatea înăscută a omului.

1939 – Începe al doilea război mondial. Mitologia nordică propagată de Hitler duce la un război al raselor.

1941 – Bultmann cere demitologizarea Noului Testament.

1948 – Formarea Consiliului Mondial al Bisericilor.

1950 – Un val de mari treziri spirituale în Africa și America Latină. Pierderi mari ale Bisericii Catolice în favoarea Bisericilor Evanghelice (pentecostali și baptiști).

1962 – Al doilea Conciliu de la Vatican produce cea mai mare modificare de atitudini și menifestare în catolicism. Biblia și Liturghia în limbile nationale, o mai mare implicare a laicilor in traburile Bisericii, liber acces la Biblie, înbunatatirea relatiei cu evreii, cu celelalte denominații creștine și cu lumea în general. Nu este o exagerare să spunem că Biserica Catolică s-a schimbat mai mult după 1962 decât în cei două sute de ani dinainte.

1985 – Mihail Gorbaciov declanșează perestroica, urmată de căderea comunismului în țările Europei de Est.

1990-2000 – Pătrunderea evanghelicilor în țările Europei de Est este întâmpinată cu scepticism și suspiciune dincolo de limitele deja existente. După renunțarea la comunismul rusesc ateu impus, populația acestor țări preferă întoarcerea la identitatea Bisericilor tradiționale istorice. Liberalizarea politicii de emigrare și liberă circulație face ca o masă mare de creștini din Europa de Est să se stabilească în țările Europei Occidentale.

1992 – 7 Februarie. Compunerea Tratului de la Maastricht privitor la Uniunea Europeană, pus apoi în aplicare începând 1 Noiembrie 1993

1999 – Finalul de secol este marcat de generalizarea Postmodernismului. Postmodernismul este o completă reevaluare a întregului sistem occidental de valori (arhitectură, moralitate, religie, structuri sociale, credințe populare) care caracterizează trecerea populației planetei de la etapa industrială la cea serviciilor. Foarte puțini oameni produc foarte mult, iar restul sunt implicați în mijloacele de distribuire și consum. Postmodernismul a provocat un climat general de neîncredere, contestare și individualism foarte puternic.

             Laodicea: O biserică plină de toate, dar care nu mai are loc pentru Dumnezeu. El stă afară, la ușă, și bate … O biserică de miopi spirituali care nu mai văd supranaturalul nici în Scriptură, nici în experiența creștină. O Biserică în care aurul credinței este amestecat cu zgura tuturor necurățiilor. O Biserică cu crez, dar fără caracter și comportament creștin, o sare care și-a pierdut gustul și a ajuns să fie călcată în picioare de oameni. O Biserica în strigentă nevoie de hainele albe ale neprihănirii, ca să nu i se mai vadă rușinea goliciunii ei.

Laodicea - biserica epocii noastre!

Notă:- această încercare de interpretare istoricistă a celor 7 Biserici poate rezista doar în cazul în care noi cei de astăzi reprezentăm cu adevărat generația sfârșitului!

Precizare: acest comentariu este forma revizuită a unui alt comentariu, pe care îl puteți citi pe - Blogulluibalutescu - Analize Personale 2.