Analize Personale: noiembrie 2023

ARTICOLE PRIVITOARE LA MAREA UNIRE

1.DESPRE MAREA UNIRE DIN 1918:

1. Prezentarea generală: Evenimentul politic al anului 1918 este desăvârșirea statului național român, înfăptuit prin unirea tuturor provinciilor locuite de români, aflate sub o stăpânire străină, cu România. Astfel, la finalul Primului Război Mondial, România obținea mai mult decât eliberarea românilor din Austro-Ungaria, pe care și-o propusese la începutul conflagrației. Începutul anului 1918 se anunța dezastruos, România semna în mai Pacea de la Buftea-București, un tratat de pace care-i aducea mari prejudicii. Schimbările mari în plan european, din a doua jumătate a anului, și priceperea liderilor români de a simți momentul istoric fac ca dezastrul anunțat să fie transformat într-un șir de victorii, reunite sub numele de Marea Unire de la 1918: în martie 1918 unirea Basarabiei cu România, în noiembrie unirea Bucovinei cu România, iar în decembrie unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. Pentru România, Marea Unire de la 1918 a însemnat o repoziționare în Europa, prin noua suprafață (locul 10) și prin numărul de locuitori (locul 8). O sporire considerabilă a cunoscut și capacitatea industriala (235%), economia, dar și resursele naturale. Marea Unire a fost recunoscută pe plan internațional prin tratatele semnate la Trianon (4 iunie 1920) și Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie 1919).

2. Detaliere și cronologie: România Mare s-a format ca urmare a voinţei populare din Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia. Aceasta cu atât mai mult cu cât aceste provincii româneşti se aflau în stăpânirea a două imperii (austro-ungar şi rusesc) din care unul era aliat al României în război iar celălalt inamic. Mai mult, la sfârşitul lui 1917 România avea cea mai mare parte a teritoriului sub ocpuaţie germană şi un aliat care încheiase pace separată cu inamicul, fiind practic în imposibilitate de a continua războiul. La nici un an de zile, în urma capitulării Germaniei în fata aliaţilor occidentali ai României, avea să ia naştere România Mare, prin dezmembrarea Imperiilor ţarist şi austro-ungar, prin voinţa liberă a transilvănenilor şi moldovenilor. În concluzie, tratatul încheiat între România şi statele ce compuneau Antanta Cordială şi soldaţii români (în rândurile ei aflându-se foarte mulţi ardeleni, fugiţi peste munţi din Transilvania sau dezertori din armata austro-ungară şi înrolaţi voluntar în armata română) au stat la baza Marii Uniri. Ultimul cuvânt l-au avut însă reprezentanţii poporului din Basarabia, Bucovina, Banat şi Transilvania unde nu mai exista autoritate rusească sau maghiară. „Veritabilul fundament al unităţii româneşti – aprecia istoricul Gh. Brătianu – nu a fost stabilit nici la Saint Germain, nici la Trianon, el este rezultatul existenţei însăşi a poporului român, «enigmă şi miracol al istoriei din sud-estul european»” (Gheorghe I. Brătianu, Originile şi formarea unităţii româneşti, Iaşi 1998, p. 289-90). La fel de exactă şi declaraţia delegaţiei Bucovinei condusă de Iancu Flondor care a prezentat regelui la 28 noiembrie actul unirii. „Aducem Maiestăţii Voastre, regele tuturor românilor, unirea unei ţări întregi, a Ţării Bucovina. Această ţară ţi-o închinăm Măria-ta, noi toţi […] nu e o cucerire a armelor ci întoarcerea la vatră a fraţilor despărţiţi, care în Majestatea Voastră regăsesc pe părintele de mult pierdut şi mult dorit”. România întregită s-a realizat într-un context istoric deosebit, prin trei momente succesive, pe cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ: unirea Basarabiei, a Bucovinei, a Transilvaniei cu țara-mamă.

23 ianuarie/5 februarie 1918 - Ultimatum adresat României de Puterile Centrale, prin care era somată, ca, în termen de patru zile, să-și facă cunoscute intențiile în vederea încheierii păcii.

24 ianuarie/6 februarie 1918 - Chișinău. Sfatul Țării, întrunit în ședință solemnă, votează, în unanimitate, independența Republicii Democratice Moldovenești. Consiliul Director se dizolvă, puterea executivă fiind încredințată unui Consiliu de Miniștri, sub președinția lui Daniel Ciugureanu. (…) Ne proclamăm, în unire cu voința poporului, Republică Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare și neatârnată, având ea singură dreptul de a-și hotărî soarta în viitor” - se spune în proclamația Sfatului Țării.

28 ianuarie/10 februarie 1918 - România acceptă începerea tratativelor de pace cu Puterile Centrale.

11/24 februarie 1918 - Plenipotențiarii Puterilor Centrale impun primului ministru, generalul Alexandru Averescu, trei condiții principale ale încheierii păcii: cedarea întregului teritoriu al Dobrogei, până la Dunăre, importante rectificări de frontieră în zona Porților de Fier, în Valea Jiului și între Vatra Dornei și Câmpulung Moldovenesc, precum și grele concesiuni economice.

20 februarie/5 martie 1918 - Se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9/22 martie, tratativele în vederea încheierii păcii, pe următoarele baze: cedarea Dobrogei până la Dunăre, Puterile Centrale urmând să amenajeze un drum comercial între România și Constanța; rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei; impunerea unor grele condiții economice etc.

3/ 16 martie 1918 - Bălți. Adunarea generală a zemstvei din districtul Bălți adoptă, în unanimitate, o moțiune în care se spune „Proclamăm astăzi în mod solemn (…) în fața lui Dumnezeu și a întregii lumi, că cerem unirea Basarabiei cu Regatul României sub al cărei regim constituțional și sub ocrotire legilor ei (…) vedem siguranța existenței noastre naționale și a propășirii economice”.

5/18 martie 1918 - Demisia guvernului condus de generalul Alexandru Averescu. Regele Ferdinand îl însărcinează pe Alexandru Marghiloman cu formarea unui nou guvern, cu speranța că șeful conservatorilor, grație încrederii ce inspira Puterilor Centrale, va putea încheia o pace în condiții mai ușoare.

9/22 martie 1918 - Încep tratativele de pace de la Cotroceni între România și Puterile Centrale.

27 MARTIE/9 APRILIE 1918 - La Chișinău, Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă votează unirea Basarabiei cu Țara - Mamă, România (86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36 abțineri și 13 absenți). După anunțarea rezultatului votului de către Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, primul-ministru Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău, împreună cu alți reprezentanți ai guvernului român, este invitat la tribuna de la care declară: În numele poporului român și al Regelui Ferdinand I, iau act de unirea Basarabiei cu România de aici înainte și în veci! Trăiască România Mare!

9/22 aprilie 1918 - Decret regal de ratificare a Hotărârii de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României, și contrasemnat de Alexandru Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri.

17/30 aprilie 1918 - Înființarea, la Paris, a „Comitetului național al românilor din Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, iar mai apoi a dr. Ion Cantacuzino; a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu România.

24 aprilie/7 mai 1918 - Semnarea Tratatului de pace de la București și a anexelor sale dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, care urma să fie anexată de Bulgaria, să accepte rectificări de frontieră în Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (prin care se cedau teritorii însumând 5.600 kmp, cu o populație de 724.957 locuitori), să demobilizeze armata, menținându-se numai patru divizii cu efective complete și 8 divizii cu efective de pace (20.000 de infanteriști, 3.200 de cavaleriști și 9.000 de artileriști) și să încheie convenții economice (agricolă, a petrolului, a pădurilor etc.), prin care, în fapt, se instituia monopolul Germaniei asupra principalelor bogății ale țării. Regele Ferdinand I refuză, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale, să sancționeze Tratatul.

2/15 septembrie 1918 - Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonilor, sârbilor, croaților și rutenilor votează o moțiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor asuprite.

29 septembrie/12 octombrie 1918 - Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere”, în temeiul dreptului ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa. Se revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei. Se constituie un „Comitet de acțiune”, cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș.

5/18 octombrie 1918 - Declarația de independență a Transilvaniei, adoptată în ședința de la Oradea, este citită în Parlamentul de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida-Voevod.

14/27 octombrie 1918 - Deputații români bucovineni din Parlamentul vienez, foștii deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din localitățile Țării de Sus a Moldovei, împreună cu alți reprezentanți ai provinciei istorice s-au întrunit în Sala Mare a Palatului Național din Cernăuți și au hotărât constituirea Adunării Constituante. Adunarea alege un Consiliu Național condus de Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Doru Popovici și Sextil Pușcariu - vicepreședinți, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea și Laurent Tomoioagă - secretari.

17/30 octombrie 1918 - Constituirea, la Budapesta, a Consiliului Național Român Central (din 21 octombrie, cu sediul la Arad), ca organ de conducere al românilor format din șase reprezentanți ai P.N.R și șase social-democrați.

18/31 octombrie 1918 - Proclamarea către Națiunea Română, în care se aduce la cunoștință opiniei publice constituirea Consiliului Național Român Central ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum și principiile sale de acțiune.

25 octombrie/7 noiembrie 1918 - Consiliul Național Român Central hotărăște înființarea de gărzi naționale și de gărzi civile sătești pe întreg teritoriul locuit de români în Transilvania și Ungaria, pentru „păstrarea liniștii și averii fiecăruia”.

31 octombrie/13 noiembrie 1918 - Consiliul Național din Basarabia adoptă o „lege fundamentală asupra puterilor Țării Bucovinei”, prin care își asumă întreaga putere de stat.

5/18 noiembrie 1918 - Manifest către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central afirmă în fața opiniei publice mondiale dorința românilor transilvăneni de a se uni cu România.

7/20 noiembrie 1918 - Manifest al Marelui Sfat Național din Transilvania privind convocarea la 18 noiembrie/1 decembrie a Marii Adunări Naționale la Alba Iulia.

9/22 noiembrie 1918 - Consiliul Național Român Central din Transilvania cere, ultimativ, guvernului maghiar să-i recunoască puterea deplină asupra teritoriului Transilvaniei.

15/28 NOIEMBRIE 1918 - Congresul Bucovinei hotărăște în unanimitate „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

1 DECEMBRIE 1918 - Are loc, în sala Casinei din Alba Iulia, Adunarea Națională, cu participarea a 1.228 de delegați (deputați) aleși. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, declară Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și deschisă”. Vasile Goldiș rostește cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele: ”Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Proiectul de rezoluție este adoptat cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membrii; acesta, la rându-i, va numi un guvern provizoriu – Consiliul Dirigent. După adoptarea actului istoric al Unirii, cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, adunați pe Câmpul lui Horea, aprobă cu aclamații entuziaste hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Unirea Transilvaniei cu România încheie procesul de făurire a statului național unitar român, proces început în 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, continuat prin unirea Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918 și a Bucovinei în noiembrie 1918.Suprafața României Mari: 295.049 km pătrați, cu o populație de 16.500.000 de locuitori.

2 decembrie 1918 - Întrunirea Marelui Sfat Național în sala Tribunalului din Alba Iulia care hotărăște constituirea unui Consiliu Dirigent format din 15 membrii și având președinte pe Iuliu Maniu pentru administrarea Transilvaniei. Marele Sfat Național și Consiliul Dirigent își stabilesc sediul la Sibiu.

11/24 decembrie 1918 - Regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie.

18/31 decembrie 1918 - Decret-lege privind unirea Bucovinei cu România.

26 decembrie 1918/8 ianuarie 1919 - Are loc la Mediaș, Adunarea națională a sașilor, care se declară de acord cu actul politic înfăptuit la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la Alba Iulia.

28 decembrie 1918/10 ianuarie 1919 - O delegație săsească transmite Consiliului Dirigent din Sibiu adeziunea sașilor la actul unirii Transilvaniei cu România.

29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 - Decret-lege prin care se stabilește că locuitorii României, majoritari, fără deosebire de religie, se vor bucura de toate drepturile cetățenești și vor putea să le exercite dacă vor face dovadă că sunt născuți în țară și sunt sau n-au fost supuși unui stat străin.

28 iunie 1919 - Se semnează, la Versailles, Tratatul de Pace dintre Puterile Aliate și Germania. Privitor la România, Tratatul prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor, privilegiilor de orice natură asupra cablului Constanța – Istanbul, ce intră în posesia României. Germania era obligată să renunțe la Tratatul de la București din 24 aprilie/7 mai 1918. În problema Dunării, Tratatul prevedea menținerea Comisiei Europene a Dunării și înființarea pentru traseul Brăila - Delta Dunării până la Marea Neagră a unei Comisii Internaționale a Dunării. Tratatul a fost ratificat de România la 14 septembrie 1920.

10 decembrie 1919 - România semnează Tratatele de pace cu Austria și Bulgaria, precum și Tratatul minorităților, care pentru România prevede obligația de a acorda „tuturor locuitorilor, fără deosebire de naștere, de naționalitate, de limbă, de rasă sau de religie deplina și întreaga ocrotire a vieții și libertății lor”.

29 DECEMBRIE 1919 - Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu România.

4 iunie 1920 – Se încheie, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria. Recunoașterea pe plan internațional a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, a Slovaciei și Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia, a Croației, Sloveniei și părții de vest a Banatului cu Serbia etc. (intră în vigoare la 25 iulie 1921).

3.Triumful României: Marea Unire, recunoscută complet abia în 1920: În ziua de 11 noiembrie 1918, aliații semnează armistițiul cu Germania, după ce, cu o săptămână înainte, Austria acceptase condiţiile de încetare a focului. În ianuarie 1919 încep la Paris negocierile de pace. Delegaţia română a fost însă împiedicată să ia parte la discuţii. Reproșul oficial era că în martie 1918 România făcuse pace separată cu Puterile Centrale, deci nu mai era un egal la masa tratativelor. De fapt, marile puteri învingătoare doreau să redeseneze harta Europei, dupa voia lor. Când, la 28 iulie 1919, este semnat la Versailles tratatul cu Germania, cei trei mari îşi impuseseră deja voinţa şi stilul asupra tuturor tratativelor. Atitudinea revanşardă a bătrânului premier francez Clemenceau, supranumit „tigrul”, prevalase în privinţa duşmanului german. Idealist, profesorul Woodrow Wilson, aflat la cel de-al doilea mandat la Casa Albă, accentuase cererile popoarelor din centrul şi răsăritul Europei, eliberate prin dezmembrarea Imperiului Habsburgic şi a celui Ţarist. Între ei, premierul britanic Lloyd George era singurul realist. Conflictele sunt inevitabile, spunea el, tot ce poţi să faci este să le răreşti şi să le limitezi prin hotărâri chibzuite. Graţie celor 14 puncte ale preşedintelui Wilson legate de autodeterminarea popoarelor, recunoaşterea României Maria nu ar fi trebuit să întâmpine obstacole. Românii erau poporul cel mai numeros în sud-estul Europei, iar în timpul războiului, autorităţile române fuseseră foarte atente ca acţiunile militare să nu influențeze decizia ardelenilor: „Armata românească a fost foarte departe de Alba Iulia tocmai ca să lase libertatea românilor să se pronunţe aşa cum ar fi voit ei. Din partea Bucureştiului există această înţelegere clară că noi ne ducem la pace şi dacă ne ducem la Conferinţa Păcii trebuie să arătăm că de bună voie ne-am găsit împreună şi suntem împreună. Nu numai pentru că suntem cei mai numeroşi, dar pentru că avem voinţa noastră naţională că trebuie să ne unim şi să formăm un stat”, spune istoricul Ion Bulei. Dar principiul național provoca şi nemulțumiri. În Balcani, etniile conviețuiau de sute de ani în aceleaşi teritorii. Aşa cum românii doreau o României Mare, si sârbii doreau o Serbie mare, iar maghiarii o Ungarie Mare. În plus, învingătorii aveau şi interese pragmatice care nu erau exprimate în proclamaţiile oficiale. Deşi sprijinea drepturile naţiunilor, Woodrow Wilson insista ca revendicările teritoriale ale României să fie rediscutate. Georges Clemenceau, care îl antipatiza pe Brătianu, îl susţinea pe american. Exasperat, dar şi arogant, premierul Ionel Brătianu strigă în plină conferinţă că Wilson este un impostor care presează România ca să obţină avantaje pentru Standard Oil în zona petroliferă de pe Valea Prahovei. Replica lui Clemenceau a fost un urlet. Era clar că negocierile erau în impas. Cea care salvează situaţia este regina Maria. Parisul o primeşte cu ovaţii, iar „tigrul” Clemenceau o întâmpină la Elysee cu garda de onoare. În plus, vizita reginei la Londra îi deschide lui Ionel Brătianu şi uşile lumii anglo-saxone. „Ea face eforturi disperate de a obţine sprijinul casei regale britanice, şi-a folosit legăturile de familie, dar în acelaşi timp şi-a asumat un risc politic foarte mare în cazul în care eşua. A avut însă autoritatea, inteligenţa şi sensibilitea de a reuşi”, spune istoricul Alin Ciupală. „Brătianu nu avea relaţii în lumea britanică şi în lumea americană. E nevoie de regina Maria în 1919 şi acolo îl pune în contact pe Brătianu cu puternicii zilei. Aşa ajunge să îl cunoască pe regele Angliei şi pe Wilson. Brătianu nu cunoaşte engleză, regina Maria chiar face pe traducătoarea”, adaugă istoricul Ion Bulei. După intervenţia reginei, atmosfera se schimbă, iar negocierile cu substrat economic se poartă în mai mare măsură în avantajul României. Apăruse însă o altă situație crucială. Izbucnirea revoluţiei bolşevice la Budapesta, oprită de soldaţii românii, convinsese puternicii Europei că în regiune este nevoie de o Românie puternică. Ionel Brătianu începe să fie ascultat. „A ştiut să negocieze poziţia geo-strategică a României. În al doilea, rând este vorba de resursele pe care România le avea. Petrolul a însemnat foarte mult, atât pentru obţinerea unor avantaje politice, cât şi pentru obţinerea unor împrumuturi pentru refacerea ţării afectate de război”, spune Alin Ciupală. La 10 septembrie 1919, prin tratatul de la Saint-Germain semnat cu Austria, este recunoscută unirea Bucovinei cu România. Dar oricât a insistat, Ionel Brătianu nu obţine întreg Banatul aşa cum îi garantase Antanta în 1916 şi cum spunea Proclamaţia de la Alba Iulia. Argumentul că sârbii erau mai numeroşi în vestul regiunii era corect. Premierul liberal s-a considerat însă înfrânt la Paris. Considera că drepturile acordate minorităţilor erau excesiv de largi. A demisionat în octombrie 1919 şi i-a lăsat guvernului Averescu, onoarea de a semna tratatul de la Trianon prin care a fost recunoscută Unirea Transilvaniei cu România.

4. Marea Unire și românii de lângă România: La ora actuală, un secol mai târziu faţă de evenimentele epocale din anul 1918, putem observa că românii din Banatul de Vest şi-au menţinut autonomia religioasă, ca enoriaşi ai Bisericii Ortodoxe Române şi nu ai celei sârbe, educaţia în limba română şi autonomia culturală. Limba română este una dintre limbile oficiale ale Regiunii Autonome Voivodina, alături de sârbă, maghiară, ucraineană (rusină) şi slovacă. Menţinerea acestor drepturi a avut directă legătură cu particularitatea Banatului şi a Voivodinei ca foste teritorii ale Austro-Ungariei, unde etniile dispuneau de o serie de instituţii pe care statele de după primul război mondial au fost nevoite să le respecte, dar mai ales cu înţelegerile realizate în perioada interbelică între Regatele României şi Iugoslaviei. Dar asta nu a însemnat că într-un stat cu un climat mai degrabă xenofob nu au existat şi nu există presiuni deznaţionalizante, mai ales că întotdeauna s-a manifestat în Serbia o anumită temere că România ar putea, la un moment dat, să revendice regiunea bănăţeană (de exemplu, numărul şcolilor cu predare în limba română este azi substanţial diminuat faţă de ce era în anii ’30 sau chiar în perioada comunistă). În nord, după obţinerea independenţei Ucrainei, nivelul de drepturi recunoscute românilor a fluctuat, fie ei recunoscuţi ca atare, fie înregistraţi drept moldoveni sau volohi. Per ansamblu, s-a produs o depreciere chiar faţă de situaţia din timpul ocupaţiei anterioare (s-au închis zeci de şcoli cu predare în limba română care au funcţionat sub sovietici). Cel mai mare grad de recunoaştere s-a manifestat în perioada preşedinţiei lui Viktor Ianukovici şi a guvernării Partidului Regiunilor, când limba română a primit statut legal de limbă regională în regiunile Cernăuţi, Odesa şi Transcarpatia, iar o serie de localităţi au revenit la numele lor autentice româneşti (inclusiv Apşa de Jos şi Apşa de Mijloc). Însă, în anul 2014, sub pretextul combaterii influenţei culturale şi politice ruse, regimul naţionalist venit la putere în urma Euro-Maidanului a abrogat legea limbilor regionale şi minoritare, iar în 2017 a fost adoptată şi promulgată legea care elimină aceste limbi complet din sistemul de învăţământ până în 2020 (2022, potrivit unor promisiuni obţinute la presiunea Ungariei şi la cererea României). Legea în cauză afectează inclusiv şcoli cu predare în limba română care funcţionează neîntrerupt încă de pe vremea Habsburgilor sau a Principatului Moldovei. Pe fondul acestor măsuri represive, ca şi al recrutărilor forţate pentru războiul din Donbas, s-a produs şi în regiunea Cernăuţi, şi în regiunea Transcarpatia o reactivare a militantismului românesc, paradoxal nu cu încurajararea României- a cărei reacţie faţă de măsurile anti-minorităţi ale Kievului a fost cea a unor proteste formale şi a unor întâlniri diplomatice şi parlamentare -, ci a Rusiei. Parcurgând mai departe contemporaneitatea marginii de vest a Marii Uniri, cea mai afectată comunitate românească după trecerea celor o sută de ani este cea rămasă în componenţa Ungariei (părți din Bihor, Sătmar, jud. Bichiș etc.) împotriva voinţei sale exprimate în sens contrar la Alba Iulia. Până în 1989, nu a existat altă recunoaştere decât cea confesională. Interzicerea, în România, în anul 1948, a Bisericii Române Unită cu Roma (Greco-Catolică), a dat o puternică lovitură minorităţii române din Ungaria, tăindu-i principala punte de legătură rămasă cu ţara. Drept urmare, astăzi, locuitorii multor localităţi cunoscute că erau populate de români greco-catolici apar la recensăminte ca fiind locuite majoritar de maghiari greco-catolici - o categorie care nu exista pe vremea Ungariei Mari -, iar unii dintre aceştia nu mai ştiu nicio boabă din limba părinţilor şi a bunicilor lor. De altfel, cifrele folosite în recensămintele maghiare discern între declaraţi etnici români, declaraţi maghiari enoriaşi ai Bisericii Ortodoxe Române, declaraţi cu limba maternă româna, dar nu şi cu naţionalitatea etc. Prin astfel de subterfugii, o minoritate care numără, potrivit ONG-urilor etnicilor români din Ungaria, cca 70.000 de indivizi sau peste este prezentată ca însemnând doar cam un sfert din această cifră. Există, în ultimele aproape trei decenii, şcoli româneşti şi un liceu la Gyula, dar majoritatea cursurilor sunt în maghiară, iar autoguvernarea românească, creată cam tot atunci, lucrează tot în limba maghiară. Bătălia diplomatică purtată la Conferinţa de pace de la Paris din anul 1919 pentru adjudecarea suveranităţii asupra Banatului a adus în discuţiile de la masa verde şi chestiunea unei alte regiuni cu populaţie majoritară, pe alocuri chiar exclusiv românească: Valea Timocului. Prin cele întâmplate atunci, putem privi românimea timoceană ca pe o altă margine a Marii Uniri. Prima dată, în România s-a pus în discuţie ceva mai serios problema românilor timoceni în anul 1913, când, pe fondul tratativelor de pace de la sfârşitul războaielor balcanice, au existat voci care au cerut consfinţirea prin tratatele ce urmau a fi semnate a drepturilor de autonomie culturală şi confesională şi de autoguvernare ale românilor din Balcani. În final, în pofida acestor revendicări, primul-ministru Take Ionescu a optat să primească o serie de scrisori din partea interlocutorilor balcanici conţinând promisiuni privind respectatea acestor drepturi, instrumente lipsite însă de forţă executorie. La momentul respectiv, guvernul român era mai interesat să obţină unirea Dobrogei de Sud (Cadrilaterului) cu România şi înscăunarea nepotului Reginei Elisabeta, Wilhelm de Wied (1876-1945), pe tronul Albaniei, care tocmai se constituia ca stat (a fost o domnie care a durat numai şase luni). De asemenea, Take Ionescu, premier al unei Românii încă Mici, era reticent să acţioneze prea hotărât pentru a impune vecinilor din sud un regim foarte generos aplicabil minorităţilor române, pentru a nu fi nevoit să acorde şi el un regim similar sârbilor, bulgarilor, grecilor şi albanezilor din România. Din păcate, nici în timpul negoicierilor de la Paris-Versailles ( 1919-1920), România nu a pus problema Timocului! Invazia Iugoslaviei de către naziști în aprilie 1941 a redeschis subiectul statutului politic al Văii Timocului. În memoriul din 23 aprilie acel an, Conducătorul statului român, Ion Antonescu, cerea acordarea unui regim de autonomie pentru această regiune. Ba chiar, la un moment dat, printr-un demers ulterior, sugera Italiei ca împreună să susţină formarea unei entităţi politico-teritoriale care să lege Valea Timocului de comunităţile aromâne de pe valea Vardarului, din Macedonia iugoslavă, şi astfel să se formeze o barieră latină împotriva expansiunii popoarelor slave. Iar ministrul de externe, Mihai Antonescu, primea la 31 iulie 1941 o delegaţie a românilor din Valea Timocului şi din Banatul de Vest, condusă de preotul Gheorghe Suveiche. Subiectul situaţiei etnicilor români sub ocupaţie urma să se afle pe ordinea de zi a şedinţei Guvernului din ziua următoare. Acestea au rămas niște demersuri fără finalitate. După război problema Timocului nu a mai fost ridicată de regimul comunist. Acum, la un secol de la evenimentele Marii Uniri, putem constata că Valea Timocului cunoaşte un reviriment naţional din ce în ce mai accentuat, în primul rând datorită unor oameni inimoşi din regiune, care au ales să sfideze ameninţările naţionaliştilor extremişti sârbi (vorbim inclusiv de incendieri sau de focuri de armă trase în direcţia caselor activiştilor români). Pentru prima dată de la instaurarea autorităţii sârbeşti în 1833, cu toată opunerea autorităţilor, în regiune au apărut biserici româneşti. Deschizătorul de drumuri este părintele Boian Alexandrovici, primul preot care a trecut de la Biserica Ortodoxă Sârbă la Biserica Ortodoxă Română şi în jurul căruia s-a constituit Protopopiatul Daciei Ripensis, ca nucleu al unei viitoare episcopii sau arhiepiscopii. Au apărut, de asemenea, asociaţii culturale şi organizaţii politice ale românilor din Valea Timocului, care afirmă cu subiect şi predicat identitatea românească a locuitorilor majoritari din această regiune (al căror număr, în Serbia, este estimat undeva între 240.000 şi 300.000 de persoane, poate şi mai mulţi). S-au deschis primele clase cu predare în limba română. Pe de altă parte, în nevoia de a îndeplini condiţiile de aderare la Uniunea Europeană, dar şi sub presiunea României (chiar dacă aceasta din urmă nu este, deocamdată, constantă şi consecventă), guvernul sârb nu se mai poate opune legal constituirii bisericilor şi nici nu poate să mai refuze la modul absolut asigurarea educaţiei în limbile minoritare şi regionale. În schimb, profitând de normele europene privind dreptul persoanelor de a-şi defini identitatea etnică aşa cum consideră ele, Serbia a introdus o politică copiată după cea sovietică moldovenistă, cultivând şi cu ajutorul cozilor de topor româneşti o aşa-zisă identitate vlahă distinctă de cea românească, cu o fictivă limbă vlahă, care, pentru a fi discernută de limba română, este scrisă după normele ortografice ale scrierii sârbocroate în alfabet latin. Şi, evident, ca şi în Grecia, aşa-zisa identitate vlahă este subsumată propagandistic identităţii naţionale oficiale. Aşa cum bine se ştie, Marea Unire a românilor nu a început acolo unde s-a finalizat, adică în Transilvania, Banat, Maramureş şi Crişana. Printr-un alt paradox al unei perioade istorice paradoxale, evenimentele care aveau să conducă la deznodământul de la 1 Decembrie 1918 s-au declanşat în acea provincie pe care România renunţase de facto să o mai revendice, cel puţin pentru o bună perioadă de timp, la intrarea sa în război în vara anului 1916. În anii neutralităţii, când România era curtată de ambele tabere beligerante şi clasa politică de la Bucureşti se împărţise între francofilii pro-Antantă şi germanofilii favorabili unei alianţe cu Puterile Centrale, pe masă se aflau două opţiuni, ambele justificate din punct de vedere etnic şi istoric. Pe de o parte, alianţa cu Antanta deschidea perspectiva îndelung aşteptată a eliberării Bucovinei, vechea inimă voievodală a Ţării Moldovei, şi a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, ţările româneşti cotropite cu aproape o mie de ani mai devreme de năvălitorii maghiari. De cealaltă parte, exista şansa eliberării Basarabiei, jumătatea răsăriteană a Moldovei istorice, din care o porţiune făcuse deja parte din România, de la Mica Unire la Tratatul de pace de la Berlin din anul 1878. A câştigat prima opţiune. La nivelul clasei politice din Vechiul Regat, francofilia era mai răspândită şi avea rădăcini mai adânci, ce traversau secolul al XIX-lea. Marea masă a populaţiei simpatiza mai mult cu Antanta, chiar dacă ruşii nu lăsaseră o amintire prea favorabilă după războiul din 1877-1878. În plus, Transilvania, Banatul, Maramureşul, Crişana şi Bucovina însemnau oraşe mai dezvoltate, centre universitare, industrii şi infrastructură pe alocuri mai avansate decât cele din Vechiul Regat, resurse agricole, forestiere şi minerale, şi, în primul rând, câteva milioane de români cu o identitate solid afirmată şi o agendă politică proprie, pe deplin conectaţi cultural cu România, ba chiar dispunând de un lobby puternic la Bucureşti. De altfel, să nu uităm, cristalizarea ideologică a naţiunii române moderne începuse nu în Principate, ci prin iluminiştii Şcolii Ardelene, iar intelectualii transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni continuaseră să participe la acest proces chiar şi după ce epicentrul românismului se mutase la Bucureşti şi la Iaşi. Prin comparaţie, Basarabia era o provincie puţin dezvoltată, cu mai puţine resurse, eminamente agrară, cu o boierime în mare parte rusificată şi cu o populaţie preponderent rurală, slab educată. După revoluţia rusă din anul 1905, pe fondul relaxării politicilor de rusificare forţată ale regimului ţarist, începuse şi aici un reviriment naţional, mai ales după formarea la Chişinău, în 1913, a redacţiei publicaţiei periodice în limba română „Cuvânt Moldovenesc”. Dar acest reviriment era încă departe de a atinge magnitudinea activismului cultural, confesional şi politic de dincolo de Carpaţi. Inclusiv publicaţiile în limba română ce apăreau în Basarabia continuau să folosească alfabetul chirilic, abandonat în restul spaţiului românesc prin anii 1860, deoarece alfabetul latin continua să fie în mare parte necunoscut marii mase basarabene. De-abia în anul 1917 se va face şi aici trecerea la ortografia latină românească. Semnând convenţia de alianţă cu Antanta, prin care revendica teritoriile cu populaţie românească din Austro-Ungaria, România renunţa deocamdată la orice pretenţie asupra Basarabiei. De fapt, din motive geografice evidente, Imperiul Rus devenea principalul aliat al României pe câmpul de luptă şi nu numai. Istoria, care uneori scapă complet de sub controlul mai marilor acestei lumi, avea însă să determine un alt curs al evenimentelor. Desfăşurările care aveau să rezulte în realizarea Marii Uniri nu s-au declanşat în momentul colapsului în revoluţie al Puterilor Centrale, în toamna anului 1918, ci cu mai mult de un an mai devreme, într-una din principalele puteri ale Antantei. În februarie 1917, sătui de război, de milioanele de soldaţi care cădeau pe un front care nu se mai mişca, dar şi de foamete, de lipsa cronică a pâinii şi a altor bunuri de primă necesitate, mii de ruşi ieşeau pe străzile marilor oraşe, mai ales la Sankt Petersburg şi Moscova. Revoluţia contamina apoi armata iar, în final, ţarul Nicolae al II-lea era forţat să abdice şi era proclamată republica. În lunile următoare începea rivalitatea păguboasă dintre guvernele provizorii ale Rusiei şi sovietele de muncitori, soldaţi şi ţărani, precum şi dintre diferitele facţiuni politice, pe fondul cărora avea să se impună în luna noiembrie a aceluiaşi an partidul de extremă stânga cel mai radical, partidul bolşevic. Sub conducerea revoluţionarului, acum dictatorului Vladimir Ilici Lenin, partidul bolşevic avea să fondeze primul şi ultimul dintre regimurile totalitare ale Europei secolului XX. Evenimentele din inima Imperiului Rus au început să reverbereze în Basarabia cam la o lună de la declanşarea lor, spre sfârşitul lunii martie 1917. Pe lângă temele legate de drepturi economice, sociale şi democratice, aici, ca şi în alte regiuni ale imperiului a căror populaţie de bază nu era cea velicorusă, s-a adăugat problema afirmării naţionale. Tot mai multe voci au început să ceară administraţie, şcoală şi biserică în limba română - numită local „moldovenească”, atât dintr-o obişnuinţă a ţăranilor basarabeni, cât şi pentru a nu stârni vreo represiune din partea autorităţilor ruseşti. Acestea din urmă ar fi putut suspecta într-o eventuală folosire a sintagmei de „român/românească” o intenţie secesionistă şi de unire cu România şi ar fi putut reacţiona (mai ales că discuţii despre Unire aveau deja loc). Fiind foarte aproape de linia frontului, Basarabia cunoştea în acel moment o numeroasă prezenţă a militarilor fostei armate imperiale, a cărei dezagregare avea să se accentueze treptat de-abia după eşecul lamentabil al ofensivei ordonate de primul-ministru Aleksandr Kerenski în vara anului 1917. Trebuie spus însă că evenimentele în derulare în Basarabia au început să-i antreneze şi pe românii trăitori peste Nistru, în guberniile Herson şi Podolia. Românii transnistreni reprezentau o realitate demografică şi istorică încă din Evul Mediu. Mai mulţi domnitori moldoveni au tins să-şi extindă autoritatea dincolo de Nistru, primind posesiuni de la polonezi în Podolia sau de la otomani în Herson. De exemplu, oraşul Moghilev, de pe malul actualmente ucrainian al râului Nistru, a fost întemeiat de domnitorii din familia Movileştilor şi se numea la origine Moghilău (în româna literară Movilău). Cel mai important episod de extindere a autorităţii unui principe moldovean peste Nistru a fost cel avându-l ca protagonist pe Gheorghe Duca (1620-1685, voievod al Moldovei între 1665-1666, 1668-1672 şi 1678-1683 şi al Ţării Româneşti între 1674-1678). În anul 1680, în timpul celei de-a treia domnii moldovene, Gheorghe Duca a primit de la Înalta Poartă şi demnitatea de hatman al Ucrainei, în virtutea căreia a guvernat pentru trei ani asupra teritoriului dintre râurile Nistru şi Bug. Duca a introdus aici o administraţie de tip moldovenesc, cu şoltuzi şi pârgari, şi şi-a ridicat două curţi domneşti, una pe malul Nistrului, peste râu de Soroca, la Ţigănauca, şi alta pe malul Bugului, la Nemirov. Atât Gheorghe Duca, cât şi alţi domnitori moldoveni care au avut interese la răsărit de Nistru, au încurajat stabilirea în această regiune a unora dintre supuşii lor. Sosirea acestora a întărit elementul românesc deja prezent. Dar, în acelaşi timp, a condus la asumarea de către românii transnistreni a unei identităţi moldoveneşti. Autoritatea Rusiei s-a extins în regiune la un veac după domnia ca hatman al Ucrainei a lui Gheorghe Duca, pe vremea Ecaterinei cea Mare (1762-1796). În 1783, armatele formidabilei împărătese cucereau Crimeea, iar în anul 1792 un nou tratat de pace ruso-otoman stabilea graniţa dintre zonele controlate de cele două imperii pe râul Nistru. Hersonul, fost teritoriu tătăresc, şi Podolia, fostă provincie a Marelui Ducat al Lituaniei şi apoi a Regatului Poloniei, deveneau parte a conceptului de Novorossia (Noua Rusie), reînviat de propaganda regimului preşedintelui rus Vladimir Putin în contextul declanşării războiului din Donbas în anul 2014. Politica Ecaterinei cea Mare faţă de românii din această regiune, mai ales în gubernia Hersonului, pe care retragerea tătarilor o lăsase slab populată şi subdezvoltată, a fost una deosebit de favorabilă. Românii au primit dreptul de a se autoguverna conform jus Valachicum şi a pravilelor în vigoare în Moldova, limba română a continuat să fie folosită ca limbă bisericească şi de cultură, iar noi colonişti români au fost încurajaţi să se aşeze aici. Unul din cartierele istorice ale marelui oraş întemeiat de Ecaterina cea Mare pe malul Mării Negre, Odesa, poartă şi azi numele de Moldovanka. Chiar dacă devenit mai târziu cartier evreiesc, Moldovanka păstrează în numele său amintirea fondatorilor, colonişti români veniţi din Moldova. Ulterior, autonomia acestor comunităţi a fost eliminată, iar limba rusă a înlocuit complet limba română în tot ceea ce însemna administraţie, cultură cultă şi viaţă bisericească, dar tot a rămas obişnuinţa raportării lor la Moldova. Iar atunci când, după două decenii, în anul 1812, Moldova dintre Prut şi Nistru a fost anexată Imperiului Rus şi redenumită Basarabia, românii din Podolia şi Herson au stabilit legături solide cu conaţionalii lor din noua oblastie autonomă (devenită în 1870 şi ea o simplă gubernie). Prin urmare, din 1906, când în Basarabia au apărut primele periodice în limba română, ele au circulat şi printre românii de dincolo de Nistru. De altfel, în anii 1909-1913, aceştia au avut propria mişcare pentru reintroducerea limbii române în biserică, condusă de ieromonahul Inochentie din Balta şi reprimată de cazaci printr-un masacru care a făcut şaizeci de victime. Iar când discuţiile despre emancipare naţională s-au intensificat pe fondul revoluţiei din 1917, aceste idei au câştigat teren şi la românii transnistreni. Timp de o săptămână, între 20 şi 27 octombrie 1917, la Chişinău avea loc Congresul deputaţilor ostaşilor moldoveni din armata rusă, care stabilea ca obiectiv principal al revoluţiei în derulare în Basarabia declararea autonomiei provinciei în cadrul unei Rusii democratice şi federale. În urma rezoluţiei acestui congres, se trecea la alegerea unui organ reprezentativ suprem, un parlament al Basarabiei care a primit numele de Sfatul Ţării, în care aveau zece locuri rezervate şi românii din stânga Nistrului. Iar la 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării proclama constituirea Republicii Democratice Moldoveneşti, ca unitate federală autonomă în cadrul unei Rusii democratice ce încetase de fapt să existe, în urma evenimentelor care avuseseră loc la Petrograd cu aproape o lună mai devreme. În timp ce în Basarabia se potenţau dezbaterile despre eventuala declarare a independenţei, pentru românii de dincolo de Nistru se ridica problema apartenenţei lor la statul basarabean sau la Ucraina, care-şi proclamase şi ea autonomia. Într-o încercare de a pune capăt acestei dileme, după întâlniri pregătitoare la Tiraspol în 16 noiembrie şi la Grigoriopol în 21 noiembrie, în zilele de 17 şi 18 decembrie 1917 se întrunea la Tiraspol Congresul Moldovenilor din Stânga Nistrului. La acesta au luat parte delegaţii reprezentând douăzeci de localităţi din judeţele Tiraspol şi Balta (câte doi din fiecare localitate), patruzeci şi şapte de militari din garnizoana locală şi din alte oraşe din regiune, precum şi o delegaţie oficială a Sfatului Ţării de la Chişinău, din care făceau parte şi Pantelimon Halippa, Anton Crihan, Gheorghe Mare, Vasile Gafencu. Erau prezenţi, desigur, şi cei zece deputaţi transnistreni din Sfatul Ţării, precum Toma Jalbă sau Ştefan Bulat. Ca şi corespondent al gazetei „Ardealul”, asista la eveniment şi Onisifor Ghibu. Principala problemă aflată pe ordinea de zi a Congresului a fost dacă localităţile cu populaţie românească din stânga Nistrului vor intra în componenţa Ucrainei sau se va proceda la „lichirea Transnistriei de Basarabia”. Cei prezenţi s-au pronunţat în favoarea unirii cu Republica Democratică Moldovenească, dar perfectarea formală a acestui act de autodeterminare a fost prorogată către o Mare Adunare Naţională la care să participe împuterniciţii tuturor satelor şi oraşelor româneşti din guberniile Hersonului şi Podoliei. Anul 1918 debuta însă sub auspicii sinistre. În timp ce noua putere totalitară se consolida în inima Rusiei, restul marelui imperiu se afla într-o tot mai accentuată dezagregare şi degringoladă. Armata fostă imperială devenise incapabilă să-şi mai controleze soldaţii, din care unii dezertau pur şi simplu pentru a reveni acasă, iar alţii, bolşevizaţi, comiteau dezordini şi crime în numele revoluţiei. Alte grupe de ofiţeri şi de soldaţi îşi puneau tot mai serios problema reorganizării în forţe militare care să se opună activ bolşevicilor. Sfatul Ţării declara independenţa ca stat numai pentru fosta gubernie a Basarabiei, iar cu privire la românii din stânga Nistrului proclama că, aşa cum Chişinăul va respecta drepturile ucrainenilor, va solicita Kievului să respecte drepturile românilor. În urma acestei succesiuni de evenimente, Congresul Moldovenilor din Stânga Nistrului de la Tiraspol din 17-18 decembrie 1917 a rămas momentul culminant al mişcării de emancipare naţională a românilor transnistreni. Propusa Mare Adunare Naţională cu participarea reprezentanţilor tuturor satelor şi oraşelor româneşti din Podolia şi Herson, care ar fi urmat să proclame definitiv unirea românimii transnistrene cu Basarabia, nu avea să se mai ţină. Cele două regiuni aveau să urmeze destine diferite: la 27 Martie/9 aprilie 1918, cu treisprezece abţineri şi trei voturi împotrivă, Sfatul Ţării decidea Unirea Basarabiei cu România, în pofida situaţiei dificile în care se afla aceasta din urmă, şi finaliza astfel prima etapă a Marii Uniri; transnistrenii urmau să traverseze vitregiile războiului civil rus şi să devină primii români absorbiţi în malaxorul comunismului totalitar. Nici România Mare nu a ridicat problema românilor transnistreni! Rusia Sovietică, transformată în decembrie 1922 în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, acum sub un nou dictator şi mai dur decât anteriorul, Iosif Visarionovici Stalin, nu a acceptat niciodată că Unirea Basarabiei cu România a reprezentat un act legitim de autodeterminare. În afară de numeroase raiduri asupra frontierei de pe Nistru, încercări repetate de a declanşa mişcări populare antiunioniste în Basarabia au fost iniţiate şi au eşuat. Mai mult, la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al URSS constituia pe teritoriul a unsprezece raioane de pe malul estic al Nistrului (7.516 kmp), în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainiene, o aşa-numită Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. Un document folosit în motivarea acestei hotărâri spune explicit că RASS Moldovenească trebuie să joace faţă de România rolul pe care RASS Karelo-Fină urmează să-l joace faţă de Finlanda şi RSS Bielorusă şi RSS Ucrainiană faţă de Polonia, adică de vârf de lance pentru o viitoare expansiune sovietică şi de pepinieră de cadre pentru regimul de ocupaţie (apropo de acest aspect, trebuie să remarcăm că primul conducător al Moldovei Sovietice care a fost basarabean şi nu transnistrean a fost Simion Grosu, de-abia în anii ’80, puţin înainte de prăbuşirea imperiului sovietic). Până în anul 1928 capitala RASS Moldoveneşti a fost în oraşul ceva mai interior Balta, iar din acel an s-a mutat chiar pe malul Nistrului, la Tiraspol, vizavi de Tighina românească. La 28 iunie, Armata Roşie ocupă Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei. Respectivele regiuni de nord-est ale României sunt imediat puse sub administrarea autorităţilor din Tiraspol ale RASS Moldoveneşti. Iar la 2 august, Sovietul Suprem al URSS decide structura administrativ-teritorială finală. Judeţele Cetatea Albă şi Ismail, din sudul Basarabiei, regiune cunoscută şi sub denumirea tătărească de Bugeac, sunt adăugate regiunii Odesa a RSS Ucrainiene. Bucovina de Nord, împreună cu ţinutul Herţei şi judeţul Hotin din nordul Basarabiei formează o nouă regiune a RSS Ucrainiene, regiunea Cernăuţi. În fine, restul judeţelor Basarabiei împreună cu şase din cele unsprezece raioane ale RASS Moldoveneşti sunt grupate într-o nouă republică de rang unional, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, a cărei capitală e mutată de la Tiraspol la Chişinău. Cele şase raioane din stânga Nistrului sunt chiar cele aflate pe malul râului, în timp ce cele cinci raioane interioare ale fostei RASS Moldoveneşti, inclusiv capitala iniţială Balta, sunt lăsate în cadrul RSS Ucrainene, fără a mai dispune de vreun statut special. Pe de altă parte, includerea celor şase raioane din stânga Nistrului în componenţa RSS Moldoveneşti va însemna că populaţia acestora va trece prin majoritatea persecuţiilor declanşate în teritoriile smulse României (chiar dacă ea trăise deja ororile la care fusese supusă Ucraina în anii ’30): arestări în masă, execuţii sumare, masacre, marile valuri de deportări în masă din 13 iunie 1941 şi din 1949, foametea augmentată şi întreţinută după metodele Holodomorului din anii 1946-1947 etc. La sfârşitul lunii iulie 1941, o decizie controversată şi atunci, şi acum a guvernului în curând Mareşalului Ion Antonescu a fost ca armata română să treacă Nistrul. Opoziţia, favorabilă Aliaţilor, dar şi o serie de generali, care au demisionat în semn de protest, considerau că România trebuie să se oprească la fosta sa graniţă, pentru a nu deveni stat agresor. Într-adevăr, declaraţiile de război ale Londrei şi ale celorlalte puteri ale Commonwealth-ului britanic au venit de-abia în decembrie, când România nu a răspuns pozitiv somaţiilor de a opri operaţiunile împotriva URSS dincolo de frontiera sa legitimă. Pe de altă parte, Conducătorul, cum se autointitula Antonescu după modelul fascist, aprecia că fără o înfrângere definitivă a URSS, pericolul estic nu va fi înlăturat. Dacă acesta era un raţionament militar corect, în schimb ideea lui că, luptând până la victoria finală asupra sovieticilor alături de Germania, îl va convinge pe Hitler să anuleze Dictatul de la Viena şi să dea înapoi Ardealul de Nord României, era destul de naivă. Cert este însă că trecerea Nistrului a reprezentat începutul câtorva ani de administraţie românească în regiunea pe care guvernul român o va numi oficial Transnistria (o entitate cu acest nume neexistând anterior în istorie). Conform înţelegerii stabilite cu germanii, România prelua sub ocupaţia sa regiunea delimitată la vest de râul Nistru, la est de râul Bug, la sud de Marea Neagră şi la nord de râurile Niomja şi Rov, în suprafaţă de 44.000 kmp, cu o populaţie de cca 1,2 milioane de locuitori, majoritatea ucrainieni, dar şi bulgari, găgăuzi, ruşi, evrei şi, evident, numeroşi români, mai ales în zonele fostei RASS Moldoveneşti şi ale altor raioane adiacente acestora. Instalarea ocupaţiei s-a finalizat în octombrie 1941, după îndelungatul şi sângerosul asediu al oraşului Odesa, metropola regiunii, care îi devine şi capitală (mulţi istorici consideră că orgoliul lui Antonescu ca trupele române să cucerească Odesa singure, fără sprijin german, în ciuda echipării mai precare şi pregătirii mai deficitare a corpului ofiţeresc, a condus la prelungirea asediului şi la pierderi inutile). Transnistria a fost pusă sub autoritatea unui guvernator şi reorganizată în treisprezece judeţe. În vederea deschiderii şcolilor în toamna anului 1941, primarii au fost solicitaţi să consulte obştile dacă doresc ca limba de studiu să fie rusa sau româna. O serie de timbre cu figura lui Gheorghe Duca şi dedicate Transnistriei au fost emise, iar la Bucureşti, pe amplasamentul actual al Teatrului Naţional, a fost deschis un pavilion expoziţional intitulat Casa Transnistriei. Cu toate acestea şi deşi cu siguranţă intenţia exista, nu a fost declarată anexarea Transnistriei, urmând ca acest act să aibă loc numai după sperata returnare a Ardealului de Nord. Motivul, aşa cum am menţionat şi în subcapitolul dedicat marginii occidentale a Marii Uniri, era ca teritoriul nou adăugat României să nu fie tratat drept o compensaţie teritorială şi o posibilă nouă patrie pentru românii de sub ocupaţie maghiară. Nu putem prezenta ocupaţia Transnistriei într-o cheie apologetică, din pricina genocidului comis asupra evreilor şi romilor, care face de fapt din acel episod unul din cele mai întunecate ale istoriei naţionale (aşa-numitul Holocaust românesc). Diverse surse avansează numărul victimelor ca fiind cuprins între de 300.000 sau 400.000 de evrei exterminaţi în Transnistria. Din vara anului 1944, se reinstaurează puterea sovietică în întreaga regiune, RSS Moldovenească fiind reconstituită aşa cum existase ea după 2 august 1940. În anul 1988, când, pe fondul politicilor de perestroika şi de glasnost lansate de liderul sovietic Mihail Sergheevici Gorbaciov, în RSS Moldovenească încep manifestările dedicate revenirii la alfabetul latin şi reafirmării identităţii româneşti. Astfel, la 21 martie 1989, la Chişinău are loc prima dintr-o serie de manifestaţii duminicale care cer adoptarea ca limbă oficială a RSS Moldoveneşti a limbii române scrisă cu grafie latină. Acestea culminează cu prima Mare Adunare Naţională de la Chişinău, la 27 august 1989, şi cu hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti din 31 august 1989, care oficializează revenirea la alfabetul latin şi care declară limba română ca limbă oficială a RSS Moldoveneşti (chiar sub această denumire, de limbă română). Data de 31 august a devenit astfel Ziua Limbii Române, marcată ca sărbătoare legală în Republica Moldova din 1990 şi în România din 2013. De asemenea, dintr-o perspectivă istoriografică şi fără a diminua importanţa celor ce aveau să se petreacă în luna decembrie la Timişoara şi la Iaşi, consider că aceste evenimente ar trebui privite ca debutul revoluţiei române din anul 1989. În cursul anului 1990 tensiunea creşte. Pe de o parte, comunismul se prăbuşeşte şi în România, „Deşteaptă-te române” este adoptat ca imn de stat pe ambele maluri ale Prutului, are loc la 6 mai podul de flori, RSS Moldovenească îşi schimbă numele în Republica Moldova şi abandonează vechiul steag sovietic în favoarea unui drapel care combină tricolorul românesc cu o stemă contrasă din stema Regatului României din 1921, având bourul moldovenesc ca element central. Iar la împlinirea unui an de la izbucnirea revoluţiei la Timişoara, la 16 decembrie 1990, are loc a doua Mare Adunare Naţională de la Chişinău, care face un apel la declararea independenţei faţă de URSS, în vederea reunificării cu România. În stânga Nistrului se refuză trecerea la alfabetul latin şi abandonarea simbolisticii sovietice. Au loc contramanifestaţii. La 2 septembrie 1990, sub preşedinţia lui Igor Smirnov, un rus originar din Kamceatka şi numit director la o întreprindere din Tiraspol în 1988, este proclamată separarea de Republica Moldova sub forma Republicii Moldoveneşti Nistrene. Aceasta îşi stabileşte capitala la Tiraspol, păstrează ca drapel propriu vechiul steag al RSS Moldoveneşti (fond roşu cu o dungă orizontală transversală verde şi secera şi ciocanul în colţul din stânga sus) şi asumă formal trei limbi oficiale: rusa, ucraineana şi limba „moldovenească” scrisă cu caractere ruseşti. Când, la 27 August 1991, în cadrul celei de-a treia Mari Adunări Naţionale de la Chişinău, este proclamată independenţa Republicii Moldova şi se anunţă că în curând va urma şi reunificarea cu România, Republica Moldovenească Nistreană îşi declară şi ea independenţa (25 august 1991). Totul, desigur, sub protecţia Rusiei, care omite să retragă armata 14-a fostă sovietică, acum rusă, din garnizoana sa de la Tiraspol, chiar şi după ce, la 25 decembrie, URSS se destramă oficial, iar la 2 martie 1992 Republica Moldova, recunoscută în graniţele fostei RSS Moldoveneşti, devine membru cu drepturi depline al ONU. De fapt, în aceeaşi perioadă are loc atacul separatiştilor asupra postului de poliţie moldovean din oraşul Dubăsari, ceea ce duce la declanşarea războiului de pe Nistru (numit uneori şi războiul din Transnistria). La 21 iulie 1992, Republica Moldova şi Rusia semnează Convenţia cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului din regiunea Nistrului, de fapt un armistiţiu care transformă acest război civil în cel mai vechi dintre conflictele îngheţate din spaţiul ex-sovietic, cu excepţia conflictului din Nagorno Karabah (care a debutat în anii 1987-1988), şi care creează un status quo valabil şi acum, după un sfert de secol. Nerecunoscută oficial de niciun stat membru ONU, nici măcar de către puterea sa tutelară, Nistrenia a devenit o placă turnantă a traficului de arme, de droguri şi de persoane dintre spaţiul ex-sovietic şi cel al Uniunii Europene. Această entitate statală artificială nu ar rezista mai mult de câteva zile fără sprijinul financiar rusesc şi fără protecţia oferită de prezenţa aici a Armatei a 14-a ruse (chiar dacă, în timp, efectivele acesteia au mai fost diminuate). De-abia în 2014, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, a sistat plata pensiilor în Nistrenia, pentru a elibera fonduri necesare operaţiunilor ruseşti din Crimeea şi din Donbas. Iar dacă miza iniţială a creării Nistreniei a fost blocarea unirii dintre Republica Moldova şi România şi menţinerea unei prezenţe militare ruseşti în apropiere de zona de mare şi de vechi interes strategic a Balcanilor, în contextul conflictului ruso-ucrainian această entitate a căpătat noi valenţe. Astfel, Nistrenia alături de Crimeea poate servi ca bază într-un dublu asalt al Odesei, ultimul port important rămas sub control ucrainean. După ce evenimentele insurecţionale din 7 şi 8 aprilie 2009 (cunoscute şi ca revoluţia Twitter) au redeschis subiectul reunificării, stopat de conflictul de pe Nistru şi abandonat odată cu adoptarea Constituţiei Republicii Moldova din anul 1994, care a făcut paşi înapoi în direcţia moldovenistă, şi după ce din anul 2011 activismul unionist de nouă generaţie s-a organizat pe ambele maluri ale Prutului, s-au făcut auzite opinii care sugerau Chişinăului să recunoască independenţa Nistreniei, eventual cu o renegociere a liniei de demarcaţie, astfel încât aceasta să corespundă Nistrului. Urmând ca odată înlăturat acest conflict îngheţat, să se poată realiza reunificarea, fără prea mari obstacole din partea Rusiei sau a Uniunii Europene şi a NATO. O astfel de opţiune este însă foarte discutabilă, pentru că ar fi o abandonare grăbită a românilor din regiune, pentru că ar însemna o renunţare teritorială fără compensare într-o altă provincie istorică românească şi pentru că ar permite Rusiei să îşi alipească regiunea printr-o modalitate valabilă din punctul de vedere al dreptului internaţional, ceea ce ar crea de facto şi de jure un al doilea Kaliningrad pe Nistru, în imediata apropiere a României reunificate.

Am realizat acest punct 4 pentru a observa trei lucruri importante:

a. România Mare nu a fost chiar „Mare”; nu i-a cuprins pe românii din: Banatul „Sârbesc” (comitatul Torontal), Valea Timocului, Bichiș, vestul Bihorului, vestul Sătmarului, nordul Maramureșului, Transnistria.

b. România n-a avut și nu are curajul de a ridica problema acestor teritorii.

c. Având în vedere, tensiunile interne, modul laș al politicienilor români de a face înțelegeri cu UDMR-ul, să nu ajungem, într-o bună zi, să pierdem și ce mai avem!

2. MAREA UNIRE DIN 1918 - CEA MAI MARE PAGINĂ DIN ISTORIA ROMÂNIEI!

România întregită s-a realizat într-un context istoric deosebit, prin trei momente succesive, pe cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ: unirea Basarabiei, a Bucovinei, a Transilvaniei cu țara-mamă.

CRONOLOGIE:

4/17 ianuarie 1918 - Apare, la Paris, primul număr din publicația săptămânală „La Roumanie” care avea drept scop sprijinirea, în emigrație, în plan publicistic și diplomatic a revendicărilor românești.

26 ianuarie/8 februarie 1918 - Guvernul I.I.C. Brătianu - Take Ionescu demisionează, deoarece consideră inacceptabilă încheierea unei păci separate. Aliații sfătuiesc România să tărăgăneze tratativele.

28 ianuarie/10 februarie 1918 - România acceptă începerea tratativelor de pace cu Puterile Centrale.

29 ianuarie/11 februarie 1918 - Se formează un nou guvern, în frunte cu generalul Alexandru Averescu, având ca principal obiectiv tergiversarea, pe cât posibil, a încheierii păcii cu Puterile Centrale și crearea unor premise favorabile obținerii unei păci onorabile.

18 februarie/3 martie 1918 - Inaugurarea, la Chișinău, a Universității Populare Moldovenești, sub președinția lui Pan Halippa, care s-a ocupat de organizarea de conferințe, de întâlniri cu oameni de cultură, de ținerea de prelegeri, consacrate în special studierii istoriei românilor din Basarabia.

27 februarie/12 martie 1918 - Plecarea misiunii franceze din România.

9/22 martie 1918 - Încep tratativele de pace de la Cotroceni între România și Puterile Centrale.

27 MARTIE/9 APRILIE 1918 - LA CHIȘINĂU, SFATUL ȚĂRII ÎNTRUNIT ÎN ȘEDINȚĂ SOLEMNĂ VOTEAZĂ UNIREA BASARABIEI CU ȚARA-MAMĂ, ROMÂNIA (86 VOTURI PENTRU, 3 ÎMPOTRIVĂ, 36 ABȚINERI ȘI 13 ABSENȚI). DUPĂ ANUNȚAREA REZULTATULUI VOTULUI DE CĂTRE ION INCULEȚ, PREȘEDINTELE SFATULUI ȚĂRII, PRIMUL - MINISTRU ALEXANDRU MARGHILOMAN, AFLAT LA CHIȘINĂU, ÎMPREUNĂ CU ALȚI REPREZENTANȚI AI GUVERNULUI ROMÂN, ESTE INVITAT LA TRIBUNA DE LA CARE DECLARĂ: ÎN NUMELE POPORULUI ROMÂN ȘI AL REGELUI FERDINAND I, IAU ACT DE UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA DE AICI ÎNAINTE ȘI ÎN VECI! TRĂIASCĂ ROMÂNIA MARE!

22 iunie/5 iulie 1918 - Se înființează, la Washington, din inițiativa lui Vasile Stoica, Liga națională română, cu scopul de a face propagandă în jurul problemei românești; la 13 septembrie, fuzionează cu Comitetul național român.

6/19 iulie 1918 - Se constituie în Italia, la Cittaducale, „Comitetul de acțiune al românilor din Transilvania, Banat și Bucovina”, sub conducerea profesorului Simion Mândrescu, cu scopul de a organiza pe prizonierii români din armata austro-ungară în legiuni care să participe la luptă alături de armata italiană.

12 /25 august 1918 - Se constituie, la Chișinău, Partidul Țărănesc din Basarabia, având în program: împărțirea pământului la țărani, vot universal, îmbunătățirea situației muncitorilor. Președinți: Pantelimon Halippa (1918-1921), Ion Inculeț (1921-1923).

24 august/6 septembrie 1918 - Se creează, la Paris, Consiliul Național Român Provizoriu, care, în 20 septembrie/3 octombrie, a proclamat formarea Consiliului Național al Unității Române, organ reprezentativ, având în conducere pe Take Ionescu, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu și Ioan Th. Florescu (vicepreședinți). Consiliul este recunoscut la 29 septembrie/12 octombrie de guvernul francez, la 23 octombrie/5 noiembrie de guvernul S.U.A., la 29 octombrie/11 noiembrie de guvernul englez, iar la 9/22 noiembrie de cel italian drept exponent al intereselor poporului român.

5/18 octombrie 1918 - Declarația de independență a Transilvaniei, adoptată în ședința de la Oradea, este citită în Parlamentul de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida – Voevod.

11/24 octombrie 1918 - Cernăuți. Apare primul număr al gazetei „Glasul Bucovinei”, editată de un grup de români bucovineni în frunte cu profesorul universitar Sextil Pușcariu.

18/31 octombrie 1918 - Proclamarea Către Națiunea Română, în care se aduce la cunoștință opiniei publice constituirea Consiliului Național Român Central ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum și principiile sale de acțiune.

31 octombrie/13 noiembrie 1918 - Consiliul Național din Basarabia adoptă o „lege fundamentală asupra puterilor Țării Bucovinei”, prin care își asumă întreaga putere de stat.

7/20 noiembrie 1918 - Manifest al Marelui Sfat Național din Transilvania privind convocarea la 18 noiembrie/1 decembrie a Marii Adunări Naționale la Alba Iulia.

9/22 noiembrie 1918 - Consiliul Național Român Central din Transilvania cere, ultimativ, guvernului maghiar să-i recunoască puterea deplină asupra teritoriului Transilvaniei.

15/28 NOIEMBRIE 1918 - CONGRESUL BUCOVINEI HOTĂRĂȘTE ÎN UNANIMITATE „UNIREA NECONDIȚIONATĂ ȘI PENTRU VECIE A BUCOVINEI, ÎN VECHIILE EI HOTARE PÂNĂ LA CEREMUȘ, COLACIN ȘI NISTRU, CU REGATUL ROMÂNIEI”.

1 DECEMBRIE 1918 - Are loc, în sala Casinei din Alba Iulia, Adunarea Națională, cu participarea a 1.228 de delegați (deputați) aleși. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, declară Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și deschisă”. Vasile Goldiș rostește cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele: „ADUNAREA NAȚIONALĂ A TUTUROR ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT ȘI ȚARA UNGUREASCĂ, ADUNAȚI PRIN REPREZENTANȚII LOR ÎNDREPTĂȚIȚI LA ALBA IULIA ÎN ZIUA DE 1 DECEMBRIE 1918, DECRETEAZĂ UNIREA ACELOR ROMÂNI ȘI A TUTUROR TERITORIILOR LOCUITE DE DÂNȘII CU ROMÂNIA”. Proiectul de rezoluție este adoptat cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membrii; acesta, la rându-i, va numi un guvern provizoriu - Consiliul Dirigent. După adoptarea actului istoric al Unirii, cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, adunați pe Câmpul lui Horea, aprobă cu aclamații entuziaste hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Unirea Transilvaniei cu România încheie procesul de făurire a statului național unitar român, proces început în 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, continuat prin unirea Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918 și a Bucovinei în noiembrie 1918. Suprafața României Mari: 295.049 km pătrați, cu o populație de 16.500.000 de locuitori.

11/24 decembrie 1918 - Regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie.

18/31 decembrie 1918 - Decret-lege privind unirea Bucovinei cu România.

26 decembrie 1918/8 ianuarie 1919 - Are loc la Mediaș, Adunarea națională a sașilor, care se declară de acord cu actul politic înfăptuit la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la Alba Iulia.

28 decembrie 1918/10 ianuarie 1919 - O delegație săsească transmite Consiliului Dirigent din Sibiu adeziunea sașilor la actul unirii Transilvaniei cu România.

29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 - Decret-lege prin care se stabilește că locuitorii României, majori, fără deosebire de religie, se vor bucura de toate drepturile cetățenești și vor putea să le exercite dacă vor face dovadă că sunt născuți în țară și sunt sau n-au fost supuși unui stat străin.

10 septembrie 1919 - Se semnează, la Saint-Germain-en-Laye, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Austria, prin care Austria capătă configurația teritorială de azi. Se recunoștea pe plan internațional unirea Bucovinei cu România și a creării statelor cehoslovac și iugoslav.

29 DECEMBRIE 1919 - PARLAMENTUL ROMÂNIEI VOTEAZĂ LEGILE DE RATIFICARE A UNIRII TRANSILVANIEI, CRIȘANEI, MARAMUREȘULUI, BANATULUI, BUCOVINEI ȘI BASARABIEI CU ROMÂNIA.

4 iunie 1920 - Se încheie, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria. Recunoașterea pe plan internațional a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, a Slovaciei și Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia, a Croației, Sloveniei și părții de vest a Banatului cu Serbia etc. (intră în vigoare la 25 iulie 1921).

1 Decembrie 1918, Alba Iulia - Marea Unire: La 1 decembrie 2018 se împlinesc (s-au împlinit, între timp) 100 de ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. Prima provincie românească care s-a unit cu România a fost Basarabia. În faţa ameninţărilor Rusiei şi Ucrainei, Basarabia îşi proclamă independenţa (24 ianuarie/6 februarie 1918), iar la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, a adoptat, cu majoritate de de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România. Al doilea mare moment din procesul de reîntregire naţională a statului unitar român a avut loc la 15/28 noiembrie 1918, când Congresul general al Bucovinei, format din reprezentanţii aleşi ai românilor şi ai naţionalităţilor din Bucovina, a hotărât, în unanimitate, „unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României”. În toamna anului 1918, în condiţiile înfrângerii Puterilor Centrale şi ale prăbuşirii Austro-Ungariei, mişcarea naţională a românilor din Transilvania s-a amplificat. În acest context, la 29 sep./12 oct. 1918 s-a întrunit, la Oradea, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român şi a adoptat în unanimitate o declaraţie privind hotărârea naţiunii române din Transilvania de a se poziţiona „printre naţiunile libere”. Actul, redactat de Vasile Goldiş, se intitula „Declaraţia de autodeterminare naţională” şi făcea referire la cei aproximativ 3.500.000 de români care trăiau în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Se sublinia necesitatea convocării unei adunări naţionale, care să delege organele abilitate „să trateze şi să hotărască în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române”. Totodată, se cerea „afirmarea şi valorificarea drepturilor ei, nestrămutate şi inalienabile, la deplina viaţă naţională”. Documentul a fost prezentat de Alexandru Vaida Voievod în Parlamentul de la Budapesta, în şedinţa din 5/18 octombrie 1918. Declaraţia de la Oradea, care afirma dreptul naţiunii române la autodeterminare, precum şi ideea convocării adunării naţionale a reprezentat un act cu o semnificaţie istorică deosebită privind procesul de unificare naţională. La începutul lunii noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central (cunoscut şi sub numele de Sfatul Naţional Românesc) şi-a mutat sediul la Arad. Acesta fusese înfiinţat la 18/31 octombrie 1918, la Budapesta, şi reunea câte şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român (Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Al. Vaida-Voevod, Aurel Vlad), respectiv ai socialiştilor (Tiron Albani, Ion Flueraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu, Basiliu Surdu). Preşedinte desemnat a fost Ştefan Cicio-Pop, iar secretar general, Gheorghe Crişan. Pus în faţa unei situaţii complexe, de organizare a administraţiei după alungarea pretorilor, primarilor, notarilor şi jandarmilor maghiari, Consiliul a lansat, la 7/20 noiembrie 1918, un Manifest prin care îi chema pe toţi românii să fie „mari la suflet în ceasurile acestea grele ale anarhiei”. CNRC şi-a înfiinţat un Consiliu Militar, care avea în subordine consiliile militare şi gărzile militare, numite legiuni. Activitatea Consiliului a fost susţinută de numeroase organe de presă, precum „Adevărul”, „Drapelul”, „Glasul Ardealului”, „Gazeta Poporului”, „Telegraful Român”. Un rol deosebit în publicarea documentelor programatice ale Consiliului l-a avut ziarul „Românul”, suspendat de către autorităţile maghiare în martie 1916 şi reapărut în octombrie 1918, sub conducerea lui Vasile Goldiş. La 9/22 noiembrie 1918, CNRC a înaintat Consiliului Naţional Maghiar o Notă Ultimativă prin care cerea „puterea de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal şi Ţara Ungurească”. Răspunsul era aşteptat până la 12 noiembrie. Tratativele între Consiliul Naţional Român Central şi delegaţia Consiliului Naţional Maghiar, condusă de Jászi Oszkár, au avut loc la Arad, între 13 şi 15 noiembrie. Partea maghiară a propus ca Transilvania să rămână în continuare în cadrul Ungariei, sub forma unui guvernământ românesc autonom, reprezentat în guvernul maghiar. Datorită acestei poziţii, tratativele au eşuat. Vasile Goldiş a declarat că „naţiunea română pretinde cu tot dreptul deplina sa independenţă de stat şi nu admite ca acest drept să fie întinat prin rezolvări provizorii”. Consiliul Naţional Român Central a stabilit legături cu forurile politice de la Iaşi, unde se refugiase guvernul român şi familia regală, şi a trecut la organizarea adunării care să confirme voinţa de unire a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. În manifestul de convocare a Marii Adunări Naţionale se invoca dreptul popoarelor la autodeterminare: „În numele dreptăţii eterne şi al principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor (…) naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale şi acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă”. Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, convocată pentru data de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, a fost considerată de contemporani decisivă pentru „unitatea naţională a tuturor românilor”. Toate apelurile au subliniat importanţa istorică a actului ce urma să se decidă la Alba Iulia: „Veniţi cu miile, cu zecile de mii - se scria în apelul Consiliului naţional din Blaj. E ziua când se va hotărî asupra sorţii noastre pentru o veşnicie. Veniţi şi juraţi că nedespărţiţi vom fi şi uniţi rămânem de aici înainte cu fraţii noştri de pe cuprinsul pământului românesc, sub una şi nedespărţită cârmuire”. Pe lângă cei 1.228 de delegaţi, la Alba, au venit, după cum menţionează contemporanii, peste 100.000 de români din toate colţurile Transilvaniei: „cât cuprindea ochiul numai om şi om în continuă mişcare, producând un vuiet de parc-ar fi fost talazurile mării în vreme de furtună”. În timp ce, pe câmpul lui Horea, mulţimea aştepta cu înfrigurare, în sala cazinei ofiţerilor din Alba Iulia delegaţii se adunaseră. Lucrările şedinţei au început la ora 10.30. Dintr-un colţ al sălii izbucneşte cu energie vechiul cântec patriotic „Pe-al nostru steag e scris unire”. Întreaga asistenţă îl cântă cu o însufleţire deosebită. El este practic lozinca sub care se va desfăşura întreaga zi. Rând pe rând, îşi fac apariţia membrii Consiliului Naţional Român Central primiţi cu ropote de aplauze. Ultimul soşeşte George Pop de Băseşti - preşedintele CNRC, ultimul în viaţă dintre memorandişti. În sală se aflau 680 de delegaţi aleşi în cele 130 de circumscripţii electorale ale Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului şi Sătmarului. Alături de ei participau reprezentanţii episcopiilor româneşti, societăţilor culturale, institutelor de învăţământ superior şi şcolilor medii, reuniunilor învăţătoreşti, reuniunilor de meseriaşi şi femei, delegaţii Partidului Social Democrat Român, gărzilor naţionale şi ai societăţilor studenţeşti; în total 1.228 de delegaţi. În discursul său, George Pop de Băseşti a amintit marile momente ale luptei naţionale a românilor conchizând: „Vrem să zdrobim lanţurile robiei noastre sufleteşti prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: Unirea tuturor celor de o limbă şi de o lege, într-un singur şi nedespărţit stat românesc”. A urmat la cuvânt Vasile Goldiş care a spus: „Naţiunile trebuiesc eliberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat, Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi eliberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: Unirea ei cu Ţara Românească”. În finalul discursului său, Vasile Goldiş a dat citire textului Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale. Votată, într-o atmosferă de un entuziasm de nedescris în cuvinte, Rezoluţia a devenit, astfel, documentul istoric prin care se înfăptuia visul de veacuri al poporului român: România Mare. Pentru ca mulţimea să poată fi informată simultan de hotărârea luată s-au înălţat, ca şi la 1848, în cele patru puncte cardinale ale platoului lui Horea, patru tribune. De aici au vorbit mulţimii liderii mişcării naţionale. „În ziua aceasta poporul român din tot cuprinsul plaiurilor de dincoace de Carpaţi şi-a rostit voinţa nestrămutată de a se uni cu fraţii lui de un sânge din România. Prin această rostire înţeleaptă unitatea neamului nostru e desăvârşită. Dacia lui Traian şi România unită pe timp scurt de Mihai Viteazul şi-a luat fiinţă pentru toate timpurile cât va trăi neamul românesc pe pământ”, scria ziarul „Libertatea”. La 11/24 decembrie 1918, regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie. În cursul anului 1919, regele Ferdinand şi regina Maria au întreprins un lung turneu prin Transilvania. Solemnitatea încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria a avut loc la 15 octombrie 1922 la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia. Însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei au fost adăugate coroanei regale de oţel a regelui Carol I, ce amintea de Plevna, fapt ce a simbolizat actul unirii tuturor provinciilor istorice româneşti sub sceptrul aceluiaşi monarh. Cu acest prilej, regele Ferdinand se adresează tuturor românilor cu o proclamaţie: „Mă închin cu evlavie celor cari, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi jertfa lor, au asigurat unitatea naţională şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi simţire de la Tisa până la Nistru şi până la Mare”. În următoarea zi au fost organizate o serie de manifestări la Arcul de Triumf din Bucureşti, la care au participat reprezentanţi din peste 20 de state europene, din SUA şi Japonia, acest fapt demonstrând recunoaşterea internaţională a noului stat unitar român.

CENTENARUL! 1918-2018: După înfăptuirea Unirii, meandrele istoriei au dus către Al Doilea Război Mondial din care România a ieșit învinsă. Regimul monarhic, cel care dusese România către evoluție, a fost schimbat de regimul totalitar comunist. Fără să cunoască o cale de mijloc, România a trecut, în mare parte a acestui secol, printr-un regim autoritar. Unirea a devenit forțată sau cenzurată, optimismul a fost înlocuit de teroare, lupta pentru un ideal comun s-a transformat în exil, iar libera exprimare a devenit negare. După Unire, România Mare trece printr-o confruntare, din 1989 instalându-se un regim democratic fără baze solide și fără principii clare. Democrația înseamnă, după cum se știe, libertate. Libertate să fie și în legile și practicile instituțiilor sociale? Dacă libertatea s-ar măsura în numărul cetățenilor plecați din țară, am fi în fruntea listei pentru că un sfert dintre români sunt astăzi în diaspora.

2018: Având în vedere vicisitudinile istoriei mari ne putem întreba, pe bună dreptate, ce vom serba (am serbat, între timp) cu adevărat la 1 decembrie 2018? Dincolo de aspectul formal și populist pe care îl îmbracă un astfel de eveniment, dincolo de dificultățile de a-l marca așa cum se cuvine, 1 decembrie 2018 și, implicit, anul 2018, ar trebui să ne readucă în vedere idealul Unirii. Așa cum regele Ferdinand I susținea că generațiile viitoare au datoria de a păstra această unitate, fie ea și aparentă, și de ce nu, să o întărească, la nivelul istoriei mici, centenarul Unirii pare să aibă un gust amar. Împrăștiați prin lume sau străini în țara lor, românii își regăsesc unitatea în momentele de nemulțumire, în revolta comună față de un sistem care încearcă nu să ne destrame teritorial, ci, mai grav, și cu consecințe de lungă durată, să ne destrame social și cultural. Sărbătorim centenarul cu milioane de români aflați în diaspora, cu români care își reneagă patria și poporul, cu români care dărâmă (clădiri, proiecte, idealuri) fără să construiască nimic în schimb. Sărbătorim centenarul și cu speranță, cu încercări palide de recunoaștere demnă a trecutului și de reconsiderare a acestuia. În cei 100 de ani, românii și-au dat singuri lecții de demnitate sau de lașitate. Să vedem ce vor fi învățat din ele în 2018, anul sărbătoririi centenarului. Acest eveniment nu trebuie, însă, să fie trecut cu vederea indiferent de ideile, trăirile și remușcările care ne leagă de România. Centenarul Marii Uniri trebuie considerat o responsabilitate a noastră, a tuturor, față de trecut și o promisiune că peste mersul vremii există mereu un gând, un eveniment, o zi care ne leagă. Dincolo de dezideratele incluse în proiectul centenarului, cum ar fi crearea unor monumente dedicate regelui Ferdinand I sau lui I.C. Brătianu care să amintească de momentul Unirii, dincolo de promisiunile politice referitoare la acest eveniment, dincolo de calcule și cifre, centenarul Marii Uniri presupune și o implicare și o responsabilizare a fiecăruia dintre noi. O conștientizare și o implicare a fiecăruia valorează, cu siguranță, mai mult decât orice defilare sau serbare publică.

ETAPELE MARII UNIRI DE LA 1918 (PE SCURT) - SUPLIMENTAR: Marea Unire s-a făcut pe etape. Iată prezentarea lor pe scurt:

UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA: După Revoluţia Rusă din februarie 1917, noul guvern a proclamat drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Românii din Basarabia au început să lupte pentru drepturi naţionale. În noiembrie 1917 a fost aleasă o adunare reprezentativă a Basarabiei numită Sfatul Ţării. La începutul lui decembrie Sfatul Ţării a proclamat Basarabia Republica Democratică Moldovenească, autonomă în interiorul Rusiei. După semnarea armistiţiului dintre Rusia şi Puterile în decembrie 1917 sute de mii de soldaţi ruşi s-au retras de pe frontul românesc în Rusia prin Basarabia. Mulţi s-au dedat la jafuri, violuri, distrugeri, iar o parte dintre ei având convingeri comuniste au atacat Guvernul şi Sfatul Ţării din Basarabia. Atunci conducătorii Basarabiei au cerut ajutor Guvernului României. Acesta a trimis trupe româneşti care i-au alungat pe soldaţii ruşi şi au restabilit ordinea în Basarabia în ianuarie 1918. La 24 ianuarie 1918 Sfatul Ţării a votat independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti. Au urmat două luni în care s-a făcut o propagandă intensă pentru unire şi la 27 martie 1918 Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România.

UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA: În toamna lui 1918 Austro-Ungaria era pe punctul de a pierde războiul. Popoarele asuprite din Austro-Ungaria, între care şi românii, începeau să revendice dreptul la autodeterminare naţională. La 27 octombrie 1918 s-a ţinut la Cernăuţi o adunare a fruntaşilor politici ai românilor care a revendicat unirea tuturor teritoriilor locuite de români din Austro-Ungaria într-un singur stat şi au ales un Comitet Naţional Român care să-i conducă în lupta naţională. Asupra Bucovinei ridicau pretenţii nu doar românii, ci şi ucrainenii care ar fi vrut să includă într-o Ucraină independentă măcar nordul Bucovinei cu capitala la Cernăuţi. Comitetul Naţional Român considerând că ucrainenii sunt imigranţi de dată recentă revendica pentru români întreaga Bucovină. De aceea, comitetul a cerut ajutorul Guvernului României şi la începutul lui noiembrie trupe române le-au alungat pe cele ucrainene, eliberând întreaga Bucovină. Astfel s-a putut organiza un Congres General al Bucovinei care la 28 noiembrie 1918 a votat unirea Bucovinei cu România.

UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA: Şi românii din Transilvania au cerut dreptul de autodeterminare naţională. În noaptea de 30-31 octombrie ei au format Consiliul Naţional Român Central (CNRC) care a condus lupta lor naţională. La începutul lui noiembrie 1918 s-au format în întreaga Transilvanie consilii naţionale româneşti locale şi gărzi naţionale româneşti care au preluat conducerea localităţilor de la autorităţile maghiare. Aceste consilii se aflau sub ascultarea Consiliului Naţional Român Central care a încercat să convingă Guvernul Ungariei să accepte desprinderea Transilvaniei de Ungaria, dar n-a reuşit. Pentru a demonstra întregii lumi dorinţa de unire cu România, Consiliul Naţional Român Central a convocat pentru 1 decembrie 1918 o mare adunare naţională românească la Alba-Iulia. Acolo au luat parte 1228 de delegaţi aleşi din toate localităţile Transilvaniei şi o sută de mii de alţi români veniţi să-şi exprime adeziunea la unire. Delegaţii au votat unirea Transilvaniei , Maramureşului, Crişanei şi Banatului cu România. Astfel se desăvârşea Marea Unire şi lua naştere România Mare.

3. DESPRE ROMÂNII UITAȚI DIN TRANSNISTRIA!

Mulţi cinstesc amintirea zilei de 27 Martie 1918. Pe bună dreptate! Dar există în această zi o pagină care este trecută, în mod laș, cu vederea! De ce spunem asta? Pentru că Unirea a fost cerută nu doar de Basarabeni, ci şi de Transnistreni! Ţinutul dintre Nistru şi Bug se împărţea, cândva, în două ţări româneşti: Podolia şi Vozia, ultima denumită şi „Satele hăneşti” (adică satele Moldovei dinspre Hanatul Crimeii), ori, după tătari, Edisan. Şi în Podolia, sub Polonezi, şi în Vozia (Edisan), sub Turci, Românii erau nu doar băştinaşii, dar şi majoritarii. Sub Imperiul Ţarist lucrurile s-au schimbat, mulţi dintre Românii de aici fiind strămutaţi în Kuban, în Caucaz, în Asia Centrală, în Siberia, în Ţările Baltice. În locul celor plecaţi, dar şi alături de cei rămaşi, au fost aduşi ruşi, bulgari, sârbi, germani, ruteni/ucrainieni, evrei, etc. Cu toate acestea, la 1917 existau între Bug şi Nistru circa 1.800.000 de români (în 1849, cu 68 de ani mai devreme, doar în Podolia erau peste 500.000 de români!). Mai mult, Odesiţii - fie că erau români, ruşi, evrei, ruteni etc, voiau să fie cu România, în locul alternativelor oferite de ocupaţia germană, Rada Ucrainiană sau Uniunea Sovietică. Dacă mai adăugăm că în Sfatul Ţării din Chişinău Transnistria dădea 10 (zece) reprezentanţi, înţelegem şi mai bine că, graniţa pe Nistru putea să fie o speranţă pentru puterile din Răsărit, dar nu ar fi trebuit să fie o speranţă ori un ţel pentru România.

Să ne amintim câteva date istorice! Rapoartele spionajului rusesc dintre 1735 şi 1792, inclusiv cele ale trupelor ţariste ce trec prin regiune, arată clar că, Vozia sau Edisanul era locuită, ca populaţie sedentară, doar de români. Mai existau negustori străini, autorităţile şi trupele turceşti din câteva localităţi şi vara tătarii nomazi ce veneau uneori din Crimeea - mai ales la vânătoare de cai sălbatici (tarpani), măgari sălbatici şi saigale. Deci, istoric Moldova - şi, prin ea, Regatul României - avea drepturi clare, strămoşeşti, asupra pământului dintre Nistru şi Bug. Etnic, acesta fusese majoritar românesc până la ocupaţia rusească apărută în 1792 şi încă avea, în foarte mare parte, caracter majoritar românesc (sau „moldovenesc”, după expresia impusă de ocupaţia rusă). Etnic şi politic cei mai mulţi dintre locuitori (români, ruşi, germani, evrei, găgăuzi, bulgari etc.) voiau unirea cu România, temându-se (cei care nu erau români) atât de extremismul Radei de la Kiev - care nu s-a ferit de practica „purificării etnice” - dar şi de nenorocirea bolşevismului ce venea de la Moscova. Faţă de această situaţie ar trebui să existe măcar încercări ale politicienilor români de validare a Unirii Transnistriei cu România; cerută, de altfel, şi direct, de reprezentanţii românilor transnistreni şi de cei ai altor comunităţi de aici. Din nefericire, astfel de încercări nu există! Clasa politică „românească” nu a mişcat un deget în această privinţă, aşa cum nu a mişcat un deget pentru nordul Maramureşului, pentru Pocuţia, pentru Timoc. Veşti despre crimele ucrainiene împotriva românilor dintre Nistru şi Bug au venit în România pe multe canale, inclusiv prin mărturiile refugiaţilor scăpaţi peste Nistru. În 1919 veştile despre masacrele sovietice vin şi ele, împreună cu alte valuri de refugiaţi şi cu numeroasele asasinate săvârşite chiar pe Nistru de unităţile bolşevice. Autorităţile române nu mişcă un deget.

Ce ne rămâne? Rămâne, să sărbătorim Unirea, în ciuda clasei politice. Să păstrăm bucuria unirii dintre noi în ciuda celor care vor să ne dezbine, să păstrăm bucuria împotriva celor care ne vor întristaţi, deznădăjduiţi. Să ne bucurăm că putem duce mai departe munca şi jertfa înaintaşilor, că pe sudoarea şi sângele lor există încă o Românie, există Republica Moldova, există românii din Ucraina, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Kazahstan, Grecia, Albania etc. Şi, din nou, rămâne să sărbătorim Unirea! Rămâne, pe de altă parte, să înţelegem că supunerea faţă de partidele politice şi clasa politică ne distruge, că trebuie să găsim o altă cale pentru ridicarea României; una care să fie legală şi eficientă în acelaşi timp.

4. FĂURIREA ROMÂNIEI MARI:

Făurirea României Mari a fost una dintre cele mai elocvente pagini din istoria acestui popor, desfăşurată în decurs de câteva veacuri, începând cu prima încercare de unire politică sub sceptrul domnitorului Mihai Viteazul, cu mica Unire de la 1859, dorită de paşoptişti şi înfăptuită de Alexandru Ioan Cuza. Cercetând istoria românilor „cu o rece nepărtinire” spre a nu „surescita cugetarea”, Eminescu sesizează un mare pericol: lipsa de unitate a românilor de pretutindeni în contextul istoric al existenţei imperiilor înconjurătoare, conjugată cu scăderea rolului catalizator al statului: „Popor român, mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare. Dacă fiii tăi ar fi uniţi totdeauna, atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit!”. Întâmplarea la care se referea Eminescu este sacrificiul suprem al domnitorului Grigore al III-lea Ghica atunci când Bucovina a fost răpită de Imperiul Habsburgic în 1775. Unirea cea Mică, realizată când el avea doar nouă ani, este apreciată în perspectivă istorică: „Ideea constituirii Principatelor într-un stat unitar, intenţia de a se desprinde de protecţia rusească spre a forma un teritoriu neutru între cele trei imperii, chiar constituţia românească de azi - toate acestea au fost prezente ca idei mult înainte de a putea fi vorba de vreun război în Crimeea sau de o Pace de la Paris”. Ca un autentic istoric, bun cunoscător al realităţilor europene, Eminescu comentează pertinent şi obiectiv alipirile forţate de teritorii româneşti: „Uniunea Banatului (cu Austro-Ungaria) a fost forţată, căci a fost făcută contra voinţei românilor, unirea Transilvaniei (cu Austro-Ungaria) a fost făcută fără de a se întreba românii. Cine a protestat contra? Cine a alarmat Europa într-o chestiune atât de gravă? Nimeni.” Şi avea doar 20 de ani când scria, în Federaţiunea, aceste rânduri. Aşadar, apariţia ideii de unitate de neam şi limbă a fost o coordonată a conştiinţei poporului român (deşi exprimată explicit mai târziu), chiar în cadrul existenţei vremelnic separate a celor trei provincii româneşti, având la bază originea comună prin descendenţa latină şi continuitatea teritorială. „Unirea cea Mare” de la 1 Decembrie 1918 a consfinţit adeziunea liber consfiinţită a celor trei provincii româneşti. Prima provincie a fost Basarabia, răpită de ruşi în 1812. Sfatul Ţării, organizat la Chişinău în toamna anului 1917, hotărăşte, la 27 martie/9 aprilie 1918, unirea Basarabiei cu România, cu majoritate de voturi. Primul ministru român, Al. Marghiloman, mergând la Chişinău să preia documentele oficiale de unire, a precizat în discursul său: „Problema mare şi sfântă a reintrării Basarabiei în sânul patriei (…) a preocupat neîncetat sufletele noastre. Noi am urmărit cu viu interes dezvoltarea acestui colţ de pământ românesc şi ne-am încredinţat cu mulţumire că din caldul dv. patriotism a ieşit o Basarabie independentă (…) A trecut ceasul vorbelor. Acum e ceasul hotărârilor”. Celebrul scriitor şi om politic C. Stere (1865-1936) a subliniat, în Sfatul Ţării din 27 martie 1918, importanţa acestei hotărâri istorice „pentru care ne trebuie urgent şi conştiinţa curată”, căci „în viaţa oamenilor, ca şi a popoarelor, nu sunt multe clipe ca acestea (…) Astăzi noi decretăm drepturile poporului suveran: Libertatea Basarabiei!”. Regele Ferdinand ia act şi „declară Basarabia unită cu România de veci una şi indivizibilă”, numind în guvernul de la Bucureşti miniştrii basarabeni Ion Inculeţ şi dr. Daniel Ciugureanu. Rusia sovietică n-a recunoscut unirea Basarabiei cu România. Românii din Imperiul Austro-Ungar (obligaţi să lupte în Primul Război Mondial împotriva fraţilor lor de peste Carpaţi) s-au reunit la Paris, la 30 aprilie 1918, în Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina, condus de Iancu Flondor. La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei „considerând că (…) bucovinenii nu şi-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă, va sosi şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit veşnic credinţa că marele vis al Neamului se va înfăptui, când se vor uni toate ţările române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar”, constatând, totodată, că „ceasul acesta mare a sunat”, a hotărât „Unirea necondiţionată şi pe veci a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României”. Regele Ferdinand decretează că „Bucovina, în cuprinsul graniţelor sale istorice, este şi rămâne deapururea unită cu Regatul României”. Contrasemnează preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion I.C. Brătianu. A treia mare provincie românească, Transilvania, se organizează în pas cu vremurile. Se constituie Consiliul Naţional Român Central, care redactează prin V. Goldiş o declaraţie conform căreia Transilvania trebuie să fiinţeze „printre naţiunile libere”, să dispună singură de soarta ei, deşi împăratul Carol I de Habsburg emitea un manifest „către popoarele mele credincioase” privind reorganizarea imperiului în şase state, Transilvania urmând să facă parte din Ungaria. Deputatul Al. Vaida Voievod exprimă în Parlamentul maghiar dorinţa românilor transilvăneni la o viaţă naţională independentă. Consiliul Naţional Român, format din liderii Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social-Democrat (V. Goldiş, T. Mihali, Ştefan Ciceo-Pop, Aurel Lazăr, Aurel Vlad, Al. Vaida Voevod, I. Flueraş, Bazil Surdu, Iosif Renoiu etc.) organizează la 18 noiembrie /1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională, formată din 1228 de delegaţi aleşi cu drept de vot, la care s-au adăugat peste 100.000 de români. Locul n-a fost ales întâmplător: Alba Iulia este oraşul în care Mihai Viteazul a demostrat că unirea tuturor românilor într-un singur stat este posibilă şi dorită. Aici, prin glasul lui V. Goldiş, s-a proclamat unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. „Această unire - spunea Iuliu Maniu (1873-1953), preşedintele Consiliului Dirigent al Transilvaniei - noi avem dreptul s-o pretindem pe baza fiinţei noastre unitare. Suntem toţi de aceeaşi tradiţie, cu aceleaşi aspiraţiuni (…) Îndeosebi noi românii din Ardeal şi Ungaria suntem în drept să cerem această unire, fiindcă aici la noi e leagănul românismului. Numai o crudă barbarie poate împiedica ca însăşi viaţa, leagănul să fie despărţit, să rămână separat atunci când toate celelalte se unesc. Şi Ardealul trebuie să fie o parte întregitoare din corpul Naţiunii Române. În afară de dorinţa noastră obştească de a ne apropia de sânul mamei noastre, toate argumentele ştiinţifice şi sociologice întăresc justeţea revendicării noastre”. Adunarea Naţională de la Alba Iulia alege Marele Sfat Naţional Român (250 de membri) cu rol legislativ, subordonat guvernului de la Bucureşti, care va numi, la 19 noiembrie /2 decembrie 1918, un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent, cu 15 membri. La 27 decembrie 1918/9 ianuarie1919, Adunarea Naţională a Saşilor recunoaşte unirea Transilvaniei cu România, urmând ca şi alte minorităţi (şvabii, evreii, chiar şi unele cercuri maghiare) să recunoască actul Unirii. Ungaria n-a recunoscut acest act; mai mult, comuniştii lui Béla Kun au înfăptuit, între noiembrie 1918 - aprilie 1919, atrocităţi teroriste în Transilvania (numai în localitatea clujeană Giurcuţa 45 de români - bărbaţi şi femei - au fost împuşcaţi şi arşi pe rug). Armata română a ripostat, oprind extinderea bolşevismului leninist în Europa, răsturnând guvernul prosovietic de la Budapesta, în august 1919. Unirea Transilvaniei a fost consfinţită prin decretul regal din 24 decembrie 1918, a fost recunoscută de marile puteri la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) şi prin tratatul special cu Ungaria de la Trianon (4 iunie 1920).
La 15 octombrie 1922, regele Ferdinand şi Regina Maria sunt încoronaţi la Catedrala Ortodoxă din Alba Iulia de către un sobor de preoţi, în frunte cu mitropolitul (viitorul patriarh) Miron Cristea. Ferdinand a purtat coroana de oţel moştenită de la predecesorul său, Carol I, iar regina Maria a purtat o coroană nouă, de aur. Declaraţia regelui Ferdinand este pilduitoare, mai ales pentru pretinşii săi descendenţi: „De la început mi-am impus această regulă de conştiinţă: să fac abstracţie de mine însumi, să nu ţin socoteală nici de originile mele, nici de familia mea. Să nu văd decât România, să nu cuget decât la ea. Nu se domneşte asupra unui popor pentru sine, ci pentru acel popor. În aceasta constă onestitatea unui rege”. Făurirea României Mari (cu 14 milioane de locuitori şi circa 300.000 de km pătraţi) a adus două mari reforme: cea agrară şi introducerea votului universal, direct şi secret, dar a însemnat şi o descătuşare spirituală: în perioada interbelică de numai două decenii, cultura română a dat mari valori internaţionale (Arghezi, Blaga, Sadoveanu, Rebreanu, Iorga, Brâncuşi, Lovinescu, Călinescu, Eliade, Eugen Ionescu, Cioran etc.), sincronizându-se cu cea europeană. Destrămarea imperiilor după Primul Război Mondial n-a însemnat însă şi unirea tuturor românilor într-un singur stat; românii din Transnistria, cei din Maramureşul istoric, din Crișana de Vest, Banatul sârbesc, din Timoc au rămas în afara graniţelor ţării. După numai 22 de ani, printr-o guvernare şi o regalitate cel puţin discutabile, România Mare pierde Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei (la 28 iunie 1940), nord-estul Transilvaniei (prin Diktatul de la Viena, 30 august 1940) şi Cadrilaterul (în septembrie 1940). Totuşi, făurirea statului naţional unitar român la 1 Decembrie 1918 a reprezentat, pe de o parte, împlinirea unui vis secular al locuitorilor săi, şi pe de altă parte, intrarea României în concertul marilor naţiuni europene, dând Ligii Naţiunilor şi un preşedinte pe măsură, pe diplomatul Nicolae Titulescu.

5. DE CE NU A LUAT ROMÂNIA BUCOVINA DE NORD DE LA UCRAINIENI?

Președintele Ucrainei a afirmat într-un discurs că în 1918 România ar fi ocupat Bucovina de Nord, care ar fi fost parte din Ucraina la acel moment. Problema este că pe atunci Ucraina nu prea exista ca stat, iar Bucovina nu a făcut niciodată parte din Ucraina (la fel ca și Basarabia) astfel că ar fi fost destul de greu pentru România să ia teritorii de la o țară ce nu exista și care, oricum, nu avea niciun fel de justificare istorică sau juridică asupra acelor teritorii. Discursul lui Volodimir Zelenski este în afara logicii și cronologiei istorice. Omul a vrut să marcheze data de 22 ianuarie 1919 când Republica Ucrainei de Vest (fostele teritorii habsburgice) s-a unit cu Republica Populară Ucraineană (fostele teritorii țariste). Din punctul de vedere al politicii actuale discursul lui Zelenski are sens: vrea să dea un semnal pentru reunificarea Ucrainei cu teritoriile aflate sub controlul separatiștilor ruși de la Donețk și Lugansk. În același timp atrage atenția asupra pericolelor care pândesc Ucraina de prin toate părțile. Dar să revenim la istorie. Din 1917 până în 1921 teritoriul Ucrainei de azi s-a aflat într-o permanentă stare de război civil, cu o scurtă întrerupere în timpul ocupației Puterilor Centrale (februarie-noiembrie 1918). Prima formă statală ucraineană a fost proclamată la Kiev pe 10 iunie 1917: Republica Populară Ucraineană, ca subiect federativ în cadrul Rusiei. Kievul a emis atunci pretenții asupra Basarabiei, ceea ce a grăbit formarea de structuri politice la Chișinău. După lovitura de stat bolșevică de la Sankt Petersburg, Kievul a vrut să se desprindă de Rusia și bolșevicii au proclamat pe 25 decembrie 1917 la Harkov Republica Sovietică Ucraineană. Și a început războiul civil, pe lângă trupele regulate ale Kievului și bolșevicilor au intrat în luptă și tot felul de hatmani care își schimbau destul de des fidelitatea. În februarie 1918 Germania și Austro-Ungaria au ocupat cam tot ce înseamnă Ucraina și i-au făcut pe bolșevici să accepte Pacea de la Brest-Litovsk. În noiembrie 1918, după ce Puterile Centrale au pierdut războiul pe frontul de vest, bolșevicii au intrat în forță în Ucraina, unde nu era clar cine deține controlul: trupele germane care încă se găseau acolo, sau structurile locale ucrainene. Pe 1 noiembrie 1918 ucrainenii din provinciile habsburgice au proclamat Republica Ucrainei de Vest care la 22 ianuarie 1919 s-a unit cu ce mai rămăsese din Republica Populară Ucraineană. Unirea a fost mai mult formală, pe 2 februarie 1919 Kievul a fost ocupat de trupele sovietice și restul Ucrainei a intrat sub control sovietic. Ca și în cazul Basarabiei în 1917, românii din Bucovina au refuzat să accepte încorporarea provinciei în Republica Ucrainei de Vest și au cerut sprijinul României, trupele române au intrat în Bucovina la 11 noiembrie. Pe 28 noiembrie 1918 Congresul General al Bucovinei de la Cernăuți a votat unirea provinciei cu România. Ideea este că intrarea trupelor române în Bucovina și unirea cu România - noiembrie 1918 - s-au petrecut înainte de 22 ianuarie 1919 când s-a produs ceea ce președintele Zelenski consideră actul fondator al Ucrainei de azi. Oricum, niciuna din structurile statele active în Ucraina în anii 1917-1921 nu a beneficiat de recunoaștere internațională.

6. CE MAI ZIC MOLDOVENIȘTII STALINIȘTI DIN REPUBLICA MOLDOVA?

1. Despre „renașterea națională” în Basarabia: Evenimentele de la finele anilor ’80 - începutul anilor ’90 au fost în mare măsură provocate, iar sub anumite aspecte (forme de manifestare, coloratură ideologică, orientare politică etc.) modelate, de materialele critice la adresa regimului comunist publicate în presa unională şi republicană pe întreg parcursul acestei perioade, îndeosebi la începutul ei - în anii 1987-1989. Numărul publicaţiilor la această temă era atât de mare, tonul atât de instigator, fenomenul în sine atât de neobişnuit, încât întreaga societate a fost pentru un anumit timp practic hipnotizată, într-un anumit fel chiar paralizată. Puţini, probabil, foarte puţini, luând în considerare numărul, conţinutul şi argumentele publicaţiilor cu sens opus, au fost cei care n-au căzut pradă acestui atac psihologic. Cei mai mulţi s-au dovedit a fi uşor induşi în eroare. Numărul abonaţilor la ziarele şi revistele centrale în 1987 faţă de 1986 a sporit cu 15 milioane, fapt calificat de către oficiosul organizaţiei de partid republicane „Sovetskaia Moldavia” drept începutul unui nou avânt politic al maselor, trecând cu vederea, intenţionat sau din necunoştinţă de cauză, este greu de spus, factorii ce-l generaseră, ideile ce-l alimentau. De notat că tonul acestei critici l-au dat ziarele moscovite „Izvestia”, „Pravda”, „Literaturnaia gazeta”, „Moskovskie novosti”, revistele „Ogoniok”, „Novâi mir”, „Znamea”, „Oktiabri” etc., fenomen oarecum paradoxal, luând în considerare evoluţia ei pe parcurs într-o rusofobie nedisimulată, pe de o parte, statutul, locul de reşedinţă şi menirea acestor organe, pe de alta. Aceasta însă numai la prima vedere. La o analiză mai atentă a evenimentelor ce s-au perindat după 1988, a proceselor ce s-au consumat, orice umbră de nedumerire dispare, lucrurile devenind absolut clare. La comanda anumitelor forţe oculte internaţionale activitatea unora dintre ele a fost încă din timp subordonată inoculării în opinia publică a unor idei subversive, menite în cele din urmă să detoneze în cadrul Uniunii Sovietice diferite conflicte cu caracter naţional, politic şi social. Spre deosebire de Centru şi ţările baltice, unde critica regimului comunist a căpătat de la bun început un caracter tranşant, nedisimulat, la noi în republică în perioada iniţială de constituire această critică avea mai mult un caracter de investigare, de determinare a limitei posibilităţilor sale, chiar şi în cazurile când atare materiale erau publicate în presa centrală. Semnificativ în acest sens este articolul scriitorului Dumitru Matcovschi - „Hoţul în rezervaţie”, unul dintre primele de acest gen publicat în paginile ziarului moscovit „Literaturnaia gazeta”. Autorul scoate la lumină un şir întreg de probleme care, după părerea lui, se făceau tot mai prezente în viaţa cotidiană - beţia, criminalitatea, mercantilismul etc., probleme, de altfel, foarte bine cunoscute şi rar întrunire ideologică în cadrul căreia să nu fi fost abordate. Presa, radioul, televiziunea le plasau tot timpul în centrul atenţiei opiniei publice. Organele decizionale adoptau şi întăptuiau nu fără succes tot felul de măsuri întru combaterea lor. La o abordare onestă a problemelor respective lucrul acesta nu putea fi trecut cu vederea. Ce-i drept, autorul articolului nici nu incrimina aceste vicii în mod direct regimului politic existent. Ceea ce într-adevăr a instigat spiritele, a bulversat opinia publică din republică a fost apelul autorului de a scoate la lumină unele evenimente mai puţin cunoscute din istoria neamului cum ar fi, bunăoară, foametea din 1946-1947: „Patruzeci de ani au trecut de atunci la vale. În acest răstimp multe s-au schimbat. Copiii noştri ştiu numai din filme şi din cărţi că a fost război. Dar că a fost secetă ei n-au de unde să ştie. Nu există nicio carte despre această îngrozitoare tragedie”. Cât ar părea de straniu, luând în considerare scopul real al articolului lui Dumitru Matcovschi, sensibilizarea opiniei publice, incitarea ei împotriva regimului, aprecierea dată de el acestui fenomen pare a fi cea mai echilibrată şi mai aproape de adevăr. „Nenorocirea din anul patruzeci şi şapte, sublinia el în acest context, a avut cauzele ei obiective: seceta s-a abătut asupra noastră imediat după război, Moldova se ruinase cumplit, oamenii trăiau răzleţiţi, fiecare cum îl ducea capul. Dar a existat şi o cauză subiectivă: conducerea de atunci a republicii a insistat să realizeze planul de vânzare la stat a cerealelor. Ţara nu ştia ce se întâmplă în Moldova. Când a aflat, s-a grăbit să ne vină în ajutor”. Deci, practic, de la bun început situaţia era clară. Foametea din 1946-1947 a avut la origine atât factori obiectivi, cât şi subiectivi. Gradul de cercetare al ei lăsa de dorit? Sigur că da. Era însă oare necesar ca investigaţiile la această temă să fie înfăptuite cu atâta grabă şi menţinute tot timpul în centrul atenţiei publicului larg? Probabil, că nu, dacă, bineînţeles, nu se urmăreau alte scopuri decât cele ştiinţifice. Foametea din 1946-1947, indiferent de cauzele ei, a avut cu adevărat grave repercusiuni pentru ţară, pentru neam. Groaza ei n-a dispărut din sufletele celor care au îndurat-o decenii la rând. Cu toate acestea, ea n-avea nimic comun sau, mai bine-zis, aproape nimic cu problemele cu care se confrunta societatea către finele anilor ’80 şi, deci, nu putea nicidecum fi pusă în cârca conducerii de atunci a republicii. Deşi, cert lucru, această conducere era exponentul aceluiaşi regim, avea trăsături comune cu cea din 1946-1947, lucru evident şi uşor de conştientizat, neglijat însă de mulţi nu fără cunoştinţă de cauză. Un alt articol care la fel a trezit interesul publicului cititor a fost cel semnat de către istoricii Ion Ţurcanu şi Leonid Bulmagă - „Să cunoaştem şi să ţinem minte”, publicat în paginile ziarului „Sovetskaia Moldavia” din 10 mai 1987. Problemele abordate aveau un caracter particular, pur ştiinţific. Nu se aflau în raport direct cu circumstanţele socioeconomice, politice şi culturale ce solicitau din partea societăţii eforturi imediate întru armonizarea lor. În linii mari, ele se refereau la modalităţile de interpretare a unor etape şi figuri importante din istoria neamului, principiile de organizare a cercetărilor în domeniu, impactul lor asupra procesului de educaţie a tineretului, climatul moral în cadrul colectivelor de cercetători etc., menţionându-se în mod special doar interesul sporit al cititorului faţă de procesele etnice ale istoriei timpurii a ţinutului, înfăptuirea revoluţiei socialiste în Moldova, starea economiei şi a culturii Basarabiei în anii 1918-1940, nivelul lorscăzut de studiere. „Fireşte, într-o oarecare măsură problematica menţionată şi-a găsit reflectare în istoriografia noastră, constatau nepărtinitor autorii acestui articol. Dar în ansamblu toate publicaţiile la această temă nu corespund cerinţelor reflectării adecvate a actualităţii istorice”. Cert lucru, „toate publicaţiile” sună puţin categoric, mai ales pentru responsabilii din această ramură a ştiinţei, deşi nu fără temei, luând în considerare atât starea lucrurilor din acest domeniu către finele anilor ’80, cât şi legităţile dezvoltării ştiinţei, necesitatea actualizării permanente a ei. Însă la fel de cert este şi faptul că nu această afirmaţie a provocat nemulţumirea celora care vegheau securitatea ideologică a regimului, deşi anume la ea se făcea referinţă în materialele lor critice. „Tonul extrem de categoric pe care l-au adoptat autorii în aprecierea nivelului de studiere a unor probleme cardinale din istoria Moldovei, susţineau semnatarii articolului „Liţom k jizni”, candidaţii în ştiinţe istorice D. Dragnev, A. Novac şi V. Potlog, publicat în „Sovetskaia Moldavia” din 28 iulie 1987, nu le-au permis a se menţine în limitele obiectivităţii”. Motivul adevărat al reacţiilor negative la acest articol a fost însă cu totul altul. Puţin le păsa celor de sus, din cadrul conducerii de vârf a republicii, de felul cum îşi apreciau rezultatele cercetărilor istoricii din republică, cel puţin atâta timp cât aceste aprecieri nu depăşeau limitele problemelor abordate. În cazul însă când acest hotar era depăşit şi în cadrul discuţiilor se puneau la îndoială obiectivitatea modalităţilor de interpretare a problemelor-cheie a istoriei neamului, reacţia era promptă, chiar şi în această perioadă evident marcată de transparenţă şi libertate spirituală. Motivul era cât se poate de simplu. Referindu-se la articolul „A cunoaşte şi a ţine minte”, autorii neidentificaţi ai unui material oficial „Democraţia presupune o înaltă responsabilitate”, publicat în acelaşi număr al ziarului „Sovetskaia Moldavia” din 28 iulie 1987, fapt ce vorbeşte despre importanţa acestor probleme în viziunea celor ce se aflau la cârma organizaţiei de partid republicane, susţineau că autorii lui (Ion Ţurcanu şi Leonid Bulmagă - n.n.) au abordat prea superficial chestiunile cu privire „la provenienţa poporului moldovenesc, constituirea orânduirii socialiste în republică, dezvoltarea limbii, lupta împotriva falsificării istoriei ţinutului natal”. Subliniind în mod deosebit faptul că, chipurile, „optând pentru o reflectare mai amplă a unor etape şi evenimente din istoria poporului moldovenesc ei, din păcate, şi-au oprit atenţia nu asupra problemelor care într-adevăr necesită în timpul de faţă o cercetare mai aprofundată”. În realitate însă, anume aceste probleme îi puneau în gardă pe autorii materialului şi pe şefii lor de la CC al PCM, fiindcă, în fond, pe modul de interpretare a lor era edificată întreaga construcţie „teoretico-ştiinţifică” a existenţei poporului moldovenesc şi a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Un argument în plus în favoarea acestei supoziţii îl constituie eforturile sporite pe care le-au depus autorii celui de-al doilea material la această temă publicat în „Sovetskaia Moldavia” din 28 iulie 1987 „Liţom k jizni”, pentru a convinge cititorul că anume problemele în cauză sunt foarte amplu cercetate. Însă dacă şi există unele probleme dintre cele mai actuale, care au fost mai puţin cercetate, adică rămase în umbră, văduvite de atenţia cercetătorilor, apoi acestea ţin de domeniul relaţiilor de prietenie a poporului moldovenesc cu popoarele rus şi ucrainean, de rolul slavilor în procesul de constituire a poporului moldovenesc, de importanţa biruinţei orânduirii socialiste în regiune etc.. Deci, tocmai invers. Problemele care constituiau principalul obiect de studiu al istoricilor din RSSM erau prezentate ca cele mai puţin studiate, iar cele care erau cel mai tendenţios interpretate, ca nişte subiecte demult epuizate, pentru soluţionarea definitivă a cărora rămânea de precizat doar unele detalii. Pe parcurs, atacurile asupra regimului au căpătat mai multă substanţă. Învinuirile aduse erau mai consistente, fondate mai adânc. Deşi nu erau rare cazurile când ele prea convenţional erau legate de actualitate sau nu prezentau decât o simplă parafrazare a ceea ce răsuna în presa centrală la adresa regimului sovietic. Semnificativ în această privinţă este articolul scriitoarei Leonida Lari - „Labirintul basarabean”, pregătit în baza alocuţiunii sale la adunarea generală a scriitorilor din 27 mai 1988. Spre deosebire de multe alte publicaţii de acest gen, articolul în cauză are un ton agresiv, pe alocuri chiar categoric şi însumează practic tot ce era posibil a prezenta într-o lumină nefavorabilă în relaţiile Basarabiei cu Rusia de la 1812 încoace. Referindu-se la criza care, chipurile, a cuprins ştiinţa noastră istorică, spaţiile albe care au împânzit-o, la „miopia politică a istoricilor”, Leonida Lari se întrebă şi ne întreabă: „Cine, totuşi, suntem noi, de unde venim, care-i originea noastră, că doar n-am căzut cu hârzobul din cer la 1940 în Moldova?”. Însăşi modul cum era pusă această întrebare de acum denotă nu atât dorinţa de a afla adevărul, deşi, această dorinţă nu-i vorba, este prezentă şi ea, cât mai degrabă tentativa de a arunca peste cap, de a respinge fără drept de apel opiniile ce s-au încetăţenit atunci cu privire la etnogeneza poporului moldovenesc în istoriografia sovietică. Erau ele, aceste opinii, nepărtinitoare, pur ştiinţifice? Desigur, că nu. Erau ele marcate de anumite preferinţe politice, sub anumite aspecte, scoteau în evidenţă un punct de vedere tendenţios? Desigur. Afirmau însă ele măcar aluziv că poporul moldovenesc „a căzut cu hârzobul din cer la 1940 în Moldova?” Sub nicio formă. Şi atunci apare firesc întrebarea: ce scop real urmărea autoarea formulând anume în acest mod chestiunea respectivă? Aproape în toate cazurile, fie că este vorba de „spaţiile albe în istorie”, fie că se încearcă a scoate la lumină problemele migraţiei sau cele ale situaţiei reale în care s-a pomenit limba poporului moldovenesc către acea vreme, Leonida Lari prezintă lucrurile fără a ţine cont cel puţin de circumstanţele care au dat naştere acestor probleme, factorii obiectivi ce le-au stat la bază. Avea ea dreptate când menţiona în detalii „temele interzise” din istoria şi actualitatea ţinutului natal pe parcurs de decenii? Să admitem. Deşi, dacă suntem obiectivi, situaţia la acest capitol era de altă natură. Erau interzise nu temele, problemele etc., ci, mai degrabă, nu erau privite cu ochi buni, acceptate anumite interpretări ale acestora. Şi dacă suntem deplin obiectivi, nu fără temei, intr-adevăr, la ce bun ar fi servit din punct de vedere economic şi social, adică, al rezolvării problemelor stringente reale ce stăteau în faţa societăţii la acea vreme, bombardarea opiniei publice în permanenţă cu sentinţe, fie în unele cazuri chiar şi, chipurile, ştiinţifice argumentate de tipul - Basarabia nu s-a alipit benevol Rusiei, ci a fost anexată forţat de către aceasta, foametea din 1946-1947 n-a fost rezultatul unui concurs de circumstanţe nefavorabile, ci rodul unei activităţi rău intenţionate a conducerii de vârf a republicii etc., etc.. Dacă luăm în considerare substratul principal al învinuirilor pe care le aduce Leonida Lari regimului existent, apoi în activitatea exponenţilor acestui regim - de la primul cercetător al CC al PC al Moldovei şi până la ultimul muncitor, colhoznic, funcţionar n-a fost nimic pozitiv, nu s-a realizat nimic ce putea fi menţionat cu o anumită bunăvoinţă. N-au fost construite sute de întreprinderi industriale, şcoli, case de cultură, grădiniţe de copii, spitale, drumuri, case de locuit, pregătite zeci de mii de cadre de specialişti cu studii superioare şi medii de specialitate în diferite domenii ale vieţii sociale, n-au fost înfăptuite multe alte scopuri istorice pe parcursul celor câtorva decenii de existenţă a Puterii Sovietice pe aceste meleaguri. Au fost numai „spaţii albe” în istorie, migraţii masive de rusofoni necalificaţi, deportări în masă, foame organizată etc. Desigur, atât tonul, cât şi conţinutul acestei, precum şi a multor altor publicaţii similare n-aveau drept scop decât incitarea maselor, provocarea lor împotriva sistemului politic existent, deşi în aparenţă autorii lor optau pentru transparenţă, democratizarea societăţii. În baza celor menţionate mai sus se poate conchide cu toată certitudinea că „vitamine” de felul acesta i-au fost administrate societăţii din plin, îndeosebi între anii 1987-1989. Nu întâmplător şi procesul ei de „întremare” a căpătat un caracter atât de pronunţat, încât nu se ştie de ce fel de „vitamine” va fi nevoie în viitor cel puţin pentru a-l stopa. - afirmațiile acestea au fost făcute în cadrul unui simpozion organizat în cel mai rusificat oraș al Basarabiei - Bălți, la data de 28 iunie 2017.

2. O viziune „obiectivă” asupra Marii Uniri: Argumentul acestui text este că anexarea teritoriilor de către România între 1918 și 1919 a fost legitimată de anticomunism. Intervențiile armate din Basarabia, Bucovina și Transilvania au fost motivate de nevoia de a stârpi bolșevismul. Acesta a fost articulat ca o amenințare la securitatea externă și internă a României. Discursul anticomunist a evoluat de la panica stârnită de anarhia creată de soldații ruși, până la frica de contagiune cu psihoza revoluționară. Răspunsul la amenințarea comunistă a fost invariabil violent și militar. Ideile și problemele ridicate de comuniști nu au fost niciodată legitimate ca un proiect politic, ci ca o crimă și un fenomen patologic ce putea distruge societatea. În acest context, ceea ce numim astăzi „Marea Unire” a fost în mare parte substituirea proiectelor sociale și economice cu narațiunea hegemonică a naționalismului.

Basarabia: Istoria anexării Basarabiei este destul de cunoscută. În iarna lui 1917-1918 Sfatul Țării a cerut în trei rânduri intervenția armată a României pentru a menține ordinea și a stăvili anarhia creată pe teritoriul Basarabiei de trupele rusești bolsevizate în retragere. Nu doar aceste trupe aduseseră bolșevismul în Basarabia, ci și o serie de organizații locale care erau în legătură directă cu guvernul lui Lenin. Aceste organizații s-au opus apropierii dintre Sfatul Țării și România, mai ales începând cu decembrie 1917, când în Chișinău au ajuns trupele rusești alungate din Socola. În 26 ianuarie, o divizie română formată din dezertori ardeleni din armata austro-ungară, comandată de generalul Ernest Broşteanu, a intrat în Chișinău. În memoriile sale, Duca recunoaște că această intervenție militară a trebuit justificată printr-un manifest care să salveze aparenţele, și să asigure populația Basarabiei că armata română nu vine pentru a anexa teritoriul și a răpi populației pământul și roadele revoluţiei. Prezența militară română a fost articulată discursiv ca o misiune de peacekeeping, în termeni contemporani, țintită strict împotriva anarhiei cauzată de bolșevici. Câteva săptămâni mai târziu, după lupte continue între forțele române și cele bolșevice, primul ministru român Averescu încheie un acord cu Rumcerod-ul din Odessa, condus de Cristian Rakovski, privind retragerea trupelor române din Basarabia și încheierea ostilităților. Între timp, însă, situația internațională evoluase, Rusia și Puterile Centrale semnând Pacea de la Brest-Litovsk, iar guvernul român primise permisiunea de la Puterile Centrale pentru anexarea Basarabiei în schimbul pierderii Dobrogei. În aceste condiții, trupele române au rămas în Basarabia, și aceasta a devenit teritoriu românesc în primăvara lui 1918. Este important de menționat că această primă victorie teritorială a României a fost contestată nu doar de guvernul lui Lenin, ci și de însăși populația Basarabiei. Anarhia acuzată de Inculeț și ceilalți fruntaşi nu era produsă numai de rușii bolșevizaţi. Se pare că a existat o rezistență activă a țăranilor basarabeni împotriva armatei și anexării române. Proclamarea independenței Basarabiei în decembrie 1917 adusese un program politic deosebit de radical, care prevedea exproprierea marilor proprietari, reforma agrară, vot universal etc.. Niciuna dintre aceste reforme nu fusese încă adoptată în Regatul României, astfel încât instaurarea dominației guvernului de la Iași părea un mare pas înapoi și o decepție politică. Ţăranii basarabeni erau conștienți că intervenția militară română ar putea transforma revoluția socio-economică într-o revoluție naționalistă română. A fost, într-adevăr, nevoie de o mare doză de ideologie naționalistă pentru a legitima această dominație. De altfel, unirea a fost cerută mai ales de marii proprietari ca o reacție de apărare împotriva măsurilor bolşevice ale Sfatului Țării, care între timp începuse exproprierile. Mai marii României nu păreau iniţial foarte entuziasmaţi de această anexare. O mare parte din teritoriu era sub ocupația Puterilor Centrale, și exista amenințarea unei noi campanii militare ale acestora care ar fi ocupat și restul țării. Guvernul român este forțat să semneze Pacea de la Buftea-București. Această pace a fost din multe puncte de vedere generoasă pentru guvernul român, întrucât garanta evacuarea Munteniei și totodată domnia lui Ferdinand - sever amenințată după 1916 ca urmare a declarării războiului împotriva unchiului său. Dobrogea fusese promisă Bulgariei, ca reparație pentru anexarea Cadrilaterului în urma inutilei aventuri militare a Bucureștiului din 1913. Așadar, deși extrem de dur, Tratatul de la București dădea totuși dovadă de mărinimie față de guvernul român care își crease singur și intenționat dușmani. De altfel, este greu de înțeles de ce Puterile Centrale au cerut și insistat pentru această pace, când ar fi putut să rezolve situația în 4-6 săptămâni, ocupând întreaga Românie. Ca un supliment la această mărinimie, și bineînțeles, din interese clare strategice și geopolitice, Puterile Centrale admit guvernului român umilit bonusul anexării Basarabiei. Astfel, în urma acestei păci, România ieșea din război cu o suprafață mai mare decât cea pe care o avea în momentul intrării. Cu toate acestea, guvernul român era profund nemulțumit, și a considerat Tratatul de la București o rușine, iar pe Alexandru Marghiloman, care obținuse nenumărate concesii, un trădător de neam, cariera politică a acestuia fiind de altfel îngropată după 1918. În acest context, când Ferdinand se întâlnește la Răcăciuni cu Czernin, Întregitorul se plânge de condițiile grele de pace, declară că fără Dobrogea țara lui nu poate respira, și se declară neconsolat cu primirea Basarabiei. Regele a declarat că Basarabia nu înseamnă nimic pentru el pentru că este prea îmbibată de bolşevism. Duca semnala şi el că foarte mulţi Basarabeni erau aproape socialişti şi se speriau de conservatorismul guvernului român.

Bucovina: recidiva peacekeeping-ului românesc: Lucrurile stau aproape identic în cazul Bucovinei. În noiembrie 1918, premierul Marghiloman dă ordin generalului Iacob Zadik să treacă linia neutră din nordul Basarabiei ca urmare a revoltei unui regiment de la Lipcani, unde soldații și-au gonit ofiţerii, aproape toţi români. Jandarmeriile din Suceava, Gura Humorului si Iţcani imploră protecţia armatei române contra bolşevicilor, care jefuiesc. La fel ca și în Basarabia, intervenția armată a României a avut ca pretext menținerea păcii amenințată de bolșevici. Zadik a lansat şi el o proclamaţie prin care justifica intrarea armatei române pe teritoriul Bucovinei. Odată cu ocuparea militară, declarația de unire a urmat ca o cimentare a autorității românești în regiune. Orice proiect revoluţionar socio-economic de aici a fost rapid amortizat de cel naţionalist. În aceste două prime instanțe ale anti-comunismului românesc din 1918, atitudinea guvernului este una pur militară și de consolidare a puterii. Comunismul este văzut ca o amenințare externă, iar pericolul se extinde în special asupra claselor privilegiate. În primul rând, bolșevicii erau republicani, și aceasta era o amenințare directă asupra tronului României, și-așa zguduit de acuzațiile de trădare din partea Puterilor Centrale. În al doilea rând, bolșevismul cauza distrugerea ierarhiilor militare din armată rusă, ceea ce ducea la comportamentul imprevizibil și violent al soldaților, lucru care constituia în prima instanță doar o problemă de ordine publică. Așa zisa anarhie bolșevică nu era văzută ca o problemă ideologică, ci doar ca o stare conflictuală perpetuă care putea complica situația României ocupate. În al treilea rând, odată cu relaxarea relațiilor cu Puterile Centrale sub guvernul Marghiloman din primăvara lui 1918, anti-comunismul devine un factor coagulant cu foștii inamici. Aceștia doreau să facă din România un aliat împotriva Rusiei bolșevice, și de asemenea să capete permisiunea guvernului român de a trece trupe prin Basarabia pentru a ataca Rusia. După cum notează Marghiloman, „avem acum aceleaşi interese”. Nu în ultimul rând, anti-comunismul inițial era văzut și ca o reconsolidare a puterii claselor dominante în fața încercărilor de expropriere ale diverselor forțe politice mai mult sau mai puțin revoluționare.

Decembrie 1918: În contextul prelungirii stării de război din cursul anului 1918, anti-comunismul devine o strategie internă de reprimare a vocilor celor nemulțumiți și a celor pentru care războiul nu aducea decât accelerarea precarității, a foamei, a bolilor și a violenței cotidiene. Anti-comunismul căpăta valențe ideologice și se vorbea din ce în ce mai mult în termeni de contaminare a populației cu bolșevismul adus din Rusia, Germania sau Bulgaria. Încă din octombrie, guvernul român se temea că dacă va ataca Germania, aceasta va dezlănţui o revoluție pentru a împiedica mobilizarea. În toiul creșterii nemulțumirii generale față de starea precară a vieții din acea perioadă, Ferdinand Întregitorul se declară speriat de bolșevism și cere ca soldații întorși acasă să fie redați ierarhiilor militare pentru a nu se răscula. În decembrie au loc o serie de manifestaţii in Bucureşti. Deşi iniţial autorităţile nu intervin, în 13 decembrie se trage asupra greviştilor tipografi din piaţa Teatrului şi se lovesc alţi manifestanţi din faţa Palatului Regal. Conflictele sociale ale acelor zile au fost construite retrospectiv ca un flagel, un element patologic care împiedica evoluția firească a țării spre Marea Unire. Faptul că oamenii erau nemulțumiți de starea deplorabilă în care trebuiau să trăiască a fost pus pe seama influențelor străine, care trebuiau combătute cu violență, și bineînțeles cu un naționalism feroce. Duca vorbește despre un vânt de bolşevism care cuprinsese țara. Acest bolșevism nu este văzut prin prisma unor conflicte sociale și politice legitime între privilegiați și oprimați, ci este articulat discursiv ca o psihoză. Cu cecitatea tipică unui boier paranoic, Duca vede în această psihoză influenţa Rusiei, şi mai ales a lui Cristian Rakovski. Acesta din urmă avea cetăţenie română şi condusese mişcarea socialistă română în primul deceniu al secolului. După ce fusese expulzat, condusese pe rând comuniştii din Odessa si Kiev, declarând constant dragostea sa pentru poporul român, dar nu şi pentru conducătorii lui reacţionari.

Transilvania: cruciada internaţională împotriva comunismului: Mitologia actuală naționalistă povestește cum Marea Unire a celor trei state independente a fost făcută într-o succesiune de adunări naţionale care într-un soi de exercițiu de democrație directă au decis într-un singur glas alipirea la țara mamă. Pe lângă naivitatea acestei viziuni, ea este și într-o neconcordanță uluitoare cu modul în care se făcea și se face în continuare politică în capitalism. Oricine își imaginează ca masele sau poporul aveau o voce în epoca lui Brătianu și a celor care trăgeau în demonstranți în 1907 și 1918 este lipsit de simț istoric. Contra-exemplul cel mai vivid al aceste mitologii îl constituie însăși anexarea Transilvaniei, care este sărbătorită în fiecare an drept desăvârșirea Marii Uniri. Nu numai că actul de la 1 decembrie 1918 nu a reprezentat mai nimic din punct de vedere politic și diplomatic - eventual un gest simbolic - dar desăvârşirea augmentării teritoriale a României a durat încă cel puțin un an după acel moment. Au fost necesare lungi negocieri, şantaje, intervenții militare și diplomatice, demisii și scandaluri pentru ca Bucureștiul să fie capitala Ardealului iar granița de vest să fie cum arată astăzi. Anti-comunismul a jucat un rol esenţial în toate acestea. Este un fapt notoriu, deși puțin discutat, că armata română a intrat în Budapesta în august 1919 cu scopul dublu de a-și securiza granița de vest și posesiunea Transilvaniei, și de a lupta împotriva regimului comunist al lui Bela Kun. Este greu de imaginat cum, fără tema anticomunismului, ocuparea Budapestei ar fi putut constitui o acțiune militară și politică necesară și legitimă. În primăvara lui 1919 în timpul Conferinței de Pace de la Paris, necesitatea eliminării comunismului din Europa devenise mai mult decât o chestiune strategică. Anticomunismul ajunsese în sfârșit un discurs bine articulat ideologic. În contextul foametei postbelice, a grevelor numeroase, a revoltelor soldaților francezi din Odessa și a declarării republicilor comuniste în Ungaria și Bavaria, liderii Antantei au declarat comunismul ca fiind principalul lor dușman. Mai mult, se pare că existau deja mii de soldați ruși în teritoriul Franței în timpul Conferinței, iar aceștia, nefiind neapărat bolşevizati, dădeau semne de neliniște și violență. Astfel, în timp ce negociau pacea la Paris, liderii Antantei organizau planuri ofensive împotriva Ungariei și Rusiei. Cel mai concret astfel de plan a aparținut mareșalului Foch, care a organizat în martie 1919 o adevărată cruciadă internațională împotriva comunismului. El a propus folosirea de trupe poloneze, cehe, finlandeze, grecești, alb-rusești, sârbe și românești pentru a stârpi orice urmă de simpatie pro-bolșevică din Europa Centrală și de Est și pentru a avansa în Rusia. Așadar, intervenția armată a României în Ungaria nu a fost doar pentru a garanta granița de vest, și nicidecum în vreun scop național. În ciuda deselor divergențe dintre Brătianu și Clemenceau din timpul Conferinței de Pace pe această temă, este clar că Marile Puteri au încuviințat la această operațiune pentru a elimina regimul comunist al lui Bela Kun.

Brătianu la Conferinţa de Pace de la Paris: De altfel, și Brătianu a folosit frecvent cartea anticomunismului la Paris. Omul cu cea mai mare autoritate în România acelei perioade era un politician arogant și viclean, cu o inexplicabilă abilitate de a-și maximiza beneficiile și de a ateriza mereu în picioare, ca învingător. Ideologic, Brătianu era adeptul a ceea ce s-a numit în epocă neo-liberalism: o încercare de a reforma vechiul liberalism al pașoptiștilor cu o serie de măsuri de solidaritate naţională. Această reformă combina naţionalismul feroce cu anti-semitismul economic. Acesta din urmă, foarte la modă în epocă, a ajuns să determine şi atitudinile anticomuniste ale neo-liberalilor români. Se credea atunci, ca şi astăzi, că evreii ar fi adus comunismul în România. La Paris, Brătianu a folosit anticomunismul ca o armă și o amenințare pentru a-și atinge scopurile. De altfel, nu a fost singurul delegat al țărilor mici care a abuzat de această armă la Conferința de Pace. Se pare că anticomunismul devenise forma de șantaj preferată de acești delegați - oricând simțeau că pretențiile lor sunt ignorate, aceștia atrăgeau atenția asupra pericolului unei potențiale revoluții bolșevice în țările lor. Încă din februarie 1919, Brătianu atrăgea la Conferință atenția „asupra necesității ocupării de către armata română a teritoriilor ce trebuiau să revină României (Banat, Transilvania și Dobrogea); în toate aceste teritorii românești se provoacă dezordini și se organizează bolșevismul.” Confruntat cu refuzul Aliaților de a-i recunoaște revendicările teritoriale, Brătianu nu ezită să amenințe cu propria demisie, ceea ce conform lui ar fi dus țara la anarhie și bolșevism, întrucât nimeni altcineva nu ar fi fost în stare să conducă România în acele zile. Guvernul liberal era văzut ca fiind singura forţă care poseda autoritatea politică necesară pentru a constitui baza cea mai solidă contra bolşevismului rus si ungar. Lui Lloyd-George îi explica cum întărirea autorităţii regelui şi a guvernului român prin recunoaşterea anexărilor teritoriale poate preveni pericolul comun al bolşevismului. După cum observa Spector în legătură cu propaganda Bucureştiului împotriva regimului lui Bela Kun, „alimentând panica în privinţa terorii bolşevice, Brătianu putea anexa teritoriul pretins”. În definitiv, Brătianu și liberalii aveau nevoie de anti-comunism pentru a-și justifica naționalismul. Acesta din urmă era necesar pentru a legitima continuarea operațiunilor militare într-un context de precarizare masivă a populației. Ocuparea Budapestei a fost văzută ca fiind încheierea războiului național al României contra guvernului maghiar comunist, care se opunea voinței liber exprimate a românilor din Transilvania. Doar această infuzie de naționalism poate explica legitimarea autorității românești în Transilvania, unde încă din primii ani ai secolului se știa că țăranii români o duc mult mai bine decât cei din Vechiul Regat. Mai mult, situația problematică internă era rezolvată și ea dintr-o mișcare, prin satisfacerea sentimentului naţional care ajungea astfel să domine alte sentimente și să imunizeze țara împotriva bolsevismului. Este cunoscut faptul că la Conferința de Pace de la Paris, guvernul lui Brătianu se afla într-o situație jenantă. După ce încheiase o pace separată cu Puterile Centrale, și obținuse și beneficii teritoriale în urma acesteia, România putea fi cu greu considerată una din țările aliate care au câștigat războiul. Mai mult, pretențiile lui Brătianu atentau sever la integritatea și securitatea Serbiei, țară aliată și învingătoare, cu care premierul român își disputa Banatul și Torontalul. Pretinzând o graniță pe Dunăre, Brătianu gafa nepermis față de sârbi, a căror capitală se află pe malul fluviului. În general, atitudinea intransigentă a lui Brătianu era contrară oricărui simț diplomatic. Prin pretenția stabilirii frontierelor pe cursul Tisei și al Dunării, Brătianu subordona considerațiilor geopolitice principiul Wilsonian al autodeterminării naționalităților, situându-se astfel în răspăr cu ceilalți delegați ai Conferinței. Brătianu deveni în scurt timp cel mai antipatic politician de la Paris, reputaţia lui nefiind îmbunătăţită nici de vizita Reginei Maria, pe care chiar şi exaltatul Duca o considera o greşeală. Devine clar așadar că Brătianu avea nevoie de cruciada anticomunistă din Ungaria că să își restabilească poziția și să obțină teritoriile cerute. Intervenția militară a României împotriva lui Bela Kun făcea din țară un bastion al civilizației occidentale în Europa de sud-est. În ton cu discursul naționalist clasic al României că apărătoare a creștinătății, ca o insulă de latinitate într-o mare de barbari etc., misiunea anticomunistă a României avea menirea de a compensa lipsa de considerație pe care Brătianu își închipuia că Aliații o aveau pentru sacrificiile țării. De fapt, expediția din Ungaria nu a fost decât un alt chin pentru o armată prost dotată, care nu primise încă reformele agrare promise înainte de Războiul Mondial, și care numai prin propagandă naționalistă și anticomunistă putea fi convinsă să mai participe la încă un război. Mai mult, se pare că, cu toată epatarea românilor de atunci și de acum, simpla cronologie a faptelor ne arată că guvernul lui Kun nu a așteptat invadarea Budapestei de către armata română pentru a cădea, și era deja pe ducă săptămâni înainte. Ce a reușit însă să facă guvernul român prin armata pe care o comanda a fost în primul rând să își asigure o reputație barbară prin jefuirea Budapestei, şi in al doilea rând să paveze calea instaurării Terorii Albe în Ungaria. Așadar, anticomunismul a funcționat ca un pretext pentru intervențiile armate în teritoriile râvnite și pentru „securizarea și pacificarea” acestor teritorii.

Concluzii: anticomuniştii vechi şi noi: În acest text am argumentat cum așa-zisa „Mare Unire” de la 1918 a avut o puternică componentă anticomunistă, care a servit drept legitimare pentru naționalism. În loc de imaginea ideală a maselor cuprinse de fervoare națională care decid la unison că a venit clipa istorică a unirii tuturor într-un singur neam, unirea prin anticomunism ne oferă un tablou mai puțin romantic. Acesta este un tablou al realismului politic, în care interesele de putere ale statelor sunt mereu legitimate prin retorici idealiste. Este un tablou al unei frici de moarte a claselor conducătoare că își vor pierde privilegiile dacă nu distrag rapid atenția populației de la precaritatea ce a urmat războiului pe care tot ele l-au stârnit. Este, în fine, un tablou al răfuielilor politice violente, în care oamenii puteau fi uciși pentru ideile lor. Discursul naționalist al „Marii Uniri” a îngropat orice urmă de conflict social din anii precedenți. Hegemonia acestui discurs a fost atât de temeinic clădită încât rezistă până astăzi. - textul face parte dintr-un curs de istorie de la Universitatea din Bălți, reeditat în 2018!

7. MAREA UNIRE ÎN ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ DE DUPĂ 1989. LUCIAN BOIA, URMAȘUL LUI ROLLER!

După 1989 istoriografia privind Marea Unire a cunoscut importante evoluții. Desființarea efectivă a cenzurii, și-a „comandamentelor politice” au permis istoricilor larga libertate de cercetare a tuturor temelor privind trecutul, inclusiv a celor mai dificile, care nu au putut fi abordate până atunci.

Spulberarea „miturilor” poporului român: Totuși, încă de la începutul anilor ’90 câțiva intelectuali s-au erijat în exponenți ai „societății civile”, căutând să-și impună viziunea proprie asupra trecutului, prezentului și viitorului României. Aceștia, prin radicalismul lor, aminteau de anii guvernării legionare din 1940, dar și de cei ai stalinismului de la începutul anilor ’50 ai secolului al XX-lea. În prima jumătate a anului 1990 în România s-au revăzut scene cu profesori alungați din amfiteatre de către studenți (așa cum procedaseră legionarii în septembrie - noiembrie 1940). Pe de altă parte, noii „formatori de opinie” ocupau ore în șir ecranele televiziunii (numită „liberă”) dând indicații asupra modului de comportare a românilor, și mai ales a clasei politice, cerând cu vehemență să se interzică apariția în mass-media a unor persoane (scriitori, artiști, profesori, oameni politici) care nu le împărtășeau punctele de vedere. Este drept că nu se cerea condamnarea la moarte fizică, așa cum se cerea la începutul anilor ’50, mulțumindu-se cu „moartea civică”. În fond, societatea românească era amenințată de un talibanism la fel de radical, ca cel din vremea legionarilor și bolșevicilor staliniști. Declarându-se „elita intelectuală” a României, acest grup minuscul, dar extrem de activ în mass-media, și-a arogat dreptul de a judeca și de a da verdicte, de a-i „lumina” pe toți asupra a ceea ce este bun și ce este rău, ce este în folosul evoluției democratice și europene și ce este concepție veche, antieuropeană și antisovietică. Unii au mers atât de departe încât au pretins că tot ce s-a scris în domeniul istoriei până în 1989 era complet fals și trebuie „să o luăm de la zero”. Principala acuzație ce se aducea istoriografiei românești era aceea că a promovat un spirit naționalist și ar fi exagerat rolul românilor în istoria Europei și în cea universală. Pentru acești „civiști” promovarea patriotismului era un act profund nociv, care trebuia extirpat din cultura și comportamentul românilor. În acest context nu este întâmplător faptul că istoricul cel mai atacat, după revoluția din decembrie 1989, a fost Ștefan Pascu, președintele Secției de Istorie și Arheologie a Academiei, profesor (și fost rector) la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Dincolo de motivul invocat - unele articole de presă elogioase la adresa lui Nicolae Ceaușescu și a Elenei Ceaușescu - se afla faptul că Ștefan Pascu a publicat mai multe volume de documente, monografii și lucrări de sinteză prin care demonstra că Transilvania este leagănul de formare a poporului român, că aspirația românilor spre unitate națională a fost o realitate, iar actul de la 1 Decembrie 1918 marca o dată memorabilă în istoria României. Cei care, în iulie 1989, semnau Declarația de la Budapesta, în care se aprecia că Transilvania era un „spațiu de complementaritate” între Ungaria și România, se simțeau deranjați de argumentele istorice ale lui Ștefan Pascu. Din memoria contemporanilor, mai ales a celor tineri, trebuia să se șteargă ideea că Transilvania ar fi pământ românesc. Spiritul antinațional era promovat prin istoriografie cu o vehemență care amintea de începutul anilor ’50. Noul Roller a apărut în persoana lui Lucian Boia, lector la Facultatea de Istorie a Universității din București. Încă din anii ’70, L. Boia călătorea an de an în străinătate, mai ales în Franța, evident cu avizul Securității. La vremea respectivă nu se putea face măcar o excursie până la Ruse (Bulgaria), fără aprobarea Securității. În același timp, el era unul dintre cei mai conștiincioși membri ai PCR, drept care a fost ales și reales în Biroul Organizației de partid de la Facultatea de Istorie. Cu titlu de exemplu menționez că la Adunarea Generală P.C.R. din 26 septembrie 1989, L. Boia a fost reales în BOP, iar după prima ședință a acestuia a devenit secretar cu propaganda. Atunci, principalul obiectiv al muncii de propagandă, în realizarea căruia s-a angajat L. Boia, era realegerea lui Nicolae Ceaușescu în funcția de secretar general la Congresul al XIV-lea al P.C.R. în noiembrie 1989. Acesta era omul desemnat de „societatea civilă” să rescrie istoria României, așa cum bolșevicii îl desemnaseră pe Roller, un personaj obscur, să dea directive „frontului istoric”. Mihail Roller a fost „ales” în 1948 vicepreședinte al Academiei Române, în timp ce Lucian Boia a „săltat” rapid (propunerea datează din 1 martie 1990) de la gradul didactic de lector la cel de profesor (sărind peste cel de conferențiar). Conform misiunii primite, L. Boia a lucrat metodic: a înființat, la Facultatea de Istorie, un centru pentru studierea imaginarului și a atras un număr de studenți să lucreze la teme fixate de el, rezultatele fiind publicate la Tipografia (devenită Editura) Universității. A răspuns invitațiilor, de fapt aranjamentelor, de a-și promova ideile la TVR, de a da interviuri în presă, fiind prezentat ca un autentic savant, promotor al unei noi concepții privind istoria românilor. După o asemenea pregătire mediatică, L. Boia a ieșit „în piața mare”, publicând la Editura Humanitas, în 1997, lucrarea „Istorie și mit în conștiința românească”. În opinia sa „nu există istorie obiectivă, și nu numai că nu există, dar nici nu poate exista”. În consecință, istoria românilor este o succesiune de mituri, precum originea daco-romană, continuitatea în spațiul carpato-pontic, unitatea națională. Atacul său se îndreaptă masiv împotriva ideii că, la 1600, Mihai Viteazul a realizat unitatea țărilor române, aceasta fiind „unul dintre marile mituri ale regimului comunist”. Boia îi critică și pe cei care au scris despre „caracterul unitar al demersului politic de la 1848” socotind „abuzivă” integrarea Transilvaniei în fluxul revoluționar înregistrat în acel an în Țara Românească și în Moldova. Între cei acuzați de Boia se numără Nicolae Iorga, Constantin C. Giurescu, Cornelia Bodea, Lucian Blaga, Constantin Noica etc. În cartea sa, Lucian Boia nu contestă explicit Unirea din 1918, dar o aruncă în derizoriu. El pune accentul pe elementele specifice fiecărei provincii istorice, pe confruntările militare între domnii moldoveni și munteni, pe apartenența Transilvaniei la un alt spațiu de civilizație etc. Unirea din 1918 nu se înscria pe linia unei evoluții firești, ci era rezultatul conjuncturii ivite la sfârșitul primului război mondial. În fond, Boia relua, în 1997, teoriile lui Roller din 1947-1952. Menționez că, în Istoria R.P.R., publicată sub redacția lui Mihai Roller, nu exista nici măcar un paragraf consacrat Unirii din 1918. Dacă Roller a rămas consecvent cu el însuși, Boia și-a schimbat concepția cu 180 grade. În 1984, el a publicat, în Tribuna României, revistă editată de Asociația România (despre care se spunea că era susținută de Securitate), articolul Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, încununarea evoluției milenare istorice românești. După 1989, Boia nu mai era Boia, el scria în 1997 că unitatea națională era un „mit”. Așadar, în 13 ani, el și-a schimbat radical opiniile. Iată ce scria în 1997: „nu în puține cazuri, în școală se supralicitează. Elevii află de la unii dintre profesorii lor că visul de aur al românilor, idealul lor de veacuri, ar fi fost unitatea. Dincolo de neadevăr, dincolo de ceea ce este, conștient sau nu, o manipulare politică prin istorie, se mai ascunde aici un viciu grav: lipsa responsabilității. Profesorul „știe” că este bine să spună așa; indiferent de ceea ce crede cu adevărat, el se simte astfel la adăpost. O exagerare în sens i se pare mai convenabilă decât așezarea pe terenul nesigur al unei istorii critice și inteligente”. Deși critică pe cei care folosesc istoria ca argument politic, Boia nu se sfiește să dea lecții profesorilor, elevilor, studenților, cetățenilor României în general, inclusiv oamenilor politici: „Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură față de trecut, față de orice trecut”. Cu alte cuvinte, românii nu trebuie să mai știe că, în istoria lor, au existat Decebal, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Carol I, Ion C. Brătianu, Ferdinand, Ion I.C. Brătianu, Iuliu Maniu etc, care au luptat pentru drepturile și libertatea poporului lor, constituind un exemplu pentru urmași. Astăzi, acești urmași ar trebui să stea cu capul plecat și să accepte orice condiții impuse de alții. În fond, cu aerul că este detașat din punct de vedere ideologic, în realitate Boia, ca și în anii ’50 Mihail Roller, a urmărit o manipulare a istoriei românilor, reducând-o la o suită de mituri și neadevăruri.

Istoria, adevărurile și miturile: Dacă Roller nu a putut fi combătut în momentul apariției Istoriei R.P.R., deoarece regimul nu îngăduia nicio replică, situația nu s-a repetat în cazul Boia. Acesta a primit o amplă replică din partea lui Ioan Aurel Pop în cartea „Istoria, adevărurile și miturile”, publicată în 2002. Pe parcursul a 390 de pagini, Pop analizează în detaliu lucrarea lui Boia, reliefând faptul că, deși acesta „nu are nicio cercetare proprie în domeniu”, îi critică pe specialiști, „punându-i la zid pe toți acești rătăciți cu numele de Pârvan, Iorga sau Brătianu”. O minimă decență ar fi impus respectul cuvenit acestor mari personalități ale istoriografiei naționale. Evident, L. Boia se înscria într-un „curent” (de fapt o directivă) care viza denigrarea valorilor naționale. Alți „civiști” îi contestau pe Eminescu, Creangă, Caragiale, puneau sub semnul întrebării valoarea descoperirilor lui Aurel Vlaicu și Henri Coandă, cereau demolarea Casei Poporului (devenită Palatul Parlamentului) etc. Revenind la recenzia lui Ioan Aurel Pop, menționând că acesta citează documentele vremii (multe în limbile latină, maghiară, germană) și conchide că „de pe la 1300 începând, zeci de autori străini au afirmat originea comună a românilor și chiar unitatea lor de limbă, religie, tradiții etc. sau că în secolul al XVI-lea Nicolae Olahus, ca român prin naștere, făcea același lucru”. În cartea sa, Boia a urmărit să acrediteze ideea că „românii au trăit mai toată istoria lor separați și dezbinați, fără conștiință și fără idealul unității”. Istoricul clujean demonstrează faptul că a existat „o ideologie națională medievală”, iar Mihai Viteazul „a acționat adesea și în numele unui sentiment românesc și ortodox în Transilvania, unde a luat și măsuri în favoarea românilor”. Aserțiunile lui Boia despre revoluția din 1848 sunt de-a dreptul jenante, dovedind necunoașterea sau ignorarea izvoarelor istorice. „Europeanul” Boia pare că nu a aflat că în istoriografia occidentală se scrie despre „revoluția germană” și „revoluția italienilor” deși, la 1848 nu exista nici Germania, nici Italia, iar situațiile nu erau identice la Berlin și la Frankfurt, de la Milano și Torino. Referindu-ne la spațiul românesc, este limpede că și aici se înregistra un fapt similar. La Iași, la București, la Blaj revoluția a avut anumite particularități, dar prin programul, acțiunile și liderii săi, revoluția a avut un caracter unitar și se înscria în ansamblul general al revoluțiilor europene de la 1848, fapt demonstrat cu zeci și zeci de documente de Cornelia Bodea și alți specialiști în materie. În ampla sa recenzie, Ioan Aurel Pop constată că „Boia nu vrea deloc educație patriotică”, ne întreabă istoricul: „Cum ar putea românii respecta și iubi continentul numit Europa, cum ar putea prețui valorile europene, națiunile europene, grupurile etnice, dacă nu și-ar respecta și iubi propria țară?”. Și pentru că Boia se consideră un occidental, Pop menționează: „Americanii învață la școală un lucru foarte clar: dragostea și respectul pentru marea națiune americană”. Realitatea este că, după vâlva stârnită în mass-media de cei interesați, L. Boia a intrat în anonimat, prea puțini fiind cei care s-au lăsat seduși de „concepțiile sale”.

Documente, tratate și analize despre Marea Unire: Adevărații istorici și-au continuat cercetările și au publicat lucrări temeinice privind Marea Unire din 1918. De o atenție specială a beneficiat Unirea Basarabiei cu România, temă care nu a putut fi abordată, la dimensiunile cuvenite, în ultimele patru decenii și jumătate. În 1994 a văzut lumina tiparului „Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1994”, realizată de cinci istorici (coordonator Ioan Scurtu), care a cunoscut încă două ediții (în 1999 și 2003) în limba română și o a treia în limba rusă (în 2001). De la ediția a doua, la colectivul de autori s-au adăugat trei istorici din Republica Moldova. Capitolul IV al acestei lucrări, intitulat „Unirea Basarabiei cu România”, a fost scris de Dumitru Almaș și Ioan Scurtu. Ion Agrigoroaiei a publicat, în 1999, cartea „Unirea Basarabiei cu România în presa vremii. Un studiu de caz: Ziarul „Mișcarea” (Iași 1918)”. Foarte activi s-au dovedit a fi istoricii din Republica Moldova, care au abordat, cu precădere, Unirea Basarabiei cu România, Menționăm pe Ion Țurcanu cu „Unirea Basarabiei cu România 1918”, Anton Moraru și Ion Negrei, „Anul 1918. Ora astrală a neamului românesc”, Gheorghe E. Cojocaru, Sfatul Țării. Itinerar, toate apărute la Chișinău în 1998, cu ocazia împlinirii a 80 ani de la marele eveniment din 27 martie 1918. În atenția istoricilor români a intrat și o altă temă importantă, despre care s-a scris deformat în anii ’50-‘60 și anume intervenția armatei române în Ungaria, în anul 1919: problema de bază era eludată, accentul fiind pus pe „solidaritatea clasei muncitoare din România cu Republica Ungară a Sfaturilor”. Pe linia trasată în cartea sa de Constantin Kirițescu („Istoria războiului pentru întregirea României”), dar cu o bază documentară solidă, Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu și Costică Prodan au publicat, în 1999, o masivă lucrare intitulată „În apărarea României Mari. Campania armatei române din 1918-1919. Capitolul II al cărții este intitulat Spre România Mare. 1 Decembrie 1918 - desăvârșirea statului național unitar”. O altă direcție de cercetare a vizat rolul avut de unele personalități politice în realizarea Unirii. Până în 1989, acest rol nu a putut fi evidențiat, datorită disputelor politice din perioada interbelică și, apoi, după 1945, a cenzurii impuse de oficialități, care nu acceptau să fie prezentate personalități socotite a fi burgheze și reacționare.

Personalitățile Marii Uniri în volume: Corneliu Lungu a publicat, în 2003, lucrarea „Făuritori ai Marii Uniri. Mărturii documentare” (295 p.), cu referiri la principalii actori ai scenei politice din anii 1916-1918. Ioan Scurtu este autorul mai multor lucrări privind rolul unor personalități politice în pregătirea, realizarea și confirmarea Unirii. Între acestea, „Ion I.C. Brătianu. Activitatea politică”(1992), „Iuliu Maniu. Activitatea politică” (1995), „Regele Ferdinand. Activitatea politică” (1995), „Portrete politice” (2006). La rândul său, Elisabeta Roșu a publicat, în 2007, monografia „Roman R. Ciogaru (1852 – 1936). Repere istorice”, iar Gheorghe Șora, „Biografia unui mare luptător: Vasile Goldiș”(1994). A fost reluată și aprofundată problematica participării României la Conferința de pace de la Paris (1919-1920), ratificarea Marii Uniri, inclusiv a Basarabiei (prin tratatul din octombrie 1920). Cele mai importante contribuții au adus Valeriu Florin Dobrinescu, autorul mai multor cărți: „Bătălia pentru Basarabia 1918-1940”,publicată în 1992, „România și sistemul tratatelor de pace (1919-1923)”, apărută în 1993, „România și Ungaria, de la Trianon la Paris (1920-1947)”, „Bătălia pentru Transilvania”, tipărită în 1996. Aceeași problematică a fost abordată în lucrările: „Conferința de pace de la Paris (1919-1920)”, coordonatori Gheorghe Buzatu, Valeriu Florin Dobrinescu și Horia Dumitrescu, publicată în 1999; „România și Conferința de pace de la Paris, 1919–1920, Studii și documente”, realizată de Gheorghe Calcan și Ion Agrigoroaiei (2001), „România și Conferințele de pace (Paris: 1919-1920, 1946-1947)”, scrisă de V. Fl. Dobrinescu și D. Tompea (1996); „1920 - un act de justiție internațională”, de Corneliu Lungu și Ioana Grigorie; C. Gh. Marinescu, „Diplomația României și Tratatul de la Trianon”, publicată în 1998. Menționăm și contribuțiile lui Alexandru Ghișa, care în 2002 a semnat cartea „România și Ungaria la începutul secolului XX. Stabilirea relațiilor diplomatice (1918-1921)”. Au fost publicate documentele adoptate în 1918 la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia, unele dintre ele în facsimil. În 1993 a apărut sub egida Arhivelor Statului (coordonator Ioan Scurtu) lucrarea „România. Documentele Unirii. Album” (174 p + 1 hartă), una din cele mai elegante cărți apărute în România după 1989. La rândul său, Viorica Moisuc a publicat în 1996, lucrarea de mari dimensiuni (629 p + 12 hărți) intitulată „Basarabia, Bucovina, Transilvania. Unirea 1918. Documente”. Interesant este că lucrarea „Relațiile româno-sovietice. Documente. vol I, 1917-1934”, apărută în 1999 sub egida Ministerului Afacerilor Externe al României și Ministerul Afacerilor Externe al Federației Ruse, conține și documente privind unirea Basarabiei cu România, inclusiv „Declarația Sfatului Țării din 27 martie 1918”. Se cuvine menționată viziunea mai cuprinzătoare promovată de istoricii români, care au integrat Marea Unire din 1918 în context internațional al epocii respective. În anul 2000, a apărut la Cluj-Napoca lucrarea „La fin de la Première Guerre mondiale et la nouvelle architecture géopolitique européenne”, coordonată de George Cipăianu și Vasile Vesa. În 2003, Dumitru Suciu a publicat, tot la Cluj- Napoca, „Anul 1918 în Europa Centrală și Răsăriteană. Evoluția ideii de Europa Unită. Perspectivă și retrospectivă istorică”. În 2003, la împlinirea a 85 de ani de la făurirea statului național unitar român, a apărut, sub coordonarea lui Ioan Scurtu, cartea „Marea Unire din 1918 în context european”, la realizarea căreia au contribuit istorici din Vechiul Regat (Dan Berindei, Ion Ciupercă, Maria Georgescu, Ion Agrigoroaiei, Corneliu Mihail Lungu, Gelu Neamțu, Viorica Moisuc, Gheorghe Iacob, Ioan Scurtu), Transilvania (Camil Mureșan, Nicolae Edroiu, Vasile Vesa), Basarabia (Gheorghe E. Cojocaru) și Bucovina (Ioan Cocuz). Tot în 2003 a apărut, la Editura Fundației Culturale Române, lucrarea „Structuri politice în Europa Centrală și de Sud-Est (1918-2001)”, două volume, cu o ediție în limba română și una în limba engleză. Coordonatorul Ioan Scurtu, în Cuvânt înainte, menționează: „La sfârșitul Marelui Război, în 1918, s-au produs mutații politico-statale importante, ca urmare a prăbușirii marilor imperii: țarist (rus), habsburghic (austro-ungar), german și otoman. S-au creat noi state: Estonia, Letonia, Lituania, Cehoslovacia, Polonia, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor; Austria și Ungaria au devenit state naționale, România și-a întregit teritoriul”.

Marea Unire și colocviul româno-ungar: O interesantă lucrare a apărut în 1998, sub coordonarea lui Cornel Grad și Viorel Ciubotă, intitulată „1918. Sfârșit și început de epocă”, în care sunt publicate cele 33 de comunicări prezentate la colocviul științific internațional desfășurat la Zalău, Satu Mare și Nyiregyháza din martie 1998, de istorici din România (între aceștia, Alexandru Porțeanu, Valeriu Florin Dobrinescu, Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Marcel Știrban, Cornel Grad, Gheorghe Iancu, Gheorghe Cipăianu, Stelian Mândruț) Ungaria (din rândul cărora cităm pe Szász Zoltán, Hajdú Tibor, Szabó Daniel, Bella Tibor, Varga Lajos, Barabás László) și Ucraina (Serghei Hacman). Evident fiecare istoric și-a susținut punctul său de vedere, dar important este că s-a putut dialoga, iar lucrările au apărut într-un volum comun. În Cuvânt înainte, se menționează: „Este timpul ca dialogul surzilor să înceteze, iar noi, istoricii, să oferim o imagine cât mai veridică asupra acestui moment care încheie și, în același timp, începe o nouă epocă”. După 1989, au fost reeditate mai multe lucrări publicate în perioada interbelică, vizând Marea Unire din 1918. Între acestea, cele semnate de Ion Nistor, Ioan Lupaș, Gheorghe I. Brătianu, Ștefan Ciobanu, Nicolae Iorga, Ștefan Manciulea. Nu a fost o simplă reeditare, ci s-au realizat ediții critice, în care este subliniată contribuția autorilor respectivi la cunoașterea unui eveniment important din istoria națională. Dintre lucrările de sinteză în care este abordată Marea Unire, menționăm „Tratatul de Istoria Românilor, vol. VII, tom II” (coordonator Gheorghe Platon), în care capitolul VII se intitulează „Marea Unire și Tratatul de Istoria Românilor”, vol. VIII (coordonator Ioan Scurtu), în care capitolul I se intitulează „Confirmarea internațională a actelor de Unire din 1918”; ambele volume au apărut sub egida Academiei Române, în anul 2003. Din punctul de vedere al cercetării științifice, problematica Marii Uniri a cunoscut abordări multiple, într-o viziune amplă, fiind publicate lucrări realmente valoroase, care au îmbogățit istoriografia românească.

Manualele școlare și Marea Unire: În mod firesc, rezultatele cercetării științifice trebuie să se regăsească și în manualele școlare. La doi ani după revoluție, au apărut noile manuale de istorie, degrevate de balastul politic și ideologic de până atunci, autorii fiind preocupați să prezinte istoria „așa cum a fost”. Manualul „Istoria Românilor. De la 1821 până în 1989”, avându-i ca autori pe Mihai Manea și Bogdan Teodorescu, se adresa elevilor din clasa a XII-a și conținea un masiv capitol intitulat „Desăvârșirea unității naționale a statului român, cu următoarele lecții: Contextul intern și internațional: Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România - act cu caracter democratic și plebiscitar; Importanța istorică a Marii Uniri din 1918”. Treptat, s-a înregistrat o discriminare a ponderii istoriei românilor în școală, astfel că această materie nu mai figura la două clase (a XI-a și a XII-a), ci doar la una singură (a XII-a). Din 1999 se predă „Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi” (clasa a XII-a). În noul curriculum aprobat prin Ordinul Ministrului Educației Naționale, din 2 martie 1999, nu mai figura un capitol distinct privind Marea Unire, acesta fiind înglobat în tema „Unitate și diversitate în România Mare 1918-1940”, care avea următoarea structură: „Neutralitatea și speranța României (1914-1916)”; „Jertfe pentru Unire (1916-1918)”; „Unirea - dorința devine realitate”; „Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei”; „Aspirații noi”; „Unificarea politică și administrativă”; „Diversitate etnică, confesională și soluții politice”. Unii autori de manuale alternative au acordat un spațiu mai larg Marii Uniri, alții au tratat-o „în diagonală”. Din prima categorie face parte manualul realizat de Ioan Scurtu, Marian Curculescu, Constantin Dincă și Aurel Constantin Soare, care cuprinde următoarele lecții: 1) „Trepte spre Marea Unire. Participarea României la primul război mondial”. 2) „Marea Unire din 1918”. 3) „România interbelică, unitate și diversitate”. Ofensiva asupra istoriei naționale a continuat. În 2006, din școală s-a eliminat Istoria Românilor, fiind înlocuită cu o nouă materie intitulată Istorie, în care trecutul era abordat pe „verticală”. În curriculum-ul pentru clasa a XII-a erau înscrise cinci capitole: I. „Popoare și spații istorice”; II. „Oamenii, societatea și lumea ideilor”; III. „Statul și politica”; IV. „Relații internaționale”; V. „Religia și viața religioasă”. Evident, Marea Unire nu-și mai găsește un loc distinct, astfel că autorii - în funcție de propria lor opțiune - se puteau referi la acest eveniment acolo unde considerau că era potrivit. De exemplu, în manualul apărut la Editura Economică, sub semnăturile lui Ioan Scurtu, Niculae Cristea, Marian Cuculescu, Constantin Dincă și Aurel Constantin Soare, la capitolul III, tema „Statul român modern, de la Independență la Marea Unire” a fost introdus un paragraf intitulat „Marea Unire din 1918” (p. 81-83). În manualul publicat de Editura Gimnasium (autori Ioan Scurtu, Florentina Dondorici, Elena Emilia Lica, Emil Poamă, Vasile Ionescu, Octavian Oșanu, Florica Stoica) la același capitol este abordată tema „Realizarea României Mari (1916-1918)”, ca o lecție distinctă (p. 89-92). Alte manuale alternative au evitat pur și simplu să trateze Marea Unire într-o lecție distinctă, deoarece curriculum- ului aprobat de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului la 22 decembrie 2006, nu impunea o asemenea temă. Treptat, după 1989, Istoria a devenit o materie periferică în învățământ, ponderea fiind redusă de la 2-3 ore la 1-2 ore, cu tendința de a o goli de conținut. O analiză comparativă cu „Istoria R.P.R.”, publicată sub redacția lui Mihail Roller, conduce la concluzia că, după o „evoluție” de patru decenii, s-a ajuns la același loc: Marea Unire nu figurează în manualele școlare!

Notă: articolele sunt prezente pe ambele bloguri: Analize Personale și Analize Personale 2.

Analize Personale

joi, 30 noiembrie 2023

ARTICOLE PRIVITOARE LA MAREA UNIRE.

CE NE SPUN PSALMII? - Cartea a cincea. Prima parte.

Arhivă blog

Totalul afișărilor de pagină