OPINII DESPRE ... CHESTIUNI FOARTE RECENTE!

 

OPINII DESPRE ... CHESTIUNI FOARTE RECENTE!

1. România nu mai are politică externă!

 România nu mai are politică externă, iar Ministerul Afacerilor Externe ar putea fi mult mai bine şi mai economic înlocuit cu un birou de traduceri. Aceasta este concluzia mea după ce am ascultat discursul de după CSAT al preşedintelui Johannis. Sunt dezamăgit că, după o perioadă în care presa oficială şi chiar un oficial NATO ce pare în concediu în România, - Mircea Geoană -, au încercat să inducă în societatea românească o stare de anxietate şi de pregătire de război, comunicarea oficială a statului către cetăţeni a ajuns, în cele din urmă, să se rezume la un discurs rostit de preşedintele Johannis. Un discurs care nu răspunde unor întrebări esenţiale. Pur şi simplu, Johannis a citit un punct de vedere NATO, împănat cu nişte puncte de vedere ale sale. Acesta este şi motivul pentru care, din rațiuni de economie şi eficienţă, se poate desfiinţa Ministerului Afacerilor Externe prin transformarea lui în birou de traduceri a documentelor emise de puterile tutelare. Întrebarea esenţială căreia Johannis nu i-a dat răspuns, este de ce România are nevoie de o sporire a prezenţei trupelor militare străine pe teritoriul său. În istoria sa  modern, ţara noastră a avut trupe străine pe teritoriul său de două ori, sub pretextul că astfel va fi apărată. Mai întâi, în 1940, trupele Germaniei naziste au trimis trupe aici, pentru a proteja România de sovietici. Apoi, după 1948, trupele sovietice, care veniseră cu războiul în 1944, au decis să rămână, şi au rămas până în 1958, cu scopul declarat de a proteja „democraţia populară”. Acum, de ce nu este suficient faptul că suntem membri ai NATO? De ce garanţiile de securitate prevăzute de tratatul nord-atlantic nu sunt suficiente pentru a garanta securitatea ţării? În discursul preşedintelui Johannis, se poate vedea satisfacţia prin care saluta venirea trupelor militare franceze pe teritoriul României. Dar niciunde preşedintele nu a explicat de ce acest lucru ar fi necesar. Şi de ce trupe franceze, în mod necesar?

2. „Noua SIIJ”:

 Gata! A fost desființată blamata Secție Specială, pe care o huleau politicienii la tv și prin programele de guvernare, dar o iubeau în secret. Ar trebui să ne bucurăm - iată, protestele magistraților și cerințele organismelor europene au dat roade. De fapt, proiectul de lege moșit în coaliție și prezentat triumfalist de Cătălin Predoiu drept o creație pe modelul Parchetului European este praf în ochi. Unul adunat de pe toate tobele care au bubuit ani la rând împotriva DNA. Căci asta face EPO-ul made in Romania, scoate DNA din ecuație. Adică, exact ceea ce au vrut de la bun început PSD, UDMR, PNL și CSM. Dosarele de corupție ale magistraților nu trebuie să mai ajungă vreodată pe mâinile procurorilor DNA, instituție ciumată pentru coalizații la putere și CSM-ul patronat de Savonea. Corupții cu robă vor fi cercetați de acum înainte de procurorii de la Parchetul General și de la Curțile de Apel, nu de cei de la DNA, așa cum este pentru restul suflării. Normal, trebuie și ei protejați cumva. Și cine să-i protejeze mai bine decât Savonea și ai ei. Pentru că frumusețea fantomei Secției Speciale este că procurorii, 42 la număr, vor fi selectați de plenul CSM și nu de Secția de Procurori, care nu inspiră suficientă încredere, spre deosebire de plenul lui Savonea. Este o mișcare cu schepsis, căci plenul CSM este cel care a ținut cu dinții de Secția Specială, a dat aviz negativ legii de desființare și a susținut masacrarea legilor justiției în timpul lui Dragnea. Mai nou, la CSM scandalul dă în clocot după ce lui Bogdan Mateescu i s-a prelungit nelegal mandatul de președinte al CSM, călcându-se astfel în picioare legea și propriile regulamente. Scopul? Blocarea alegerii unui președinte care nu este pe gustul grupării Savonea și al susținătorilor ei politici. Miza este uriașă, anul viitor au loc alegeri pentru CSM, dar până atunci trebuie făcute promovări de judecători la Curtea Supremă, iar lista scurtă geme de nume controversate. Cât despre ministrul Predoiu, este plin de intenții bune, desigur, așa cum a fost și în 2020, când proiectul de lege pus de el în dezbatere publică prevedea ca acțiunea penală în cazul unui judecător sau procuror să poate fi începută doar cu autorizarea prealabilă a procurorului general, iar trimiterea în judecată a magistraților se încuviințează de către Consiliul Superior al Magistraturii (CSM). O superimunitate în toată regula pentru această castă privilegiată. Motivul invocat: „garanțiile” oferite magistraților împotriva „abuzurilor” procurorilor DNA. Și acum argumentul este același: „derapajele DNA” și lipsa de „încredere” în instituție. Dar nu este vorba de lipsa de încredere a lui Predoiu, ferească sfântul, ci a sistemului de justiție, desigur. „E nevoie de încredere, nu există această încredere. Eu o am, alții nu. Vă garantez că dacă procedam altfel aveam o fractură imensă în CSM”, declară ministrul. Drept este, între „fractura” din CSM și dosarele magistraților la DNA, ce politician ar alege DNA? Să ne bucurăm totuși, era singura „soluție tehnică” posibilă în acest moment, altfel mai stăteam „o sută de ani cu SIIJ pe cap”, ne spune același Predoiu. Ei, nu chiar o sută, că n-or fi atât de longevive PSD și PNL, dar până la următoarele alegeri cu siguranță. Rămâne însă de văzut dacă va rezista până atunci acest parteneriat civil, la câtă păruială este în coaliție pe temele momentului. Dâncu, strategul PSD, ajuns șef la Armată într-o perioadă în care ar fi nevoie de analize și strategii competente, spune că până în 2024. Nici el nu crede asta, plus că nu ar fi în interesul partidului. Dacă pe toate celelalte subiecte își bagă bățul prin gard, pe SIIJ s-au înțeles fără probleme, au bifat-o ca să închidă gura Comisiei Europene, care are altele pe cap acum. Iar populației doar de Secția Specială nu-i mai pasă, când o ard la buzunar facturile. Coaliția, în profesionalismul ei, nu este capabilă să rezolve uriașele facturi la energie. Cartoful fierbinte este pasat între PSD și PNL de aproape două luni și, normal, pică tot în mâinile populației, căci băieții deștepți de la distribuție știu ei cum să se descurce, în ciuda amenințărilor ministrului energiei. Cu demagogia la proțap, „pe noi ne preocupă nevoile românilor”(Ciolacu) și ochii cât cepele pe sondajele de opinie (PSD- 39%, PNL- 18%), cele două partide fac dovada incompetenței acestui guvern instalat cu anasâna de Johannis. Cu premierul plagiator în frunte, miniștri extrași din camarila de partid și un președinte afanisit, statul eșuat își dă măsura. Așa se întâmplă când criteriul de selecție a politicienilor, funcționarilor publici, miniștrilor este loialitatea față de partid și stăpân și nu inteligența, talentul, creativitatea, hărnicia. Camarilele slugarnice au pus stăpânire pe țară, acum, ca și altădată. Cine să le mai înfrunte?

3. Criza prețurilor la energie - cum să n-o rezolvi?

 În ultimele luni, prețurile la energie au explodat, nu doar la noi, ci în toată Europa și multe guverne europene au încercat să stăvilească efectele asupra consumatorilor casnici. Dar rezultatele sunt dezamăgitoare - prețurile continuă să crească, iar alți consumatori neprotejați precum cei industriali încep să-și oprească fabricile. Cum s-a ajuns aici? În primul rând, trebuie să înțelegem că prețurile mari la energie sunt un efect, nu o cauză. Cauza este faptul că în piață se oferă mult mai puțină energie decât se cere, oferta este rigidă și nu poate crește rapid nici când prețurile și profiturile producătorilor sunt mari, iar cumpărătorii practic licitează pentru o cantitate limitată de energie. Dezechilibrul este cauzat de reducerea de consum din 2020 și închiderea atunci a unor capacități de producție, de lucrări în capacitățile de producție amânate în perioada lockdown-urilor, de revenirea spectaculoasă a cererii de energie odată cu revenirea economiilor „în V”, în special în Asia. Primăvara trecută a fost frig și s-a consumat mai mult din depozitele de înmagazinare de gaze, care nu au mai putut fi „reumplute” în timp util în vară; s-a mai redus producția unor zăcăminte din Marea Nordului și din Olanda. Gazul lichefiat, care are o piață globală, s-a dus mai curând spre Asia, unde cererea industrială explozivă a dus la prețuri chiar mai mari decât în Europa. Producția de energie electrică din alte surse a avut și alte probleme - de pildă, mai puțin vânt timp de câteva luni. Profitând de acest context „favorabil”, Gazprom, - care livrează circa 25% din gazul consumat în UE și are o poziție dominantă în jumătatea estică a Europei -, a speculat masiv vulnerabilitățile clienților europeni cauzate deja de o criză globală de energie. Gazprom a redus artificial livrările pe conducte încă din vară, onorându-și contractele din depozitele de înmagazinare europene în mijlocul verii, perioadă în care aceste depozite ar trebui alimentate pentru iarnă. A fluctuat semnificativ livrările pe conducte în anumite zile, ducând la variații semnificative de preț pe bursele europene, chiar de +/-50% în decurs de o săptămână. În principiu, și-a respectat la limită obligațiile asumate în contractul încheiat cu Naftogaz la sfârșitul lui 2019 pentru livrări prin Ucraina pentru 2021, deși cererea pe piața europeană era în creștere și ar fi fost extrem de profitabil să crească și livrările. În același timp, a fluctuat masiv și livrările prin conducta Yamal (Belarus). Evident, toate au fost justificate cu argumente „tehnice” - de pildă, faptul că, Gazprom s-a „concentrat întâi pe refacerea stocurilor din depozitele de înmagazinare de acasă”. Totuși, tranzitul de gaze prin Ucraina a scăzut în 2021 cu un sfert față de 2020 și Gazprom probabil a livrat chiar puțin sub obligațiile contractuale asumate față de Europa, în timp ce livrările către alții, precum China, au crescut peste obligațiile contractuale. Singura conductă spre Europa care cumva a fost „ferită” de problemele de livrare către Europa a fost Turkstream, despre care, cu siguranță, n-ați auzit niciun scandal. De ce acest comportament? Foarte important, absolut toate problemele legate de furnizarea de gaz rusesc au fost explicate în termeni de „limitele pieței europene de energie”. Yamal duce gaz înapoi de la Vest la Est din cauza „speculațiilor unor companii germane”, cantitățile livrate sunt mai mici pentru că „se încheie contracte pe termen scurt și n-am rezervat din timp capacitate pe conducte”, se încheie contracte cu alții pentru că „în UE, clienții nu vor contracte pe termen lung”. Ca o paranteză, din aprilie 2021 n-a mai intrat o moleculă de gaz în România prin Ucraina, iar în ianuarie 2022, Gazprom a făcut prima rezervare de capacitate de atunci. Evident, problemele cu tranzitul prin Ucraina s-ar „rezolva” dacă se dă în funcțiune conducta Nord Stream 2. Lăsând la o parte gălăgia intenționat făcută în Eurospeak pe dos, absolut toate problemele privind livrarea de gaze rusești în această perioadă se înscriu în manualul de abuz de poziție dominantă. UE chiar a spus asta acum câțiva ani, într-o investigație a DG Competition în practicile Gazprom în 8 state membre - închiderea pieței prin contracte prohibitive pentru concurență pe termen lung, prețuri diferite pe țări pe alte criterii decât economice, blocarea reexporturilor, segmentarea agresivă a pieței. La acel moment, în 2018, Gazprom a promis că va juca după reguli, iar UE aproape nu l-a sancționat. Ce încearcă acum Gazprom este să demonstreze, punct cu punct, că respectarea regulilor europene la care s-a angajat odată cu acea investigație are consecințe dramatice pentru consumatorii europeni. Gazprom a declarat război valorilor europene - miza merge mult dincolo de aprobarea Nord Stream 2. Creșterea prețului gazelor este sursa principală a creșterii și pentru energia electrică, iar pe piețele angro de energie din Europa am văzut prețuri și de 3-5-7 ori mai mari față de începutul lui 2021. Problema cea mai mare nu este însă prețul, ci răspunsul total inadecvat, ad-hoc și necoordonat al statelor membre UE pentru reducerea facturilor la clienții casnici. Fiecare țară a încercat să atenueze impactul asupra consumatorilor casnici prin reducerea administrativă a prețului (reduceri de taxe ca TVA, reglementări ale prețului final cu compensarea furnizorilor, reducerea prețului producătorilor acolo unde producătorii sunt de stat, ca EDF în Franța ș.a.m.d.) sau ajutoare de venit, în cel mai bun caz țintite către consumatorii vulnerabili. Nici măcar unul dintre aceste răspunsuri nu tratează cauza problemei - lipsa energiei din piață. Pur și simplu, dacă folosim exemplul licitației, aceste măsuri doar ajută o parte din consumatori să liciteze mai mult. Asta înseamnă că, creșterile de prețuri din piețele angro vor fi chiar accelerate de măsurile de sprijin, iar rezultatul nedorit va fi ieșirea brutală din piață a consumatorilor care nu sunt protejați când prețul devine prea mare. Mai rău, unele țări chiar au făcut rost de bani pentru măsuri, penalizând tocmai producătorii de energie și reducându-le capacitatea de a spori producția acolo unde acest lucru este posibil tehnic pe termen scurt, adică accentuând problema, deficitul de ofertă la un exces de cerere. Absolut toate guvernele au încercat să găsească soluții rapide și facile, cu așteptarea că prețurile vor fi mari doar pe perioada iernii. Dar ce ne facem dacă nu? Deja așteptările jucătorilor din piețele angro în contractele pe termen lung cu livrări din aprilie încolo sunt că prețurile vor mai scădea față de vârful din ianuarie-februarie, dar în niciun caz nu-și vor reveni la nivelul din 2019. Cum vom mai proteja consumatorii după aprilie? Măsurile nu par să fi avut efecte grozave nicăieri în Europa. Dacă în multe țări europene, prețurile consumatorilor casnici oricum cresc, în cel mai bun caz cu circa 50%, dar chiar și de 2-3 ori, în România, problema se suprapune peste criza mai veche de producție de energie. Noi n-am mai făcut investiții noi în capacități de energie electrică din 2016, iar producția internă de gaze s-a redus cu circa 30% în ultimii 4 ani. Spre deosebire de alții care încearcă acum prima dată să reglementeze prețurile sau să supraimpoziteze producătorii, noi am mai făcut-o când nu era nicio criză și pe termen lung -  reglementarea piețelor prin OUG 114/2018, supraimpozitarea veniturilor suplimentare din producția de gaze din 2013, concepută inițial ca măsură tranzitorie până la liberalizare în 2017, dar permanentizată. Demonstrat în România: pe termen lung, efectul unor astfel de măsuri ca acelea adoptate acum ad-hoc și de alții este distrugerea producției de energie, nu protejarea consumatorilor. Ce ar fi trebuit făcut? Cu siguranță, era nevoie de măsuri, dar nu fiecare după cum îl taie capul, ci o politică la nivel european, inclusiv achiziții comune de gaz de la Gazprom pentru a-i contrabalansa poziția dominantă și dezechilibrul de putere în raport cu consumatorii individuali din fiecare țară. Pe termen scurt, soluția la deficitul structural de ofertă ar fi putut fi o măsură europeană de compensare a unor consumatori industriali pentru a-și reduce consumul peste iarnă, pe modelul „consumatorului întreruptibil” - cu despăgubiri și cu posibilitatea acestor consumatori industriali să-și achiziționeze energie suplimentară de altundeva, de pildă, LNG, dacă își permiteau prețuri la nivel competitiv global, la concurență cu consumatorii din Asia. Politica ar fi trebuit făcută la nivel european și transparent, pentru a limita distorsiunile de concurență și lobby-ul național, iar efectele ar fi fost mai controlabile, nu volatilitatea extremă pe care o vedem azi. Evident că aceste măsuri ar fi dus la reducerea producției industriale și inflație anul viitor, dar același lucru se întâmplă oricum, cu consumatori industriali care ies din piață când nu-și mai permit prețurile energiei.

4. Care sunt azi raporturile globale de forță?

 Pe 26 decembrie s-au împlinit 30 de ani de la dizolvarea Uniunii Sovietice. Iar anul acesta se împlinesc 15 ani de când am devenit membri ai Uniunii Europene. În acest interval de timp, care nu înseamnă mare lucru la scara istoriei, și noi, și lumea am trecut prin schimbări de ruptură monumentale. Conceptul de „schimbări disruptive” a fost introdus de Clayton Christensen pentru a descrie acele modificări de natură tehnologică, sociologică, politică, geopolitică și care fac ca întregi industrii să dispară sau să devină de nerecunoscut în modul lor de operare, determinând dispariția completă din peisaj a unor adevărați „monștri sacri”,  corporații uriașe care păreau să domine autoritar segmente întregi din economie. Extrapolând, am putea spune același lucru privind la ceea ce s-a întâmplat în aceste trei decenii în societate, în politică și geopolitică. Cine și‑ar fi imaginat, de pildă, în 1988, chiar în 1989, că atotputernica Uniune Sovietică, al cărei marș spre dominația globală îl prevesteau mulți la un moment dat, în perioada Războiului Rece, se va dizolva. În primul din cele trei decenii post-comuniste, cei mai mulți dintre noi nu aveam dubii în privința căii pe care ne-o doream. Evident, către ceea ce exista în Vest: democrație, o presă liberă, libertatea de expresie, o economie de piață ca o condiție pentru prosperitate. Neliniștile și îndoielile erau legate doar de teama de a nu rămâne undeva într-o zonă gri, în afara spațiului occidental. Integrarea în NATO și UE părea să aibă darul de a risipi complet astfel de dileme. Acum, lucrurile s-au schimbat radical. Sub presiunea unor curente tot mai populare, mai ales printre tineri, atmosfera existentă în Vest începe să semene în tot mai mare măsură cu cea din perioada comunistă. Este drept, nu ajungi la poliție sau la Securitate pentru ceea ce spui, dar o postare „nepotrivită”, care se abate de la linia „corectitudinii politice”, pe Twitter sau Facebook, te poate costa slujba cu riscul oprobriului public. Iar în timp ce retorica anticapitalistă capătă tot mai multă tracțiune, ideea unei societăți de tip socialist cu un guvern puternic, cu atribuțiuni extinse, devine și ea tot mai tentantă. Pe de altă parte, în plan geopolitic, în contextul crizelor din Ucraina și Taiwan și al reconfigurărilor mondiale în materie de influență politică și economică, al balanței de putere din punct de vedere militar, apar tot mai multe semne de întrebare. Ne-am putea oare întoarce la un moment 1989 pe invers? În care, așa cum vrea Rusia, se vor rediscuta sferele de influență de pe continent, cu consecințe potențial îngrijorătoare mai ales pentru țările din regiunea Europei de Est. Mai ales că unii lideri europeni influenți, de pildă, Emmanuel Macron, agreează în principiu ideea de a discuta cu Rusia o „nouă arhitectură de securitate” în Europa, în principal din dorința de a ieși, așa cum dorea și de Gaulle, de sub „tutela americană”. Cum ar putea arăta acest nou aranjament de securitate este însă neclar. Francoise Thom, profesor de istorie la Universitatea Sorbona, crede că în condițiile unei retrageri de facto a americanilor din Europa, Rusia speră că ar putea domina un continent în care pacifismul este larg răspândit, mai ales în Germania. Iar faptul că Moscova tocmai a solicitat ca NATO să se retragă din România și Bulgaria nu este deloc ceva menit să ne liniștească. Chiar dacă astfel de mesaje sunt parte a presiunilor psihologice asupra Vestului și nu trebuie luate, cel puțin deocamdată, în serios, consecvența cu care țări-cheie din Uniune țin să plaseze cele două țări, fără acces în Schengen și aflate în regim MCV, în postura de un fel de membri UE „second-hand”, nu are darul să ne liniștească deplin. Cert este că Beijingul și Moscova, secondate de Iran, dar și de alți actori internaționali, state sau structuri precum rețelele teroriste, militează activ pentru „de-americanizarea” lumii pe fondul unui Occident măcinat de angoase ideologice și falii societale majore care s-a iluzionat naiv în ultimele trei decenii și în parte încă se iluzionează și acum că ordinea internațională liberală este un dat și marșul democrației liberale pe glob este de neoprit. China și Rusia cred că momentul actual, cu un Occident în declin, este unul favorabil pentru a forța astfel de schimbări de substanță în peisajul geopolitic. În ce măsură sunt ele dispuse să-și asume și riscurile majore, inclusiv de natură militară, asociate unui astfel de pas este greu de spus. Documente desecretizate din arhive rusești relevă că atunci când a încercat să preia controlul asupra Berlinului de Vest, Nichita Hrușciov era convins, în proporție de 95%, că americanii nu vor reacționa. Diferența de 5% l-a împiedicat totuși să o facă. Dar nu putem totuși miza pe o reacție similară în ceea ce privește crizele din Ucraina sau Taiwan. În ciuda acestui peisaj global periculos, cu un grad ridicat de incertitudine, multe voci continuă să susțină aceleași tip de abordări care au eșuat în trecut. De pildă, un articol din Foreign Affairs, deși laudă ideea Administrației Biden de a organiza „summitul pentru democrație”, susține că aceasta ar trebui să fie mult mai hotărâtă în demersul de reversare a actualului „val iliberal” din lume. Numai că, chiar summitul în sine a stârnit destule controverse. A penaliza pentru „iliberalism” Ungaria și a exclude țări din Asia de Sud-Est în timp ce inviți Republica Congo sau Pakistanul, care a și refuzat să participe în urma presiunilor chineze, nu este deloc o dovadă de consistență morală. În sine, ideea de a utiliza „promovarea democrației pe plan global” ca un levier american în confruntarea geopolitică cu China și Rusia, de o manieră asemănătoare cu abordarea din perioada Războiului Rece, are sens în principiu. Însă întrebarea esențială este dacă America, pe fondul severei crize politice și societale interne și pe acela al unei eroziuni semnificative a influenței și prestigiului său pe plan global, mai poate avea credibilitatea și forța de a susține în mod real un astfel de demers. Cu atât mai mult cu cât extinderea definiției „democrației liberale” pentru a include „noile valori progresiste” diminuează din start apetitul pe plan internațional pentru acest tip de demers. De altfel, frământări și tensiuni pe această direcție au apărut și în Europa. De pildă, Emmanuel Macron a cerut în discursul său din Parlamentul European ca dreptul la avort să fie trecut în categoria „drepturilor fundamentale din Carta UE”, o trimitere destul de explicită la Polonia. În această cheie ar trebui interpretată și declarația noii președinte a Parlamentului European, Roberta Metsola (în teorie de centru-dreapta): „Mă voi opune oricui vrea să distrugă proiectul european”. Problema este că, în sine, „proiectul european” are în prezent un contur cu geometrie variabilă. De pildă, un demers maghiar de a interzice propaganda LGBT și teoriile identitare în materie de gen în școli este încadrat în categoria violării „valorilor europene”. La fel, mai ales peste Ocean, criticile legate de intruziunea transgenderilor în sport sunt complet nerecomandate dacă nu vrei să-ți riști cariera profesională. Dar dacă ne întoarcem la articolul din Foreign Affairs, cel puțin la fel de problematică este și recomandarea autorilor ca „din moment ce contracararea terorismului nu mai este preocuparea dominantă pentru politica externă a Statelor Unite, Washingtonul ar trebui să renunțe la practica de a da prioritate intereselor de securitate în dauna democrației și drepturilor omului” pentru a nu-și irita aliații autocrați. Pentru că, de exemplu, America nu are nevoie de aliați ca Arabia Saudită sau Egiptul doar din perspectiva amenințării teroriste, ci datorită poziției lor strategice și influenței lor extinse într-o regiune de mare interes geostrategic, inclusiv pentru a contracara Iranul, în condițiile în care influența și credibilitatea Chinei și Rusiei sunt în creștere. Ca să nu mai vorbim de India fără de care inițiativa de contracarare a Chinei în Asia de Sud-Est devine aproape inoperantă. Astfel de „recomandări” sunt complet rupte de realitate și sunt un exemplu de privire naiv distopică a elitelor occidentale. Marea problemă a „abordărilor morale” și a raportării la principii înalte în materie de politică externă este eroziunea severă a platformei de pe care acestea sunt emise. În cei 15 ani scurși de la aderarea noastră la UE, nu doar raportul de forțe pe plan mondial s-a schimbat radical, ci și felul în care arată Uniunea, societatea occidentală, în general, în interior. Apar întrebări surprinzătoare, la care nu ne-am fi gândit în niciun caz în 2007. De exemplu, în condițiile în care în tot mai mare măsură decizii care ne afectează viața de zi cu zi sau chiar unele cu impact major asupra felului în care va evolua societatea în viitor sunt luate de structuri asupra cărora populația nu are în realitate control, și nu de către politicieni care, teoretic, sunt supuși unui control electoral, cum ar trebui să privim în noul context democrația? După cum remarca un cunoscut analist american, Andrew Michta, într-o postare pe Twitter, „în timp ce multe comentarii din mass-media deplâng creșterea populismului, puțini remarcă faptul că ceea ce s-a întâmplat în deceniile scurse de la sfârșitul Războiului Rece au fost definite de ceea ce aș numi un „liberalism nedemocratic” care face ca instituții autonome birocratice să fie cele care trasează în mod real agenda publică”. În paralel apar întrebări legitime și de altă natură. În ce măsură te poți încrede în discernământul unor politicieni de vârf din Europa de Vest, de pildă, în cel al doamnei Merkel, care în 2011 a decis, după accidentul de la Fukushima, să renunțe complet la energia nucleară și să promoveze alternative ca turbinele eoliene sau panourile solare, evident nesustenabile, oferind astfel pârghii majore de intervenție și vulnerabilități în materie de securitate Moscovei, prin creșterea dependenței față de gazele naturale rusești, dar și de Beijing, prin dependența enormă de metalele rare a căror producție chinezii o controlează în proporție de 70%.

5. De ce trebuie/ar trebui să apărăm Ucraina?

 A fost ridicat nivelul de alertă al armatei române, după ședința CSAT. Ministerul Apărării caută voluntari, fără succes. De ce trebuie să apărăm Ucraina? Reprezintă întrebarea care macină pe mulți. Cei mai liniștiți în ecuația asta sunt aceia care din lozinci și-au făcut opinii ferme. „Suntem membrii NATO și trebuie să ne conformăm.” Diferendele istorice dintre Ucraina și România au fost privite mai mereu cu îngăduință de administrațiile succesive de la București. Ucraina, la fel ca și Kazahstanul, nu apar - ca state - pe harta lumii, după Tratatul de la Versailles din 1919. Acestea au fost înființate de către regimul bolșevic al lui V.I. Lenin, în anul 1922, ca parte din Uniunea Sovietică. Prin rușinosul Tratat Ribentropp-Molotov, din iunie 1940 (niciodată recunoscut de diplomația lumii), URSS a luat cu japca Basarabia, Nordul Bucovinei și o parte din Maramureș. După cel de-al doilea război mondial, Stalin i-a făcut cadou „republicii prietene” partea de nord a Bucovinei, Ținutul Herța și cu cea mai mare parte a județului Hotin din Basarabia. Guvernul român, condus de generalul Ciucă, a semnat recent un acord de cooperare militară cu Ucraina. CSAT-ul s-a întrunit pentru a discuta despre strategiile de apărare ale țării, luând în discuție și situația de insecuritate din zona Mării Negre și de pe Flancul Estic al NATO. Ce ne-a liniștit, deocamdată, este faptul că, nu trimitem soldați pe frontul ucrainean. Românilor din nordul Bucovinei li se refuză drepturile la educație și de a-și folosi limba maternă în justiție și administrație. Guvernele de la București au închis ochii, chiar și atunci când românii erau luați cu arcanul de pe străzi, pentru a fi înrolați în trupele militare și trimiși să lupte în Crimeea. În ciuda evidențelor, România și-a asumat la summit-ul NATO din Țara Galilor, desfășurat în anul 2014, rolul de coordonare a programului de apărare cibernetică a Ucrainei. La recomandarea NATO, administrația Constantinescu a semnat Tratatul de bună vecinătate cu Ucraina, încă din 1997, fără a revendica teritoriile furate, doar cerând un statut special pentru românii din statul vecin. În urma negocierilor, am obținut o bună parte din platoul marin al Mării Negre și câteva insule. Potrivit tratatului, românii din Ucraina au aceleași drepturi cu maghiarii din România. Pe teren lucrurile au stat total diferit. Problema este că, exceptând platoul continental, tratatul nu s-a aplicat. Deci asta se poate reproșa guvernanților noștri: faptul că nu se ocupă de aplicarea tratatului. Semnăm un acord de colaborare militar, aducem trupe NATO, suntem speriați - la fel ca occidentalii - de iminenta invadare a Ucrainei. Și dacă Ucraina nu este decât o petardă a lui Putin, în speranța câștigării de timp pentru a încheia o înțelegere cu Xi Jinping, în stare să arunce în aer toată construcția vest-europeană? În timp ce președintele Ucrainei, Vladimir Zelenski, face circ cu tot felul de formate internaționale, Vladimir Putin mută piesele ca la șah. Dar revenind la chestiune, ce interes au românii să apere Ucraina? Acel stat cu care ne-am războit prima oară ecologist pe canalul Bâstroe, iar apoi la Haga pentru a prelua Insula Șerpilor? Profund defazat, ministrul apărării, Vasile Dâncu, zicea că „trebuie să revenim la valorile de acum 30 de ani, în momentul în care gândeam securitatea alături de Rusia, nu împotriva Rusiei.” Adică la rușinosul tratat semnat de Iliescu cu URSS-ul muribund? De ce trebuie să desenăm fronturi de luptă pentru Ucraina, când statul vecin și suveran nici măcar nu ne-a trecut printr statele favorite în strategia de securitate națională? Dacă ar fi avut o privire difuză și nu confuză, CSAT-ul ar fi trebuit să înceapă discuțiile despre rolul României în prea fierbintea Mare Neagră. Acolo, unde Rusia face jocurile. Orice om cu ceva informații știe că nu va urma un război NATO-Rusia și nici SUA-Rusia. Doar ajutoare date simbolic armatei ucrainiene, conduse de nătângul actoraș Zelenski, cel ce se vede deja în NATO. Acum era momentul să profităm de deruta din Alianța Nord Atlantică. Nu să amenințăm, precum guvernul croat, că retragem trupele din exercițiile militare, dar să ne scoatem beneficii din criză și să preluăm Inițiativa celor Trei Mări. În vremurile tulburi ale sfârșitului primului război mondial, șase guverne s-au succedat la putere în doar doi ani, în funcție de interesele de securitate ale micului Regat. Întâlnirile dintre Ion Brătianu și Petre Carp rămân legendare. Cel aflat la putere îi recomanda celuilalt, aflat în opoziție, să intensifice criticile, numai ca voia națională a românilor să fie auzită. Astăzi, deciziile sunt defensive, chiar defetiste. Klaus Johannis a convocat CSAT-ul după zece zile de la cererea lui Serghei Lavrov de retragere a trupelor NATO din România și Bulgaria. Francezii trimit militari, nu de dragul securității noastre naționale, ci pentru a lua pas cu pas locul celor americane. Macron visează la o soluție gaullistă în relația cu Moscova. De supărare pentru lovitura dată de SUA în zona indo-pacifică, prin înființarea Aucus, o alianță militară nouă, care exclude Franța, administrația de la Paris vrea să mute navele cu propulsie nucleară într-un loc strategic. Acestea vor fi aduse în Marea Neagră (cu voia sau fără voia noastră), în numele și stindardul NATO, pentru descurajarea gândurilor de agresiune ale Rusiei, înscăunate deja în Crimeea. Zarurile așteaptă să fie ridicate. 

DE LA GENEZA LA APOCALIPSA! PARTEA A TREIA.

 

DE LA GENEZA LA APOCALIPSA! PARTEA A TREIA

5. Cărţile profetice - Daniel şi profeţii mici: 

 Daniel, după cum sugerează şi numele, este profetul neamurilor. În această carte ne aflăm în timpul neamurilor. Este, după cum vedeţi, al patrulea în listă, corespunzând astfel cărţii Numeri, cartea pustiei sau a lumii. Nu avem de-a face în primul rând cu Israel. Acţiunea se petrece în îndepărtatul Babilon, care a uzurpat Ierusalimul, avându-l pe Nebucadneţar ca rege, în locul unui urmaş al lui David. Avem de-a face cu neamurile pământului, dar numai în măsura în care se referă la scopurile lui Dumnezeu. Există foarte multe trăsături pline de învăţăminte în această carte. Să observăm că exact aşa cum cartea Numeri conţine în primele capitole ceva ce caracterizează, sau ar trebui să caracterizeze oamenii pe care îi vedem în acea carte - având poziţia şi mărturia unui nazireu - aşa vedem şi în primul capitol al cărţii Daniel, poziţia nazireului. Când ne referim la aşezarea copiilor lui Dumnezeu în lume şi la modul în care trebuie să umble în ea, care este primul mare principiu care trebuie să ne ghideze? Cartea Numeri ne spune asta.  În capitolul 6 al acestei cărţi, vedem că pentru ca un om să fie un adevărat pelerin, un martor credincios pentru Dumnezeu în această lume, el trebuie să fie un nazireu; el trebuie să se despartă de tot ceea ce-l înconjoară. Avraam a fost pelerinul-model, el a fost omul care a locuit într-un cort, izolat de ceilalţi. În acelaşi fel, Lot ne este prezentat ca fiindcopilul lui Dumnezeu, pus de obicei în legătură cu lumea, întinat de ea, mărturia lui fiind distrusă, iar el însuşi salvat ca prin foc. Nazireatul este singura putere prin care putem umbla în această lume pentru Dumnezeu, dacă vrem să fim o mărturie pentru El. Dacă vrem ca numele Lui să fie cinstit de noi, acest lucru trebuie realizat în mod categoric prin separarea noastră de tot ceea ce ne-ar întina, degrada şi trage în jos. Cât de des este stinsă lampa mărturiei din cauza faptului că oamenii lui Dumnezeu se alătură lumii, din cauza faptului că trăim aici ca cei care au interese şi lucruri în comun cu lumea. Repet, în Numeri avem ideea principală a întregii cărţi, în capitolul cu privire la nazireu - separarea în mijlocul murdăriei. Iar aici în cartea Daniel, cartea unde lumea se pregăteşte să-şi înalţe capul şi să îşi arate puterea, cartea în care vom avea dezvăluită înaintea noastră istoria celor dintre neamuri, esenţa tuturor acestor lucruri este nazireatul lui Daniel şi al fraţilor lui la curtea împăratului Babilonului. Gândiţi-vă la acei bărbaţi tineri luaţi din Ierusalim - Ierusalimul însuşi fiind tot în ruine - mutaţi în curţile împăratului din Babilon, primul împărat al pământului; Babilonul însuşi fiind prima cetate a pământului, cu tot ceea ce aputea să atragă, tot ceea ce l-ar putea ademeni pe omul firesc, iar el însuşi fiind introdus nu într-o oarecare poziţie smerită şi inferioară, ci luat pentru a fi unul dintre însoţitorii împăratului însuşi, luat pentru a fi în primul şir al promoţiei, pentru a avea o viaţă de succes. Dar ce face el? Primul lucru pe care îl face e să taie funia care l-ar putea lega de tronul Babilonului. „Daniel a hotărât în inima lui să nu se întineze cu mâncărurile alese ale împăratului”, iar în acea decizie a inimii schiţez succesul - dacă aş putea folosi un astfel de cuvânt - vieţii sale pentru Dumnezeu aici jos pe pământ. În acea separare de delicatesele împăratului Babilonului, în acea despărţire de plăcerile şi atracţiile acelui oraş al lumii, schiţez secretul acelor descoperiri minunate pe care Dumnezeu i le-a făcut lui Daniel. Pentru a ilustra acelaşi lucru, să-l vedem pe Ioan în cartea Apocalipsa, unde i-a fost dezvăluită o viziune mult mai mare, unde ochii săi cuprind nu numai pământul, ci şi cerurile, nu numai timpul ci şi eternitatea; ochii lui cuprind întreaga sferă privitoare la modul lui Dumnezeu de a se ocupa de oameni, şi scopurile Lui în legătură cu Fiul Său binecuvântat. Care este gândul - cheie al acestei cărţi? „Eram în insula numită Patmos, pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Iisus.” Despărţit de toată gloria şi puterea acestei lumi, Ioan, prizonierul singuratic, în singurătate, vede viziuni pe care niciun ochi muritor nu le poate vedea; aude cuvinte pe care nimeni în afară de urechea unsă nu le poate auzi, şi ne dezvăluie descoperirea tuturor căilor lui Dumnezeu, introducându-ne în eternitatea însăşi. Vreţi să înţelegeţi profeţia? Vreţi să staţi pe culmea de unde puteţi privi toate regatele acestei lumi şi gloria lor? Vă amintiţi de Acela care a stat pe vîrful muntelui şi a privit toată acea glorie, toată acea splendoare a acestei lumi şi împărăţiile ei, nemişcat, neatras de ea? Era binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu; iar când Satan I-a arătat toate lucrurile şi s-a oferit să I le dea Lui, Acest binecuvântat, adevăratul Nazireu, separat în inima Lui de toate acestea, nu a vrut să aibă nimic din toate acestea, până când Tatăl Său nu I le-a dat. Aşadar, inima nazireului, poziţia nazireului, despărţirea în inimă a nazireului de lucrurile lumii care ar întina şi ar împovăra, este singura stare potrivită în care ne putem apropia şi înţelege profeţia. Profeţia este pentru inimă. Nu ştiu nimic care să amortizeze mai mult, nimic mai vătămător pentru bunăstarea noastră spirituală decât de a fi ocupaţi cu profeţia într-un mod rece, intelectual. Să privim la apostolul Pavel în Romani capitolul 11. El dezvăluie modul lui Dumnezeu de a se ocupa de Israel şi de neamuri, în capitolele 9, 10 şi 11. El citează versete din Scriptură privitoare la profeţie, prevestind timpul când Israel va fi restabilit ca popor de către Domnul; dar inima lui începe să ardă pentru aceste lucruri. Inima sa le absoarbe şi pe măsură ce continuă cu acest subiect, izbucneşte în laudă: „O, adânc al bogăţiilor şi al cunoştinţei şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu!” Dacă ne aflăm în adevăratul duh al nazireatului, ocupaţi cu aceste subiecte profetice, vom vedea că ele ne introduc în sfântul locaş al lui Dumnezeu Însuşi, vom fi ocupaţi cu El, lăudându-L şi închinându-ne Lui. Aşadar, aceasta este explicaţia - punctul de observaţie în care se află Daniel. El este un bărbat care are Babilonul la picioare şi el stă ca un om liber al lui Dumnezeu acolo, fiind o mărturie pentru El, cu amintirea Sionului în inima sa. Poate privi fără a fi impresionat de splendoarea lui Nebucadneţar şi gloria Babilonului, şi să se gândească totuşi la timpul când sfinţii celui Preaînalt vor lua în stăpânire împărăţia şi când Israel, risipit, sărac, dispreţuit şi respins, va domni într-o zi - va domni în pace şi va triumfa asupra tuturor naţiunilor. Când ne preocupăm cu cartea însăşi, găsim în ea subiecte de un mare interes şi beneficiu. Aş putea spune că în cartea Daniel avem detalii mai multe decât în aproape orice altă carte. Profeţiile variatele, distinctele şi clarele cu privire la viitor, fac din cartea Daniel o carte de un interes deosebit. Aici, de exemplu, în al doilea capitol, avem viziunea lui Nebucadneţar. Nebucadneţar are o viziune pe care nu şi-o mai aminteşte. A uitat-o pe toată. Nu numai că eşuează în a-i înţelege semnificaţia, aşa cum şi Faraon a eşuat în a înţelege semnificaţia visului pe care l-a avut despre foametea din Egipt - cei şapte ani de foamete şi cei şapte ani de belşug - ci Nebucadneţar uită ce a visat, astfel încât apelează la înţelepţii Babilonului, iar ei nu trebuie numai să-i spună semnificaţia viziunii, ci să reproducă viziunea însăşi. Acest lucru, desigur, înfăţişează neputinţa înţelepţilor Babilonului. Şi spre cine se poate el întoarce într-o astfel de situaţie, dacă nu spre acei evrei dispreţuiţi, spre acei bărbaţi care refuzaseră, am putea spune, locul de onoare pe care li l-a dat el? Daniel vine în faţă şi nu numai că îi spune semnificaţia, dar îi şi reaminteşte viziunea pe care a avut-o în noapte - acel chip glorios care stătea înaintea lui cu capul de aur, cu pieptul de argint, cu coapsele de aramă şi cu picioarele din fier amestecat cu lut. În capul de aur îl vedem pe Nebucadneţar însuşi, încredinţându-i-se putere şi autoritate de la Dumnezeu, iar acest lucru ne oferă una din cele mai deosebite teme ale cărţii - istorisirea timpurilor naeamurilor. Timpurile neamurilor sunt acelea în care trăim în momentul actual. Noi nu trăim în timpul lui Israel, nici nu suntem puşi în legătură cu un Dumnezeu care nu are de-a face în mod direct cu niciun popor de pe pământ. El lucrează providenţial acum pe pământ şi totul, pus în legătură cu acest lucru, are de-a face cu ceva dincolo de vreun neam pământesc. Când cele două seminţii, care alcătuiau regatul lui Iuda au fost duse în captivitate în Babilon, au început timpurile neamurilor. Veţi vedea de altfel că descrierea chipului pe care Nebucadneţar l-a văzut începe cu un cap de aur şi se termină cu picioarele de fier şi de lut. Nu există nimic cu privire la Israel în acest chip, niciun singur cuvânt. Prima dată vedem în acest chip împărăţia Babilonului, sau mai bine spus pe Nebucadneţar însuşi, apoi Imperiul Medo-Persan, apoi Imperiul Greciei, iar la sfârşit Imperiul Roman, coborându-se până la acel Imperiu care se va manifesta în zilele din urmă, când vedem lutul democraţiei amestecat cu tăria de fier a puterii imperiale a Romei. Nu vedem niciun cuvânt, repet, privitor la Israel; este mult mai important să ne amintim că poziţia lui Israel din timpul primei lui captivităţi, este aceea de străin. Israel nu este poporul lui Dumnezeu recunoscut în mod public. Este adevărat că El i-a dus înapoi în ţară după şaptezeci de ani. I-a dus înapoi ca pe un popor liber, dar să ne amintim că am văzut în cărţile lui Ezra şi Neemia că ei nu erau acolo ca un popor independent cu un împărat deasupra lor, ci ca un popor dependent de împăratul Persiei. Ei locuiau acolo ca servitori ai puterilor neamurilor. Când Fiul lui Dumnezeu Însuşi s-a născut, Împăratul lui Israel, in ce circumstanţe a avut loc aceasta? Cine ocupa tronul lui Israel? Un edomit, regele Irod. Cine era deasupra lui? De ce fiara însăşi este reprezentată în capitolul şapte de către conducătorul Imperiului Roman? Timpurile neamurilor veniseră, iar Fiul lui Dumnezeu, Împăratul lui Israel îşi avea locul într-o iesle, nici măcar în han, locul străinilor, ci tocmai printre animale. O fiară sălbatică ocupa tronul ţării, iar locul Lui, care avea tot dreptul să domnească, era printre animalele din staulul din Betleem. Acest lucru ne arată, aşa cum niciun alt lucru n-ar putea, că era timpul neamurilor. Când adevăratul Împărat al lui Israel vine, El nu are niciun loc în ţară. Nu mai este nevoie să-i trasăm viaţa, pentru că El niciodată nu a avut un loc la tronul lui Israel, cum de altfel nici nu a avut vreun loc în inimile lor. Aş putea spune că atunci când va veni timpul ca Israel să se pocăiască şi să se întoarcă la Domnul, atunci El va avea un loc în inimile lor, iar când aceasta se va întâmpla, El va avea un loc pe tronul lui Israel. El va fi Împăratul lor, într-adevăr, dar până când ei Îl vor primi, El nu va fi Împărat. Timpurile neamurilor continuă. Să urmărim subiectul puţin mai departe. După crucificarea Domnului, şi fiind predicat de Petru în ziua Cincizecimii, încă Îl vedem prezentat iudeilor, pentru ca ei să-L primească. Dacă L-ar fi primit, El ar fi venit din nou, aşa cum a profeţit Petru, iar atunci ei şi-ar fi avut Împăratul pe tron. Însă ei L-au respins, şi şi-au confirmat cuvintele faţă de Pilat- acelea că ei nu aveau rege decât pe Cezar. Dacă ar fi avut cunoştinţă profetică,  ar fi însemnat  că ei nu aveau alt împărat decît Fiara; nimeni altul nu domnea asupra lor, decât acel chip pe care Nebucadneţar l-a văzut în viziunea sa cu picioarele din fier şi din lut. Aşadar aceste timpuri au trecut, ele sunt acum şi vor continua până când Hristos îşi va institui Împărăţia şi va domni aici pe pământ. Aceasta vedem în viziunea lui Nebucadneţar. Piatra care s-a desprins de pe munte fără mâini loveşte chipul. Împărăţia lui Hristos desprinsă de muntele scopurilor lui Dumnezeu vine şi loveşte nu capul chipului, nici vreo altă parte a corpului său, ci picioarele care erau parte din fier şi parte din lut murdar. Aceasta înseamnă că, atunci când Hristos va veni ca Împărat, va lovi cu judecată acele 10 părţi ale Împărăţiei pe care le avem în cele zece degete de la picioare, parte din fier- putere imperială- amestecat cu lutul murdar al democraţiei. Cu alte cuvinte, acest lucru se va întâmpla când puterea imperială a Europei de Vest se va reuni într-un fel de formă democratică, parte din fier, parte din lut, iar acea Împărăţie alcătuită din zece părţi va avea o singură persoană care s-o conducă, numită Fiara, la fel ca în cartea Apocalipsei. Atunci Hristos va veni cu judecată şi va lovi această formă a Împărăţiei; atunci întregul chip al autorităţii umane care vorbeşte despre gândurile şi speranţele omului cu privire la lume, se vor sfărâma în praf. Împărăţia omului va fi prefăcută în praf şi va fi înlăturată pentru totdeauna din vedere, iar Împărăţia binecuvântatului nostru Dumnezeu, cu Hristos ca şi conducător al ei, acea pietricică ce s-a desprins de pe munte fără mâini, va creşte şi va deveni un munte măreţ, aducând pace, binecuvîntare şi dreptate pe pământ. Aceasta este viziunea pe care a avut-o Nebucadneţar, iar aceasta este interpretarea pe care Daniel i-o dă. Dacă am avea timp, am vedea cât de asemănătoare este viziunea lui Daniel din capitolul şapte al aceleiaşi cărţi. Acolo, din nou avem o împărăţie alcătuită din patru părţi; cu toate acestea, nu ne este prezentată într-o formă umană, ci sub forma unor fiare crude şi sălbatice. Cele patru fiare corespund celor patru împărăţii de care am vorbit mai înainte. Ultima împărăţie cu cele zece coarne este aceeaşi pe care o vedem în cele zece degete ale chipului, fiind adăugat cornul cel mic, fiara insăşi despre care vorbeam, conducătorul imperial al Imperiului Roman restabilit. În locul pietrei desprinse de pe munte Îl vedem pe Fiul Omului Însuşi, venind şi luând Împărăţia, însă semnificaţia generală a viziunilor este identică. Este uimitor, totuşi, că în capitolul şapte nu ne este prezentat chipul unui om (aşa cum vede lumea), ci ceea ce vede Dumnezeu. Toată autoritatea şi puterea acestei lumi este a Fiarei. Omul pus în cinste şi fără pricepere este asemenea fiarelor care pier. El nici măcar nu este om. Aceasta explică cele două capitole fundamentale ale cărţii, chipul din capitolul doi şi fiara din capitolul şapte. Un studiu atent al acestor două capitole ne va reda istoria timpurilor naţiunilor. Găsim multe alte lucruri în carte de un deosebit interes. De exemplu, în capitolul următor, în cel de-al treilea, ni se istoriseşte despre chipul de aur pe care Nebucadneţar l-a făcut. Se pare că omul a uitat aproape imediat lecţia pe care Dumnezeu l-a învăţat. El a văzut acel chip spulberându-se în praf şi dispărând, şi totuşi, ce face el? Se închină lui Dumnezeu? Posedă el autoritatea Lui? El înalţă acest chip pentru a i se închina, chipul pe care fără îndoială l-a văzut în viziunea sa. Toţi trebuiau să se închine acestui chip, iar dacă nu o făceau, erau aruncaţi în cuptorul cu foc. Aici suntem transportaţi în zilele din urmă, timpul în care se va restabili „chipul fiarei”, după cum este numită în Apocalipsa; vedem astfel o legătură între aceste două capitole din Daniel. Când chipul este înălţat, toţi cei care nu se vor pleca pentru a i se închina, vor fi aruncaţi în ceea ce se cheamă cuptorul cu foc. Acela va suferi marele necaz. În acest capitol al treilea vedem rămăşiţa, pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Aceştia erau bărbaţi care şi-au luat, după cum spuneam, locul nazireului, iar când vine timpul ca să se închine chipului, de a se închina oricărei autorităţi care L-ar detrona pe Dumnezeu, aceşti bărbaţi separaţi sunt singurii care pot refuza. Să facem o aplicaţie practică, pentru un moment. Când Hristos ne umple inimile astfel încât refuzăm lucrurile lumii, acestea nu vor mai avea niciun farmec pentru a ne mai închina lor. Când ne luăm adevăratul loc al nazireului, Satan nu ne va mai face să ne închinăm lui, nici lucrurilor sale. Nu s-a înfiorat sufletul tău de atâtea ori când ai citit capitolul al treilea al cărţii Daniel? Imaginează-ţi acea imensă adunare strânsă împreună în câmpia Dura. Toţi bărbaţii de seamă, bărbaţii puternici, regii şi bărbaţii de vază ai imperiului Babilonului erau adunaţi acolo şi ascultau muzica plăcută a variatelor instrumente-  psalterionul, lira şi lăuta, tot ceea ce ar pune în mişcare poporul şi l-ar ţine atent la ceea ce se petrecea acolo. Însă trei bărbaţi sunt singurii care stau în picioare acolo, trei bărbaţi îl sfidează pe cel mai puternic împărat al întregului pământ, stând în picioare, în faţa adorării universale a acelui chip, cu capetele acoperite şi drepţi, ca martori ai lui Dumnezeu, iar toată puterea măreaţă a lui Nebucadneţar nu-i poate face să se plece. Tot exemplul acestei mulţimi adunate nu-i poate face să  cedeze. Toată muzica plăcută a acesei orchestre minunate nu-i poate influenţa să-şi plece genunchiul în faţa acelui chip. Nici cuptorul cu foc încins de şapte ori mai mult decât se obişnuia, nici ameninţările nu-i pot face să renunţe la credincioşia lor faţă de Dumnezeu. Unde mai vedem astfel de bărbaţi astăzi? Nu mai trăim în timpurile cuptorului cu foc, dar putem auzi muzica, putem auzi lira, psalterionul şi lăuta şi toate aceste lucruri ademenitoare care ar atrage poporul lui Dumnezeu. Unde sunt cei care, într-un fel sau altul, nu se închină chipului, urmând mulţimea? Ce onoare să stai ferm pentru Dumnezeu într-un timp de apostazie universală. Dacă citim în Biblie, vom vedea că într-un astfel de timp lumina mărturiei străluceşte cel mai luminos. Să vedem viaţa persoanelor în parte. Veţi vedea că în cele mai negre zile ale istoriei împăraţilor lui Israel, au trăit Iosia şi bărbaţi ca el. Chiar dacă suntem puţini, ca acei bărbaţi din Israel, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, iar toată lumea urmează chipul unui dumnezeu fals, dacă Îi suntem credincioşi Lui, putem avea o mărturie ca a lor. Ei au fost aruncaţi în cuptor, dar ei Îl cunoşteau pe Dumnezeu şi i-au spus lui Nebucadneţar: „Dumnezeul nostru ne poate scăpa din mâna ta.” Ce cuvinte au fost spuse puternicului conducător, care credea că are toate lucrurile în mâinile sale: „Dumnezeul nostru poate să ne scape şi dacă nu,” aici nu spune dacă El nu poate să ne scape, ci dacă El nu alege să ne scape- „Să ştii împărate, că nu ne vom închina chipului pe care l-ai înălţat.” Lasă-ne să intrăm în cuptor, încălzeşte-l de şapte ori mai mult, nu vei face altceva decât să-ţi arzi proprii tăi oameni şi legăturile omeneşti care ne-au legat, dar nu ne poţi face rău. Ei vor intra în cuptor, însă numai pentru a găsi acolo un însoţitor, care este nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este tot ce poate să facă focul persecuţiei, tot ceea ce pot face ameninţările lumii, să ne pună într-un loc unde numai legăturile noastre sunt arse. Nu credeţi că aşa este? În timpurile voastre de prosperitate aţi văzut că lumea îşi încolăcea funiile de mătase în jurul vostru, ţinându-vă strâns. Când însă a venit vreo nenorocire, poate persecuţie, cum au fost arse acele funii de mătase care vă ţineau şi care erau aşa de puternice, iar voi aţi umblat in focul de care v-aţi temut că v-ar putea mistui. Nu trebuie să vă temeţi niciodată din cauza a ceea ce a venit peste voi datorită credincioşiei şi devotamentului faţă de Domnul. Dar trebuie totuşi să continuăm, pentru că avem alte subiecte, deşi sunt sigur că ne place să zăbovim la aceste lecţii practice, pentru a vedea ce are Domnul pentru sufletele noastre. În capitolul trei îl vedem pe Nebucadneţar cu chipul lui strălucitor înălţat, acest chip fiind dispreţuit de o mână de bărbaţi credincioşi. În capitolul următor, îl vedem pe Nebucadneţar învăţându-şi lecţia pe care a refuzat să o înveţe mai înainte. Îl vedem pe el, bărbatul puternic, cel mai puternic conducător de pe pământ, smerit datorită mândriei lui. Voi cita doar un singur verset din acest capitol: „Pe cei care umblă cu mândrie, El ştie cum să-i smerească.” Acestea sunt cuvinte rostite de buzele lui Nebucadneţar, atunci când el şi-a învăţat lecţia. Iată-l pe puternicul împărat, capul de aur - printre fiare - iar aici, cei care urmăresc acest aspect pot vedea din nou o legătură uimitoare între capitolele doi şi şapte. El este pus printre fiare şi mănâncă iarbă ca boii- acest conducător puternic. Este ca şi cum Dumnezeu l-a învăţat lecţia pe care am citat-o puţin mai în urmă, „Omul pus în cinste şi fără pricepere este asemenea fiarelor care pier.” Iar el va afla că Dumnezeu Îi smereşte pe cei care umblă cu mândrie. Va fi bine pentru această lume şi pentru bărbaţii ei puternici, atunci când vor învăţa că mândria este cel mai rău duşman al lor; şi, făcând din nou o aplicaţie practică, bine este pentru noi când învăţăm, indiferent cât de dureroasă e smerirea, indiferent cât de neplăcută e, să nu ne încredem în carne. Atunci vom putea, la fel ca Nebucadneţar în acest capitol patru, să-L înălţăm pe Dumnezeul oricărui har, pentru că ne-am luat adevăratul loc. În capitolul următor vedem groaznica răutate ce are loc între neamuri, reprezentată de Belşaţar şi ospăţul său. El spune „Aduceţi toate vasele de aur şi tot ce a fost luat din Ierusalim.” El foloseşte aceste vase la un ospăţ lipsit de evlavie şi păgân. El aduce blasfemie la adresa Domnului când se închină idolilor săi de aur şi de argint. Acesta este sfârşitul împărăţiei Babilonului şi a asupririi naţiunilor. Este un capitol profetic care face refeire la sfârşit, atunci când Dumnezeu este blasfemiat, la modul in care va fi El blasfemiat în acele zile din urmă, când nimănui care n-a primit semnul fiarei pe frunte sau în mână, nu i se va permite să cumpere sau să vândă. Atunci apare scrisul pe perete: „Ai fost cântărit în balanţă şi ai fost găsit prea uşor.” „Mene, Mene, Techel, Ufarsin.” Istoria neamurilor este una a apostaziei. Cât de prostesc este gândul unui om care crede că lumea se îmbunătăţeşte în lumina acestor adevăruri solemne. Nebucadneţar a fost cel mai bun împărat pe care l-au avut neamurile; el i-a fost mai credincios lui Dumnezeu decât oricine altcineva şi totuşi cât de jos avea să coboare. Belşaţar este reprezentantul corespunzător al culminării puterii neamurilor, într-o apostazie şi blasfemie deschisă a zilelor din urmă. Scrisul este pe perete; toţi cei care au ochi, să vadă aşa cum vedea Daniel scrisul de pe perete al acestei săli de ospăţ a lumii. Auzim de Parlamentul naţiunilor, de Confederaţia lumii, de Guvernul mondial şi de progres peste tot. Ah, în mijlocul acestui dezmăţ al celebrării progresului omului şi al dezvoltării sale, vedem degetul lui Dumnezeu scriind acolo „totul este cântărit în balanţă şi găsit prea uşor.” Al şaselea capitol ne oferă desfăşurarea finală a lucrurilor şi anume, că oricine face cerere oricui, lui Dumnezeu sau unui om, altuia decât împăratului Darius, să fie aruncat în groapa leilor. Aici avem o altă imagine reprezentativă. Este culminarea finală. Am văzut apostazia reprezentată de ospăţul lui Belşaţar, dar aici vedem înălţarea împăratului ca Dumnezeu Însuşi. Darius pare a fi un bărbat, de care personal, putem fi înteresaţi, un bărbat căruia i-a părut rău de ce a făcut, dar care de fapt reprezintă Fiara- apostazia absolută a omului. Daniel reprezintă rămăşiţa, acei puţini credincioşi din zilele din urmă care vor refuza să renunţe a se închina lui Dumnezeu. Drept consecinţă, ei sunt aruncaţi în groapa leilor, trec prin marele necaz al zilelor din urmă, când Satan, „leul care răcneşte”, i-ar devora, dar are gura închisă; şi vor ieşi din aceasta situaţie încercaţi, credincioşi şi loiali lui Dumnezeu, martorii Lui şi nucleul împărăţiei lui Hristos pe pământ. Aceasta ne oferă încheierea întregii relatări. Restul cărţii Daniel continuă într-un alt fel. Am făcut deja referire la capitolul 7. În capitolul 8 vedem istoria împărăţiei de răsărit în locul celei de apus, pe cand în capitolele 7 şi 9 vedem acea profeţie remarcabilă despre cele şaptezeci de săptămâni care, după cum cei care sunt familiarizaţi cu profeţiile ştiu, este atât de importantă pentru înţelegerea corectă a timpurilor în care Dumnezeu se preocupă cu lumea. Ultimele trei capitole ne oferă desfăşurarea evenimentelor, în mod deosebit în Răsărit unde, cu multe amănunte care şi-au găsit împlinirea într-o bună măsură, vedem în mod evident trăsăturile lui Antihrist, împăratul neascultător, asociat în Apocalipsa 13 cu fiara. Este foarte frumos să îl vedem pe Daniel singur în primul capitol, şi pe Daniel singur din nou în ultimul capitol al acestei cărţi. Toată gloria acestei lumi trece pe dinaintea noastră, dar bărbatul care rămâne ferm pentru Dumnezeu, singur la început, este bărbatul care va fi singur şi la sfârşit. „Dar tu, mergi pe drumul tău până la sfârşit; şi tu te vei odihni şi te vei ridica în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor.” Chiar dacă lumea triumfă acum, în această scurtă zi a omului, acei oameni puşi deoparte pentru Dumnezeu acum, vor sta singuri în ziua binecuvântării: „Cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate.” Aici avem, în modul cel mai incomplet, câteva gânduri cu privire la această importantă profeţie a cărţii Daniel. Aş recomanda ca această carte să fie studiată în amănunt. Cartea Daniel defineşte în cel mai frumos mod ceea ce este personal şi ceea ce se poate împărţi. Oferă hrană pentru sufletul nostru ca de altfel şi pentru intelectul nostru şi vedem, după cum am spus mai înainte, că un astfel de studiu al profeţiei ne face închinători, în loc de a ne face nişte colecţionari reci de statistici şi de argumentări scripturistice. Ne rămânân cei doisprezece aşa-numiţi profeţi mici, pentru a completa pentateuhul profetic. Aici ne este oferită a cincea parte, Deuteronomul profeţilor. Că acest lucru nu este arbitrar, ci pur şi simplu urmăreşte scopul obişnuit, este un lucru bine-cunoscut pentru mulţi dintre cei care studiază Biblia. Sunt multe motive care justifică acest lucru: toate sunt cărţi scurte, iar temele asemănătoare permit ca ele să fie strâns grupate împreună. Observăm în mod deosebit că în cei douăsprezece profeţi regăsim numărul guvernamental. Este vorba despre modul lui Dumnezeu de a lucra, de principiile lui Dumnezeu în guvernare, iar aceasta este ceea ce găsim de-a lungul celor douăsprezece cărţi - numărul guvernării înseşi. Pot spune că ordinea acestor cărţi în Biblia noastră, nu este ca cea din original, şi nu are nicio aprobare. Dar există o ordine a subiectelor care este foarte remarcabilă. De exemplu, să luăm cartea Osea: acest profet se ocupă în mare parte cu Israel, mai degrabă decât cu Iuda, aşa cum fac majoritatea profeţilor, cum ar fi Isaia şi Ieremia. Insă Osea pare a se ocupa la fel de mult cu Israel, cât şi cu Iuda. La fel se întâmplă şi în cazul lui Amos şi al lui Mica. Ei toţi au amândouă regatele înaintea lor, iar subiectele lor sunt asemănătoare. Cartea Osea este foarte fumoasă. Îmi amintesc cum, cu ani în urmă, Osea a fost primul profet, cred că, chiar înainte de Isaia, care mi-a câştigat inima. Vedem o implorare a inimii lui Dumnezeu în Osea, Dumnezeu coborându-se la nivelul omului, ca un om implorând faţă către faţă un popor pe care El Îl iubeşte. Necredincioşia lui Efraim, hrănindu-se cu vântul de răsărit - Efraim, a cărui nebunie am numit-o ca fiind aceea a unei porumbiţe proaste - şi totuşi, un popor iubit, la care El n-a putut renunţa. Înduplecările Sale sunt stârnite una după alta. El tânjeşte după acel popor şi după Iuda, făcându-L să-i implore şi să-i roage stăruitor să se întoarcă. Este o rugăminte minunată. El nu ocupă un loc distant, stând în cer şi rostind judecată asupra lor, ci în persoana profetului, El coboară la adevărata lor condiţie, se coboară la necredincioşia lor faţă de El şi Îi imploră să se întoarcă. Observăm în ultimul capitol efectul acestei rugăminţi stăruitoare: „Israele, întoarce-te la Domnul Dumnezeul tău! Pentru că ai căzut prin nelegiuirea ta. Luaţi cu voi cuvinte şi întoarceţi-vă la Domnul.” Şi observăm că, atunci când Dumnezeu Îşi imploră poporul, El nu lasă nimic nefăcut pentru a-i convinge să se întoarcă. El va pune cuvintele în gura lor; El le va spune ce să vorbească. Nu ştim ce să-i spunem lui Dumnezeu? Atunci El ne pune cuvinte pe buze. El spune: „Ziceţi-i: Iartă toată nelegiuirea şi primeşte-ne cu milă şi-ţi vom aduce lauda buzelor noastre. Asiria nu ne va salva (puterile lumii), nu vom călări pe cai (puterea Egiptului, aşa cum vedem în capitolul 30 al cărţii Isaia), nici nu vom mai zice către lucrarea mâinilor noastre (idolatrie): Dumnezeul nostru!, pentru că la Tine găseşte îndurare orfanul.” Ce cuvinte să pună pe buzele unui popor păcătos care s-a îndepărtat de la El! Care este răspunsul Lui la acestea? „Voi vindeca necredinţa lor, îi voi iubi nestingherit; pentru că mâna Mea s-a întors de la el. Voi fi ca roua pentru Israel; va înflori ca un crin şi îşi va întări rădăcinile ca Libanul. Ramurile lui se vor întinde şi măreţia lui va fi ca măslinul şi mireasma lui ca Libanul.” Dumnezeu se preocupă cu acest crin mic, cu frumuseţea lui, acea floare mică şi totuşi mai frumoasă decât Solomon în gloria lui; se preocupă de cedrul Libanului în toată măreţia lui, în toată puterea lui şi spune că poporul Lui sărac, cu inima zdrobită, pocăit, acel popor necredincios, când se va întoarce la El, va fi vindecat, va fi frumos precum crinul, şi la fel de măreţ şi puternic ca Libanul însuşi; splendoarea lui va umple pământul. Acesta este sfârşitul preocupării lui Dumnezeu cu ei, iar aceasta este ceea ce vedem la acest profet. Cartea Amos are un fundament diferit. El nu coboară şi imploră poporul, ci declară în mod solemn judecata lui Dumnezeu. Nu vă uimeşte acest lucru? Cât de frumoase sunt căile Lui. Într-un loc Îl vedem implorându-i şi punându-le cuvinte pe buze, pentru a se pocăi şi a se întoarce la El. Într-un alt loc El stă la distanţă şi le denunţă păcatul şi le declară judecata ce va cădea peste ei pentru aceasta. În întreaga carte Amos  găsim acea declaraţie solemnă a judecăţii, atât asupra lui Iuda, cât şi asupra lui Israel, iar aceasta mai mult decât asupra lui Edom, Moab, Amon, şi asupra neamurilor care sunt puse în legătură cu Israel şi care ocupă teritoriul lor în zilele din urmă. Nu avem timp să ne oprim asupra acestei cărţi, dar vedem că este foarte asemănătoare cu Osea, cu excepţia faptului că elementul de infinită tandreţe nu este prezent în cartea Amos, ci vedem mai degrabă declaraţia păcatelor lor şi îndepărtarea lor de Dumnezeu. Trecând la cartea Mica, ce completează primul grup de trei, vedem aici sfinţenia lui Dumnezeu în persoana lui Hristos. Să privim de exemplu, capitolul cinci: „Şi tu, Betleeme, Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine Îmi va ieşi cel care va fi Stăpânitor în Israel, ale cărui origini sunt din vechime, din zilele eternităţii.” În legătură cu Hristos, vedem pocăinţa poporului şi binecuvântarea lor în zilele din urmă. Să examinăm pe scurt acele trei părţi. În Osea se vorbeşte despre îndurarea divină îmbinată cu dreptatea divină. În cartea Amos este vorba despre declaraţia judecăţii lui Dumnezeu asupra păcatului şi consecinţele acesteia şi despre momentul când păcatul este judecat, Dumnezeu ridicând templul lui David din nou, în zilele din urmă. Însă în cartea Mica, după păcatul poporului, înstrăinarea lor faţă de Dumnezeu este pusă înaintea lor, astfel încât Hristos Însuşi, pe care ei L-au respins, să poată apărea ca Cel prin care va veni binecuvântarea lor. Chiar şi lucrarea Lui ne este prezentată aici, pentru că ni se spune că Judecătorul lui Israel va fi lovit peste obraz; şi totuşi, acest Judecător este cel care va domni peste ei, a cărui naştere a fost profeţită că va fi în Betleem şi pe care chiar cărturarii, fariseii şi Irod o puteau indica, după cum şi profetul a arătat, locul în care se va naşte Hristos. Venim acum la al doilea grup, începând cu Ioel. El ne pune înainte judecata neamurilor. Vedem aici în cartea Ioel şi de fapt, în toţi cei trei profeţi care urmează, neamurile care vin. Avem cărţile Ioel, Obadia şi Iona. Ioel ne vorbeşte despre judecata generală asupra lui Israel şi asupra neamurilor  ca întreg, apoi vedem în zilele din urmă împlinirea acelei profeţii pe care o ştim, când Dumnezeu va turna Duhul Său peste orice făptură. Obadia ne prezintă în mod deosebit judecata asupra lui Edom; iar apoi Iona, ultimul din cei trei, ne prezintă ameniţarea cu judecata asupra lui Ninive, dar şi îndurarea lui Dumnezeu. Vom stărui puţin asupra cărţii Iona, pentru că aici vedem câteva lucruri foarte interesante, chiar dacă familiare multora. Iona nu se ocupă numai cu viaţa personală a profetului, ci de asemenea ne prezintă istoria tipică a lui Israel. Israel trebuia să fie martorul dreptăţii lui Dumnezeu printre neamuri. Dumnezeu i-a trimis să fie o mărturie faţă de întreaga lume, am putea spune. Ce au făcut ei? Au refuzat să meargă şi să depună mărturie pentru Dumnezeu. Ei mai degrabă merg spre Tarsis. Îşi iau locul pe mare, care este printre neamuri şi sunt aruncaţi în mare la fel ca Iona, şi pierduţi printre neamuri. Asta este situaţia lui Israel astăzi; îngropat printre neamuri, îngropaţi în adâncul mării; însă Iona este o carte a învierii, iar aici îl vedem pe Israel izgonit dintre neamuri şi mergând să le predice atunci, în zilele din urmă, ceea ce nu au făcut la început, mergând să spună mesajul lui Dumnezeu neamurilor, simbolizaţi de Ninive, conducătorul lor. Când mesajul lui Dumnezeu este transmis, vedem pocăinţa din partea cetăţii Nninive şi de asemenea vedem lecţia lui Dumnezeu cu privire la răbdarea şi îngăduinţa faţă de toată omenirea, dezvăluită în ultimul capitol. Avem timp doar să facem referire la aceasta în acest fel, iar al doilea grup, aceşti trei despre care am vorbt, Ioel, Obadia şi Iona, ne prezintă, judecata lui Dumnezeu asupra neamurilor, dar şi binecuvântarea Lui asupra lor, pusă în legătură cu Israel restabilit, înălţat din nou. Aceasta ne conduce la al treilea grup. Profetul Naum se ocupă în mare parte cu conducătorul neamurilor, asiriranul, şi cu mândria omului, reprezentată de acel popr. Sunt lucruri foarte frumoase aici despre care chiar nu putem vorbi, dar, puse în legătură cu ceea ce urmează în Habacuc, profetul prezintă acea minunată parte a Scripturii asupra căreia Pavel insistă atât de mult - „dar cel drept va trăi prin credinţa lui.” (Habacuc 2:4 ). În Habacuc 3:17, 18 vedem că „deşi smochinul nu va înmuguri şi rod nu va fi în viţe, rodul măslinului va lipsi şi ogoarele nu vor da hrană, turma va fi nimicită din staul şi nu va fi nicio cireadă în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi veseli în Dumnezeul salvării mele.” Este vorba despre salvarea lui Dumnezeu prin credinţă, care satisface sufletul profetului în mijlocul singurătăţii abundente care este peste tot. El strigă „Doamne, însufleţeşte lucrarea Ta”, dar în mijlocul a tot, încrederea lui este în Domnul. Ţefania, următorul profet, pus al treilea la momentul potrivit, ne prezintă aceste principii ale sfinţeniei lui Dumnezeu în judecată şi de asemenea consecinţa. Pot doar cita o caracteristică a acesteia în Ţefania 3:13: „Rămăşiţa lui Israel nu va lucra nedreptate, nici nu va vorbi minciuni, nici nu se va găsi în gura lor o limbă înşelătoare; ci ei vor paşte şi se vor culca şi nimeni nu-i va înspăimânta. Saltă de bucurie, fiică a Sionului! Strigă de veselie, Israele! Bucură-te şi veseleşte-te din toată inima, fiică a Ierusalimului.” Iar apoi, în versetul 17 vedem: „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care va salva; El se va bucura de tine cu bucurie: va tăcea în dragostea Lui, se va veseli de tine cu cântare de bucurie.” Cât de frumos este să vedem bucuria lui Dumnezeu în dragostea Sa pentru poporul Său; şi ce a făcut El ca să se bucure de ei? El i-a iertat: a îndepărtat nedreptatea de la ei, El a înfăţişat acel popor sărac şi smerit despre care vorbeşte în versetul 12; El i-a făcut un popor curat şi sfânt, iar acum ei pot să cânte şi să se bucure. Dumnezeu se poate bucura de ei, pentru că judecăţile Lui au avut efect asupra lor. Acesta este întotdeauna modul lui Dumnezeu de a lucra. Naum ne vorbeşte despre mândria omului smerită. Habacuc ne vorbeşte despre faptul că „cel drept va trăi prin credinţa lui.” În Ţefania vedem că Dumnezeu se bucură de poporul Său, pentru că ei au învăţat lecţia sfinţeniei. Aceasta ne duce la ultimul grup al acestor 12 profeţi, Hagai, Zaharia şi Maleahi. Ei sunt, după cum ştim, puşi în legătură cu timpurile întoarcerii din Babilon şi cu ceea ce a urmat după aceea. Toţi ceilalţi profeţi erau înainte de captivitate; aceşti ultimi profeţi sunt profeţii captivităţii. Hagai vorbeşte despre reconstruirea templului, Zaharia prezintă restabilirea Muntelui Sion şi a cetăţii Ierusalimului ca centru al binecuvântării, în timp ce Maleahi face referire mai departe la acea abatere universală, chiar când au fost scoşi din Babilon, şi face referire la timpul binecuvântării, ca fiind încă un timp viitor. Să ne ocupăm pentru un moment cu aceştia trei. Citim în cartea Ezra despre construirea templului care a prosperat prin profeţia lui Hagai şi Zaharia. Dar vreau să observăm cum a prosperat: nu prin ceea ce noi numim încurajare, nici prin ceea ce noi am numi un cuvânt de ajutor. Cred că dacă Hagai ar fi fost printre noi, am fi spus că cuvintele sale au fost prea dure; acestea vor ofensa sfinţii, vor împiedica lucrarea Domnului. El le spune deschis ceea ce făceau ei. El le spune: Priviţi la casa Domnului stând pustiită; priviţi la casele voastre cu toată bunăstarea voastră. Voi căutaţi propriile voastre lucruri, neglijând lucrurile lui Dumnezeu. Şi aşteptaţi binecuvântare? Sunteţi surprinşi că semănaţi mult şi adunaţi puţin? Adunaţi şi economisiţi şi puneţi într-o pungă pe care o găsiţi spartă. Apucaţi-vă de construirea casei Domnului şi veţi găsi binecuvântare pentru voi înşivă. A fost un cuvânt usturător pentru conştiinţa lor, dar un cuvânt care a avut efect, aşa cum orice cuvânt al lui Dumnezeu va avea un efect, atunci când îl luăm acasă în inimile noastre. Neglijăm noi astăzi lucrurile lui Dumnezeu? Ne gândim noi mai mult la interesele noastre decât la ale Lui? Nu trebuie să fim surprinşi dacă sufletele noastre sunt sărace, când lumea intră în contact cu noi şi are putere asupra noastră şi chiar firea însăşi ne duce în altă parte. Dacă punem în prim plan lucrurile lui Dumnezeu, dacă punem gloria Lui pe primul loc, atunci toate lucrurile vor lua forma lor adevărată. Vom vedea cât de adevărat este ceea ce spune Domnul: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Sa.” Fie ca interesele Sale să fie supreme. Fie ca gloria lui Hristos să fie primul scop al vieţilor noastre, iar noi ne putem odihni asiguraţi că El va avea grijă de cele mai mici lucruri de care avem nevoie. Fie ca El să fie glorificat, iar creaturile Sale să fie binecuvântate. Fie ca El să fie preamărit de noi, iar noi vom vedea, aşa cum le spunea Hagai lor, că toată binecuvântarea va izvorî din aceasta. El face referire la timpul când gloria celei din urmă case va fi mai măreaţă decât acea a templului pe care l-a construit Solomon; iar acest timp nu este încă împlinit, ci va fi împlinit când templul Domnului va fi umplut cu gloria Domnului pe muntele Sion, iar toate popoarele vor curge spre el. Zaharia ne prezintă într-un mod foarte remarcabil de-a lungul întregii sale profeţii, faptul că Dumnezeu îngrijeşte de bunăstarea acelei cetăţi iubite. Vedem caii ca simboluri ale guvernării providenţiale a lui Dumnezeu printre neamuri. Acestea şi toate celelalte viziuni din prima parte a acestei cărţi ne vorbesc despre planurile lui Dumnezeu, toate centrate asupra Ierusalimului. Apoi, în ultima parte, vedem că profetul foloseşte un limbaj mai clar decât limbajul acelei viziuni, limbaj care face referire mai departe la timpul când Ierusalimul, încercuit de armate şi asaltat de către neamuri, va fi scăpat; iar atunci, de asemenea, mult mai important decât salvarea lui, este faptul că Ierusalimul se va întoarce de la păcatul lui. Profetul ne spune că vine timpul când casa lui Israel va boci, fiecare în parte, fiecare familie în parte, vor jeli pentru păcatele lor. Ne vorbeşte de asemenea despre timpul când vor privi la Acela pe care L-au străpuns - profeţie directă privitoare la Hristos cel respins. „Ei vor privi spre Acela pe care L-au străpuns - şi vor boci pentru El.” Aici vedem două feluri de bocete: pentru păcatul şi necredincioşia lor şi pentru faptul că L-au străpus pe Cel binecuvântat prin care va veni binecuvântarea lor viitoare. El profeţeşte în cel mai distinct mod respingerea lui Hristos, trădarea Lui de către Iuda, risipirea oilor când Păstorul este lovit; ba mai mult, ne vorbeşte chiar şi despre Antihrist, acel păstor-idol, acel fals păstor, care va încerca să domnească peste poporul lui Dumnezeu. Antihrist este judecat, Israel pocăit, neamurile, asirianul, vor fi toţi risipiţi, iar Israel va fi restabilit în binecuvântare în ţara lui, Ierusalimul fiind bucuria întregului pământ; iar apoi neamurile vor veni de peste tot să ţină sărbătoarea Corturilor. Este o profeţie minunată. Nici nu conştientizăm ce pierdem prin neglijarea studiului sârguincios, atent al profeţilor. Probabil că, cunoaştem epistolele către Romani, către Galateni, dar oh, să ne coborâm la un studiu atent, complet şi la buna cunoaştere a acestor profeţi ai Vechiului Testament. Primim lecţii pentru sufletul nostru şi o viziune a planurilor lui Dumnezeu privitoare la pământul care ne va face să umblăm ca împăraţi acum, aşa după cum vom fi împăraţi atunci. Nu vom fi împăraţi pe tron, ci împăraţi cu voia lui Dumnezeu întronată în inimile noastre şi, la fel ca David, împăratul renegat, împărat în Adulam, aşa şi noi, asociaţi cu gândurile Sale, putem fi împăraţi chiar aici în inimă, în timp ce cercetăm lumea. Acum nu ne mai rămâne decât Maleahi, care este foarte trist, deoarece ne reaminteşte despre faptul că nu contează ce ar face Dumnezeu pentru poporul Său, nu contează cum i-ar putea aduce înapoi din Babilon, căci ei sunt acelaşi popor. Ei trebuie să se nască din nou. Ei nu au inimă pentru Dumnezeu, nici lucruri pentru Dumnezeu, iar astfel vedem în Maleahi o situaţie foarte nenorocită. Aş putea spune că aceste patru capitole ale cărţii Maleahi se aseamănă cu  anumite părţi din Evanghelia după Matei. Cărturarii şi fariseii sunt în ascensiune, totul este religie, dar nu realitate. Ei pot aduce jertfe lui Dumnezeu dintre cele şchioape sau oarbe, orice le face plăcere. Maleahi îi străpunge pe toţi cu ascuţişul sabiei când spune: „Ia du-o guvernatorului tău: îi vei fi plăcut? sau te va primi el?” Apoi el continuă să spună poporului că ei Îl înşală pe Dumnezeu, Îl înşală prin exercitarea unei dedicări pe care ei nu o au. Este o privelişte tristă, însă, spre sfârşitul cărţii, lumina începe să strălucească. În primul rând vedem mărturia rămăşiţei: „Atunci cei care se temeau de Domnul vorbeau adesea unul cu altul; şi Domnul a luat aminte şi a ascultat”, iar El spune: „Şi ei vor fi ai Mei, o comoară deosebită”. Apoi el continuă şi profeţeşte că profetul Ilie va veni ca înainte-mergătorul Domnului. Noi ştim că aceasta s-ar fi putut împlini la Ioan Botezătorul, la prima venire a lui Hristos, dacă poporul era pregătit; dar ei nu erau, aşa că Domnul a trebuit să moară. Aşadar, lucrarea lui Ioan este doar pregătitoare. Totuşi, vine timpul când va fi o mărturie ca cea din partea lui Ilie către popor, o mărturie a depărtării lor de Dumnezeu. Apoi, la sfârşit profetul spune: „Şi vouă, care vă temeţi de Numele Meu, vă va răsări Soarele dreptăţii cu vindecarea în aripile lui; şi veţi ieşi şi veţi zburda ca viţeii de îngrăşat.” Pentru Maleahi, cu toată îndepărtarea unui popor parţial restabilit în jurul lui, cu toată descurajarea ce izvorăşte din eşecul în ceea ce priveşte mărturia redusă din acea vreme, singura mângâiere, singura lui speranţă este aceeaşi mângâiere şi speranţă pe care tu şi eu o putem avea. Dumnezeu poate ridica o mărturie din nou şi din nou, dar ah, doar un singur lucru ne poate da mângâiere aici. Aceasta nu este în nicio mărturie pe care ei  ar putea să o dea aici, ci se află în Soarele dreptăţii care va veni cu vindecarea pe aripile lui. Iar Maleahi, după ce a văzut poporul restabilit adunat în jurul lui acolo - continuând cu fariseismul lor făţarnic, continuând cu respingerea lui Hristos - ochiul lui poate doar să privească înainte la timpul despre care David spunea în ultimele sale zile, în 2. Samuel 23 , când vorbeşte despre acelaşi Împărat care va stăpâni peste toţi oamenii, drept, cu teamă de Dumnezeu. El spune: „Şi va fi ca lumina dimineţii, ca răsăritul soarelui, o dimineaţă fără nori, când din strălucirea soarelui după ploaie, iarba verde încolţeşte din pământ.” Peste tot în Israel, peste tot în lume domneşte un întuneric total, dar credinţa este pusă în legătură cu lumina dintr-o altă sursă; credinţa vede scopurile lui Dumnezeu, vede timpul când Hristos va deţine controlul aici, în lumea unde El este respins. Singura speranţă pe care profetul o putea avea - pe care tu sau eu o putem avea, este venirea Fiului lui Dumnezeu, iar aceasta este concluzia adecvată a cărţilor profeţilor. Indiferent de scopul lor, indiferent de gândul lor, nu contează unde arată degetul lor - iar ei  au examinat întreaga lume, au cuprins toate naţiunile şi toate primcipiile divine - totul este centrat pe acea singură speranţă pe care toţi o aşteptăm, „Soarele dreptăţii va răsări cu vindecarea în aripile lui.” Când acel soare răsare peste acest biet pământ blestemat de păcat, întunericul va dispărea şi va fi ca dimineaţa, o dimineaţă fără nori după ploaie, iar câmpul cosit, care este uscat şi pârjolit, va înmuguri şi va înflori; sau, aşa cum Maleahi spune atât de frumos, „ei vor zburda ca viţeii de îngrăşat.” Cât de aproape este! Vă amintiţi cu siguranţă că speranţa noastră este „Steaua strălucitoare de dimineaţă”, ceva chiar înainte de revărsatul zorilor, înainte de venirea Fiului Omului ca Soarele dreptăţii, călărind un cal alb. Însă acestea sunt doar două aspecte ale venirii Sale. Noi aşteptăm venirea Sa, asta este tot. Noi învăţăm voia Sa, căutăm să I ne supunem, să dăm mărturie despre El, dar ah, nu este nimic altceva care să fie fundamentul speranţei noastre, ca venirea Sa din nou. Noi aşteptăm aceasta şi nimic nu poate înlocui acest lucru. Cand El a venit prima dată pe acest pământ, era ca şi cum ar fi fost pe aripile unui porumbel aducând îndurare şi mântuire prin moartea Sa. Când va veni din nou, va fi pe aripi din nou, aducând vindecare şi binecuvântare chiar prin judecată. Aşteptăm noi acea zi? Aşteptăm noi venirea Domnului? Sunt inimile noastre într-adevăr atât de lipite de a Lui, astfel încât nu este nicio bucurie mai mare decât a-L vedea pea El - să-L privim şi privindu-L să ştim că toţi ai Lui vor fi ca El, pentru că Îl vor vedea pe El? Fie ca noi să dorim acea venire şi să aşteptăm şi să veghem pentru El. Şi astfel, trebuie să încheiem studiul nostru incomplet al acestor minunate cărţi. Cât de incomplet este totul. Fie ca aceasta să ne conducă să o luăm de la capăt cu aceste cele mai neglijate părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu.

CARTEA „FAPTELE APOSTOLILOR”. COMENTARIU. Partea a noua.

CARTEA „FAPTELE APOSTOLILOR”. COMENTARIU. Partea a noua.

A. „Să-l caute pe Dumnezeu ... și să-l găsească”; Pavel stabilește o bază comună de discuție și se adaptează auditoriului; Faptele 17:16-34:

 Pavel este foarte tulburat. El se află în Atena, un centru al culturii grecești, unde au predat cândva Socrate, Platon și Aristotel. Atenienii sunt foarte religioși și venerează o mulțime de zeități. Peste tot în jurul lui, în temple, în piețe și pe străzi, Pavel vede numai idoli. El știe bine cum privește adevăratul Dumnezeu, idolatria și și-a însușit acest punct de vedere (Ex. 20:4, 5). Prin urmare, fidelul apostol detestă idolii! Ceea ce vede Pavel când intră în piața publică, sau agora, este de-a dreptul șocant: lângă intrarea principală, nenumărate statui falice ale zeului Hermes străjuiesc colțul de nord-vest al pieței. În plus, piața este plină de sanctuare. Cum va putea să predice acest apostol zelos într-un oraș cufundat în idolatrie? Va reuși el să-și stăpânească indignarea și să găsească o bază comună de discuție cu oamenii de aici? Va reuși să ajute vreo persoană „să-l caute pe adevăratul Dumnezeu și să-l găsească”? Discursul lui Pavel în fața învățaților din Atena, consemnat în Faptele 17:22-31, este un model de elocință, de tact și de discernământ. Analizând exemplul lui Pavel, învățăm multe despre modul în care putem să stabilim o bază comună de discuție și să-i ajutăm pe oameni să gândească.

Învățând „în piață” (Faptele 17:16-21):

 Pavel a ajuns la Atena în a doua sa călătorie misionară, în jurul anului 50 d.H.. Sila și Timotei încă nu sosiseră din Bereea. Astfel, potrivit obiceiului său, el „a început să discute în sinagogă cu iudeii”. De asemenea, el a mers într-un loc unde putea să le predice și locuitorilor neevrei ai Atenei, și anume „în piață”, sau agora (Fap. 17:17). Situată la nord-vest de Acropole, agora din Atena se întindea pe o suprafață de aproximativ cinci hectare. Această piață era mai mult decât un loc în care se făcea comerț; era piața publică a orașului. Agora reprezenta, în fapt, centrul economic, politic și cultural al orașului. Atenienilor le plăcea să se adune aici pentru a purta discuții intelectuale. În piață, Pavel a întâlnit un auditoriu mai greu de abordat. Mulți dintre cei adunați acolo erau epicurieni și stoici, membri a două școli filozofice rivale. Epicurienii considerau că viața a apărut din întâmplare, iar esența viziunii lor asupra vieții era: „Nu este nevoie să te temi de Dumnezeu. În moarte nu există durere. Binele poate fi atins, răul poate fi îndurat”. Stoicii puneau accent pe rațiune și pe logică și nu credeau că Dumnezeu este o Persoană. În plus, nici epicurienii și nici stoicii nu credeau în înviere, așa cum credeau discipolii lui Hristos. În mod clar, concepțiile filozofice ale acestor două grupuri erau incompatibile cu adevărurile superioare ale creștinismului autentic, pe care îl predica Pavel. Dar cum au reacționat acei intelectuali greci la învățăturile prezentate de Pavel? Unii l-au numit „palavragiu”, folosind un cuvânt care literalmente înseamnă „ciugulitor de semințe” (Fap. 17:18). Inițial, cuvântul era folosit cu privire la o pasăre mică ce ciugulește semințe de peste tot. Mai târziu a ajuns să descrie o persoană care adună resturi de alimente sau alte lucruri aruncate prin piață. Apoi termenul a fost folosit în sens figurat cu privire la un om care adună frânturi de informații, îndeosebi unul care nu este în stare să facă legătura între ele. Prin urmare, acei învățați spuneau că Pavel era un ignorant care repeta ce a auzit de la alții. Însă, așa cum vom vedea, Pavel nu s-a lăsat intimidat de acest apelativ jignitor. Alții însă, când l-au auzit pe Pavel predicând în piață, au avut altă reacție. „Pare să fie vestitorul unor zeități străine”, au spus ei (Fap. 17:18). Pentru atenieni, acesta ar fi fost un lucru foarte grav. Cu secole în urmă, și lui Socrate i se adusese o acuzație asemănătoare, motiv pentru care fusese judecat și condamnat la moarte. Nu este de mirare că Pavel a fost dus la Areopag și i s-a cerut să explice acele învățături, care li se păreau ciudate atenienilor. Cum avea Pavel să-și apere mesajul în fața unor persoane care nu cunoșteau deloc Scripturile?

„Bărbați din Atena, după câte văd ...” (Faptele 17:22, 23):

 Să ne amintim că Pavel era foarte tulburat de idolatria dezgustătoare a atenienilor. Totuși, el și-a ținut în frâu sentimentele și n-a atacat cu virulență închinarea la idoli. Plin de tact, Pavel s-a străduit să-și câștige auditoriul stabilind o bază comună de discuție. El a început prin a spune: „Bărbați din Atena, după câte văd, în toate lucrurile sunteți mai devotați zeităților decât alții” (Fap. 17:22). Cu alte cuvinte, Pavel le-a spus: Observ că sunteți foarte credincioși! Dovedind înțelepciune, el i-a lăudat pentru că aveau înclinații spirituale. Pavel era conștient că unii oameni orbiți de învățături false pot avea o inimă receptivă. La urma urmei, și el fusese cândva „în neștiință și acționase din necredință” (1 Tim. 1:13). Urmărind să-și clădească argumentația pe o bază comună, Pavel a adus în discuție un lucru ce dovedea că atenienii aveau înclinații religioase, și anume un altar dedicat „unui Dumnezeu necunoscut”. Grecii și alte popoare aveau obiceiul să dedice altare „unor Dumnezei necunoscuți” de teamă să nu-și atragă mânia vreunui zeu pe care l-ar fi omis în închinarea lor. Ridicând un asemenea altar, atenienii admiteau că există un Dumnezeu pe care nu-l cunoșteau. Pavel s-a folosit de acest lucru pentru a face trecerea la vestea bună. El le-a spus: „Ceea ce venerați voi fără să cunoașteți, aceea vă vestesc eu” (Fap. 17:23). Acest mod de abordare subtil a fost foarte eficient. El nu le vorbea despre un zeu nou sau străin, așa cum îl acuzaseră unii, ci despre acel Dumnezeu necunoscut lor, adevăratul Dumnezeu.

Dumnezeu „nu este departe de niciunul dintre noi” (Faptele 17:24-28):

 Pavel a stabilit o bază comună de discuție, dar a reușit el oare să o păstreze pe tot parcursul discursului său? Știind că aceia care-l ascultau erau instruiți în filozofia greacă și nu cunoșteau Scripturile, el și-a adaptat argumentația în mai multe moduri. În primul rând, a prezentat învățăturile biblice fără a cita în mod direct din Scripturi. În al doilea rând, s-a identificat cu ascultătorii săi, folosind uneori persoana întâi plural. În al treilea rând, a citat din literatura greacă pentru a arăta că unele lucruri despre care le vorbea se regăseau și în scrierile lor. Să examinăm în continuare discursul plin de forță al lui Pavel. Ce adevăruri fundamentale le-a dezvăluit el atenienilor despre Dumnezeul pe care nu-l cunoșteau? Dumnezeu a creat Universul. Pavel a spus: „Dumnezeul care a făcut lumea și toate lucrurile din ea, El, care este Domnul cerului și al pământului, nu locuiește în temple făcute de mâini” (Fap. 17:24). Universul nu a apărut din întâmplare. Adevăratul Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor (Ps. 146:6 - T.M.). Spre deosebire de zeița Atena sau de ceilalți zei, a căror glorie depindea de temple, sanctuare și altare, Domnul Suveran al Cerului și al Pământului nu poate fi cuprins în temple făcute de mâini omenești (1 Regi 8:27). Mesajul lui Pavel era clar: Adevăratul Dumnezeu, care este atât de măreț, nu poate fi comparat cu un idol făcut de oameni, care este adăpostit în temple făcute de oameni. Dumnezeu nu depinde de oameni. Oamenii idolatri obișnuiau să-și îmbrace idolii cu veșminte scumpe, să le facă multe daruri costisitoare sau să le aducă mâncare și băutură - de parcă idolii aveau nevoie de astfel de lucruri! Totuși, unii filozofi greci din auditoriul lui Pavel considerau probabil că zeii nu aveau nevoie de nimic din partea oamenilor. Fără îndoială că aceștia erau de acord cu cele spuse de Pavel, și anume că Dumnezeu nu este „slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva”. Într-adevăr, oamenii nu-i pot da nimic material Creatorului. Dimpotrivă, Creatorul le dă oamenilor ceea ce au nevoie: „viață, suflare și toate lucrurile”, inclusiv soare, ploaie și pământ roditor (Fap. 17:25; Gen. 2:7). Așadar, Dumnezeu, Cel care dă, nu depinde de oameni, cei care primesc. Dumnezeu a creat omul. Atenienii se considerau superiori celor ce nu erau greci. Însă mândria de neam și rasială sunt în contradicție cu adevărul biblic (Deut. 10:17). Pavel a abordat această chestiune delicată cu tact și cu iscusință. El a spus că „(Dumnezeu) a făcut dintr-un singur om toate neamurile oamenilor”, ceea ce cu siguranță le-a dat de gândit celor prezenți (Fap. 17:26). Pavel se referea la relatarea din Geneza despre Adam, strămoșul comun al oamenilor (Gen. 1:26-28). Întrucât toți oamenii au același strămoș, nicio rasă și nicio naționalitate nu este superioară alteia. Aceasta era singura concluzie logică la care puteau ajunge ascultătorii lui Pavel. Dumnezeu doreşte ca oamenii să se apropie de El. Deși probabil dezbătuseră îndelung problema scopului vieții, filozofii din auditoriul lui Pavel nu reușiseră să găsească un răspuns satisfăcător. Pavel însă le-a arătat clar care este scopul Creatorului cu privire la oameni: „ca ei să-l caute pe Dumnezeu, chiar dacă ar trebui să bâjbâie după el și să-l găsească, deși nu este departe de niciunul dintre noi” (Fap. 17:27). Acel Dumnezeu necunoscut atenienilor nu era imposibil de cunoscut. Dumnezeu nu este departe de cei care doresc cu adevărat să-L găsească și să-L cunoască (Ps. 145:18 - T.M.). Demn de remarcat este faptul că Pavel a folosit aici pronumele „noi”, incluzându-se astfel printre cei ce trebuiau „să-L caute” pe Dumnezeu și „să bâjbâie” după El. Şi oamenii ar trebui să dorească să se apropie de Dumnezeu. Pavel a spus că „avem viață, ne mișcăm și existăm” datorită lui Dumnezeu. Unii bibliști susțin că, prin aceste cuvinte, Pavel făcea referire la versurile lui Epimenides, poet cretan din secolul al VI-lea î.H. și personalitate marcantă în tradiția religioasă ateniană. Apoi el a adăugat: „Așa cum au zis unii poeți de-ai voștri: Căci și noi suntem urmașii săi” (Fap. 17:28). Astfel, Pavel a arătat că toți ar trebui să se simtă într-un fel înrudiți cu Dumnezeu, deoarece El l-a creat pe primul om din care descind toți oamenii. Să remarcăm că apostolul a prezentat mesajul într-o manieră atrăgătoare, citând din operele unor scriitori greci, apreciați cu siguranță de auditoriul său. Până în acest punct al discursului, Pavel le-a dezvăluit prin cuvinte bine alese ascultătorilor săi atenieni unele adevăruri fundamentale despre Dumnezeu. Dar ce trebuiau să facă atenienii odată ce au aflat aceste informații vitale? Pavel nu s-a reținut să le spună în continuarea discursului său.

„Toți, pretutindeni, trebuie să se căiască” (Faptele 17:29-31):

 Pavel a fost gata să-și îndemne ascultătorii la acțiune. Pornind de la cuvintele pe care tocmai le citase, el a spus: „Așadar, pentru că suntem urmașii lui Dumnezeu, nu trebuie să credem că Ființa Divină este asemenea aurului, a argintului sau a pietrei, asemenea vreunui lucru sculptat prin arta și imaginația omului” (Fap. 17:29). Într-adevăr, dacă omul a fost făcut de Dumnezeu, cum ar putea Dumnezeu să fie asemenea idolilor, care sunt făcuți de mâna omului? Prin acest raționament logic, Pavel a arătat cu tact cât de absurdă este închinarea la idoli (Ps. 115:4-8 - T.M.; Is. 44:9-20). Iar pentru a mai atenua impactul acestui adevăr, Pavel s-a identificat cu auditoriul său folosind persoana întâi plural. Apostolul a arătat clar că toți oamenii trebuie să facă ceva: „Dumnezeu a trecut cu vederea timpurile unei astfel de neștiințe (când se credea că îi accepta pe cei ce se închinau la idoli), totuși acum El le spune oamenilor că toți, pretutindeni, trebuie să se căiască” (Fap. 17:30). Probabil că acest îndemn la căință i-a șocat pe unii din auditoriul lui Pavel. Însă discursul său demonstrase cu prisosință că ei îi datorau viața lui Dumnezeu și, prin urmare, erau răspunzători înaintea Sa. Ei trebuiau să-l caute pe Dumnezeu, să învețe adevărul despre El și să-și schimbe modul de viață pentru a trăi în conformitate cu acest adevăr. Pentru atenieni, aceasta însemna să accepte că idolatria este un păcat și să renunțe la practicile lor idolatre. Pavel și-a încheiat discursul prin următoarele cuvinte pline de forță: „(Dumnezeu) a stabilit o zi în care urmează să judece cu dreptate pământul locuit, printr-un om pe care l-a numit. Și le-a dat o garanție tuturor oamenilor înviindu-l din morți” (Fap. 17:31). O Zi a Judecății! Iată un motiv cât se poate de serios pentru a-l căuta și a-l găsi pe adevăratul Dumnezeu! Pavel n-a specificat numele Judecătorului desemnat, însă a spus ceva surprinzător despre El: a trăit ca om, a murit și a fost sculat din morți de Dumnezeu. Această încheiere însuflețitoare are o semnificație profundă pentru creștinii de astăzi. Știm că Judecătorul desemnat de Dumnezeu este înviatul Iisus Hristos (Ioan 5:22). El va domni o mie de ani pe Pământ (Apoc. 20:4, 6), timp în care va aduce binecuvântări extraordinare celor ce vor fi trăi atunci. Dumnezeu a garantat împlinirea tuturor acestor lucruri prin cel mai mare miracol înfăptuit vreodată: învierea lui Iisus Hristos!

„Unii ... au devenit credincioși” (Faptele 17:32-34):

 Discursul lui Pavel a stârnit reacții diferite. „Unii au început să-și bată joc” de el când au auzit despre înviere. Alții au fost politicoși și nimic mai mult. Ei au spus: „Despre asta te vom asculta altă dată!” (Fap. 17:32). Dar câțiva au reacționat favorabil: „Unii oameni i s-au alăturat și au devenit credincioși. Printre aceștia au fost și Dionisie, judecător la tribunalul Areopagului, o femeie pe nume Damaris și alții împreună cu ei” (Fap. 17:34).

SUPLIMENTAR: 1. ATENA, CENTRUL CULTURAL AL LUMII ANTICE:

 Acropola Atenei a fost o citadelă puternic fortificată cu mult înainte de primele consemnări istorice referitoare la oraș, din secolul al VII-lea î.H.. Atena a devenit cel mai important oraș al provinciei Atica, ajungând să exercite influență asupra unei zone de aproximativ 2 500 km.², cuprinse între munți și mare. Numele orașului are legătură cu zeița Atena, considerată zeița protectoare a acestuia. În secolul al VI-lea î.H., un legislator atenian pe nume Solon a reformat sistemul social, politic, juridic și economic. El a îmbunătățit nivelul de trai al săracilor și a pus bazele unei forme de guvernare democratice. Însă această democrație era doar pentru cei liberi. Populația majoritară a orașului era formată din sclavi. După victoriile repurtate de greci asupra perșilor, în secolul al V-lea î.H., Atena a devenit capitala unui mic imperiu, ale cărui nave făceau comerț până în Italia și Sicilia, în vest, și până în Cipru și Siria, în est. În epoca sa de apogeu, Atena a fost centrul cultural al lumii antice, remarcându-se în domenii precum arta, teatrul, filozofia, retorica și științele exacte. La frumusețea orașului contribuiau multe clădiri publice și temple. Panorama sa era dominată de impozanta colină numită Acropole, pe care se afla Partenonul. Acesta adăpostea statuia de 12 m. din aur și fildeș a zeiței Atena. Orașul Atena a fost cucerit mai întâi de spartani, apoi de macedoneni, iar, în cele din urmă, de romani, care i-au jefuit bogățiile. Cu toate acestea, pe vremea lui Pavel, Atena continua să se bucure de un statut privilegiat datorită trecutului său glorios. De fapt, orașul n-a fost inclus niciodată în vreo provincie romană, ci avea autoritate juridică asupra propriilor cetățeni și era scutit de impozite față de Roma. Deși gloria orașului apusese, Atena era încă un centru universitar, unde erau trimiși la studii fiii celor bogați.

2. EPICURIENII ȘI STOICII:

 Epicurienii și stoicii erau adepții a două școli filozofice distincte. Nici unii, nici alții nu credeau în înviere. Epicurienii credeau în existența zeilor, dar considerau că aceștia nu arătau niciun interes față de oameni, nu-i răsplăteau și nici nu-i pedepseau. De aceea, din punctul lor de vedere, rugăciunile și jertfele erau inutile. Epicurienii susțineau că binele suprem în viață este plăcerea. Principiile morale erau excluse din gândirea și din acțiunile lor. Totuși, ei recomandau moderația, însă numai pentru a fi evitate consecințele neplăcute ale exceselor. Iar cunoștința era de dorit doar pentru a-l elibera pe om de superstiții și temeri religioase. Stoicii credeau că toate lucrurile erau parte integrantă a unei zeități impersonale și că sufletul uman provenea dintr-o astfel de sursă. Unii stoici considerau că, în final, sufletul va fi distrus împreună cu Universul. Alții susțineau că sufletul se va reintegra în cele din urmă în acea zeitate. În concepția filozofilor stoici, la fericire se putea ajunge printr-o viață trăită în armonie cu natura.

Notă: Pavel a citat, în discursul său, nu doar din Epimenides, ci și din poemul Phenomena, scris de poetul stoic Aratus. Cuvinte similare se regăsesc și în alte lucrări grecești, precum Imn lui Zeus, de scriitorul stoic Cleantes.

B. „Continuă să vorbești! Să nu taci”;Deși lucrează pentru a se întreține, Pavel pune lucrarea de predicare pe primul plan:

 Suntem spre sfârșitul anului 50. Apostolul Pavel se află în Corint, un centru comercial prosper, cu o populație numeroasă, alcătuită din greci, romani și evrei. Pavel nu a venit aici ca să facă negoț și nici ca să-și caute un loc de muncă. El are un scop mult mai nobil: să depună mărturie despre Împărăția lui Dumnezeu. Pavel are nevoie de o locuință, dar nu vrea să fie o povară pe umerii fraților săi. El nu vrea să lase impresia că așteaptă să fie întreținut de alții fiindcă vestește Cuvântul lui Dumnezeu. Ce va face el? Pavel cunoaște o meserie: confecționarea de corturi. Aceasta nu este o îndeletnicire ușoară, însă el este gata să lucreze cu mâinile lui pentru a se întreține. Va găsi Pavel un loc de muncă în acest oraș aglomerat? Va găsi o locuință decentă? Deși se confruntă cu aceste griji ale vieții, Pavel nu neglijează principala sa activitate, lucrarea de predicare. Așa cum vom vedea în continuare, Pavel a rămas în Corint mai multă vreme, iar lucrarea sa aici a fost foarte rodnică.

„Meseria lor era facerea corturilor” (Faptele 18:1-4):

 După un timp de la sosirea sa în Corint, Pavel l-a întâlnit pe un evreu numit Aquila și pe soția lui, Priscila (Prisca). Aceștia se stabiliseră în Corint ca urmare a decretului dat de împăratul Claudius, potrivit căruia „toți iudeii (trebuiau) să plece din Roma” (Fap. 18:1, 2). Aquila și Priscila l-au primit cu ospitalitate pe Pavel, găzduindu-l în casa lor. Mai mult, l-au luat să lucreze împreună cu ei. Biblia spune: „Fiindcă aveau aceeași meserie, (Pavel) a rămas în casa lor și lucrau, pentru că meseria lor era facerea corturilor” (Fap. 18:3). Pavel a locuit în casa acestor oameni inimoși în toată perioada cât a predicat în Corint. Tot atunci, când a locuit la Aquila și Priscila, se pare că a scris unele dintre scrisorile/epistolele ce au devenit mai târziu o parte a canonului biblic. Dar cum de avea Pavel, un om care învățase „la picioarele lui Gamaliel”, o asemenea meserie? (Fap. 22:3) Se pare că evreii din secolul I nu considerau că era sub demnitatea lor să-și învețe copiii o meserie, chiar dacă aceștia aveau să urmeze și o instruire suplimentară. Pavel era din Tars, un oraș din regiunea Cilicia, cunoscută pentru o pânză din care se făceau corturi, numită cilicium. Astfel, el a învățat să confecționeze corturi încă din copilărie. Ce presupunea această meserie? Țeserea pânzei sau croirea și coaserea acestui material tare și aspru nu era deloc o muncă ușoară! Pavel nu considera confecționarea de corturi activitatea principală din viața sa. Pentru el, această îndeletnicire era doar un mijloc de a se întreține ca să poată anunța vestea bună „fără să coste nimic” pe nimeni (2 Cor. 11:7). Dar cum considerau Aquila și Priscila munca lor laică? Acești creștini aveau, fără îndoială, aceeași concepție ca Pavel. De fapt, când Pavel a plecat din Corint, în anul 52, ei au lăsat totul și au mers cu el. S-au mutat la Efes, iar acolo și-au pus locuința la dispoziție pentru întrunirile Bisericii locale (1 Cor. 16:19). Apoi s-au întors la Roma, după care au mers din nou la Efes. Aceste două persoane au  pus interesele Împărăției pe primul plan în viață și le-au slujit cu abnegație altora, astfel că „toate bisericile neamurilor” le erau recunoscătoare (Rom. 16:3-5; 2 Tim. 4:19).

„Mulți dintre corinteni ... au crezut” (Faptele 18:5-8):

 Așadar, Pavel considera munca laică doar un mijloc pentru atingerea unui scop. Acest lucru s-a văzut clar și când Sila și Timotei au venit din Macedonia cu daruri generoase (2 Cor. 11:9). Atunci Pavel „s-a dăruit întru totul cuvântului” („și-a folosit tot timpul pentru a predica”, Noul Testament, Traducere în limba română modernă, 2000) (Fap. 18:5). Însă eforturile lui de a le anunța evreilor mesajul salvator despre Hristos au fost respinse cu înverșunare. Ca semn că își declină orice responsabilitate în privința lor, Pavel și-a scuturat veșmintele și le-a zis împotrivitorilor evrei: „Sângele vostru să cadă asupra capetelor voastre! Eu sunt curat. De acum înainte voi merge la oamenii din neamuri” (Fap. 18:6; Ezec. 3:18, 19). Unde avea să predice Pavel acum? Un bărbat pe nume Tițiu/Titius Iust, probabil un prozelit care locuia lângă sinagogă, și-a pus casa la dispoziție pentru ca Pavel să-și poată continua lucrarea. Astfel, Pavel n-a mai predicat la sinagogă, ci în casa acestuia (Fap. 18:7). Așadar, în perioada cât a stat în Corint, Pavel a locuit în casa lui Aquila și a Priscilei, însă și-a desfășurat activitatea de predicare în casa lui Iust. Să înțelegem oare din declarația lui Pavel, potrivit căreia avea să meargă la oamenii din neamuri, că el nu le-a mai predicat deloc evreilor și prozeliților, nici chiar celor receptivi? Nicidecum. De pildă, „Crisp, președintele sinagogii, a crezut în Domnul și, împreună cu el, toată casa lui”. În plus, se pare că mulți dintre cei care participau la întrunirile de la sinagogă au urmat exemplul lui Crisp, deoarece Biblia spune: „Mulți dintre corintenii care auzeau au crezut și s-au botezat” (Fap. 18:8). Astfel, în Corint s-a format o congregație, care se întrunea în casa lui Tițiu Iust. Ce concluzie putem trage de aici? Dacă evenimentele din Faptele sunt prezentate în stilul caracteristic lui Luca, adică în ordine cronologică, atunci acei evrei și prozeliți s-au convertit după ce Pavel a făcut gestul de a-și scutura veșmintele. Toate acestea spun multe despre flexibilitatea lui Pavel.

„Am mulți oameni în acest oraș” (Faptele 18:9-17):

 Dacă Pavel a avut vreo îndoială în ce privește faptul de a continua să predice în Corint, aceasta i-a fost risipită în noaptea în care Iisus i s-a arătat într-o viziune și i-a spus: „Nu te teme, ci continuă să vorbești! Să nu taci, pentru că Eu sunt cu tine și niciun om nu te va ataca pentru a-ți face rău. Căci am mulți oameni în acest oraș” (Fap. 18:9, 10). Ce viziune încurajatoare! Iisus însuși l-a asigurat pe Pavel că-l va ocroti de cei ce voiau să-i facă rău și că avea mulți oameni merituoși în acel oraș. Ce a făcut Pavel? Biblia spune: „A rămas acolo un an și șase luni, predând cuvântul lui Dumnezeu în mijlocul lor” (Fap. 18:11). După aproximativ un an de activitate în Corint, Pavel a primit o nouă dovadă a sprijinului lui Iisus. Despre ce este vorba? „Iudeii s-au ridicat cu toții împotriva lui Pavel și l-au dus înaintea scaunului de judecată”, numit béma (Fap. 18:12). Béma, - în opinia unora, o platformă înaltă de marmură albă și albastră împodobită cu sculpturi -, era, se pare, situată în apropiere de centrul pieței din Corint. În fața acestui scaun de judecată era o zonă deschisă, unde se putea strânge o mulțime considerabilă. Potrivit descoperirilor arheologice, se pare că béma se afla foarte aproape de sinagogă și deci și de casa lui Iust. Poate că, în timp ce se îndrepta spre scaunul de judecată, Pavel s-a gândit la Ștefan, numit adesea primul martir creștin. Pavel, cunoscut pe atunci ca Saul, privise cu încuviințare uciderea acestuia cu pietre (Fap. 8:1). Avea să i se întâmple și lui la fel? Nu, întrucât Iisus îi promisese: „Nimeni nu va pune mâna pe tine ca să-ți facă rău” (Fap. 18:10, Cornilescu, 1996).

„Spunând aceasta, i-a alungat de la scaunul de judecată” (Faptele 18:16):

 Ce s-a întâmplat când Pavel a ajuns în fața scaunului de judecată? Magistratul numit să judece era proconsulul Ahaiei, pe nume Gallio, fratele mai mare al filozofului roman Seneca. Evreii au adus împotriva lui Pavel următoarea acuzație: „Omul acesta îi convinge pe oameni să i se închine lui Dumnezeu într-un mod contrar legii” (Fap. 18:13). Evreii insinuau că Pavel făcea prozelitism ilegal. Însă Gallio și-a dat seama că Pavel nu comisese nicio „nedreptate” și că nu se făcea vinovat de „vreo mârșăvie crasă” (Fap. 18:14). Gallio nu voia să se amestece în controversele evreilor și de aceea, înainte ca Pavel să spună vreun cuvânt în apărarea lui, a respins cazul. Nemulțumiți, acuzatorii și-au vărsat mânia pe Sosten, probabil noul președinte al sinagogii, în locul lui Crisp. S-au repezit asupra lui și „l-au bătut în fața scaunului de judecată” (Fap. 18:17). De ce Gallio nu a împiedicat mulțimea să-l bată pe Sosten? Probabil el a considerat că Sosten era instigatorul gloatei și, prin urmare, primea ceea ce merita. Însă, indiferent că a fost sau nu așa, se pare că lucrurile s-au sfârșit cu bine. În prima sa scrisoare/epistolă către biserica din Corint, scrisă câțiva ani mai târziu, Pavel menționează un anume Sosten, numindu-l frate (1 Cor. 1:1, 2). Era acesta Sosten care fusese bătut în Corint? Dacă da,

„Dacă va vrea Domnul” (Faptele 18:18-22):

 Nu se știe dacă atitudinea lui Gallio față de acuzatorii lui Pavel a dus la o perioadă de pace pentru biserica creștină nou-formată din Corint. În orice caz, Pavel a mai stat „câteva zile” în Corint înainte de a-și lua rămas bun de la frați. În primăvara anului 52,  el s-a hotărât să plece spre Siria, urmând să se îmbarce din portul Chencrea, aflat la aproximativ 11 kilometri est de Corint. Dar, înainte de a părăsi Chencrea, Pavel „și-a tuns scurt părul capului fiindcă făcuse o făgăduință” (Fap. 18:18). Apoi, împreună cu Aquila și Priscila, a traversat Marea Egee pentru a merge la Efes, în Asia Mică. Pe parcursul călătoriei, Pavel a reflectat cu siguranță la timpul petrecut în Corint. Avea multe amintiri frumoase și multe motive de bucurie. După 18 luni de activitate, se înființase prima biserică creștină din acest oraș! Printre cei care deveniseră credincioși se numărau Iust, în locuința căruia se țineau întrunirile, Crisp și casa lui și mulți alții. Pavel îi îndrăgea foarte mult, întrucât chiar el îi ajutase să devină creștini. Mai târziu, când le-a scris, i-a numit „o scrisoare de recomandare, scrisă pe inima sa”. (2 Cor. 3:1-3). Ajuns la Efes, Pavel a început imediat să predice. „El a intrat în sinagogă și a discutat cu iudeii.” (Fap. 18:19) Cu această ocazie, Pavel a stat puțin timp la Efes. Și, deși ei l-au rugat să rămână mai mult, „el n-a fost de acord”. Luându-și rămas bun, le-a spus: „Dacă va vrea Domnul, mă voi întoarce din nou la voi” (Fap. 18:20, 21). Desigur, Pavel știa că era încă mult de lucru în Efes și chiar și-a propus să se întoarcă. Dar el a lăsat lucrurile în mâna Domnului. După ce s-a despărțit de Aquila și Priscila, care au rămas în Efes, Pavel s-a îmbarcat din nou și a mers la Cezareea. Apoi „a urcat”, se pare, la Ierusalim ca să salute biserica de aici, după care s-a întors în Antiohia Siriană, punctul lui de plecare (Fap. 18:22). Astfel, Pavel și-a încheiat cu succes a doua călătorie misionară. Dar ce îl aștepta în următoarea sa călătorie misionară, care avea să fie și ultima? Vom vedea în partea a zecea a acestui comentariu!

SUPLIMENTAR: 1. FĂGĂDUINȚA LUI PAVEL:

 În Faptele 18:18 se spune că, în Chencrea, Pavel „își tunsese scurt părul capului …  fiindcă făcuse o făgăduință”. Despre ce fel de făgăduință este vorba? În general, o făgăduință este o promisiune solemnă făcută lui Dumnezeu prin care o persoană se angajează de bunăvoie să întreprindă o acțiune sau să aducă o ofrandă ori prin care acceptă o anumită stare sau împrejurare. Unii consideră că Pavel și-a tuns scurt părul pentru a îndeplini o făgăduință de nazireat. Totuși, potrivit Scripturilor, la sfârșitul perioadei de serviciu special pentru Dumnezeu, un nazireu trebuia să-și radă capul „la intrarea cortului întâlnirii”. Se pare că o asemenea cerință nu putea fi îndeplinită decât la Ierusalim, nu în Chencrea, cum a fost în cazul lui Pavel (Num. 6:5, 18). Cartea Faptele nu spune când a făcut Pavel această făgăduință. Este posibil ca el să fi făcut promisiunea înainte de a deveni creștin. Relatarea nu spune nici dacă Pavel i-a făcut o cerere anume lui Dumnezeu. Prin urmare, s-ar putea ca Pavel să-și fi tăiat părul ca o expresie de recunoștință față de Dumnezeu pentru că l-a ocrotit și l-a ajutat să-și încheie cu bine lucrarea în Corint.

2. CORINT, STĂPÂNUL A DOUĂ MĂRI:

 Corintul antic era situat pe istmul ce unește Grecia continentală de peninsula sudică, Pelopones. În zona sa cea mai îngustă, acest istm măsura mai puțin de 6 km., motiv pentru care Corintul avea două porturi: portul Lechaeum, în golful Corint, de unde vasele porneau spre vest, spre Italia, Sicilia și Spania, și portul Chencrea, în golful Saronic, de unde vasele porneau spre bazinul Mării Egee, Asia Mică, Siria și Egipt. Întrucât, din cauza vânturilor puternice, era periculos să se navigheze pe lângă promontoriile din sudul Peloponesului, navigatorii preferau să ancoreze în unul dintre cele două porturi ale Corintului, să-și transporte încărcătura pe uscat și apoi să o încarce în celălalt port. Vasele ușoare puteau fi chiar traversate dintr-o parte în alta a istmului. Cum anume? Ele erau ridicate pe o platformă ce era trasă de la o mare la alta pe un drum pavat, prevăzut cu șanțuri. Astfel, datorită poziției sale, Corintul domina atât comerțul maritim pe direcția E-V, cât și comerțul pe uscat pe direcția N-S. Însă comerțul intens a adus în Corint nu numai bogății, ci și viciile caracteristice multor porturi. În vremea apostolului Pavel, Corintul era capitala provinciei romane Ahaia și un important centru administrativ. Diversitatea religioasă existentă pe atunci în oraș este atestată de vestigiile unui templu pentru cultul împăratului, ale unor sanctuare și temple dedicate multor divinități grecești și egiptene, precum și ale unei sinagogi evreiești (Fap. 18:4). În localitatea vecină Isthmia se țineau din doi în doi ani întreceri de atletism. Jocurile Istmice erau cele mai importante după Jocurile Olimpice. Se pare că apostolul Pavel a fost în Corint în timpul jocurilor din anul 51. În legătură cu acest lucru, un dicționar biblic făcea următorul comentariu: „Nu poate fi o simplă coincidență că într-o scrisoare trimisă la Corint face (Pavel) pentru prima oară o ilustrare în care folosește elemente specifice întrecerilor atletice” (1 Cor. 9:24-27).

3. SCRISORI/EPISTOLE ÎNCURAJATOARE SCRISE SUB INSPIRAȚIE DIVINĂ:

 Pe parcursul celor 18 luni petrecute în Corint, între anii 50 și 52, apostolul Pavel a scris cel puțin două scrisori care au devenit parte a Noului testament: 1 și 2 Tesaloniceni. Scrisoarea către galateni a scris-o fie în această perioadă, fie la scurt timp după aceea. Prima scrisoare către tesaloniceni este prima dintre scrierile inspirate ale lui Pavel. Apostolul a vizitat Tesalonicul în aproximativ 50, în timpul celei de-a doua călătorii misionare. Biserica formată aici s-a confruntat în scurt timp cu opoziție, motiv pentru care Pavel și Sila au fost nevoiți să părăsească orașul (Fap. 17:1-10, 13). Preocupat de bunăstarea noii biserici, Pavel a încercat de două ori să se întoarcă la Tesalonic, dar „Satan (i)-a stat în cale”. De aceea, Pavel l-a trimis pe Timotei să-i consoleze și să-i întărească pe frați. Probabil că, spre sfârșitul anului 50, Timotei s-a reîntâlnit cu Pavel în Corint și i-a adus vești bune despre biserica din Tesalonic. Pavel a scris scrisoarea după ce a aflat aceste vești (1 Tes. 2:17-3:7). A doua scrisoare către tesaloniceni a fost scrisă la scurt timp după prima, probabil în 51. În ambele scrisori, Timotei și Silvan (numit Sila în cartea Faptele) trimit salutări alături de Pavel, însă nu există dovezi că cei trei au mai fost împreună după perioada petrecută de Pavel în Corint (Fap. 18:5, 18; 1 Tes. 1:1; 2 Tes. 1:1). De ce a scris Pavel această a doua scrisoare? Se pare că primise mai multe vești despre biserică, probabil de la persoana prin care trimisese prima scrisoare. Aceste vești l-au îndemnat să-i laude pe frații din Tesalonic pentru iubirea și perseverența lor, dar și să corecteze ideile unora care susțineau că a doua venire a Domnului este iminentă (2 Tes. 1:3-12; 2:1, 2). Din Scrisoarea către galateni reiese că Pavel i-a vizitat pe aceștia cel puțin de două ori înainte de a le scrie. În 47-48, Pavel și Barnaba au vizitat Antiohia din Pisidia, Iconium, Listra și Derbe, orașe aparținând provinciei romane Galatia. În 49, Pavel a revenit în zonă împreună cu Sila (Fap. 13:1-14:23; 16:1-6). Pavel le-a scris galatenilor deoarece, chiar după plecarea lui, au venit iudaizanții și au început să învețe că toți creștinii trebuiau să se circumcidă și să respecte Legea mozaică. Fără îndoială că el le-a scris imediat ce a auzit de această învățătură falsă. Este posibil ca Pavel să fi scris această scrisoare în Corint, dar la fel de posibil este ca el s-o fi redactat în Efes (unde a făcut un scurt popas în călătoria sa de întoarcere spre Antiohia Siriană) sau în Antiohia (Fap. 18:18-23).