O MEDITAȚIE PE MARGINEA UNUI VERSET.

O MEDITAȚIE PE MARGINEA UNUI VERSET

                „Căci în har sunteți mântuiți prin credință, și aceasta nu e de la voi; este darul lui Dumnezeu.” Efeseni cap.2, vs.8.

     În scurta mea meditație asupra acestui verset mă voi concentra asupra ideii că nici măcar credința noastră în Dumnezeu nu este un merit al nostru, o alegere a noastră ci este darul lui Dumnezeu pentru noi. Cu alte cuvinte n-are rost să ne lăudăm vreodată cu credința noastră, cum că noi avem meritul de a fi hotărât să credem! Atunci cum se împacă acest verset cu așa numitul verset de aur al Bibliei - „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.”? - Ioan cap.3, vs. 16. În acest verset se spune, în fapt, că oricine poate crede, poate face alegerea spre credință. Atunci cum se pot împăca aceste două versete? Sincer cred că este foarte greu să înțelegem în mod exact cele transmise prin versetul din Efeseni. Se spune că într-o împrejurare chiar Ioan Gură de Aur a refuzat să comenteze versetul afirmând că are nevoie de mai multă lumină de la Dumnezeu pentru a înțelege. De asemenea acest verset este intens utilizat de calvini ca dovadă că, credința este un dar pentru anumiți oameni, nu pentru toți. Dar atunci Biblia s-ar contrazice grav! Personal și subliniez acest fapt, cred că într-adevăr credința nu este un merit al omului, că este un dar al lui Dumnezeu către oameni, către țoți oamenii de fapt. Ca orice dar, însă, omul poate alege să-l disprețuiască, să-l arunce la gunoi! Așadar, omul are libertatea de-a accepta darul credinței sau de a nu-l accepta. Credința rămâne un dar și este extraordinar acest fapt! Dumnezeu nu-și retrage darul făcut către toți oamenii, dovada acestui lucru o găsim în Romani cap. 11 unde darul alegerii poporului evreu de către Dumnezeu rămâne în veci, în ciuda rătăcirii evreilor! Altă dovadă este Marcu cap.16, vs.16: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.” Aici este vorba de alegerea omului de a crede în Mântuitor într-un mod personal sau de a nu crede. Aparent ar fi vorba de libertatea omului de a crede. Nu cred așa ceva! Credința într-un Mântuitor care îți poate ierta păcatele este, dimpotrivă, cel mai mare dar făcut oamenilor de către Dumnezeu! Un dar la care omul poate renunța! Uluitor este Dumnezeu! Ne face un dar uriaș al credinței într-un Mântuitor și noi putem alege să nu credem acest lucru, chiar să bagatelizăm acest fapt, considerându-l în cel mai bun caz o legendă!

   Altă chestiune legată indirect de acest verset. Poate fi utilizat versetul în favoarea botezului pruncilor? Din moment ce credința este un dar al lui Dumnezeu pentru toți oamenii cred, personal, că poate fi un argument! Desigur, copiii nou-născuți nu pot mărturisi credința lor și atunci ar părea un non-sens. Nu rezistă acest argument aparent valabil, deoarece chiar copiii sunt un dar de la Dumnezeu, o moștenire de la El și nimeni dintre noi nu este chemat să mărturisească public credința sa în acest fapt! De asemenea, este scris tot în Biblie că femeia se poate mântui prin naștere de prunci și, iarăși, nimeni nu mărturisește public printr-o declarație solemnă acest fapt! Darul credinței este pentru toți oamenii! Mai târziu, chiar acei prunci când vor fi devenit oameni maturi pot să respingă darul primit!


Versete de lecturat:

„Iată, fiii sunt moștenirea Domnului, răsplata rodului pântecelui.”- Ps. 126/127, vs. 3.

„Dar ea se va mântui prin naștere de fii, dacă va stărui cu înțelepciune în credință, în iubire și în sfințenie.”- 1Timotei cap.2, vs.15.


N.B.- Psalmul 126 în Biblia Ortodoxă ce urmează numărătoarea și împărțirea psalmilor din Septuaginta și Psalmul 127 în Biblia Cornilescu ce urmează Textul Masoretic.

ALEXANDRU AL VI-LEA BORGIA - UN PERFECT ANTIPAPĂ.

ALEXANDRU AL VI-LEA BORGIA  - UN PERFECT ANTIPAPĂ

     „Pentru un catolic, nu există cuvinte suficient de aspre pentru a-l condamna pe Alexandru al VI-lea” (Geschihte der Papste seit dem Ausgang des Mittelalters - Istoria papilor de la sfârșitul Evului Mediu). „Nu există absolut nicio scuză pentru viața sa particulară... Trebuie să recunoaștem că pontificatul său nu aduce nicio onoare Bisericii. Deși obișnuiți cu asemenea fapte reprobabile, contemporanii familiei Borgia au asistat la mârșăviile ei cu o oroare de nedescris, al cărei ecou nici după patru secole nu se stinsese încă”. (Biserica și Renașterea - 1449-1517, lucrare în limba franceză).

     De ce lucrări prestigioase despre istoria Bisericii Romano-Catolice fac comentarii atâa de dure la adresa unui papă și a familiei sale? Ce fapte au comis ei ca să merite asemenea critici?

     Rodrigo Borgia s-a născut în 1431 într-o familie de vază din Jativa, oraș situat în Regatul Aragon. Unchiul său, Alfonso de Borgia, epuscop de Valenza, s-a ocupat îndeaproape de instruirea nepotului său și a avut grijă ca Rodrigo să primească încă din adolescență beneficii ecleziastice. La 18 ani, sub protecția lui Alfonso, ajuns acum cardinal, Rodrigo s-a mutat în Italia, unde a studiat dreptul. După ce a devenit papă Calixt al III-lea, Alfonso l-a numit pe el și pe un alt nepot cardinali. Nu după mult timp, Rodrigo a fost numit vicecancelar al Bisericii, funcție pe care și-a păstrat-o sub domnia mai multor papi, ceea ce i-a dat posibilitatea să obțină numeroase beneficii cu venituri uriașe, să strângă averi fabuloase, să exercite o putere extraordinară și să ducă o viață de prinț.

   Rodrigo era inteligent, un orator desăvârșit, un mecena al artelor, capabil să-și atingă orice obiectiv. A întreținut mai multe relații nelegitime, a avut patru copii cu concubina cu care a trăit toată viața și mai mulți cu alte femei. Deși a fost mustrat de Papa Pius al II-lea pentru înclinația lui spre „cele mai deșănțate distracții și spre plăceri nestăpânite”, Rodrigo nu și-a schimbat comportamentul.

     La moartea Papei Inocențiu al VIII-lea, survenită în 1492, cardinalii Bisericii s-au întrunit pentru a alege un succesor. Este binecunoscut faptul că Rodrigo Borgia, cu un vădit cinism, a făcut oferte fabuloase și a cumpărat suficiente voturi de la ceilalți cardinali pentru a fi ales din întregul conclav drept Papa Alexandru al VI-lea. Cu ce a cumpărat el aceste voturi? El le-a oferit cardinalilor funcții eclezistice, palate, castele, orașe, abații și epicopii, care aduceau venituri mari.

     Folosindu-se de puterea spirituală pe care o deținea în calitate de cap al Bisericii, Alexandru al VI-lea a arbitrat împărțirea între Spania și Portugalia a teritoriilor descoperite în America. Dar a rămas în „amintire” pentru pontificatul său ce a stat sub semnul corupției, al nepotismului și al crimelor abominabile. Din cauza acestui mod de comportament ca papă, și-a atras mulți critici. Cel mai virulent a fost Girolamo Savonarola, un călugăr dominican, un predicator înflăcărat și un lider politic al Florenței. Cu glas tunător, Girolamo a acuzat pe toți din conducerea Bisericii: „Capi ai Bisericii, noaptea mergeți la concubine, iar dimineața veniți la sacramente”. Mai târziu, el a spus: „Acești capi au chip de prostituată, iar faima pe care și-au făcut-o știrbește prestigiul Bisericii. Aceștia, vă spun, nu cred în Hristos”.În cele din urmă, din ordinul Papei, Savonarola a fost ars pe rug ca eretic.

    Referitor la moravurile decăzute ale acestui Papă, un istoric contemporan cu el a scris: „Ducea o viață dezmățată. Nu știa ce e aceea rușine sau sinceritate, credință sau religie. Era dominat de o lăcomie nesățioasă, ambiții nestăpânite, o cruzime barbară și o dorință pătimașă de a-și promova numeroșii copii”. Cu siguranță, Alexandru al VI-lea Borgia rămâne exemplul unui antipapă perfect! 

TAȚIAN ȘI ÎNVĂȚĂTURILE SALE.

TAȚIAN ȘI ÎNVĂȚĂTURILE SALE

    Tațian a fost un scriitor creștin sau care s-a dorit a fi un astfel de scriitor din secolul II. A fost originar din Siria. Călătorind și citind mult, el s-a familiarizat cu cultura greco-romană a timpului. De altfel, a fost prezent și la Roma în calitate de orator itinerant. În perioada cât a stat la Roma creștinismul i-a atras atenția. A început să petreacă mult timp în compania lui Iustin Martirul, devenind, probabil, discipolul acestuia.

     Într-o relatare sugestivă despre convertirea sa la creștinism, Tațian declară: „Am încercat să văd cum aș putea descoperi adevărul”. Iată cum descrie el ce a simțit când a citit Scripturile: „S-a întâmplat să vin în contact cu anumite scrieri barbare prea vechi pentru a fi asemănate cu concepțiile grecilor și prea sfinte pentru a fi asemănate cu erorile lor; ceea ce m-a făcut să cred în ele a fost limbajul simplu, naturalețea scriitorilor, preștiința dovedită în legătură cu evenimentele viitoare, calitatea excelentă a preceptelor și ideea că universul este guvernat de o singură Ființă”.

    Tațian nu a ezitat să-și invite contemporanii să analizeze creștinismul și să observe simplitatea și claritatea lui în contrast cu obscuritatea păgânismului. De altfel, scrierile sale ni-l înfățișează ca pe un apologet care vorbește în apărarea credinței lui. El avea o atitudine fermă și antagonică față de filozofia păgână. În lucrarea „Cuvânt către greci”, Tațian scoate în evidență inutilitatea păgânismului și caracterul rațional și logic al creștinismului. Adoptând un stil foarte tranșant, el își exprimă disprețul față de obiceiurile grecilor. Referitor la filozoful Heraclit, de exemplu, el a spus. „Totuși, moartea acestui om demonstrează stupiditatea lui; când a fost lovit de hidropizie, el, care studiase arta medicinii și filozofia, s-a uns cu balegă; aceasta s-a întărit și i-a strâns carnea pe trup, astfel că a crăpat tot și a murit”.

    Tațian prețuia foarte mult credința într-un singur Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor. În aceeași lucrare el scrie: „Numai El nu are început și El Însuși este începutul tuturor lucrurilor”. Respingând idolatria, el scrie: „Cum aș putea să numesc dumnezei niște bucăți de lemn și niște pietre?” O altă argumentare interesantă din aceeași lucrare: „Nu am fost creați ca să murim, însă murim din propria noastră vină. Liberul arbitru ne-a adus la ruină; noi, care am fost liberi, am ajuns sclavi (...)”.

     O altă lucrare remarcabilă a lui Tațian este „Diatessaron” sau „Armonia celor patru evanghelii”. El a fost primul care le-a pus la dispoziție bisericilor din Siria evangheliile în propăria lor limbă. Această lucrare, ce reunea cele patru evanghelii într-o singură relatare, s-a bucurat de o mare apreciere și a fost folosită intens de Biserica Siriacă.

  Este clar, la o examinare atentă a lucrărilor sale, că Tațian deținea cunoștiințe temeinice din Scripturi. El scrie despre influența pe care au avut-o asupra sa: „Nu vreau să fiu bogat, refuz puterea militară; detest fornicația; nu sunt împins de dorința nesățioasă de câștig (...); nu sunt înrobit de setea nebunească de faimă... Același soare răsare pentru toți și în moarte sfârșesc toți fie că trăiesc în plăcere, fie că trăiesc în mizerie”. Tațian dă următorul îndemn: „Muriți față de lume, respingând nebunia ei. Trăiți pentru Dumnezeu și înțelegându-L dați la o parte vechea fire”.

   Să ne gândim, totuși, și la scrierea sa intitulată „Despre desăvârșirea cerută de Mântuitor”; În ea, Tațian susține că fondatorul căsătoriei ar fi Diavolul! Astfel, ajunge, fără să-și imagineze, desigur, așa ceva, un precursor îndepărtat al catarilor! Spunând că prin căsătorie oamenii devin robi ai acestei lumi pieritoare, el o condamnă în mod categoric!

  Se pare că în jurul anului 166 d. H., la puțin timp după moartea lui Iustin Martirul, Tațian fie a fondat secta ascetică a encratiților, fie a devenit membru al ei. Encratiții puneau accent pe un autocontrol strict și pe ținerea în stăpânire a trupului. Ei practicau ascetismul mult exagerat, care presupunea abstinență de la vin, căsătorie și posesiuni materiale.

  Cum a fost posibil ca un cunoscător foarte bun al Scripturilor să devieze atât de mult de la ele? Răspunsul este greu de dat. Unii autori presupun, pe baza unor informații destul de neclare, că Tațian ar fi suferit o tulburare mintală.

  Indiferent cum ar sta lucrurile, devierile uluitoare ale lui Tațian costituie un sever avertisment pentru noi toți! Să nu cădem niciodată în mândria de a considera că le știm pe toate în materie de credință! 

VIAȚA COTIDIANĂ ÎN EUROPA SECOLELOR XVII-XVIII.

VIAȚA COTIDIANĂ ÎN EUROPA SECOLELOR XVII-XVIII

    EUROPA DE LA DIVERSITATE LA UNITATE:

    În secolele XVII-XVIII s-a conturat un anumit mod de viață pentru lumea satelor și orașelor din Europa, care va marca desprinderea de Evul Mediu. Nu în toate regiunile Europei această desprindere va fi identică ca ritm sau ca formă. Existența zonelor atât de diferite ale Europei este consecința evoluției lor anterioare și această diferențiere va face dificilă apropierea satelor și orașelor europene de un model standard. Particularitățile se păstrează pe parcursul celor două secole și chiar, în secolele următoare. Dar care sunt aceste zone? Avem o Europă de Est și de Sud-Est pe care am putea-o numi postbizantină, pentru că, parțial, aici a existat o dominație bizantină (cu secole în urme), iar pe de altă parte, este o zonă unde predomină credința ortodoxă. Includem aici Rusia și Ucraina, Peninsula Balcanică, Țărilor Române. A doua zonă este Europa maritimă, care cuprinde Spania, Italia, Anglia, Olanda. A treia zonă este reprezentată de Europa continentală în care includem țările din centrul continentului, lumea germanică în special.

     Aceste zone, reprezentând ritmuri diferite de creștere a popoulației, niveluri și ritmuri diferite de organizare socială, confesiuni creștine diferite și aspirații intelectuale destul de diverse, vor ajunge să formeze totuși, la sfârșitul secolului XVIII Europa.

ASCENSIUNEA CAPITALELOR EUROPENE:

    În aceste secole, Europa este predominant rurală, dar populația urbană va crește constant. Vor apărea mari orașe cu zeci și zeci de mii de locuitori. Remarcăm, de altfel, ascensiunea capitalelor europene. Ele se remarcă drept centre ale culturii, luxului, vieții economice și politice. Iată trei exemple:

     1. Londra:

  Reprezintă o capitală ce a cunoscut o dezvoltare extraordinară, ajungând cel mai mare oraș european. Va avea peste un milion de locuitori la sfârșitul secolului XVIII. „Să fii sătul de Londra înseamnă să fii sătul de viață; căci Londra cuprinde tot ceea ce poate să-ți dea viață.” Acestea sunt cuvintele unui călător prin marea capitală britanică. În centrul ei se găsea celebrul cartier financiar - City.

    2. Paris:

   Era vechea capitală a Franței. El va deveni nu doar al doilea oraș al Europei ci va deveni și o veritabilă capitală culturală a continentului, prin oamenii săi de cultură, prin filozofii săi, prin instituțiile sale culturale.

   3. Viena:

  Era capitala Imperiului Habsburgic și cel mai important oraș din Europa Centrală. Reprezenta capitala muzicii, aici creând Haydn și Mozart.

  Condițiile de viață în capitale, ca și în alte orașe, erau încă destul de dificile. Murdăriile erau aruncate direct în stradă ceea ce ducea la frecvente epidemii, inclusiv de ciumă - Marsilia, la 1720. Incendiile făceau ravagii - Londra, la 1666 vor fi distruse 13 000 de case. Jafurile, tâlhăriile făceau ravagii. Abia în secolul XVIII lucrurile se îmbunătățesc datorită unei politici mai coerente de urbanism.

MODELE COMPORTAMENTALE:

   În aceste secole se impun câteva modele comportamentale:

1.Favorita:

  Marii suverani ai epocii au avut multe favorite. Merită o mențiune specială doamna de Pompadour, favorita lui Ludovic al XV-lea. Aceasta a rămas cunoscută cu celebra sa expresie - „După mine, potopul”.

2. Gentilomul:

  Nu este doar un nobil sub raport social, ci un spirit ales care face dovada bunelor sale maniere.

3. Honnete homme-ul:

  Este gentilomul interesat de filozofie, știință, literatură.

4. Aventurierul:

 Este omul ce uimește pe contemporani cu ideile sale. Pretinde că ar avea o origine ilustră, că ar cunoaște misterele lumii. El sfidează și normele de comportament moral, nesfiindu-se să afișeze un comportament licențios explicit, în numele libertății de spirit. Câteva exemple sunt edificatoare: Cassanova, celebrul cuceritor de inimi, Giuseppe Balsamo,- cunoscut drept contele Cagliostro-, implicat în scandaluri la curtea Franței.

5. Prețiosul:

  Este gentilomul care împinge normele de comportament politicos la limite absurde, enervante.

6. Francmasonul:

 Este omul privit cu teamă, cu neîncredere. Este implicat în tot felul de evenimente, comploturi, aranjamente, ceea ce face explicabilă suspiciunea cu care este privit. La fel stau lucrurile și-n zilele noastre cu membrii Francmasoneriei.

COMPORTAMENTUL - UN SEMN AL EDUCAȚIEI ȘI AL PUTERII PERSONALE.

  Plăcerea de a petrece laolaltă cu ceilalți, de a purta haine în pas cu moda, de a avea preocupări intelectuale sau sportive a devenit, în aceste secole, un semn al prestigiului și al puterii personale îndeosebi pentru cei ce ocupau o poziție dominantă în lumea orașelor. Manualele de politețe, numite și manuale de curtoazie, erau în secolele XVII-XVIII adevărate coduri de bune maniere, din care puteai afla reguli de comportament în timpul unei mese, cu privire la curățenie și gesturi, la purtarea hainelor și a bijuteriilor. Toate acestea erau considerate o expresie exterioară a frumuseții sufletului omului.

VIAȚA OAMENILIOR DE RÂND:

   Fără a intra în prea multe detalii, putem spune că era, în continuare, foarte grea. Familiile țărănești continuau să trăiască aproape la fel ca-n Evul Mediu, în case sărăcăcioase, de regulă cu o singură încăpere, în care se adăposteau atât părinții cât și copiii, iar în lunile de iarnă chiar și animalele. Să ne punem întrebarea ce se-ntâmpla când părinții simțeau nevoia unor relații intime? Parcă nici nu vrem să ne gândim!

  Și la orașe sărăcimea o ducea greu. Nu avea acces la canalizare și murdăriile fiziologice erau aruncate...afară! Să ne închipuim mirosurile? Mai bine nu! Totuși se remarcă, mai cuseamă, în secolul XVIII, un mare aflux de populație din mediul rural spre orașe, datorită vieții mult mai trepidante, posibilităților de împlinire socială incomparabil mai mari decât cele din mediul rural, posibilități datorate dezvoltării industriale, e drept, încă incipiente.

O REMARCĂ.

O REMARCĂ

       Se tot vorbește în România despre plagiate și doctorate plagiate. Las la o parte faptul că există talibani „de dreapta”care au ajuns, datorită urii viscerale pe care o au față de PSD, să scuze doctoratele plagiate ale celor „de dreapta” în timp ce acuză cu vorbe grele de tot doctoratele plagiate ale celor de stânga. Cazul doctoratului plagiat „5%” al doamnei Kovesi, percepută ca fiind și ea „de dreapta”, este simptomatic! Cum să susții că există plagiatori buni și plagiatori răi, chiar diabolici?

    Totuși, dincolo de discuțiile interminabile despre plagiate, se poate remarca un fapt: aproape nimeni nu ridică problema adevăratului vinovat pentru proliferarea „industriei” plagiatului - Academia Română! Doctoratul este un titlu academic așa încât instituția care ar trebui să vegheze asupra integrității acestuia este Academia. Dar Academia Română a preferat să „doarmă”, să închidă ochii la dezvoltarea acestei imposturi naționale care a devenit doctoratul. Ne-am putea întreba, ca niște naivi, de ce s-a întâmplat acest lucru. Chiar am fi niște naivi! De fapt, cum naiba să ceri integritate intelectuală unor impostori, unor turnători la Securitate? Cum să vegheze ei la corectitudinea intelectuală? Dau un singur exemplu, cred edificator - cum să fie garantul moralității intelectuale Dan Berindei, care și-a turnat la Securitate propriul fiu?

     Aproape că-mi vine să-i scuz pe plagiatori. Ei n-au făcut decât să profite de „larghețea” intelectuală a Academiei! Din nefericire această larghețe a dus la situația în care politicieni incredibil de agramați au ajuns doctori! Ba au ajuns, unii dintre ei, doctori „în științe”! Care științe? Cum care - toate!

      Pot să povestesc și o pățanie proprie - în 2005 am încercat și eu să intru la doctorat și, desigur, la colocviul de admitere mă...așteptam să mi se pună întrebări serioase, grele de tot, dar ce să vezi, am fost întrebat, printre altele - Ce stare socială au părinții tăi? Așadar, ce pretenții putem avea, dacă primează starea socială? Nu vedem cum tot felul de neica nimeni în materie intelectuală, odată aleși în funcții politice, se „umplu” de titluri academice, de doctorate. Ba, mai și „reușesc” să „absolve” 2-3 facultăți simultan! Asta-i realitatea! Vinovata principală este Academia! Academie care s-a găsit, în pline proteste de stradă anti-PSD, să ne atragă atenția asupra „pericolelor care amenință valorile naționale”, după tipicul diversionist comunist - dacă crește nemulțumirea  fă apel la „unitate în numele apărării națiunii”! Au școală stalinistă tipii ăștia! Tocmai ei să facă apel la apărarea valorilor naționale? Ei care și-au bătut joc de doctorate? Ei care și-au bătut joc, printre altele, de modul cum se scriu manualele de istorie ce trebuie predate în școală? Mi-e, pur și simplu, scârbă!

ORA DE VARĂ - ISTORICUL INTRODUCERII EI.

ORA DE VARĂ - ISTORICUL INTRODUCERII EI

     De ce mulți oameni își reglează ceasurile de două ori pe an? Modificarea orei, înainte și înapoi, le dă unora bătaie de cap, iar mie personal îmi crează o stare de depresie mai ales în momentul trecerii la ora de iarnă. Am dificultăți de adaptare serioase, până acolo încât luna noiembrie îmi generează o stare de depresie. Îmi este greu să mă adaptez la realitatea faptului că la orele 17 deja se întunecă. De aceea revenirea la ora de vară parcă îmi dă aripi, îmi dă un nou suflu!

    În limba engleză există expresia „primăvara înainte, toamna înapoi”, care le reamintește oamenilor când trebuie să modifice ora: primăvara și toamna. Dar cum a apărut ora de vară? Cui i-a venit această idee?

    În „Encyclopedia Britannica” se spune că, în anul1784, lui Benjamin Franklin i-a venit ideea cu ora de vară, pentru a nu irosi lumina zilei. După mai bine de un secol, englezul William Willett a susținut cu înflăcărare această idee. Însă Willett a murit înainte ca Parlamentul să dea o lege în acest sens.

  Potrivit scriitorului britanic Tony Francis, Willett, care era un experimentat constructor din Chislehurst, comitatul Kent, și-a dat seama de utilitatea modificării orei când se plimba călare la primele ore ale dimineții, într-o zi de vară, prin orașul Petts Wood. În timp ce călărea, el a remarcat că multe case aveau obloanele trase. „Câtă lumină naturală se pierde!”, trebuie să-și fi spus el. Apoi a început o campanie încercând să convingă Parlamentul Britanic să dea un proiect de lege privind modificarea orei. Dacă în primăvară se va da ceasul cu o oră înainte, toamna urma să se revină la ora obișnuită. Astfel, oamenii puteau beneficia seara de mai multă lumină a zilei.

  Tony Francis menționează că Willett scrisese pe o foaie volantă următoarele: „Lumina este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care Creatorul le-a făcut omului. Când se revarsă peste noi lumina zilei, domnește bucuria, îngrijorările sunt mai puțin apăsătoare, iar curajul prinde puteri ca să lupte pentru viață.”

  Regele Eduard al VII-lea n-a așteptat o lege scrisă de Parlament. El a decretat Sandringhamul, locuința sa regală cu o suprafață de 7900 de hectare, drept zonă cu orar de vară. Mai târziu, el a aplicat această măsură și pe proprietățile sale regale de la Windsor și Balmoral.

   Ce anume i-a convins în cele din urmă pe politicieni să cedeze și să adopte ora de vară? În Primul Război Mondial, ei au dorit să economisească combustibil reducând timpul când era nevoie de lumină artificială! Alte țări au adoptat această măsură din motive similare. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Anglia a adoptat chiar ora de vară dublă. Această măsură admitea o diferență de două ore pe timp de vară și de o oră pe timp de iarnă.

  În Petts Wood există un monument în cinstea lui William Willett. Monumentul este dedicat „neobositului partizan al orei de vară”. Sub cadranul solar sunt gravate cuvintele „Horas non numero nisi aestivas”, care înseamnă „Nu număr orele decât dacă sunt ore de vară”.